1

Tema: INTRODUCERE ÎN DREPTUL PROPRIETĂȚII INTELECTUALE. SISTEMUL, PARTICULARITĂȚILE

ȘI PRINCIPIILE DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Istoria apariției și evoluției proprietății intelectuale
Considerații generale privind apariția și evoluția conceptului de proprietate intelectuală
Conceptul de proprietate intelectuală vine din legislația franceză a sec. al XVIII-lea, unde se baza pe teoria dreptului natural
care susţinea că potrivit legilor naturii, omul are dreptul la un anumit spaţiu interior, liber de amestecul altor oameni sau al
statului. Acest spaţiu interior alcătuieşte viaţa, libertatea, onoarea şi proprietatea. Autorul deţine asupra produselor sale
intelectuale un drept natural şi inalienabil ce reiese din însăşi natura activităţii creative şi există independent de recunoaşterea
lui de către stat. Cu alte cuvinte, aşa cum, de ex., dreptul la viaţă este inerent fiinţei umane de la naştere şi nu depinde de anumite
evenimente ulterioare cum ar fi adoptarea unor acte normative ce ar recunoaşte acest drept, fix aşa şi dreptul proprietar al
autorului asupra creaţiei sale nu necesită o recunoaştere ulterioară, or ea este protejată, graţie legăturii cu autorul său, din însăşi
momentul creării.
De-a lungul istoriei, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală a evoluat constant, însă pînă în ziua de astăzi părerile
doctrinarilor sînt diferite cînd este vorba de perioada antichităţii. Conform unor opinii, se susţine că în antichitate creatorii nu
beneficiau deloc de protecţia operelor lor datorită faptului că în civilizaţiile acelor vremuri, deseori poeţii, filozofii, dansatorii
etc., erau sclavi, astfel că stăpînii lor deveneau proprietari asupra creaţiilor lor în virtutea unui drept de accesiune pur patrimonial.
Or, este bine cunoscut faptul că, spre ex. în Roma antică, statutul juridic al sclavului era de „bun”. Respectiv, fructele (creaţiile)
ce erau produse de aceste „bunuri” aparţineau stăpînului.
O altă parte a doctrinarilor sînt de părerea că „dreptul autorilor a existat dintotdeauna, dar de la bun început nu a fost perfectat
într-o formă absolut clară din punct de vedere legal”. Adepţii acestei viziuni consideră că încă din cele mai vechi timpuri „acest
drept a existat in abstracto ... se manifesta şi căpăta anumite forme ... dar ... lipsea necesitatea publică de a-1 reglementa juridic”.
În acest sens, fiind analizată problema recunoaşterii drepturilor morale, se precizează că deja cu 2300 de ani în urmă, în Republica
Ateniană se evidenţia dreptul la apărarea integrităţii operei şi se interzicea orice modificare a ei. În Imperiul Roman, de asemenea,
autorii „înţelegeau că publicarea şi valorificarea operei ating atît drepturile lor intelectuale, cît şi cele morale. Autorilor li se
recunoştea posibilitatea de a decide publicarea operei, iar plagiatul era aspru condamnat de opinia publică”. Dreptul roman, de
asemenea, prevedea posibilitatea apărării drepturilor morale ale autorilor prin actio iniuriam, deşi protecţia acordată prin această
acţiune era destul de limitată.
În Grecia şi Roma Antică, creatorii nu urmăreau atît profitul personal cît gloria şi celebritatea. Din acest punct de vedere, şi
sancţiunile aplicate plagiatorilor sau imitatorilor erau de ordin moral, nu pecuniar. În Atena, aceste fenomene erau extrem de
energic combătute prin critica literară. În Alexandria, plagiatorii erau pedepsiţi de autorităţile legale sau erau sancţionaţi prin
blam public. Sancţiuni similare erau aplicate şi la Roma.
Grecilor antici le aparţine prima lege privind protecţia noilor creaţii care a fost adoptată în sec. VI î.e.n. în oraşul-cetate
Sybaris şi care avea menirea de a proteja noile feluri de mîncare. Dacă un bucătar inventa un nou fel de mîncare de o calitate
excepţională, el obţinea un monopol de exploatare a acestuia pentru o perioadă de 1 an şi nimeni altcineva nu putea folosi această
noutate culinară decît după expirarea termenului. Deşi legea avea nobilul scop de încurajare a creativităţii în domeniul culinăriei,
aceasta nu supravieţuieşte şi dispare odată cu cetatea nefiind preluată ulterior.
Cercetătorii au supus unei minuţioase analize şi renumitele lucrări ale romanilor antici, cum ar fi „Instituitele”, „Codul” şi
„Digestele” lui Iustinian şi au concluzionat că deoarece furtul de manuscrise era pedepsit într-un mod distinct decît furtul altor
bunuri, aceasta este o dovadă certă a faptului că ele aveau nu doar o valoare economică, ci şi legată de personalitatea creatorului
său. Această interpretare însă este departe de a fi una convingătoare în susţinerea opiniei existenţei drepturilor de proprietate
intelectuală în antichitate.
În privința Evului mediu lucrurile stau mai bine, deoarece există suficiente izvoare care să demonstreze existenţa certă a
primelor forme de reglementare a acestor drepturi. În principiu, perioada timpurie a acestei epoci nu era diferită de antichitate
în ceea ce priveşte industria copiştilor. Autorul dornic să-şi publice creaţia se adresa unui „bibliopol” care era o persoană
specializată în copierea manuală a lucrărilor. Procesul era unul de durată şi necesita resurse enorme, la ce se adăuga şi insuficienţa
de eventuali cumpărători, deoarece puţini puteau citi, preţul cărţilor era excesiv de mare şi exista un număr redus de exemplare.
Nu existau nici reguli care să reglementeze procesul de multiplicare şi vînzare a exemplarelor, astfel cumpărătorul unui exemplar
putea face copii pe care le putea ulterior comercializa, concurîndu-1 în acest fel pe primul bibliopol, fapt ce descuraja investiţiile
în acest domeniu.
Situaţia se schimbă cardinal în 1445 cînd germanul Gutenberg inventează tiparul cu litere mobile care a făcut posibilă
multiplicarea operelor literare prin procese mecanice şi a permis ca producerea şi reproducerea cărţilor să crească în volum şi să
scadă în preţ. În lipsa, însă, a oricărei forme de protecţie împotriva revînzării de copii neautorizate, investiţia în tipărirea şi
vînzarea cărţilor era o acţiune riscantă. Aceasta a dus la creşterea presiunii asupra obţinerii unei protecţii care s-a materializat în
sec. al XV-lea prin introducerea privilegiilor acordate de diverse autorităţi (în Anglia şi Franţa de regi; în Germania de principii
diferitelor state). În linii generale, privilegiul era o autorizare de a practica o anumită activitate. Funcţiile privilegiilor erau două:
recunoaşterea de către stat a meritelor unei persoane concrete; interdicţia de a valorifica obiectul protejat de către terţi. Ele erau
acordate, de regulă, nu autorilor ci tipografiilor şi confereau drepturi exclusive de reproducere şi distribuire pentru perioade
limitate de timp, punîndu-le la dispoziţie sancţiuni, precum amenzile, confiscarea copiilor, reparaţia prejudiciilor etc.
Este de menţionat faptul că privilegiile nu se acordau doar pentru realizările din domeniul industriei cărţii şi vizau categorii
de drepturi foarte diferite pentru beneficiari, în special eliberarea de sub regulile breslei, scutirea de taxe, acordarea de pămînt,
acordarea de împrumuturi fără dobîndă, acordarea cetăţeniei sau chiar a unor titluri nobiliare etc. De altfel, privilegiile au fost şi
prima formă de protecţie a drepturilor asupra invenţiilor. Important pentru stat la conferirea unui privilegiu era ca inovaţiile să
înlocuiască importurile cu o nouă ramură a industriei autohtone, Republica Veneţiană fiind prima care a adoptat o lege ce
 2
reglementa această formă de privilegiu, şi anume „Parte Veneziana” din 1474 în care se stabileau principiile care s-au păstrat
pînă în zilele de azi: importanţa invenţiilor pentru stat, drepturile exclusive ale primului inventator pentru o perioadă limitată de
timp, sancţionarea încălcării acestor drepturi. Ulterior, odată cu Marea revoluţie franceză din 1789, toate privilegiile feudale au
fost abolite.
Prima lege a dreptului de autor este considerată a fi Statutul Reginei Anne propusă în 1709 şi adoptată în 1710 în Anglia.
Principalul efect al legii era că autorul unei cărţi dispunea de dreptul exclusiv de a reproduce (copyright – dreptul la copie) opera
sa timp de 14 ani de la data primei publicări, cu posibilitatea de a prelungi acest termen cu încă 14 ani dacă la expirarea primului
termen autorul mai era în viaţă.
Prima lege privind protecţia invenţiilor apare şi ea în Anglia în 1623 sub denumirea de Statutul despre monopoluri.
Aceasta statua că protecţia avea să fie acordată „pe termen de cel mult 14 ani ce se vor da de acum înainte, primilor şi realilor
inventatori pentru unica folosire sau producere în Regat a produselor noi, pe care alţii ... nu le vor folosi”.
La nivel internaţional, prima convenţie este adoptată în domeniul proprietăţii industriale ca replică la provocările
determinate de comerţul internaţional care condiţiona necesitatea schimbului de tehnologii şi respectiv condiţiona crearea unor
mijloace universale de protecţie a drepturilor creatorilor tehnici. Necesitatea uniformizării legislaţiilor a fost conştientizată în
special în 1873 cînd la Viena a fost organizată o expoziţie internaţională de invenţii unde mulţi invitaţi străini au refuzat să se
prezinte din cauza reglementărilor diferite ale ţărilor-participante în privinţa produselor introduse pentru prima dată într-o
expoziţie. În consecinţă, drept urmare a două congrese internaţionale, este adoptată Convenţia de la Paris din 20 martie 1883
pentru protecţia proprietăţii industriale.
În domeniul dreptului de autor, prima convenţie este şi ea determinată de necesitatea asigurării unei protecţii internaţionale
uniforme a autorilor. După 25 de ani de lucrări pregătitoare este adoptată Convenţia de la Berna din 9 septembrie 1886 pentru
protecţia operelor literare şi artistice.
De remarcat faptul că odată cu apariţia radioului, cinematografiei şi televiziunii interpreţii au fost puşi într-o situaţie dificilă,
deoarece pe de o parte acestea aveau posibilitatea să-şi promoveze foarte uşor interpretările sale prin intermediul noilor mijloace
tehnice, astfel devinind faimoşi şi recunoscuţi peste tot, pe de altă parte interpretările lor au căzut pradă folosirii abuzive a acestor
interpretări fără a se plăti remuneraţia de interpret. A survenit o necesitate stringentă de a adopta un act internaţional care ar
recunoaşte drepturile artiştilor-interpreţi, producătorilor de fonograme şi a organizaţiilor de difuziune asupra interpretărilor,
fonogramelor şi emisiunilor sale. Pe parcursul lunii octombrie 1961, la invitația Guvernului Republicii Italiene la Roma au avut
loc lucrările conferinţei Diplomatice la care s-a convenit asupra textului final al Convenţei Internaţionale pentru protecţia
artiştilor interpreţi sau excutanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune şi de televiziune, aşa numita
Convenţie de la Roma adoptată la 26 octombrie 1961.
În domeniul mărcilor, primul tratat internaţional a fost adoptat la Madrid în aprilie 1891 şi este cunoscut sub denumirea de
Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor. Comercianţii şi fabricanţii de produse ar fi
trebuit să se confrunte cu deficienţe foarte mari dacă doreau să înregistreze o marcă în mai multe ţări. Aceștea ar fi trebuit să se
conformeze tuturor cerinţelor formale ale statului străin vizavi de înregistrarea mărcii, care să se referă la respectarea cerinţelor
de formă şi conţinut cerute pentru a înregistra o marcă, în plus deficultăţi în cunoaşterea limbii, procedurii de înregistrare a
mărcii, etc. Anume evitarea acestor deficienţe a fost scopul adoptării Acordului de la Madrid, prin urmare cel care doreşte să
înregistreze o marcă în mai multe ţări urmează să respecte procedura prevăzută de Biroul Internaţional al OMPI.
De altfel, simplificarea procedurii înregistrării unuia sau mai multe desene şi modele industriale în diverse ţări a fost pus la
baza elaborării şi adoptării Aranjamentului de Haga privind depozitul internaţional de desene şi modele industriale,
adoptat pe data de 6 noiembrie 1925 la Haga. Ca şi în cazul mărcilor solicitantul înregistrării unui sau mai multe desene sau
modele industriale în străinătate trebuie să urmeze procedura de înregistrare stabilită de Biroul Internaţional al OMPI.
La 14 iulie 1967 este semnată Convenţia de Ia Stockholm privind instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii
Intelectuale (O.M.P.I.), care intră în vigoare în 1970. O.M.P.I. a fost astfel mandatată cu sarcina de a contribui la protecţia
proprietăţii intelectuale în toată lumea prin acordarea de asistenţă în colaborarea ţărilor semnatare în acest domeniu.
Cel mai apreciat rezultat al eforturilor depuse pentru găsirea unei soluţii de combatere a pirateriei internaţionale în domeniul
drepturilor de proprietate intelectuală a fost înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.) prin Acordul de la
Marrakesh din 15 aprilie 1994, în special Anexa nr. 1 a acestuia, întitulat Acordul privind aspectele drepturilor de
proprietate intelectuală legate de comerţ (Acordul TRIPs).

Apariţia şi evoluţia conceptului de proprietate intelectuală în RM

În RM, după proclamarea independenţei la 27 august 1991, a început să se consolideze sistemul de proprietate intelectuală.
În perioada anilor 1994-1996 sînt adoptate şi intră în vigoare primele legi în domeniul vizat. Din acest moment, legislaţia
naţională în domeniul proprietăţii intelectuale a cunoscut o dezvoltare continuă în paralel cu integrarea ţării în sistemul economic
internaţional. Aderarea RM la Organizaţia Mondială a Comerţului în 2001, a fost precedată de modificarea, în perioada 1997-
2000, a legislaţiei din domeniul proprietăţii intelectuale cu privire la protecţia obiectelor de proprietate intelectuală (invenţii,
soiuri de plante, design industrial, mărci şi denumiri de origine, topografii ale circuitelor integrate, obiecte protejate de dreptul
de autor şi drepturile conexe), precum şi a legislaţiei civile şi contravenţionale în scopul conformării acestora cerinţelor impuse
de Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (Acordul TRIPS). În acelaşi context, în 2007,
a fost adoptat un şir de amendamente la Codul penal, prin care au fost prevăzute sancţiuni penale pentru cazurile de încălcare a
drepturilor de proprietate intelectuală.
Evoluţia RM pe calea integrării europene a determinat armonizarea legislaţiei în domeniul proprietăţii intelectuale cu acquis-
ul comunitar, în scopul asigurării unui nivel de protecţie şi de respectare a drepturilor de proprietate intelectuală echivalent celui
existent în Uniunea Europeană şi în conformitate cu angajamentul asumat în temeiul art. 49 al Acordului de Parteneriat şi
 3
Cooperare între RM şi UE. În perioada 2007-2010 tot cadrul legislativ ce ţine de domeniul proprietatea intelectuală a fost
revizuit, fiind adoptate, în redacţie nouă, 6 legi speciale, armonizate cu legislaţia Uniunii Europene.
În mod firesc, intrarea în vigoare a noilor legi a atras după sine un şir de acţiuni menite să asigure aducerea legislaţiei în
vigoare în concordanţă cu prevederile legilor menţionate, precum şi aplicarea lor eficientă. În acest scop, au fost elaborate şi
aprobate, prin hotărâri de Guvern, regulamentele aferente legilor, de asemenea au fost amendate şi ajustate alte acte legislative
de importanţă majoră pentru funcţionarea sistemului de proprietate intelectuală.
Din punct de vedere instituţional, evoluţia lucrurilor în RM a avut loc într-un timp relativ scurt, fiind create instituţiile,
structurile şi instrumentele necesare unei activităţi eficiente de reglementare şi administrare a proprietăţii intelectuale. Prin
Decretul Preşedintelui cu privire la Agenţia de stat pentru drepturile de autor a RM nr. 238 din 25.11.1991 şi Decretul
Preşedintelui cu privire la instituirea Agenţiei de stat pentru protecţia proprietăţii industriale a RM nr. 120 din 25.05.1992 au
fost instituite: Agenţia de Stat pentru Drepturile de Autor (ADA), menită să asigure protecţia drepturilor şi intereselor legitime
ale autorilor de opere literare, ştiinţifice şi de artă, precum şi a drepturilor conexe şi Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii
Industriale (AGEPI), având drept scop realizarea protecţiei juridice a proprietăţii industriale pe teritoriul RM, prin dezvoltarea
sistemului de protecţie şi promovarea politicii de stat în acest domeniu.
Întru executarea prevederilor Codului cu privire la ştiinţă şi inovare nr. 259-XV din 15.07.2004, în conformitate cu Hotărîrea
Guvernului cu privire la crearea întreprinderii de Stat „Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală” nr. 1016 din 13.09.2004
(în prezent abrogată), a fost creată Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI) prin fuzionarea Agenţiei de Stat
pentru Protecţia Proprietăţii Industriale şi Agenţiei de Stat pentru Drepturile de Autor, iar prin Hotărârea Guvernului cu privire
la aprobarea statutului şi structurii Agenţiei de stat pentru proprietatea intelectuală nr. 1378 din 13.12.2004 (în prezent abrogată)
a fost aprobat statutul noii Agenţii. Prin această unificare instituţională în RM s-a consolidat un sistem naţional de proprietate
intelectuală integrat, modern şi viabil care cuprinde totalitatea elementelor administrativ-organizatorice, normative şi parţial
infrastructura ce asigură protecţia efectivă şi valorificarea obiectelor de proprietate intelectuală la nivel naţional, regional şi
internaţional.
De remarcat, că un factor important în stabilitatea şi edificarea sistemului de proprietate intelectuală este adoptarea şi
publicarea în Monitorul Oficial nr.282-289/600 din 26.09.2014 a Legii nr.114 din 03.07.2014 cu privire la Agenţia de Stat pentru
Proprietatea Intelectuală. Iar potrivit Hotărîrii Guvernului RM nr. 325 din 02.06.2015 privind reorganizarea întreprinderii de
Stat „Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală”, în speţă pnct. 1, a fost dispusă reorganizarea, prin transformare, a
întreprinderii de Stat „Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală” în Instituţia publică „Agenţia de Stat pentru Proprietatea
Intelectuală” în subordinea Guvernului.

Noţiunea, importanţa, sistemul şi particularităţile dreptului de proprietate intelectuală

Definirea dreptului de proprietate intelectuală
Noţiunea dreptului de proprietate intelectuală are o evoluţie istorică îndelungată şi controversată, care, deşi la ora actuală este
utilizată sub această denumire, nu şi-a găsit o definire precisă agreată de toţi specialiştii din materie, conţinutul acesteia fiind
într-o continuă expansiune ce generează utilizarea ei cu un anumit grad de convenţionalitate şi mai mult în virtutea unor tradiţii
decît în baza unor fundamente ştiinţific argumentate.
Sintagma „proprietate intelectuală” conţine două elemente care nu reprezintă întru-totul conţinutul obiectelor pe care le
include, fapt ce involuntar generează confuzii de ordin conceptual.
Dacă ne raportăm la cuvîntul „intelectual” atunci logic ar fi, ca toate obiectele ce sînt protejate prin această instituţie să fie
rezultate ale activităţii intelectuale. În realitate însă, în cazul mărcilor, al concurenţei neloiale sau al know-how-lui, acest criteriu
deseori nu are nici o relevanţă, iar în cazul denumirilor de origine sau indicaţiilor geografice în genere se exclude.
În cazul în care ne raportăm la cuvîntul „proprietate”, se creează artificial impresia că regimul juridic al obiectelor acestei
instituţii este guvernat sau cel puţin are tangenţă cu dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale reglementat de legislaţia
civilă, interpretare care nici pe departe nu este imună la critici. Deşi, au existat încercări de a substitui criticabila noţiune de
proprietate intelectuală cu una mai adecvată cum ar fi cea de „drepturi intelectuale” propusă de Edmond Picard într-un articol
din 1883, conceptul tradiţional a prevalat.
Reieşind din aceste considerente, din caracterul complex dar şi din varietatea neomogenă a obiectelor pe care le include, atît
pe plan naţional cît şi pe plan internaţional nu există o definiţie clasică, general acceptată a dreptului de proprietate intelectuală,
majoritatea actelor normative rezumîndu-se la o definiţie enumerativă a obiectelor de protecţie ce include această instituţie.
Convenţia privind instituirea O.M.P.I., prevede la art. 2 (viii) că „proprietatea intelectuală” va include drepturile legate
de:
 operele literare, artistice şi ştiinţifice;
 prestaţiile artiştilor interpreţi, fonograme şi transmisiuni radio şi TV;
 invenţiile din toate domeniile activităţii umnane;
 descoperirile ştiinţifice;
 desenele şi modelele industriale;
 mărcile de fabrică sau de comerţ, mărcile de servicii, denumirile şi alte indicaţii geografice;
 protecţia împotriva concurenţei neloiale şi toate celelalte drepturi decurgînd din activitatea intelectuală în domeniul
industrial, ştiinţific, literar şi artistic”.
Urmînd modelul de mai sus legiuitorul moldovenesc statuează în art. 38 din Codul cu privire la ştiinţă şi inovare că obiect al
proprietăţii intelectuale sînt „rezultate ale activităţii intelectuale, confirmate prin drepturile respective ale titularilor asupra
utilizării lor, ce includ: obiectele de proprietate industrială (invenţii, modele de utilitate, soiuri de plante, topografii ale circuitelor
integrate, denumiri de origine ale produselor, mărci de produse şi mărci de servicii, desene şi modele industriale), obiectele
 4
dreptului de autor şi ale drepturilor conexe (opere literare, de artă, de ştiinţă etc., inclusiv programe pentru calculator şi baze de
date), secretul comercial (know-how) etc.”
Legea nr. 114 în art. 3 oferă o definiţie mai concisă a proprietăţii intelectuale astfel că potrivit acesteia, „proprietatea
intelectuală cuprinde obiectele ce rezultă din activitatea intelectuală în domeniile industrial, economic, comercial, ştiinţific,
informaţional, literar şi/sau artistic, precum şi în alte domenii”.
Dreptul proprietăţii intelectuale reprezintă un ansamblu de norme juridice ce reglementează relaţiile sociale privind crearea
şi valorificarea rezultatelor activităţii intelectuale, precum şi relaţiile sociale privind valorificarea altor obiecte incluse
convenţional în obiectul de reglementare în virtutea obligaţiunilor asumate prin acordurile internaţionale.

Importanţa dreptului de proprietate intelectuală

Instituirea sistemului de protecţie a proprietăţii intelectuale are la bază două motive majore. Primul motiv urmăreşte să dea
o expresie statutară drepturilor morale şi patrimoniale ale creatorilor asupra creaţiilor lor, precum şi drepturilor publicului de a
avea acces la aceste creaţii. Al doilea motiv urmăreşte, prin politica guvernamentală, promovarea creativităţii, propagarea şi
aplicarea rezultatelor acesteia şi încurajarea unui comerţ corect.
Pe lîngă faptul că are drept scop găsirea unui echilibru între interesele individului şi ale societăţii în procesul de valorificare
a obiectelor proprietăţii intelectuale, importanţa acestei instituţii este determinată şi de rolul pe care îl are în viaţa economică,
socială, culturală etc., fiind o preocupare cheie în căutarea soluţiilor pentru creşterea economică, dezvoltare şi competitivitate,
pentru ocuparea forţei de muncă şi creşterea bunăstării ţării. Sectoarele industriale care se bazează pe protecţia dreptului de
proprietate intelectuală sînt contribuabili substanţiali ai economiei. Un regim clar şi stabil de protecţie în acest domeniu este o
condiţie vitală pentru atragerea investiţiilor străine directe, promovarea cercetării şi dezvoltării şi transferul de tehnologie.
Conform constatărilor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, un sistem de proprietate intelectuală puternic
corelează pozitiv cu investiţiile străine directe: o creştere de 1% a numărului de brevete corelează cu o creştere cu 2,8% în
investiţiile străine directe, în timp ce o îmbunătăţire de 1% în protecţia drepturilor de autor şi a mărcilor creşte investiţiile străine
directe cu 3,8% şi 6,8%, respectiv. În mod similar, alte studii au arătat că un sistem de proprietate intelectuală slab dezvoltat
reprezintă bariere semnificative pentru licenţierea tehnologică internaţională şi reduc, de asemenea, investiţiile în sectorul de
software şi investiţiile directe în sectorul farmaceutic. Cel puţin 25% din firmele high-tech americane, germane şi japoneze au
refuzat să investească direct sau prin intermediul asociaţiilor în participaţiune în ţările în curs de dezvoltare cu un sistem de
proprietate intelectuală slab.
Pe de altă parte, tendinţele actuale de dezvoltare a comerţului internaţional au făcut ca contrafacerea drepturilor de proprietate
intelectuală să ameninţe economia mondială. De ex., în 1982 valoarea totală a contrafacerilor reprezentau 5.5 mld. dolari; în
1996 erau 200 mld. dolari; iar în 2009 constituiau 500 mld. dolari, adică 7–10 % din volumul comerţului internaţional.
Produsele intelectuale, cunoştinţele ştiinţifice, informaţia, potenţialul profesional, spiritual, ştiinţific şi cultural al societăţii
contemporane sînt forţa motrice a creşterii economice şi determină competitivitatea economică. Toate acestea indică la creşterea
rolului proprietăţii intelectuale în societatea modernă. Iată de ce, eforturile guvernelor de a investi în consolidarea regimurilor
sistemului de proprietate intelectuală nu trebuie privite drept cheltuieli, ci mai degrabă investiţii care generează dividende pe
viitor în dezvoltarea economică şi socială.

Sistemul dreptului de proprietate intelectuală

Sistemul dreptului de proprietate intelectuală este tradiţional format din două instituţii:
a) dreptul de autor şi drepturile conexe;
b) dreptul proprietăţii industriale.
Dreptul proprietăţii intelectuale nu reprezintă o ramură de drept distinctă în sistemul de drept al RM deşi are un conţinut
complex constituit din subiecţi, obiect şi metode de reglementare specifice, elemente suficiente pentru a o califica, din punctul
de vedere a teoriei generale a dreptului, drept o ramură de drept.
Orice sistem de drept are două extremităţi (domenii de reglementare) – dreptul privat şi dreptul public – care dispun, în sensul
clasic al cuvîntului, de subiecţi, obiecte şi metode proprii de reglementare. Restul ramurilor nu sînt decît instituţii care oscilează
de la o extremitate la alta în funcţie de caracterul relaţiilor pe care le reglementează, avînd, fie mai mult un caracter public, fie
mai mult un caracter privat.
Cu alte cuvinte, este imposibil azi a afirma că o ramură sau o instituţie oarecare este de drept public deoarece întotdeauna se
vor găsi elemente de drept privat în conţinutul acesteia şi viceversa, nu vom putea afirma că există o ramură sau o instituţie pură
de drept privat deoarece statul în orice caz va avea competenţe pentru a se implica în aceste relaţii.
Dreptul proprietăţii intelectuale, prin natura sa, este o instituţie a dreptului civil, chiar dacă statul, înzestrat cu mecanisme
specifice unei puteri publice, are un rol activ în ceea ce priveşte înregistrarea, menţinerea în vigoare, stingerea drepturilor
subiective etc. asupra obiectelor acesteia.
Mai mult decît atît, cele două elemente ale conţinutului sistemului de proprietate intelectuală (dreptul de autor şi dreptul de
proprietate industrială) privite separat, constituie şi ele veritabile instituţii ale dreptului civil, doar că din motive de utilitate şi
graţie similitudinilor dintre acestea au fost incluse într-un concept mai larg, cel al dreptului de proprietate intelectuală.
În contextul dezvoltării vertiginoase a relaţiilor sociale aferente obiectelor de proprietate intelectuală, impactului acestora
asupra dezvoltării economice, culturale, ştiinţifice şi sociale, particularităţilor de reglementare, volumului de acte normative
naţionale şi internaţionale, dar şi naturii juridice complexe, dreptului de proprietate intelectuală cu uşurinţă îi poate fi atribuită
şi calificarea de sub-ramură a dreptului civil.
Dreptul de autor este instituţia menită să protejeze interesele autorilor de opere literare, artistice şi ştiinţifice în procesul de
realizare şi valorificare a acestora.
 5
Corelative şi apropiate dreptului de autor sînt şi:
a) drepturile conexe care se preocupă de protecţia intereselor interpreţilor, producătorilor de fonograme, producătorilor de
videograme şi a organizaţiilor de difuziune asupra interpretărilor, fonogramelor, vidoegramelor şi emisiunilor ce le aparţin;
b) drepturile sui generis ale fabricanţilor bazelor de date.
Dreptul de proprietate industrială conţine 3 compartimente separate după cum urmează:
1) Dreptul de brevet – reglementează relaţiile patrimoniale şi personal nepatrimoniale ce apar în legătură cu crearea şi
valorificarea invenţiilor, şi desenelor şi modelelor industriale.
2) Dreptul mijloacelor de individualizare a produselor şi serviciilor în activitatea economică – are ca obiect de reglementare
raporturile ce apar în legătură cu înregistrarea, utilizarea şi apărarea, mărcilor, denumirilor de origine, indicaţiilor geografice,
specialităţilor tradiţionale garantate. Poate fi încadrată aici, cu mici excepţii, şi denumirea de firmă şi numele de domen.
3) Dreptul obiectelor netradiţionale ale proprietăţii intelectuale – a cărui obiect de reglementare îl constituie raporturile
juridice care apar în legătură cu valorificarea soiurilor de plante, topografilor circuitelor integrate, secretului comercial, precum
şi concurenţa neloială.
Din punct de vedere legal, sistemul dreptului de proprietate intelectuală, cu instituţiile şi obiectele sale identificate supra, şi-
au găsit reflectare într-o manieră distinctă în art. 4 alin. 2 şi 3 al Legii nr. 114/2014 cu privire la Agenţia de Stat pentru Proprietate
Intelectuală potrivit căruia, „obiectele de proprietate intelectuală se divizează în două categorii: a) obiecte de proprietate
industrială (invenţii, soiuri de plante, topografii de circuite integrate, mărci, desene şi modele industriale, indicaţii geografice,
denumiri de origine şi specialităţi tradiţionale garantate); b) obiecte ale dreptului de autor (opere literare, artistice şi ştiinţifice)
şi ale drepturilor conexe (interpretări, fonograme, videograme și emisiuni ale organizațiilor de difuziune). De domeniul
proprietăţii intelectuale ţin şi alte bunuri ce dispun de un sistem de reglementare separat, cum ar fi: a) secretul comercial
(know-how); b) numele comercial”.

Particularităţile dreptului de proprietate intelectuală

Este general acceptat că dreptul de proprietate intelectuală, la originea sa a fost conceput ca un drept de proprietate în sensul
clasic al cuvîntului. Or, întru asigurarea principiului stabilităţii dreptului, atunci cînd apar anumite relaţii sociale noi, societatea
încearcă să le îmbrace în normele juridice deja existente. La acel moment, cel mai apropiat mecanism juridic de reglementare
pentru produsele spiritului uman era dreptul de proprietate care era un drept subiectiv, exclusiv, absolut, opozabil erga omnes,
şi care asigura o protecţie adecvată şi suficientă autorului-proprietar. Cu timpul însă lucrurile se schimbă, iar dreptul de
proprietate intelectuală graţie anumitor particularităţi specifice doar produsului spiritului uman care se deosebesc radical de
particularităţile specifice unui bun material, se disociază de conceptul clasic de proprietate devenind distinctiv prin sine însuşi.
Pentru a înţelege care au fost factorii ce au generat această separare, dar şi pentru a identifica particularităţile dreptului de
proprietate intelectuală se va considera că particularităţile dreptului de proprietate intelectuală şi diferenţele între acesta şi dreptul
de proprietate din dreptul comun sînt două lucruri identice.
1. Spre deosebire de dreptul de proprietate care operează asupra bunurilor corporale, dreptul de proprietate intelectuală are
drept obiect de reglementare bunuri incorporale. De ex., art. 5 alin. (4) al Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe
prevede: „Dreptul de autor nu depinde de dreptul de proprietate asupra obiectului material în care şi-a găsit expresie opera
respectivă. Procurarea unui asemenea obiect nu conferă proprietarului acestuia nici unul din drepturile acordate autorului de
prezenta lege”.
2. Spre deosebire de dreptul de proprietate care este unul perpetuu, dreptul de proprietate intelectuală are limite în timp. Cu
excepţia uzucapiunii, cînd, în conformitate cu art. 332 şi 333 din Codul civil, proprietarul pierde dreptul subiectiv de proprietate
asupra bunului în virtutea folosirii acestuia de către posesorul de bună-credinţă într-o perioadă de 5 ani (pentru bunurile mobile)
sau de 15 ani (pentru bunurile imobile), proprietatea nu se prescrie. Conform art. 315 alin. (2) din acelaşi cod, „dreptul de
proprietate este perpetuu”. În cazul drepturilor de proprietate intelectuală situaţia este diferită. Drepturile patrimoniale ale
autorilor, inventatorilor, titularilor de mărci etc. sînt limitate de lege în timp. Conform art. 23 al Legii privind dreptul de autor
şi drepturile conexe, regula generală este că drepturile patrimoniale asupra operelor de literatură, artă şi ştiinţă se protejează pe
tot timpul vieţii autorului şi timp de 70 de ani după deces, termenul începînd să curgă de la 1 ianuarie al anului următor celui al
decesului autorului. Conform art. 18 alin. (1) al Legii privind protecţia invenţiilor „durata unui brevet de invenţie este de 20 de
ani, începînd cu data de depozit a cererii de brevet de invenţie”. Conform art. 15 al Legii privind protecţia mărcilor „marca se
înregistrează pentru o perioadă de 10 ani, începînd cu data de depozit. Înregistrarea mărcii poate fi reînnoită pentru perioade
consecutive de 10 ani ori de cîte ori este necesar”.
3. Spre deosebire de dreptul de proprietate, dreptul de proprietate intelectuală are limite în spaţiu. Aici operează strict
principiul teritorialităţii care limitează domeniul de acţiune al drepturilor de proprietate intelectuală la limitele terituriului acelui
stat care oferă protecţia. De aici se desprinde concluzia că în lume există atîtea regimuri de protecţie a drepturilor de proprietate
intelectuală cîte sisteme de drept există. Spre ex., obţinerea unui brevet de invenţie în RM îi permite titularului acestuia să
dispună de dreptul exclusiv, adică de dreptul de interzice terţilor valorificarea ilegală a invenţiei brevetate doar în limitele
hotarelor RM. Pentru a dispune de dreptul exclusiv asupra aceleiaşi invenţii peste hotarele ţării, titularul acesteia urmează să o
înregistreze corespunzător în ţara de destinaţie aleasă.
4. Spre deosebire de dreptul de proprietate, dreptul de proprietate intelectuală are limite în exercitare a drepturilor
patrimoniale. Cu alte cuvinte, există posibilitatea ca în anumite situaţii prevăzute de lege un obiect de proprietate intelectuală să
fie folosit fără permisiunea autorului sau titularului de drepturi, chiar şi fără achitarea remuneraţiei pentru astfel de valorificare.
Dreptul de proprietate, în calitate de cel mai reuşit drept real, este un drept subiectiv absolut, exclusiv, perpetuu şi opozabil „erga
omnes” şi acceptă doar cu titlu de excepţie limitări din parte terţilor. Aceasta, însă nu este cazul dreptului de proprietate
intelectuală care prevede aproape în toate actele normative limitări şi excepţii în exercitarea drepturilor subiective, cum ar fi: art.
 6
22, 23, 25 al Legii privind protecţia invenţiilor; art. 10 al Legii privind protecția mărcilor; art. 24-29 al Legii privind protecţia
dreptului de autor şi drepturilor conexe etc.
5. Spre deosebire de dreptul de proprietate din dreptul comun, în dreptul de proprietate intelectuală sînt diferite modurile de
dobîndire a drepturilor asupra obiectelor de proprietate intelectuală. Codul Civil prevede o multitudine de modalităţi de dobîndire
a dreptului de proprietate, multe dintre care sînt incompatibile cu esenţa drepturilor de proprietate intelectuală (este vorba de
ocupaţiune, accesiune, uzucapiune, bunul găsit, comoara etc.). Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr.
114/2014 cu privire la AGEPI în cazul obiectelor de proprietate industrială, dreptul asupra acestora apare în urma înregistrării
obiectului, a acordării titlului de protecţie de către oficiul naţional de proprietate intelectuală sau în alte condiţii prevăzute de
legislaţia naţională, precum şi în baza tratatelor internaţionale la care RM este parte. În cazul obiectelor dreptului de autor şi ale
drepturilor conexe, înregistrarea nu este o condiţie obligatorie pentru apariţia şi exercitarea drepturilor respective, aceste obiecte
fiind protejate din momentul creării lor.
6. Spre deosebire de dreptul de proprietate în dreptul comun, în dreptul de proprietate intelectuală sînt diferite modurile de
stingere a drepturilor. Codul civil în art. 337-343 prevede o serie de modalităţi de stingere a dreptului de proprietate, care în
mare parte nu sînt aplicabile şi stingerii drepturilor de proprietate intelectuală (cum ar fi consumarea, pieirea fortuită sau
distrugerea bunului). Pe de altă parte, sînt aplicabile aşa moduri cum ar fi: încetarea în temeiul unui act juridic sau renunţarea la
drept. Legile speciale din domeniul proprietăţii intelectuale prevăd şi alte modalităţi de stingere. De ex., Legea privind dreptul
de autor şi drepturile conexe prevede încetarea drepturilor patrimoniale în baza expirării termenului de protecţie acordat de lege,
Legea privind protecţia mărcilor prevede decăderea din drepturi sau declararea nulităţii mărcii, iar Legea privind protecţia
indicaţiilor geografice, denumirilor de origine şi specialităţilor tradiţionale garantate prevede revocarea protecţiei.

Izvoarele dreptului de proprietate intelectuală

Dispoziţii generale
Teoria generală a dreptului identifică noţiunea de izvor al dreptului în două accepţiuni: în sens material şi în sens formal. În
sens material, izvorul de drept reprezintă totalitatea de condiţii şi necesităţi sociale, economice, culturale şi ideologice care
„reprezintă factorii ce dau conţinut concret dreptului pozitiv, concentrînd nevoile reale ale vieţii şi relevîndu-se legiuitorului sub
forma unor comandamente sociale”. În sens formal, izvorul de drept reprezintă „forma oficială de exprimare şi consolidare a
normelor juridice în vigoare în stat”. Cu alte cuvinte, în sens formal, izvorul de drept subînţelege sistemul de acte normative
aranjate într-o anumită ierarhie după forţa lor juridică.

Actele normative internaţionale – izvoare ale dreptului de proprietate intelectuală

Pe parcursul perioadei de timp de după declararea independenţei şi până în prezent, RM a aderat la peste 30 de
tratate, acorduri şi convenţii internaţionale şi regionale în domeniul PI, inclusiv la:
 Trei convenţii administrate de către Uniunea internaţională pentru Protecţia Noilor Soiuri de Plante (UPOV), Organizaţia
Mondială a Comerţului (OMC) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO):
 Convenţia internaţională privind protecţia noilor soiuri de plante (1961);
 Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (Acordul TRIPS al OMC, 1994,
Marrakech);
 Convenţia universală privind drepturile de autor (Geneva, 1952).
 Sase convenţii si acorduri administrate în cadrul Comunităţii Statelor Independente (CSI):
 Acordul privind măsurile de protecţie a proprietăţii industriale şi crearea Consiliului Interstatal pentru problemele
protecţiei proprietăţii industriale (Moscova, 1993);
 Convenţia euroasiatică privind brevetele (Moscova, 1994);
 Acordul CSI cu privire la colaborarea în domeniul protecţiei drepturilor de autor şi a drepturilor conexe (Moscova,
1993);
 Acordul privind prevenirea încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală (Moscova, 1998);
 Acordul de cooperare privind măsurile de prevenire şi combatere a utilizării mărcilor şi indicaţiilor geografice false
(Minsk, 1999);
 Acordul privind asigurarea reciprocă a integrităţii secretelor interstatale în domeniul protecţiei juridice a invenţiilor
(Minsk, 1999).
 Douăzeci şi trei de convenţii administrate de către Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI):
 Aranjamentul de la Madrid cu privire la înregistrarea internaţională a mărcilor (1891);
 Convenţia de creare a Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (1967);
 Convenţia de la Paris pentru protejarea proprietăţii industriale (1883);
 Tratatul de Cooperare în domeniul Brevetelor (1970);
 Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională a depozitului de microorganisme în scopul procedurii de
brevetare (1977);
 Tratatul de la Nairobi privind protecţia simbolului olimpic (1981);
 Aranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional de desene şi modele industriale (1925);
 Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice (1886);
 Convenţia internaţională pentru protecţia drepturilor interpreţilor, ale producătorilor de fonograme şi ale organismelor
de radiodifuziune şi televiziune (Roma, 1961);
 Tratatul privind dreptul mărcilor (1994);
 7
 Aranjamentul de la Locarno privind instituirea clasificării internaţionale a desenelor şi modelelor industriale (1968);
 Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor (1989);
 Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor şi serviciilor în scopul înregistrării mărcilor
(1957);
 Aranjamentul de la Viena privind instituirea clasificării internaţionale a elementelor figurative ale mărcilor (1973);
 Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţională de brevete (1971);
 Convenţia privind protecţia producătorilor de fonograme împotriva reproducerii neautorizate a fonogramelor lor
(Geneva, 1971);
 Aranjamentul de la Lisabona privind protecţia indicaţiilor locului de origine a produselor şi înregistrarea lor
internaţională (1958);
 Aranjamentul de la Madrid privind sancţiunile pentru indicaţiile false sau înşelătoare de provenienţă a produselor (1891);
 Tratatul OMPI pentru Dreptul de Autor (Geneva, 1996);
 Tratatul OMPI pentru Interpretări şi Fonograme (Geneva, 1996);
 Tratatul privind dreptul brevetelor (2000);
 Convenţia privind distribuţia semnalelor purtătoare de programe transmise prin satelit (Bruxelles, 1974);
 Tratatul de la Singapore privind dreptul mărcilor (2006).

