Algoritmizarea este desfăşurarea unei lecţii sau a unei secvenţe dintr-o lecţie după un anumit

algoritm. Se poate utiliza şi pentru părţi ale procesului de învăţământ mai mari decât lecţia. Prin
algoritm înţelegem o succesiune univocă de secvenţe care conduc întodeauna la acelaşi rezultat.
Evident pentru un rezultat dat pot exista mai mulţi algoritmi. In predarea matematicii
algoritmizarea este metoda de predare (metoda algoritmică) prin care se obţine un anumit
rezultat (soluţia unei probleme, demonstraţia unei teoreme, găsirea unor exemple, ş.a.). Când
aplicăm această metodă presupunem algoritmul deja cunoscut dintr-o lecţie anterioară (predată
de regulă cu una din metodele: expunerii, descoperirea didactică, conversaţia euristică,
problematizarea). Metoda este apropiată de metoda exerciţiului şi se aplică cu succes la lecţiile
de formare a priceperilor şi deprinderilor sau de consolidare a acestora.

Principiul intuiţiei exprimă cerinţa ca în procesul cunoaşterii să existe conexiune directă între
enunţurile abstracte şi obiectele concrete ale realităţii. Dacă este posibil elevul trebuie să aibă
percepţia nemijlocită a acestora sau a unor substitute. In cazul matematicii, pe lângă obiectele
din lumea înconjurătoare care sunt modelate matematic admitem ca obiecte intuitive şi
construcţii realizate anterior în cadrul teoriei respective, care pot avea rol de exemple şi au fost
bine asimilate. Mai utilizăm de asemenea diferite reprezentări ale obiectelor matematice care nu
pot fi considerate exemple. În cazul enunţurilor (teoremelor şi definiţiilor) sunt prevăzute atât
exemple cât şi reprezentări intuitive. În demonstraţii şi în rezolvarea de probleme analogiile pot
avea rolul de suport intuitiv. De asemenea unele repere mnemotehnice vor fi considerate în
aceiaşi clasă.

Principiul integrării teoriei cu practica prevede ca ceeace se însuşeşte în activitatea didactică

să fie aplicat ulterior. În cazul matematicii această cerinţă se realizează automat aproape peste
tot. Intr-adevăr pentru cazul enunţurilor (teoremelor şi definiţiilor) aplicarea ulterioară se face cel
puţin în exerciţii deoarece metodologiile aplicate presupun astfel de activităţi.

Principiul sistematizării si continuităţii în învăţare presupune predarea conţinuturilor într-o

anumită ordine determinată de logica internă a şstiinţei, de recomandările didacticii generale şi
de caracteristicile psihologice ale elevilor. Sistematizarea este realizată de planurile de
învăţământ (la nivelul ansamblului mai multor discipline), de programa analitică (pentru
structura unei discipline sau a capitolelor acesteia) şi de profesor pentru fiecare lecţie.
Sistematizarea mai presupune legarea cunoştinţelor noi de cele studiate anterior, aceasta fiind
latura referitoare la continuitate. Noţiunile şi proprietăţile lor se integrează treptat în sisteme din
ce în ce mai complexe, sistematizarea fiind astfel completată la nivele superioare. Menţionăm un
exemplu din cadrul matematicii, ilustrativ pentru descrierea acestui aspect. Predarea primitivelor
presupune o sistematizare pentru fiecare din lecţiile: calculul primitivelor cu ajutorul tabelului
(care are o sistematizare proprie), primitivarea prin părţi şi schimbarea de variabile (cele două
teoreme). Când toate aceste lecţii sunt cunoscute apare naturală o sistematizare care le include pe
toate şi care mai conţine în plus reguli de aplicare succesivă a metodelor respective (integrarea
fracţiilor raţionale, trigonometrice, etc.) Latura de continuitate a principiului este mai rigidă în
cazul matematicii decât pentru multe alte discipline.

