Curs 1.

ANATOMIA SI FIZIOLOGIA
PIELII
• Cel mai mare organ al organsimului: greutate
totala de 4 kg 5% din greutatea corpului
• Hipodermul (ţesutul adipos subcutanat)
reprezintă aproximativ 15% din greutate (circa 12
kg) la persoanele normostenice, dar greutatea
acestuia poate varia mult, în funcţie de tipul
consituţional şi de patologia adipoasă asociată.
• Suprafata totala: 12-20m2
• 70% apa, 25% proteine, 2%lipide; restul:
substante minerale, acizi nucleici,
glicozaminoglicani, proteoglicani, etc
• Culoarea pielii este determinată de mai mulţi factori:
– grosimea stratului cornos
– gradul de vascularizaţie
– cantitatea de pigment melanic
– palmelor şi plantar, precum şi in zonele de hiperkeratoză fricţională,
tegumentul are culoare albicios-gălbuie;
– zone hipervascularizate culoare mai roz (de regulă la nivelul feţei)
– cantitatea de hemoglobină scăzută determină paloare tegumentară
– tegumentul persoanelor de rasă albă este deschis la culoare, dar
prezintă de asemenea variaţii în funcţie de sex (bărbaţii sunt mai
pigmentaţi decât femeile) şi regiune (coapsele sunt mai închise la
culoare decât zona lombară)
– persoanele de rasă neagră prezintă de asemenea variaţii de culoare –
abdomenul este mai pigmentat decât zona lombară.
• Grosimea tegumentului variază în funcţie de regiune - cea mai mare grosime este
atinsă la nivel palmo-plantar; regiunile posterioare au tegument mai gros decât
cele anterioare, suprafeţele extensoare au tegument mai gros decât cele flexoare,
iar cea mai subţire piele se întâlneşte la nivelul feţei şi al organelor genitale.
• Ţesutul adipos variază:
– funcţie de regiunea anatomică (mai abundent la nivelul abdomenului faţă de faţa anterioară a
gambei),
– în funcţie de sex (mai abundent la nivelul feţei antero-inferioare a abdomenului la bărbaţi faţă
de femei, unde este mai abundent la nivelul coapselor)
– străbătut de benzi fibroase (ligamentele cutanate) care ataşează dermul reticular de fascie;
care la bărbaţi sunt dispuse oblic, pe când la femei sunt dispuse perpendicular pe suprafaţa
fasciei, ceea ce conferă aspectul particular de denivelare neregulată a suprafeţei tegumentului
în urma hipertrofiei lobulilor adipoşi ("celulită"); de asemenea, la nivelul palmelor şi plantelor
ligamentele sunt scurte, în număr mare pe unitatea de suprafaţă (asigură mobilitate redusă cu
ataşare fermă de planurile profunde), iar la nivelul glandelor mamare, mai ales la femei, sunt
lungi şi groase (ligamentele suspensoare).
• Suprafaţa tegumentului este neregulată: intreruptă de orificii, brăzdată de
cute şi linii de tensiune.
• Orificiile sunt numeroase, unele mari la nivelul cavităţilor naturale unde
pielea se continuă cu semimucoasele şi apoi mucoasele corespunzătoare,
altele mici, mai uşor vizibile cu ajutorul lupei, pe unde se exteriorizează
firele de păr sau porii, unde se deschid ductele excretoare ale glandelor
sudoripare.
• Pilozitatea are densitate şi caracteristici diferite în funcţie de regiunea
anatomică, vârstă şi sex:
– scalp fire de păr sunt groase şi lungi, indiferent de vârstă, absenţa sau
diminuarea densităţii lor fiind patologică
– axilar şi la nivelul organelor genitale externe pilozitatea este redusă, cu fire de
păr scurte şi subţiri (vellus) la copii şi fire de păr groase la pubertate şi în
perioada adultă
– la bărbaţi, firele de păr din barbă şi mustaţă sunt de asemenea groase,
numeroase; pilozitatea abundentă în aceste regiuni la femei este patologică
(hirsutism).