Actele normative interne – izvoare ale dreptului de proprietate intelectuală

Constituția. Constituţia este legea supremă a RM. Conform art. 7 din Constituţie este lipsit de putere juridică orice lege sau
act juridic care contravine prevederilor Constituţiei cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 4 şi 8, potrivit cărora actele
internaţionale la care RM este parte au prioritate faţă de legile interne, inclusiv faţă de normele constituţionale.
Constituţia RM, adoptată la 29 iulie, în vigoare de la 27 august 1994, stabileşte în art. 9 că „proprietatea este publică şi
privată. Ea se constituie din bunuri materiale şi intelectuale. Proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor, libertăţilor
şi demnităţii omului”. În art. 33 este prevăzut că „dreptul cetăţenilor la proprietatea intelectuală, interesele lor materiale şi morale
ce apar în legătură cu diverse genuri de creaţie intelectuală sînt apărate de lege. Statul contribuie la păstrarea, la dezvoltarea şi
la propagarea realizărilor culturii şi ştiinţei, naţionale şi mondiale”.
Legile. Legile sînt adoptate de către Parlament şi, după promulgare de către Preşedintele RM, capătă forţă obligatorie pe
întreg teritoriul statului. Conform art. 72 din Constituţie, în afară de legile constituţionale care sînt cele de revizuire a Constituţiei,
se deosebesc legi organice şi legi ordinare. Deosebirea dintre ultimele două rezidă în domeniile de activitate socială pe care vin
să le reglementeze şi procedura de aprobare. Art. 72 alin. (3) din Constituţie prevede domeniile pentru care este necesar de a fi
adoptate legi organice. Art. 74 menţionează la rîndul său că legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi după
cel puţin două lecturi, iar legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi la şedinţă. Este de menţionat faptul
că toate legile al căror obiect principal de reglementare îl constituie obiectele dreptului de proprietate intelectuală sînt legi
organice.
Toate legile ce conţin norme de reglementare a raporturilor juridice aferente obiectelor dreptului de proprietate intelectuală
pot fi clasificate în: legi speciale privind protecţia proprietăţii intelectuale şi legi care prevăd tangenţial protecţia proprietăţii
intelectuale.
Legile speciale privind protecţia proprietăţii intelectuale sînt:
 Legea privind protecţia topografiilor circuitelor integrate nr. 655-XIV (adoptată la 29.10.1999, în vigoare din 06.01.2000);
 Legea privind protecţia desenelor şi modelelor industriale nr. 161-XVI (adoptată la 12.07.2007, în vigoare din 01.12.2007);
 Legea privind protecţia mărcilor nr. 38-XVI (adoptată la 29.02.2008, în vigoare din 06.09.2008);
 Legea privind protecţia soiurilor de plante nr. 39-XVI (adoptată la 29.02.2008, în vigoare din 06.09.2008);
 Legea privind protecţia invenţiilor nr. 50-XVI (adoptată la 07.03.2008, în vigoare din 04.10.2008);
 Legea privind protecţia indicaţiilor geografice, denumirilor de origine şi specialităţilor tradiţionale garantate nr.66-XVI
(adoptată la 27.03.2008, în vigoare din 25.10.2008);
 Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr. 139 (adoptată la 02.07.2010, în vigoare din 01.01.2011);
 Legea cu privire la Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală nr. 114 (adoptată la 03.07.2014 şi intrată în vigoare la
26.09.2014).
 Legea pentru aprobarea simbolurilor naţionale asociate indicaţiilor geografice protejate, denumirilor de origine protejate şi
specialităţilor tradiţionale garantate nr. 101 (adoptată la 12.06.2014 şi intrată în vigoare la 25.07.2014).
Legile care prevăd tangenţial protecţia proprietăţii intelectuale sînt:
 Codul contravenţional (Legea nr. 218-XVI din 24.10.2008), art. 96-103, 283, 400;
 Codul penal (Legea nr. 985-XV din 18.04.2002), art. 1851, 1852, 1853, 2641, 2642;
 Codul de procedura civilă (Legea nr. 225-XV din 30.05.2003), art. 33 alin. (3-1) lit. a), b), 85 alin. (1) lit. a) poz. 2, lit. j),
1271, 1272, 1273, 460 alin. (1) lit. j), alin. (2);
 Codul de procedura penală (Legea nr. 122-XV din 14.03.2003) Partea specială art. 275 alin. 6), 276;
 Codul Audiovizualului, art. 18, 20 alin. (1) lit. b) (Legea nr. 260-XVI din 27.07.2006);
 Codul Vamal (Legea nr. 1149-XIV din 20.07.2000), art. 1, cap. XII;
 Codul Civil (Legea nr. 1107-XV din 06.06.2002) Cartea întâi – Dispoziţii generale (art. 8, 21), Cartea a doua – Drepturile
reale (art. 301, 470 alin. 2 lit.f)), Cartea a treia – Obligaţiile (art. 925 alin. (1) lit. d), Capitolul XXI Franchisingul, Cartea a cincea
– Dreptul Internaţional privat (art. 1607);
 8
 Codul fiscal (Legea nr. 1163-XIII din 24.04.97) art. 12, 28, 71 lit. G), 75 alin. (4) lit. a), 103 alin. (1)7), 111 alin. (1) lit. (e),
1171 alin. (5);
 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare, nr.259-XV din 15.07.2004;
 Legea cu privire la declararea complexului „Combinatului de vinuri „Cricova” S.A.” drept obiect al patrimoniului cultural-
naţional al RM nr. 322-XV din 18.07.2003;
 Legea cu privire la acordarea statutului de obiectiv al patrimoniului cultural-naţional al RM bunurilor întreprinderii de Stat
„Combinatul de Vinuri de Calitate „Mileştii Mici”” nr.199-XVI din 28.07.2005;
 Legea privind constituirea Rezervaţiei cultural-naturale „Orheiul Vechi” nr. 251 din 04.12.2008;
 Legea cu privire la activitatea de evaluare nr. 989-XV din 18.04.2002, art. 1, 5 alin. (4) lit. j) şi k), 15 alin. (4);
 Legea cu privire la secretul comercial nr. 171-XIII din 06.07.94, art. 2;
 Legea presei nr. 243-XIII din 26.10.1994, art. 1;
 Legea cu privire la publicitate nr.1227-XIII din 27.06.97, art. 4;
 Legea culturii nr.413-XIV din 27.05.99, art. 12;
 Legea cu privire la activitatea editorială nr.939-XIV din 20.04.2000, art. 6, 14;
 Legea cu privire la activitatea arhitecturală nr. 1350-XIV din 02.11.2000, art. 3 lit. d), 7 alin. (2), 13, 14, 15, 16, Capitolul
IV;
 Legea insolvabilităţii nr.632-XV din 14.11.2001, art. 54;
 Legea cu privire la teatre, circuri si organizaţii concertistice nr. 1421-XV din 31.10.2002, art. 8;
 Legea privind meşteşugurile artistice populare nr. 135-XV din 20.03.2003, art.13;
 Legea cu privire la cinematografie nr. 116 din 03.07.2014, art. 2;
 Legea viei si vinului nr. 57-XVI din 10.03.2006, art. 17-19;
 Legea cu privire la registre nr. 71-XVI din 22.03.2007;
 Legea reglementării de stat a activităţii comerciale externe nr. 1031-XIV din 08.06.2000, art. 2, 7 alin. (2) lit. c), 11, 13-16,
19 alin. (2) lit. g);
 Legea cu privire la tariful vamal nr. 1380-XIII din 20.11.1997, art. 2 alin. (1) 11), 4 alin. (1)2);
 Legea învăţământului nr. 547 din 21.07.95, art. 32 (2);
 Legea cu privire la bibliotecă nr. 286-XIII din 16.11.94, art. 20 (2), 33;
 Legea taxei de stat nr. 1216-XII din 03.12.92, art. 2 alin. (1) 11), 4 alin. (1)2);
 Legea cu privire la activitatea de raţionalizare nr. 138-XV din 10.05.2001;
 Legea cu privire la gaj nr. 449-XV din 30.07.2001, art. 7 lit. d);
 Legea cu privire la franchising nr. 1335-XIII din 01.10.97;
 Legea cu privire la fabricarea şi circulaţia alcoolului etilic şi a producţiei alcoolice nr. 1100-XIV din 30.06.2000, art. 17-
17/6;
 Legea cu privire la folosirea si protecţia emblemei Crucii Roşii, nr.673-XIV din 12.11.99;
 Legea concurentei nr. 183 din 11.07.2012;
 Legea cu privire la difuzarea exemplarelor de opere şi fonograme nr. 1459-XV (adoptată la 14.11.2002 şi intrată în vigoare
la 30.04.2003).
 și altele.
Hotărîrile Guvernului. Conform art. 102 alin. (2) din Constituţie Guvernul adoptă hotărîri pentru organizarea executării
legilor:
 HG cu privire la perceperea taxei pentru asistenţă vamală în domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale nr. 1715 din
27.12.2002;
 HG cu privire la evaluarea obiectelor de proprietate intelectuală nr. 783 din 30.06.2003;
 HG pentru servicii cu semnificaţie juridică în domeniul protecţiei obiectelor proprietăţii intelectuale nr. 774 din 13.08.1997;
 HG cu privire la modul de folosire a mărcilor – proprietate a statului nr. 852 din 16.08.2001;
 HG cu privire la aprobarea Listei mărcilor – proprietate a statului nr. 1080 din 08.10.2001;
 HG privind modul şi condiţiile de acordare a permisiunii de folosire a denumirii oficiale sau istorice a statului în marca de
produs şi/sau de serviciu, precum şi în desenul sau modelul industrial nr. 1425 din 02.12.2003;
 HG pentru aprobarea unor acte normative vizînd funcţionarea Legii privind protecţia soiurilor de plante nr.1176 din
07.12.98;
 HG despre tarifele minime ale remuneraţiei de autor nr. 641 din 12.07.2001;
 HG pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de producere, eliberare şi aplicare a marcajelor de control pe
exemplarele de opere şi fonograme şi Regulamentului cu privire la modul de înregistrare în Registrul de stat al titularilor
marcajelor de control nr. 744 din 20.06.2003;
 HG despre aprobarea Regulamentului privind obiectele de proprietate intelectuală create în cadrul exercitării atribuţiilor de
serviciu nr. 1609 din 31.12.2003;
 HG cu privire la înregistrarea de stat a operelor ocrotite de dreptul de autor şi drepturile conexe nr. 901 din 28.08.2001;
 HG cu privire la organizarea şi desfăşurarea concursului pentru crearea simbolurilor naţionale asociate indicaţiilor
geografice protejate, denumirilor de origine protejate şi specialităţilor tradiţionale garantate nr. 485 din 05.07.2011;
 HG pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de depunere, examinare şi înregistrare a desenelor şi modelelor
industriale nr. 1496 din 29.12.2008;
 9
 HG pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de depunere şi examinare a cererii, de acordare şi de menţinere
în vigoare a brevetului pentru soi de plantă nr. 295 din 16.04.2009;
 HG cu privire la aprobarea Regulamentului Comisiei de contestaţii a Agenţiei de Stat pentru Proprietatea Intelectuală nr.
257 din 02.04.2009;
 HG pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de depunere, examinare şi înregistrare a mărcilor nr. 488 din
13.08.2009;
 HG pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de depunere şi examinare a cererii de brevet de invenţie şi de
eliberare a brevetului nr. 528 din 01.09.2009;
 HG pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de depunere, examinare şi înregistrare a indicaţiilor geografice, a
denumirilor de origine şi a specialităţilor tradiţionale garantate, nr. 610 din 05.07.2010;
 HG cu privire la desemnarea autorităţilor competente abilitate cu atribuţii şi responsabilităţi referitoare la produsele cu
denumiri de origine şi indicaţii geografice şi la specialităţile tradiţionale garantate şi a autorităţilor competente responsabile de
controalele oficiale privind conformitatea acestor produse nr. 644 din 19.07.2010;
 HG cu privire la decernarea Medaliei de Aur a Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală (OMPI) „Inventator
remarcabil” şi Trofeului OMPI „întreprindere inovatoare” nr. 933 din 12.09.2000;
 HG privind reorganizarea întreprinderii de Stat „Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală” nr. 325 din 02.06.2015;
 HG RM nr. 880 din 22.11.2012 cu privire la Strategia națională în domeniul proprietăţii intelectuale pînă în anul 2020;
 HG RM nr. 489 din 29.03.2008 cu privire la Comisia națională pentru proprietatea intelectuală;
 HGRM nr. 184 din 16.04.2015 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Comisiei de mediere
în domeniul proprietăţii intelectuale şi procedura de mediere;
 și altele.
Ordinele directorului general al AGEPI. Conform art. 112 lit. e) din Codul cu privire la ştiinţă şi inovare directorul general
emite ordine şi dispoziţii. Relevante în acest sens sînt:
 Regulamentul privind accesul la informaţia deţinută de către AGEPI, aprobat prin ordinul Directorului General nr. 63 din
02.06.09;
 Regulamentul Arbitrajului specializat în domeniul proprietăţii industriale pe lângă Agenţia de Stat pentru Protecţia
Proprietăţii Industriale, aprobat prin ordinul Directorului General AGEPI nr. 92 din 18 iulie 2003.

Uzanţele comerciale
Conform art. 4 din Codul civil, uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general
recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile. Uzanţa se aplică
numai dacă nu există norme juridice care să reglementeze relaţia socială respectivă şi dacă nu contravine legii, ordinii publice şi
bunelor moravuri.
Uzanţa conţine obligator două elemente: obiectiv – este utilizată într-un teritoriu sau domeniu distinct o perioadă
îndelungată de timp şi subiectiv – fiecare subiect al relaţiei sociale o consideră obligatorie. Reieşind din considerentul că dreptul
de proprietate intelectuală este parte componentă a dreptului civil, rezultă că, deşi indirect, uzanţa este recunoscută drept izvor
de drept.
Totuşi, cînd este vorba despre concurenţa neloială, uzanţa este recunoscută direct în calitate de izvor reieşind din prevederile
pnct. 2, art. 10 bis al Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale care statuiază: „Constituie un act de
concurenţă neloială orice act de concurenţă contrar practicilor cinstite în materie industrială sau comercială”.

Practica judiciară
În conformitate cu prevederile art. 16 alin. 1 lit. c) din Legea cu privire la CSJ nr. 789 din 26.03.1996, „Plenul CSJ
examinează rezultatele generalizării practicii judiciare şi adoptă hotărîri cu caracter explicativ”.
Codul de procedură civilă în art. 17 prevede că „pentru aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei, CSJ generalizează, din
oficiu, practica examinării de către instanţele judecătoreşti a unor anumite categorii de pricini, adoptă şi dă publicităţii hotărîri
explicative privind aplicarea corectă a normelor de drept şi soluţionarea justă a pricinilor civile”.
Nefiind nişte izvoare de drept, atît hotărîrile explicative, cît şi practica judiciară joacă un rol important la aplicarea uniformă
a practicii judiciare. Ele sînt utile în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice.
În acest sens, sînt relevante următoarele hotărîri explicative:
1) Hotărîrea Plenului CSJ nr.32 din 09.11.1998 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor
prevederi ale legislaţiei despre dreptul de autor şi drepturile conexe”, modificată prin Hotărîrile Plenului CSJ nr. 38 din
20.12.1999 şi nr.10 din 22.12.2008;
2) Hotărîrea Plenului CSJ nr.26 din 24.12.2001 „Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi
ale legislaţiei privind protecţia proprietăţii industriale şi activităţii de raţionalizare”, modificată prin Hotărîrea Plenului CSJ
nr.10 din 22.12.2008.
În acelaşi context, avînd în vedere aspiraţiile puterii judecătoreşti de a asigura justiţiabililor dreptul fundamental la un proces
echitabil garantat de art. 6 CEDO în vederea unificării practicii judiciare, în 2012 au fost ajustate unele acte legislative după cum
urmează. Articolul 16 lit. d) din Legea cu privire la CSJ relevă că, „Plenul CSJ, întru asigurarea uniformizării practicii judiciare,
emite, la solicitarea instanţelor judecătoreşti, avize consultative în cazul apariţiei problemelor legate de aplicarea legii”. Totodată
art. 122 din Codul de procedură civilă statuează că, „dacă în procesul judecării pricinii într-o instanţă de judecată se atestă
dificultăţi la aplicarea corectă a normelor de drept material sau procedural, instanţa de judecată solicită Plenului CSJ, din oficiu
sau la cererea participanţilor la proces, să emită un aviz consultativ cu privire la modul de punere în aplicare a legii. Avizul
 10
consultativ se publică pe pagina web a CSJ. ... Avizul consultativ al Plenului CSJ nu mai este obligatoriu pentru Curte în cazul
în care ulterior se modifică legea sau se schimbă modul de punere în aplicare a acesteia”.
În acest context, este notabil faptul că din 2012 pînă la moment, Plenul CSJ a emis deja două avize consultative pe
marginea unor aspect legate de dreptul de proprietate intelectuală, şi anume:
a) Avizul consultativ al Plenului CSJ cu privire la modul de aplicare a art. 11 alin. (1) şi art. 36 lin. (1) din Legea privind
dreptul de autor şi drepturile conexe nr. 139 din 02 iulie 2010 – Dosar nr. 4ac-32/13;
b) Avizul consultativ al Plenului CSJ privind aplicabilitatea prevederilor art. 460 alin. (1) lit. j) Cod de procedură civilă
(Competenţa instanţelor judecătoreşti ale RM în pricinile cu element de extraneitate în procesul privind protecţia în străinătate
a proprietăţii intelectuale a unei persoane domiciliate în RM, persoana este cetăţean al RM sau apatrid, iar prin convenţia părţilor
nu s-a stabilit o altă competenţă) – Dosarul nr. 4ac-14/14.
La fel, la nivel informai unificarea practicii judiciare se efectuează şi prin intermediul publicării în ediţia lunară a Buletinului
CSJ în rubrica „Practica judiciară” a rezumatelor cauzelor civile care ridică probleme de drept în aplicarea legislaţiei, acelaşi
scop fiind atins şi prin publicarea unor copilaţii de lucrări ale judecătorilor practicieni şi profesionaliştilor teoreticieni, unde
litigiilor legate de proprietatea intelectuală le este dedicat un loc aparte.

Principiile dreptului de proprietate intelectuală

În literatura de specialitate se susţine pe bună dreptate că principiile de drept reprezintă „punctele fundamentale de pornire,
tezele de bază, normative, stabile, călăuzitoare, consfinţite prin includerea lor în actele legislative fundamentale, în corespundere
cu care se construiește baza normativă de reglementare a relaţiilor sociale, a conduitei subiecţilor de drept şi a aplicării normelor
de drept”. În acelaşi context, principiile dreptului de proprietate intelectuală reprezintă coloana vertebrală a întregului sistem al
legislaţiei ce reglementează raporturile juridice respective.
Principiile dreptului de proprietate intelectuală pot fi clasificate în:
 principii fundamentale;
 principii speciale.
Principiile fundamentale caracterizează întregul sistem de drept şi sînt regăsite sau deduse din Constituţia RM: principiul
egalităţii în faţa legii (art. 16), principiul exercitării drepturilor cu bună-credinţă (art. 55), principiul legalităţii (art. 1 şi 7),
principiul neretroactivităţii legilor (art. 22) etc.
Principiile speciale privesc doar sistemul dreptului de proprietate intelectuală sau una din instituţiile acesteia:
Principiul libertăţii activităţii de creaţie. Acest principiu este prevăzut de art. 33 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) din Constituţia
RM care statuează: „Libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice este garantată”, „Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea
gîndirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil”. Libertatea de creaţie
este incompatibilă cu cenzura operelor de literatură artă şi ştiinţă. La momentul actual cenzura este interzisă legislativ. De ex.,
Legea cu privire la libertatea de exprimare nr. 64 din. 23.04.2010 prevede în art. 2 şi art. 5 că cenzura (adică denaturarea
nejustificată a materialului jurnalistic sau interzicerea nejustificată de a răspîndi anumite informaţii de către conducerea mass-
mediei, sau orice manifestare a autorităţilor publice sau a persoanelor care exercită funcţii publice de ingerinţă în activitatea
editorială a mass-mediei sau a angajaţilor acesteia ori de împiedicare a tirajării sau a răspîndirii informaţiei) în mass-media este
interzisă iar cenzura în mass-media publică, precum şi împiedicarea ilegală intenţionată a activităţii mass-mediei, atrage
răspundere penală.
În același sens, Legea nr.114 statuează în art. 2 că statul garantează dreptul cetăţenilor la proprietate intelectuală, libertatea
creaţiei artistice şi ştiinţifice, precum şi apărarea, în baza legii, a intereselor lor economice şi personale ce apar în legătură cu
practicarea diverselor genuri de creaţii intelectuale.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată în cadrul O.N.U. la New York la 10 decembrie 1948 de asemenea, în
art. 27 alin. (2) prevede că „fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare
ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este”.
Din acest principiu constituţional rezultă că orice persoană este în drept să abordeze orice problemă, orice temă pentru a-şi
aplica asupra acestora capacităţile sale creative şi a-şi exprima liber viziunea proprie în orice formă posibilă. Acest principiu
garantează libertatea de creaţie nu doar în domeniul artistic şi ştiinţific cum reiese expres din Constituţie, dar şi libertatea creaţiei
în orice alt domeniu, cum ar fi: domeniul tehnic, agricol etc., acoperind în acest sens şi aşa creaţii cum ar fi invenţiile, soiurile
de plante ş.a.
Principiul îmbinării şi păstrării unui echilibru rezonabil între interesele autorului şi cele ale societăţii. Reiese din art. 32
alin. (2) şi art. 55 din Constituţia RM după cum urmează: „Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau
dreptul altei persoane la viziune proprie”, „orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă,
fără să încalce drepturile şi libertăţile altora”. De-a lungul timpurilor, o problemă majoră a drepturilor subiective de proprietate
intelectuală era întinderea acestora. Fiind nişte drepturi monopoliste după natura lor, ele acordau o exclusivitate totală titularilor
acestora.
Astăzi acest drept nu este unul absolut or, odată cu divulgarea produsului creaţiei intelectuale, autorul nu mai poate ignora
interesele terţelor persoane şi ale societăţii deoarece legea garantează nu doar dreptul la proprietate intelectuală dar şi dreptul
membrilor societăţii de a participa la viaţa culturală şi de a utiliza rezultatele acesteia. În acest sens, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului prevede în art. 27 alin. (1) „orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a
colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la binefacerile lui”. Iată de ce, se consideră că dreptul
de proprietate intelectuală vine să echilibreze interesele societăţii şi interesele creatorilor, pe de o parte asigurînd accesul
membrilor societăţii la produsele intelectuale, iar pe de altă parte protejînd efectiv drepturile creatorilor de proprietate
intelectuală.
 11
În legătură cu acest fapt, legislaţia privind proprietatea intelectuală stabileşte o serie de reguli menite să asigure realizarea
principiului vizat, cum ar fi: existenţa limitelor de protecţie în timp după expirarea cărora creaţiile trec în domeniul public,
posibilitatea de a valorifica drepturile asupra creaţiilor numai în baza contractelor negociate cu autorii, existenţa excepţiilor şi
limitelor de exercitare a drepturilor subiective etc.
Principiul inalienabilităţii drepturilor morale. Este un principiu caracteristic sistemului de drept romano-germanic. După
cum este cunoscut dreptul de proprietate intelectuală are o natură complexă adică autorii acestora dispun de două categorii de
drepturi: morale şi patrimoniale. Drepturile patrimoniale sînt susceptibile de a fi transmise atît în virtutea legii, cît şi în baza
actelor juridice încheiate cu autorul, pe cînd drepturile morale fiind legate indisolubil de personalitatea creatorilor săi nu pot fi
înstrăinate, asemenea convenţii fiind nule.
Acest principiu îşi găseşte reflectare în majoritatea legilor cuprinse în sistemul dreptului de proprietate intelectuală, fiind
imposibil a înstrăina, urmări, prescrie aşa drepturi morale ale autorilor de opere, invenţii, soiuri de plante, modele şi desene
industriale cum ar fi: dreptul la nume, dreptul la paternitate, dreptul la divulgare etc.
Principiul stimulării morale şi materiale a autorilor obiectelor de proprietate intelectuală. În RM sînt instituite diferite titluri
onorifice conferite diferitor personalităţi distincte, cum ar fi „om emerit”, „artist al poporului”. De asemenea, se organizează
concursuri, cum ar fi: „cel mai bun savant al anului”, „premiul de stat în domeniul ştiinţei” etc. În această ordine de idei, HG cu
privire la decernarea Medaliei de Aur a Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală (OMPI) „Inventator remarcabil” şi
Trofeului OMPI „Întreprindere inovatoare” nr. 933 din 12.09.2000, prevede: „în scopul stimulării activităţii inovaţionale în
domenii cu pondere intelectuală şi eficientizării utilizării proprietăţii industriale în diverse ramuri ale economiei naţionale,
Guvernul RM hotărăşte ...”.
Cît priveşte stimularea materială a autorilor, considerăm că însăşi sistemul de proprietate intelectuală este construit pe ideea
remunerării creatorilor pentru aportul lor la progresul societăţii. Or, recunoaşterea de către stat a dreptului exclusiv al autorului
de a valorifica creaţia sa pe o anumită perioadă de timp nu este decît un monopol de exploatare ce reprezintă o răsplată pentru
munca sa intelectuală. Mai mult decît atît, spiritul de concurenţă caracteristic fiinţei umane fiind alimentat şi de obţinerea unor
profituri financiare sub formă de remuneraţie de autor îi determină (stimulează) pe concurenţii săi să creeze alte produse
intelectuale noi, care eventual le-ar concura pe primele.
În dreptul de autor acest principiu mai este asigurat şi prin sistemul de garanţii acordat de către art. 68 din Legea privind
dreptul de autor şi drepturile conexe. Utilajele, schiţele, machetele, manuscrisele şi orice alte bunuri similare ce servesc direct
la crearea unei opere ce dă naştere unui drept de autor nu pot face obiectul urmăririi silite. De asemenea, remuneraţia cuvenită
autorilor şi titularilor de drepturi conexe, ca urmare a utilizării operelor şi obiectelor lor, beneficiază de aceeaşi protecţie ca şi
salariile, inclusiv în sensul că nu poate fi urmărită în cadrul procedurii de executare decît în aceleaşi condiţii ca şi salariul, fiind
scutită de impozitul pe valoarea adăugată. În scop de protecţie eficientă a drepturilor patrimoniale ale autorilor şi ale titularilor
de drepturi conexe contra inflaţiei şi a altor factori social-economici negativi, se procedează la indexarea tarifelor minime ale
remuneraţiei, stabilite în sumă fixă, concomitent şi proporţional cu majorarea salariului minim pe ţară, reglementat de legislaţia
cu privire la salarizare.
O serie de principii ale dreptului de proprietate intelectuale sînt reflectate în convenţiile internaţionale din domeniu,
printre care sînt evidenţiate următoarele:
Principiul tratamentului naţional. Este consacrat în art. 5 al Convenţiei de la Berna privind protecţia operelor literare şi
artistice şi în art. 2 al Convenţiei de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale. Esenţa acestui principiu constă în faptul că
resortisanţii din ţările membre ale ambelor convenţii beneficiază în celelalte ţări membre de aceleaşi drepturi ca şi naţionalii.
Străinul este asimilat cu naţionalul, renunţîndu-se la principiul reciprocităţii. Convenţia de la Berna prevede: „în cazul operelor
autorii cărora sînt protejaţi conform prezentei Convenţii, pe teritoriul statelor Uniunii, altele decît ţara de origine, autorii se vor
bucura de drepturile pe care legile interne ale acestor ţări le acordă sau le vor acorda în viitor cetăţenilor lor, precum şi de
drepturile acordate expres de prezenta Convenţie”.
Convenţia de la Paris, la rîndul ei, statuează: „Cetăţenii fiecărei ţări a Uniunii se vor bucura în toate celelalte ţări ale Uniunii,
în ceea ce priveşte protecţia proprietăţii industriale, de avantajele pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda
în viitor naţionalilor, aceasta fără a se prejudicia drepturile prevăzute în mod special de prezenta Convenţie. În consecinţă, ei se
vor bucura de aceeaşi protecţie ca naţionalii şi de aceleaşi mijloace legale de apărare împotriva oricărei atingeri aduse drepturilor
lor, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor şi formalităţilor impuse naţionalilor”.
Principiul dreptului de prioritate. Caracterizează obiectele dreptului de proprietate industrială prin care se înţelege situaţia
privilegiată a unei persoane, care a efectuat într-o ţară membră a Convenţiei de la Paris un prim depozit reglementar, de a depune
cereri cu acelaşi obiect pentru obţinerea protecţiei în celelalte ţări membre. Prevederile Convenţiei de la Paris se regăsesc în art.
39 – 42 din Legea privind protecţia invenţiilor, art. 37 – 41 din Legea privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, art.
33-36 din Legea privind protecţia mărcilor, 37 – 40 din Legea privind protecţia soiurilor de plante.
Principiul independenţei brevetelor şi mărcilor. Este consfinţit în art. 4 bis şi 6 din Convenţia de la Paris prin care se înţelege
că cererile de brevete pentru aceeaşi invenţie depuse în diferite ţări membre ale Convenţiei de la Paris nu depind unele de altele.
Şi respectiv, după înregistrarea într-o ţară membră a Convenţiei de la Paris, marca nu mai depinde de marca de origine sau de
mărcile înregistrate în celelalte ţări membre.

Administrarea proprietăţii intelecutale

Pe parcursul perioadei de timp de după obţinerea independenţei şi până în prezent, RM a aderat la principalele organizaţii
internaţionale şi regionale abilitate cu promovarea proprietăţii intelectuale cum ar fi: Organizaţia Mondială a Proprietăţii
Intelectuale (OMPI), Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) Uniunea Internaţională privind Protecţia Noilor Soiuri de
 12
Plante (UPOV), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Comisia Economică a Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru Europa (UNECE), Oficiul European de Brevete (OEB) etc.
Paralel cu consolidarea şi integrarea pe plan internaţional, în RM s-a constituit şi a evoluat cadrul instituţional pentru
protecţia, respectarea şi apărarea drepturilor de proprietate intelectuală. În prezent, acesta include următoarele instituţii de
bază cu responsabilităţi în domeniul proprietăţii intelectuale:
Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI). Potrivit art. 2 al Legii nr. 114, pe teritoriul RM, protecţia
juridică a proprietăţii intelectuale se asigură de către oficiul naţional de proprietate intelectuală, în conformitate cu legislaţia în
domeniul proprietăţii intelectuale şi cu tratatele internaţionale la care RM este parte. În același sens art.5 al Legii nr.114 stauiează
că Oficiul naţional de proprietate intelectuală este Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI), care îşi exercită
funcţiile şi atribuţiile stabilite de prezenta lege şi de alte acte normative, asigură implementarea strategiilor de dezvoltare a
domeniului proprietăţii intelectuale şi monitorizează respectarea legislaţiei în acest domeniu.
Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală deţine rolul central în sistemul de proprietate intelectuală. Conform
prevederilor art. 6 din Legea nr. 114, AGEPI este o instituţie publică aflată în subordinea Guvernului, responsabilă de
promovarea şi realizarea activităţilor în domeniul protecţiei juridice a proprietăţii intelectuale privind drepturile de proprietate
industrială, dreptul de autor şi drepturile conexe. AGEPI are statut de persoană juridică cu sediul în municipiul Chişinău, cu o
denumire oficială şi o denumire prescurtată în limba de stat şi o ștampilă cu Stema de Stat a RM. AGEPI reprezintă RM în
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, în alte organizaţii internaţionale, regionale şi interstatale pentru protecţia
proprietăţii intelectuale, întreţine şi dezvoltă relaţii de colaborare cu acestea, precum şi cu instituţiile de profil ale altor state.
AGEPI organizează şi efectuează, potrivit legii, protecţia juridică a proprietăţii intelectuale pe teritoriul RM; elaborează
propuneri referitoare la politica de stat şi la cadrul normativ-legislativ privind protecţia proprietăţii intelectuale, precum şi
propuneri vizând perfecţionarea legislaţiei naţionale în domeniu; organizează şi gestionează sistemul naţional de protecţie a
proprietăţii intelectuale în conformitate cu legislaţia în vigoare a RM şi cu tratatele internaţionale la care RM este parte;
elaborează propuneri privind dezvoltarea sistemului naţional de protecţie a proprietăţii intelectuale etc. AGEPI, de asemenea,
reprezintă RM în cadrul organizaţiilor internaţionale şi regionale în domeniul proprietăţii intelectuale şi este oficiul
receptor/oficiul ţării de origine pentru cererile de brevetare/înregistrare a obiectelor de proprietate intelectuală în străinătate,
conform tratatelor internaţionale şi regionale la care RM este parte. AGEPI este independentă în adoptarea deciziilor şi
hotărârilor privind protecţia juridică a obiectelor de proprietate intelectuală. Acestea pot fi atacate în Comisia de Contestaţii a
AGEPI, în arbitrajul specializat sau în instanţa de judecată.
În conformitate cu art. 7 alin. (2) al Legii nr. 114, AGEPI are următoarele atribuţii:
 recepţionează şi examinează cererile pentru acordarea protecţiei, acordă şi eliberează, în numele statului, titluri de protecţie
pentru obiectele de proprietate intelectuală, conform legislaţiei în domeniul proprietăţii intelectuale;
 gestionează şi depozitează registrele naţionale ale cererilor depuse şi registrele naţionale ale titlurilor de protecţie acordate
pentru invenţii, soiuri de plante, topografii de circuite integrate, mărci, desene şi modele industriale, registrele naţionale ale
indicaţiilor geografice protejate, denumirilor de origine protejate şi specialităţilor tradiţionale garantate, registrul de stat al
obiectelor protejate de dreptul de autor şi drepturile conexe, registrele naţionale ale contractelor de licenţă, de cesiune şi de
franchising referitoare la obiectele de proprietate industrială, registrul de stat al titularilor marcajelor de control, registrele
naţionale ale mandatarilor autorizaţi şi evaluatorilor în domeniul proprietăţii intelectuale;
 administrează, stochează şi dezvoltă bazele de date în domeniul proprietăţii intelectuale în conformitate cu legislaţia;
 elaborează, coordonează şi execută programe şi acorduri de colaborare cu alte ţări şi/sau organizaţii internaţionale în
domeniul său de activitate;
 elaborează şi implementează programe de formare continuă şi de perfecţionare a specialiştilor în domeniul proprietăţii
intelectuale;
 organizează cursuri de pregătire şi de perfecţionare a consilierilor, a mandatarilor autorizaţi şi a evaluatorilor în domeniul
proprietăţii intelectuale şi eliberează certificate de calificare profesională;
 desfăşoară activităţi editoriale în limita funcţiilor atribuite, editează şi publică Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală
şi alte publicaţii destinate promovării domeniului proprietăţii intelectuale;
 elaborează şi aprobă regulamente şi instrucţiuni, formulare-tip şi alte acte de procedură necesare executării prevederilor
legislaţiei în domeniul proprietăţii intelectuale;
 monitorizează activitatea Comisiei de contestaţii, Comisiei de mediere şi a Arbitrajului specializat în domeniul proprietăţii
intelectuale;
 organizează şi participă la expoziţii, simpozioane, conferinţe, concursuri, seminare şi la alte activităţi naţionale sau
internaţionale în domeniul proprietăţii intelectuale;
 acordă, la solicitare, servicii şi consultanţă în domeniul proprietăţii intelectuale;
 înregistrează contractele de cesiune, de licenţă şi de franchising ale drepturilor privind obiectele de proprietate industrială;
 publică datele privind cererile din domeniul proprietăţii intelectuale şi titlurile de protecţie;
 asigură evidenţa, stocarea şi completarea colecţiei de documente şi publicaţii de specialitate din domeniul proprietăţii
intelectuale;
 efectuează, la cerere şi contra plată, cercetări documentare în domeniul proprietăţii industriale;
 recepţionează şi examinează cererile şi actele necesare pentru înregistrarea solicitanţilor în Registrul de stat al titularilor
marcajelor de control;
 eliberează marcaje de control pentru titularii drepturilor asupra exemplarelor unor opere sau fonograme înregistraţi la
AGEPI;
 13
 efectuează, la cererea organelor competente, examinarea exemplarelor unor opere sau fonograme şi întocmeşte rapoarte de
constatare tehnico-ştiinţifică şi de expertiză;
 avizează, monitorizează şi supraveghează activitatea organizaţiilor de gestiune colectivă a dreptului de autor şi/sau a
drepturilor conexe.
Potrivit HG RM nr. 325 din 02.06.2015 privind reorganizarea întreprinderii de Stat „Agenţia de Stat pentru Proprietatea
Intelectuală”, în speţă pnct. 1, a fost dispusă reorganizarea, prin transformare, a întreprinderii de Stat „Agenţia de Stat pentru
Proprietatea Intelectuală” în Instituţia publică „Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală” în subordinea Guvernului.
Sistemul judiciar din Moldova. Conform legislaţiei RM, titularii de drepturi de proprietate intelectuală, sau persoanele ale
căror drepturi au fost încălcate, pot iniţia proceduri civile, administrative sau penale pentru asigurarea respectării drepturilor lor.
În prezent în RM nu există instanţe specializate care ar soluţiona litigiile ce ţin de domeniul proprietăţii intelectuale, deşi cu o
experienţă bună în acest sens RM se poate bucura din perspectivă retrospectivă.
Or, odată cu adoptarea noului set de legi în domeniul proprietăţii intelectuale în perioada 2007-2010, de către legiuitor a fost
luată o decizie rezonabilă menită să îmbunătăţească calitatea actului de justiţie şi potrivit căreia litigiile din acest domeniu erau
examinate de o singură (dar nu specializată) instanţă de judecată, şi anume de către Curtea de apel Chişinău în calitate de instanţă
de fond. Această regulă a fost valabilă pînă în 2012, cînd pe fonul reformării justiţiei şi al dorinţei de a descărca încărcătura
curţilor de apel din ţară, s-a decis abrogarea art. 33 alin. 31 din Codul de procedură civilă care instituia competenţa exclusivă a
Curţii de apel Chişinău în materia proprietăţii intelectuale.
Această modificare legislativă a determinat dezbinarea caracterului unitar al sistemului de proprietate intelectuală din
perspectiva competenţei jurisdicţionale la examinarea litigiilor civile în dependenţă de obiectul dreptului de proprietate
intelectuală implicat. Din această perspectivă, pînă la adoptarea Legii nr. 162 din 30.07.2015 pentru modificarea şi completarea
unor actel legislative, atunci cînd obiectul litigiului îl forma dreptul de autor sau drepturile conexe, dreptul asupra invenţiei sau
dreptul asupra topografiilor circuitelor integrate, competente erau judecătoriile de la domiciliul sau sediul pîrîtului, în calitate de
instanţe de fond aşa cum o cere regula generală prevăzută de art. 38 din Codul de procedură civilă. Iar cînd era vorba de celelalte
obiecte ale proprietăţii intelectuale, în mare parte acestea erau de competenţa Curţii de apel Chişinău deoarece în textul legilor
speciale care le guverna era indicată expres competenţa anume a acestei instanţe.
Ulterior, după adoptarea Legii nr. 162 din 30.07.2015 menţionată supra situaţia este următoarea:
 Judecătoriile de la domiciliul sau sediul pîrîtului – sînt competente în materia dreptului de autor şi drepturilor conexe,
dreptului asupra invenţiei şi dreptului asupra topografiilor circuitelor integrate, şi a altor obiecte ale căror legi nu prevăd
competenţa exclusivă a unor instanţe concrete;
 Judecătoria în a cărei jurisdicţie este sediul AGEPI – este competentă în materia desenelor şi modelelor industriale, mărcilor
şi soiurilor de plante;
 Curtea de apel Chişinău – este competentă în materia indicaţiilor geografice, denumirilor de origine si specialităţilor
tradiţionale garantate.
Organe extrajudiciare. Legea nr. 114/2014 reglementează statutul juridic a trei organe extrajudiciare împuternicite cu
soluţionarea litigiilor de proprietate intelectuală după cum urmează.
Arbitrajul specializat în domeniul proprietăţii intelectuale. Asupra acestui organ se răsfrîng în primul rînd prevederile Legii
nr. 23 din 22.02.2008 cu privire la arbitraj unde sînt stabilite principiile şi prevederile de bază ce guvernează instituţia
arbitrajului ca atare, indiferent de domeniul în care este constituit. Un alt act legislativ, după cum s-a menţionat supra este şi
Legea nr. 114/2014 cu privire la AGEPI. Iar la nivel de unitate, operează „Regulamentul Arbitrajului specializat în domeniul
proprietăţii industriale pe lângă Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale” aprobat prin ordinul Directorului
General AGEPI nr. 92 din 18 iulie 2003.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 114/2014, arbitrajul specializat în domeniul proprietăţii intelectuale reprezintă un organ
permanent pe lîngă AGEPI şi este învestit cu funcţia de soluţionare a litigiilor ce apar între persoane fizice şi/sau juridice în
domeniul proprietăţii intelectuale, cu condiţia existenţei între acestea a convenţiei de arbitraj. Acest arbitraj specializat
examinează litigiile vizînd următoarele aspecte:
 calitatea de autor;
 raporturile dintre coautori;
 prioritatea;
 raporturile dintre autorul obiectului de proprietate intelectuală creat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu şi angajator,
referitoare la modul de remunerare, dreptul de depunere a cererii şi cuantumul remuneraţiei;
 eliberarea titlului de protecţie;
 drepturile exclusive;
 gestiunea colectivă a dreptului de autor şi a drepturilor conexe vizînd cuantumul remuneraţiei şi alte condiţii de acordare a
licenţelor;
 alte aspecte din domeniul proprietăţii intelectuale.
Comisia de contestaţii a AGEPI. Organ specializat în cadrul AGEPI de competenţa căruia ţine soluţionarea pe cale
extrajudiciară a contestaţiilor depuse împotriva deciziilor de înregistrare/brevetare sau de respingere a cererilor de
înregistrare/brevetare a obiectelor de proprietate intelectuală. Hotărîrile adoptate de Comisia de Contestaţii a AGEPI pot fi
atacate de părţi în instanţele judecătoreşti în modul şi în termenele stabilite de actele legislative din domeniul proprietăţii
intelectuale, precum şi de legislaţia de procedură civilă.
Comisia de mediere în domeniul proprietăţii intelectuale. În general instituţia medierii reprezintă o modalitate alternativă
de soluţionare a conflictului dintre părţi pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane. Medierea se bazează pe încrederea pe
 14
care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le acorde asistenţă în soluţionarea
conflictului prin obţinerea unei soluţii reciproc acceptabile, eficiente şi durabile. Comisia de mediere în domeniul proprietăţii
intelectuale îşi desfăşoară activitatea în baza Legii cu privire la mediere nr. 137 din 03.07.2015 menită să coordoneze şi să
organizeze activitatea mediatorilor în vederea examinării şi soluţionării litigiilor ce ţin de competenţa sa în conformitate cu legile
speciale din domeniul proprietăţii intelectuale.
Potrivit art. 27 alin. 3 din Legea nr. 114/2014, atribuţiile de bază ale Comisiei de mediere în domeniul proprietăţii
intelectuale sînt:
 asigurarea bunei desfăşurări a medierii, în cazul în care procedura de mediere are loc în cadrul AGEPI;
 coordonarea şi evidenţa procedurilor de mediere în domeniul proprietăţii intelectuale;
 acordarea asistenţei necesare mediatorilor şi altor persoane implicate în procesul de mediere;
 asigurarea păstrării secretului comercial, a confidenţialităţii altor informaţii oficiale cu accesibilitate limitată ce i-au fost
prezentate, în condiţiile stabilite de lege;
 exercitarea altor atribuţii în conformitate cu legislaţia.
În vederea punerii în aplicare a legilor menţionate supra, Guvernul RM a mai adoptat Hotărîrea pentru aprobarea
Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Comisiei de mediere în domeniul proprietăţii intelectuale şi procedura de
mediere nr. 184 din 16.04.2015.
Procuratura Generală. Unul din mijloacele eficiente de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală, îl
reprezintă legislaţia penală, care are scopul de a apăra, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea etc., precum şi de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni. Reieşind din importanţa acordată acestui domeniu şi în
conformitate cu Hotărârea Parlamentului privind aprobarea structurii Procuraturii Generale nr. 77 din 04.05.2010, a fost creată
Secţia tehnologii informaţionale şi investigaţii ale infracţiunilor în domeniul informaticii, ca o subdiviziune structurală
independentă cu subordonare directă Procurorului General.
În domeniul proprietăţii intelectuale secţia are următoarele atribuţii:
a) examinează sesizările persoanelor fizice şi juridice, organelor de constatare, organului de urmărire penală, care conţin
date despre comiterea infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 1851 – încălcarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe,
în art. 1852 – încălcarea dreptului asupra obiectelor de proprietate industrială şi în art. 1853 – Declaraţiile intenţionat false în
documentele de înregistrare ce ţin de protecţia proprietăţii intelectuale;
b) coordonează, conduce şi exercită urmărirea penală, se autosesizează, în cazurile comiterii infracţiunilor şi/sau încălcărilor
legislaţiei în vigoare ce vizează incriminările menţionate.
Serviciul Vamal. O componentă vitală a sistemului naţional de proprietate intelectuală, indispensabilă oricărui stat de drept,
care derivă de asemenea şi din obligaţiile asumate de către RM în virtutea acordurilor internaţionale la care este parte, în primul
rând Acordul TRIPS, ţine de implementarea măsurilor de protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală la frontieră. Această
activitate are drept obiectiv principal asigurarea aplicării eficiente a măsurilor de protecţie la frontieră în scopul protejării
drepturilor şi intereselor legitime ale titularilor de drepturi asupra obiectelor de proprietate intelectuală prin contracararea
traficului internaţional cu produse contrafăcute şi opere-pirat, comercializarea cărora cauzează prejudicii titularilor de drepturi,
generează acte de concurenţă neloială şi reprezintă un pericol major pentru securitatea economică a ţării şi sănătatea
consumatorului autohton.
Realizării acestor sarcini îi este dedicat Capitolul XII din Codul Vamal care prevede mecanismul de aplicare a măsurilor de
protecţie la frontieră în privinţa obiectelor de proprietate intelectuală. Iniţierea acestora are loc la cererea titularului de drept, sau
la iniţiativa organului vamal, cu notificarea titularului de drept, daca sînt temeiuri suficiente de a considera ca mărfurile aduc
atingere unui drept de proprietate intelectuală, urmând ca titularul de drepturi să iniţieze în termenul stabilit procedura în
judecată, în caz contrar, organul vamal dispune eliberarea mărfurilor.
Ministerul Afacerilor Interne. MAI este abilitat cu competenţă în domeniul prevenirii şi combaterii delictelor în domeniul
proprietăţii intelectuale. Această activitate este coordonată de către Direcţia Investigare a Fraudelor din cadrul MAI care
organizează desfăşurarea acţiunilor preventiv-profilactice, de urmărire penală şi măsurilor operative de investigaţie ale
subdiviziunilor din teritoriu întru prevenirea depistarea şi documentarea infracţiunilor, a cazurilor de contrabandă şi trafic ilicit
cu mărfuri, a crimelor în domeniul sistemelor informatice şi a proprietăţii intelectuale, a actelor de contrafacere a mărfurilor şi
protejarea persoanelor fizice şi juridice împotriva unor activităţi economice şi antreprenoriale ilicite şi de concurenţă neloială.
Consiliul Concurenţei. Proprietatea intelectuală este un atribut indispensabil al economiei de piaţă, dezvoltarea căreia se
bazează pe un mediu concurenţial sănătos. Formarea şi menţinerea acestuia în RM ţine de activitatea Consiliului concurenţei
care are drept scop promovarea politicii statului în domeniul protecţiei concurenţei, limitarea şi reprimarea practicilor
anticoncurenţiale a agenţilor economici, a autorităţilor administraţiei publice, precum şi efectuarea controlului asupra executării
legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei.
Deşi nu are atribuţii directe referitoare la proprietatea intelectuală, totodată Consiliul concurenţei va putea interveni coercitiv
în activitatea titularilor de drepturi exclusive de proprietate intelectuală dacă comportamentul acestora s-ar rezuma la acţiuni sau
inacţiuni ce au ca obiect sau au ori pot avea ca efect restrîngerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, precum şi acţiuni
de concurenţă neloială.
Or aceste acţiuni contravin scopului legii concurenţiale care constă în reglementarea relaţiilor ce ţin de protecţia, menţinerea
şi stimularea concurenţei în vederea promovării intereselor legitime ale consumatorilor.
În acest context, art. 10 alin. 5 din Legea concurenţei menţionează că, „întreprinderile învestite cu drepturi exclusive sînt
considerate drept întreprinderi cu poziţie dominantă pe piaţa relevantă la care se referă aceste drepturi”.
Consiliul Concurenţei va fi competent să se implice în domeniul proprietăţii intelectuale (dar şi în oricare alt domeniu al
economiei naţionale) doar atunci cînd este afectată concurenţa. În particular, este vorba de abuzul de poziţie dominantă sau
 15
acordurile anticoncurenţă realizate de titularii drepturilor de proprietate intelectuală în calitate de agenţi cu poziţie dominantă pe
piaţa obiectelor drepturilor intelectuale ce le aparţin; concurenţa neloială, cum ar fi folosirea neautorizată, integral sau parţial, a
mărcii de produse sau servicii, a designului ambalajului sau a denumirii de firmă a unui alt agent economic; sau acţiunile
autorităţilor administraţiei publice abilitate cu atribuţii în domeniu ce limitează concurenţa.
Ministerul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor. Epoca contemporană este de neconceput fără tehnologiile
informaţionale şi de comunicare, serviciile on-line şi comerţul electronic. Totodată, protecţia proprietăţii intelectuale în era
digitală este o provocare majoră cu care se confruntă în prezent atât ţările dezvoltate, cât şi cele în curs de dezvoltare.
Încălcările drepturilor de proprietate intelectuală on-line constituie un fenomen global, iar echilibrul între accesul liber la
Internet şi măsurile care trebuie adoptate pentru combaterea eficientă a acestui flagel constituie o problemă a cărei soluţionare
este din ce în ce în ce mai dificila, datorită dezvoltării vertiginoase a tehnologiilor informaţionale şi evoluţiei lente a cadrului
legislativ în acest domeniu. în condiţiile actuale, reieşind din nivelul înalt de dezvoltare al tehnologiilor informaţionale şi de
comunicare în RM, Ministerul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor devine una din principalele componente ale sistemului
naţional de proprietate intelectuală.
Printre funcţiile şi responsabilităţile sale care au tangenţă cu asigurarea respectării drepturilor de proprietate
intelectuală se numără:
a) elaborarea, monitorizarea, implementarea şi evaluarea politicilor publice in domeniile societăţii informaţionale,
informatizării, tehnologiilor informaţionale, comunicaţiilor, evidenţei de stat şi resurselor informaţionale de stat;
b) coordonarea şi monitorizarea procesului de implementare a tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii în diferite
domenii ale economiei naţionale, precum şi informatizării activităţii autorităţilor publice.
Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare. Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, îndeplineşte un şir
de atribuţii referitor la soiurile de plante, prin intermediul a 2 organisme specializate aflate în subordinea sa:
a) Comisia de Stat pentru Testarea Soiurilor de Plante, care în comun cu AGEPI, realizează politica statului în domeniul
protecţiei juridice a soiurilor de plante efectuînd testarea acestora în cadrul centrelor sale de testare, al staţiunilor sale
experimentale, al instituţiilor specializate şi laboratoarelor conform metodologiilor şi termenelor stabilite, în baza standardelor
internaţionale, în vederea aprecierii conformităţii lor cu condiţiile de brevetabilitate. De asemenea, Comisia efectuează testarea
soiurilor în vederea aprecierii valorii lor agronomice, ţine Registrul soiurilor de plante, care cuprinde soiurile admise pentru
producere şi comercializare în RM;
b) Consiliul Naţional pentru Soiurile de Plante, care realizează politica statului în domeniul utilizării soiurilor în procesul
de producere.
Printre funcţiile de bază ale Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare ce au tangenţă cu proprietatea intelectuală
se numără şi gestionarea mărcilor – proprietate a statului, în conformitate cu actele legislative şi normative în vigoare, Ministerul
fiind responsabil de utilizarea adecvată şi promovarea acestora pe piaţa internă şi externă, precum şi de asigurarea protecţiei lor
la nivel naţional şi în străinătate.
Prin HG cu privire la desemnarea autorităţilor competente abilitate cu atribuţii şi responsabilităţi referitoare la produsele cu
denumiri de origine şi indicaţii geografice şi la specialităţile tradiţionale garantate şi a autorităţilor competente responsabile de
controalele oficiale privind conformitatea acestor produse nr. 644/2010, Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare a fost
desemnat în calitate de autoritate competentă abilitată cu atribuţii şi responsabilităţi referitoare la produsele agricole şi alimentare
cu denumiri de origine şi indicaţii geografice şi la specialităţile tradiţionale garantate, conform domeniului reglementat.
De rând cu Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, în baza aceleiaşi HG au fost desemnate în calitate de
autorităţi competente, pentru categoriile de produse din domeniile reglementate, şi alte 4 ministere:
 Ministerul Sănătăţii,
 Ministerul Culturii,
 Ministerul Mediului,
 Ministerul Construcţiilor şi Dezvoltării Regionale.
Toate aceste autorităţi urmează să instituie şi să dezvolte, fiecare în domeniul său de activitate, sistemele şi procedurile
specifice aferente recunoaşterii, înregistrării şi utilizării denumirilor de origine şi indicaţiilor geografice pentru produsele din
domeniile reglementate, precum şi înregistrării şi producerii specialităţilor tradiţionale garantate.

