UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Gestiunea financiară a întreprinderii

Anul 1, Grupa 1

Suceava 2018
 FORMAREA COSTURILOR, PREȚURILE ȘI PROFITABILITATEA

1.Costurile unei întreprinderi

În procesul activităţii sale întreprinderea efectuează cheltuieli materiale şi băneşti

pentru reproducţia simplă şi lărgită a fondurilor fixe şi mijloacelor circulante, fabricarea şi
realizarea produselor, dezvoltarea socială a colectivelor de muncă etc. Cea mai mare pondere
în totalul cheltuielilor întreprinderii o deţin cheltuielile pentru fabricarea producţiei.
Întreprinderea suportă, de asemenea, cheltuieli la realizarea (desfacerea) producţiei, adică
suportă cheltuieli extraproductive sau comerciale (pentru transport, ambalaj, păstrare, reclamă
Cheltuielile de producţie şi cheltuielile comerciale alcătuiesc costul total sau comercial al
producţiei. Determinarea reală a acestuia la întreprindere este necesară pentru: investigaţiile
de marketing şi adoptarea în baza acestora a deciziei privind începerea procesului de fabricare
a unui nou articol (prestării unui nou tip de servicii) cu cheltuieli mai mici; stabilirea gradului
de impact al anumitelor articole de cheltuieli asupra costului producţiei (lucrărilor,
serviciilor); formarea preţurilor; calcularea corectă a rezultatelor financiare ale activităţii, iar
respectiv şi a impozitului pe venit.

Costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) este astfel estimarea valorică a resurselor

naturale, materiale, termoenergetice, fondurilor fixe, resurselor de muncă şi a altor resurse
utilizate în procesul de fabricare şi realizare a produselor (lucrărilor, serviciilor). Cheltuielile
ce formează costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) se grupează conform conţinutului lor
economic în următoarele elemente:

- cheltuieli materiale (minus deşeurile restituibile), cota acestora în suma totală a cheltuielilor
constituie 60-90%; doar în ramurile industriei extractive cota lor e mai mică;

- cheltuielile pentru reatribuţia muncii personalului principal de producţie al întreprinderii,

inclusiv primele pentru rezultatele de producţie;

- cheltuielile pentru necesităţile sociale sunt defalcările în fondurile sociale extrabugetare (de
pensii, asigurări sociale, angajare a forţei de muncă, de asigurare medicală obligatorie);

- amortizarea fondurilor fixe – uzura fondurilor fixe de producţie, egală cu suma defalcărilor
de amortizare. Tot aici intră şi amortizarea accelerată a fondurilor fixe, precum şi indexarea
lor;

- alte cheltuieli sunt impozitele, defalcările în fondurile extrabugetare speciale, plăţile pentru
degajările maximal admisibile (degajarea substanţelor poluante), asigurarea obligatorie a
bunurilor întreprinderii etc.
 Cheltuielile incluse în costul de producţie pot fi clasificate după diferite criterii. În
funcţie de modul de includere în costul de producţie ele pot fi cheltuieli directe şi indirecte.

Cheltuielile directe sunt cheltuielile proprii unui produs şi pot fi nemijlocit incluse în
costul lui de producţie. Cheltuielile care sunt proprii mai multor tipuri de produse sunt numite
cheltuieli indirecte (cheltuelile de secţie, administrative şi altele). Ele se repartizează pe
diferite tipuri de produse prin diferite metode, de exemplu, proporţional cu salariile directe
calculate pentru fabricarea fiecărui tip de producţie.

La stabilirea costului a unor anumite tipuri de producţie (lucrări, servicii) se foloseşte

gruparea cheltuielilor la unitatea de produs pe articole de calcul, necesară în procesul de
formare a preţurilor la diverse tipuri de articole. În calitate de grupare-tip se foloseşte
următorul nomenclator al articolelor de calculaţie: 1. Materia primă şi materialele. 2.
Semifabricatele, piesele de completare procurate, serviciile întreprinderilor cooperatiste. 3.
Deşeurile restituibile (se scad). 4. Combustibilul şi energia în scopuri tehnologice. 5. Salariul
de bază al muncitorilor din cadrul producţiei. 6. Salariul suplimentar al muncitorilor din
cadrul producţiei. 7. Defalcările pentru asigurarea socială. 8. Cheltuielile pentru pregătirea şi
însuşirea producţiei. 9. Uzura instrumentelor şi accesoriilor cu destinaţie specială şi alte
cheltuieli sociale. 10. Cheltuielile pentru întreţinerea şi exploatarea utilajului. 11. Cheltuielile
comune ale secţiei. 12. Cheluielie generale ale întreprinderii. 13. Pierderile în urma rebutului.
14. Alte cheltuieli de producţie. 15. Cheltuieli care nu sunt legate de producţie.