• Cutele pielii sunt congenitale (structurale) sau funcţionale (dobândite); cele
structurale pot fi de dimensiuni mari, localizate în regiuni specifice (axilară,
inghinală) şi prezentând modificări ale homeostaziei locale (pH mai alcalin,
umiditate accentuată, hipersudoraţie, pilozitate abundentă cu fire de păr groase
de tip terminal) sau de dimensiuni mici, pe toată suprafaţa pielii, unind porii şi
delimitând suprafeţe romboidale. La nivel palmo-plantar se identifică linii arcuate
dispuse paralel şi în vârtejuri, cu caracteristici unice fiecărui individ - amprentele.
• Elasticitatea intrinsecă tegumentară (datorată atât ţesutului elastic de la nivel
dermal, cât şi lobulilor adipoşi subiacenţi) îi conferă o depresibilitate marcată,
caracteristică ce diminuează cu avansarea în vârstă. O altă consecinţă a scăderii
elasticităţii cutanate este apariţia ridurilor - cute funcţionale.
• La nivelul pielii se constată prezenţa anexelor cutanate, respectiv păr şi unghii.
Părul din zona scalpului, a sprâncenelor, de la barbă şi mustaţă la bărbaţi sau din
regiunea genitală, este alcătuit din fire de păr groase, lungi (păr terminal), pe
restul suprafetei corporale întâlnindu-se fire de păr subţiri, asemănătoare unui puf
(păr vellus). Unghiile acoperă feţele dorsale ale falangelor distale.
 Embriologia epidermului
• Keratinocitele epidermului: embriogeneza
– Epidermul incepe ca un strat ectodermic alcatuit dintr-un singur rand
de celule
– In sapt 5 de viata intrauterina acesta se diferentiaza cel putin focal in 2
straturi: stratul bazal, de celule germinative si peridermul suprajacent;
iar in sapt 10 apare streatul intermediar
– Celulele peridermului sunt largi, se reliefeaza pe suprafata epidermului
si sunt scaldate in lichidul amniotic
– In sapt 19 exista mai multe straturi de celule intermediare si
peridermul se aplatizeaza
– Keratinizarea este gata dezvoltat in sapt 23, in stratul intermediar apar
granule mici de keratohialin
– La acest moment majoritatea celulelor peridermului sunt descuamate
iar celulele keratinizate care raman reprezinta nou formatul strat
cornos.
Histologia epidermului la 18 sapt
 Embriologia epidermului
• Din pdvd ultrastructural histogeneza epidermului
presupune formarea devreme a unor desmozomi imaturi si
hemidesmozomi si a unei membrane bazale distincte (sapt
6-7)
• Filamente de ancorare sunt observate cateva sapt mai
tarziu, membrana bazala fiind structural matura la sfarsitul
primului trimestru
• zona in contact dintre epiderm si lichidul amniotic creste
sugerand schimb activ de substante intre celulele
peridermului si lichidul amniotic
• Tonofilamentele sunt rare pana in sapt 16 cand se
acumuleaza dens in celulele stratului intermediar ca dovada
a inceputului procesului de keratinizare
 Embriologia epidermului
• Exista 2 tipuri de celule in epiderm: keratinocitele si celulele
dendritice.
• Keratinocitele difera de celulele dentritice prin posesia de punti
intercelulare si citoplasma abundenta
• Pe masura ce se diferentiaza in celule cornoase keratinocitele se
distribuie in 4 straturi: strat bazal (stratum basalis), strat scuamous
(stratum spinosum), strat granular/os (stratum granulosum) si
stratul cornos (stratum corneum)
• Notiunea de strat malpighian se aplica ultimelor 3 straturi respectiv
bazal, scuamos si granulos ce curpind epidermul nucleat, viabil
• Un strat aditional stratul lucidum (stratum lucidum) poate fi
recunoscut in arii cu strat granulos si cornos gros, formand partea
inferioara a stratului cornos, in special palmar si plantar
 Embriologia epidermului
• Melanocitele:
– celule cu origine ectodermală
– precursorii lor migrând în epiderm din creasta neurală
– popularea epidermului se realizează în sens cranio-caudal, melanocitele
putând fi identificate în porţiunile craniale din săptămâna a 8-a, iar în
porţiunile caudale în săptămâna a 10-a.