Sistemul dreptului de proprietate intelectuală în RM, realităţi şi perspective

Sistemul dreptului de proprietate intelectuală dispune de o serie de realizări care permit a da o apreciere pozitivă
acestuia, cum ar fi:
 un cadru legislativ armonizat normelor internaţionale în domeniu şi aquisul-ui comunitar;
 un grad înalt de integrare în organismele internaţionale şi regionale în domeniu;
 un grad înalt de dezvoltare a tehnologiilor informaţionale şi de acoperire cu reţeaua Internet a întregului teritoriului al ţării;
 unificarea instituţională a proprietăţii industriale şi a dreptului de autor şi drepturilor conexe) etc.
În pofida acestui fapt, pot fi identificate şi o serie de carenţe care stagnează dezvoltarea acestei instituţii, cum ar fi:
 condiţii economice dificile;
 valorificarea extrem de redusă a obiectelor proprietăţii intelectuale de întreprinderile mici şi mijlocii;
 gradul insuficient de valorificare a rezultatelor creaţiei intelectuale şi a activităţii inovative;
 cultura joasă în domeniul proprietăţii intelectuale la nivelul întregii societăţi, ceea ce generează un grad înalt de contrafacere
şi piraterie, ceea ce prezintă un pericol major pentru securitatea economică a ţării şi pentru sănătatea consumatorului autohton;
 16
 numărul mare de cazuri de concurenţă neloială şi implicarea slabă a titularilor de drepturi de proprietate intelectuală în
acţiunile de apărare a drepturilor ce le aparţin, fapt care reduce considerabil eficienţa aplicării măsurilor de apărare a drepturilor
de proprietate intelectuală;
 depuneri de cereri de înregistrare a obiectelor de proprietate intelectuală cu rea credinţă etc.;
 comunicarea insuficientă între instituţiile cu responsabilităţi în domeniul proprietăţii intelectuale;
 utilizarea insuficientă a potenţialului de inovare şi implementare slabă a invenţiilor brevetate;
 instabilitatea politică şi economică;
 lipsa unui interes pentru investiţii în ţară, soldat în final cu un nivel foarte ridicat de contrafacere a obiectelor de proprietate
intelectuală pe motivul absenţei titularilor de drepturi în teritoriul RM.
Potrivit HG RM nr. 880 din 22.11.2012 cu privire la Strategia naţională în domeniul proprietăţii intelectuale pînă în anul
2020, „la etapa actuală, PI constituie o preocupare majoră în găsirea soluţiilor pentru creşterea economică, dezvoltare şi
competitivitate, ocuparea forţei de muncă şi ridicarea nivelului de bunăstare a populaţiei atît în ţările dezvoltate, cît şi în cele
aflate în curs de dezvoltare. În special, sectoarele industriale care se bazează pe protecţia DPI contribuie substanţial la dezvoltarea
economică. Un regim clar şi eficient al DPI este condiţia vitală pentru atragerea investiţiilor străine directe, promovarea
cercetării-dezvoltării şi a transferului de tehnologii.
Conform constatărilor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), DPI puternice corelează pozitiv cu
investiţiile străine directe: o creştere de 1% a numărului de brevete corespunde cu o creştere de 2,8% a investiţiilor străine
directe, iar o îmbunătăţire de 1% a protecţiei drepturilor de autor şi a mărcilor măreşte investiţiile străine directe cu 3,8% şi,
respectiv, cu 6,8%. Pe de altă parte, DPI slabe reprezintă bariere serioase pentru sfera licenţierilor tehnologice internaţionale şi
reduc, în special, investiţiile directe în sectoarele software şi farmaceutic. Cel puţin 25% dintre firmele high-tech americane,
germane şi japoneze au refuzat să investească direct sau prin intermediul asocierilor în participaţie în ţările aflate în curs de
dezvoltare, cu DPI slabe.
Produsele intelectuale, informaţia şi cunoştinţele, potenţialul spiritual, ştiinţific şi cultural al societăţii contemporane sînt
forţa motrice a dezvoltării durabile şi determină competitivitatea economică. Toate acestea demonstrează creşterea rolului PI în
societatea modernă, iar eforturile guvernelor de a investi în consolidarea regimurilor de PI nu sînt considerate cheltuieli, ci mai
degrabă – investiţii generatoare de valoare adăugată şi creştere economică”.
Obiectivele strategice pe care RM ar trebui să le urmeze pentru a asigura un progres eficient al sistemului său de
proprietate intelectuală sînt următoare:
 încurajarea formării unui climat inovaţional favorabil bazat pe utilizarea sporită a proprietăţii intelectuale;
 sporirea atractivităţii investiţiilor în cercetare şi inovare; utilizarea activă a factorilor proveniţi din proprietatea intelectuală
în obţinerea avantajelor concurenţiale;
 promovarea parteneriatelor dintre industrie şi cercetare, sectorul public şi cel privat în domeniul inovării;
 consolidarea capacităţilor de cercetare şi dezvoltare a centrelor universitare;
 îmbunătăţirea imaginii pozitive a produselor moldoveneşti prin promovarea brand-ului de ţară;
 perfecţionarea şi armonizarea continuă a cadrului normativ naţional din domeniul proprietăţii intelectuale cu evoluţiile
din legislaţia şi practica comunitară şi cu acordurile internaţionale la care RM este parte;
 consolidarea capacităţilor instituţionale ale organelor abilitate cu funcţii şi responsabilităţi privind protecţia, asigurarea şi
respectarea drepturilor de proprietate intelectuală şi dezvoltarea unei cooperări eficiente de prevenire şi combatere a fenomenelor
de contrafacere şi piraterie, în special sporirea capacităţilor sistemului judiciar prin specializarea şi instruirea judecătorilor,
precum şi sporirea capacităţilor organelor procuraturii vis-a-vis de investigarea cazurilor de încălcare a drepturilor de proprietate
intelectuale;
 promovarea şi dezvoltarea unei culturi în materie de proprietate intelectuală;
 aprofundarea cooperării internaţionale, regionale şi bilaterale în domeniul proprietăţii intelectuale.

Tema: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL DE AUTOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Introducere în teoria dreptului de autor
Pornind de la caracterul complex al dreptului de autor, în sensul că prin conținutul acestuia sînt desemnate atât drepturi
patrimoniale, cât şi drepturi morale, stabilirea naturii juridice a dreptului de autor a constituit obiectul unor îndelungate
controverse, reflectate în conturarea, cu privire la acest aspect a mai multor teorii.
Într-o primă opinie, dreptul de autor a fost asimilat dreptului de proprietate, întrucât creația intelectuală „comportă o apreciere
exclusivă şi opozabilă tuturor, un fel de proprietate”. Rațiunea acestei opțiuni îşi află izvorul în considerarea de către adepți săi,
că între dreptul exclusiv de exploatare recunoscut autorului şi dreptul de proprietate asupra bunurilor materiale există mari
asemănări, “creația intelectuală fiind considerată cea mai personală, mai legitimă, mai incontestabilă şi mai sacră dintre toate
proprietățile”.
Teoria a fost criticată de Pierre Recht, care aprecia că identificarea dreptului de autor cu un drept real nu poate fi acceptată,
întrucât neagă existența şi importanța drepturilor morale de autor, susținând acesta că o astfel de poziție reprezintă “în mod cert,
o erezie științifică”. Profesorul St. D. Cărpenaru critică această teorie, arătând că, “creația intelectuală, prin natura ei, este
incompatibilă cu noțiunea de drept de proprietate”.
Într-o altă opinie, plecându-se de la faptul că drepturile recunoscute autorilor tind la formarea unei clientele care îi asigură
titularului anumite avantaje raportate la concurență, dreptul de autor este asimilat dreptului de clientelă. În această opinie,
împărtăşită şi dezvoltată de mari autori din Franța prin dreptul de autor asimilat celui de clientelă, se asigură titularului său
exclusivitatea reproducerii creației sale.
 17
Teoria este criticată pe de o parte, pentru că încearcă să definească natura juridică a unui drept pornind de la o noțiune strict
economică şi apelează la obiectul dreptului pentru a stabili natura sa juridică98 iar pe de altă parte la fel ca şi în cazul primei
teorii mai sus analizate, nu se ocupă de drepturile morale de autor.
Dreptul de autor a fost asimilat şi unui drept asupra unor bunuri imateriale, plecându-se de la ideea că opera fiind o creație a
spiritului nu are o existență materială. În această opinie, protecția drepturilor de autor reprezintă o recompensă pentru un serviciu
social. Creațiile spirituale aparțin umanității şi din acest motiv, protecția este limitată în timp.
Teoria a fost criticată sub aspectul subordonării drepturilor patrimoniale celor morale, în sensul că dacă până în momentul
materializării şi publicării operei, teoria se justifică într-o anumită măsură, după acest moment practic opera se desprinde de
creatorul său urmându-şi “propriul său destin”.

Natura juridică a dreptului de autor

Natura complexă a dreptului de autor a generat la rândul său alte dispute şi controverse, care au dus la apariția a două teorii:
teoria unitară sau monistă şi teoria dualistă.
Teoria monistă, recunoscând caracterul complex al dreptului de autor, susține că nu este posibilă delimitarea drepturilor
morale de cele patrimoniale, poziție argumentată prin recunoaşterea unei legături strânse între personalitatea autorului şi opera
realizată de către acesta. Sistemul monist admite transmisiunea drepturilor de autor în întregul lor, moştenitorilor sau persoanelor
indicate de către autor, care dobândesc astfel şi drepturile morale având caracter absolut ca şi în persoana autorului.
Sistemul monist privind natura juridică a dreptului de autor, consacrat în prezent de legea germană a dreptului de
autor şi drepturilor conexe este criticabil sub următoarele aspecte:
 pierde din vedere faptul că deşi atât drepturile morale cât şi cele patrimoniale se nasc în acelaşi timp, cele patrimoniale
devin efective numai dacă autorul îşi publică opera. Opera rezultat al creației conferă autorului său vocației la foloase
patrimoniale numai după publicarea ei;
 nu sesizează legătura de cauză-efect care există între activitatea de creație şi operă, ceea ce conduce la confuzia între
aceste două elemente;
 nu surprinde faptul că atât protecția drepturilor morale cât şi satisfacerea celor patrimoniale, reclamă cu necesitate domenii
distincte de aplicare, ambele reprezentând obiective diferite.
Potrivit teoriei dualiste, drepturile morale şi cele patrimoniale, ce formează conținutul dreptului de autor, „au o existență şi
un regim juridic distinct” dominante pentru dreptul de autor fiind, drepturile morale.
Drepturile morale nu doar preced drepturile patrimoniale dar le şi supraviețuiesc exercitând asupra acestora din urmă, o
puternică şi permanentă influență în sensul că se fac simțite şi după moartea autorului şi chiar şi după încetarea drepturilor
patrimoniale recunoscute în favoarea moştenitorilor săi. Accepțiunea potrivit căreia dreptul de autor este un drept complex, a
fost împărtăşită de majoritatea țărilor europene, excepție făcând Germania.
Consolidarea acestei poziții cu privire la natura juridică a dreptului de autor, în majoritatea statelor europene a fost
determinată de calificarea dreptului de autor ca un drept complex, în textul revizuit al Convenției de la Berna ca urmare a
Convenției de la Roma din anul 1928.

Obiectul dreptului de autor

Reieșind din prevederile Legii nr.139/2010, operă este un rezultat al creaţiei intelectuale originale în domeniul literaturii,
artei şi ştiinţei, indiferent de mijloacele de creare, de modul concret şi de forma de exprimare, de valoarea şi importanţa acesteia.
Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală este
recunoscut şi garantat prin intermediul prevederilor legislației naționale. Acest drept este în strânsă legătură cu persoana autorului
şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial.
Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt
al realizării ei, chiar neterminată.
Dreptul de autor şi drepturile conexe, protecţia acestor drepturi şi răspunderea pentru încălcarea lor se reglementează de
Constituţia RM, tratatele internaţionale la care RM este parte, Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139/2010
şi de alte acte normative.
Ținînd cont de prevederile legislației în vigoare, dreptul de autor se extinde asupra:
a) operelor, indiferent de locul primei lor publicări, al căror titular al dreptului de autor este o persoană fizică sau juridică
din RM;
b) operelor publicate pentru prima dată în RM, indiferent de domiciliul sau de sediul titularului dreptului de autor asupra
respectivelor opere;
c) altor opere, în conformitate cu tratatele internaţionale la care RM este parte.
Opera, de asemenea, se consideră publicată pentru prima dată în RM dacă a fost publicată în RM în decurs de 30 de zile de
la data primei sale publicări peste hotare.
Fără a prejudicia drepturile autorului operei originale, de asemenea, se protejează prin dreptul de autor operele
derivate şi integrante la baza cărora stau una ori mai multe opere şi/sau oricare alte materiale preexistente, şi anume:
a) traducerile, adaptările, adnotările, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale operelor literare, artistice sau
ştiinţifice, cu condiţia că constituie rezultate ale creaţiei intelectuale;
b) culegerile de opere literare, artistice ori ştiinţifice (enciclopediile şi antologiile, compilaţiile altor materiale sau date,
indiferent dacă sînt ori nu protejate, inclusiv bazele de date), cu condiţia că, din considerentul de selectare şi sistematizare a
conţinutului lor, constituie rezultate ale creaţiei intelectuale.
 18
Prin dreptul de autor, de asemenea, se protejează ca atare şi o parte componentă ori un alt element al operei (inclusiv titlul
sau personajele operei) care reprezintă în sine o creaţie intelectuală.
Operele, precum şi părţile componente sau alte elemente ale operelor sus-menționate beneficiază de protecţie dacă sînt
originale în sensul că reprezintă prin sine înseşi creaţii intelectuale de autor. Nu se aplică alte criterii, cum ar fi caracteristicile
de ordin cantitativ, calitativ sau estetic, pentru a determina dacă aceste opere sînt pasibile de protecţie.

Condițiile de protecție a operelor – ca rezultat al activității creatoare a autorului

În conformitate cu lege, beneficiază de protecţie toate operele exprimate într-o anumită formă obiectivă din domeniul literar,
artistic şi ştiinţific, indiferent de faptul dacă acestea au fost sau nu aduse la cunoştinţa publicului.
Autorul beneficiază de protecţia dreptului de autor asupra operei sale prin însuşi faptul de creare a ei. Pentru apariţia şi
exercitarea dreptului de autor nu este necesară înregistrarea operei, nici alt act de notificare sau alte formalităţi.
Dreptul de autor se constituie din drepturi patrimoniale şi drepturi morale (personale nepatrimoniale).
Dreptul de autor nu depinde de dreptul de proprietate asupra obiectului material în care şi-a găsit expresie opera respectivă.
Procurarea unui asemenea obiect nu conferă proprietarului acestuia nici unul din drepturile acordate autorului de prezenta lege.
Drepturile patrimoniale pot aparţine autorului ori altei persoane fizice sau juridice care deţine, în mod legal, drepturile
respective (titularul de drepturi).
Protecţia dreptului de autor se extinde asupra formei de exprimare, dar nu se extinde asupra ideilor, teoriilor, descoperirilor
ştiinţifice, procedeelor, metodelor de funcţionare sau asupra conceptelor matematice ca atare şi nici asupra invenţiilor cuprinse
într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, explicare sau de exprimare.

Clasificarea operelor în dependență de anumite criterii

Sînt menționate următoarele tipuri de opere asupra cărora se extinde dreptul de autor:
- operele literare (povestiri, eseuri, romane, poezii etc.);
- programele pentru calculator care se protejează ca şi operele literare;
- operele ştiinţifice;
- operele dramatice şi dramatico-muzicale, scenariile şi proiectele de scenarii, libretele, sinopsisul filmului;
- operele muzicale cu sau fără text;
- operele coregrafice şi pantomimele;
- operele audiovizuale;
- operele de pictură, sculptură, grafică şi alte opere de artă plastică;
- operele de arhitectură, urbanistică şi de artă horticolă;
- operele de artă aplicată;
- operele fotografice şi operele obţinute printr-un procedeu analog fotografiei;
- hărţile, planşele, schiţele şi lucrările tridimensionale din domeniul geografiei, topografiei, arhitecturii şi din alte domenii
ale ştiinţei;
- bazele de date;
- alte opere.
Totodată, operele se clasifică după formă în următoarele categorii:
 scrisă (manuscris, text dactilografiat, partitură etc.);
 orală (interpretare publică etc.);
 imprimare audio sau video (mecanică, magnetică, digitală, optică etc.);
 de imagine (desen, schiţă, pictură, plan, fotocadru etc.);
 tridimensională (sculptură, model, machetă, construcţie etc.);
 în alte forme.
Dreptul de autor asupra unei opere create prin efortul comun a două sau a mai multor persoane aparţine coautorilor în
comun, indiferent de faptul dacă această operă constituie un tot indivizibil sau este formată din părţi.
Fiecare dintre coautori îşi menţine dreptul de autor asupra părţii create de el şi are dreptul să dispună de aceasta cum crede
de cuviinţă, cu condiţia că această parte are caracter de sine stătător. Se consideră că o parte componentă a operei este de sine
stătătoare în cazul în care ea poate fi valorificată independent de alte părţi ale acestei opere.
Relaţiile dintre coautori se stabilesc, de regulă, în baza unui contract. În lipsa unui asemenea contract, dreptul de autor asupra
operei este exercitat în comun de toţi autorii, iar remuneraţia se împarte între ei proporţional contribuţiei fiecăruia, dacă aceasta
poate fi determinată. În cazul în care contribuţia fiecăruia dintre coautori nu poate fi determinată, remuneraţia se împarte în cote
egale.
În cazul în care opera nu poate fi divizată în părţi de sine stătătoare, coautorii pot exercita dreptul de autor numai de comun
acord.
Persoana fizică sau juridică la iniţiativa, din contul şi sub conducerea căreia este creată şi sub al cărei nume sau denumire
este publicată o operă colectivă (cum ar fi enciclopediile, dicţionarele şi alte culegeri similare, ziarele, revistele şi alte publicaţii
periodice) beneficiază de drepturile patrimoniale asupra operei colective respective. Aceste persoane au dreptul să-şi indice
numele sau denumirea ori să ceară o atare indicare la orice valorificare a operei colective în cauză.
În cazul în care contractul încheiat între autori şi persoana fizică sau juridică nu prevede altfel, autorii operelor incluse într-o
operă colectivă îşi menţin drepturile, stipulate de prezenta lege, asupra operelor proprii şi pot dispune de ele independent de
opera colectivă în care acestea sînt incluse.
 19
În cazul în care proprietarul dă cu împrumut originalul sau exemplarele unei opere, cu excepţia operelor de arhitectură şi a
operelor de artă aplicată, nu este necesar consimţămîntul autorului sau al altui titular al dreptului de autor, însă autorul sau alt
titular al dreptului de autor are dreptul la o remuneraţie echitabilă.
Bibliotecile şi alte instituţii similare ce nu urmăresc obţinerea unui avantaj economic sau comercial, direct ori indirect, sînt
scutite de obligaţia de a plăti remuneraţia dată.
Dreptul de împrumut se exercită numai prin intermediul unei organizaţii de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale
împuternicite de către autor sau de către alt titular de drepturi.
Pentru determinarea cuantumului remuneraţiei şi stabilirea altor clauze, precum şi pentru soluţionarea unor
eventuale litigii între părţi, se vor respecta următoarele condiţii:
a) părţile care determină cuantumul remuneraţiei sînt organizaţia de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale sau titularii
de drepturi, pe de o parte, şi reprezentanţii bibliotecilor sau ai altor instituţii similare interesate, pe de altă parte;
b) cuantumul remuneraţiei convenite nu poate fi mai mic decît tarifele minime aprobate de Guvern.
Guvernul va stabili cota-parte din remuneraţia pentru împrumut, care poate fi repartizată autorilor individuali şi altor titulari
ai dreptului de autor, precum şi cota-parte care va fi folosită în scopuri colective, cum ar fi promovarea creativităţii şi aprecierea
realizărilor creative remarcabile.
Traducătorii şi alţi autori ai operelor derivate beneficiază de dreptul de autor asupra traducerilor, adaptărilor, aranjărilor sau
asupra altor transformări ale operei realizate de ei.
Traducerea sau altă operă derivată poate fi realizată doar cu consimţămîntul autorului operei originale. Dreptul de autor al
traducătorului sau al altui autor al unei opere derivate nu va prejudicia drepturile autorului a cărui operă originală a fost tradusă,
adaptată, aranjată sau transformată în alt mod.
Dreptul de autor al traducătorului sau al altui autor al unei opere derivate nu constituie un impediment pentru alte persoane
de a efectua, cu consimţămîntul autorului operei originale, traducerea sau transformarea aceleiaşi opere.
Alcătuitorul unei culegeri sau al altei opere integrante beneficiază de dreptul de autor asupra compilaţiei şi aranjării
materialelor dacă această compilaţie şi aranjare constituie rezultatul creaţiei sale intelectuale.
O operă protejată de dreptul de autor poate fi inclusă într-o operă integrantă doar cu consimţămîntul autorului sau al altui
titular al dreptului de autor asupra operei protejate. Dreptul de autor al alcătuitorului nu va prejudicia drepturile autorilor
niciuneia din operele incluse în opera integrantă.
Autorii operelor incluse în opera integrantă au dreptul să îşi valorifice operele lor independent de opera integrantă, în cazul
în care contractul de autor nu prevede altfel.
Dreptul de autor al alcătuitorului nu constituie un impediment pentru alte persoane de a compila şi aranja aceleaşi materiale
pentru a realiza noi opere integrante, cu condiţia că au obţinut consimţămîntul autorilor sau al altor titulari de drepturi asupra
operelor protejate pe care urmează să le includă în opera integrantă.
Culegerile ce includ diverse materiale informative (articole şi informaţii, comunicate şi eseuri, diagrame, tabele etc.) sînt
pasibile de protecţie ca atare în cazul în care selectarea şi aranjarea materialelor constituie rezultatul unei activităţi intelectuale.
Protecţia nu se extinde asupra datelor numerice şi nici asupra conţinutului materialelor informative incluse în culegere.

Categoriile de opere protejate prin dreptul de autor. Operele excluse de la protecție

Dreptul de autor se extinde asupra operelor literare, artistice şi ştiinţifice exprimate în următoarele forme:
- scrisă (manuscris, text dactilografiat, partitură etc.);
- orală (interpretare publică etc.);
- imprimare audio sau video (mecanică, magnetică, digitală, optică etc.);
- de imagine (desen, schiţă, pictură, plan, fotocadru etc.);
- tridimensională (sculptură, model, machetă, construcţie etc.);
- în alte forme.
Obiecte ale dreptului de autor sînt:
 operele literare (povestiri, eseuri, romane, poezii etc.);
 programele pentru calculator care se protejează ca şi operele literare;
 operele ştiinţifice;
 operele dramatice şi dramatico-muzicale, scenariile şi proiectele de scenarii, libretele, sinopsisul filmului;
 operele muzicale cu sau fără text;
 operele coregrafice şi pantomimele;
 operele audiovizuale;
 operele de pictură, sculptură, grafică şi alte opere de artă plastică;
 operele de arhitectură, urbanistică şi de artă horticolă;
 operele de artă aplicată;
 operele fotografice şi operele obţinute printr-un procedeu analog fotografiei;
 hărţile, planşele, schiţele şi lucrările tridimensionale din domeniul geografiei, topografiei, arhitecturii şi din alte domenii
ale ştiinţei;
 bazele de date;
 alte opere.
Protecţia dreptului de autor, conform legii, nu se extinde asupra:
a) actelor normative, altor acte cu caracter administrativ, politic sau judiciar (legi, hotărîri judecătorești etc.) și nici asupra
traducerilor oficiale ale acestora;
 20
b) simbolurilor de stat şi a semnelor oficiale ale statului (drapele, steme, decoraţii, semne băneşti etc.);
c) expresiilor folclorice;
d) noutăţilor zilei şi a diverselor fapte ce reprezintă o simplă informaţie.
Autori (coautori) ai operei audiovizuale sînt:
- realizatorul principal (regizorul-scenograf);
- autorul scenariului (scenaristul);
- autorul dialogului;
- compozitorul – autorul oricărei opere muzicale (cu sau fără text) special creată pentru opera audiovizuală;
- operatorul;
- pictorul-scenograf;
- alţi posibili autori care au contribuit în mod creativ la realizarea operei audiovizuale.
Autorul unei opere create anterior care a fost inclusă, după transformare sau nemodificată, într-o operă audiovizuală, de
asemenea, este considerat coautor al acestei opere audiovizuale.
În cazul în care contractul nu prevede altfel, încheierea contractului de autor pentru crearea operei audiovizuale atrage
transmiterea, în schimbul unei remuneraţii echitabile, de către autorii operei către producătorul acesteia a următoarelor drepturi
exclusive de valorificare a operei audiovizuale: de reproducere, distribuire, închiriere, demonstrare publică, interpretare publică,
comunicare publică, retransmitere prin eter, de punere la dispoziţie în regim interactiv a operei, precum şi de subtitrare şi dublare
a textului.
Producătorul operei audiovizuale are dreptul să-şi indice numele sau denumirea ori să ceară o atare indicare la orice
valorificare a operei. Autorii operei audiovizuale nu se pot opune publicării operei audiovizuale, precum şi utilizării versiunii
definitive a operei audiovizuale în întregime sau a unei părţi a ei.
Ca excepţie de la prevederile menționate, în cazul în care autorii transmit dreptul lor de închiriere către producătorii de opere
audiovizuale, ei îşi menţin dreptul la o remuneraţie echitabilă, asupra căreia părţile vor conveni de comun acord, pentru fiecare
închiriere. Autorii unor opere muzicale, cu sau fără text, care transmit dreptul lor de interpretare publică şi de comunicare publică
către producătorii de opere audiovizuale, de asemenea, îşi menţin dreptul la o remuneraţie echitabilă pentru fiecare caz de
interpretare publică, comunicare publică sau de retransmisie prin eter a operei în cauză.
Fără permisiunea autorilor sau a altor titulari ai drepturilor patrimoniale de autor şi ai drepturilor conexe asupra operei
audiovizuale este interzisă distrugerea variantei definitive a operei audiovizuale (a clişeelor, fixărilor originale).
Transmiterea dreptului de proprietate asupra negativului sau asupra altei fixări similare a operei fotografice, în baza căreia
pot fi confecţionate exemplare ale operei, are ca efect, dacă în contract nu este prevăzut altfel, transmiterea drepturilor
patrimoniale asupra operei, cu excepţia dreptului de suită.
În lipsa unor prevederi contractuale contrare, opera fotografică ce conţine imaginea persoanei la comanda căreia a fost
executată fotografia poate fi publicată, reprodusă şi pusă la dispoziţia publicului în regim interactiv de către persoana din
imagine.
Crearea, reproducerea, modificarea şi distribuirea unei opere fotografice ce conţine un portret se permit doar cu
consimţămîntul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia.
În lipsa unei clauze contractuale contrare, consimţămîntul persoanei reprezentate în opera fotografică nu este
necesar:
a) daca persoana reprezentată este model de profesie şi/sau a primit o remuneraţie pentru a poza;
b) dacă persoana reprezentată este general cunoscută şi opera fotografică a fost executată cu prilejul activităţilor sale publice;
c) dacă persoana reprezentată constituie numai un detaliu al unei opere fotografice ce prezintă un peisaj, un grup de persoane
sau o manifestare publică.
Protecţia oferită de lege operelor de artă aplicată (design) se extinde asupra aspectului exterior al obiectelor, stabilit prin
astfel de caracteristici cum sînt liniile, contururile, forma, texturile, indiferent de faptul dacă obiectul este bidimensional sau
tridimensional.
Protecţia oferită de lege operelor de arhitectură se extinde asupra:
a) obiectelor de arhitectură;
b) proiectelor de arhitectură şi a documentaţiei tehnice elaborate în baza lor;
c) proiectelor de complexe arhitecturale.
Dreptul de transformare, adaptare şi de alte modificări similare ale operei de artă aplicată sau de arhitectură nu se extinde
asupra modificărilor ce nu produc schimbarea aspectului exterior al operei.
Referitor la operele de artă aplicată şi de arhitectură:
a) dreptul la respectarea integrităţii operei nu se extinde asupra modificărilor ce nu produc schimbarea aspectului exterior al
operei;
b) odată cu transmiterea proiectelor de arhitectură şi a proiectelor de complexe arhitecturale, în vederea începerii lucrărilor
de construcţie, se epuizează dreptul la divulgare;
c) dreptul la retractare nu se aplică.

Subiectele dreptului de autor

Se consideră a fi autor, în absenţa unei probe contrare, persoana fizică sub al cărei nume pentru prima dată este publicată
opera. Cînd opera a fost publicată anonim sau sub un pseudonim care nu permite identificarea autorului, editura, al cărei nume
este indicat pe operă, se consideră, în absenţa unei probe contrare, reprezentant al autorului, avînd în această calitate dreptul să
protejeze şi să exercite drepturile autorului.
 21
Persoana fizică sau juridică al cărei nume ori denumire apare pe o operă audiovizuală, videogramă sau fonogramă se
consideră, pînă la proba contrară, producător al operei audiovizuale, videogramei sau al fonogramei respective.
Pentru a informa publicul despre drepturile sale, titularul dreptului de autor va folosi simbolul protecţiei dreptului
de autor, care se va aplica pe fiecare exemplar al operei şi constă din 3 elemente:
a) litera latină „C” inclusă în cerc;
b) numele sau denumirea titularului dreptului exclusiv de autor;
c) anul primei publicări a operei.
Folosirea simbolului protecţiei dreptului de autor nu constituie o condiţie pentru a acorda operei protecţia prevăzută de lege.
Titularul dreptului exclusiv de autor asupra unei opere publicate sau nepublicate poate să o înregistreze în registrele oficiale
de stat în decursul termenului de protecţie a dreptului de autor.
Persoanei a cărei operă a fost înregistrată i se eliberează un certificat de modelul stabilit. Acest certificat nu poate servi drept
prezumţie a paternităţii. În caz de litigiu, instanţa de judecată poate recunoaşte înregistrarea drept prezumţie a paternităţii dacă
nu se va dovedi contrariul.
Înregistrarea de stat a operelor protejate de dreptul de autor şi de drepturile conexe se efectuează de AGEPI în conformitate
cu regulamentul aprobat de către Guvern.

Tema: CONȚINUTUL ȘI LIMITELE DE EXERCITARE A DREPTULUI SUBIECTIV DE AUTOR

Noțiunea și particularitățile dreptului subiectiv de autor
Dreptul subiectiv de autor se defineşte prin posibilitatea recunoscută autorului de a dispune de opera sa aşa cum doreşte,
bucurându-se în acelaşi timp de toate prerogativele, atât cele de ordin patrimonial cât şi cele de ordin moral prin folosirea
mijloacelor legale şi evident, în limitele legii.
Dreptul subiectiv de autor reprezintă ansamblul prerogativelor/posibilităților aflate în strânsă legătură cu operele create, de
care se bucură autorii, prerogative care cumulează atât drepturi patrimoniale cât şi drepturi morale, iar instituția dreptului de
autor reprezintă instrumentul prin care se asigură protecția autorilor şi a creațiilor lor.
Dreptul de autor se bazează pe două premise fundamentale, pe care le regăsim consemnate în Declarația universală a
drepturilor omului (art.27); pe de o parte dreptul oricărei persoane de a participa şi de a se bucura în mod liber de cuceririle
culturale ale societății, de progresul științific, iar pe de altă parte dreptul oricărei persoane/autor la ocrotirea intereselor materiale
şi morale ce decurg din creația sa științifică, literară sau artistică.
Aceste premise justifică existența celor două principii ce s-au conturat în această materie, constituind baza întregii
construcții instituționale a dreptului de autor şi anume:
1) autorul este stăpânul operei sale şi în această calitate are dreptul la remunerația cuvenită din folosirea creației sale;
2) accesul societății la operele create.
Aceste principii sunt în strânsă interdependență, motiv pentru care reglementările în materia dreptului de autor sunt
subordonate scopului realizării unui echilibru cât mai just între acestea. Răspunzând acestor exigențe, pe de o parte, legea
recunoaşte autorilor un drept exclusiv de exploatare a operelor lor pe o durată limitată, menit să asigure autorului şi familiei
acestuia un venit necesar traiului. După expirarea termenului de protecție, opera intră în domeniul public putând fi exploatată,
necondiționat de oricine.
Pe de altă parte, dreptul exclusiv al autorului cunoaşte unele limitări impuse de interese generale, cum ar fi de exemplu,
împrumutul realizat prin biblioteci publice în scop educativ sau cultural, situație în care folosirea operei nu mai necesită
consimțământul autorului ei şi nici nu mai este obligatorie plata vreunei remunerații în favoarea autorului.

Particularitățile specifice drepturilor morale de autor

Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a legăturii existente între opera și creatorul ei. Drepturile morale de
autor influențează dreptul de autor în asemenea măsură, încât înlătură aplicarea regulilor de drept comun.
Temeiul drepturilor morale de autor rezidă în asigurarea protecției personalității autorului. Cu toate acestea, drepturile morale
de autor nu se suprapun, sub toate aspectele, cu drepturile personalității. Aria lor este mai largă, întrucât protejează autorul
împotriva oricărei atingeri aduse operei și nu numai împotriva acelora îndreptate contra onoarei sau reputației autorului.
Reieșind din prevederile Legii nr.139/2010, autorul unei opere beneficiază de următoarele drepturi morale:
a) dreptul la paternitate – dreptul de a fi recunoscut în calitate de autor al operei sale şi dreptul de a pretinde o atare
recunoaştere, inclusiv prin indicarea numelui său pe toate exemplarele operei publicate sau prin referirea la numele său, după
cum se obişnuieşte, în cazul oricărei valorificări a operei, cu excepţia cazurilor cînd acest lucru este imposibil şi cînd lipsa
obligaţiei de a indica numele autorului decurge din alte prevederi ale prezentei legi;
b) dreptul la nume – dreptul autorului de a decide cum va figura numele său la valorificarea operei (numele adevărat,
pseudonimul sau anonim);
c) dreptul la respectarea integrităţii operei – dreptul la protecţia operei sale contra oricărei denaturări, schimonosiri sau a
oricărei alte atingeri aduse operei, care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului;
d) dreptul la divulgarea operei – dreptul de a decide dacă opera va fi adusă la cunoştinţa publică, în ce mod şi cînd;
e) dreptul la retractarea operei – dreptul autorului de a retracta opera sa din circuitul comercial, despăgubind pe titularul
dreptului de valorificare, dacă acesta este prejudiciat prin exercitarea retractării.
Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau cesiuni şi sînt imprescriptibile, chiar şi în cazul în care autorul
cedează drepturile sale patrimoniale.
Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice:
 caracterul legăturii strict personale, în sensul că este atașat de persoana autorului operei;
 22
 caracterul inalienabil și insesizabil;
 caracterul perpetuu;
 caracterul imprescriptibil;
 caracterul absolut, opozabil erga omnes;
 caracterul netransmisibil (cu excepția dreptului la paternitate și la inviolabilitatea operei).

Particularitățile specifice drepturilor patrimoniale de autor

Drepturile patrimoniale de autor reprezintă acele drepturi subiective, a căror naștere este condiționată de exercitarea de
către autor a dreptului moral de divulgare a operei.
Drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele caractere juridice:
 caracterul personal;
 caracterul exclusiv;
 caracterul temporar.
Autorul sau alt titular al dreptului de autor are dreptul exclusiv să efectueze, să permită sau să interzică valorificarea
operei, inclusiv prin:
- reproducerea operei;
- distribuirea originalului sau a exemplarelor operei;
- închirierea exemplarelor operei, cu excepţia operelor de arhitectură şi a operelor de artă aplicată;
- importul exemplarelor operei în vederea distribuirii, inclusiv al exemplarelor confecţionate cu consimţămîntul autorului sau
al altui titular al dreptului de autor;
- demonstrarea publică a operei;
- interpretarea publică a operei;
- comunicarea publică a operei prin eter, inclusiv prin satelit (tele- radiodifuziune), sau prin cablu;
- retransmiterea simultană şi fără modificări, prin eter sau prin cablu, a operei transmise prin eter sau prin cablu;
- punerea la dispoziţie în regim interactiv a operei;
- traducerea operei;
- transformarea, adaptarea, aranjamentul sau alte modificări ale operei, cu excepţia cazurilor cînd efectuarea unor acţiuni din
cele sus-enumerate nu se încadrează în forma de exprimare a operei şi pentru care nu pot fi stabilite sancţiuni.
Autorul sau alt titular al drepturilor patrimoniale exclusive de autor are dreptul la o remuneraţie echitabilă. Cuantumul şi
modul de achitare a remuneraţiei de autor pentru fiecare caz şi mod de valorificare a operei se stabilesc în contractul de autor
sau în contractele pe care organizaţiile de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale le-au încheiat cu utilizatorii.
Dreptul de distribuire se epuizează odată cu prima vînzare sau cu altă primă transmitere a dreptului de proprietate asupra
originalului ori exemplarelor operei pe teritoriul RM.
În cazul în care un autor a transmis sau a cesionat unui producător de fonograme sau de opere audiovizuale dreptul său de
închiriere a fonogramei sau a operei audiovizuale, autorul îşi păstrează dreptul la o remuneraţie echitabilă pentru fiecare
închiriere. Acest drept este inalienabil şi se exercită numai prin intermediul organizaţiilor de gestiune colectivă a drepturilor
patrimoniale.
Dreptul de retransmisie prin cablu se exercită exclusiv prin intermediul unei organizaţii de gestiune colectivă a drepturilor
patrimoniale. Suma remuneraţiei de autor pentru dreptul de retransmisie prin cablu se stabileşte luînd ca bază orice tip de plăţi
pe care operatorii reţelei prin cablu le încasează de la membrii publicului pentru serviciile corespunzătoare, inclusiv pentru
accesul tehnic, precum şi pentru menţinerea şi deservirea tehnică a echipamentului utilizat pentru realizarea retransmisiei. Suma
se stabileşte pentru achitarea atît a remuneraţiei cuvenite autorilor sau altor titulari ai dreptului de autor pentru drepturile lor
exclusive, cît şi a remuneraţiei echitabile cuvenite interpreţilor şi producătorilor de fonograme.
Pentru determinarea cuantumului remuneraţiei, plata căreia este prevăzută de lege, şi pentru stabilirea altor clauze,
precum şi pentru soluţionarea unor eventuale litigii între părţi, se vor respecta următoarele condiţii:
 părţile care determină cuantumul remuneraţiei sînt organizaţia de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale, pe de o
parte, şi operatorii reţelei prin cablu, pe de altă parte;
 indiferent de modul de determinare a cuantumului remuneraţiei, acesta nu poate fi mai mic decît tarifele minime aprobate
de Guvern.
În cazul în care acordul dintre reprezentanţii titularilor de drepturi nu conţine alte prevederi, toate sumele
remuneraţiei:
 se acumulează de organizaţia de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale care îi reprezintă pe autori şi pe alţi titulari
ai dreptului de autor;
 după deducerea cheltuielilor efective aferente gestionării drepturilor, se repartizează în modul următor:
- în cazul emisiunilor de televiziune retransmise prin cablu: producătorilor de opere audiovizuale sau de videograme – 15%,
autorilor de opere audiovizuale, alţii decît compozitorii şi autorii de text pentru operele muzicale – 25%, compozitorilor şi
autorilor de text pentru operele muzicale – 20%, autorilor de opere literare – 2,5%, autorilor de opere de artă şi fotografice –
2,5%, interpreţilor a căror interpretare este fixată pe fonogramă – 15%, interpreţilor de opere audiovizuale – 10%, producătorilor
de fonograme – 10%;
- în cazul emisiunilor de radio retransmise prin cablu: compozitorilor şi autorilor de text pentru operele muzicale – 40%,
autorilor de opere literare – 10%, interpreţilor – 25%, producătorilor de fonograme – 25%.
Organizaţia de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale, care îi reprezintă pe autori şi pe alţi titulari ai dreptului de autor,
va transfera cotele remuneraţiilor sus-menționate, datorate categoriilor de titulari de drepturi pe care nu îi reprezintă,
 23
organizaţiilor de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale sau altor organizaţii care îi reprezintă pe respectivii titulari şi care
sînt responsabile de acumularea şi repartizarea între aceştia a sumelor corespunzătoare.