Una dintre condiţiile principale pentru sporirea gradului de eficienţă a activităţii

întreprinderii este reducerea costului producţiei (lucrărilor, serviciilor). Factorii ce asigură
reducerea preţului de cost sunt: aplicarea tehnologiilor avansate, economisirea materiei prime,
combustibilului, energiei electrice, creşterea productivităţii muncii, reducerea pierderilor în
urma rebuturilor şi staţionărilor, îmbunătăţirea utilizării fondurilor fixe de producţie,
reducerea cheltuielilor de desfacere a producţiei, reglementarea cheltuielilor pentru
întreţinerea aparatului administrativ, modificarea structurii programului de producţie ca
rezultat al realizărilor de asortiment etc.

2. Încasările realizării producţiei (lucrărilor, serviciilor)

Profitul şi rentabilitatea.

Realizarea producţiei finite, a lucrărilor executate, serviciilor prestate permite stabilirea

rezultatului financiar al activităţii întreprinderii. Încasările de la realizarea producţiei
constituie suma mijloacelor băneşti obţinute de întreprindere pentru produsele fabricate,
lucrările executate, serviciile prestate. Aceasta e principala sursă de mijloace pentru
compensarea cheltuielilor şi formarea veniturilor întreprinderilor. În afară de încasările de la
realizarea producţiei de bază, întreprinderea poate obţine încasări din alte realizări (vinderea
fondurilor fixe, a materialelor etc.), precum şi de la operaţiunile extrarealizare (darea
bunurilor în arendă, activitatea mixtă, veniturile din operaţiunile cu hârtii de valoare etc.). Un
moment important în procesul încasărilor este încasarea operativă a mijloacelor. Mărimea
încasărilor de la realizare depinde de volumul producţiei fabricate, asortimentul acesteia,
calitatea şi nivelul preţurilor, ritmicitatea expedierii, formele de decontare etc.
 În prezent pentru întocmirea dărilor de seamă financiare metoda determinării încasărilor
de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) se stabileşte doar după expedierea
producţiei, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor şi prezentarea documentelor de
decontare cumpărătorului (clientului). La declararea politicii sale în domeniul evidenţei
întreprinderea alege metoda de determinare a încasărilor de la realizare numai pentru
scopurile impozitării: fie conform termenelor de plată a producţiei expediate (în cazul
achitării prin transfer – pe măsura acumulării mijloacelor de la realizarea mărfurilor la
conturile bancare, iar în cazul achitării cu bani în numerar – pe măsura acumulării mijloacelor
în casă), fie conform termenelor de expediere a producţiei şi prezentarea cumpărătorilor a
documentelor de decontare.

Potrivit standardelor internaţionale, veniturile şi cheltuielile se acumulează, adică se

iau la evidenţă pe măsura apariţiei lor şi nu pe măsura încasării banilor sau executării plăţilor,
ceea ce înseamnă că se foloseşte metoda de calculare a încasărilor după expedierea producţiei.
Însă aplicarea acestei metode în perioada de tranziţie adesea duce la deficitul resurselor
financiare reale din cauza neachitării la timp a plăţilor de către cumpărători.

Un factor important, ce influenţează mărimea încasărilor de la realizarea producţiei

(lucrărilor, serviciilor), este modul de formare a preţurilor. În final preţul mărfii se stabileşte
pe piaţă; asupra lui acţionează esenţial coraportul dintre cerere şi ofertă şi el reprezintă un
compromis dintre dorinţa vânzătorului şi posibilităţile cumpărătorului. Dar punctul de plecare
la formarea preţului de realizare este calculaţia (calcularea costului).