– Migrarea premelanocitelor din creasta neurală către epiderm străbate mai
multe structuri, celulele putând rămâne captive în alte organe – ţesuturi
conjunctive unde pot da naştere sarcoamelor cu celule clare (melanomul
malign al părţilor moi), ganglioni limfatici (unde pun probleme de diagnostic
diferenţial cu metastazele limfoganglionare dintr-un melanom malign cutanat)
sau pot coloniza intestinul subţire migrând de-a lungul ductului vitelin (pot fi
punctul de plecare al unui melanom malign primitiv intestinal)
– Pe parcursul migrării, premelanocitele sunt inactive, melanozomii (implicit
pozitivitatea pentru markeri melanosomali gen HMB45, Melan A/Mart-1,
tirozinază) şi sinteza de melanină (evidenţiabilă prin coloraţie Fontana) fiind
prezente abia după cantonarea epidermică
 Embriologia epidermului
• Celulele Merkel sunt celule de asemenea cu origine ectodermală, dar
originea lor este incertă, unii autori susţinând originea în creasta neurală,
precursorii lor migrând în epiderm de o manieră similară melanocitelor;
alţii aduc argumente în favoarea unei origini epidermale printr-o
diferenţiere locală din keratinocite. Interesant este că numărul celulelor
Merkel diminuează odată cu avansarea dezvoltării embrionare, unele
migrând din epiderm către derm unde se ataşează de filete nervoase,
astfel sugerând că au rol în creşterea şi dezvoltarea locală
• Celulele Langerhans provin din precursori hematopoietici; în săptămâna a
7-a sunt rare, au talie mică, rare prelungiri dendritice, nu au încă granule
Birbeck şi nici expresie imunohistochimică a CD1a; practic în acest
moment pot fi identificate numai histoenzimologic pe baza pozitivităţii
pentru ATP-ază; granulele Birbeck se dezvoltă abia din săptămâna a 10-a;
pozitivitatea caracteristică pentru CD1a începe din săptămâna a 9-a şi este
completă abia din săptămâna a 12-a
• Practic, la sfârşitul lunii a 4-a, epidermul neonatal este complet dezvoltat
şi populat de toate tipurile de celule epidermice.
 Embriologia dermului
• Dermul se formează din mezenchimul primitiv subiacent epidermului unicelular primitiv. Iniţial,
dermul se organizează în somite; pe măsură ce embrionul se dezvoltă, acest tip de segmentare
dispare şi este înlocuit cu dezvoltarea de-a lungul nervilor cu organizarea dermului cefalic şi al
membrelor în dermatozomi. Dermul papilar şi reticular se diferenţiază distinct începând din
săptămâna a 15-a
• Ca structură histologică, în săptămâna a 6-a dermul embrionar: mezenchim lax care include rare
celule mezenchimale şi substanţă fundamentală abundentă.
• Celulele mezenchimale: caracteristici elecronomicroscopice
– celule stelate/dendritice cu procese citoplasmatice lungi (probabil primordiile celulelor endoteliale şi
pericitelor),
– celule cu citoplasmă vacuolară, fără procese celulare lungi (probabil macrofage fagocitice),
– celule cu foarte numeroase vezicule de tip granule secretorii, fără extensii membranare (probabil
melanoblaste sau precursori mastocitari)
– celule Schwann (uşor de etichetat electronomicroscopic datorită asocierii cu neuroaxonii)
• Începând cu săptămâna a 14-a, celulele mezenchimale se diferenţiază masiv către fibroblaste şi
începe depunerea de fibre conjunctive
– iniţial sunt depuse fibrele de reticulină (colagen III) Gomori + (impregnaţie argentică),
– ulterior fibrele colagene; acestea se organizează în fascicule şi pot fi evidenţiate cu ajutorul coloraţiilor van
Gieson, tricrom Masson sau roşu Sirius (coloraţii pentru colagen)
– Fibrele elastice apar din săptămâna a 22-a formând o reţea completă în săptămâna a 32-a (15).