Drepturile specifice autorilor operelor de artă plastică

Autorul unei opere de artă plastică are dreptul să ceară proprietarului operei să-i permită să reproducă opera (dreptul de
acces). Concomitent, proprietarului nu i se poate cere expedierea operei autorului acesteia.
Crearea şi difuzarea unei opere de artă plastică ce conţine un portret se permit numai cu consimţămîntul persoanei
reprezentate sau al succesorilor acesteia.
În cazul fiecărei revînzări a operei originale de artă, ulterioară primei cesionări de către autor a dreptului de proprietate,
vînzătorul este obligat să achite autorului sau succesorilor săi o remuneraţie în cuantum de 5% din preţul de revînzare dacă acest
preţ constituie cel puţin 20 de salarii minime (dreptul de suită). Dreptul de suită este inalienabil toată viaţa autorului şi trece
exclusiv la succesorii legali sau testamentari ai autorului pentru durata de protecţie a dreptului de autor.
Dreptul de suită se aplică în toate cazurile de revînzare a unei opere originale de artă, care îi implică, în calitate de vînzători,
cumpărători sau intermediari, pe comercianţii de opere de artă, cum sînt organizatorii de licitaţii, saloane, galerii de artă,
magazine etc.
În sensul prezentului articol, prin opere originale de artă se înţeleg operele de artă plastică sau grafică (imaginile, colajele,
picturile, desenele, gravurile, tipăriturile, litografiile, sculpturile, tapiseriile, articolele din ceramică, din sticlă şi fotografiile)
dacă acestea sînt create personal de artist sau reprezintă exemplare considerate opere originale de artă. Exemplarele operelor
originale de artă care au fost executate într-un număr limitat personal de către autorul lor sau cu consimţămîntul acestuia (de
regulă, numerotate, semnate sau în alt mod autentificate de către acesta) sînt considerate opere originale de artă.
Dreptul de suită poate fi exercitat numai prin intermediul unei organizaţii de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale.
În decurs de 3 ani de la data revînzării, titularul dreptului de suită sau organizaţia de gestiune colectivă a drepturilor
patrimoniale, care reprezintă interesele acestuia, are dreptul să ceară oricărui comerciant de opere de artă să prezinte informaţia
necesară pentru a asigura plata sumelor datorate pentru revînzare.
Titularul dreptului de suită, care nu este cetăţean al RM şi nu are domiciliu permanent pe teritoriul RM poate beneficia de
respectivul drept numai dacă legislaţia ţării al cărei cetăţean este acordă dreptul de suită titularilor de drepturi care sînt cetăţeni
ai RM.

Durata protecției dreptului de autor

Drepturile patrimoniale exclusive şi dreptul la remuneraţie, prevăzute de lege în privinţa operelor, cu excepţia unor drepturi
similare prevăzute în privinţa operelor de artă aplicată, se protejează pe tot timpul vieţii autorului şi timp de 70 de ani după
deces, începînd cu 1 ianuarie al anului următor celui al decesului autorului, dacă prezentul articol nu prevede altfel.
Drepturile patrimoniale asupra operei audiovizuale se protejează timp de 70 de ani, începînd cu 1 ianuarie al anului
următor celui al decesului ultimului dintre următorii coautori:
 realizatorul principal (regizorul-scenograf);
 autorul scenariului (scenaristul);
 autorul dialogului;
 compozitorul – autorul operei muzicale (cu sau fără text) special create pentru această operă audiovizuală.
Termenul de protecţie a unei opere muzicale cu text încetează după 70 de ani de la decesul ultimului supravieţuitor dintre
următoarele persoane, indiferent dacă acestea au fost sau nu desemnate drept coautori: textierul şi compozitorul, cu condiţia ca
ambele contribuţii să fi fost create în mod specific pentru respectiva compoziţie muzicală cu text.
Drepturile patrimoniale asupra unei opere anonime sau apărute sub pseudonim, cu excepţia celei de artă aplicată, se
protejează timp de 70 de ani, începînd cu 1 ianuarie al anului următor celui al publicării legale a operei.
Drepturile patrimoniale asupra operei create în copaternitate, cu excepţia operei de artă aplicată, se protejează pe parcursul
întregii vieţi a fiecăruia dintre coautori şi timp de 70 de ani, începînd cu 1 ianuarie al anului următor celui al decesului ultimului
coautor supravieţuitor.
Termenele de protecţie a drepturilor patrimoniale asupra operelor colective se stabilesc în conformitate cu lege. Dacă
opera a fost publicată în volume, serii, ediţii sau episoade şi termenul de protecţie a dreptului de autor începe din momentul cînd
opera a fost adusă legal la cunoştinţa publicului, termenul de protecţie va fi calculat pentru fiecare dintre aceste componente.
Drepturile patrimoniale asupra operei de artă aplicată se protejează timp de 25 de ani de la data creării ei, cu excepţia
desenelor şi modelelor industriale neînregistrate conform Legii privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, create în
scop industrial de reproducere, care se protejează timp de 3 ani de la data creării lor.
Dacă termenul de protecţie a drepturilor patrimoniale asupra operei în ţara de origine este mai mare decît termenele de
protecţie prevăzute de prezenta lege, se aplică normele legii, iar dacă acest termen este mai mic, se aplică normele legislaţiei
ţării de origine.
La expirarea termenului de protecţie a drepturilor patrimoniale, opera intră în domeniul public. Operele intrate în domeniul
public pot fi valorificate liber, cu condiţia de respectare a drepturilor morale ale autorilor şi ale altor titulari de drepturi, precum
şi de achitare a remuneraţiei.
Drepturile morale ale autorului sînt protejate pe un termen nelimitat. După decesul autorului, protecţia drepturilor sale morale
este exercitată de către moştenitori şi de organizaţiile abilitate în modul corespunzător să asigure protecţia drepturilor autorilor.
Astfel de organizaţii asigură protecţia drepturilor morale ale autorilor şi în cazul cînd aceştia nu au moştenitori sau în cazul de
stingere a dreptului lor de autor.
 24
Limitele de exercitare a drepturilor patrimoniale de autor
Excepţiile şi limitările prevăzute de prezentul capitol se aplică numai în cazurile în care nu contravin valorificării normale a
operelor şi dacă nu prejudiciază în mod nejustificat interesele legitime ale autorilor sau ale altor titulari ai dreptului de autor.
Fără consimţămîntul autorului sau al altui titular al dreptului de autor şi fără plata remuneraţiei de autor, se permite
reproducerea temporară a operelor dacă actele de reproducere:
a) sînt tranzitorii sau ocazionale;
b) constituie o parte integrantă şi esenţială a unui proces tehnologic;
c) urmăresc unicul scop de a facilita:
- transmiterea de către un intermediar în cadrul unei reţele din terţe persoane;
- utilizarea licită a unei opere;
d) nu au o semnificaţie economică de sine stătătoare.
Reproducerea unei opere publicate legal se permite fără consimţămîntul autorului sau al altui titular al dreptului de autor, dar
cu plata unei remuneraţii compensatorii în condiţiile legii, atunci cînd reproducerea este făcută de o persoană fizică exclusiv
pentru uz personal şi dacă nu urmăreşte obţinerea vreunui avantaj comercial direct sau indirect. Dreptul la remuneraţie
compensatorie poate fi exercitat exclusiv prin intermediul unei organizaţii de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale.
Prevederile respective nu se aplică în caz de:
 reproducere a unei opere de arhitectură în formă de clădire sau de construcţie similară;
 reproducere a unei baze de date electronice;
 reproducere a unui program pentru calculator, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
 reproducere integrală a unei cărţi, partituri sau a originalului unei opere de artă plastică;
 reproducere a unei opere audiovizuale în timpul interpretării ei publice;
 reproducere a oricărei opere în baza unui exemplar sau dintr-o sursă despre care persoana care reproduce opera cunoaşte
sau, în virtutea unor circumstanţe concrete, are motive rezonabile să cunoască că sînt ilicite.
Remuneraţia compensatorie se achită de către persoanele fizice şi juridice care produc sau importă orice echipament (audio,
videomagnetofoane, drivere pentru discuri etc.) şi suporturi materiale (suporturi pentru imprimarea sonoră şi/sau video, casete,
discuri laser, compact-discuri etc.) care pot fi utilizate pentru efectuarea unor atare reproduceri.
Nu se achită remuneraţie compensatorie în privinţa echipamentului şi a suporturilor materiale destinate
imprimărilor, dacă acestea:
 sînt obiecte de export;
 au menire profesională şi nu pot fi folosite în condiţii casnice;
 sînt importate de o persoană fizică exclusiv pentru uz personal.
Remuneraţia compensatorie:
a) se achită de către producătorii şi importatorii echipamentului şi suporturilor materiale destinate imprimărilor, organizaţiei
de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale pînă la punerea echipamentului sau suporturilor în circulaţie (adică, pînă a le
include în reţeaua de distribuire, imediat după producerea sau importul acestora);
b) se stabileşte atît pentru compensarea autorilor şi a altor titulari ai dreptului de autor ale căror opere pot fi reproduse, cît şi
pentru compensarea interpreţilor şi producătorilor de opere audiovizuale, videograme şi fonograme, ale căror interpretări, opere
audiovizuale, videograme şi fonograme, la rîndul lor, pot fi reproduse în mod similar;
c) se determină ţinîndu-se cont de faptul dacă titularii de drepturi asupra operelor audiovizuale, videogramelor sau
fonogramelor au aplicat sau nu mijloace tehnologice.
Pentru determinarea cuantumului remuneraţiei şi stabilirea altor clauze, precum şi pentru soluţionarea unor
eventuale litigii între părţi, se vor respecta următoarele condiţii:
 părţile care determină cuantumul remuneraţiei sînt organizaţia de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale, pe de o
parte, şi persoanele fizice şi juridice care sînt obligate să plătească remuneraţia compensatorie, pe de altă parte;
 cuantumul remuneraţiei convenite va constitui cel puţin 3% din suma încasată din vînzarea (revînzarea) echipamentului
şi a suporturilor specificate.
Producătorii şi importatorii, la punerea în circulaţie a echipamentului şi a suporturilor:
a) vor informa organizaţia de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale despre plata remuneraţiei compensatorii şi vor
pune la dispoziţia acesteia documentele necesare care indică numărul de unităţi de echipamente şi/sau de suporturi produse ori
importate, precum şi datele privind identitatea distribuitorilor care au pus sau prin intermediul cărora au fost puse în circulaţie
echipamentul ori suporturile;
b) vor transmite distribuitorilor care pun sau prin intermediul cărora este pus în circulaţie echipamentul şi suporturile
documentele ce confirmă achitarea remuneraţiei compensatorii către organizaţia de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale.
Distribuitorii oricărei părţi componente a reţelei de distribuţie, inclusiv unităţile comerciale (magazine, centre comerciale
etc.), care deţin în scopuri comerciale echipament şi suporturi trebuie să facă dovada, în temeiul documentelor confirmatoare cu
semnificaţie juridică, că remuneraţia compensatorie a fost achitată pentru aceste echipamente şi suporturi. Distribuitorii, la
solicitarea organizaţiei de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale, sînt obligaţi să prezinte orice documente relevante şi să
dezvăluie identitatea şi datele de contact ale producătorului, importatorului sau ale altei persoane fizice sau juridice din reţeaua
de distribuţie care le-a furnizat echipamentele şi suporturile.
Distribuitorii care nu pot prezenta organizaţiei de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale, documentele şi/sau datele de
contact, necesare pentru a verifica dacă remuneraţia compensatorie a fost achitată în modul corespunzător, sînt ei înşişi obligaţi
la plata acesteia.
 25
În cazul în care acordul dintre reprezentanţii diferitelor categorii de titulari de drepturi nu prevede altfel,
remuneraţia compensatorie:
 se acumulează, pentru toate categoriile de titulari de drepturi de autor şi de drepturi conexe, de către organizaţia de gestiune
colectivă a drepturilor patrimoniale care este învestită de către AGEPI cu aceste împuterniciri;
 se repartizează, după deducerea cheltuielilor efective aferente gestionării drepturilor, în modul următor:
- referitor la reproducerea operelor audiovizuale sau a videogramelor: autorilor – 40%, interpreţilor – 30%, producătorilor
acestora – 30%;
- referitor la reproducerea fonogramelor: autorilor – 50%, interpreţilor – 25%, producătorilor de fonograme – 25%.
Organizaţia de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale, după deducerea cheltuielilor efective aferente gestionării
drepturilor, va transmite cotele corespunzătoare de remuneraţie, datorate titularilor categoriilor de drepturi pe care nu îi
reprezintă, către organizaţiile de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale sau către alte organizaţii care îi reprezintă pe
titularii de drepturi în cauză.
Remuneraţia compensatorie se repartizează între autori şi alţi titulari ai dreptului de autor, interpreţi, producători ai operelor
audiovizuale, videogramelor şi ai fonogramelor, despre ale căror opere, interpretări, videograme şi fonograme se poate
presupune că au fost reproduse în modul prevăzut de lege.
Alte excepţii şi limitări. Sînt permise fără consimţămîntul autorului sau al altui titular al dreptului de autor şi fără
plata vreunei remuneraţii următoarele acţiuni:
 utilizarea unor citate de proporţii reduse în cadrul unei alte opere, în scop de cercetare sau de critică, cu condiţia ca acestea
să se refere la o operă sau la un alt obiect protejat care a fost deja pus, în mod legal, la dispoziţia publicului, indicîndu-se sursa
şi numele autorului, exceptînd cazurile în care acest lucru este imposibil; folosirea citatelor în conformitate cu practica pertinentă
şi în măsura impusă de un scop specific;
 utilizarea operelor ca material ilustrativ în publicaţii, emisiuni sau în imprimări audio sau video de caracter didactic, cu
condiţia să se indice sursa şi numele autorului, exceptînd cazurile în care acest lucru este imposibil, şi în măsura justificată de
atingerea unui scop necomercial;
 reproducerea şi distribuirea în presă, comunicarea publică sau punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv a
articolelor publicate legal cu privire la subiectele de actualitate economică, politică ori religioasă sau a unor opere radiodifuzate
ori televizate, sau a altor obiecte protejate de acelaşi caracter ori aduse la cunoştinţa publică în regim interactiv în cazurile în
care astfel de utilizări nu sînt interzise în mod expres şi dacă se indică sursa şi numele autorului;
 utilizarea operelor sau a altor obiecte protejate pentru relatarea evenimentelor curente, în măsura justificată de scopul de
informare şi cu condiţia să fie indicată sursa şi numele autorului, exceptînd cazurile în care acest lucru este imposibil;
 utilizarea discursurilor publice şi a extraselor din prelegerile publice, opere sau din alte obiecte protejate de caracter similar,
în măsura justificată de scopul de informare şi cu condiţia să fie indicată sursa şi numele autorului, exceptînd cazurile în care
acest lucru este imposibil;
 utilizarea în scopul securităţii publice sau pentru a asigura derularea şi reflectarea adecvată a procedurilor parlamentare,
administrative sau judiciare;
 imprimarea operelor pentru utilizare temporară, realizată de organizaţiile de difuziune la propriile instalaţii şi pentru
propriile emisiuni. Asemenea imprimări vor fi şterse şi distruse după 6 luni, în afară de cele care au valoare documentară
excepţională, urmînd a fi păstrate în arhiva de stat;
 utilizarea operelor în folosul persoanelor cu deficienţe vizuale, avînd legătură directă cu deficienţa respectivă şi fiind de
natură necomercială, în măsura justificată de o astfel de utilizare;
 imprimarea emisiunilor organizaţiilor de difuziune de către instituţiile sociale nonprofit, precum sînt spitalele, cu condiţia
ca titularii de drepturi să primească o remuneraţie echitabilă;
 utilizarea operelor în timpul ceremoniilor religioase sau al ceremoniilor oficiale, naţionale sau internaţionale, organizate de
autorităţi publice cu scop educativ sau de promovare, fără obținerea unui avantaj economic sau comercial;
 utilizarea operelor, precum ar fi cele de arhitectură sau sculptură amplasate permanent în locuri publice;
 utilizarea operelor în scop de reclamă a expoziţiilor publice sau a vînzărilor de opere de artă, în măsura necesară pentru
promovarea evenimentului, excluzînd orice alte scopuri comerciale;
 utilizarea operelor cu scopul de a caricaturiza sau a parodia;
 utilizarea operelor în legătură cu demonstrarea sau reparaţia unui echipament;
 utilizarea unei opere artistice sub forma unei machete sau a unui desen ori plan al unui imobil în scop de reconstrucţie a
imobilului respectiv etc.
În absenţa unor clauze contractuale exprese, achizitorul legal al unui program de calculator sau al unei baze de date nu
trebuie să obţină consimţămîntul autorului sau al altui titular al dreptului de autor pentru a le utiliza în conformitate cu destinaţia
acestora, inclusiv pentru a corecta erorile.
Realizarea, în măsura în care aceasta este necesară pentru utilizarea respectivă, a unei copii de rezervă de către o persoană
care are dreptul să utilizeze programul de calculator nu poate fi împiedicată prin contract.
Persoana care are dreptul să utilizeze o copie a unui program de calculator poate, fără consimţămîntul autorului sau al altui
titular al dreptului de autor, să examineze, să studieze ori să testeze funcţionarea programului în vederea identificării ideilor şi
principiilor care stau la baza oricărui element al programului atunci cînd efectuează oricare dintre actele de încărcare, prezentare,
rulare, transmitere sau stocare a programului pentru calculator pe care are dreptul să le execute.
 26
Consimţămîntul autorului sau al altui titular al dreptului de autor nu este necesar atunci cînd reproducerea codului şi
traducerea formei acestui cod sînt indispensabile pentru obţinerea informaţiei necesare pentru asigurarea interoperabilităţii
cu alt program de calculator creat în mod independent de către alţi autori, cu respectarea următoarelor condiţii:
a) aceste acte sînt efectuate de licenţiat ori de o altă persoană care are dreptul să utilizeze o copie a programului sau, în
numele acestora, de către o persoană autorizată în acest scop;
b) informaţia necesară pentru realizarea interoperabilităţii nu a fost anterior pusă la dispoziţia persoanelor specificate la lit.
a);
c) aceste acte sînt limitate la părţi din programul original care sînt necesare pentru realizarea interoperabilităţii.
Prevederile respective nu permit ca informaţia obţinută prin aplicarea programului pentru calculator:
 să fie utilizată în alte scopuri decît la realizarea interoperabilităţii programului pentru calculator creat în mod independent;
 să fie transmisă persoanelor terţe, cu excepţia cazurilor cînd aceasta este necesară pentru interoperabilitatea programului
pentru calculator creat în mod independent;
 să fie utilizată pentru dezvoltarea, producerea sau comercializarea unui program de calculator similar în exprimarea sa ori
pentru orice alt act care încalcă dreptul de autor.

Tema: TRANSMITEREA DREPTURILOR SUBIECTIVE DE AUTOR

Noțiunea și varietățile contractului de autor
Valorificarea unei opere poate avea loc direct și prin contract.
Prin valorificarea directă se are în vedere realizarea prin mijloace proprii ale autorului, care își aduce opera la cunoștința
publicului. Ea poate îmbrăca forma unui contract civil. Condițiile valorificării directe se stabilesc prin acordul liber al părților
atât în ceea ce privește forma contractului, cât și drepturile patrimoniale ale autorului.
Contractul de autor este un contract de drept civil care reglementează condițiile de folosire a operei autorului de alte
persoane. În ultimul timp, în legătură cu modificările, apariția elementelor legislative noi despre dreptul de autor a suferit unele
schimbări și însăși noțiunea de autor.
Autorii sau alţi titulari ai dreptului de autor pot transmite prin contract de cesiune, dacă legea nu prevede altfel, drepturile
patrimoniale exclusive, precum şi dreptul la remuneraţie de autor. În urma unei asemenea cesiuni, titular de drepturi devine
cesionarul.
Principalele contracte care sunt cunoscute, având drept obiect dreptul de autor sunt:
 contractul de editare;
 contractul de reprezentare publică;
 contractul de folosire a unei opere într-un film;
 contractul de utilizare a unei opere prin radio sau televiziune.
Toate aceste contracte au următoarele trăsături comune:
- au ca obiect transmiterea temporară a dreptului de a utiliza o operă determinată;
- sunt contracte consensuale;
- sunt contracte bilaterale;
- au un caracter oneros;
- sunt contracte încheiate intuitu personae;
- sînt încheiate în formă scrisă.
Contractul de editare cedează temporar dreptul sau de reproducere și difuzare a unei opere.
Contractul de reprezentare în public este un contract prin care autorul cedează dreptul de reprezentare în public a unei opere
dramatice, dramatico-muzicale, coreografice sau de pantomimă. Pentru a-l caracteriza acest tip de contract în raport cu alte
contracte, este important de menționat două observații, și anume:
1) spre deosebire de contractul de editare, cesiunea dreptului de reprezentare nu trebuie (în mod necesar) să fie exclusivă;
2) în domeniul dramatic, muzical și coreografic contractele sunt adesea încheiate nu direct cu autorii, ci cu asociațiile sau
agențiile care îi reprezintă.
Contractul de reprezentare este contractul prin care autorul cedează, în condițiile stabilite, dreptul de a comunica opera
publicului.
Contractul de folosire în film a unei opere. Prin acest contract autorul cedează exercițiul dreptului de folosire în film a unui
scenariu cinematografic sau a unei compoziții muzicale.
Contractul de difuzare a unei opere prin radio și televiziune – prin intermediul acestui contract autorul cedează dreptul său
de a comunica opera sa prin radio sau televiziune.
Modul prin care o operă poate fi adusă la cunoștința publicului prin radio și televiziune poate fi diferit: executarea sau
reprezentarea în direct din studio sau într-un spectacol, fixarea prealabilă prin înregistrarea sonoră sau audiovizuală pe discuri
sau casete accesibile în magazine și fixarea prealabilă în vederea radiodifuzării sau televizării.

Contractul de licență exclusivă și neexclusivă

În cazul în care legea nu prevede altfel, drepturile patrimoniale exclusive pot fi transmise, de asemenea, prin acordarea de
licenţe exclusive sau neexclusive. Dacă în contractul de licenţă nu se stipulează expres că licenţa este exclusivă, aceasta se
consideră neexclusivă.
Licenţa exclusivă prevede transmiterea dreptului de valorificare a operei în limitele stabilite de această licenţă numai
licenţiatului. Licenţiatul, de asemenea, are dreptul, în limitele stabilite de licenţă, să permită sau să interzică valorificarea operei
de către alte persoane.
 27
În cazul unei licenţe neexclusive, licenţiatul poate, în limitele stabilite de această licenţă, valorifica opera ca şi persoanele
care au obţinut dreptul de valorificare a acesteia. Licenţiatul nu are dreptul să permită sau să interzică valorificarea operei de
către alte persoane.
Prin transmiterea dreptului de autor neexclusive autorul are dreptul de a încheia mai multe contracte cu diferite persoane,
acordîndu-le drepturi egale de folosire a operei prin aceeași metode.

Clauzele esențiale ale contractului de autor

Contractul de autor trebuie să fie încheiat în formă scrisă şi să prevadă modul de valorificare a operei (dreptul concret care
se transmite prin acest contract), termenul de valabilitate, teritoriul de acţiune a dreptului, cuantumul remuneraţiei sau baza de
calcul a acesteia pentru fiecare tip de valorificare a operei, condiţiile şi termenul de plată ale remuneraţiei, precum şi alte clauze
pe care părţile le consideră esenţiale. Contractul de autor privind valorificarea operelor în ziare şi în alte publicaţii periodice
poate fi încheiat şi în formă verbală.
În cazul în care în contractul de autor lipseşte clauza privind teritoriul pe care se exercită dreptul, dreptul transmis prin acest
contract se exercită numai în limitele teritoriului RM.
În cazul în care în contractul de autor care prevede acordarea unei licenţe nu este indicat termenul său de valabilitate,
contractul de autor se consideră încheiat pe un termen de 3 ani de la data încheierii, dacă se referă la valorificarea unei opere
fără modificări, şi pe un termen de 5 ani, dacă se referă la valorificarea unei opere adaptate sau altfel modificate ori traduse.
Clauzele contractului de autor care contravin prevederilor prezentei legi se consideră nule şi în locul acestora se aplică
condiţiile prevăzute de lege.
Orice clauze ale contractului de autor care îl limitează pe autor de a crea în viitor opere pe o anumită temă sau într-un anumit
domeniu se consideră nule.
În contractul de autor, remuneraţia de autor se stabileşte în cote procentuale din venitul obţinut ca urmare a valorificării în
modul corespunzător a operei sau sub forma unei taxe forfetare, sau în conformitate cu tarifele remuneraţiei aprobate de
organizaţiile de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale, sau în oricare alt mod.
Guvernul aprobă tarifele minime ale remuneraţiei de autor în procente sau sub formă de taxe forfetare.

Elementele contractului de autor

Părțile contractului de autor sunt autorul sau succesorul lui legal în drepturi, pe de o parte, și pe de altă parte – clientul.
Autorul este persoana fizică prin a cărei muncă și a cărei idei a fost născută opera care este în continuare obiect al dreptului
de autor. La fel, în noțiunea de autor intră atît autorul, cît și coautorii care au luat parte la crearea operei de față.
Pentru a încheia un contract este necesar acordul tuturor celor ce au participat la crearea operei date, deci a tuturor coautorilor,
dacă acestea sunt mai mulți, sau este de ajuns semnătura unuia din acestea, dacă acesta din urmă au o procură, care le dă dreptul
de a încheia contractul din numele tuturor coautorilor.
Un alt subiect al contractului de autor poate fi editura sau beneficiarul care încheie contract cu autorul în scopul trecerii unei
părți din drepturi în posesia sa pe un termen prevăzut în contract.
Editura este o instituție care este creată pentru editarea, reeditarea operelor de artă literare și științifice.
La fel părțile contractului pot fi și succesorul legal (persoana care a devenit purtător a dreptului de autor în baza prevederilor
legale). Aceștia, în primul rînd, fiind moștenitorii.
Forma contractului de autor este formă scrisă obligatorie, expres prevăzută. Urmează a fi respectată formă scrisă fără nici
o autentificare notarială.
Dacă este indicat teritoriul pe care se vor difuza exemplarele de carte, dreptul transmis se va exercita numai în limitele
teritoriului național.
Dacă în contractul de autor lipsește clauza privind teritoriul pe care se execută dreptul, dreptul transmis prin acest contract se
exercită numai în limitele teritoriului RM.
Obiectul contractului de autor este rezultatul unei activităţi creatoare intelectuale din partea autorului. Adică, opera creată
de autor și este obiect al contractului.

Particularitățile transmiterii dreptului de autor prin alte mecanisme juridice

Conform Regulamentului privind înregistrarea contractelor de cesiune, licenţă, gaj şi franchising referitoare la obiectele de
proprietate industrială, aprobat prin HG nr.612/2011, înregistrarea contractului de gaj se realizează în baza unui demers, care
trebuie să conţină următoarele:
1) datele de identificare ale debitorului gajist şi ale creditorului gajist, cu respectarea condiţiilor stabilite la prezentul
Regulament;
2) numele şi adresa reprezentantului/mandatarului autorizat, cu respectarea condiţiilor stabilite la prezentul Regulament,
dacă pentru înregistrarea contractului a fost desemnat un reprezentant/mandatar autorizat;
3) numărul titlului de protecţie la care se referă gajul;
4) adresa pentru corespondenţă;
5) semnătura părţii contractante care a solicitat înregistrarea contractului de gaj, cu indicarea lizibilă a numelui şi a
prenumelui; dacă partea contractantă este persoană juridică, demersul este semnat de conducătorul unităţii, fiind indicată funcţia,
numele şi prenumele semnatarului, şi se aplică ştampila.
Contractul de gaj include următoarele clauze:
 obiectul gajului (numărul titlului de protecţie al obiectului de proprietate industrială şi descrierea acestuia);
 esenţa şi scadenţa creanţei garantate prin gaj şi valoarea maximă a acesteia fără dobînzi şi alte cheltuieli;
 28
 acordul expres al debitorului gajist de a constitui un gaj în favoarea creditorului obligaţiei garantate;
 clauze privind permiterea sau interzicerea gajului ulterior;
 drepturile de care dispune creditorul gajist referitoare la exercitarea gajului;
 semnăturile părţilor contractante, cu indicarea lizibilă a numelui şi a prenumelui; dacă partea contractantă este persoană
juridică, contractul este semnat de conducătorul unităţii, fiind indicată funcţia, numele şi prenumele semnatarului, şi se aplică
ştampila;
 locul şi data semnării contractului.
În contractul de gaj părţile pot stabili drepturi, obligaţii şi condiţii suplimentare celor prevăzute de prezentul Regulament,
dacă acestea nu contravin legislaţiei.
Contractul de franchising include următoarele clauze:
 numărul titlului de protecţie al obiectului de proprietate industrială;
 indicaţii privind dreptul franchiserului de a încheia contracte de subfranchising, după caz;
 teritoriul pe care va fi folosită marca franchiserului;
 descrierea completă a programului de prestare a franchisei;
 semnăturile părţilor contractante, cu indicarea lizibilă a numelui şi a prenumelui; dacă partea contractantă este persoană
juridică, contractul este semnat de conducătorul unităţii, fiind indicată funcţia, numele şi prenumele semnatarului, şi se aplică
ştampila;
 termenul de valabilitate a contractului;
 locul şi data semnării contractului.
Înregistrarea contractului de subfranchising se realizează în conformitate cu procedura stabilită de înregistrare a contractului
de franchising.
Contractul de subfranchising poate fi admis pentru înregistrare cu condiţia că contractul de franchising căruia îi corespunde
este înregistrat.
Dreptul de autor poate fi transmis și prin alt mecanism juridic – prin aport la capitalul social.
Capital social reprezintă valoarea totală a cotelor în capitalul social (acţiuni, cote de participaţie etc., în funcţie de forma
organizatorico-juridică a entităţii) ale proprietarilor entităţii, care acordă acestora drepturi stabilite de statutul acesteia şi de
legislaţia în vigoare.
Aporturile proprietarilor întreprinderii (acţionari, asociaţi, participanţi) la patrimoniul depuse în contul achitării
acţiunilor (cotelor) pot fi:
 mijloace băneşti depuse în conturi băneşti;
 mijloace fixe, terenuri;
 active nemateriale;
 investiţii;
 materiale, producţie, mărfuri,
 creanţe, etc.
Mărimea capitalului social se indică în actele de constituire ale entităţii şi/sau în alte documente prevăzute în legislaţie.

Tema: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTURILE CONEXE DREPTULUI DE AUTOR ȘI

DREPTURILE „SUI GENERIS” ASUPRA BAZELOR DE DATE
Conceptul de drepturi conexe dreptului de autor și drepturi „sui generis”
Drepturile conexe reprezintă instrumente şi concepte legale care respectă şi protejează drepturile autorilor legate de creațiile
lor contribuind, de asemenea, la dezvoltarea economică şi culturală a societății.
Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe constituie un rol decisiv în desăvârșirea drepturilor şi contribuției sociale
a deținătorilor.
Drepturile conexe au evoluat în jurul operelor protejate prin dreptul de autor, nu aduc atingere drepturilor autorilor
și conferă protecție pentru:
 artiștii interpreți sau executanți pentru propriile interpretări sau execuții;
 producătorii de înregistrări sonore și producătorii de înregistrări audiovizuale pentru propriile înregistrări;
 organismele de radiodifuziune și de televiziune, pentru propriile emisiuni și servicii de programe.
Drepturile conexe sunt esenţiale pentru creativitatea umană prin încurajarea creatorilor sub forma unei recunoaşteri morale
şi a unei remuneraţii echitabile. Datorită acestui sistem de drepturi, autorii sunt siguri că opera lor poate fi difuzată fără teamă
că ar putea fi copiată sau piratată. Acest lucru facilitează cultura, cunoştinţele şi divertismentul peste tot în lume.
Drepturile conexe se exercită fără a prejudicia dreptul de autor.
Pentru apariţia şi exercitarea drepturilor conexe nu este necesară respectarea vreunei formalităţi. În absenţa unei probe
contrare, persoana fizică sau juridică al cărei nume sau denumire apare în mod obişnuit pe o imprimare a interpretării, pe o
fonogramă, videogramă sau pe o imprimare a unei emisiuni se consideră interpret, producător de fonogramă sau videogramă,
respectiv, organizaţie de difuziune prin eter sau prin cablu.
Pentru a informa publicul despre drepturile lor, interpreţii şi producătorii de fonograme sau videograme, organizaţiile de
difuziune prin eter sau prin cablu pot indica, pe fiecare exemplar sau ambalaj al fonogramei, videogramei, emisiunii, simbolul
protecției drepturilor conexe, care constă din 3 elemente:
a) litera latină “P” inclusă în cerc;
b) numele sau denumirea titularului de drepturi conexe exclusive;
c) anul primei publicări a interpretării, fonogramei, videogramei, emisiunii.
 29
Dreptul exclusiv asupra bazei de date se aplică bazelor de date al căror producător sau titular de drepturi este cetăţean al
RM sau are domiciliu permanent pe teritoriul RM.
Dreptul menționat se aplică, de asemenea, persoanelor juridice constituite în conformitate cu legislaţia RM, avînd sediul
înregistrat, organele de conducere sau locul principal de desfăşurare a activităţii pe teritoriul RM. În cazul în care o asemenea
persoană juridică are doar sediul pe teritoriul RM, activitatea sa trebuie sa aibă o legătură reală şi continuă cu economia RM.
Bazele de date realizate în alte ţări şi care nu cad sub incidenţa prevederilor respective se protejează în baza tratatelor
internaţionale la care RM este parte. Termenul de protecţie extins asupra bazelor de date elaborate în alte ţări nu va depăşi
termenul de 15 ani.

Titularii drepturilor conexe și drepturilor „sui generis”

Subiecţi ai drepturilor conexe sînt interpreţii, producătorii de fonograme, producătorii de videograme şi organizaţiile de
difuziune prin eter sau prin cablu.
Drepturile interpretului se protejează în conformitate cu lege dacă:
 interpretul este cetăţean al RM;
 interpretarea a avut loc pe teritoriul RM;
 interpretarea a fost imprimată pe o fonogramă sau videogramă;
 interpretarea nu este imprimată pe o fonogramă sau videogramă, dar este inclusă într-o emisiune a organizaţiei de
difuziune prin eter sau prin cablu.
Drepturile producătorului de fonograme sau videograme se protejează în conformitate cu lege dacă:
 producătorul de fonogramă sau videogramă este cetăţean al RM sau persoană juridică cu sediul permanent în RM;
 fonograma sau videograma a fost publicată pentru prima dată în RM a sau a fost publicată pe teritoriul ţării în decurs de
30 de zile de la data primei ei publicări în altă ţară.
Drepturile organizaţiei de difuziune prin eter sau prin cablu se protejează în conformitate cu prevederile prezentei legi dacă
organizaţia respectivă are sediul permanent în RM şi difuzează programe de la un transmiţător amplasat pe teritoriul RM.
Drepturile conexe ale interpreţilor, producătorilor de fonograme sau videograme şi ale organizaţiilor de difuziune prin eter
sau prin cablu străine se protejează în conformitate cu prevederile tratatelor internaţionale la care RM este parte.
Producătorul unei baze de date care dovedeşte că a făcut o investiţie substanţială din punct de vedere calitativ şi/sau
cantitativ în obţinerea, verificarea sau prezentarea conţinutului ei are dreptul să interzică extragerea şi/sau reutilizarea
conţinutului integral sau a unei părţi substanţiale, evaluate calitativ şi/sau cantitativ, a acelei baze de date.
Dreptul menționat poate fi transmis prin contract de licenţă. Acest drept se aplică indiferent de faptul dacă baza de date sau
conţinutul acesteia sînt sau nu pasibile de protecţia dreptului de autor sau a altor drepturi. Protecţia bazei de date prin dreptul
respectiv nu va afecta drepturile existente în privinţa conţinutului ei.
Nu este permisă extragerea şi/sau reutilizarea repetată şi sistematică a unor părţi nesubstanţiale din conţinutul unei baze de
date, însoţită de acte contrare unei exploatări legale a acelei baze de date sau care prejudiciază nejustificat interesele legitime ale
producătorului bazei de date.
Producătorul unei baze de date, care este pusă la dispoziţia publicului în orice mod, nu poate să interzică unui utilizator legal
al bazei de date să extragă şi/sau să reutilizeze părţi nesubstanţiale din conţinutul acesteia, evaluate cantitativ şi/sau calitativ,
oricare ar fi scopul utilizării. Atunci cînd un utilizator legal al bazei de date are permisiunea de a extrage şi/sau de a reutiliza
doar o parte a bazei de date, prezenta prevedere se aplică numai părţii respective. Orice clauză contrară este nulă.

Obiectul drepturilor conexe și drepturilor „sui generis”

Obiecte ale drepturilor conexe sunt:
 interpretările;
 fonogramele;
 videogramele;
 emisiunile organizaţiilor de difuziune.
Prin baza de date se înțelege o culegere de opere, de date sau de alte elemente independente, protejate ori nu prin drept de
autor sau conex, dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică și în mod individual accesibile prin mijloace electronice sau
printr-o altă modalitate.
Producătorul unei baze de date este persoana fizică sau juridică ce a făcut o investiție substanțială cantitativă și calitativă în
vederea obținerii, verificării sau prezentării conținutului unei baze de date.
Drepturile producătorului bazei de date iau naștere odată cu definitivarea bazei de date.

Drepturile exclusive ale interpreților, producătorilor de fonograme, organizațiilor de difuziune și producătorilor de

baze de date
Interpretul beneficiază de următoarele drepturi morale în privinţa interpretării sale:
a) dreptul la paternitate – dreptul de a se considera interpret şi de a cere o atare recunoaştere, inclusiv prin comunicarea sau
indicarea numelui său la fiecare valorificare a interpretării sale, dacă prin prezenta lege nu sînt stabilite alte prevederi sau
excepţii;
b) dreptul la nume – dreptul interpretului de a decide cum va figura numele său la valorificarea interpretării (numele adevărat,
pseudonimul sau anonim);
c) dreptul la respectarea integrităţii interpretării – dreptul la protecţia interpretării sale contra oricărei denaturări,
schimonosiri sau contra oricăror altor atingeri care pot prejudicia onoarea sau reputaţia interpretului.
 30
Interpretul are dreptul exclusiv să permită sau să interzică următoarele acţiuni:
 imprimarea interpretării sale încă neimprimate;
 reproducerea imprimării interpretării sale;
 distribuirea imprimării interpretării sale;
 închirierea imprimării interpretării sale;
 comunicarea publică prin eter sau prin cablu a interpretării sale, cu excepţia cazului cînd interpretarea este ea însăşi o
interpretare televizată ori radiodifuzată sau este executată de pe o imprimare;
 punerea la dispoziţie în regim interactiv a interpretării sale imprimate.
Interpretul sau, în cazul unei interpretări colective, conducătorul ori o altă persoană împuternicită de acest colectiv poate
permite utilizatorului acţiunile prevăzute de lege prin contract încheiat în formă scrisă cu acesta. Încheierea contractului de creare
a unei opere audiovizuale între interpret şi producătorul operei audiovizuale, dacă contractul nu prevede altfel, atrage
transmiterea de către interpret a drepturilor sale. În cazul în care contractul nu prevede altfel, drepturile exclusive asupra
interpretării create ca urmare a îndeplinirii misiunii încredinţate de angajator sau ca urmare a îndeplinirii atribuţiilor de serviciu
aparţin angajatorului.
Drepturile exclusive ale interpretului pot fi transmise altor persoane prin contract de cesiune sau de licenţă. Dreptul de
distribuire se epuizează odată cu prima vînzare sau cu altă primă transmitere a dreptului de proprietate asupra imprimării
interpretării pe teritoriul RM.
În cazul în care un interpret a transmis sau a cesionat unui producător de fonograme, videograme sau de opere audiovizuale
dreptul său de închiriere, interpretul îşi păstrează dreptul la o remuneraţie echitabilă, asupra căreia părţile vor conveni de comun
acord, pentru închirierea fonogramei, videogramei sau a operei audiovizuale ce conţine interpretarea sa. Acest drept este
inalienabil şi se exercită exclusiv prin intermediul unei organizaţii de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale.
Producătorul de fonograme are dreptul exclusiv să permită sau să interzică următoarele acţiuni în privinţa fonogramei sale:
 reproducerea fonogramei;
 distribuirea exemplarelor de fonogramă;
 închirierea exemplarelor de fonogramă;
 importul, în scop de distribuire, al exemplarelor de fonogramă, inclusiv al exemplarelor executate cu consimţămîntul
producătorului de fonograme;
 punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv a fonogramei;
 adaptarea sau orice altă transformare a fonogramei.
Drepturile exclusive ale producătorului de fonograme pot fi transmise altor persoane prin contract de cesiune sau de licenţă.
Dreptul de distribuire se epuizează odată cu prima vînzare sau cu altă primă transmitere a dreptului de proprietate asupra
fonogramei pe teritoriul RM.
Producătorul de videograme are dreptul exclusiv să permită sau să interzică următoarele acţiuni în privinţa videogramei
sale:
 reproducerea videogramei;
 distribuirea originalului sau a exemplarelor de videogramă;
 închirierea exemplarelor de videogramă;
 importul, în scop de distribuire, al exemplarelor de videogramă, inclusiv al exemplarelor executate cu consimţămîntul
producătorului de videograme;
 punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv a videogramei.
Drepturile exclusive ale producătorului de videograme pot fi transmise altor persoane prin contract de cesiune sau licenţă.
Dreptul de distribuire se epuizează odată cu prima vînzare sau cu altă primă transmitere a dreptului de proprietate asupra
videogramei pe teritoriul RM.
Organizaţia de difuziune prin eter sau prin cablu are dreptul exclusiv să permită sau să interzică următoarele acţiuni în
privinţa emisiunilor sale:
 imprimarea emisiunii;
 reproducerea unei imprimări a emisiunii;
 distribuirea imprimării emisiunii;
 comunicarea publică prin eter sau prin cablu a emisiunii;
 retransmiterea emisiunii;
 comunicarea publică a emisiunii în locuri accesibile publicului cu plată pentru intrare;
 punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv a imprimării emisiunii.
Drepturile exclusive ale organizaţiei de difuziune prin eter sau prin cablu pot fi transmise altor persoane prin contract de
cesiune sau de licenţă.
Dreptul de distribuire se epuizează odată cu prima vînzare sau cu altă primă transmitere a dreptului de proprietate asupra
imprimării emisiunii pe teritoriul RM.
Termenele de protecţie a drepturilor conexe. Drepturile interpretului la paternitate, la nume şi la respectarea integrităţii
interpretării se protejează pe un termen nelimitat. Drepturile interpretului se protejează timp de 50 de ani de la data
interpretării. Însă:
a) dacă, în această perioadă, imprimarea interpretării, alta decît fonograma, a fost legal publicată sau comunicată public,
drepturile interpretului se protejează timp de cel puţin 50 de ani de la data efectuării celei mai vechi dintre aceste acţiuni;
b) dacă, în această perioadă, imprimarea interpretării pe o fonogramă a fost legal publicată sau comunicată public, drepturile
interpretului se protejează timp de cel puţin 70 de ani de la data efectuării celei mai vechi dintre aceste acţiuni.
 31
Drepturile producătorului de fonograme se protejează timp de 50 de ani de la data imprimării fonogramei. Însă:
a) dacă, în această perioadă, fonograma a fost legal publicată sau comunicată public, drepturile menţionate se protejează cel
puţin 70 de ani de la data primei publicări legale;
b) dacă, în această perioadă, fonograma nu a fost legal publicată, dar a fost comunicată public, drepturile menţionate se
protejează timp de 70 de ani de la data primei comunicări publice legale.
În cazul în care, după 50 de ani de la data publicării sau comunicării publice legale a fonogramei, producătorul acesteia nu
oferă spre vînzare copii ale acestei fonograme în cantitate suficientă sau nu le pune la dispoziţia publicului, interpretul poate
rezilia contractul prin care a transmis drepturile sale producătorului de fonograme asupra imprimării interpretării sale.
În cazul în care, la 50 de ani de la publicarea legală a fonogramei sau, în lipsa unei astfel de publicări, la 50 de ani de la
comunicarea legală a fonogramei către public, producătorul fonogramei nu oferă copii ale fonogramei spre vînzare într-o
cantitate suficientă sau nu pune fonograma la dispoziția publicului, prin cablu sau fără cablu, în așa fel încît membrii publicului
să aibă acces individual la ea cînd vor și de unde vor, interpretul poate rezilia contractul prin care a transmis unui producător de
fonograme drepturile asupra fixării interpretării sale.
Dreptul de reziliere a contractului menţionat poate fi exercitat cu condiţia ca producătorul, în termen de un an de la notificarea
de către interpret a intenţiei sale de a rezilia contractul, să nu desfăşoare cele două activităţi de valorificare menţionate mai sus.
Acest drept de reziliere nu poate face obiectul unei renunțări din partea interpretului.
În cazul în care pe fonogramă sînt imprimate interpretările mai multor interpreți, aceștia își pot rezilia contractele lor în
conformitate cu legislația în vigoare. În cazul în care aceste contracte se reziliază în temeiul prezentului alineat, drepturile
producătorului de fonograme asupra fonogramei încetează.
Drepturile producătorului de videograme se protejează timp de 50 de ani de la data imprimării videogramei. Totuşi, dacă în
această perioadă videograma a fost legal publicată sau comunicată public, drepturile producătorului de videograme se protejează
timp de 50 de ani de la data efectuării celei mai vechi a respectivelor acţiuni.
Drepturile organizaţiei de difuziune prin eter sau prin cablu, prevăzute la art. 36, se protejează timp de 50 de ani de la prima
difuzare a emisiunii de către asemenea organizaţie, indiferent dacă această emisiune a fost difuzată cu fir sau fără fir, inclusiv
prin cablu sau prin satelit.
Termenele de protecţie încep să curgă de la 1 ianuarie al anului următor celui în care a avut loc acţiunea cu semnificaţie
juridică, în temeiul căreia se calculează termenul.
Dacă termenul de protecţie a drepturilor patrimoniale asupra unui obiect al drepturilor conexe în ţara de origine este mai mare
decît termenele de protecţie prevăzute de prezenta lege, se aplică normele prezentei legi, iar dacă acest termen este mai mic, se
aplică normele legislaţiei ţării de origine.
Drepturile conexe trec, în limitele părţii rămase a termenelor de protecţie, la succesorii în drepturi ai interpretului,
producătorului de fonograme, producătorului de videograme şi ai organizaţiei de difuziune prin eter sau prin cablu.