Deopotrivă cu metoda de calculaţie se utilizează şi alte metode de formare a preţurilor

la articolele nou însuşite: parametrică, bazată pe dependenţa preţului de parametrul principal
al articolului (capacitate, tonaj, viteză de acţiune etc.); statistică, bazată pe analiza şirului
dinamic al preţurilor la articolele similare sau înrudite etc. Însă în toate condiţiile preţul
trebuie să compenseze cheltuielile producătorului, de aceea folosirea calculaţiei este absolut
necesară. De regulă, se calculează 2 variante de preţ la fiecare marfă, producerea căreia se
preconizează în anul planificat: de realizare, ce îi asigură producătorului condiţii normale de
lucru, şi minimal, ce compensează cheltuielile întreprinderii cu profit minim. Pentru stabilirea
limitei de jos se calculează preţul minimal în cazul nivelului dat al preţului de cost comercial
la unitatea de produs, ce diferă de preţul de realizare preconizat, deoarece în el se include
profitul minimal, necesar în mod obiectiv pentru menţinerea vitalităţii întreprinderii.

3. Profitul

Întreprinderea, realizând producţie cumpărătorilor, încasează anumite mijloace băneşti.

Însă aceasta încă nu înseamnă că obţine profit. Profitul este sursa principală de resurse
financiare ale întreprinderii şi depinde nemijlocit de obţinerea venitului global. Venitul global
al întreprinderii constituie încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) minus
cheltuielile materiale, adică include salariul şi profitul. În componenţa profitului global intră
profitul de la toate tipurile de activitate: profitul de la realizarea mărfurilor; profitul de la
realizarea producţiei-marfă şi a serviciilor cu caracter nemarfar; profitul de la realizarea
fondurilor fixe şi a altor bunuri; veniturile şi cheltuielile extrarealizare.

Rezultatul financiar finit (profit sau pierderi) se compune din rezultatul financiar de la
realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor), fondurilor fixe şi a altor bunuri ale întreprinderii
şi veniturile de la operaţiunile extrarealizare, din care se scade suma cheltuielilor pentru
aceste operaţiuni. Profitul (pierderea) de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) se
stabileşte ca diferenţa dintre încasările de la realizare cu preţurile în vigoare fără TVA şi
accize şi cheltuielile pentru producerea şi realizarea producţiei. Întreprinderile, ce desfăşoară
activitate de export, la calcularea profitului din încasările de la realizarea producţiei exclud
tarifele de export.

Cea de-a doua componentă a profitului global (total) al întreprinderii este profitul de la
realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri.

Componenta a treia a profitului global o constitui profitul de la operaţiunile

extrarealizare, adică de la operaţiuni ce nu ţin nemijlocit de activitatea de bază a întreprinderii
cum ar fi: darea în arendă a bunurilor, veniturile de la hârtiile de valoare ale întreprinderii,
suma mai mare a amenzilor încasate faţă de cea a amenzilor plătite, profitul de la activitatea
mixtă, profitul rămas din anii precedenţi şi descoperit în anul curent etc.

Pentru ridicarea gradului de eficienţi a activităţii întreprinderii, o importanţă deosebită

are evidenţierea rezervelor de majorare a volumului de producţie şi realizare, de reducere a
preţului de cost al producţiei (lucrărilor, serviciilor) şi sporire a profitului. Pentru
determinarea direcţiilor principale de găsire a rezervelor pentru majorarea profitului, factorii
ce acţionează asupra obţinerii acestuia sunt clasificaţi după diverse criterii.

Din factorii exteriori fac parte condiţiile naturale, reglementarea de stat a preţurilor,
tarifelor, dobânzilor, cotelor şi facilităţilor fiscale, a sancţiunilor de amendă etc. Aceşti factori
nu depind de activitatea întreprinderii, dar pot avea un impact substanţial asupra mărimii
profitului. Factorii interni se împart în factori de producţie şi reproductivi. Factorii de
producţie caracterizează existenţa şi utilizarea mijloacelor de muncă, resurselor de muncă şi
financiare şi, la rândul lor, pot fi extensivi şi intensivi.

Factorii extensivi influenţează procesul de obţinere a profitului prin intermediul

modificărilor cantitative: a volumului de mijloace şi obiecte ale muncii, resurselor financiare,
timpului de funcţionare a utilajului, numărului de personal, timpului de lucru etc.