 Embriologia anexelor cutanate

• Anexele cutanate au origine embriologică

ectodermală:foliculii piloşi, glandele sebacee şi
glandele sudoripare apocrine provin din
primordiile foliculare, mai precis din stratul bazal
al epidermului din mugurii epiteliali foliculari
• Mugurii foliculari apar în săptămâna a 10-a sub
forma unor mici aglomerări de celule bazale sub
care se acumulează un grup de celule
mezenchimale dermale, din care ulterior se
formează papila foliculară dermală.
 Embriologia anexelor cutanate
• Celulele epiteliale se extind:
– In suprafaţă prin epiderm, unde formează ostiul folicular
– în profunzime, invaginându-se în derm sub forma de mugure pilar
– când componenta epitelială ajunge la nivelul ţesutului adipos subcutanat, porţiunea cea mai
profundă se îngroaşă şi formează bulbul folicular
– celulele mezenchimale aglomerate în vecinătatea mugurelui folicular dau naştere papilei
foliculare.
– in urma interacţiunii dintre celulele epiteliale şi cele mezenchimale, structurile epidermale se
diferenţiază, cele din imediata vecinătate a papilei dermale formând matrixul pilar din care se
dezvoltă conul pilar (generează firul de păr, cuticula şi cele două teci interne ale rădăcinii
pilare), cele exterioare generând teaca pilară externă
– de la nivelul bulbului, tija pilară va ascensiona printr-un canal dermal format prin apoptoza
celulelor centrale din foliculul pilos iar la nivel intraepidermal printr-un canal format prin
keratinizarea celulelor periferice şi atrofia celulelor centrale. În paralel cu formarea bulbului
folicular, din mugurele folicular extins intradermal se formează trei excrescenţe care vor da
naştere glandei sudoripare apocrine (cea mai superficială), glandei sebacee (cea intermediară)
şi ariei de inserţie a muşchiului erector pilar (cea mai profundă); în zonele unde nu se
formează glande apocrine, excrescenţa superficială involuează
 Embriologia anexelor cutanate
• Formarea mugurilor foliculari este un proces continuu care
evoluează în etape atât la nivelul embrionului (începe la nivel
cranial, mai exact la nivelul scalpului şi sprâncenelor şi progresează
caudal aşa încât în luna a 4-a se pot identifica fire de păr la nivel
cranial, pe când distal abia se formează primordiile foliculare), cât şi
la nivelul unei regiuni anume (pe măsură ce într-o zonă mugurii
foliculari se maturează şi formează fire de păr, apar noi muguri
foliculari aşa încât simultan sunt prezenţi foliculi în diferite stadii de
evoluţie embriologică). Firele de păr formate intrauterin sunt de tip
lanugo; ele cad spontan peripartum
• Glandele sebacee iau naştere din excrescenţa cea mai profundă de
pe teaca externă a foliculului pilar în săptămânile 13-15; în
săptămâna a 18-a sunt prezente glande sebacee conectate la foliculi
piloşi cu fire de păr exteriorizate la suprafaţă, iar la naştere sunt
complet dezvoltate
 Embriologia anexelor cutanate
• Glandele apocrine se dezvoltă de asemenea din teaca externă a foliculilor piloşi din cea mai
superficială excrescenţă de pe suprafaţa acestora, la sfârşitul lunii 4 –5; formarea lor continuă pe
măsură ce continuă formarea de foliculi piloşi. Glanda apocrină se formează ca un mugure epitelial
fără lumen, iniţial perpendicular pe suprafaţa foliculului pilos; pe măsură ce cordonul epitelial se
alungeşte, se produc simultan două fenomene: pe de o parte direcţia de creştere se schimbă,
primordiul apocrin invaginându-se dermal şi depăşind primordiul glandei sebacee şi mugurele de
inserţie a erectorului pilar; pe de alta cordonul se tubulizează prin dispariţia celulelor centrale, ca