Proiectarea lecţiei este un demers anticipativ prin care profesorul stabileşte obiectivele,
strategia didactică şi instrumentele de evaluare. Rezultatul acestui proces poate fi un document
scris care poartă (în funcţie de anumite particularităţi ale sale) una din denumirile: proiect
didactic, proiect de lecţie, proiect de tehnologie didactică, plan de lecţie, schiţă de lecţie, fişă
tehnologică a lecţiei, scenariu didactic, ş.a. Rezultatul complet al activităţii de proiectare este în
mintea profesorului, forma scrisă conţine doar partea esenţială a acestui rezultat. Desfăşurarea
lecţiei nu este neapărat o reprezentare fidelă a activităţii proiectate, anuminte momente sau
secvenţe putând fi modificate de către profesor chiar în timpul predării.
Perntru a realiza proiectarea unei lecţii profesorul are de parcurs etapele:

1. identifică obiectivele (generale şi operaţionale),

2. analizează resursele umane şi materiale,
3. elaborează strategia didactică (activităţile realizate de profesor şi de elevi),
4. elaborează instrumentele de evaluare pentru a stabili dacă obiectivele au fost sau nu
realizate.

Scrierea proiectului de lecţie, sub formă de tabel sau de listă enumerativă, are câteva puncte care
este bine să nu fie omise:

• un preambul care conţine coordonate necesare pentru identificarea lecţiei (clasa, data,
subiectul lecţiei, uneori şcoala şi numele profesorului, etc.)
• obiectivele lecţiei,
• desfăşurarea lecţiei presupune
o pe de o parte structurarea elementelor esenţiale de conţinut (cele determinate de
programă), mijloacele didactice, metodele de predare (care pot aduce anumite
elemente auxiliare de conţinut), eventuale evaluări pe parcurs, evaluare finală
(relativ la realizarea obiectivelor),
o şi pe de altă parte un text din care rezultă soluţia didactică aleasă, anumite
momente ale lecţiei precum captarea atenţiei, anunţarea obiectivelor, derularea în
succesiunea prevăzută a activităţilor menite să asigure atingerea obiectivelor,
conexiunea inversă, asigurarea performanţei (pe parcursul unei succesiuni de
lecţii), asigurarea transferului (aplicarea ulterioară), asigurarea retenţiei, etc.
• tema de casă.

Unele elemente sunt determinate de altele, cele determinate pot fi de obicei omise (deşi enunţul
unei teoreme este determinat de denumire, uneori forma eliptică este bine să fie scrisă; metoda
de predare poate determina anumite activităţi ale elevilor sau profesorului; verificarea unor
obiective poate fi determinată de activităţi menite să asigure asimilarea unor fragmente de
conţinut; conexiunea inversă se poate face simultan cu aplicarea metodei conversaţiei pentru a
preda anumiţi itemi, etc.)

Scrierea amănunţită a fiecărei secvenţe din lecţie (ce vor spune elevii, ce va spune profesorul,
etc.) este un act birocratic inutil, considerăm că este suficient să fie scrise elementele (date mai
sus) care elimină nedeterminările la alegerea soluţiilor, aceasta putându-se face chiar şi numai
prin cuvinte cheie. Considerăm de asemenea că (exceptând eventual profesorii începători) nu
este cazul să fie scrise în proiect elemente comune tuturor lecţiilor cum ar fi "scriem pe tabla
titlul lecţiei", facem prezenţa, etc.

Parcurgerea la clasă a proiectului, pas cu pas, poate să determine apariţia unor elemente noi,
neprevăzute, datorită rezultatelor obţinute prin conexiune inversă (un exerciţiu poate fi completat
cu altele ajutătoare sau anumite etape pot fi soluţtionate altfel decât a prevăzut profesorul).

Resursele pe care trebuie să le analizeze profesorul la proiectarea lecţiei pot fi clasificate astfel:

• resurse umane: elevii (cunoşstinţe de specialitate, abilităţi, personalitate, etc.) şi

profesorul (pregătire de specialitate, competenţe educaţionale)
• mijloacele de învăţământ: materiale, dispozitive, spaţii, ş.a.
• timpul disponibil pentru lecţie.
Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor şi abilităţilor presupune că elevul poate utiliza în
activităţi ulterioare
(aplicative sau de autoinstruire) cunoştinţele dobândite în procesul de învăţare. Această abilitate
este testată prin exerciţiile şi
problemele lucrate la toate părţile esenţiale ale conţinutului predat (enunţuri ale teoremelor, ale
definiţiilor, demonstraţii).