Factorii intensivi acţionează asupra procesului de obţinere a profitului prin modificări

“calitative”: creşterea productivităţii utilajului şi a calităţii acestuia, utilizarea unor noi tipuri
de materiale şi perfecţionarea tehnologiei lor de prelucrare, accelerarea rotaţiei mijloacelor
circulante, ridicarea gradului de calificaţie şi productivitate a muncii personalului, reducerea
volumului de muncă şi de materiale, perfecţionarea sistemului de organizare a muncii şi o mai
eficientă utilizare a resurselor financiare etc.

Din factorii extraproducţie fac parte, bunăoară, activitatea de aprovizionare şi realizare,

condiţiile sociale şi de muncă etc. Un rol deosebit în sistemul de indicatori economici ai
eficienţei activităţii antreprenoriale îl are indicele rentabilităţii. Rentabilitatea poate fi
calculată în mod diferit. Se deosebeşte rentabilitatea generală, rentabilitatea producţiei şi
rentabilitatea vânzărilor.

Indicatorul rentabilităţii generale (rentabilitatea fondurilor de producţie), denumit

oficial rentabilitatea activelor se calculează după formula:

R = (P : А) х 100, unde: R – rentabilitatea activelor, %; P – suma profitului după achitarea

impozitelor, lei; А – suma activelor firmei, lei.

În afară de rentabilitatea activelor în procesul analizei activităţii antreprenoriale se

foloseşte pe larg indicatorul rentabilităţii producţiei, calculat ca raportul dintre profitul de la
realizarea producţiei şi valoarea totală a acestei producţii după formula:

R = (P : Сt) х 100, unde: R – rentabilitatea producţiei, %; P – profitul global al întreprinderii,

lei; Сt –costul total al producţiei relizate, lei.

Având în vedere că profitul depinde atât de costul produsului, cât şi de preţul la care se
realizează acesta, rentabilitatea producţiei poate fi calculată ca raportul dintre profit şi
valoarea producţiei realizate la preţuri libere sau reglementate, adică încasările de la vânzări.
De aceea în cazul dat acest indicator se numeşte indicatorul rentabilitatea vânzărilor.

În condiţiile concurenţei libere preţurile la produsele fabricate de către întreprinderi,

firme se echilibrează automat. Ele se află sub influienţa legilor de creare a preţurilor în
condiţiile de piaţă. Totodată fiecare producător tinde spre a obţine un profit maximum posibil.
De aceea, pe lângă factorii de sporire a volumului de producţie, înaintarea lor spre pieţele
necomplete etc., apare insistent problema reducerii cheltuielilor la fabricarea şi desfacerea
acestei producţii. Reducerea costului producţiei concomitent cu sporirea calităţii ei crează
condiţiile necesare pentru sporirea eficienţei producţiei. Sursele de reducere a costurilor
indică unde trebuie căutate posibilităţile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei.

Cunoscând ponderea diferitor tipuri de cheltuieli pot fi determinate principalele direcţii,

factori de reducere a costului producţiei. Printre principalele căi de reducere a costului
produselor pot fi numite:

-folosirea raţională a resurselor materiale (materiei prime, materialelor, combustibilului,

energiei ş.a.);

- modificarea volumului şi a structurii producţiei;

- reducerea cheltuielilor de muncă şi sporire a productivităţii muncii;

- îmbunătăţirea organizării muncii şi economisirea timpului de muncă;

- reducerea cheltuielilor la deservirea producţiei şi în domeniul gestionării;

- perfecţionarea tehnicii şi tehnologiilor;

- perfecţionarea normării;
- folosirea raţională a capitalului fix şi mijloacelor circulante;

- micşorarea şi reducerea completă a rebutului etc.

Deoarece în structura costului producţiei ponderea cheltuielilor resurselor materiale

constituie 60 – 90%, o deosebită însămnătate are folosirea raţională a acestor resurse. Pe prim
plan stă problema folosirii tehnologiilor noi care asigură economisirea resurselor materiale şi
energetice. Una dintre principalele surse de reducere a costului producţiei este aplicarea
normelor progresive de folosire a materiei prime şi materialelor la unitatea de producţie, de
economisire a resurselor energetice ş.a. O pondere considerabilă în structura cheltuielilor la
fabricarea producţiei revine remunerării muncii (10-15%, iar în ţările dezvoltate 20-25%).
Deaceea problema reducerii intesităţii de muncă a producţiei, sporirii productivităţii muncii,
reducerii personalului administrativ şi de deservire este foarte actuală pentru orice
întreprindere.