urmare a unui proces apoptotic extensiv. Celulele mioepiteliale care bordează porţiunea secretorie
a glandei sudoripare apocrine se vor forma ulterior
• Glandele eccrine se formează tot din epiderm, dar independent de foliculii piloşi. Ele iau naştere din
mici excrescenţe bazale de la nivelul epidermului care se invaginează în derm; sunt similare
mugurilor foliculari, diferenţierea făcându-se pe baza lipsei aglomerării de celule mezenchimale la
baza acestora. În săptămâna a 14-a pot fi identificate primordiile eccrine la nivelul dermului
reticular sub forma de cordoane arcuate care se tubulizează după luna a 7-a; odată cu formarea
lumenului, celulele se diferenţiază în stratul intern secretor alcătuit din celule cilindrice şi stratul
bazal cu celule secretorii şi mioepiteliale. Spre deosebire de glandele apocrine, componenta
secretorie a glandelor eccrine are structură histologică completă în momentul naşterii. Formarea
glandelor eccrine respectă caracteristicile filogenetice, în sensul că se formează mai întâi la nivelul
palmelor şi plantelor (luna a 4-a), apoi axilar (luna a 5-a) şi apoi în rest
• Epiderm

• Derm

• Tesut subcutanat
 EPIDERM
• Stratul cel mai superficial; prima bariera cu
lumea exterioara
• 3 tipuri de celule: keratinocite, melanocite,
celule Langerhans, celule neuroendocrine
(Merkel), axoni nemielinizati
• Grosimea normala a epidermului 0.5-1mm
• Strat bazal
• Strat granulos
• Strat spinos
• Strat cornos
• Epidermul are o suprafata ondulata,
inflexiunile epidermului in derm sunt santurile
sau invaginarile intradermice (rete ridges)
• Proiectiile dermului in derm se numesc papile
dermice
• Dermul este separat de epiderm printr-o
membrana bazala chimic extrem de complexa
• Celule endoteliale si celule neurale si celule
suport: fibroblaste; monocite/macrofage
non/dentritice; mastocite
• Matrice: colagen, glicozaminoglicani
 Stratul bazal
• Celule bazale unistratificate, columnare cu axul lung perpendicular
pe linia de demarcatie dintre epiderm si derm
• Citoplasma mai bazofila decat celulele stratului spinos
• Frecvent contin pigment melanic transferat de la melanocite
adiacente
• Nucleu intens colorat oval sau elongat
• Interconectate unele cu altele precum si cu stratul scuamos
suprajacent prin punti intercelulare, desmozomi
• La baza lor celulele bazale sunt atasate de membrana bazala
subepidermica prin desmozomi modificati, hemidesmozomi
• Celulele bazale si keratinocitele scuamoase contin filamente
intermediare de keratina numite tonofilamente ce formeaza un
citoskelet; aceste celule precum si proteinele citoskeletale formeaza
in final stratul cornos anucleat de la suprafata epidermului
 Schematic overview of the architecture and cytologic constituents of normal human skin. Projection
demonstrates cellular components of epidermis and superficial dermis in greater detail, with
epidermal strata denoted numerically (1, stratum basalis; 2, stratum spinosum; 3, stratum granulosum;
4, stratum corneum). E, epidermis; PD, papillary dermis; RD, reticular dermis; SF, subcutaneous fat; SC,
stratum cornuem; SG, stratum granulosum; SS, stratum spinosum; SB, stratum basalis; LC, Langerhans
cell; M, melanocyte; IN, follicular infundibulum; IS, follicular isthmus; B, follicular bulb; AP, arrector pili
muscle; S, sebaceous gland; AC, eccrine acrosyringium; ED, dermal eccrine duct; EC, coil of eccrine
gland; V, vessel; EN, endothelial cell; MC, mast cell; MΦ, macrophage; DC, perivascular dendritic cell; F,
fibroblast; ECM, extracellular matrix.