Tema: GESTIUNEA ȘI APĂRAREA DRPETURILOR SUBIECTIVE DE AUTOR ȘI A DREPTURILOR CONEXE

Înființarea organizațiilor de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor sau conexe
Autorii, interpreţii, producătorii de fonograme, producătorii de videograme, precum şi alţi titulari ai dreptului de autor şi ai
drepturilor conexe pot, din proprie iniţiativă, înfiinţa organizaţii de gestiune colectivă a drepturilor lor patrimoniale.
Organizaţiile de gestiune colectivă au statutul de persoane juridice şi se înfiinţează prin liberă asociere şi nemijlocit de titularii
dreptului de autor şi/sau ai drepturilor conexe, care fie devin membri ai acestor organizaţii, fie le deleagă împuterniciri printr-un
contract în formă scrisă.
Se admite înfiinţarea organizaţiilor de gestiune colectivă a drepturilor cîtorva categorii de titulari de drepturi privind un
anumit drept sau a organizaţiilor de gestiune colectivă a mai multor drepturi în interesul unei categorii de titulari ai drepturilor
de autor, precum şi înfiinţarea organizaţiilor de gestiune colectivă a diferitelor drepturi şi în interesul diferitelor categorii de
titulari de drepturi.
Organizaţiile de gestiune colectivă îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prezenta lege, cu alte acte normative relevante
ale RM, în baza statutelor proprii şi în limitele împuternicirilor care le-au fost delegate de titularii dreptului de autor şi/sau ai
drepturilor conexe, funcţionînd potrivit reglementărilor privind asociaţiile fără scop lucrativ.

Funcționarea OGC
Organizaţia de gestiune colectivă îşi desfăşoară activitatea dacă:
a) este înregistrată ca organizaţie în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;
b) este avizată în calitate de organizaţie de gestiune colectivă de către AGEPI.
AGEPI avizează o organizaţie de gestiune colectivă în modul stabilit de Guvern dacă aceasta întruneşte următoarele
condiţii:
 majoritatea membrilor organizaţiei sau majoritatea titularilor de drepturi care, în alt mod, i-au încredinţat în gestiune
drepturile lor sînt titulari de drepturi care au cetăţenia RM sau care au domiciliul, iar în cazul persoanelor juridice – sediul, pe
teritoriul RM şi la aceasta se pot asocia alţi titulari de drepturi care doresc acest lucru, în conformitate cu statutul respectivei
organizaţii;
 a încheiat acorduri de reprezentare reciprocă a intereselor cu organizaţii similare care îi reprezintă pe titularii de drepturi
din străinătate sau, cel puţin, întreprinde toate acţiunile necesare pentru încheierea unor asemenea acorduri;
 are capacitatea de a gestiona, pe principii colective, drepturile patrimoniale corespunzătoare, inclusiv dispune de personal
şi de mijloace tehnice adecvate;
 32
 dispune de mecanisme adecvate de acumulare, distribuire şi de plată a remuneraţiei de autor sau a remuneraţiei cuvenite
titularilor de drepturi conexe;
 garantează un tratament egal titularilor de drepturi şi utilizatorilor atunci cînd este vorba de aceleaşi condiţii obiective;
 statutul şi alte regulamente ale organizaţiei corespund prevederilor prezentei legi şi altor acte normative relevante ale RM,
precum şi tratatelor internaţionale la care RM este parte.
Organizaţia de gestiune colectivă (OGC) care depune la AGEPI o cerere de eliberare a avizului trebuie să prezinte, toată
informaţia şi actele necesare AGEPI pentru ca aceasta să adopte o decizie în privinţa respectivei cereri.
În cazul în care mai multe organizaţii au depus cereri de eliberare a avizului în privinţa gestionării aceloraşi categorii de
drepturi ale aceloraşi categorii de titulari de drepturi, AGEPI va elibera aviz acelei organizaţii care într-o măsură mai mare
întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
Decizia de eliberare a avizului unei organizaţii de gestiune colectivă, cu indicarea drepturilor şi a categoriilor titularilor de
drepturi asupra cărora se extinde gestiunea colectivă, se publică în Monitorul Oficial al RM.
Pînă la soluţionarea eventualului litigiu în legătură cu adoptarea de AGEPI a deciziei privind refuzul de eliberare a avizului,
organizaţia de gestiune colectivă care a depus contestaţie sau titularii de drepturi pe care îi reprezintă, pentru a putea revendica
plata remuneraţiei ce i se cuvine, vor prezenta, într-un termen rezonabil de la depunerea contestaţiei, toate actele necesare, care
îi atestă pe titularii pe care îi reprezintă şi drepturile pe care le are în administrare, organizaţiei de gestiune colectivă care dispune
de avizul privind gestionarea acelor drepturi şi a acelor categorii de drepturi la care se referea cererea de eliberare a avizului.
Gestiune colectivă extinsă (licenţă extinsă). Efectele unei licenţe eliberate utilizatorilor de către organizaţia de gestiune
colectivă în numele titularilor de drepturi, membri ai acesteia sau care, în alt mod, i-au încredinţat în gestiune drepturile, se
extind, de asemenea, asupra titularilor de drepturi care nu au calitatea de membru al acestei organizaţii şi nici nu i-au încredinţat,
în vreun alt mod, drepturile în gestiune, cu condiţia că aceştia nu şi-au retras drepturile din repertoriul organizaţiei de gestiune
colectivă, cu referire la următoarele drepturi:
a) dreptul de interpretare publică, de comunicare publică prin eter sau prin cablu (cu excepţia comunicării publice prin satelit,
atunci cînd aceasta nu este simultană cu tele-, radiodifuzarea terestră efectuată de aceeaşi organizaţie de difuziune), precum şi
dreptul de retransmisie prin eter şi dreptul de a pune la dispoziţia publicului în regim interactiv operele muzicale şi fragmentele
din operele muzical-dramatice;
b) dreptul de reproducere a operelor sub formă de fonograme, în cazul în care titularii de drepturi vizaţi au transmis anterior
unui producător de fonograme dreptul la o asemenea reproducere;
c) dreptul interpreţilor de a pune la dispoziţia publicului în regim interactiv interpretările lor imprimate pe fonograme;
În cazul gestiunii colective extinse, titularii de drepturi care nu sînt membri ai organizaţiei de gestiune colectivă şi nici nu i-
au încredinţat, în alt mod, în gestiune drepturile lor pot notifica, în formă scrisă, organizaţiei de gestiune colectivă, nu mai tîrziu
decît cu 3 luni înainte de sfîrşitul anului calendaristic, despre faptul că îşi retrag drepturile din sistemul de gestiune colectivă. O
astfel de retragere a drepturilor îşi produce efectele începînd cu 1 ianuarie al anului următor celui în care s-a făcut notificarea.
Gestiune colectivă obligatorie (licenţă obligatorie). În conformitate cu prevederile prezentei legi, pot fi exercitate exclusiv
prin intermediul unei organizaţii de gestiune colectivă avizate de AGEPI următoarele drepturi:
a) dreptul la remuneraţie compensatorie, asupra căreia părţile vor conveni de comun acord, pentru reproducerea reprografică;
b) dreptul autorilor şi al altor titulari ai dreptului de autor şi ai drepturilor conexe la remuneraţie compensatorie, asupra căreia
părţile vor conveni de comun acord, pentru executarea unei copii private de pe operele lor şi/sau de pe obiectele drepturilor
conexe;
c) dreptul la remuneraţie echitabilă, asupra căreia părţile vor conveni de comun acord, rezervat autorilor şi interpreţilor după
cesionarea dreptului lor exclusiv de închiriere producătorilor de fonograme, videograme sau de opere audiovizuale;
d) dreptul interpreţilor şi al producătorilor de fonograme la remuneraţie echitabilă, asupra căreia părţile vor conveni de
comun acord, pentru fiecare caz de interpretare şi comunicare publică a fonogramelor publicate în scopuri comerciale;
e) dreptul autorilor şi al altor titulari ai dreptului de autor şi ai drepturilor conexe la retransmiterea, simultană şi fără
modificări, prin cablu a operelor, interpretărilor şi fonogramelor lor;
f) dreptul de suită.
Organizaţia de gestiune colectivă nu are dreptul să desfăşoare activitate comercială sau să valorifice operele şi obiectele
drepturilor conexe care i-au fost încredinţate în gestiune.
Posibilele pretenţii patrimoniale ale titularilor dreptului de autor sau ai drepturilor conexe, înaintate utilizatorilor, care se
referă la modul de valorificare a operelor sau a obiectelor drepturilor conexe prevăzut de licenţă, se examinează şi se soluţionează
de către organizaţia de gestiune colectivă care a eliberat licenţa respectivă.

Răspunderea juridică pentru încălcarea drepturilor de autor și drepturilor conexe

Orice valorificare a obiectelor dreptului de autor, ale drepturilor conexe sau ale altor drepturi protejate de prezenta lege se
consideră nelegitimă dacă are loc cu încălcarea acestor drepturi.
Orice exemplar al obiectelor dreptului de autor, ale drepturilor conexe sau ale altor drepturi protejate de prezenta lege a cărui
reproducere, import, distribuire, închiriere sau împrumut atrage încălcarea acestor drepturi se consideră contrafăcut.
Depozitarea în scopuri comerciale a exemplarelor obiectelor dreptului de autor, ale drepturilor conexe sau ale altor drepturi
protejate de prezenta lege se consideră nelegitimă dacă are loc cu încălcarea acestor drepturi.
Încălcarea drepturilor recunoscute şi garantate prin prezenta lege atrage răspundere civilă, contravenţională sau penală, după
caz, potrivit legii. Dispoziţiile procedurale prevăzute de prezenta lege se completează cu cele de drept comun.
 33
Orice persoană fizică sau juridică care are pretenţii în privinţa valorificării unui obiect al dreptului de autor, al drepturilor
conexe sau al altor drepturi protejate de prezenta lege are dreptul să iniţieze acţiuni în instanţa de judecată competentă ori să
sesizeze altă autoritate pentru aplicarea măsurilor, procedurilor şi remediilor prevăzute în lege.
Proceduri judiciare în privinţa încălcării dreptului de autor, a drepturilor conexe sau a altor drepturi protejate de
lege pot fi iniţiate:
 de titularii de drepturi sau de autorităţile abilitate cu protecţia drepturilor acestora;
 de alte persoane care beneficiază de astfel de drepturi, în special de licenţiaţi;
 de organizaţiile de gestiune colectivă a dreptului de autor şi/sau a drepturilor conexe;
 de organizaţiile profesionale de apărare şi de alţi reprezentanţi ai titularilor de drepturi şi ai licenţiaţilor.
Instanţele de judecată şi alte autorităţi competente vor aplica măsurile, procedurile şi remediile prevăzute în lege într-o
manieră corectă şi echitabilă, astfel încît să nu fie excesiv de dificile sau costisitoare şi să nu impună limite de timp exagerate
sau tergiversări neprevăzute. Aplicarea acestor măsuri, proceduri şi remedii va fi una eficientă şi proporţionată, nu va crea
obstacole în calea comerţului legal şi va oferi protecţie împotriva folosirii lor abuzive.
La cererea părţii care a prezentat probe rezonabile, acceptabile şi suficiente în susţinerea pretenţiilor sale şi a precizat, în
argumentarea acelor pretenţii, elemente de probă care sînt sub controlul părţii opuse, instanţa de judecată competentă poate
dispune, sub rezerva de protecţie a informaţiei confidenţiale, ca aceste elemente de probă să fie prezentate de partea opusă. În
acest sens, instanţa de judecată va considera ca probă suficientă un eşantion rezonabil de exemplare ale unei opere sau ale unui
alt obiect protejat de lege.
Dacă încălcarea s-a comis la scară comercială, instanţa de judecată poate dispune, la cererea uneia dintre părţi, prezentarea
documentelor bancare, financiare sau comerciale care se află sub controlul părţii opuse, sub rezerva de protecţie a informaţiei
confidenţiale.
În cadrul procedurilor judiciare iniţiate în privinţa încălcării dreptului de autor, a drepturilor conexe sau a altor drepturi
protejate de lege, persoanele cointeresate pot solicita instanţelor de judecată sau altor organe competente, după caz, recunoaşterea
drepturilor lor, constatarea încălcării acestora, restabilirea situaţiei existente pînă la încălcarea dreptului şi încetarea acţiunilor
care comportă încălcarea dreptului sau creează pericolul încălcării lui, precum şi repararea prejudiciului prin stabilirea unor
despăgubiri.
Instanţa de judecată, la stabilirea despăgubirii, va ţine cont de necesitatea:
a) recuperării pierderilor, inclusiv a venitului ratat, suportate de partea lezată;
b) perceperii profitului obţinut ilegal de persoana care a încălcat drepturile;
c) achitării unei compensaţii de la 500 pînă la 500 000 lei pentru fiecare drept încălcat.
Atunci cînd violatorul a comis o încălcare neintenţionat sau neavînd motive rezonabile să cunoască acest lucru, instanţa de
judecată poate stabili despăgubiri sub formă de taxe forfetare, cum ar fi cel puţin suma remuneraţiei sau a tarifului pe care ar fi
datorat-o violatorul dacă ar fi fost autorizat prin licenţă să valorifice dreptul în cauză.
Titularul de drepturi lezat în drepturile protejate de prezenta lege poate revendica şi repararea materială a prejudiciului moral.
Persoana culpabilă de violarea dreptului de autor, a drepturilor conexe sau a altor drepturi protejate de prezenta lege poartă
răspundere în conformitate cu legislaţia civilă, contravenţională şi penală.
Pentru violarea drepturilor morale, autorul sau titularul drepturilor conexe are dreptul să ceară, prin judecată, de la
persoana care le-a violat:
a) introducerea rectificărilor cuvenite în operă şi publicarea în presă sau anunţarea într-un alt mod despre restabilirea
dreptului violat;
b) interzicerea publicării operei sau îndeplinirea cerinţei de a înceta distribuirea ei şi de a confisca exemplarele publicate;
c) repararea materială a prejudiciului moral.
Instanţa de judecată are dreptul să pronunţe hotărîrea privind sechestrarea şi confiscarea tuturor exemplarelor operelor, ale
fonogramelor sau videogramelor presupuse a fi contrafăcute, precum şi a materialelor şi echipamentelor destinate pentru
confecţionarea şi reproducerea acestora.
Organul de urmărire penală, în cazul în care dispune de suficiente probe privind violarea dreptului de autor, a drepturilor
conexe sau a altor drepturi protejate de lege, este obligat să întreprindă măsurile cuvenite pentru a depista şi a sechestra:
a) exemplarele de opere, de fonograme şi de videograme presupuse a fi contrafăcute;
b) materialele şi echipamentele destinate pentru confecţionarea şi reproducerea exemplarelor contrafăcute;
c) bonurile şi alte documente care pot servi drept probe ale acţiunilor de încălcare a prezentei legi.
Organele vamale au dreptul să reţină exemplarele operelor, fonogramelor şi ale videogramelor introduse în ţară sau scoase
din ţară ilegal. În cazul în care aceste exemplare ale operelor, fonogramelor şi ale videogramelor au fost recunoscute contrafăcute,
instanţa de judecată poate aplica faţă de violator oricare din măsurile sus-menționate.

Tema: REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INVENȚIILOR ÎN RM

Noțiunea de brevet de invenție
Invenţia reprezintă rezultatul unei activităţi de creaţie intelectuală. Procesul de realizare a unei invenţii presupune o
contribuţie originală, o idee inventivă. Constituie invenţie creaţia care îndeplineşte anumite condiţii de brevetabilitate, fiind
protejată prin acordarea unui titlu specific.
Între creaţia intelectuală şi descoperirile ştiinţifice există o strânsă legătură. Activitatea inventivă este determinată de
dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei.
De cele mai multe ori, în cadrul activităţii de creaţie intelectuală, descoperirea ştiinţifică reprezintă o primă etapă. Din acest
punct de vedere, se consideră că invenţiile sunt aplicaţii industriale ale descoperirilor ştiinţifice.
 34
În funcţie de brevetabilitatea lor invenţiile sunt de două categorii:
1) Invenţiile brevetabile întrunesc condiţiile speciale stabilite de lege pentru a fi protejate juridic.
2) Invenţiile nebrevetabile sunt excluse de la protecţia juridică.
Invenţiile sînt protejate prin titlurile de protecţie, conferite în condiţiile legii, precum şi prin brevetul eurasiatic și cel european
validat. Invenţiile sînt protejate prin următoarele titluri de protecţie:
- brevet de invenţie;
- brevet de invenţie de scurtă durată;
- certificat complementar de protecţie;
- brevet eurasiatic;
- brevet european validat.
Dispoziţiile Legii privind protecţia invenţiilor nr.50/2008 se aplică în măsură egală brevetelor de invenţie şi brevetelor de
invenţie de scurtă durată, cu anumite excepții.
Dreptul la brevet aparţine inventatorului sau succesorului în drepturi al acestuia.
În cazul în care două sau mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie independent una de alta, dreptul la brevet aparţine
persoanei a cărei cerere de brevet are cea mai veche dată de depozit, cu condiţia ca această primă cerere să fi fost publicată în
Monitorul Oficial al RM.
Durata unui brevet de invenţie este de 20 de ani, începînd cu data de depozit a cererii de brevet de invenţie.
Durata unui brevet de invenţie de scurtă durată este de 6 ani, începînd cu data de depozit a cererii de brevet de invenţie de
scurtă durată. Titularul de brevet poate prezenta la AGEPI o cerere de prelungire a termenului de valabilitate a brevetului de
scurtă durată pentru o perioadă de cel mult 4 ani, cu condiţia că titularul va solicita la AGEPI efectuarea cercetării documentare
a stadiului tehnicii conform art. 8 şi întocmirea unui raport de documentare însoţit de o opinie privind brevetabilitatea referitoare
la invenţia care face obiectul brevetului şi va achita taxa respectivă de prelungire, dar nu mai devreme de un an şi nu mai tîrziu
de 6 luni înainte de expirarea termenului de valabilitate a brevetului de scurtă durată.
În cazul în care se constată că, luînd în considerare rezultatele cercetării documentare, brevetul şi invenţia care face
obiectul acestuia:
a) satisfac cerinţele legii, se va adopta hotărîrea privind prelungirea termenului de valabilitate a brevetului;
b) nu satisfac cerinţele legii, se va respinge cererea de prelungire a termenului de valabilitate a brevetului.
Pentru produsele medicamentoase şi cele fitofarmaceutice, care fac obiectul unui brevet de invenţie, se poate obţine o
protecţie complementară în condiţiile specificate de lege.

Noțiunea și condițiile de brevetabilitate a invenției

Brevetul se acordă pentru orice invenţie avînd ca obiect un produs sau un procedeu din orice domeniu tehnologic, cu condiţia
ca invenţia să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.
Nu sînt considerate invenţii:
 descoperirile, teoriile ştiinţifice, ideile şi metodele matematice;
 creaţiile estetice;
 planurile, principiile şi metodele în exercitarea activităţilor intelectuale, în materie de jocuri sau în domeniul activităţilor
economice, precum şi programele de calculator;
 prezentările de informaţii.
Prevederile respective nu exclud brevetabilitatea obiectelor sau activităţilor specificate decît în măsura în care cererea de
brevet sau brevetul se referă la astfel de obiecte sau activităţi în sine.
Invenţiile din domeniul biotehnologiei sînt brevetabile în cazul cînd se referă la:
a) un material biologic izolat din mediul său natural ori produs printr-un procedeu tehnic, chiar dacă anterior se producea în
natură;
b) plante sau animale, dacă realizarea tehnică a invenţiei nu se limitează la un anumit soi de plante sau la o anumită rasă de
animale;
c) un procedeu microbiologic ori la un alt procedeu tehnic sau la un produs, altul decît un soi de plante ori o rasă de animale,
obţinut prin aceste procedee;
d) un element izolat din corpul uman sau altfel produs printr-un procedeu tehnic, inclusiv secvenţa ori secvenţa parţială a
unei gene, chiar dacă structura acestui element este identică cu cea a unui element natural.
Excepţii de la brevetabilitate. Nu se acordă brevete, conform legii, pentru:
a) invenţiile a căror publicare sau exploatare este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, inclusiv cele dăunătoare
sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor, plantelor, şi care sînt de natură să aducă atingeri grave mediului, cu condiţia ca această
excepţie să nu fie generată numai de interzicerea, printr-o dispoziţie legală, a exploatării invenţiei;
b) soiurile de plante şi rasele de animale;
c) procedeele esenţial biologice de obţinere a plantelor sau a animalelor; această dispoziţie nu se aplică procedeelor
microbiologice şi produselor obţinute prin aceste procedee;
d) invenţiile avînd ca obiect corpul uman în diferite stadii ale formării şi dezvoltării acestuia, precum şi simpla descoperire
a unuia dintre elementele lui, inclusiv secvenţa ori secvenţa parţială a unei gene.
Nu se acordă brevete în special pentru:
 procedeele de clonare a fiinţelor umane;
 procedeele de modificare a identităţii genetice a liniei germinale a fiinţelor umane;
 utilizarea embrionilor umani în scopuri industriale sau comerciale;
 35
 procedeele de modificare a identităţii genetice a animalelor de natură să le producă suferinţe fără a aduce un beneficiu
medical substanţial oamenilor sau animalelor, precum şi pentru animalele rezultate din astfel de procedee.
Noutatea. O invenţie se consideră nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au fost făcute accesibile publicului printr-o descriere făcută în scris sau oral,
prin utilizare sau în orice alt mod, pînă la data depozitului cererii de brevet sau la data priorităţii recunoscute.
Stadiul tehnicii cuprinde, de asemenea, conţinutul cererilor de brevet depuse la AGEPI şi al cererilor de brevet european
pentru care s-a plătit taxa de validare, aşa cum acestea au fost depuse, care au o dată de depozit anterioară celei sus-menţionate
şi care au fost publicate la sau după această dată.
Divulgări neopozabile. O divulgare a invenţiei nu va fi luată în considerare dacă a survenit în intervalul de 6 luni înaintea
datei de depozit a cererii de brevet şi dacă este o urmare directă sau indirectă a:
a) unui abuz evident în privinţa solicitantului ori a predecesorului său în drepturi;
b) faptului că solicitantul ori predecesorul său în drepturi a expus invenţia la o expoziţie internaţională. O expoziţie se
consideră internaţională dacă este organizată în mod oficial, dacă la ea participă producători din mai multe state şi dacă
informaţia despre această expoziţie a fost adusă la cunoştinţă publicului în modul corespunzător.
Prevederile menționate se vor aplica numai dacă solicitantul, la depunerea cererii de brevet, va declara că invenţia a fost
expusă efectiv şi va prezenta un certificat care să confirme această declaraţie în termenul şi în condiţiile stabilite de Regulamentul
privind procedura de depunere şi examinare a cererii de brevet de invenţie şi de eliberare a brevetului, denumit în continuare
Regulament, aprobat de Guvern.
Activitatea inventivă. O invenţie este considerată că implică o activitate inventivă dacă, pentru un specialist în domeniu, ea
nu rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii. În cazul în care stadiul tehnicii cuprinde şi documentele
necesare, acestea nu sînt luate în considerare la evaluarea activităţii inventive.
Aplicabilitatea industrială. O invenţie este considerată ca fiind susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul ei poate fi
fabricat sau utilizat în oricare dintre domeniile industriale, inclusiv în agricultură. Aplicabilitatea industrială a unei secvenţe sau
a unei secvenţe parţiale a unei gene va fi dezvăluită în cererea de brevet.

Obiectele invenției brevetabile. Obiectele excluse de la brevetare. Invențiile nebrevetabile

Brevetul de invenţie de scurtă durată se acordă pentru orice invenţie care este nouă, implică o activitate inventivă şi este
susceptibilă de aplicare industrială.
Se consideră că o invenţie implică o activitate inventivă, dacă ea nu rezultă în mod direct din stadiul tehnicii şi prezintă un
avantaj tehnic sau practic.
Nu se acordă brevete de invenţie de scurtă durată pentru invenţiile care se referă la:
a) un material biologic;
b) substanţe chimice sau farmaceutice şi procedee de obţinere a acestora.
Raportarea la obiect are în vedere împărţirea fundamentală a invenţiilor în produse, mijloace şi aplicaţiuni noi de mijloace
cunoscute. La această grupare, jurisprudenţa a adăugat şi combinaţia nouă de mijloace cunoscute.
Produsele reprezintă obiecte materiale sau corpuri cu forme şi caractere specifice. Pot fi brevetate numai produsele
industriale, nu şi cele naturale, care nu pot forma obiect de proprietate industrială. Pentru a constitui o invenţie brevetabilă, un
produs trebuie să se diferenţieze de orice alt obiect prin compoziţie, constituţie sau structură.
Produsele ca obiect al unei invenţii pot fi:
 obiecte materiale, cu proprietăţi determinate, definite tehnic prin părţile lor constructive, cum ar fi subansambluri, organe
sau elemente de legătură dintre acestea;
 dispozitive, instalaţii, echipamente, maşini-unelte, aparate şi altele care se referă la mijloace de lucru;
 circuite electrice, pneumatice sau hidraulice;
 substanţe chimice, inclusiv produsele intermediare;
 amestecuri fizice sau fizico-chimice definite prin elementele componente.
În literatura juridică se face distincţie între produs şi rezultat. Rezultatele invenţiei nu se prezintă sub o anumită formă. Având
caracter abstract, rezultatele sunt ansambluri de avantaje, ca urmare a calităţilor, proprietăţilor sau efectelor tehnice ale
produsului. Rezultatele nu pot fi brevetate. O altă soluţie ar permite monopolizarea lor şi implicit imposibilitatea obţinerii
aceluiaşi rezultat prin mijloace diferite.
Mijloacele sunt agenţii (mijloacele chimice), organele (mijloace mecanice) sau procedeele(succesiuni logice de etape sau
faze) prin intermediul cărora se obţine un produs sau un rezultat.
Mijloacele pot fi materiale sau imateriale. Ele se individualizează prin formă, aplicaţie şi funcţie.
Mijloacele materiale sunt produsele în sine. Considerarea mijlocului material are în vedere funcţia pe care o îndeplineşte
efectul tehnic realizat. De exemplu, bricheta este un produs prin ea însăşi, dar prin funcţia îndeplinită, de a obţine o flacără,
constituie un mijloc.
Mijloacele imateriale sunt procedeele sau operaţiunile. Prin modul de a pune în aplicare şi de a combina elementele chimice
şi mecanice, se obţin anumite efecte tehnice. De exemplu, operaţiunea de sudare, realizată după un procedeu determinat şi având
un efect tehnic distinct.
După forma pe care o prezintă, mijloacele pot fi speciale sau generale. Mijloacele speciale au o formă de realizare
determinată, iar mijloacele generale sunt considerate ca abstracte.
Mijloacele sau procedeele se împart în mijloace complet noi şi mijloace cunoscute aplicate sau combinate, într-un mod nou.
Modificarea de formă sau de structură trebuie să determine un rezultat diferit.
 36
Aplicaţiile noi de mijloace cunoscute implică folosirea unui mijloc cunoscut şi obţinerea unui rezultat necunoscut anterior.
Elementul de noutate îl constituie raportul de la mijloc la rezultat prin adaptarea mijloacelor cunoscute la scopul urmărit.
Faţă de aplicaţie, întrebuinţarea nouă de mijloace cunoscute nu reprezintă o invenţie brevetabilă. Deosebirea dintre aplicaţia
nouă şi întrebuinţarea nouă de mijloace cunoscute se apreciază după criteriul activităţii inventive. În comparaţie cu aplicarea
nouă, întrebuinţarea nouă de mijloace cunoscute nu implică modificări sau adaptări speciale.
Combinaţia nouă de mijloace cunoscute reprezintă gruparea unor elemente distincte, care determină un rezultat de
ansamblu nou sau superior. Între efectul tehnic şi mijloacele utilizate trebuie să existe un raport funcţional indisolubil, sub formă
de combinaţie. De ex., invenţia combinei de cereale. În cazul în care mijloacele acţionează fiecare independent, soluţia este o
juxtapunere de mijloace cunoscute. De ex., creionul cu gumă. Juxtapunerea nu poate fi brevetată, întrucât proprietăţile tehnice
ale ansamblului sunt proprii mijloacelor utilizate, iar în lipsa unei adaptări speciale rezultatul nu este comun.

Procedura de eliberare a brevetului de invenție pe cale națională

Orice persoană fizică sau juridică poate solicita un brevet prin depunerea la AGEPI a unei cereri de brevet. O cerere de brevet
poate fi depusă de mai mulţi solicitanţi.
Dreptul la brevet aparţine inventatorului sau succesorului în drepturi al acestuia.
Cererea de brevet se depune la AGEPI de către persoana îndreptăţită, personal sau în orice alt mod prevăzut de Regulament.
Brevetarea în străinătate a invenţiilor create în RM se efectuează numai după depunerea cererii de brevet la AGEPI.
Cererea de brevet va conţine:
a) solicitarea de eliberare a brevetului;
b) descrierea invenţiei;
c) una sau mai multe revendicări;
d) desene la care se fac referiri în descriere sau în revendicări;
e) un rezumat;
Cererea de brevet este supusă plăţii unei taxe de depunere.
Cererea de brevet trebuie să satisfacă condiţiile prevăzute de Regulament.
În cazul în care invenţia se referă la un material biologic reproductibil, cererea de brevet poate conţine, după caz, actul prin
care se confirmă depozitul acestui material biologic la o autoritate de depozit, care se prezintă odată cu depunerea cererii de
brevet sau în termen de 3 luni de la data de depozit a acesteia.
În cazul reprezentării solicitantului, la cererea de brevet se anexează procura de reprezentare, care se prezintă odată cu
depunerea cererii de brevet sau în termen de 3 luni de la data de depozit a acesteia.
Cererea de brevet va conţine menţionarea inventatorului şi date care să permită stabilirea identităţii acestuia.
În cazul în care solicitant nu este inventatorul însuşi sau el nu este unicul inventator, cererea va conţine o declaraţie a
solicitantului prin care acesta desemnează inventatorii şi indică originea dreptului la brevet.
Cererea care întruneşte condiţiile sus-menționate constituie depozitul naţional reglementar.
Documentele menționate şi dovada de achitare a taxei se prezintă odată cu depunerea cererii de brevet sau în termen de 2 luni
de la data de depozit a acesteia.
În cazul în care, în scopul stabilirii datei de depozit, descrierea invenţiei a fost înlocuită cu o referire la o cerere anterioară,
solicitantul va prezenta la AGEPI, în termen de 4 luni de la data de depozit a cererii de brevet conţinînd referirea, o copie
certificată a cererii înregistrate anterior şi, după caz, traducerea acesteia. Dacă cererea anterioară a fost depusă de o persoană alta
decît solicitantul, se va anexa documentul care confirmă dreptul solicitantului de a depune cererea.
Dacă, pînă la acordarea de către AGEPI a brevetului, printr-o hotărîre judecătorească rămasă definitivă se stabileşte
că persoana îndreptăţită să obţină un brevet este alta decît solicitantul, această persoană, în termen de 3 luni de la data
la care hotărîrea menţionată a rămas definitivă, poate:
a) să continue, în locul solicitantului, procedura referitoare la cererea de brevet ca pentru o cerere proprie;
b) să depună o nouă cerere de brevet pentru aceeaşi invenţie; în acest caz, cererea iniţială va fi considerată de AGEPI ca fiind
retrasă;
c) să ceară respingerea cererii de brevet.
Dată de depozit a cererii de brevet este data la care documentele depuse la AGEPI de către solicitant conţin, cel puţin:
 indicaţie conform căreia este solicitată eliberarea brevetului;
 indicaţii care să permită identificarea sau contactarea solicitantului;
 o parte care pare a fi o descriere a invenţiei sau o referire la o cerere depusă anterior.
Referirea la o cerere anterioară va înlocui descrierea şi, după caz, desenele dacă va conţine data de depozit şi numărul cererii
anterioare, precum şi denumirea oficiului la care a fost înregistrată această cerere.
În cazul în care una sau mai multe din cerinţele menționate nu sînt îndeplinite de cererea depusă iniţial, dată de depozit va fi
data la care vor fi îndeplinite ulterior toate aceste cerinţe. Cerinţele ce trebuie îndeplinite ulterior sînt prevăzute în Regulament.
În cazul în care una sau mai multe dintre cerinţele specificate nu sînt îndeplinite în termenul prevăzut în Regulament, se
consideră că cererea nu a fost depusă.
În cazul în care, la stabilirea datei de depozit, se va constata că în cerere lipseşte o parte a descrierii sau un desen la care se
face referire în descriere, AGEPI va cere solicitantului să depună partea lipsă în termenul stabilit în Regulament.
În cazul în care partea lipsă a cererii este depusă la AGEPI în termenul stabilit, dată de depozit a cererii va fi data la care
AGEPI a primit partea respectivă sau data la care au fost îndeplinite toate cerinţele prescrise, în funcţie de faptul care dintre
aceste date este mai tîrzie.
 37
În cazul în care partea lipsă a unei cereri în care se revendică prioritatea unei cereri anterioare este inclusă în cererea
anterioară, data de depozit poate fi stabilită, la cererea solicitantului, la data la care AGEPI a primit documentele sus-menționate,
cu condiţia respectării cerinţelor prevăzute în Regulament.
În cazul cererii internaţionale, data de depozit este data ce rezultă din tratatele internaţionale la care RM este parte.
Dreptul de prioritate. O persoană care a depus, conform prevederilor legale, o cerere de brevet de invenţie, de model de
utilitate, de certificat de utilitate sau de certificat de autor în sau pentru un stat parte la Convenţia de la Paris sau membru al
Organizaţiei Mondiale a Comerţului ori succesorul său în drepturi beneficiază, în scopul depunerii unei cereri de brevet pentru
aceeaşi invenţie, de un drept de prioritate pe o perioadă de 12 luni de la data de depozit a primei cereri; ziua depozitului nu este
cuprinsă în termen.
Dreptul de prioritate va fi recunoscut pentru orice depozit care are valoarea unui depozit naţional reglementar, conform
legislaţiei naţionale a statului în care a fost constituit sau conform acordurilor bilaterale ori multilaterale sau convenţiilor
regionale.
Dreptul de prioritate poate fi transmis prin cesiune. Transmiterea unui drept de prioritate se face în scris, cedentul decăzînd
din dreptul de prioritate referitor la prima cerere.
Revendicarea priorităţii. Solicitantul care vrea să beneficieze de prioritatea unei cereri anterioare trebuie să depună o
declaraţie de revendicare a priorităţii, o copie a cererii anterioare şi, după caz, o traducere a acesteia în limba moldovenească,
precum şi să achite taxa stabilită pentru fiecare prioritate revendicată.
Pentru o cerere de brevet se pot revendica priorităţi multiple, chiar dacă ele provin din state diferite. Se pot revendica, după
caz, priorităţi multiple pentru aceeaşi revendicare de brevet. Dacă sînt revendicate priorităţi multiple, termenul de prioritate se
calculează de la data celei mai vechi priorităţi.
În cazul în care se revendică una sau mai multe priorităţi pentru o cerere de brevet, dreptul de prioritate va acoperi doar
elementele cererii de brevet care sînt cuprinse în cererea sau în cererile a căror prioritate a fost revendicată.
În cazul în care anumite elemente ale invenţiei pentru care se revendică prioritatea nu sînt cuprinse în revendicările formulate
în cererea anterioară, prioritatea poate fi recunoscută cu condiţia ca documentele cererii anterioare să dezvăluie clar aceste
elemente.
Prioritatea revendicată într-o cerere de brevet ca urmare a expunerii invenţiei la o expoziţie organizată într-un stat parte la
Convenţia de la Paris sau membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului poate fi recunoscută de la data prezentării invenţiei la
expoziţie.
Prevederile respective se aplică numai în cazul în care cererea de brevet a fost depusă în termen de 6 luni de la data expunerii
invenţiei la expoziţie. Termenul de 6 luni nu va prelungi termenul de prioritate.
Solicitantul sau succesorul în drepturi al acestuia are dreptul să revendice într-o cerere ulterioară o prioritate a unei cereri
anterioare depuse la AGEPI pentru aceeaşi invenţie dacă revendicarea priorităţii se face în termen de 12 luni de la data de depozit
a cererii anterioare (prioritate internă). În acest caz, cererea anterioară se consideră retrasă.
Prioritatea se revendică odată cu depunerea cererii sau în termen de 2 luni de la data de depozit a cererii de brevet, cu achitarea
în termenul menţionat a taxei stabilite pentru fiecare prioritate revendicată, şi se justifică prin documentul de prioritate.
Documentul care justifică revendicarea priorităţii, copia cererii anterioare, certificată de autoritatea la care această cerere a
fost depusă, şi, după caz, traducerea acesteia se depun de către solicitant în termen de 16 luni de la data de depozit a cererii
anterioare sau, dacă există mai multe cereri anterioare, de la cea mai veche dată de depozit a cererilor respective.
Documentul care justifică revendicarea priorităţii şi certificatul eliberat de administraţia expoziţiei în cauză se depun de către
solicitant odată cu cererea de brevet sau în termen de 3 luni de la data de depozit a acesteia.
În cazul în care solicitantul revendică un drept de proprietate ce aparţine altei persoane, pentru recunoaşterea priorităţii este
necesară depunerea la AGEPI a unui act juridic care confirmă transmiterea sau a unei autorizaţii din partea cedentului, din care
să rezulte că solicitantul are dreptul să revendice prioritatea primului depozit. Documentele menţionate se depun odată cu
revendicarea priorităţii sau în termen de 16 luni de la data priorităţii primei cereri.
Nerespectarea termenelor sus-menționate, precum și neachitarea taxei pentru revendicarea priorității au ca efect
nerecunoaşterea priorităţii revendicate.
Examinarea formală. În cadrul examinării formale, AGEPI verifică dacă cererea de brevet satisface condiţiile de formă
prevăzute în Regulament şi condiţiile pentru a-i atribui data de depozit.
În cazul în care cererea de brevet nu este conformă cu una sau mai multe cerinţe prevăzute de lege, AGEPI oferă posibilitate
solicitantului să îndeplinească cerinţele respective în termenul prescris în Regulament.
Dacă, în termenul stabilit, solicitantul nu prezintă informaţiile necesare sau nu îndeplineşte cerinţele prevăzute la art.34, se
consideră că cererea nu a fost depusă; acest fapt este comunicat solicitantului.
Cererea de brevet căreia i s-a atribuit data de depozit se înregistrează în Registrul naţional de cereri de brevete. Pînă la
publicarea cererii de brevet datele din ea sînt confidenţiale.
Examinarea preliminară. În cazul în care unei cereri de brevet i se atribuie dată de depozit, AGEPI efectuează examinarea
preliminară.
În cadrul examinării preliminare, AGEPI verifică dacă:
a) cererea de brevet satisface cerinţele legii;
b) obiectul invenţiei este brevetabil şi, în cazul brevetelor de invenţie de scurtă durată;
c) cererea de brevet satisface, la prima vedere, cerinţele legii;
d) sînt satisfăcute cerinţele legale referitor la revendicarea priorităţii şi, după caz, recunoaşte prioritatea revendicată ș.a.
În cazul în care se constată existenţa unor deficienţe ce pot fi corectate, AGEPI oferă posibilitate solicitantului să remedieze
aceste deficienţe în conformitate cu Regulamentul.
 38
În cazul în care, după examinarea se constată că nu sînt satisfăcute cerinţele legale, cererea de brevet se respinge.
Nerespectarea de către solicitant a prevederilor legii în ceea ce priveşte revendicarea priorităţii conduce la pierderea acestui drept
pentru cerere.
În cazul în care în cererea de brevet nu este menţionat inventatorul şi nu a fost remediată această omisiune într-un termen de
16 luni de la data de depozit a cererii de brevet sau, dacă este revendicată o prioritate, de la data priorităţii, cererea de brevet se
consideră ca fiind retrasă.
În cazul cînd invenţia revendicată nu este brevetabilă, AGEPI adoptă hotărîrea de respingere a cererii, care se comunică
solicitantului. Menţiunea privind respingerea cererii se publică în BOPI.
Publicarea cererii. Cererea de brevet se publică la expirarea termenului de 18 luni de la data de depozit sau, în cazul în care
a fost revendicată o prioritate, de la data priorităţii. Componenţa datelor pentru publicare în BOPI se stabileşte de AGEPI.
La cererea solicitantului şi cu condiţia plăţii unei taxe stabilite, cererea de brevet poate fi publicată înainte de expirarea
termenului prevăzut de lege.
Cererea de brevet se face publică simultan cu publicarea hotărîrii de acordare a brevetului în cazul în care acordarea brevetului
a devenit efectivă înainte de expirarea perioadei prevăzute de lege.
Cererile internaţionale se publică pînă la expirarea termenului de 6 luni de la data deschiderii fazei naţionale, cu condiţia
respectării cerinţelor stabilite de lege.
Publicarea va cuprinde descrierea, revendicările şi, după caz, desenele, aşa cum au fost depuse aceste documente, rezumatul
şi, ca anexă, raportul de documentare, în cazul în care ultimul este disponibil la finalizarea pregătirilor tehnice pentru publicare.
Dacă raportul de documentare nu a fost publicat odată cu cererea, el va fi publicat ulterior separat.
Nu se publică cererile de brevet care au fost retrase ori au fost respinse şi pentru care posibilităţile de contestare au fost
epuizate pînă la finalizarea pregătirilor tehnice pentru publicare.
Pentru brevetele de invenţie de scurtă durată, cererea se publică odată cu publicarea hotărîrii de acordare a brevetului, iar
raportul de documentare se publică după întocmirea acestuia în baza documentării efectuate conform prevederilor legii.
Examinarea de fond a cererii. În urma unei solicitări scrise, AGEPI examinează dacă cererea de brevet şi invenţia care face
obiectul acesteia satisfac condiţiile prevăzute de lege.
Examinarea de fond a cererii se efectuează în termen de 18 luni, cu excluderea termenelor pentru corespondenţă şi cu condiţia
satisfacerii prevederilor art.48. Cererea de examinare poate fi depusă pînă la expirarea termenului de 30 de luni de la data de
depozit a cererii de brevet sau de la data deschiderii fazei naţionale. Cererea se consideră depusă doar după plata taxei de
examinare şi nu poate fi retrasă.
Dacă cererea de examinare nu a fost depusă pînă la expirarea termenului prevăzut de lege, cererea de brevet se consideră
retrasă.
Dacă, în cadrul examinării, se constată că cererea de brevet sau invenţia care face obiectul ei nu îndeplineşte cerinţele
prevăzute de lege, AGEPI va notifica solicitantul, ori de cîte ori este necesar, să prezinte observaţiile sale şi să modifice cererea
într-un termen care-i va fi fixat.
În cazul în care, în termenul stabilit, solicitantul nu prezintă răspunsul la notificarea care i-a fost adresată, cererea de brevet
se consideră retrasă.
În urma examinării de fond a cererii de brevet, pe baza raportului de examinare, AGEPI va adopta hotărîrea de acordare a
brevetului sau de respingere a cererii de brevet.
Prevederile sus-menționate nu se aplică brevetelor de invenţie de scurtă durată.
Acordarea brevetului sau respingerea cererii. AGEPI decide acordarea brevetului în cazul în care constată că cererea de
brevet şi invenţia care face obiectul acesteia satisfac cerinţele prevăzute de prezenta lege şi dacă s-a stabilit, în condiţiile
prevăzute de Regulament, că solicitantul este de acord cu textul descrierii şi al revendicărilor cu care AGEPI intenţionează să
elibereze brevetul.
În cazul în care AGEPI constată că cererea de brevet şi invenţia care face obiectul acesteia nu satisfac cerinţele prevăzute de
lege, se adoptă hotărîrea de respingere a cererii de brevet, cu excepţia cazului cînd prezenta lege prevede o altă procedură.
Hotărîrile AGEPI trebuie să indice motivele în a căror bază acestea au fost adoptate şi se pot întemeia numai pe motivele
asupra cărora părţile interesate au avut oportunitatea să-şi expună punctul de vedere.
Hotărîrea de acordare a brevetului sau de respingere a cererii de brevet va avea efect la data publicării în BOPI a menţiunii
privind hotărîrea.
Menţiunea privind hotărîrea de acordare a brevetului sau de respingere a cererii de brevet se publică la expirarea termenului
în care hotărîrea menţionată a putut fi contestată conform prevederilor legii.
AGEPI publică, simultan cu menţiunea privind hotărîrea de acordare a brevetului, şi fasciculul de brevet conţinînd descrierea,
revendicările, raportul de documentare şi, după caz, desenele.
Opoziţia. În termen de 6 luni de la data publicării mențiunii privind hotărîrea de acordare a brevetului, orice persoană poate
face opoziție la acordarea brevetului prin depunerea unei cereri în acest sens la Comisia de contestații a AGEPI.
Opoziţia va fi făcută în scris şi se va baza pe următoarele motive:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil;
b) brevetul nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet pentru ca un specialist în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii aşa cum a fost depusă sau, dacă brevetul a fost acordat pe baza unei cereri
divizionare ori a unei noi cereri depuse, obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii iniţiale aşa cum a fost depusă.
Opoziţia depusă are efect suspensiv. Opoziţia nu va fi luată în considerare decît după plata taxei stabilite.
În cazul în care AGEPI constată că cel puţin unul dintre motivele opoziţiei este împotriva acordării brevetului, se va revoca
hotărîrea respectivă. În caz contrar, opoziţia se va respinge.
 39
În cazul în care AGEPI constată că, luînd în considerare modificările aduse de solicitant pe parcursul procedurii de
opoziţie, brevetul şi invenţia care face obiectul acestuia:
a) satisfac cerinţele prezentei legi, se va decide menţinerea în vigoare a hotărîrii de acordare a brevetului, cu operarea
modificărilor de rigoare, cu condiţia îndeplinirii cerinţelor prevăzute de Regulament;
b) nu satisfac cerinţele prezentei legi, se va revoca hotărîrea de acordare a brevetului.
În cazul în care un brevet a fost modificat, AGEPI va publica, după plata taxei stabilite, un nou fascicul de brevet conţinînd,
în forma modificată, descrierea, revendicările şi, după caz, desenele.
Contestaţia. Orice hotărîre luată de subdiviziunile AGEPI poate fi contestată la Comisia de contestaţii a AGEPI de către
orice persoană care este afectată de hotărîre. Contestarea are efect suspensiv.
Contestaţia se va depune în formă scrisă, în termen de 2 luni de la data expedierii hotărîrii, şi va conţine motivele contestării.
Contestaţia se va considera depusă numai după plata taxei stabilite.
Solicitarea a două titluri de protecţie. Una şi aceeaşi invenţie poate face obiectul unei cereri de brevet de invenţie şi al unei
cereri de brevet de scurtă durată. Solicitarea ambelor titluri de protecţie poate fi efectuată prin depunerea de către acelaşi
solicitant a cererilor respective concomitent la aceeaşi dată.
În cazul în care solicitantul a depus o cerere de brevet de invenţie şi o cerere de brevet de scurtă durată pentru una şi
aceeaşi invenţie:
a) brevetul de scurtă durată se va considera nul după eliberarea brevetului de invenţie;
b) cererea de brevet de scurtă durată, în curs de examinare la data adoptării hotărîrii de acordare a brevetului de invenţie, se
va considera ca fiind retrasă la această dată.
Dispoziţiile menționate nu se vor aplica în cazul în care titularul brevetului renunţă la acesta sau drepturile conferite de brevet
s-au stins prin neplata taxei de menţinere în vigoare.