La frmele din ţările dezvoltate se analizează şi aşa factori de reducere a cheltuielilor la

fabricarea producţiei ca determinarea şi menţinerea la un nivel optim a mărimii partidelor de
materiale procurate, a volumului de producţie fabricate, rezolvarea unor aşa probleme cum, de
a produce desinestătător sau de a procura de la alte firme specializate diferite piese de
completare.

Costul producţiei poate fi redus şi în rezultatul micşorării cheltuielilor neproductive ce

ţin de realizarea producţiei, reducerea tarifelor la transportare şi folosirea raţională a
mijloacelor de transport, reducerea timpului de staţionare a lor, reducerea sau lichidarea
completă a cheltuielilor neproductive (sancţiunilor, penalităţilor, despăgubirilor). În
agricultură, de exemplu, în afară de factorii menţionaţi un rol deosebit la reducerea costului
producţiei îl are micşorarea perderilor la strânsul roadei, păstrarea şi transpoprtarea ei,
reducerea diferitor cheltuieli neproductive etc.

4. Prețurile

Preţul ca expresie bănească a valorii mărfurilor a apărut şi a evoluat odată cu apariţia şi

dezvoltarea producţiei de mărfuri. După cum este cunoscut din economia politică, deşi
preţurile au o existenţă îndelungată, natura economică a acestora a fost analizată mai tîrziu,
odată cu apariţia teoriei economice clasice.

Toţi cei care au făcut aprecieri asupra naturii economice a preţurilor au un element
comun în analiza efectuată, în sensul că susţin aceeaşi structură a preţurilor: cheltuieli
materiale, salarii, profit. În cadrul economiei de piaţă, locul şi rolul preţurilor decurge din
faptul că ele permit informarea operativă a agenţilor economici despre activităţile remunerate
şi îi orientează spre desfăşurarea unor activităţi rentabile. Pentru a fi viabil pentru producător
(vînzător), preţul de piaţă trebuie să le asigure recuperarea costului şi obţinerea profitului
normal, care-l recompensează pe întreprinzător. Totodată, preţurile oferă posibilitatea reglării
activităţii productive şi alocării resurselor în conformitate cu necesităţile sociale.
 Agenţii economici, care nu reuşesc să răspundă acestor două imperative, desfăşoară de
fapt o activitate nerentabilă şi sînt eliminaţi din mecanismul economico-social, dînd faliment.
Preţul – este categoria fundamentală prinn intermediul căreia se apreciază necesitatea
produselor fabricate sau a serviciilor prestate. El exprimă suma de bani la care vânzătorul este
de acord să vândă (preţul vânzătorului), iar cumpărătorul este gata să procure (preţul de
cumpărare) unitatea de produse.

Prima lege arată influenţa cererii şi ofertei asupra preţurilor. Dacă cererea creşte, iar
oferta rămîne neschimbată, preţurile cresc. Dacă creşte oferta, iar cererea rămîne neschimbată,
preţurile vor fi în scădere. Cererea şi oferta pot avea şi o influenţă inversă: să scadă cererea şi
să scadă şi oferta, împrejurare în care preţurile vor avea şi ele o evoluţie diferită de cea
prezentată anterior. Aşadar, evoluţia cererii într-un sens sau altul determină la nivelul
preţurilor o evoluţie de acelaşi sens, pe cînd evoluţia ofertei conduce la o mişcare de sens
invers în nivelul preţurilor: creşte oferta, scade preţul; scade oferta, creşte preţul.

A doua lege arată influenţa preţurilor asupra cererii şi ofertei. Atunci cînd preţul creşte,
cererea, ca tendinţă, se restrînge, adică vor fi mai puţini cei dispuşi să cumpere şi, invers, la o
creştere a preţului oferta tinde să crească. Sînt mulţi doritori să vîndă la preţuri ridicate. În
situaţia opusă, dacă preţurile scad, cererea de bunuri şi servicii va creşte, în schimb oferta se
reduce, fiind puţini cei ce vor dori să vîndă la un preţ redus.