• Distribuţia keratinelor în celulele epiteliale epidermale este specifică unui
anumit stadiu de diferenţiere celulară. Astfel, la nivelul stratului bazal sunt
prezente keratina 5, 14, iar in zona celulelor stem este prezentă şi keratina
15
• Pe măsură ce keratinocitele se diferenţiază, aceste keratine dispar şi sunt
înlocuite cu altele, corespunzătoare gradului de diferenţiere epitelială,
putând fi identificate cu ajutorul tehnicilor imunohistochimice.
• La nivelul stratului bazal au fost identificate două tipuri celulare:
– celulele stem, reduse numeric, care prin diferenţiere dau naştere celulelor
proliferative, cu localizare la vârful crestelor epidermale (în pielea glabră) şi în
teaca externă a firului de păr (în zonele cu păr); ele se reduc numeric pe
măsura avansării în vârstă, putând explica astfel vindecarea dificilă a leziunilor
cutanate la adulţi.
– celulele proliferative, care prin diferenţiere dau naştere celulelor spinoase;
KGF (factor de creştere keratinocitar) produs de fibroblaste are un rol
important în promovarea activităţii proliferative a celulelor din stratul bazal.
• Majoritatea activitatii mitotice in epidermul
uman normal are loc in stratul bazal
• Mitozele ce apar localizate deasupra stratului
bazal sunt frecvent situate suprabazal in
juxtapozitie cu o papila dermica, fiind ca atare
bazale
• Injectia intradermica de timidina tritiata in vivo
sau incubarea cu un marker de proliferare
celulara in vitro Ki-67 sunt metode eficiente de
identificare a activitatii mitotice.
Evidence of basal cell layer replicative
potential by Ki-67 immunostaining. Note the
predominance of labeled cells in the basal cell
layer of the epidermis and the included
portion of a follicular infundibulum
 Stratum Spinosum

• Celulele poliedrice dispuse deasupra stratului

bazal formand un mozaic de 5-10 straturi
• Ele se aplatizeaza catre suprafata orientandu-se
cu axul lung paralel cu suprafata pielii
• Celulele sunt separate de spatii traversate de
punti intercelulare care se coloreaza cu coloratia
PAS si albastru Alcian si fier coloidal sugerand
prezenta de mucopolizaharide neutre si acide
(glicozaminoglicani)
• Tonofilamentele din citoplasma keratinocitelor din stratul spinos
sunt agregari de filamente electronodense de 7-8 nm in diametru
• Aceste structuri se coreleaza cu proteine keratinice
(imunohistochimic)
• Tonofilamentele se ataseaza la un capat de placa de atasare a
desmozomului iar celelalt capat se termina liber in citoplasma langa
nucleu
• Desmozomul reprezinta puntea intercelulara. Fiecare desmoszom
poseda la cele 2 capete opuse 2 placi de atasare electronodense
localizate in citoplasma celor 2 keratinocite pe care le uneste
• Adiacent placii de atasare este membrana trilaminara a celor 2
keratinocite.
• Fiecare membrana trilaminara are 8nm si are 2 linii electronodense:
teaca interna si externa ce include o zona electronotransparenta
• In interiorul desmozomului exista cementul intercelular
• Expresia imunohistochimică a keratinelor din
stratul spinos este diferită faţă de cea a
keratinelor din stratul bazal, keratinele
prezente la acest nivel fiind specifice gradului
de diferenţiere celulară. Astfel, keratinocitele
spinoase exprimă predominant keratina 1 şi
10, iar la nivel palmar şi plantar este
exprimată şi keratina 9.