Procedura de eliberare a brevetului de invenție pe cale internațională

Solicitantul unei cereri internaționale care dorește să obțină un brevet în RM va depune la AGEPI, în termen de 31
de luni de la data de depozit a cererii internaționale sau de la data priorității:
a) cererea care să conțină solicitarea explicită sau implicită a deschiderii fazei naționale;
b) copia de pe cererea internațională și traducerea în limba de stat a cererii internaționale, certificată în modul corespunzător;
c) dovada de achitare a taxei stabilite.
În cazul în care nu sînt satisfăcute cerinţele menționate sau dacă traducerea documentelor cererii internaţionale nu este depusă
la AGEPI în termen de 3 luni de la data deschiderii fazei naţionale, precum şi dovada de achitare a taxei nu este depusă în termen
de 2 luni de la data deschiderii fazei naţionale, cererea internațională se respinge.
Publicarea unei cereri internaţionale va produce efectele protecţiei provizorii de la data publicării traducerii cererii
internaţionale în limba română.
Cererea eurasiatică. Una şi aceeaşi invenţie dezvăluită într-un brevet eurasiatic şi, respectiv, într-un brevet naţional,
provenind de la acelaşi solicitant, care au aceeaşi dată de depozit sau, dacă a fost revendicată o prioritate, aceeaşi dată de
prioritate, nu poate fi protejată simultan prin ambele brevete.
Brevetul acordat de AGEPI va înceta să producă efecte după acordarea brevetului eurasiatic, de la data expirării termenului
pentru depunerea unei opoziţii privind acest brevet eurasiatic sau, dacă a fost formulată o opoziţie, de la data la care, în urma
examinării opoziţiei, a fost luată hotărîrea de menţinere a brevetului eurasiatic.
Dispoziţiile menționate nu se aplică în cazul cînd titularul brevetului eurasiatic renunţă la acesta pe teritoriul RM conform
regulii 55 a Instrucţiunii de aplicare a Convenţiei eurasiatice sau cînd drepturile conferite de brevetul eurasiatic s-au stins pe
teritoriul RM prin neplata taxelor de menţinere în vigoare conform regulii 56 a instrucţiunii menţionate.
Cererea de brevet european şi brevetul european validat. O cerere de brevet european şi un brevet european validat vor avea
aceleaşi efecte şi vor fi supuse aceloraşi condiţii ca şi o cerere de brevet sau un brevet în conformitate cu lege.
O cerere de brevet european căreia i-a fost acordată o dată de depozit va fi echivalentă cu o cerere de brevet reglementară,
beneficiind, după caz, de prioritatea revendicată în cererea de brevet european, oricare ar fi soarta ulterioară a acesteia.
Cererea de brevet european publicată conferă provizoriu aceeaşi protecţie de care beneficiază o cerere de brevet, în
conformitate cu prezenta lege, de la data la care o traducere în limba de stat a revendicărilor din cererea de brevet european
publicată a fost făcută publică de către AGEPI, după achitarea taxei de publicare stabilite.
Brevetul european validat conferă aceleaşi drepturi ca şi cele conferite de un brevet, în conformitate cu lege, de la data
publicării de către OEB a menţiunii privind eliberarea brevetului.
O cerere de brevet european pentru care s-a plătit taxa de validare şi un brevet european validat vor avea, în raport cu o cerere
de brevet şi cu un brevet, acelaşi efect, din punctul de vedere al stadiului tehnicii, ca şi cererea de brevet şi brevetul în
conformitate cu lege.
O cerere de brevet şi un brevet vor avea, în raport cu un brevet european validat, acelaşi efect din punctul de vedere al
stadiului tehnicii pe care îl au în raport cu un brevet.
O cerere de brevet european se consideră a nu fi avut ab initio efectele menționate în cazul în care cererea de validare a fost
retrasă sau a fost considerată retrasă.
Un brevet european validat şi cererea de brevet european pe care se bazează acesta se consideră a nu fi avut ab initio efectele
menționate în măsura în care brevetul a fost revocat în cursul procedurilor de opoziţie sau de revocare ori a fost limitat în cadrul
procedurii de limitare în faţa OEB.
O cerere de brevet european pentru care a fost achitată taxa de validare poate fi transformată într-o cerere de brevet naţional
prin depunerea la AGEPI a unei cereri de transformare, care va conţine solicitarea de acordare a brevetului, a unei copii de pe
 40
cererea de brevet european, a traducerii în limba de stat a cererii de brevet european, certificată în modul corespunzător, și a
dovezii achitării taxei stabilite, în termen de 3 luni de la data la care cererea de brevet european a fost respinsă, retrasă sau
considerată retrasă.
În cazul în care traducerea cererii de brevet european nu este depusă la AGEPI sau nu este achitată taxa stabilită la data
depunerii cererii de transformare sau în termen de 3 luni de la această dată, cererea de transformare se consideră retrasă.

Subiectele dreptului de brevet de invenție

Dreptul la brevet aparţine inventatorului sau succesorului în drepturi al acestuia. În cazul în care două sau mai multe persoane
au creat aceeaşi invenţie independent una de alta, dreptul la brevet aparţine persoanei a cărei cerere de brevet are cea mai veche
dată de depozit, cu condiţia ca această primă cerere să fi fost publicată în Monitorul Oficial al RM.
Invenţiile salariaţilor. Dacă inventatorul este salariat, în lipsa unei clauze contractuale mai avantajoase pentru el, dreptul la
brevet se va reglementa conform prevederilor legii.
Invenţiile create de salariat fie în virtutea îndeplinirii unui contract de muncă ce prevede o misiune inventivă care corespunde
funcţiilor sale, fie în cadrul efectuării unor studii sau cercetări care i-au fost încredinţate în mod explicit aparţin unităţii. În toate
aceste situaţii, inventatorul beneficiază de o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract. În cazul unui contract de cercetare
încheiat între două sau mai multe unităţi, invenţiile aparţin unităţii care a comandat cercetarea, în lipsa unei clauze contrare.
Invenţiile create în alte condiţii decît cele sus-indicate aparţin salariatului.
Prin derogare, în cazul în care invenţia este creată de salariat fie în exercitarea funcţiilor sale, fie în domeniul activităţilor
unităţii, fie prin cunoaşterea şi utilizarea tehnicii, a mijloacelor specifice ale unităţii sau datelor existente în unitate, fie cu
asistenţa materială a unităţii, unitatea are dreptul să-şi atribuie invenţia sau să beneficieze, în totalitate sau în parte, de drepturile
acordate de brevetul ce protejează invenţia salariatului său. În acest caz, remuneraţia inventatorului se va stabili prin contract.
În cazurile menționate inventatorul şi unitatea se vor informa reciproc în scris în mod obligatoriu asupra creării şi asupra
stadiului realizării invenţiei şi se vor abţine de la orice divulgare ce poate prejudicia exercitarea drepturilor de către fiecare parte.
Partea care a ignorat aceste obligaţii trebuie să repare prejudiciile cauzate celeilalte părţi, inclusiv beneficiul ratat, conform legii.
Dacă unitatea, în termen de 60 de zile de la data la care a fost informată în scris de către salariat despre invenţia creată, nu va
depune o cerere de brevet, nu va cesiona dreptul la depunerea cererii oricărei alte persoane sau nu-i va da inventatorului o
dispoziţie în scris privind păstrarea în secret a invenţiei, dreptul la brevet va aparţine salariatului.
În cazul în care brevetul aparţine salariatului, unitatea are dreptul preferenţial la licenţă neexclusivă pentru exploatarea
invenţiei.
În cazul în care unitatea a obţinut un brevet pentru invenţia, salariatul are dreptul preferenţial la o licenţă neexclusivă gratuită
pentru exploatarea invenţiei.
În cazul în care părţile nu au ajuns la un consens asupra cuantumului remuneraţiei cuvenite salariatului, el va fi stabilit de
instanţa judecătorească, în funcţie de aportul fiecărei părţi la invenţia creată şi de valoarea comercială a acesteia.
Procedura de creare şi de utilizare a invenţiilor salariaţilor este stabilită în Regulamentul privind obiectele de proprietate
intelectuală create în cadrul exercitării atribuţiilor de serviciu, aprobat de Guvern.
Dreptul inventatorului. Inventator (autor al invenţiei) este persoana fizică care, prin munca sa creatoare, a realizat invenţia.
Dreptul de autor al invenţiei este un drept personal inalienabil, imprescriptibil şi protejat fără termen.
În cazul în care invenţia a fost creată în comun de mai multe persoane, fiecare dintre ele are calitatea de coautor şi dreptul de
inventator aparţine fiecăreia în parte.
Nu se consideră inventator persoana fizică care, la realizarea invenţiei, a acordat inventatorului asistenţă tehnică,
organizatorică sau materială ori care a contribuit doar la perfectarea cererii de brevet, la obţinerea brevetului sau la exploatarea
invenţiei.
Inventatorul are dreptul să fie menţionat în cerere, în brevet şi în publicaţiile AGEPI cu privire la cerere şi la brevet.
Inventatorul are dreptul să renunţe la menţionarea numelui său în cerere, în brevet şi în publicaţiile AGEPI cu privire la
cerere şi la brevet prin depunerea la AGEPI a unei cereri în scris.
Drepturile conferite prin cererea de brevet după publicarea acesteia. Cererea de brevet, începînd cu data publicării ei şi
pînă la eliberarea brevetului, asigură solicitantului, cu titlu provizoriu, protecţia prevăzută de lege.
Persoana fizică sau juridică care a exploatat invenţia în perioada menționată va plăti titularului de brevet, după obţinerea
brevetului, o compensaţie bănească rezonabilă. Cuantumul compensaţiei se stabileşte prin acordul dintre părţi, ţinînd cont de
buna-credinţă a persoanei care a exploatat invenţia, sau de către instanţa judecătorească, în cazul imposibilităţii de a fi stabilit
pe cale amiabilă. Efectele cererii de brevet se consideră nule în cazul în care cererea de brevet a fost retrasă de către solicitant,
precum şi în cazul în care ea a fost retrasă sau respinsă conform prevederilor prezentei legi.
Drepturile conferite de brevet. Brevetul de invenție, brevetul de invenție de scurtă durată, brevetul eurasiatic și brevetul
european validat acordă titularului dreptul exclusiv de exploatare a invenției pe întreaga sa durată de protecție.
Brevetul îi acordă titularului dreptul de a interzice terţilor care nu au acordul său efectuarea, pe teritoriul RM, a
următoarelor acţiuni:
a) fabricarea, oferirea spre vînzare, vînzarea, folosirea, importul sau stocarea în aceste scopuri a produsului care constituie
obiectul brevetului;
b) folosirea procedeului care constituie obiectul brevetului sau, în cazul în care un terţ ştie sau este evident din circumstanţe
că folosirea procedeului este interzisă fără acordul titularului de brevet, oferirea procedeului spre folosire;
c) oferirea spre vînzare, vînzarea, folosirea, importul sau stocarea în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul
care constituie obiectul brevetului.
 41
În cazul în care există mai mulţi titulari ai unui brevet, raporturile privind exploatarea invenţiei protejate prin brevet se
stabilesc printr-un acord încheiat între aceştia. Dacă un asemenea acord nu există, fiecare titular are dreptul să exploateze invenţia
după propria voinţă, să acţioneze în instanţă orice persoană care exploatează invenţia brevetată fără acordul cotitularilor, însă nu
are dreptul să renunţe la brevet fără a-i anunţa pe cotitulari, precum şi să încheie contracte de licenţă şi să cesioneze brevetul
fără acordul acestora.
Limitarea efectelor brevetului. Drepturile acordate de brevet nu se extind asupra:
a) acţiunilor efectuate într-un cadru privat în scopuri necomerciale;
b) acţiunilor efectuate în scopuri experimentale în privinţa obiectului invenţiei brevetate;
c) preparării extemporaneu o singură dată în farmacie a unui medicament, conform reţetei medicale, precum şi asupra
acţiunilor cu privire la medicamentul astfel preparat;
d) folosirii obiectului invenţiei brevetate la bordul navelor străine aparţinînd ţărilor membre ale tratatelor internaţionale
privind invenţiile la care RM este parte care intră, temporar sau accidental, în apele RM, cu condiţia ca invenţia să fie folosită
exclusiv pentru necesităţile navei;
e) folosirii obiectului invenţiei brevetate în construcţia sau în operarea vehiculelor terestre sau aeriene ori a altor mijloace de
transport aparţinînd ţărilor membre ale tratatelor internaţionale privind invenţiile la care RM este parte, ori în construcţia pieselor
accesorii pentru aceste vehicule, cînd aceste mijloace de transport pătrund, temporar sau accidental, pe teritoriul RM;
f) acțiunilor efectuate în scopul asigurării securității statului.
Folosirea dată se admite cu condiţia de a nu aduce atingere într-un mod nejustificat exploatării normale a invenţiei protejate
prin brevet şi de a nu leza nejustificat interesele legitime ale titularului brevetului, ţinînd cont de interesele legitime ale terţilor.
În caz contrar, titularul brevetului are dreptul la o despăgubire materială proporţională cu prejudiciul suportat prin folosirea
neautorizată a invenţiei.
Transformarea cererii. Cererea de brevet de invenţie poate fi transformată, printr-un demers al solicitantului, în cerere de
brevet de invenţie de scurtă durată pînă la data publicării menţiunii privind hotărîrea de acordare a brevetului de invenţie sau,
cel tîrziu, în termen de 2 luni de la data expedierii hotărîrii de respingere a cererii de brevet, în condiţiile prevăzute de
Regulament.
Cererea de brevet de scurtă durată poate fi transformată, printr-un demers al solicitantului, în cerere de brevet de invenţie
pînă la adoptarea hotărîrii de acordare a brevetului de scurtă durată.
Cererilor de brevet care rezultă din transformarea efectuată conform legii li se va aplica data de depozit şi, după caz, data de
prioritate a cererii iniţiale. Transformarea cererii este supusă plăţii taxei stabilite.

Modalitățile de transmitere a drepturilor privind brevetele de invenție

Cererea de brevet şi brevetul pot fi transmise sau pot constitui obiectul unor drepturi reale.
Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi drepturile ce decurg dintr-o cerere de brevet sau dintr-un brevet pot fi
transmise în totalitate sau în parte.
Transmiterea se poate face prin cesiune sau prin licenţă, exclusivă sau neexclusivă, ori prin succesiune legală sau
testamentară.
Cererea de brevet sau brevetul deţinut de o întreprindere pot fi transmise independent de vînzarea întreprinderii.
Vînzarea întreprinderii în totalitate implică transmiterea cererii de brevet şi/sau a brevetului, cu excepţia cazurilor cînd,
conform legii, există o clauză contrară sau cînd aceasta reiese evident din circumstanţe. Dispoziţia în cauză se aplică obligaţiei
contractuale de vînzare a întreprinderii.
Prin contractul de licenţă solicitantul sau titularul de brevet (licenţiar) transmite dreptul de exploatare a cererii de brevet sau
a brevetului oricărei alte persoane (licenţiat), rezervîndu-şi dreptul de proprietate asupra lui. În cazul în care există mai mulţi
licenţiaţi pentru o cerere de brevet sau pentru un brevet, licenţele acordate pot fi numai neexclusive sau exclusive limitate.
Contractul de licenţă poate conţine clauze referitor la plata redevenţelor de către licenţiat.
Nu se admite, conform legii, includerea în contractul de licenţă a practicilor sau a condiţiilor care pot constitui o folosinţă
abuzivă a drepturilor de proprietate intelectuală, avînd un efect prejudiciabil asupra concurenţei pe piaţa respectivă, cum ar fi
clauza transmiterii obligatorii de către licenţiat a informaţiei tehnice licenţiarului, condiţii care să împiedice contestarea
validităţii sau includerea unui pachet obligatoriu de condiţii ale licenţierii.
Transmiterea prin cesiune sau prin licenţă se va executa în scris şi va fi semnată de către părţile la contract, cu excepţia
cazului cînd transmiterea rezultă dintr-o hotărîre judecătorească; în caz contrar, transmiterea nu este înscrisă la AGEPI.
Sub rezerva cazurilor prevăzute de lege, transmiterea drepturilor nu va afecta drepturile obţinute de terţi pînă la data
transmiterii.
Orice transmitere sau modificare efectuată de solicitant sau de titular referitor la o cerere de brevet sau la un brevet la demersul
uneia dintre părţi se înscrie în Registrul naţional de cereri de brevet sau în Registrul naţional de brevete, publicînd în BOPI
informaţia respectivă.
Orice transmitere a drepturilor referitor la o cerere de brevet sau la un brevet va produce efecte pentru terţi numai din data
publicării în BOPI a menţiunii transmiterii înscrise la AGEPI.

Încetarea valabilității brevetului de invenție

Motivele declarării nulității brevetului. Brevetul acordat de AGEPI, precum şi un brevet european validat pot fi declarate
nule, în totalitate sau în parte, din următoarele motive:
 obiectul brevetului nu este brevetabil;
 brevetul nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet pentru ca un specialist în domeniu să o poată executa;
 42
 obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii aşa cum a fost depusă sau, dacă brevetul a fost eliberat pe baza unei cereri
divizionare sau a unei cereri noi depuse, obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii iniţiale aşa cum a fost depusă;
 protecţia conferită prin brevet a fost extinsă;
 titular al brevetului nu a fost persoana îndreptăţită la brevet, în cazul invenţiilor salariaţilor.
În cazul cînd motivele de nulitate afectează doar o parte a brevetului, nulitatea se va manifesta în limitarea corespunzătoare
a acestui brevet, prin modificarea revendicărilor, descrierii sau desenelor.
Neîndeplinirea uneia sau mai multor condiţii de formă privind o cerere de brevet nu poate constitui motiv de nulitate a
brevetului, în totalitate sau în parte, decît în cazul cînd nulitatea este rezultatul unei intenţii frauduloase.
Efectele brevetului sînt considerate ca fiind nule de la început, în măsura în care brevetul, în tot sau în parte, a fost declarat
nul.
Efectul retroactiv al nulităţii brevetului nu aduce atingere:
 hotărîrilor în acţiunile privind încălcarea drepturilor, care au intrat în vigoare anterior hotărîrii de nulitate;
 contractelor încheiate anterior hotărîrii de nulitate, în măsura în care ele au fost executate anterior acestei hotărîri. Totuşi,
poate fi revendicată, pe motive de echitate, rambursarea sumelor, plătite în virtutea contractului, într-un cuantum justificat de
circumstanţe.
Acţiunea în nulitate a brevetului. Acţiunea în nulitate a brevetului poate fi iniţiată oricînd pe durata valabilităţii brevetului
şi poate fi fondată doar pe motivele sus-menționate.
Orice persoană poate iniţia în instanţa judecătorească o acţiune în nulitate a brevetului. Pentru cazurile prevăzute de lege,
acţiunea poate fi iniţiată numai de către persoana îndreptăţită să fie înscrisă în Registrul naţional de brevete de invenţie în calitate
de titular al brevetului sau poate fi iniţiată în comun de către persoanele îndreptăţite să fie înscrise în calitate de cotitulari ai
acestui brevet.
Acţiunea în nulitate a brevetului poate fi iniţiată chiar dacă drepturile acordate de brevet s-au stins ori dacă titularul a renunţat
la brevet.
Acţiunea în nulitate a brevetului eurasiatic pe teritoriul RM se iniţiază în conformitate cu prevederile Convenţiei eurasiatice,
Instrucţiunii de aplicare a Convenţiei eurasiatice, precum şi ale legislaţiei naţionale.
Hotărîrea de nulitate a brevetului, în totalitate sau în parte, este comunicată la AGEPI de către persoana interesată. Menţiunea
privind nulitatea se înscrie în Registrul naţional de brevete de invenţie şi se publică în BOPI.
Renunţarea la brevet. Titularul brevetului poate să renunţe la brevet, depunînd în acest sens o declaraţie în scris la AGEPI.
Brevetul nu poate face obiectul unei renunţări decît în totalitatea sa.
Renunţarea la brevet produce efecte numai după înscrierea ei în Registrul naţional de brevete de invenţie. Menţiunea privind
renunţarea se publică în BOPI.
Titularul are obligaţia, concomitent cu depunerea cererii scrise la AGEPI, să comunice în scris inventatorului intenţia sa de
a renunţa la brevet. În acest caz, inventatorul, în termen de 3 luni de la data la care titularul i-a comunicat intenţia sa de a renunţa
la brevet, are dreptul preferenţial de a obţine brevetul pe numele său.

Asigurarea respectării drepturilor

Acțiunea privind încălcarea drepturilor. Orice persoană fizică sau juridică, autorităţile interesate care au pretenţii faţă de
aplicarea unei cereri de brevet sau a unui brevet ce cauzează un prejudiciu direct sau indirect unui produs natural sau fabricat,
contrar originii acestui produs, sînt în drept să iniţieze o acţiune în instanţa judecătorească pentru interzicerea utilizării cererii
de brevet sau a brevetului.
Un produs se consideră fabricat conform invenţiei protejate prin brevet, iar un procedeu protejat prin brevet se consideră
aplicat dacă în acesta este folosit fiecare element al invenţiei inclus într-o revendicare independentă.
Sînt în drept să iniţieze o acţiune privind încălcarea drepturilor următoarele persoane:
a) solicitantul sau titularul de brevet;
b) orice altă persoană autorizată să utilizeze invenţia brevetată, în special licenţiaţii;
c) alte persoane fizice sau juridice care sînt în drept să reprezinte titularul de drepturi.
În cazul în care obiect al litigiului este un brevet de scurtă durată sau un brevet eliberat fără efectuarea examinării de fond
privind brevetabilitatea invenţiei, instanța de judecată va solicita opinia privind brevetabilitatea invenţiei și va suspenda procesul
pînă la prezentarea copiei de pe raportul de documentare, întocmit de AGEPI și însoțit de o opinie scrisă privind brevetabilitatea,
în termenul stabilit în Regulament, la solicitarea titularului brevetului sau a persoanelor terțe interesate.
Examinarea acţiunii va fi suspendată pînă la soluţionarea definitivă a chestiunii privind valabilitatea brevetului.
Iniţierea unei acţiuni privind încălcarea drepturilor decurgînd dintr-un brevet eurasiatic se efectuează în conformitate cu
prevederile Convenţiei eurasiatice, Instrucţiunii de aplicare a Convenţiei eurasiatice, precum şi ale legislaţiei naţionale.
Acţiunea de declarare a neîncălcării drepturilor. Orice persoană poate iniţia o acţiune contra titularului brevetului sau
beneficiarului licenţei exclusive în scopul constatării faptului că activitatea economică pe care o desfăşoară această persoană sau
pentru care s-au făcut pregătiri efective şi serioase nu aduce atingere drepturilor legale.
Dacă poziţia titularului în acest caz nu satisface persoana menționată sau dacă titularul nu şi-a determinat poziţia în termen
de 3 luni, persoana în cauză este în drept să intenteze o acţiune în instanţa judecătorească competentă privind stabilirea faptului
de neîncălcare a drepturilor.
Valabilitatea brevetului nu poate fi contestată într-o acţiune de declarare a neîncălcării drepturilor.
Măsuri de asigurare a probelor pînă la intentarea acţiunii. Orice persoană îndreptăţită care a prezentat elemente de probă
suficiente pentru a-şi sprijini afirmaţiile conform cărora drepturile sale sînt încălcate poate cere instanţei judecătoreşti sau altor
autorităţi competente, pînă la iniţierea unui proces împotriva acţiunilor ilegale, aplicarea de măsuri provizorii pentru asigurarea
 43
probelor relevante, sub rezerva asigurării protecţiei informaţiilor confidenţiale şi a depunerii unei cauţiuni sau a unei garanţii
echivalente corespunzătoare, necesare reparării prejudiciilor care ar putea fi cauzate pîrîtului în cazul în care nu va fi constatată
existenţa unei încălcări.
În vederea luării măsurilor de asigurare a probelor, instanţa judecătorească este în drept:
a) să ceară descrierea detaliată a produselor în litigiu;
b) să pună sechestru pe produsele în litigiu;
c) să pună sechestru pe materialele şi instrumentele utilizate la producerea şi/sau distribuirea produselor în litigiu, precum şi
pe documentele referitoare la ele.
Procedura de aplicare a măsurilor de asigurare a probelor se desfăşoară de către instanţa de judecată sau de către alte autorităţi
competente în conformitate cu prevederile respective ale Codului de procedură civilă. Măsurile de asigurare a probelor vor fi
realizate cu participarea executorului judiciar, care va putea fi asistat de un reprezentant al AGEPI şi de un ofiţer de poliţie.

Tema: PARTICULARITĂȚILE REGLEMENTĂRII JURIDICE A DESENELOR ȘI MODELELOR

INDUSTRIALE ÎN RM
Noțiunea și condițiile de protecție a desenelor și modelelor industriale
Ținînd cont de prevederile legislației în vigoare, desen sau model industrial este aspectul exterior al unui produs sau al unei
părţi a lui, rezultat în special din caracteristicile liniilor, contururilor, culorilor, formei, texturii şi/sau ale materialelor şi/sau ale
ornamentaţiei produsului în sine.
Desenele şi modelele industriale reprezintă creaţii de formă, care permit individualizarea produselor industriale printr-un
element estetic sau ornamental.
Elementul estetic poate consta în forma, modelul sau culoarea unui obiect util. Având vocaţia de a fi reproduse prin mijloace
industriale sau artizanale, desenele şi modelele se numesc industriale.
În orientarea cererii consumatorului şi creşterea valorii comerciale a produsului un rol important îl are estetica industrială.
Ca forme de creaţie intelectuală, desenele şi modelele industriale contribuie la dezvoltarea industriei şi mărirea eficienţei
economice a întreprinderii. Desenele şi modelele industriale concretizează sau personalizează aspectul unor produse cunoscute,
imprimându-le noi elemente de formă.
Desen sau model industrial înregistrat – desen sau model industrial protejat, în condiţiile legii, pe baza cererii de
înregistrare depuse pe cale naţională sau internaţională.
Desen sau model industrial neînregistrat – desen sau model industrial protejat în conformitate cu lege, fără depunerea
cererii de înregistrare.
Protecţia juridică a desenelor şi a modelelor industriale întruneşte aspectele referitoare la existenţa, dobîndirea, aria de
aplicare, menţinerea în vigoare a drepturilor şi la mijloacele de respectare a acestora, precum şi la exercitarea drepturilor
dobîndite.
Pe teritoriul RM sînt recunoscute şi protejate:
a) desenele sau modelele industriale înregistrate şi confirmate prin certificatul de înregistrare a desenului sau modelului
industrial în condiţiile legii;
b) desenele sau modelele industriale internaţionale înregistrate conform Aranjamentului de la Haga privind înregistrarea
internaţională a desenelor şi modelelor industriale, adoptat la 6 noiembrie 1925, în condiţiile legii;
c) desenele sau modelele industriale neînregistrate în cazul în care au fost făcute publice în conformitate cu lege.
Desenele şi modelele industriale protejate prin prezenta lege beneficiază şi de protecţia acordată aceleiaşi persoane sau, cu
consimţămîntul ei, unei alte persoane în conformitate cu legislaţia privind drepturile de autor, cu începere de la data la care au
fost create sau fixate sub orice formă.
Recunoaşterea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu prejudiciază şi nu exclude protecţia acordată aceleiaşi persoane sau,
cu consimţămîntul ei, unei alte persoane prin alte dispoziţii legale privind proprietatea intelectuală, în special cele referitoare la
mărci, indicaţii geografice, brevete de invenţie, modele de utilitate, caractere tipografice, topografii ale circuitelor integrate şi
concurenţa neloială.
Obiectul protecţiei. Poate fi protejat în calitate de desen sau de model industrial aspectul exterior al unui produs sau al unei
părţi a acestuia, rezultat în special din caracteristicile liniilor, contururilor, culorilor, formei, texturii şi/sau ale materialelor şi/sau
ale ornamentaţiei produsului în sine.
Obiectul protecţiei poate fi bidimensional (desen industrial) sau tridimensional (model industrial), precum şi o combinaţie a
acestora.
Se asigură protecţie pentru desenul sau modelul industrial numai dacă acesta este nou şi are un caracter individual.
Noutatea. Se consideră că un desen sau un model industrial este nou dacă nici un desen sau model industrial identic nu a fost
făcut public:
a) în cazul unui desen sau model industrial înregistrat, înainte de data de depozit sau, dacă a fost invocată prioritatea, înaintea
datei de prioritate a desenului sau a modelului industrial pentru care se solicită protecţie;
b) în cazul unui desen sau model industrial neînregistrat, înainte de data la care desenul sau modelul industrial pentru care
se solicită protecţie a fost făcut public pentru prima oară.
Desenele sau modelele industriale sînt considerate identice dacă elementele lor caracteristice diferă între ele numai în detalii
nesemnificative.
Caracterul individual. Se consideră că un desen sau un model industrial are caracter individual dacă impresia globală pe care
o produce asupra utilizatorului avizat este diferită de impresia produsă asupra unui asemenea utilizator de orice alt desen sau
model industrial făcut public:
 44
a) în cazul unui desen sau model industrial înregistrat, înainte de data de depozit sau, dacă se revendică o prioritate, înainte
de data de prioritate; sau
b) în cazul unui desen sau model industrial neînregistrat, înainte de data la care desenul sau modelul industrial pentru care
se solicită protecţie a fost făcut public pentru prima oară.
Pentru evaluarea caracterului individual trebuie să se ia în considerare gradul de libertate a autorului în elaborarea desenului
sau modelului industrial, ţinîndu-se cont de natura produsului şi de caracteristicile sectorului industrial sau artizanal.
Desenele şi modelele industriale neprotejabile. Desenul sau modelul industrial determinat exclusiv de o funcţie tehnică nu
poate fi protejat.
Nu poate fi protejat un desen sau un model industrial care trebuie reprodus în mod necesar în forma şi la dimensiunile exacte
pentru a permite ca produsul în care este încorporat sau la care este aplicat să fie conectat mecanic ori amplasat în interiorul, în
jurul unui alt produs sau pe el astfel încît fiecare dintre produse să îşi poată îndeplini funcţia.
Prin derogare, un desen sau un model industrial nou şi individual poate fi protejat dacă permite multiple asamblări sau
conexiuni în cadrul unui sistem modular constituit din produse interschimbabile.
Sînt neprotejabile desenele sau modelele industriale care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.

Dobîndirea drepturilor asupra desenelor și modelelor industriale

Depunerea cererii de înregistrare. Cererea de înregistrare a desenului sau a modelului industrial se depune la AGEPI de
către persoana care dispune de dreptul asupra desenului sau modelului industrial.
Cererea se depune pe un formular-tip, aprobat de AGEPI, în limba de stat. Documentele anexate la cerere se prezintă în limba
de stat. În cazul în care documentele anexate sînt perfectate în o altă limbă, traducerea în limba de stat a acestor documente sau
a extraselor din ele se prezintă la data depunerii cererii.
Cererea se depune pe orice cale acceptată de AGEPI, în conformitate cu prevederile Regulamentului.
Condiţiile pe care trebuie să le întrunească cererea. Cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial trebuie să
conţină:
 solicitarea înregistrării desenului sau modelului industrial;
 datele de identificare ale solicitantului;
 reprezentările grafice ale desenului sau modelului industrial, prezentînd detaliat, în ansamblu aspectul exterior al
produsului, care să poată fi reproduse;
 indicarea produselor referitor la care se preconizează integrarea sau aplicarea desenului sau modelului industrial.
Cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial poate să conţină:
 menţionarea autorului sau o declaraţie, pe proprie răspundere a solicitantului, care să ateste că autorul a renunţat la dreptul
de a fi menţionat;
 informaţii care să permită identificarea mandatarului autorizat sau unui alt reprezentant;
 informaţie referitor la prioritate;
 clasificarea, conform anexei la Aranjamentul de la Locarno privind instituirea clasificării internaţionale a desenelor şi
modelelor industriale din 8 octombrie 1968, a produsului referitor la care se preconizează integrarea sau aplicarea desenului sau
modelului industrial;
 solicitarea amînării publicării.
La cerere se anexează:
 procura, în cazul depunerii cererii prin mandatar autorizat sau prin alt reprezentant;
 actele de prioritate ale desenului sau ale modelului industrial în cazul invocării priorităţii;
 descrierea desenului sau modelului industrial, la dorinţa solicitantului;
 dovada de plată a taxei sau documentul de acordare a înlesnirilor, după caz.
Alte condiţii de completare şi depunere a cererii de înregistrare a desenului sau modelului industrial se stabilesc în
Regulament. Cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial constituie depozitul.
Cererea de înregistrare multiplă. Mai multe desene sau modele industriale pot fi incluse într-o cerere de înregistrare multiplă.
O astfel de cerere poate conţine pînă la 100 desene sau modele industriale.
Cu excepţia produselor ornamentale, poate fi depusă o cerere de înregistrare multiplă dacă produsele referitor la care se
preconizează integrarea sau aplicarea desenelor sau modelelor industriale fac parte din aceeaşi clasă a Clasificării Locarno.
Cererea de înregistrare multiplă impune plata unei taxe suplimentare.
În cazul cererii de înregistrare multiple, solicitanţii trebuie să fie unii şi aceiaşi pentru toate desenele sau modelele industriale
consemnate în cerere.
Fiecare dintre desenele sau modelele industriale la care se referă cererea de înregistrare multiplă poate fi tratat independent
de celelalte. Un desen sau un model industrial poate să facă, independent de celelalte, obiectul unei reînnoiri, să fie pus în
aplicare, să facă obiectul unor licenţe, al unei executări silite sau al altor drepturi reale.
Data de depozit. Se consideră dată de depozit data la care cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial este
depusă la AGEPI.
Invocarea priorităţii. Solicitantul care doreşte să beneficieze de dreptul de prioritate a unei cereri anterioare trebuie să invoce
această prioritate şi să prezinte actele care justifică invocarea priorităţii, însoţite de o traducere a lor în limba de stat.
Solicitantul care doreşte să beneficieze de dreptul priorităţii de expunere trebuie să invoce această prioritate şi să prezinte
dovada, eliberată de organul abilitat, că a expus în cadrul expoziţiei produsele în care a fost integrat desenul sau modelul
industrial ori cărora li s-a aplicat desenul sau modelul industrial respectiv, însoţită de o traducere în limba de stat.
 45
Actele care justifică invocarea priorităţii pe baza cererii anterioare, însoţite de o traducere a acestora în limba moldovenească,
sau dovada prezentării în cadrul expoziţiei a produselor în care a fost integrat desenul sau modelul industrial sau cărora li s-a
aplicat desenul sau modelul industrial şi o traducere a dovezii în limba de stat se depun în termen de 3 luni de la data de depozit.
Tipurile de prioritate. Persoana care a depus cerere de înregistrare a unui desen sau model industrial ori a unui model de
utilitate în unul dintre statele părţi la Convenţia de la Paris sau la Acordul de instituire a Organizaţiei Mondiale a Comerţului ori
succesorul său în drepturi beneficiază, la depunerea în AGEPI a cererii de înregistrare a unui desen sau a unui model industrial
pentru acelaşi desen sau model industrial ori pentru acelaşi model de utilitate, de un drept de prioritate pentru o perioadă de 6
luni începînd cu data de depozit a primei cereri, ziua depozitului nefiind cuprinsă în termen.
Se recunoaşte ca invocare a dreptului de prioritate orice depunere de cerere echivalentă unei depuneri naţionale conforme,
efectuate în temeiul legislaţiei naţionale a statului în cauză ori în temeiul unor acorduri bilaterale sau multilaterale în domeniu.
Prin depunere naţională conformă se înţelege orice depunere de cerere considerată suficientă pentru a stabili data la care a
fost depusă cererea, indiferent de soluţionarea ei ulterioară.
Dacă prima depunere de cerere s-a realizat într-un stat care nu este parte la Convenţia de la Paris sau la Acordul de instituire
a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, prevederile sus-menționate se aplică numai dacă statul în cauză, conform constatărilor
publicate, acordă, pe baza unei depuneri de cerere la oficiu, un drept de prioritate supus anumitor condiţii, avînd efecte
echivalente celor prevăzute în prezenta lege.
Se consideră ca primă cerere de înregistrare a cărei dată de depozit va fi punctul de unde începe curgerea termenului de
prioritate o cerere ulterioară de înregistrare depusă la AGEPI pentru acelaşi desen sau model industrial ori pentru acelaşi model
de utilitate ca şi cererea anterioară, cu condiţia ca, la data de depunere a cererii ulterioare, cererea anterioară să fi fost retrasă,
abandonată sau respinsă fără a fi supusă unei inspecţii publice şi fără a lăsa să subziste drepturi valabile şi cu condiţia ca cererea
respectivă să nu fi constituit deja temei de revendicare a unui drept de prioritate. Astfel, cererea anterioară nu mai poate fi folosită
pentru revendicarea dreptului de prioritate.
Prioritatea poate fi stabilită pe baza cîtorva cereri depuse anterior, respectîndu-se pentru fiecare din ele termenul şi condiţiile
prevăzute de lege.
Cererea de înregistrare multiplă care nu îndeplineşte condiţiile de depozit multiplu poate fi divizată de solicitant în cîteva
cereri, prin repartizarea în aceste cereri a desenelor şi modelelor industriale enumerate în cererea multiplă. Cererile divizionare
păstrează data de depozit a cererii multiple şi, după caz, data priorităţii acestei cereri.
Solicitantul poate să divizeze din proprie iniţiativă cererea multiplă în cîteva cereri, repartizînd în aceste cereri desenele şi
modelele industriale enumerate în cererea multiplă. Cererile divizionare păstrează data de depozit a cererii multiple şi, după caz,
data priorităţii acestei cereri.
Prioritatea de expunere. Dacă solicitantul cererii de înregistrare a desenului sau a modelului industrial a dezvăluit produsele
în care a fost integrat desenul sau modelul industrial ori cărora li s-a aplicat desenul sau modelul industrial respectiv în cadrul
expoziţiilor internaţionale, el poate beneficia de dreptul de prioritate începînd cu data primei dezvăluiri a produselor, cu condiţia
să depună cererea în termen de 6 luni de la data primei dezvăluiri a produselor respective.
O expoziţie se consideră internaţională dacă este organizată în mod oficial, dacă la ea participă producători din mai multe
state şi dacă informaţia despre această expoziţie a fost adusă la cunoştinţă publicului în modul corespunzător.
O prioritate de expunere nu prelungeşte termenul de prioritate.
Transmiterea dreptului de prioritate. Dreptul de prioritate poate fi obiectul unui contract de cesiune.
În cazul în care solicitantul invocă un drept de prioritate care aparţine unei alte persoane, la cererea de înregistrare a desenului
sau a modelului industrial se anexează contractul de cesiune sau orice alt document din care să rezulte că solicitantul are dreptul
să invoce prioritatea în baza primei cereri. În acest caz, persoana care a depus cererea şi a cedat dreptul de prioritate unei alte
persoane decade din dreptul de prioritate conferit de prima cerere.
Contractul de cesiune a unui drept de prioritate se depune în formă scrisă odată cu depunerea cererii sau în termen de 3 luni
de la data invocării priorităţii. În caz contrar, prioritatea invocată nu se recunoaşte.
Examinarea respectării condiţiilor de formă privind depunerea cererii. În termen de 2 luni de la data de depunere a cererii,
AGEPI verifică respectarea condiţiilor de formă privind depunerea cererii şi a documentelor anexate.
Prin procedura de examinare se verifică:
a) respectarea în cerere a condiţiilor necesare acordării unei date de depozit;
b) întrunirea în cerere a celorlalte condiţii.
Dacă se constată că în cerere se respectă condiţiile privind acordarea datei de depozit, în conformitate cu art. 34, AGEPI
înscrie datele referitoare la această cerere în Registrul naţional al cererilor de înregistrare a desenelor şi modelelor industriale şi
notifică solicitantul despre admiterea cererii.
Dacă, în cadrul examinării se constată că în cererea şi/sau în documentele anexate la ea există neregularităţi care pot fi
remediate, AGEPI invită solicitantul în acest scop.
Dacă neregularităţile se referă la condiţiile menţionate şi dacă solicitantul se conformează invitaţiei AGEPI în termen de 3
luni de la data depunerii cererii, acesta din urmă acordă ca dată de depozit data la care neregularităţile constatate au fost
remediate. În acest caz, AGEPI înscrie datele referitoare la cerere în Registrul naţional al cererilor de înregistrare a desenelor şi
modelelor industriale şi notifică solicitantul despre admiterea cererii. Dacă remedierile nu se efectuează în termenul menţionat
şi dacă solicitantul nu face un demers în vederea prelungirii lui, dar nu mai mult decît cu 3 luni, plătind taxa, cererea se consideră
nedepusă, fapt despre care este notificat solicitantul.
Dacă neregularităţile se referă la condiţiile menţionate şi dacă solicitantul se conformează invitaţiei AGEPI în termen de 2
luni de la data primirii notificării, cererea de înregistrare se publică în BOPI. Dacă remedierea neregularităţilor constatate nu se
 46
efectuează în termenul menţionat şi solicitantul nu face demers pentru prelungirea lui, dar nu mai mult decît cu 3 luni, plătind
taxă, cererea se consideră retrasă, fapt despre care este notificat solicitantul.
Dacă în cerere clasificarea produsului lipseşte sau este indicată greşit, AGEPI va clasifica, potrivit Clasificării Locarno,
produsul pentru care se preconizează integrarea sau aplicarea desenului sau modelului industrial.
Dacă cererea multiplă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, solicitantul este obligat să o divizeze în termen de 2 luni
de la data primirii notificării, constituind cîte o cerere pentru fiecare grup de desene sau modele industriale, care să îndeplinească
condiţiile respective. În cazul în care solicitantul nu divizează cererea în termenul acordat şi nu face un demers pentru prelungirea
lui, AGEPI examinează numai primul grup de desene sau de modele industriale, celelalte considerîndu-se retrase.
Dacă neregularităţile se referă la invocarea priorităţii şi pot fi remediate, dar solicitantul nu le remediază în termenele
prevăzute de lege, dreptul de prioritate asupra cererii se pierde.
Observaţiile terţilor. În termen de 3 luni de la data publicării cererii de înregistrare în BOPI, terţii pot prezenta în scris la
AGEPI observaţii motivate privind înregistrarea desenului sau a modelului industrial fără să plătească taxă.
Observaţiile motivate pot fi luate în considerare la examinarea de fond a cererii.
Opoziţia. În termen de 3 luni de la data publicării cererii de înregistrare în BOPI, persoanele interesate sînt în drept să se
opună înregistrării desenului sau modelului industrial pentru următoarele motive:
a) desenul sau modelul industrial nu îndeplineşte prevederile legii ori contravine ordinii publice sau bunelor moravuri;
b) desenul sau modelul industrial încorporează, fără acordul titularului, o operă protejată în conformitate cu legislaţia privind
drepturile de autor sau orice alt drept de proprietate industrială protejat;
c) solicitantul nu a depus cel dintîi cerere de înregistrare.
Opoziţia argumentată trebuie să se prezinte în scris la AGEPI. Ea se consideră depusă numai după achitarea unei taxe.
Contestaţia. Orice hotărîre privind cererea de înregistrare a desenului sau a modelului industrial poate fi contestată în Comisia
de contestaţie a AGEPI de a cărei competenţă ţine soluţionarea extrajudiciară a litigiilor din domeniul proprietăţii intelectuale.
Contestaţia se depune de către părţi în termen de 2 luni de la data primirii hotărîrii sau de către terţi în termen de 30 de zile de
la publicarea datelor. Contestaţia are un efect suspensiv.
Contestaţia trebuie prezentată în scris şi trebuie să fie argumentată, considerîndu-se depusă numai după achitarea unei taxe.
Eliberarea certificatului de înregistrare. După adoptarea hotărîrii de înregistrare a desenului sau modelului industrial, în
cazul în care nu a fost depusă nici o contestaţie împotriva înregistrării sau contestaţiile depuse au fost respinse, AGEPI introduce
datele privind înregistrarea în Registrul naţional de desene şi modele industriale înregistrate şi, în termen de 3 luni de la data
înregistrării, va elibera certificat de înregistrare titularului, contra unei taxe, fapt care se publică în BOPI.
În cazul mai multor titulari, certificatul de înregistrare se eliberează numai unuia dintre ei, şi anume celui care figurează
primul pe listă, în cazul în care nu există alte prevederi, ceilalţi titulari avînd dreptul la cîte o copie de pe acest certificat.
Dacă titularul şi autorul sînt persoane diferite, cel de-al doilea are dreptul la o copie de pe certificatul de înregistrare.
Restabilirea în drepturi. În cazul expirării termenului de procedură în faţa AGEPI avînd ca urmare directă pierderea
drepturilor aferente cererii de înregistrare sau certificatului de înregistrare, solicitantul sau titularul poate fi restabilit în drepturi
la cerere..
AGEPI, la cererea solicitantului sau a titularului, va admite restabilirea în drepturi dacă se constată că neîndeplinirea în
termen a avut loc în pofida luării tuturor măsurilor de bună-credinţă cerute de împrejurări sau în situaţie de forţă majoră.
Restabilirea în drepturi se efectuează cu condiţia depunerii unei cereri în acest sens în decursul a 12 luni de la data expirării
termenului de îndeplinire a acţiunii corespunzătoare, achitării taxei, îndeplinirii procedurii omise şi prezentării actelor care
certifică situaţia de forţă majoră. Restabilirea în drepturi nu are loc dacă, pînă la solicitarea restabilirii, o altă persoană a obţinut
deja dreptul la un desen sau la un model industrial identic. În caz de neprezentare a cererii de reînnoire a certificatului de
înregistrare sau în caz de neplată a taxei de reînnoire, termenul suplimentar de 6 luni se scade din perioada de 12 luni (revalidarea
certificatului de înregistrare).
În cazul restabilirii în drepturi, solicitantul sau titularul nu poate invoca drepturile împotriva unui terţ care, de bună-credinţă,
pe parcursul unei perioade cuprinse între pierderea drepturilor asupra cererii sau asupra înregistrării desenului sau a modelului
industrial şi publicarea informaţiei despre restabilirea în aceste drepturi, a comercializat produse în care este integrat sau cărora
li s-a aplicat un desen sau un model industrial ce intră în sfera de protecţie a unui desen sau a unui model dreptul asupra căruia
a fost restabilit.
Terţul poate formula, în termen de 2 luni de la data publicării informaţiei despre restabilirea drepturilor, o contestaţie
împotriva hotărîrii de restabilire în drepturi a solicitantului sau a titularului desenului sau modelului industrial, cu condiţia
achitării unei taxe.

