Neomodernismul (al doilea modernism) curent literar apărut ca o reacţie împotriva realismului

socialist
-se refera la generatia scriitorilor anilor ’60 (saizecisti), reprezentata de poeti precum: Nichita
Stanescu, M. Sorescu, Ana Blandiana, I. Alexandru, A. E. Baconsky. Liderul poetic al saizecistilor
este Nichita Stanescu (1933-1983).

Trasaturi ale liricii:

- poetii se intorc la izvoarele modernitatii interbelice (Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi);
-revenirea la poezia reflexivă, la discursul subiectiv, cu limbaj metaforizat;
-reinstaurarea epicului,
-libertarea limbajului, ambiguitatea împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd; răsturnarea
firescului
-sensurile infinite;
-expansiunea imaginatiei
-reinterpretarea miturilor;
-poetică a cunoaşterii si a existenţei, universul afectiv al omului contemporan;
-lupta cu verbele  necuvintele;
-sensibilitatea, ironia, spiritul ludic, expresia ermetică, reflectia filosofica, subtilitatea metaforei,
insolitul imaginilor artistice;
-reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic original,
cu un imaginar propriu, inedit;
-arta=cale de cunoaştere;
-discursul dialogic, confesiunea;
-diversificarea formulelor artistice

Către Galateea, de Nichita Stănescu

Incadrare: Poezia face parte din volumul Dreptul la timp(1965), care marchează trecerea spre un
lirism interiorizat, reflexiv, specific celei de-a doua etape de creaţie.
Tema poeziei este iubirea creatoare (iubirea si creatia), legatura dintre artist si creatia sa;
-se realizează răsturnarea relaţiei creator-operă, inversarea rolurilor: artistul este cel „născut" de
operă.
- poezia devine a arta poetica, deoarece, prin mijloace artistice, este redată concepţia autorului
despre poezie (atributele ei specifice) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi creaţia).
Semnificatia titlului: poezia reinterpreteaza, in sensul rasturnarii rolurilor, un mit al Antichitatii:
Pygmalion, sculptor din Cipru, îndrăgostit de una dintre statuile sale de fildeş, se roagă zeiţei
Afrodita s-o însufleţească pentru el. Din căsătoria cu Galateea, opera-femeie plăsmuită de artist, se
naşte un fiu numit Pathos (în greacă, suferinţă, patimă). Sensul mitului este acela că patosul artis-
tului însufleţeşte opera.
Prin prezenţa prepoziţiei către în titlu se realizează caracterul adresat al discursului liric, ca o
invocaţie către Galateea, simbol al fiinţei iubite, al misterului vieţii si al creatiei: poezia se
constituie ca o fierbinte rugă adresată operei de catre eul liric in ipostaza creatorului „nenăscut", de
a-1 crea ca fiinţa vie
Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct iar, la nivelul
expresiei, prin mărcile subiectivităţii: alternarea formelor de persoana I şi a II-a, singular, ale
adjectivului posesiv meu-tău şi ale verbului la prezent.
Compoziţia: poezia are trei secvenţe poetice, corespunzatoare celor trei strofe, in care tensiunea
interioara se amplifica treptat

1
 -fiecare începe cu verbul „ştiu" şi se încheie cu imperativul „naşte-mă"(laitmotiv), ceea ce conferă
simetria compoziţională.
-„genunchiul”, simbolul rugăciunii, constituie un element de recurenţă, iar gestul adoraţiei se
repetă gradat în fiecare strofă.
-discursul liric se organizează gradat în jurul celor două simboluri: Artistul, aflat sub semnul lui
„ştiu" şi Opera, avand puterea de a-1 „naşte"
Treptele cunoaşterii poetice sunt ierarhizate în cele trei strofe, de la perceptibil/ fenomen la
imperceptibil/ esenţă: I - „îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile /.../; II - „Ştiu
tot ce e mai departe de tine"; III - „Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine...".
Prima secvenţă: redă, prin enumeraţii ample, atributele operei, „ştiute" numai de artist şi
reprezentate în forma concretă a însuşirilor femeii iubite: umbra, tăcerile, sânul, mersul,
melancolia, inelul
- omniscienta eului liric este accentuata prin repetarea adj. nehotarat „tot/ toata”
-Ingenuncherea pe piatra este o imagine a suferintei si a jertfei creatorului.
A doua secvenţă depăşeşte cadrul atributelor concrete, Artistul cunoaşte şi inefabilul operei, ceea
ce nu este legat de planul existenţei, orizontul cunoaşterii poetice, exprimat metaforic prin indicii
temporali şi spaţiali: „după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea..." (poetul creeaza cuvinte)
si prin categoriile aproapelui şi departelui: „Ştiu tot ce e mai departe de tine,/ atât de departe, încât
nu mai există aproape". Adverbele de loc ‘departe’si ‘aproape’ sugereaza limitele cunoasterii de tip
rational, care nu poate sa patrunda in esenta tainelor lumii. Poetul realizeaza ca numai cu ajutorul
ratiunii nu poate crea, este nevoie de cunoasterea poetica
Ruptura între planul conştiinţei şi al expresiei este redată în mod dramatic, intuitiile obscure ale
creatorului sunt ireprezentabile în cadrul operei: „Ştiu tot [...]/ şi tot ce e dincolo de ele,/ şi atât de
departe, încăt nu mai are nici nume".
Personificarea ‘genunchiul pietrelor’ sugereaza insufletirea operei de arta, dar si o altă relaţie a
artistului-poet cu lumea decât în strofa anterioară: trecerea de la perceperea exterioară/ de la
contemplaţie la comunicarea intimă
Verbul „îngână" poate avea ca sens conotativ atât verbul „cântă", cât şi verbul „imită". Prin cântec/
poezie, lumea reală devine o copie/ imitaţie (mimesis) a lumii plăsmuite de artist.
Ultima secvenţă: Elementele lumii înseşi (copacii, râurile, pietrele) sunt doar „umbre" ale artei;
materia se naşte din operă, dobândeşte sens din ea, iar artistul este o punte de legătură între operă şi
materie: copacii devin „umbre de lemn ale vinelor tale”, raurile devin „miscatoare umbre ale
sangelui tau”
-natura apare ca insufletita de opera si nu invers, rasturnandu-se conceptul traditional de mimesis:
nu arta este o copie a lumii, ci lumea este o copie a artei.
- metafora personificatoare „pietrele - umbre de piatra ale genunchiului meu” arata suferinta,
umilinta, jertfa, rugaciunea.
-creatia este implorata sa dea nastere creatorului deoarece creatorul si creatia se nasc si se sustin
reciproc. Creatia este aceea care eternizeaza numele artistului, il face sa treaca dincolo de timp, iar
artistul este cel care da viata operei prin imaginatia si sensibilitatea sa.
· Versuri albe, inegale ca lungime, ingambamentul.