• Immunohistochemistry for keratin proteins within
the normal epidermis. This antiserum, which
detects cytokeratins of various molecular weights,
demonstrates diffuse staining within epidermal
cells that contain keratin intermediate filaments
 Stratum Granulosum
• Celulele aplatizate cu citoplasma umpluta cu granule de kerathialin, intense bazofile si neregulate in
forma si dimesiune
• Grosimea stratului granulos in pielea normala este proportionala cu cea a stratului cornos: 1-3
straturi daca stratul cornos este subtire; pana la 10 straturi in zonele palmo-plantare cu strat
cornos gros
• De multe ori exista relatie de proportionalitate inversa intre grosimea stratului granulos si
parakeratoza (psoriazis)
• In procesul de keratinizare granulele de keratohialin formeaza 2 structuri: matricea interfibrilara
sau filagrinul care cimenteaza filamentele de keratina intre ele si banda marginala (portiunea
interna a celulelor cornoase)
• In timp ce tonofibrilele contin cantitati mici de sulf (grupari sulfhidrice) matricea interfibrilara si
banda marginala contin de cca 10 ori mai mult sulf, prin cisteina sau legaturi bisulfidice
• Corespunzator tonofibrilele sunt moi si flexibile in timp ce matricea si banda marginala dau
stabilitate si putere
• Ca atare keratina epidermului este keratina moale spre deosebire de keratina tare a unghiilor si
foliculilor pilosi, in care granulele de keratohialin lipsesc si tonofilamentele incorporeaza legaturi
disulfidice
• Keratina moale se descuameaza prin activitate enzimatica pe cand keratina tare necesita taiere
periodica
 ++

• Histology of acral skin. Note the normally

compacted and thickened stratum corneum (A)
and the markedly thickened stratum granulosum
(B), as compared to non acral sites.
• In stratul granulos se pregateste disolutia
nucleului si a celorlalte organite celulare
• Spre deosebire de stratul bazal si spinos in care
activitatea enzimelor litice lizozomale de gen
fosfataza acida sau aril sulfataza este prezenta
sub forma unor putinea gregate granulare in
stratul granular enzimele lizozomale se
concentreaza difuz
• Acestea joaca rol important in modificarile
autolitice ce au rol la acest nivel
 Stratum Corneum

• Celule anucleate, tehnic moarte

• Strat eozinofilic datorita lipsei nucleilor bazofilici
• Uneori portiunea inferioara a stratului cornos apare ca o
zona subtire, omogena, eozinofila, stratul lucidum; zona
pronuntata palmo-plantar
• Stratul lucidum difera histochimic de restul stratului cornos:
– atunci când există, din 2-3 rânduri de celule turtite, clare şi
puternic strălucitoare. Celulele sunt anucleate sau prezintă
nucleu picnotic. Celulele anucleate sunt turtite, acidofile, cu
limite indistincte şi conţin în citoplasmă vacuole lipidice,
glicogen şi o substanţă particulară – eleidina. Organitele lipsesc
ca urmare a acţiunii esterazelor.
• Celulele cornoase sunt în permanenţă exfoliate la
suprafaţa pielii, fiind înlocuite de elemente
celulare provenite din straturile profunde,
regenerative, ale epidermului. Unităţile
proliferative epidermale reprezintă structurile pe
seama cărora se realizează înlocuirea permanentă
a celulelor exfoliate şi sunt formate din 1-2 celule
stem, 6-7 celule precursoare din stratul bazal şi
coloana de celule supraiacentă. Regenerarea se
produce într-un interval de aproximativ 28 de
zile.
• Keratinizarea (transformarea cornoasa a celulelor
epidermale) reprezintă un proces adaptativ al
epidermului faţă de anumite condiţii mecanice.
Acest proces se realizează pe măsura maturării
celulelor profunde şi migrării acestora spre
straturile mai superficiale. Procesul se asociază cu
importante modificări celulare: agregarea şi
structuralizarea tonofilamentelor, formarea
granulelor de keratohialin, dispariţia organitelor şi
a nucleului.