A treia lege arată că schimbul vînzare-cumpărare de bunuri şi servicii are loc atunci
cînd cererea şi oferta coincid ca mărime şi tind spre echilibru. Acest preţ este unul - al pieţei,
un preţ de echilibru. El satisface şi producătorul şi cumpărătorul şi asigură efectuarea celor
mai numeroase tranzacţii.

În condiţiile economiei de piaţă preţurile îndeplinesc diferite funcţii, inclusiv. Funcţia

de calcul şi de evidenţiere a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii economice care reflectă
costul la marfa corespunzătoare. Funcţia de stimulare reprezintă influienţa preţurilor asupra
creşterii ori deducerii producţiei şi costului ei.

Funcţia de redistribuire. Prin intermediul acestei funcţii a preţurilor se asigură

redistribuirea veniturilor între diferite sectoare ale economiei naţionale, între diferite categorii
de agenţi economici şi între diferite pături sociale.

Funcţia asigurării balanţei între cerere şi ofertă. Modificarea preţului face ca cererea şi
oferta să se modicice în sens invers. Preţurile bunurilor economice se formează pe piaţă în
funcţie de oferta şi cererea acestora. Cu cât este mai mare preţul unui produs, cu atât sunt mai
interesante firmele în producerea lui, şi invers.

Se deosebesc următoarele tipuri de preţuri: preţurile cu ridicata; preţurile de achiziţie a

producţiei agricole; preţurile cu amănuntul; tarifele de transport; tarifele serviciilor; preţurile
de export; preţurile de import; preţurile producţiei de construcţie şi altele. Preţurile cu ridicata
sunt preţurile stabilite de întreprinderile (firmele) care vând produse cu ridicata (în cantităţi
mari) altor firme ori firmelor intermediare. Ele trebuie să acopere cheltuielile de producţie ale
întreprinderii şi să asigure profitul care le-ar permite să funcţioneze şi să se dezvolte în
continuare în condiţiile pieţei.

Conform legislaţiei în vigoare preţurile cu ridicata include impozitul pe valoarea

adăugată şi accizele. Preţurile de achiziţie a producţiei agricole de asemenea trebuie să
acopere chelruielile de producţie ale producătorilor şi să le asigure obţinerea unui profit.
Preţurile cu amănuntul sunt preţurile mărfurilor care se vând cu amănutul în sistemul de
comerţ. Preţul cu amănutul include preţul cu ridicata, adaosul firmelor intermediare şi
impozitul pe valoarea adăogată.

Tariful – înseamnă următoarele:

1) tarifele de plată a diferitor servicii prestate populaţiei de către întreprinderi;

2) tarifele de remunerare a muncii;

3) tarifele vamale ş.a.

Tarifele de transport reprezintă costul transportării mărfurilor şi a pasagerilor. Aceste

tarife include, de asemenea, cheltuielile întreprinderilor (firmelor) de transport, profitul şi
impozitul pe valoare adăugată. Aceeaşi structură o au şi tarifele serviciilor. Preţurile de export
sunt preţurie producţiei comercializate pe piaţa mondială. Aceste preţuri se formează ca şi
preţurile cu ridicata. Dar conform legislaţiei în vigoare, în aceste preţuri nu se include taxa pe
valoare adăugată. Preţurile de import se stabilesc la valoarea lor vamală, care include
valoarea mărfurilor procurate, cheltuielile de transport şi de asigurare, taxele vamale, accizele
şi taxa pe valoare adăugată.

Preţurile producţiei de construcţie reprezintă devizele de cheltuieli ale lucrărilor de

construcţie şi ale obiectivelor construcţie, calculate în conformitate cu cataloagele preţurilor
în vigoare ori cu preţurile contractuale. Toate tipurile de preţuri sunt într-o interdependenţă.
Modificarea unui grup de preţuri cauzează modificarea preţurilor din toate grupurile. Prin
urmare, modificarea preţurilor cu ridicata poate genera şi modificarea preţurilor cu amănuntul,
şi invers.

Un rol deosebit în formarea sistemului de preţuri revine preţurilor la resursele

energetice. Modificarea preţurilor la resursele energetice se reflectă în stabilirea preţurilor la
majoritatea bunurilor şi serviciilor. O legătură strânsă există, de asemenea, între preţurile de
achiziţie a produselor agricole şi preţurile la produsele alimentare. În practica economică
există preţurile libere şi preţurile administrate. Preţurile libere sunt cele care se formează în
condiţiile concurenţei deschise, libere, în care, nici unul dintre agenţii pieţei nu poate
influenţa sau decide în mod unilateral stabilirea nivelului şi dinamicii preţurilor. Ele respectă
în mod fidel condiţiile de formare a ofertei şi a cererii, semnalînd prin evoluţia lor raportul
dintre modul de alocare şi consumare a factorilor de producţie şi dinamica necesităţilor
sociale.