Stingerea drepturilor asupra desenului sau modelului industrial înregistrat

Caducitatea. În cazul în care certificatul de înregistrare nu este reînnoit în conformitate cu art. 14 sau termenul de 25 de ani
calculat de la data de depozit a expirat, AGEPI introduce în Registrul naţional de desene şi modele industriale înregistrate
menţiunea că înregistrarea desenului sau modelului industrial a rămas fără efect din data expirării ultimei perioade de protecţie
de 5 ani, fapt care se publică în BOPI.
Renunţarea. Titularul poate renunţa total sau parţial la dreptul asupra desenului sau modelului industrial înregistrat, prin
depunere la AGEPI a unei cereri de renunţare. Cererea se consideră depusă după achitarea unei taxe.
AGEPI înregistrează renunţarea şi publică informaţia de rigoare în BOPI în termen de 4 luni de la data depunerii cererii de
renunţare. Renunţarea produce efecte după consemnarea sa în Registrul naţional de desene şi modele industriale înregistrate.
Dacă unul dintre titulari renunţă la dreptul asupra desenului sau modelului industrial înregistrat în întregime, certificatul de
înregistrare continuă să fie valabil, rămînînd în posesia celorlalţi titulari.
 47
Dacă toţi titularii renunţă la dreptul asupra desenului sau modelului industrial înregistrat în întregime, aceştia sînt obligaţi ca,
odată cu depunerea la AGEPI a cererii de renunţare, să notifice autorul despre renunţare. În acest caz, autorul are dreptul
preferenţial la obţinerea certificatului de înregistrare pe numele său dacă va depune o cerere în acest sens în decursul a 3 luni de
la data cînd titularul l-a notificat despre renunţare.
Prevederile prezentului articol se aplică şi cererii la care s-a adoptat hotărîre de înregistrare a desenului sau modelului
industrial, dar încă nu s-a eliberat certificat de înregistrare.
Poate face obiectul unei renunţări parţiale desenul sau modelul industrial a cărui formă modificată îndeplineşte condiţiile de
protecţie şi a cărui identitate se păstrează.
Renunţarea poate fi consemnată în Registrul naţional de desene şi modele industriale înregistrate numai cu acordul titularului,
în limitele unui drept înscris în registru. Dacă în acesta este înscrisă o licenţă, renunţarea poate fi consemnată numai după ce
titularul aduce dovada faptului că l-a informat pe posesorul de licenţă despre intenţia sa de renunţare. Înscrierea în registrul
nominalizat se face la expirarea termenului prevăzut în Regulament.
Dacă s-a intentat o acţiune de revendicare a dreptului asupra unui desen sau a unui model industrial înregistrat, orice renunţare
solicitată în această perioadă va fi înscrisă în Registrul naţional de desene şi modele industriale înregistrate numai cu acordul
persoanei care a intentat acţiunea.
Nulitatea. Persoana interesată poate depune la judecătoria în a cărei jurisdicţie este sediul AGEPI o cerere de anulare a
desenului sau a modelului industrial înregistrat în baza motivelor sus-menţionate.
Cererea de anulare trebuie argumentată şi prezentată în scris. Ea se consideră depusă numai după achitarea unei taxe.
Hotărîrea de anulare a desenului sau modelului industrial înregistrat se înscrie în Registrul naţional de desene şi modele
industriale înregistrate în momentul în care devine irevocabilă.

Tema: REGLEMENTAREA JURIDICĂ A MIJLOACELOR DE INDIVIDUALIZARE ÎN ACTIVITATEA DE

COMERȚ ÎN RM
Noțiunea, particularitățile și funcțiile semnelor ce pot fi înregistrate ca marcă
Reieșind din prevederile Legii nr.38/2008 privind protecţia mărcilor, marca reprezintă orice semn (vizual, sonor, olfactiv,
tactil) care serveşte la individualizarea şi deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale
altor persoane fizice sau juridice.
Drepturile asupra mărcii sînt dobîndite şi protejate pe teritoriul RM prin:
a) înregistrare în condiţiile prezentei legi;
b) înregistrare internaţională conform Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor din 14
aprilie 1891 sau conform Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor din
27 iunie 1989, denumit în continuare Protocolul referitor la Aranjament;
c) recunoaşterea mărcii ca fiind notorie.
Pot constitui mărci orice semne:
 susceptibile de reprezentare grafică – cuvinte (inclusiv nume de persoane), litere, cifre, desene, culori, combinaţii de
culori, elemente figurative, forme tridimensionale, în special forma produsului sau a ambalajului acestuia, holograme, semne de
poziţionare;
 sonore, olfactive, tactile, precum şi orice combinaţii de astfel de semne, cu condiţia ca aceste semne să poată servi la
deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice.
Titular al mărcii este persoana fizică sau juridică ori grupul de persoane fizice şi/sau juridice în numele căreia/căruia marca
este protejată în conformitate cu prezenta lege. Drepturile dobîndite prin înregistrarea mărcii în Registrul naţional al mărcilor se
confirmă prin titlul de protecţie – certificatul de înregistrare a mărcii.
Drepturile asupra mărcii pot fi dobîndite individual sau în coproprietate în indiviziune. Modul de utilizare a drepturilor în
coproprietate asupra mărcii se stabileşte prin acordul încheiat între coproprietari. În caz contrar, litigiul se soluţionează de
instanţa de judecată competentă.
Dreptul conferit de înregistrarea mărcii. Înregistrarea mărcii conferă titularului dreptul exclusiv asupra acesteia. Titularul
mărcii este în drept să interzică terţilor să utilizeze în activitatea lor comercială, fără consimţămîntul său:
a) un semn identic cu marca pentru produse şi/sau servicii identice cu cele pentru care marca este înregistrată;
b) un semn care, din cauza identităţii ori similitudinii cu marca înregistrată şi identităţii ori similitudinii produselor sau
serviciilor acoperite de semn şi de marcă, generează riscul de confuzie în percepţia consumatorului; riscul de confuzie include
şi riscul de asociere între semn şi marcă;
c) un semn identic ori similar cu marca pentru produse şi/sau servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată cînd
aceasta din urmă a dobîndit un renume în RM, iar persoana terţă, în urma folosirii semnului, fără motive justificate, profită de
caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau le aduce atingere acestora.
Titularul mărcii poate cere să fie interzise următoarele acţiuni ale terţilor:
 aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje, precum şi utilizarea lui în calitate de ambalaj, în cazul mărcilor
tridimensionale;
 oferirea produselor spre comercializare sau comercializarea ori stocarea lor în aceste scopuri sau, după caz, oferirea ori
prestarea serviciilor sub acest semn;
 importul sau exportul produselor sub acest semn;
 utilizarea semnului pe documentele de afaceri şi în publicitate;
 multiplicarea, stocarea sau comercializarea semnului în scopurile sus-menţionate.
 48
 utilizarea semnului în reţeaua internet, inclusiv în calitate de nume de domen.
Dreptul exclusiv asupra mărcii produce efecte pentru terţi începînd cu data publicării în BOPI sau cu data înscrierii în
Registrul internaţional a datelor referitoare la înregistrarea mărcii. Totodată, poate fi cerută o despăgubire rezonabilă, în limita
prejudiciului cauzat, pentru acele fapte, săvîrşite după publicarea cererii de înregistrare a mărcii, care vor fi interzise după
publicarea înregistrării mărcii. Instanţa judecătorească sesizată să se ocupe de cazul respectiv nu poate să decidă în fond atîta
timp, cît datele referitoare la înregistrarea mărcii nu au fost publicate.
Titularul mărcii poate plasa alături de marcă un marcaj de avertizare în formă de litera R, înscrisă într-un cerc, sau un text
care indică faptul că marca este protejată în RM.
Funcţiile mărcii sunt configurate de condiţiile economice şi sociale. Principalele funcţii îndeplinite de marcă sunt
următoarele:
 funcţia de diferenţiere a produselor,
 funcţia de concurenţă,
 funcţia de organizare a pieţei,
 funcţia de monopol.
Funcţia de diferenţiere a produselor. Marca permite diferenţierea produselor şi serviciilor care sunt identice sau similare.
Funcţia de diferenţiere a produselor prezintă două aspecte distincte. Prin intermediul mărcii se asigură individualizarea
produselor existente pe piaţă, iar producătorul este apărat de actele de concurenţă neleală. Datorită valorii care o dobândeşte pe
piaţă, marca nu mai este dependentă de provenienţa produsului. Fiind un indicator al produsului, marca permite fixarea clientelei.
Funcţia de concurenţă. Funcţia de concurenţă a mărcii se bazează pe sistemul de atragere a clientelei. Funcţia de concurenţă
a mărcii se realizează prin diferenţiere şi publicitate. Diversificarea şi multiplicarea modelelor, tipurilor şi culorilor a realizat nu
numai o diferenţiere a produselor, ci şi a mărcilor.
Publicitatea mărcii diferenţiate determină o creştere a vânzării. Datorită progresului tehnic, publicitatea a evoluat de la forme
persuasive, cu caracter de informare, la metode violente şi invadatoare sau obsesive. Abuzul de publicitate determină ca
diferenţierea obiectivă să devină o diferenţiere subiectivă.
Aceeaşi marcă este folosită pentru o gamă variată de modele. De ex., mărcile de automobile sau mărcile de detergenţi.
Funcţia de organizare a pieţei. Prin corelarea cererii cu oferta, marca reprezintă un mijloc de organizare a pieţei. Funcţia de
organizare a mărcii îşi exercită influenţa asupra formelor distribuţiei. Marca asigură realizarea vânzărilor şi reducerea
cheltuielilor de desfacere. Întrucât marca se vinde singură, comercianţii recurg la propriile lor semne distinctive.
Folosirea propriilor mărci de comerţ şi de servicii reflectă tendinţa vânzătorilor de a-şi asigura exclusivitatea mărcii
producătorului, în procesul de organizare a distribuţiei produselor.
Funcţia de monopol. Diferenţierea mărcilor şi exclusivitatea distribuţiei are ca rezultat transformarea concurenţei într-un
instrument de monopol. Datorită acestui fenomen, funcţia de garanţie a calităţii produsului este înlocuită cu o funcţie de protecţie
a cumpărătorului.
Diversificarea mărcii în cadrul aceleiaşi întreprinderi constituie un fenomen artificial, care împiedică progresul producţiei.
Printr-un număr sporit de variante, se limitează eficacitatea seriilor mari şi diferenţierea devine exclusiv subiectivă.
Un fenomen de frânare a producţiei reprezintă şi exclusivitatea distribuţiei. Vânzarea produselor prin intermediari presupune
cheltuieli suplimentare şi o desfacere mai lentă, care se răsfrânge asupra producţiei.
Condițiile pentru protecția juridică a mărcii sunt împărțite în două categorii: condiții de fond și de formă.
Condițiile de formă privesc modul de folosire a mărcii.
Condițiile de fond sunt cele care privesc: disponibilitatea, distinctivitatea, liceitatea.
Distinctivitatea mărcii. Protecţia ca marcă a unui semn este condiţionată de existenţa caracterului distinctiv. Un semn are
caracter distinctiv dacă nu este necesar, uzual sau descriptiv. Distinctivitatea este o problemă de fapt.
În literatura juridică s-a arătat că distinctivitatea cuprinde două elemente: originalitatea şi noutatea. Originalitatea reprezintă
o condiţie de validitate, iar noutatea o condiţie de apropriere, de disponibilitate a semnului ales ca marcă.
Fiind o noţiune relativă, distinctivitatea se apreciază de instanţele judecătoreşti în funcţie de situaţia concretă. Aprecierea
caracterului distinctiv are în vedere aptitudinea intrinsecă sau concretă a semnului de a identifica un anumit produs, în cadrul
aceleiaşi categorii. În raport de produsul sau serviciul la care se aplică, semnul este distinctiv dacă poate fi recunoscut de către
cei cărora le este adresat.
Disponibilitatea mărcii. Un semn poate fi apropriat ca marcă dacă nu aparţine unei alte persoane. Indisponibilitatea unui
semn este generată de existenţa unor drepturi anterioare. Cauzele de indisponibilitate se referă la drepturile personale
nepatrimoniale ale terţilor şi la actele anterioare de apropriere, care constituie anteriorităţile propriu-zise.
Anteriorităţile sunt parţiale şi relative. Ele privesc numai domeniul economic şi comercial, în care semnul a constituit obiectul
unei aproprieri anterioare. Pe de altă parte, anteriorităţile sunt limitate profesional, în timp şi în spaţiu.
Limitele profesionale ale anteriorităţilor se referă la faptul că marca nu trebuie să fie unică în raport cu toate semnele
distinctive înregistrate anterior. Noutatea mărcii se referă numai la produsele pentru care a fost creată. Riscul confuziei fiind
înlăturat de deosebirea dintre produse, aceeaşi marcă poate fi folosită în ramuri sau industrii diferite.
Liceitatea mărcii (legalitate sau moralitate) înseamnă ca acesta să nu fie contrar ordinii publice, bunelor moravuri ori de
natura sa însele publicul. Sunt considerate a fi contrare moralei și ordinii publice printre altele: folosirea, fără autorizația
organelor competente, ca mărci sau elemente ale acesteia stemele, drapelele și alte embleme de stat, a semnelor și sigiliilor
oficiale de control și garanție, cât a oricăror imitații de blazoane.
Pentru a constitui o marcă, un semn trebuie să nu cuprindă indicaţii false sau înşelătoare, ori să nu fie contrar ordinii publice
sau bunelor moravuri. Exigenţele relaţiilor comerciale exclud de la protecţie mărcile deceptive, ilegale sau imorale. Mărcile
deceptive sau frauduloase nu pot fi validate, deoarece urmăresc să inducă în eroare pe consumatori.
 49
Dobândirea dreptului. Reglementările naţionale consacră sisteme diferite, de dobândire a dreptului la marcă. Ele se pot grupa
în 3 categorii:
a) sistemul declarativ sau realist;
b) sistemul atributiv, constitutiv sau formalist;
c) sistemul mixt, dualist sau complex.
În sistemul declarativ, dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate de folosire. Din momentul adoptării de către un
comerciant sau producător, marca nu mai poate fi utilizată de o altă persoană pentru a deosebi produsele de aceeaşi natură. Marca
fiind adoptată şi nu depusă, depozitul este cerut numai pentru revendicarea semnului distinctiv. Elementele caracteristice ale
sistemului declarativ sunt efectuarea unui prim act de folosire a mărcii şi efectul declarativ al depozitului.
În sistemul declarativ, dreptul la marcă aparţine primului ocupant, celui care foloseşte cel dintâi semnul distinctiv în mod
legitim. Actul de folosire a mărcii este determinant şi independent de orice depozit. În sistemul priorităţii de folosire, efectuarea
depozitului nu reprezintă o condiţie pentru dobândirea dreptului asupra mărcii. Depozitul mărcii are un caracter declarativ. Cu
toate acestea, depozitul dă naştere la unele efecte juridice. După constituire, depozitul reprezintă un mijloc de publicitate,
determină o prezumţie de proprietate asupra mărcii, permite exercitarea acţiunii penale în contrafacere şi are semnificaţia unui
act de apropriere a mărcii.
În sistemul atributiv, dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate de înregistrare. Dreptul la marcă aparţine persoanei care
înregistrează prima un anumit semn distinctiv. Actele anterioare de folosire nu sunt opozabile, în măsura în care nu s-a efectuat
înregistrarea lor. În sistemul priorităţii de înregistrare, depozitul constituie o etapă a procedurii. Efectuarea formalităţilor stabilite
de lege are un caracter atributiv.
Sistemul mixt îmbină trăsăturile celor două moduri, declarativ şi atributiv, de dobândire a dreptului la marcă. În unele
legislaţii, se utilizează sistemul atributiv amânat, sistemul provocator sau sistemul avizului prealabil.
Sistemul atributiv amânat este practicat în dreptul englez. În acest sistem, depozitul se transformă, după o anumită perioadă
de timp, într-o dovadă definitivă a dreptului titularului mărcii depuse. Sistemul atributiv amânat se caracterizează prin existenţa
publicităţii şi controlului preventiv.
În sistemul provocator, organul competent nu efectuează un examen de fond al mărcii. După verificarea formală a depozitului,
se admite publicarea mărcii.
Mărcile pot fi clasificate după mai multe categorii, regimul lor juridic fiind dat de încadrarea mărcii într-o anumită categorie.
Mărcile individuale aparțin sau se utilizează de o anumită persoană fizică și juridică, în timp ce mărcile colective servesc la
deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând altor persoane, fiind
utilizate de mai multe persoane juridice. Înregistrarea mărcii colective este condiţionată de existenţa şi depunerea unui
regulament în care să se indice persoanele şi condiţiile în care acestea sunt îndreptăţite la utilizarea mărcii.
Mărcile de certificare sunt mărci a căror solicitant este o persoană juridică legal abilitată să exercite exclusiv controlul
produselor şi serviciilor în ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de fabricaţie. Pentru depunere sunt necesare cererea,
regulamentul de folosire a mărcii de certificare şi autorizaţia sau documentul din care să rezulte exercitarea legală a activităţii
de certificare.
Mărcile verbale sunt formate din semne scrise, putând fi o denumire, cifre, litere, cuvinte, un slogan, scrise cu caractere
standard. Mărcile figurative conțin reprezentări, elemente grafice (desen) care nu conţin litere sau cifre. Mărcile combinate sunt
compuse dintr-o denumire scrisă cu o grafică deosebită şi/sau in culori sau o denumire însoţită de un element grafic (desen),
putând fi compuse sau complexe. Cele compuse sunt alcătuite din semne diferite dintre care numai unele au caracter distinctiv,
are cele complexe sunt compuse din semne diferite, care au caracter distinctiv prin ele însele.
După modul de reprezentare grafică, marca poate fi:
Marca verbală – o denumire, un slogan, scrise cu caractere standard.
Marca figurativă – un element grafic.
Marca combinată – o denumire scrisă cu o grafică deosebită şi/sau în culori sau o denumire însoţită de un element grafic
(desen).
Marca tridimensională – marca constituită din forma produsului sau a ambalajului sau orice alt semn specific tridimensional
care permite identificarea unui produs sau serviciu.
Marca de fabricație, de comerț și de serviciu reprezintă semne exterioare, prin care se individualizează mărfurile industriale
sau cele pe care o întreprindere comercială le pune în circulație spre a le deosebi de cele identice sau similare ale altor firme.
Marca de fabrică se folosește de către producător sau fabricant în domeniul activității industriale, agricole, meșteșugărești și
artizanale. Marca de comerț este utilizată de către comerciant sau distribuitor prin aplicarea ei pe produsele pe care le vinde spre
a arăta că produsele unei întreprinderi sunt distribuite de o unitate comercială.
După obiect, mărcile se clasifică în mărci de produse și mărci de serviciu. Mărcile de produse identifică anumite produse
fabricate sau naturale. Marca de serviciu servește diferențierii serviciilor oferite de o societate de cele prestate de alte societăți.
Ea se poate folosi direct sau indirect..
Mai sunt utilizate marca notorie, caracterizată de un renume devenit internațional (de ex., Coca-Cola, Siemens, C&A), marca
defensivă ce servește protecție mărcii principale, marca de rezervă, marca națională care individualizează produsele care provin
dintr-o anumită țară, constituind o garanție specială de calitate.

Dobîndirea drepturilor asupra mărcii pe cale națională

Depunerea cererii de înregistrare. Cererea de înregistrare a mărcii se depune la AGEPI de către orice persoană fizică sau
juridică şi trebuie să se refere la o singură marcă.
 50
Înregistrarea unei mărci poate fi cerută în mod individual sau în comun de persoane fizice sau juridice. În cazul în care două
sau mai multe persoane depun o cerere de înregistrare a mărcii, după înregistrare marca devine proprietate comună conform
legislaţiei civile.
Cererea se depune pe un formular-tip, aprobat de AGEPI, în limba de stat. Documentele anexate la cerere se prezintă în limba
de stat. În cazul în care documentele anexate sînt perfectate în o altă limbă, traducerea lor în limba de stat se prezintă în termen
de 2 luni de la data depunerii cererii.
Cererea se depune prin orice modalitate acceptată de AGEPI, în conformitate cu prevederile Regulamentului.
Cererea de înregistrare. Cererea de înregistrare a unei mărci, conţinînd elementele prevăzute de lege, constituie depozitul
cererii.
Cererea de înregistrare a mărcii, redactată în limba de stat, va conţine:
 indicaţia explicită sau implicită de solicitare a înregistrării mărcii;
 indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului (numele/ denumirea şi adresa solicitantului);
 indicaţii care să permită AGEPI să ia legătura cu solicitantul sau, după caz, cu reprezentantul autorizat al acestuia;
 o reproducere, suficient de clară, pentru semnele menţionate, a căror înregistrare se solicită, şi/sau o descriere detaliată,
pentru semnele menţionate, ce nu pot fi prezentate grafic, însoţită de mostre sau de o imprimare audio sau video (mecanică,
magnetică, digitală, optică etc.) care să permită reproducerea mărcii;
 lista produselor şi/sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii;
 dovada achitării taxei de depunere a cererii în cuantumul stabilit.
Cererea va conţine menţiuni exprese în cazul cînd:
 solicitantul revendică una sau mai multe culori ca element distinctiv al mărcii;
 marca este tridimensională sau de alt tip decît cel verbal sau figurativ.
Cererea va conţine, după caz:
 transliterare a mărcii sau a unor părţi ale acesteia;
 o traducere a mărcii sau a unor părţi ale acesteia.
Cererea va conţine, de asemenea, date referitoare la calitatea solicitantului, prevăzute de Regulament.
Cererea de înregistrare a mărcii depusă pentru mai multe clase de produse şi/sau servicii, pe lîngă taxa de examinare a cererii
de înregistrare a mărcii pentru o clasă de produse şi/sau servicii, implică plata unei taxe suplimentare de examinare pentru fiecare
clasă de produse şi/sau servicii, depăşind una.
Condiţiile de perfectare şi de depunere a cererii de înregistrare a mărcii se stabilesc în Regulament.
Data de depozit. Dată de depozit este data la care solicitantul a depus la AGEPI cererea de înregistrare a mărcii.
Invocarea priorităţii. Orice persoană care a depus reglementar o cerere de înregistrare a unei mărci într-un stat sau pentru un
stat parte la Convenţia de la Paris sau la Acordul de instituire a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, după caz, ori succesorul
de drepturi al acestei persoane beneficiază, la depunerea în AGEPI a cererii de înregistrare a aceleiaşi mărci pentru produse
şi/sau servicii identice cu sau cuprinse în cele pentru care a fost depusă cererea, de un drept de prioritate pentru un termen de 6
luni, începînd cu data de depozit a primei cereri de înregistrare a mărcii.
Dreptul de prioritate va fi recunoscut pentru orice depozit care are valoarea unui depozit naţional reglementar, conform
legislaţiei naţionale a statului în care a fost constituit sau conform acordurilor bilaterale ori multilaterale.
Solicitantul care doreşte să se prevaleze de dreptul de prioritate este obligat să dea o declaraţie de prioritate odată cu depunerea
cererii de înregistrare a mărcii sau în termen de 2 luni de la data de depozit a cererii şi să prezinte, în termen de cel mult 3 luni
de la această dată, documentele care confirmă legitimitatea unei astfel de cerinţe, cu condiţia achitării taxei stabilite.
Actele care confirmă legitimitatea invocării dreptului de prioritate vor fi însoţite de o copie a cererii iniţiale şi de o traducere
a acesteia în limba de stat sau, în cazul priorităţii de expoziţie, de dovada prezentării în expoziţie a produselor sau serviciilor sub
marca a cărei înregistrare este solicitată.
În cazul în care se invocă cîteva priorităţi în aceeaşi cerere, taxa se achită pentru fiecare prioritate invocată.
Examinarea respectării condiţiilor de depunere a cererii de înregistrare. În termen de o lună de la data depunerii cererii de
înregistrare, AGEPI examinează îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru atribuirea unei date de depozit.
În urma examinării, AGEPI:
a) atribuie dată de depozit, în conformitate cu art.31, în cazul în care se constată că cererea de înregistrare a mărcii întruneşte
condiţiile de acordare a unei date de depozit de asemenea, atribuie data de depozit, în cazul în care taxa de depunere a cererii
nu a fost achitată sau a fost achitată parţial, cu condiţia ca taxa sau diferenţa faţă de cuantumul stabilit să fie achitată în termen
de 10 zile calendaristice de la data depunerii cererii de înregistrare;
b) notifică solicitantului iregularităţile constatate şi-i acordă pentru remedierea lor un termen de 2 luni de la data depunerii
cererii în cazul în care se constată că cererea de înregistrare a mărcii nu întruneşte condiţiile de acordare a unei date de depozit.
În urma notificării, AGEPI:
a) atribuie data de depozit la data la care au fost remediate toate iregularităţile în cazul în care solicitantul remediază
iregularităţile constatate în termenul prescris;
b) consideră cererea de înregistrare nedepusă, fapt care este notificat solicitantului, în cazul în care acesta nu remediază
iregularităţile constatate în termenul prescris.
AGEPI înscrie în Registrul naţional al cererilor de înregistrare a mărcilor datele referitoare la cererea căreia i-a fost atribuită
data de depozit, fapt care este notificat solicitantului.
În termen de o lună de la data înscrierii datelor referitoare la cerere în Registrul naţional al cererilor de înregistrare a mărcilor,
AGEPI examinează dacă cererea de înregistrare a mărcii îndeplineşte celelalte condiţii de depunere, prevăzute de lege şi de
Regulament.
 51
În urma examinării, AGEPI:
a) acceptă cererea în vederea publicării în cazul cînd constată că cererea întruneşte condiţiile prevăzute de lege;
b) notifică solicitantului iregularităţile constatate şi-i cere să le remedieze în termenele prevăzute de Regulament în cazul
cînd constată că cererea nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
Dacă, în urma notificării, solicitantul nu remediază iregularităţile constatate în termenele prescrise, cererea se consideră
retrasă, fapt care este notificat solicitantului.
Dacă solicitantul, în urma notificării, nu remediază în termenele prescrise iregularitatea ce constă în neplata taxei de
examinare, se consideră că cererea a fost retrasă (cu excepţia cazului cînd este clar ce clase de produse şi/sau servicii sînt
prevăzute a fi acoperite de suma plătită pentru examinarea cererii), fapt care este notificat solicitantului.
Nerespectarea dispoziţiilor ce ţin de revendicarea priorităţii atrage pierderea dreptului de prioritate privind cererea.
Examinarea de fond. În termen de 3 luni de la data expirării perioadei de prezentare a observaţiilor terţilor şi a opoziţiilor,
AGEPI efectuează examinarea de fond a cererii în vederea respectării condiţiilor de protecţie a mărcii, sub rezerva achitării
taxelor stabilite. Se examinează:
 dacă nu sînt motive absolute de refuz;
 dacă nu sînt motive relative de refuz;
 observaţiile şi opoziţiile formulate în privinţa cererii de înregistrare a mărcii.
În funcţie de rezultatele examinării de fond, AGEPI adoptă decizia de înregistrare a mărcii, în totalitate sau în parte, ori de
respingere a cererii de înregistrare a mărcii şi o notifică solicitantului în termen de o lună de la data adoptării.
Motive absolute de refuz. Se refuză înregistrarea:
 semnelor care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;
 mărcilor care sînt lipsite de caracter distinctiv;
 mărcilor constituite exclusiv din semne ori din indicaţii ce pot servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea,
cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică, timpul fabricării produsului sau prestării serviciului, alte caracteristici ale
acestora;
 mărcilor constituite exclusiv din semne cu caracter elogios;
 mărcilor constituite exclusiv din semne ori din indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale
loiale şi constante;
 semnelor constituite exclusiv din forma impusă de însăşi natura produselor sau din forma produsului necesară pentru
obţinerea unui rezultat tehnic, sau din forma care conferă valoare esenţială produsului;
 mărcilor care prejudiciază imaginea şi/sau interesele statului ori sînt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri, în
special apelurile antiumane, cuvintele, reproducerile şi semnele indecente, precum şi celor de natură să lezeze demnitatea
persoanelor, minorităţilor, etniilor, naţiunilor, sentimentele lor religioase, naţionale, profesionale etc.;
 mărcilor care pot induce în eroare consumatorul în ceea ce priveşte originea geografică, calitatea ori natura produsului
şi/sau a serviciului;
 mărcilor care conţin reproduceri sau imitaţii de steme, drapele şi embleme de stat, denumiri depline sau abreviate de
organizaţii internaţionale şi interguvernamentale, semne, sigilii oficiale de control, de garanţie şi de marcare, decoraţii şi alte
semne de distincţie care, în lipsa autorizaţiei autorităţilor competente, trebuie refuzate în conformitate cu art.6 ter din Convenţia
de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883, denumită în continuare Convenţia de la Paris;
 mărcilor care conţin denumirea oficială sau istorică a statului sau abrevierea ei ori denumiri ale unităţilor administrativ-
teritoriale, reproduceri de insigne, de embleme sau de ecusoane, altele decît cele protejate conform art.6 ter din Convenţia de la
Paris, şi care prezintă un interes public deosebit, cu excepţia cazurilor cînd înregistrarea este autorizată de autorităţile
competente;
 mărcilor care conţin semne de înaltă valoare simbolică, în special simboluri religioase;
 mărcilor care conţin ori sînt constituite:
- dintr-o indicaţie geografică menită să identifice vinuri sau alte produse alcoolice, cu condiţia că cererea de înregistrare
a mărcii este posterioară cererii de înregistrare a indicaţiei geografice sau denumirii de origine; sau
- dintr-o desemnare identică ori similară cu o indicaţie geografică sau cu o denumire de origine protejată pe teritoriul RM,
în cazurile cînd produsele nu au originea corespunzătoare indicaţiei geografice sau denumirii de origine, chiar dacă originea
adevărată a produsului este indicată, ori dacă indicaţia geografică sau denumirea de origine este utilizată în traducere ori
este însoţită de expresii cum ar fi “de genul”, “de tipul”, “de stilul”, “imitaţie” sau de o expresie similară, precum şi în
cazul cînd mărcile sînt solicitate pentru produse neacoperite de indicaţia geografică sau de denumirea de origine protejată
în măsura în care aceste produse sînt comparabile cu cele pentru care indicaţia geografică sau denumirea de origine este
protejată ori în măsura în care utilizarea mărcii solicitate, fără un motiv justificat, ar permite să se obţină un profit nemeritat
din reputaţia indicaţiei geografice sau a denumirii de origine protejate;
 mărcilor în măsura în care utilizarea acestora contravine altor acte normative decît cele din domeniul proprietăţii
intelectuale.
Dispoziţiile menționate nu se aplică dacă solicitantul prezintă suficiente dovezi că, pînă la data de depozit a cererii de
înregistrare a mărcii şi ca urmare a folosirii acesteia, marca a dobîndit un caracter distinctiv în raport cu produsele şi/sau serviciile
revendicate.
Semnele menţionate pot fi incluse ca elemente neprotejate în marcă dacă nu ocupă în aceasta o poziţie dominantă şi dacă
există decizia corespunzătoare a autorităţii competente. Autorităţi competente ale RM sînt: Guvernul – privind folosirea
denumirii oficiale sau istorice a statului; ministerele – privind folosirea semnelor, sigiliilor oficiale de control, de garanţie şi de
marcare, aprobate de ministerul respectiv; consiliile locale – privind folosirea denumirilor unităţilor administrativ-teritoriale.
 52
Indicaţiile geografice şi denumirile de origine protejate pe teritoriul RM pot fi incluse în marcă doar în cazul în care
solicitantul deţine dreptul de utilizare a indicaţiei geografice sau a denumirii de origine protejate. Indicaţiile geografice ale altor
state vor fi admise pentru utilizare în cadrul mărcii în cazul în care această utilizare nu contravine prevederilor prezentei legi şi
există înregistrarea în ţara de origine. Indicaţiile geografice şi denumirile de origine protejate incluse în marcă vor constitui
elementele neprotejate ale mărcii.
Motive relative de refuz. Se refuză înregistrarea şi în cazul cînd marca:
 este identică cu o marcă anterioară înregistrată pentru produse şi/sau servicii identice;
 este identică ori similară cu o marcă anterioară şi, din cauza identităţii ori similitudinii produselor şi/sau serviciilor pe care
le desemnează cele două mărci, există riscul de confuzie pentru consumator, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară;
 este identică ori similară cu o marcă anterioară şi este solicitată spre înregistrare pentru produse şi/sau servicii care nu sînt
similare cu cele pentru care marca anterioară este înregistrată, în cazul cînd marca anterioară se bucură de renume în RM şi dacă
utilizarea mărcii solicitate, fără un motiv justificat, ar aduce un profit nemeritat din caracterul distinctiv ori din renumele mărcii
anterioare sau le-ar aduce atingere acestora.
Mărci anterioare sînt:
a) mărcile a căror dată de depozit sau, după caz, de prioritate, este anterioară datei de depozit a cererii de înregistrare a
mărcii, ţinînd cont, după caz, de dreptul de prioritate, invocat în sprijinul acestei mărci, şi care aparţin următoarelor categorii:
- mărci înregistrate în RM;
- înregistrări internaţionale care îşi extind efectele în RM;
b) cererile de înregistrare a mărcilor, sub rezerva înregistrării acestora;
c) mărcile care, la data de depozit a cererii de înregistrare a mărcii sau, după caz, la data priorităţii invocate în sprijinul
cererii, sînt recunoscute notorii în RM în sensul art.6 bis din Convenţia de la Paris.
O marcă este refuzată la înregistrare şi în cazul în care aduce atingere unui drept dobîndit anterior, în special dreptului la
nume, la imagine, inclusiv în ceea ce priveşte numele sau imaginea unei personalităţi notorii în RM, dreptului de autor, dreptului
la o indicaţie geografică protejată sau la o denumire de origine protejată, la un desen sau la un model industrial protejat sau unui
alt drept de proprietate intelectuală protejat conform legii.
În cazul opoziţiei, o marcă este refuzată la înregistrare, de asemenea, în măsura în care este demonstrat că:
a) drepturile la o marcă neînregistrată sau la un alt semn utilizat în comerţ, inclusiv denumirea persoanei juridice, au fost
dobîndite de către opozant înainte de data de depozit a cererii de înregistrare a mărcii sau înainte de data priorităţii invocate în
sprijinul acestei cereri, după caz, şi sînt confirmate printr-un act legal sau prin probe ce demonstrează că pe piaţa RM fie au fost
plasate produse şi/sau servicii identice sau similare cu cele solicitate, marcate cu acest semn, fie sînt promovate sau se negociază
promovarea/plasarea produselor şi/sau serviciilor identice sau similare cu cele solicitate, marcate cu semnul respectiv care
beneficiază de protecţie şi se bucură de renume cel puţin într-un stat parte la Convenţia de la Paris sau la Acordul de instituire a
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, iar prin utilizarea mărcii solicitate s-ar crea un risc de confuzie cu semnul anterior ori fără
motive justificate s-ar profita de renumele acestui semn;
b) agentul sau reprezentantul titularului mărcii respective în una dintre ţările Uniunii solicită înregistrarea acesteia pe propriul
său nume, fără autorizaţia titularului, cu excepţia cazului în care agentul sau reprezentantul titularului îşi justifică acţiunile;
c) aduce atingere unui drept anterior ce ţine de imaginea sau de numele unei personalităţi notorii în RM.
Nu poate fi refuzată înregistrarea unui semn în calitate de marcă, din motivele sus-menționate, în cazul în care titularul mărcii
anterioare sau al dreptului anterior ori succesorul lui de drepturi, ori, după caz, autoritatea abilitată cu ocrotirea valorilor culturale
ale statului îşi exprimă consimţămîntul expres pentru înregistrarea semnului posterior, cu excepţia mărcilor identice solicitate
pentru produse şi/sau servicii identice.
Natura produselor şi/sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii în nici un caz nu constituie un obstacol la
înregistrarea acesteia.
Înregistrarea mărcii și eliberarea certificatului. În cazul în care, în urma examinării cererii, se constată că sînt îndeplinite
condiţiile pentru înregistrarea mărcii, precum şi în cazul în care nu a fost depusă nicio contestaţie împotriva înregistrării sau
contestaţiile depuse au fost respinse, AGEPI înregistrează marca, cu condiţia achitării taxei în cuantumul şi în termenul stabilite.
Datele privind înregistrarea mărcii se înscriu în Registrul naţional al mărcilor, iar titularului i se eliberează certificatul de
înregistrare a mărcii. Datele referitoare la înregistrare se publică în BOPI.
În cazul în care înregistrarea mărcii este condiţionată de prezentarea unei permisiuni din partea autorităţilor competente,
perioada cuprinsă între data depunerii cererii pentru acordarea permisiunii respective şi data eliberării deciziei autorităţii
competente în acest sens nu se ia în considerare la calcularea termenului de achitare a taxei de înregistrare şi eliberare a
certificatului de înregistrare a mărcii, cu condiţia prezentării copiei de pe cererea respectivă la AGEPI pînă la expirarea
termenului menţionat.

Dobîndirea dreptului asupra mărcii prin recunoașterea notorietății mărcii

Marca notorie este marcă larg cunoscută în RM la data depunerii unei cereri de înregistrare de marcă sau la data priorităţii
revendicate în cerere, în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele şi/sau serviciile cărora li se aplică marca, fără a fi
necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii notorii în RM pentru a fi opusă.
Marca poate fi recunoscută ca fiind notorie în urma unei cereri de constatare a notorietăţii, depusă la judecătoria în a cărei
jurisdicţie este sediul AGEPI, sau a unei cereri reconvenţionale într-o acţiune de apărare a drepturilor, depusă la aceeaşi instanţă.
Mărcii notorii i se acordă protecţie juridică în conformitate cu lege. Durata de protecţie a mărcii notorii este nelimitată.
Depunerea cererii de constatare a notorietăţii mărcii. În cazul apariţiei unui conflict referitor la o marcă larg cunoscută în
RM în cadrul unui segment de public vizat, persoana interesată care utilizează cu bună-credinţă în activitatea sa comercială
 53
această marcă poate depune o cerere de constatare a notorietăţii mărcii la judecătoria în a cărei jurisdicţie este sediul AGEPI, în
conformitate cu prevederile art. 166 din Codul de procedură civilă.
Cererea trebuie să se refere la o singură marcă. O singură marcă se consideră semnul utilizat întocmai într-un ansamblu
concret de elemente.
Prin segment de public vizat se înţeleg:
 consumatorii actuali şi/sau consumatorii potenţiali ai produselor şi/sau ai serviciilor pentru care se foloseşte marca;
 specialiştii în ramura respectivă;
 persoanele implicate în reţelele de distribuţie a produselor şi/sau a serviciilor pentru care se foloseşte marca;
 reţeaua de afaceri al căror obiect îl constituie produsele şi/sau serviciile pentru care se foloseşte marca (importatori,
licenţiaţi, vînzători angro etc.).
Criteriile de constatare a notorietăţii mărcii. Notorietatea mărcii pe teritoriul RM se constată în temeiul următoarelor criterii:
 marca este recunoscută de către consumatorii actuali şi/sau cei potenţiali ai produselor şi/sau ai serviciilor pentru care se
utilizează ori de către persoanele implicate în asigurarea reţelelor de distribuţie a produselor şi/sau a serviciilor pentru care se
utilizează marca, ori de cercurile de afaceri în care sînt implicate produsele şi/sau serviciile pentru care se utilizează marca, iar
impresia despre nivelul calităţii produselor şi/sau a serviciilor se asimilează cu (se referă la) marca din ţară sau de pe piaţa
mondială;
 marca posedă un grad înalt de distinctivitate, inerentă sau dobîndită ca rezultat al utilizării intensive;
 marca este larg cunoscută pe teritoriul RM, inclusiv din publicitate;
 marca posedă valoare comercială ca rezultat al folosirii îndelungate şi intensive în ţară sau pe piaţa mondială.
La adoptarea hotărîrii de constatare a notorietăţii mărcii, pe lîngă criteriile nominalizate, pot fi luate în considerare şi alte
criterii relevante pentru o marcă notorie.

