Sunteți pe pagina 1din 4

METODE DIDACTICE

JOCUL DE ROL

Jocul de rol se bazează pe simularea unor relaţii, activităţi, fenomene etc. Este o
metodă eficientă deoarece elevii pot învăţa nu numai din experienţa directă, ci şi
din cea simulată.
La disciplina istorie se pot utiliza mai multe tipuri de jocuri de rol,
precum: jocul de reprezentare a structurilor care este utilizat pentru înţelegerea
organigramei, a modului de funcţionare a unor structuri organizatorice cu
caracter social, economic, poltic, cultural, jocul de decizie în cadrul căruia elevii
primesc roluri menite a simula luarea unor decizii, jocul de arbitraj în cadrul
căruia elevii îşi dezvoltă capacităţile de soluţionare a unor stuaţii de conflict,
jocul de competiţie care urmăreşte simularea obţinerii unor performanţe de
învingere a unui adversar, jocul de-a ghidul şi vizitatorii în cadrul căruia este
simulată vizita unui monument istoric, vizita la muzeu etc.
Pregătirea folosirii jocului de rol presupune următoarele etape: identificarea
unei situaţii care se pretează la simulare prin jocul de rol, modelarea situaţiei şi
proiectarea scenariului - jocul de rol se poate desfăşura în mai multe moduri, fie
ca o povestire ( naratorul povesteşte desfăşurarea acţiunii şi diferite personaje o
interpretează ) sau ca o scenetă ( personajele interacţionează, inventând dialogul
odată cu derularea acţiunii ), alegerea elevii care vor interpreta diverse roluri,
distribuirea rolurilor şi instruirae elevilor, învăţarea individuală a rolurilor,
amenajarea spaţiului, interpretarea rolurilor, dezbaterea rolurilor; analiza şi
evaluarea jocului de rol se face cu toţi elevii din clasă. Simularea şi jocul de rol
prezintă următoarele avantaje: formează anumite convingeri, atitudini,
comportamente într-un mod interactiv, relaxant şi interesant, oferă un cadru
activ pentru folosirea cunoştinţelor dobândite, pune în evidenţă modul
corect/incorect de comportare într-o situaţie dată, dezvoltă abilităţile de
comunicare şi gândirea critică, se exersează toleranţa faţă de unele idei şi puncte
de vedere diferite, dinamizează elevii din punct de vedere cognitiv, afectiv şi
acţional, „rolurile” sunt de fapt activităţi de învăţare astfel că elevii-interpreţi îşi
exersează capacităţile necesare îndeplinirii unei asemenea responsabilităţi,
formează spiritul de echipă, stimulează dialogul, cultivă sensibilitatea faţă de
oameni şi diverse probleme. Printre dezavantajele utilizării jocului de rol
se numără: pe lângă aptitudini pedagogice speciale, sunt necesare aptitudini
regizorale şi actoriceşti, solicită mult timp, pot apărea la unii elevi blocaje
emoţionale în interpretarea rolurilor, solicită un efort deosebit.
În continuare voi prezenta câteva aplicaţii ale acestei metode didactice la lecţia
„Conferinţa de pace de la Paris ( 1919-1920 ). Varianta I. Germania şi Tratatul
de la Versailles. Ce-ar fi răspuns „Cei Patru Mari?” Elevii sunt împărţiţi în grupe
de câte patru elevi, fiecare fiind unul dintre „Cei Patru Mari”: W. Wilson,
Georges Clemenceau, George David Lloyd, Orlando. Fiecare elev trebuie să
intre în pielea personajului interpretat şi să răspundă la patru întrebări: 1.
Germania ar trebui considerată vinovată de declanşarea Primului Război
Mondial? 2. Ce ar trebui să se întâmple cu armata germană? 3. Ce teritorii ar
trebui să piardă Germania?4. Care este cea mai bună cale pentru a preveni
izbucnirea unui alt război? Fiecare grupă îşi prezintă răspunsurile. Varianta II.
Agenda de la Versailles Elevii sunt împărţiţi în grupe de câte patru elevi, fiecare
fiind unul dintre „Cei Patru Mari”. Elevii trebuie să cunoască profilul celor patru
politicieni pentru că trebuie să gândească ca ei şi să decidă în funcţie de
personalitatea şi scopurile fiecăruia, nu după cum consideră că ar fi corect.
Fiecare grupă va completa un tabel intitulat „Agenda de la Versailles” care
conţine decizia grupului referitoare la o serie de probleme care au fost discutate
în cadrul Conferinţei de pace de la Paris. După completarea tabelului, fiecare
grupă îşi prezintă opţiunile.
Posibile probleme abordate:

1. Ce ar trebui să se întâmple cu coloniile ţărilor învinse? ( posibile


decizii: ar trebui să rămână în administraţia statelor învinse / ar trebui împărţite
între marile puteri învingătoare / ar trebui administrate de Liga Naţiunilor / ar
trebui să devină state independente )
2. Ce ar trebui să se întâmple cu provinciile Alsacia şi Lorena? ( posibile
decizii: ar trebui restituite Franţei / ar trebui să rămână în continuare la
Germania / ar trebui administrate de Liga Naţiunilor )
3. Ce ar trebui să se întâmple cu Renania? ( posibile decizii: ar trebui
demilitarizată / ar trebui să rămână integral sub controlul Germaniei / ar trebui
să fie administrată de Franţa )
4. Ce ar trebui să se întâmple cu oraşul Gdansk/Danzig? ( posibile decizii:
ar trebui păstrat de Germania / ar trebui dat Poloniei / ar trebui transformat în
oraş liber )
5. Ce ar trebui să se întâmple cu regiunea Saar? ( posibile decizii: ar trebui
ca Germania să păstreze regiunea / ar trebui ca regiunea să rămânî permanent la
franţa / ar trebui să fie administrată de Liga Naţiunilor / ar trebui să decidă
populaţia prin referendum )
6. Ce ar trebui să se întâmple cu armata Germaniei? ( posibile decizii:
numărul soldaţilor ar trebui redus la nivelul de dinaintea războiului / armata nu
trebuie să depăşească 250 000 soldaţi / nu ar trebui să se impune vreo restricţie
în ceea ce priveşte armata Germaniei )
Varianta III. „Cei Patru Mari” şi Tratatul de la Versailles Elevii sunt împărţiţi
în grupe de câte patru elevi, fiecare fiind unul dintre „Cei Patru Mari”: W.
Wilson, Georges Clemenceau, George David Lloyd, Orlando. Fiecare grupă va
imagina un dialog între cei patru făuritori ai păcii. Fiecare elev trebuie să intre în
pielea personajului interpretat şi să acţioneze conform părerilor acestuia. În
funcţie de numărul elevilor dintr-o clasă, poate fi introdus şi un al cincilea
personaj: naratorul ( povestitorul ) Fiecare grupă va prezenta dialogul în faţa
clasei.

BIBLIOGRAFIE:
Gheorghe Iutiş, Argentina Pânzariu, Valeria Iriciuc, Istorie. Ghid
metodic pentru studenţi şi profesori debutanţi, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza”, Editura 2000+ , Iaşi 2005
Crenguţa Lăcrămioara Oprea, Strategii didactice interactive, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006
Constantin Vitanos, Didactica istoriei. Metode şi tehnici interactive, în
„Studii şi articole de istorie”, nr. LXIX, Bucureşti, 2004