Preţurile administrate sunt acelea, ale căror nivel şi dinamică se află sub influenţa
firmei (firmelor) cu o poziţie cheie, care controlează piaţa. Majoritatea preţurilor la bunurile
de consum practicate, ale preţurilor la bunurile de capital, credite (dobândă) pe piaţa
financiară (cursul acţiunilor) şi pe piaţa muncii (salariul) sînt preţuri administrate. În toate
ţările cu economie de piaţă, statul are rol activ în formarea şi evoluţia preţurilor, utilizînd, în
special, pîrghii economice: achiziţii de stat, subvenţii acordate unor producători, politica de
comerţ exterior, sistemul stocurilor strategice, alocaţii şi asistenţa socială de la buget,
investiţii publice etc. Stabilirea preţurilor la produsele noi. Orice agent economic îninte de a
introduce în producţie un bun sau de a presta servicii îşi face calcule de cost şi de cîştig, adică
de preţ.

Prognozarea preţurilor reprezintă cercetarea în perspectivă a evoluţiei proceselor şi

fenomenelor economice ce determină preţurile şi fundamentarea pe baza informaţiilor
furnizate a tendinţelor acestora. Pentru ca preţurile să-şi poată îndeplini în mod corespunzător
funcţiile este necesar ca ele să reflecte cît mai aproape de realitate cheltuielile de muncă
socială. Preţul, spre deosebire de alte unităţi de măsură, este o mărime dinamică, pentru că
serveşte la măsurarea unor fenomene şi procese economice dinamice, care prin evoluţia lor
condiţionează nivelul preţurilor. De aceea este necesară determinarea şi cunoaşterea nu numai
a nivelului preţurilor la un moment dat, ci şi a evoluţiei lor într-o anumită perioadă.
Întreprinderile (firmele) trebuie permanent să studieze structura preţurilor, coraportul dintre
cheltuieli şi profit cuprinse în preţul respectiv şi pe această bază să prognozeze nivelul
preţurilor în perspectivă.

Totodată trebuie să se aibă în vedere, în temei, următorii factori:

- influienţa modificării produselor (valoarea de întrebuinţare, schimbarea calităţii, viteza de

înnoire a sortimentelor);

- influenţa modificării costurilor (consum de fonduri, schimbări în structura materialelor,

evoluţia productivităţii muncii);

- influenţa modificării condiţiilor pieţei (evoluţia cererii şi ofertei pe piaţa internă şi externă,
evoluţia preţurilor);

- influenţa modificărilor în relaţiile de repartiţie (evoluţia veniturilor băneşti ale populaţiei,

diversificarea necesităţilor de consum şi a posibilităţilor de utilizare a veniturilor).

Este cunoscut faptul că fiecare întreprindere tinde de a maximiza masa profitului. Dar
maximizarea profitului nu înseamnăstabilirea preţurilor ridicate. Profitul poate fi maximizat şi
pe baza extinderii pieţei, astfel încât volumele de producere vor creşte, ceea ce va duce la
reducerea costurilor de producţie, deci la maximizarea profitului. Esenţial în politica
preţurilor este acceptarea de către consumatori a produsului la preţul stabilit.
BIBLIOGRAFIE

1. Sandu Gh. Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universității, Suceava, 2000;

2. Vintilă G. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a5-a, Editura Didactică și

Pedagogică R.A., 2010;

3. Lawerence G. Hrebiniak, Strategia în afaceri, Implementarea și executarea eficientă,

Editura ALL, București,2009;

4. Nicolescu O. Nicolescu C., Intreprenoriatul și managementul întreprinderilor mici și

mijlocii, Conceperi, Abordări și Studii de caz, Editura Economică, București, 2008;

5. Andone I., Mikel V., Păvăloaia V.D., Modelarea Afacerii. Întreprindere-procese-reguli,

Editura Tipo Moldova, Iași, 2010;