Dobîndirea drepturilor asupra mărcii pe cale internațională

Prevederile legale se aplică mutatis mutandis şi înregistrărilor internaţionale, conform Aranjamentului de la Madrid sau
Protocolului referitor la Aranjament, care au ca ţară de origine sau care îşi extind efectele în RM, cu excepţia cazurilor cînd
aceste acte prevăd altfel.
Cererea internaţională. Cererea internaţională conform art.3 al Aranjamentului de la Madrid pentru o marcă înregistrată în
Registrul naţional al mărcilor sau cererea internaţională conform art.3 al Protocolului referitor la Aranjament, după caz, pentru
o marcă avînd ca ţară de origine RM, depusă spre înregistrare sau înregistrată în Registrul naţional al mărcilor, se depune la
Biroul Internaţional al Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală, denumit Biroul Internaţional, prin intermediul AGEPI.
Cererea internaţională poate fi depusă de orice persoană fizică sau juridică care are în RM o întreprindere industrială sau
comercială efectivă şi funcţională ori, în lipsa acesteia, îşi are aici domiciliul, ori, în lipsa acestora, este cetăţean sau resortisant
al RM.
Cererea internaţională care trebuie să se bazeze pe o marcă înregistrată, depusă la AGEPI pînă la data înregistrării mărcii, va
fi considerată depusă la AGEPI la data înregistrării mărcii în Registrul naţional al mărcilor.
Cererea internaţională va fi perfectată în conformitate cu prevederile Regulamentului comun şi va conţine menţiuni speciale
referitoare la ţările asupra cărora se solicită extinderea teritorială a protecţiei ce rezultă din înregistrarea internaţională.
Titularul unei înregistrări internaţionale, în care este desemnată RM conform Protocolului referitor la Aranjament, poate
solicita, conform art.9 quinquies din acest Protocol, transformarea înregistrării internaţionale în cerere de înregistrare a aceleiaşi
mărci la AGEPI în cazul cînd înregistrarea internaţională, la solicitarea oficiului ţării de origine a acesteia, este radiată, în tot
sau în parte, în ce priveşte produsele şi/sau serviciile enumerate în înregistrarea respectivă.
Cererea va fi tratată ca şi în cazul în care ea ar fi fost depusă direct la AGEPI la data înregistrării internaţionale sau, după caz,
la data extinderii teritoriale posterioare asupra RM, iar dacă înregistrarea internaţională avea prioritate, cererea în cauză
va beneficia de aceeaşi prioritate, sub rezerva ca:
 cererea să fie depusă în termen de 3 luni de la data la care înregistrarea internaţională a fost radiată din Registrul
internaţional;
 produsele şi/sau serviciile enumerate în cerere să fie acoperite de lista produselor şi/sau serviciilor cuprinse în înregistrarea
internaţională referitoare la RM;
 cererea să corespundă tuturor prevederilor Legii nr.38/2008 şi ale Regulamentului;
 cererea să fie însoţită de dovada achitării taxelor stabilite.
Cererea de transformare va fi însoţită de un document eliberat de Biroul Internaţional, în care se vor specifica marca şi
produsele şi/sau serviciile pentru care a fost desemnată RM înainte de radierea înregistrării internaţionale din Registrul
internaţional.
Dacă la data radierii înregistrării internaţionale din Registrul internaţional termenul prevăzut pentru notificarea unui refuz
provizoriu conform art.5(2) al Protocolului referitor la Aranjament a expirat şi dacă la această dată AGEPI nu a emis nici un
refuz şi nu există nici o acţiune în instanţă privind retragerea protecţiei referitor la marca în cauză, procedura de opoziţie
prevăzută la art.40 nu se va aplica, iar AGEPI va înregistra marca.

Stingerea drepturilor asupra mărcii

Renunţarea la marcă. Titularul, sub rezerva achitării taxei stabilite, poate să renunţe la marcă pentru toate sau numai pentru
o parte din produsele şi/sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată.
Renunţarea la marcă se declară în scris la AGEPI de către titularul mărcii sau de către persoana împuternicită de acesta, iar
drepturile asupra mărcii se sting de la data înscrierii renunţării în Registrul naţional al mărcilor.
 54
Renunţarea este înregistrată numai cu acordul tuturor titularilor de drepturi referitoare la marcă, înscrişi în Registrul naţional
al mărcilor. În cazul cînd a fost înregistrat un contract de licenţă, renunţarea la marcă se înscrie în Registrul naţional al mărcilor
numai dacă titularul mărcii demonstrează că l-a informat pe licenţiat despre intenţia de a renunţa la marcă.
Decăderea din drepturile asupra mărcii. Titularul mărcii este decăzut din drepturile asupra mărcii în urma unei cereri de
decădere din drepturi, depuse la judecătoria în a cărei jurisdicţie este sediul AGEPI, sau a unei cereri reconvenţionale într-o
acţiune de apărare a drepturilor, depuse la aceeaşi instanţă, dacă:
a) în decursul unei perioade neîntrerupte de 5 ani, fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei utilizări efective în
RM pentru produsele şi/sau serviciile pentru care a fost înregistrată; totodată, nimeni nu poate cere ca titularul să fie decăzut din
drepturi dacă, în perioada de la expirarea termenului indicat pînă la depunerea cererii de decădere din drepturi sau a cererii
reconvenţionale, marca a făcut obiectul unui contract de cesiune sau de licenţă ori obiectul unei începeri sau a unei reluări de
utilizare reală; cu toate acestea, dacă începerea sau reluarea utilizării mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de depunerea cererii de
decădere sau a cererii reconvenţionale, termenul respectiv începînd cel mai devreme la expirarea perioadei neîntrerupte de 5 ani
de neutilizare, utilizarea nu este luată în considerare în cazul cînd pregătirile pentru începerea sau pentru reluarea utilizării au
intervenit numai după ce titularul a aflat că cererea de decădere sau cererea reconvenţională ar putea fi depusă; perioada cuprinsă
între data depunerii cererii şi data emiterii deciziei de înregistrare nu se include în termenul de 5 ani;
b) prin activitatea sau prin inactivitatea titularului, marca a devenit denumire uzuală în comerţul cu un produs şi/sau cu un
serviciu pentru care a fost înregistrată;
c) în urma utilizării mărcii de către titularul acesteia sau cu consimţămîntul lui, marca poate induce în eroare consumatorul,
în special în ceea ce priveşte natura, calitatea sau provenienţa geografică a produselor şi/sau a serviciilor pentru care a fost
înregistrată.
d) a fost retrasă permisiunea de folosire a denumirii oficiale sau istorice a statului în marca de produs şi/sau serviciu, în
conformitate cu legislaţia.
Sarcina prezentării probelor privind utilizarea efectivă a mărcii revine titularului mărcii.
În cazul în care motivul decăderii din drepturi este valabil numai pentru o parte din produsele şi/sau serviciile pentru care
marca a fost înregistrată, titularul este declarat decăzut din drepturi numai pentru produsele şi/sau serviciile respective.
Decăderea din drepturi produce efecte juridice de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoriei în a cărei jurisdicţie este
sediul AGEPI.
Motive absolute de nulitate. Marca este declarată nulă în urma unei cereri de anulare, depuse la judecătoria în a cărei
jurisdicţie este sediul AGEPI, sau a unei cereri reconvenţionale într-o acţiune de apărare a drepturilor, depuse la aceeaşi instanţă,
dacă:
 a fost înregistrată contrar prevederilor menționate;
 solicitantul a acţionat cu rea-credinţă în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii.
Marca se consideră ca fiind înregistrată cu rea-credinţă în cazul în care, la momentul depunerii cererii de înregistrare a
ei, solicitantul ştia sau putea şti că pe piaţa RM se utilizează o asemenea marcă, cu bună-credinţă, de către altă persoană, pentru
produse şi/sau servicii identice sau similare cu cele pentru care marca a fost depusă spre înregistrare ori că sînt promovate sau
se negociază promovarea/plasarea produselor şi/sau serviciilor identice sau similare cu cele pentru care marca a fost depusă spre
înregistrare marcate cu o asemenea marcă, care este anterioară şi care beneficiază de protecţie şi se bucură de renume cel puţin
într‑un stat parte la Convenţia de la Paris sau la Acordul de instituire a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, iar prin utilizarea
mărcii înregistrate se creează un risc de confuzie cu marca anterioară sau fără motive justificate se profită de renumele acesteia.
La anularea mărcii pe motivul înregistrării ei cu rea-credinţă se va ţine cont în special de faptul dacă marca înregistrată este
utilizată pentru produse care generează conflict cu o altă marcă sau dacă titularul mărcii înregistrate utilizează marca doar în
scop de blocaj.
O marcă înregistrată contrar prevederilor menționate nu poate fi declarată nulă dacă, în urma utilizării, ea a dobîndit, după
înregistrare, un caracter distinctiv pentru produsele şi/sau serviciile pentru care a fost înregistrată.
În cazul în care motivul nulităţii vizează numai o parte din produsele şi/sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată,
nulitatea mărcii poate fi declarată numai în privinţa produselor şi/sau serviciilor respective.
Motive relative de nulitate. Marca este declarată nulă în urma unei cereri de anulare, depusă la judecătoria în a cărei jurisdicţie
este sediul AGEPI, sau a unei cereri reconvenţionale într-o acţiune de apărare a drepturilor, depusă la aceeaşi instanţă, şi în cazul
în care:
 există o marcă anterioară şi se îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;
 există un drept anterior şi se îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;
 există o marcă neînregistrată sau un drept anterior şi se îndeplinesc condiţiile prevăzute la alineatul respectiv.
Marca nu poate fi declarată nulă dacă titularul unui drept menţionat ori succesorul de drepturi al acestuia sau, după caz,
autoritatea abilitată cu ocrotirea valorilor culturale ale statului îşi exprimă consimţămîntul expres pentru înregistrarea acestei
mărci pînă la depunerea cererii de anulare sau a cererii reconvenţionale.
Titularul unuia din drepturile menţionate, care a cerut anterior anularea mărcii sau a depus o cerere reconvenţională într-o
acţiune de apărare a drepturilor, nu poate depune o nouă cerere de anulare sau o nouă cerere reconvenţională bazată pe un alt
drept dintre acestea, pe care ar fi putut să-l invoce în sprijinul primei cereri.
Dacă motivul nulităţii vizează numai o parte din produsele şi/sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, nulitatea
mărcii poate fi declarată numai în privinţa produselor şi/sau serviciilor respective.
Limitarea drepturilor prin inacţiunea titularului. Titularul unei mărci anterioare sau al oricărui alt drept anterior, care a
tolerat cu bună-ştiinţă timp de 5 ani consecutivi utilizarea unei mărci posterioare în RM, nu mai are dreptul, în baza mărcii sale
 55
anterioare sau a dreptului anterior, să depună o cerere de anulare şi nici să se opună utilizării mărcii posterioare pentru produsele
şi/sau serviciile pentru care marca posterioară a fost utilizată, cu excepţia cazurilor cînd înregistrarea mărcii posterioare a fost
făcută cu rea-credinţă.
În cazurile menţionate, titularul mărcii posterioare nu poate să se opună utilizării dreptului anterior, chiar dacă acest drept nu
mai poate fi invocat împotriva mărcii sale.

Particularitățile protecției juridice a indicațiilor geografice, denumirilor de origine a produselor, specialităților

tradiționale garantate
Ținînd cont de prevederile Legii nr.66/2008, indicaţie geografică reprezintă denumire a unei regiuni sau a unei localităţi, a
unui loc determinat sau, în cazuri excepţionale, a unei ţări, care serveşte la desemnarea unui produs originar din această regiune
sau localitate, din acest loc determinat sau din această ţară şi care posedă o calitate specifică, reputaţie sau alte caracteristici ce
pot fi atribuite acestei origini geografice şi cel puţin una dintre ale cărui etape de producţie se desfăşoară în aria geografică
delimitată.
Denumire de origine este denumire geografică a unei regiuni sau localităţi, a unui loc determinat sau, în cazuri excepţionale,
a unei ţări, care serveşte la desemnarea unui produs originar din această regiune, localitate, loc determinat sau ţară şi a cărui
calitate sau caracteristici sînt, în mod esenţial sau exclusiv, datorate mediului geografic, cuprinzînd factorii naturali şi umani,
ale cărui etape de producţie se desfăşoară, toate, în aria geografică delimitată.
Specialitate tradiţională garantată este produs agricol sau alimentar tradiţional a cărui specificitate este recunoscută prin
înregistrare conform legii.
Înregistrarea denumirii de origine, indicaţiei geografice sau specialităţii tradiţionale garantate. În cazul în care, în urma
examinării cererii, se constată că sînt îndeplinite condiţiile pentru înregistrarea denumirii de origine, indicaţiei geografice sau
specialităţii tradiţionale garantate, precum şi în cazul în care nu a fost depusă nici o opoziţie sau contestaţie împotriva înregistrării
ori opoziţiile sau contestaţiile depuse au fost respinse, AGEPI decide înregistrarea:
 denumirii de origine – în Registrul naţional al denumirilor de origine protejate;
 indicaţiei geografice – în Registrul naţional al indicaţiilor geografice protejate;
 specialităţii tradiţionale garantate – în Registrul naţional al specialităţilor tradiţionale garantate.
În termen de 3 luni de la data adoptării deciziei de înregistrare, AGEPI eliberează solicitantului, la cerere, fără achitarea taxei,
certificatul privind dreptul de utilizare a denumirii de origine protejate sau a indicaţiei geografice protejate.
Datele referitoare la înregistrarea denumirii de origine, indicaţiei geografice sau specialităţii tradiţionale garantate, precum şi
datele referitoare la deţinătorii dreptului de utilizare a denumirii de origine protejate sau a indicaţiei geografice protejate se
publică în BOPI.
Depunerea cererii de înregistrare. Cererea de înregistrare a unei denumiri de origine, a unei indicaţii geografice sau a unei
specialităţi tradiţionale garantate, denumită în continuare cerere, se depune la AGEPI de către un grup.
Cererea se depune pe un formular-tip aprobat de AGEPI. Cererea şi documentele anexate la ea se prezintă în limba
moldovenească. În cazul în care documentele anexate sînt perfectate în altă limbă, traducerea lor în limba de stat se prezintă în
termen de 2 luni de la data depunerii cererii.
Cererea se depune prin orice modalitate acceptată de AGEPI, în conformitate cu prevederile Regulamentului.
Procedura de examinare a cererii. AGEPI examinează dacă cererea depusă este justificată şi dacă întruneşte condiţiile de
protecţie stabilite de lege. Examinarea nu trebuie să dureze mai mult de 12 luni.
Procedura de examinare include examinarea respectării condiţiilor de depunere a cererii şi examinarea de fond.
Pe durata perioadei de examinare a cererii, AGEPI are dreptul să ceară de la solicitant unele completări sau precizări la
materialele cererii fără de care examinarea nu poate fi efectuată. În cazul notificării solicitantului, termenul cuprins între data
notificării şi data recepţionării de către AGEPI a răspunsului la notificare nu se ia în considerare la calcularea termenului de 12
luni. Materialele solicitate vor fi prezentate în termen de 2 luni de la data primirii notificării.
Dacă, în termenul menționat, solicitantul nu a prezentat materialele solicitate sau nu a depus o cerere de prelungire a
termenului respectiv, cererea se consideră retrasă, fapt ce se notifică solicitantului. Cererea de prelungire a termenului va fi
însoţită de dovada achitării taxelor stabilite. Condiţiile prelungirii termenelor se stabilesc în Regulament.
Înregistrarea internațională a denumirii de origine, indicaţiei geografice sau specialităţii tradiţionale garantate. Cererea
internaţională pentru o denumire de origine înregistrată în Registrul naţional al denumirilor de origine protejate, care are ca ţară
de origine RM, se depune la Biroul Internaţional prin intermediul AGEPI.
Cererea internaţională poate fi depusă de persoanele fizice sau juridice care deţin dreptul de utilizare a denumirii de origine
respective. Cererea internaţională va fi perfectată în conformitate cu prevederile Regulamentului de aplicare a Aranjamentului
de la Lisabona.
Înregistrarea internaţională, avînd ca ţară de origine RM, efectuată de Biroul Internaţional, asigură, fără reînnoire, pe toată
durata de protecţie a denumirii respective în RM, protecţia acesteia în ţările membre ale Aranjamentului de la Lisabona, care nu
au făcut declaraţii de refuz la acordarea protecţiei sau care le-au retras ulterior.
Protecţia internaţională a denumirii de origine va înceta în cazul în care denumirea respectivă va decădea din protecţie pe
teritoriul RM.
Orice înregistrare internaţională notificată de către Biroul Internaţional este supusă procedurii de opoziţie şi examinării de
fond în aceleaşi condiţii ca şi cererea depusă direct la AGEPI.
În cazul cînd înregistrarea internaţională supusă examinării nu întruneşte condiţiile de protecţie prevăzute de lege sau cînd a
fost formulată o opoziţie împotriva acestei înregistrări, AGEPI emite o declaraţie de refuz, pe care o notifică Biroului
Internaţional.
 56
Termenul prevăzut pentru comunicarea declaraţiei de refuz nu va depăşi 1 an de la data recepţionării de către AGEPI a
notificării Biroului Internaţional privind înregistrarea internaţională în cauză.
Orice procedură prevăzută de lege, ulterioară emiterii declaraţiei de refuz, va fi efectuată direct între AGEPI şi solicitant,
reprezentat de un mandatar autorizat.
AGEPI, conform procedurilor prevăzute, va informa Biroul Internaţional despre retragerea totală sau parţială a declaraţiilor
de refuz, precum şi despre toate hotărîrile definitive ale instanţelor judecătoreşti cu privire la revocarea protecţiei sau la anularea
înregistrărilor internaţionale.
Dacă, în urma examinării a unei înregistrări internaţionale notificate de Biroul Internaţional, se constată că denumirea de
origine corespunzătoare a fost utilizată pe teritoriul Republicii Moldova de către terţi pînă la data notificării, AGEPI va acorda
terţilor un termen de cel mult 2 ani pentru sistarea utilizării denumirii respective şi va comunica acest fapt Biroului Internaţional
în termen de 3 luni de la expirarea termenului prevăzut de lege.

Protecția juridică a denumirilor de firmă

Conceptul de denumire de firmă. În doctrină s-a afirmat că cel mai important mijloc de individualizare a persoanei juridice
în activitatea economică este denumirea de firmă. Dacă persoana fizică este identificată în societate prin nume şi prenume,
persoana juridică se individualizează faţă de alţi participanţi la circuitul civil, inclusiv de alte persoane juridice, prin denumirea
sa. Art.66 din Codul civil prevede că persoana juridică participă la raporturile juridice numai sub denumire proprie, stabilită în
actele constitutive şi înregistrată în modul stabilit. Această obligaţie se impune persoanelor juridice nu numai în scopuri de
evidenţă şi control administrativ,economic sau financiar, dar îndeosebi ca modalitate de integrare şi de reclamă pe piaţă. Persoana
juridică poate avea o singură denumire.
Pornind de la dispoziţiile legale, persoana juridică are o singură denumire stabilită de actele constitutive şi înscrisă în
Registrul de stat. Denumirea trebuie să fie unică, adică să fie irepetabilă, asigurîndu-se astfel inconfundabilitatea cu denumirile
unor alte persoane juridice. Denumirea trebuie să fie scrisă în limba română, cu caractere latine. Numai literele alfabetului latin
permit respectarea dispoziţiilor constituţionale privind limba de stat . Dacă s-ar permite, de exemplu, utilizarea caracterelor
chirilice, ar trebui să se permită şi utilizarea caracterelor specifice limbilor arabă, chineză, japoneză etc., ori atunci s-ar crea o
situaţie în care o mare parte din participanţii la circuitul civil din RM nu ar desluşi denumirea corectă a persoanei juridice.
Principiile denumirii de firmă. În literatura juridică se analizează trei principii ale denumirii: al exclusivităţii, al veridicităţii
şi al stabilităţii.
 Principiul exclusivităţii îşi are fundamentul în art. 66 din Codul civil. Prin denumire, persoana trebuie să se deosebească
de toţi ceilalţi participanţi la circuitul civil. În esenţă, acest principiu asigură individualizarea persoanei juridice şi, implicit, nu
admite confuzia dintre subiectele circuitului civil. În acest sens, se stabileşte că denumirea trebuie să fie proprie, adică
inconfundabilă. Ea poate deveni proprie şi exclusivă numai dacă, la momentul cînd se solicită înregistrarea, în Registrul de stat
nu există o altă persoană juridică cu o asemenea denumire. În legătură cu aceasta, se cere o precizare: principiul exclusivităţii
prevede întreaga denumire sau numai partea accesorie.
 Principiul veridicităţii constă în faptul că denumirea trebuie să reflecte just forma juridică de organizare a persoanei
juridice, să conţină dispoziţii care să corespundă realităţii, fără a induce în eroare participanţii la circuitul civil, în special
consumatorul (art.66 alin.(5)). Principiul veridicităţii este protejat de normele analizate anterior, inclusiv de cele care stabilesc
obligativitatea indicării formei juridice de organizare a societăţii, numele asociatului în unele forme de societăţi comerciale,
indicarea abrevierilor: fond de investiţii, bursă de mărfuri, lombard, bancă, etc.
 Principiul stabilităţii îşi găseşte reflectarea în obligaţia persoanei juridice de a utiliza denumirea sa în raporturile cu terţii
în forma în care este indicată în actele de constituire şi în Registrul de stat. După cum se menţionează în literatura juridică,
interesul practic al păstrării denumirii în forma neschimbată priveşte nu numai titularul ei, dar şi alţi participanţi la circuitul civil,
consu-matorul şi chiar statul. Interesul titularului sau al purtătorului denumirii constă în faptul că lui îi aparţine dreptul exclusiv
de a o utiliza în circuitul civil. Acest drept permite titularului care a devenit popular pe piaţă să dobîndească beneficii importante.
Alături de alte atribute de identitate, denumirea rămîne în subconştientul consumatorului prin impresia pe care a produs-o
calitatea bunurilor, mărfurilor şi serviciilor prestate de persoana juridică.
Structura denumirii de firmă. Denumirea persoanei juridice este compusă din elemente care permit identificarea ei. Deşi
toate acestea sunt obligatorii, important este să se distingă cuvintele şi sintagmele care, conform legii, trebuie incluse în denumire
fără ca ele să fie schimbate de sintagmele, cuvintele, literele etc. introduse arbitrar de fondatori. Doctrina juridică evidenţiază în
structura denumirii două părţi: corpul şi accesoriul.
 Corpul este format din elemente obligatorii, pe cînd accesoriul poate avea şi elemente obligatorii, şi elemente selectate
arbitrar de fondatori. Corpul firmei este compus din formula care indică forma de organizare a persoanei juridice. Relativ la
forma de societate, legiuitorul dispune în Codul civil, la art.66 alin.(2), că denumirea persoanei juridice trebuie să includă în
limba română forma juridică de organizare. În dezvoltarea acestei dispoziţii, alte dispoziţii stabilesc expres că denumirea deplină
trebuie să includă, după caz, cuvintele „societate în nume colectiv”, „societate în comandită”, „societate cu răspundere limitată”,
„societate pe acţiuni”, „cooperativă de producţie”, „cooperativă de întreprinzător”, „întreprindere de stat”, „asociaţie”,
„fundaţie”, „instituţie”, iar denumirea lor prescurtată să conțină abrevierea respectivă. Legea nu stabileşte plasarea formulei care
indică forma de organizare a persoanei juridice, de aceea fondatorii sau membrii sunt cei care determină locul corpului în
denumire. Corpul permite gruparea persoanelor juridice după forma lor, fapt important, deoarece dau participanţilor la circuitul
civil posibilitatea de a obţine o informaţie despre subiectul cu care contractează.
 Accesoriul este elementul identificator care deosebeşte o persoană juridică de o alta cu aceeaşi formă. Accesoriul depinde
în mare măsură de forma persoanei juridice, de genul de activitate desfăşurat de ea, de alţi factori indicați în lege sau identificaţi
 57
de fondatori. în structura accesoriului pot figura numai elemente obligatorii, dacă acestea singularizează denumirea, ori pot fi şi
elemente obligatorii, şi elemente selectate arbitrar de fondatori, ori numai elemente selectate arbitrar.
La partea obligatorie a denumirii (corp sau corp + accesoriu obligatoriu) se adaugă accesoriul selectat arbitrar de fondator.
Accesoriul arbitrar poate consta din litere, cifre, cuvinte. Avînd libertatea de a alege accesoriul, fondatorul trebuie să ţină cont
de anumite limite prevăzute de dispoziţiile legale.
Legal, denumirii de firmă i se pun anumite limite. Ea nu trebuie să conţină:
 cuvinte ori sintagme care contravin prevederilor legale;
 cuvinte ori sintagme care contravin normelor morale;
 cuvinte sau abrevieri care ar induce in eroare cu privire la forma sa;
 nume proprii dacă acestea nu coincid cu numele fondatorilor sau asociaților şi dacă în acest sens nu există acordul persoanei
sau al moştenitorilor ei cu privire la folosirea numelui.
Dreptul asupra denumirii de firmă. Persoana juridică a cărei denumire este înregistrată are dreptul să o utilizeze. Cel care
foloseşte denumirea unei alte persoane juridice este obligat, la cererea ei, să înceteze utilizarea denumirii şi să îi repare
prejudiciul. Dreptul persoanei juridice asupra denumirii apare de la data înscrierii persoanei în Registrul de stat sub denumirea
respectivă. Persoana juridică dobîndeşte dreptul exclusiv de utilizare a denumirii sale, drept absolut, opozabil tuturor
participanţilor la circuitul civil. Dreptul titularului asupra denumirii este confirmat prin certificatul de înregistrare şi prin extrasul
din Registrul de stat.

Tema: OBIECTELE NETRADIȚIONALE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Protecția juridică a soiurilor de plante
În conformitate cu prevederile Legii nr.39/2008, drepturile asupra unui soi sînt obţinute şi protejate pe teritoriul RM prin
acordarea unui brevet pentru soi de plantă de către Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală în conformitate cu prezenta
lege şi actele normative subordonate legii, precum şi cu tratatele internaţionale la care RM este parte.
Întinderea protecţiei juridice prin brevet este determinată de ansamblul caracterelor esenţiale ale soiului, expuse în descrierea
oficială a acestuia.
Condiţiile de brevetabilitate a soiului. Un soi este brevetabil numai dacă este:
 distinct;
 uniform;
 stabil;
 nou.
Soiul trebuie să fie desemnat printr-o denumire.
Distinctivitatea. Soiul este considerat distinct dacă se deosebeşte clar, prin cel puţin unul sau mai multe caractere relevante,
care rezultă dintr-un anumit genotip sau dintr-o combinaţie de genotipuri, de orice alt soi notoriu cunoscut la data înregistrării
cererii de brevet la AGEPI sau, după caz, la data priorităţii revendicate.
Distinctivitatea unui soi este definită prin caractere ce pot fi recunoscute şi descrise cu precizie.
Soiul este considerat notoriu dacă, la data depunerii cererii:
 este protejat în RM sau într-un alt stat şi este înscris într-un registru oficial al soiurilor protejate;
 este admis în Catalogul soiurilor de plante al RM sau în registre şi cataloage similare din alte state;
 există o cerere înregistrată în RM pentru acordarea protecţiei soiului sau pentru includerea lui în Catalogul soiurilor de
plante, cu condiţia ca cererea să conducă la acordarea protecţiei sau la includerea în catalog;
 există o cerere înregistrată în alt stat pentru acordarea protecţiei soiului sau pentru includerea lui într-un catalog de soiuri,
cu condiţia ca cererea să conducă la acordarea protecţiei sau la includerea în catalog.
Uniformitatea. Soiul este considerat uniform dacă, luînd în considerare variaţiile ce rezultă din particularităţile lui de
reproducere, plantele soiului rămîn suficient de uniforme în expresia caracterelor incluse în examinarea distinctivităţii soiului,
precum şi a altor caractere folosite pentru descrierea soiului.
Stabilitatea. Soiul este considerat stabil dacă, după înmulţiri repetate sau la sfîrşitul fiecărui ciclu de înmulţire, caracterele
relevante pentru stabilirea distinctivităţii şi orice alte caractere folosite pentru descrierea soiului rămîn invariabile.
Noutatea. Soiul este considerat nou dacă, la data depunerii cererii de brevet la AGEPI sau la data priorităţii revendicate,
materialul de înmulţire sau recoltat al soiului nu a fost vîndut, nici nu a fost pus la dispoziţia terţilor de către ameliorator sau cu
consimţămîntul acestuia în scopul exploatării soiului:
 pe teritoriul RM – cu mai mult de un an înainte de data depunerii cererii de brevet;
 pe teritoriul altor state – cu mai mult de 4 ani înainte de data depunerii cererii de brevet, iar în cazul arborilor şi viţei de
vie – cu mai mult de 6 ani înainte de data depunerii cererii de brevet.
Nu se aduce atingere noutăţii soiului, dacă:
a) materialul soiului este pus la dispoziţia unei autorităţi oficiale în cadrul unor obligaţii legale sau terţilor, pe bază de contract
sau în cadrul oricărui alt raport de drept, în scopuri de producere, reproducere, multiplicare, condiţionare sau depozitare, cu
condiţia ca amelioratorul să nu-şi piardă dreptul exclusiv de punere la dispoziţie a materialului soiului şi cu condiţia ca nici o
altă punere la dispoziţie a acestuia în scop comercial să nu fi fost făcută anterior, cu excepţia cazului în care materialul soiului a
fost folosit în mod repetat pentru producerea unui hibrid şi dacă materialul hibridului şi materialul recoltat al hibridului au fost
comercializate;
b) materialul soiului este pus la dispoziţie de către o companie sau o firmă unei alte companii sau firme căreia îi este
subordonată sau dacă ambele companii sau firme aparţin în întregime unei terţe companii sau firme, cu condiţia ca acest soi să
nu fi fost pus la dispoziţie anterior;
 58
c) sînt puse la dispoziţie, fără a se face referinţă la soi, materialul soiului sau materialul recoltat al soiului obţinute din plante
cultivate în scop experimental sau în scopul creării sau descoperirii şi dezvoltării unui soi şi care nu sînt utilizate cu scopul unei
noi reproduceri sau multiplicări;
d) materialul soiului este pus la dispoziţie în vederea prezentării soiului de către ameliorator în cadrul unei expoziţii oficial
recunoscute conform Convenţiei privind expoziţiile internaţionale;
e) materialul soiului este pus la dispoziţie în cadrul unui acord dintre ameliorator şi o altă persoană, în virtutea căruia
amelioratorul autorizează producerea materialului de înmulţire sub controlul său.
Obținerea titlului de protecție pentru soiurile de plante. În cazul în care nu au fost depuse contestaţii împotriva acordării
brevetului sau contestaţiile depuse au fost respinse, AGEPI eliberează brevetul persoanei îndreptăţite, cu condiţia plăţii taxelor
stabilite, şi publică în BOPI datele despre acesta.
Brevetul este eliberat de către AGEPI în temeiul hotărîrii de acordare a brevetului.
Data eliberării brevetului este data la care menţiunea de eliberare este publicată în BOPI. Componenţa datelor pentru
publicare se stabileşte de AGEPI. Data eliberării brevetului se înscrie în Registrul naţional de brevete.
Dacă taxele stabilite pentru eliberarea brevetului nu au fost achitate după publicarea menţiunii de acordare a brevetului în
condiţiile prevăzute de Regulament, brevetul nu se va elibera, iar menţiunea privind decăderea titularului din drepturi va fi
înscrisă în Registrul naţional de brevete şi publicată în BOPI.

Protecția juridică a topografiilor circuitelor integrate

Obiectul protecţiei. Reieșind din prevederile Legii nr.655/1999, prin circuit integrat se înţelege un produs, sub forma sa
finală sau sub o formă intermediară, destinat să îndeplinească o funcţie electronică, în care elementele, dintre care cel puţin unul
este un element activ, şi interconexiunile, în totalitate sau parţial, fac parte integrantă din corpul sau suprafaţa unei piese
materiale.
Prin topografie (schemă de configuraţie) a unui circuit integrat se înţelege dispunerea tridimensională, oricare ar fi
expresia ei, a unor elemente, dintre care cel puţin unul este un element activ, şi a tuturor interconexiunilor circuitului integrat
sau a unei părţi din ele ori o astfel de dispunere tridimensională pregătită pentru un circuit integrat destinat fabricării.
Dreptul asupra topografiei este recunoscut şi protejat pe teritoriul RM prin înregistrare, în condiţiile legii, la Agenţia de Stat
pentru Proprietatea Intelectuală, denumită în continuare Agenţie, şi eliberare a certificatului de înregistrare.
Sînt protejate, în condiţiile legii, topografiile originale, adică cele create în urma efortului intelectual al creatorilor, dacă în
momentul creării ele nu sînt cunoscute pentru creatorii de topografii şi fabricanţii de circuite integrate.
O topografie constituită dintr-o combinaţie de elemente şi interconexiuni care sînt cunoscute poate fi protejată numai dacă
combinaţia, luată în ansamblul ei, este originală.
O topografie se consideră originală în cazul în care nu este dovedit contrariul.
Divulgarea informaţiei referitoare la topografie nu influenţează originalitatea ei în cazul în care această divulgare a fost făcută
în termen de 24 de luni pînă la data depunerii la Agenţie a cererii de înregistrare a respectivei topografii de către creator, solicitant
sau o terţă persoană, care a obţinut de la primii informaţia, direct sau indirect. În caz contrar, persoana interesată este obligată
să prezinte dovezile necesare.
Înregistrarea topografiei. Înregistrarea unei topografii la Agenţie se efectuează în baza depozitului naţional reglementar.
Depozitul naţional reglementar pentru înregistrarea unei topografii se constituie din:
1) cerere, redactată pe un formular tip prin care se solicită înregistrarea topografiei, care trebuie să conţină:
- numele şi prenumele sau denumirea şi adresa solicitantului;
- indicaţiile privind dreptul solicitantului de a înregistra topografia;
- numele, prenumele şi adresa creatorului (creatorilor) topografiei;
- denumirea şi destinaţia circuitului integrat realizat pe baza topografiei;
- data creării topografiei;
- data primei exploatări comerciale a topografiei, dacă este cazul;
- numele şi prenumele sau denumirea şi adresa reprezentantului, dacă este cazul;
- semnătura solicitantului sau a reprezentantului;
2) documentaţie tehnică, constituită din materiale grafice şi texte, care conţine informaţia suficientă pentru a permite
identificarea topografiei şi pentru a evidenţia funcţiunea electronică a circuitului integrat care încorporează topografia;
3) două exemplare ale circuitului integrat, dacă acesta a fost realizat şi exploatat în scopuri comerciale;
4) document ce confirmă achitarea taxelor;
5) procură, în cazul depunerii cererii prin intermediul reprezentantului sau al mandatarului autorizat în proprietatea
intelectuală.
Cererea propriu-zisă se redactează în limba de stat pe un formular tip. Celelalte documente ale cererii se depun în limba
moldovenească sau în altă limbă. În ultimul caz, traducerea documentelor cererii în limba de stat se depune la Agenţie în termen
de 2 luni de la data depozitului naţional reglementar. Persoanele fizice care au depus documentele cererii în limba rusă nu sînt
obligate să prezinte traducerea acestora în limba de stat.
Data constituirii depozitului naţional reglementar se consideră data depunerii la Agenţie a tuturor materialelor.
Cererea de înregistrare poate avea ca obiect o singură topografie.
Agenţia examinează documentele necesrae în scopul stabilirii conformităţii lor cu:
a) cerinţele legale formale privind depozitul naţional reglementar (examinarea formală) – în termen de o lună de la data
constituirii depozitului naţional reglementar;
b) cerinţele prevăzute de lege – în termen de 2 luni de la data încheierii examinării formale.
 59
Dacă se constată îndeplinirea tuturor cerinţelor legale, Agenţia emite hotărîrea de înregistrare a topografiei, efectuează
înregistrarea în Registrul Naţional al Topografiilor Circuitelor Integrate şi o notifică solicitantului.
În cazul în care se constată lipsuri sau deficienţe ale documentelor prezentate, acestea se comunică în scris solicitantului în
termen de 15 zile de la data depunerii cererii, acordîndu-i-se un termen de 2 luni de la data primirii notificării pentru prezentarea
completărilor şi rectificărilor necesare.
Dacă solicitantul prezintă în termenul acordat toate completările şi rectificările necesare, Agenţia efectuează procedura de
înregistrare.
Dacă solicitantul nu prezintă în termenul stabilit completările şi rectificările necesare sau se constată că obiectul pentru care
se solicită înregistrarea nu corespunde cerinţelor prevăzute de lege, Agenţia emite hotărîrea de respingere a cererii, comunicîndu-
i în scris solicitantului motivele respingerii.
Agenţia publică datele privind înregistrarea topografiei în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală şi eliberează persoanei
îndreptăţite un certificat de înregistrare a topografiei în termen de 3 luni de la data la care solicitantului i s-a comunicat hotărîrea
de înregistrare a topografiei, cu condiţia achitării taxei corespunzătoare.
Hotărîrea de respingere a cererii de înregistrare a topografiei poate fi contestată de către solicitant la Comisia de Apel a
Agenţiei în termen de 3 luni de la data primirii acesteia. Contestaţia se examinează în decursul a 3 luni de la data înregistrării ei
la Comisia de contestaţii. Decizia Comisiei de Apel se comunică persoanelor interesate în termen de o lună de la data emiterii şi
poate fi atacată în judecată în termen de 3 luni de la data primirii notificării.
În perioada de protecţie, titularul unei topografii înregistrate, denumit în continuare titular, va comunica Agenţiei modificările
privind numele sau denumirea sa, adresa etc.

Noțiunea și particularitățile know-how-ului

Know-how-ul, este considerat şi nominalizat ca atare în legislaţia internă şi convenţiile internaţionale ca obiect de proprietate
industrială, fiind apreciat ca un valoros element al patrimoniului unei întreprinderi. Know-how-ul nu face obiectul unei
reglementări speciale, dar unele legi fac referire la know-how.
Denumirea de know-how este o expresie englezească care se traduce prin „a şti în ce fel”, „a şti cum”, expresie care a intrat
definitiv în patrimoniul terminologic al proprietăţii industriale fiind mult mai frecvent utilizată decât expresia franţuzească de
„savoir faire” având acelaşi înţeles.
Doctrina defineşte know-how-ul ca un ansamblu de cunoştinţe tehnice (informaţii, experienţă, abilitate) nebrevetabile sau
brevetabile dar nebrevetate, necesare fabricării, funcţionării sau comercializării unor produse, sau elaborării şi funcţionării unor
tehnologii ori procedee.
Soluţiile jurisprudenţiale adaugă uneori referiri fie la finalitatea know-how-ului menţionând că acesta este de natură a conferi
un caracter mai competitiv întreprinderii care îl deţine, fie la condiţiile existenţei sale, precizând că aceste cunoştinţe trebuie să
aibă un caracter de noutate şi originalitate.
Modurile de dobîndire a drepturilor asupra know-how-ului. Cunoștințele tehnice care intră în componența unui know-how
fac cel mai adesea obiectul unui contract de know-how. Persoana care deține know-how-ul (furnizorul) se obligă să transmită
know-how-ul prin punerea la dispoziția beneficiarului de documente, schițe, manuale, sau prin trimiterea sau primerea de
tehnicieni în vederea specializării. Beneficiarul se obligă să păstreze secretul asupra tutoror informațiilor obținute, pentru că
altfel know-how-ul respectiv ar intra în domeniul public și ar aduce prejudicii deținătorului.
Deținătorul unui know-how nu are un drept exclusiv asupra informațiilor, procedeelor și elementelor conexe care sunt
incorporate într-un contract de know-how. Noutatea know-how-ului este subiectivă, și ține doar de cunoștințele beneficiarului.
Oricine poate folosi procedee și tehnici identice de fabricare dacă a ajuns în mod corect la cunoașterea lor.
Know-how-ul se mai caracterizează și prin dinamism, în contract poate exista o clauză de cross-licensing în urmă căreia
titularul know-how-ului să beneficieze de eventualele perfecționări ce sunt aduse procedeelor de fabricație, sau tehnologiilor
încorporate, de către utilizator.
Modalitățile de transmitere a know-how-ului. Transmiterea know-how-ului se realizează prin contractul de comunicare de
know-how denumit în mod curent în practică, contract de licenţă de know-how, deşi doctrina franceză consideră, justificat, că
knowhow-ul nefiind sediul unui drept privativ nu se poate admite ideea unei cesiuni sau a unei licenţe.
În Ghidul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale privind licenţele, comunicarea de know-how este tratată totuşi
alături de contractele de licenţă având ca obiect transmisiunea de drepturi de proprietate industrială. Contractul de comunicare
de know-how nu este reglementat prin dispoziţii legale ceea ce conferă părţilor, libertate în redactarea contractului. Nici un text
legal nu impune forma scrisă a contractului deşi, în practică, contractul se redactează în formă scrisă şi nici publicitatea în
vederea opozabilităţii faţă de terţi. Un moment important îl reprezintă negocierea contractului în vederea încheierii sale care
constă în dezvăluirea limitată a conţinutului know-how-ului, a naturii informaţiilor comunicate privind produsul sau procedeul
la care se referă. Acest contract, în lipsa unei reglementări, este supus principiului libertăţii contractuale ce cunoaşte însă o limită
importantă şi anume aceea determinată de dreptul concurenţei. El este un contract sinalagmatic care dă naştere la obligaţii atât
în sarcina comunicantului cât şi în sarcina beneficiarului.
Cât priveşte natura contractului de know-how în literatura juridică s-a considerat că este diferită, după cum obiectul său îl
formează elemente abstracte sau intelectuale.
Pentru elementele materiale care sunt remise beneficiarului, contractul poate fi identificat cu o vânzare sau locaţiune în funcţie
de caracterul definitiv sau temporar al transferului.
Pentru elementele abstracte, intelectuale, obiect al comunicării şi nu al remiterii, contractul de know-how poate fi identificat
cu un contract de antrepriză.
 60
Reprimarea concurenței neloiale
Ținînd cont de prevederile Legii nr.183/2012, concurenţa neloială reprezintă orice acţiune, realizată de întreprinderi în
procesul concurenţei, care este contrară uzanţelor oneste în activitatea economică.
Se interzice întreprinderilor să realizeze acţiuni de concurenţă neloială. Acţiunile de concurenţă neloială interzise se
examinează de către Consiliul Concurenţei, la plîngerea privind presupusele acţiuni de concurenţă neloială depusă de către
întreprinderea ale cărei interese legitime au fost lezate. Plîngerea privind presupusele acţiuni de concurenţă neloială se depune
conform formularului adoptat prin hotărîre a Consiliului Concurenţei.
Întreprinderea ale cărei interese legitime au fost lezate poate înainta plîngerea privind presupusele acţiuni de concurenţă
neloială la Consiliul Concurenţei în termen de 6 luni de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască despre realizarea
presupuselor acţiuni de concurenţă neloială de către o altă întreprindere.
Expirarea termenului de 6 luni constituie temei de refuz de către Consiliul Concurenţei de a examina plîngerea, dar nu
constituie un impediment pentru adresarea în instanţa de judecată în cadrul termenului general de prescripţie.
Dacă nu corespunde cerinţelor menționate, plîngerea depusă nu constituie o plîngere privind presupusele acţiuni de
concurenţă neloială.
În urma examinării cazului de concurenţă neloială, Plenul Consiliului Concurenţei adoptă o decizie privind constatarea
acţiunilor de concurenţă neloială sau privind lipsa acestora.
În cazul constatării acţiunilor de concurenţă neloială, prin decizia Plenului Consiliului Concurenţei, întreprinderea este
sancţionată conform prezentei legi şi/sau obligată să înceteze acţiunile respective.
Este interzisă discreditarea concurenţilor, adică defăimarea sau punerea în pericol a reputaţiei sau credibilităţii
acestora prin:
a) răspîndirea de către o întreprindere a informaţiilor false despre activitatea sa, despre produsele sale, menite să îi creeze o
situaţie favorabilă în raport cu unii concurenţi;
b) răspîndirea de către o întreprindere a unor afirmaţii false despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia,
afirmaţii ce dăunează activităţii concurentului.
Este interzisă instigarea, din interes sau în interesul persoanelor terţe, la rezilierea neîntemeiată a contractului cu concurentul
unei alte întreprinderi, la neîndeplinirea sau la îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale faţă de concurentul
respectiv prin acordarea sau oferirea, mijlocit sau nemijlocit, de recompense materiale, compensaţii sau de alte avantaje
întreprinderii parte a contractului.