Principiul participării active şi conştiente a elevului în activitatea de predare, învăţare,

evaluare presupune că elevii
înţeleg ce li se predă şi că participă la găsirea unor enunţuri sau rezultate. Chiar dacă în cazul
matematicii astfel de cerinţe sunt subînţelese şi
aplicate permanent mai pot fi întâlnite uneori şi cazuri de memorare mecanică, printre cauzele
acestora fiind conexiunea insuficientă dintre profesor şi clasă, alegerea unor metode nepotrivite
de predare (expunerea în loc de conversaţie euristică, ş.a.), insuficienta
stimulare a interesului elevilor, etc.

Obiectivele lecţiei sunt propoziţii care descriu rezultatele finale la care dorim să ajungem prin
predarea lecţiei respective. Cum ne referim doar la lecţie, prezentăm numai clasificarea:

• obiective generale,
• obiective operaţionale (care descriu rezultate observabile şi măsurabile la sfârşitul
predării lecţiei)

Problema identificării obiectivelor operaţionale va fi examinată pentru diferite tipuri de conţinut:

definiţii, enunţuri ale teoremelor, demonstraţii, etc. Pedagogii recomandă descrierea acestor
obiective cu verbe de acţiune, prima parte a enunţului fiind de forma "La sfârşitul lecţiei elevul
poate să ...", verbele care sunt utile pentru lecţiile de matematică putând fi: să rezolve, să
construiască, să calculeze, să determine, etc. Obiectivele nu descriu activitatea profesorului ci
posibilităţile elevului (de a face ceva) la un moment de timp dat.

Scrierea obiectivelor se poate face şi prin utilizarea anumitor convenţii sau abrevieri (exemplu de
acest tip fiind sintagma "asimilarea definiţiei D").

Relaţia dintre conţinut şi obiective: există un nucleu important din conţinut (prevăzut în
programă) care determină obiectivele, există de asemenea părţi importante din conţinut care sunt
determinate de obiective, sunt alese (de regulă ca activităţi, leme, etc.) pentru a realiza atingerea
obiectivelor.

Evaluarea rezultatelor este bine să fie centrată mai mult pe constatarea progreselor decât pe
constatarea eşecurilor. Elevul poate fi considerat ca un partener al profesorului, deci implicat în
autoevaluare.

Evaluările făcute pe parcursul lecţiei trebuie să aibă un caracter formativ, prin aplicarea unor
metode active (conversaţia didactică, problematizarea, ş.a.) se poate realiza automat şi evaluare
la anumite componente.

Clasificarea strategiilor de evaluare:

1. cumulativă (sumativă), se face prin raport cu obiectivele generale, se apreciază cu note

sau calificative,
 2. continuă (formativă), se face prin raport cu obiectivele operaţionale, pe secvenţe mici
inclusiv la lecţia curentă (când nu se acordă calificative).

Forme de evaluare:

1. evaluarea curentă (mai ales pentru cunoştinţele predate în lecţia precedentă),

2. apreciere verbală (pe parcursul lecţiei),
3. evaluare periodică (la sfârşitul unităţilor tematice),
examene.

Conversatia catihetică (sau examinatoare) are ca scop examinarea elevului asupra unor fapte pe
care trebuie să le cunoască (formule, reguli, etc.) Chiar şi în astfel de cazuri elevii pot să apeleze,
prin raţionamente logice, la anumite repere.

Conversatia euristică este caracterizată prin faptul că trebuie să ajute elevul să descopere ceva
nou pentru el. Este o metodă de descoperire dirijată, în care rolul profesorului, de orientare a
gândirii elevului, este permanent şi consistent. La lecţiile de matematică poate fi utilizată într-o
diversitate de situaţii (descoperirea unor enunţuri, demonstraţii, soluţii, exemple, etc.).