 Varietatea regionala a epidermului
• Straturile epidermului variaza considerabil de la o zona la alta:
• Pleoapa, axile, coate/genunchi: arhitectura usor verucoasa
– Pleoapa: numerosi foliculi pilosi de gen velus
– Axile: numeroase glande apocrine
– Genunchi/coate: strat cornos gros
– Tegument acral: ingrosare progresiva si compactarea stratului cornos pe masura progresiei
dinspre dorsal spre ventral
– Nas: glande sebacee proeminente
– Scalp: foliculi pilosi in anagen cu bulb pilos ce descinde adanc in tesutul subcutanat
• Zonele mucoase si paramucoase: cu exceptia portiunii dorsale a limbii si palatului
dur mucoasa gurii nu prezinta nici strat granulos nici strat cornos
• In aceste zone celulele apiteliale in migragrea din stratul bazal in suprafata apar
mai intai vacuolate, ca rezultat a continutului in glicogen, apoi se micsoreaza si se
descuameaza
• Celulele epiteliale ale mucoasei bucale au desmozomi slab dezvoltati. In schimb
prezinta microvili la margine. Celulele sunt legate intre ele de un cement amorf,
moderat electronodens; a carui rezolutie determina detasarea celulelor
superficiale
 Structura specializata/functii
• Coeziunea celulara superficiala asigurata de:
– Numar de tonofilasmente ce creste in portiunea superficiala a stratului
scuamos
– Granulele de keratohialin: agregate de ribonucleoproteine electronodense de-
a lungul tonofilamentelor
– Acestea cresc in dimensiune prin agregarea periferica a particulelor de
ribonucleoproteine ce inconjoara din ce in ce mai multe tonofilamente putand
lua aspect in stea si atinge 1 pana la 2 µm.
– Dupa ce inconjoara toate filamentele se formeaza in stratul cornos matricea
proteica interfilamentoasa a keratinei epidermice
– Granulele de keratohialin sunt biochimic complexe: una din componente este
o proteina bogata in histidina numita precursor filagrinic
– Cand celulele granulare sunt convertite in celule anucleate din stratul cornos
precursorul filagrinic este rupt in multe unitati de filagrina, care agrega cu
filamentele de keratina actionand ca un liant
 MELANOCITUL
• Melanocitul are originea în crestele neurale şi se găseşte dispersat printre keratinocitele stratului
bazal şi stratul extern al tecii foliculului pilos
– Este o celulă rotundă, cu nucleu ovoid, întunecat, mai mic decât al keratinocitelor bazale, cu citoplasma clară
şi prelungiri dendritice subţiri ce se extind printre celulele stratului bazal şi spinos. Acestea însă nu pot fi
vizualizate în coloraţiile uzuale cu HE.
– Nu prezintă desmozomi şi nici tonofilamente
– sunt atașate de membrana bazală prin structuri de tip desmozom-like
– Produsul de secreţie al melanocitului este reprezentat de pigmentul melanic, cu rol în protecţia agresiunilor
induse de radiaţiile ultraviolete.
– Sinteza melaninei se face la nivelul melanozomilor, un rol important în acest proces revenind tirozinazei
(enzima melanogenică) ce foloseşte ca substrat tirozina ce va fi convertită în melanină.
– Melanozomii prezintă patru stadii de dezvoltare: în primul stadiu aceştia nu conţin melanină, melanina
începând să apară în stadiul II, depozitele devenind mai evidente în stadiul III, pentru ca în stadiul IV să fie
plini cu melanină. De aici, melanina este transferată keratinocitelor vecine şi celulelor foliculului pilos prin
intermediul proceselor dendritice.
– Transferul melaninei se face printr-un proces complex, numit donare de pigment , prin care vârful
prelungirilor dendritice ale melanocitului este fagocitat de către keratinocite
– Procesele dendritice ale unui melanocit se asociază în medie cu 36 keratinocite carora le distribuie melanina,
realizând astfel unitatea epidermo-melanocitară
– Un rol important în procesul de sinteză şi transfer al melaninei îl are expunerea la lumina ultravioletă, care
poate influenţa variaţia regională şi morfologia melanocitelor, o concentraţie mai mare a acestora
constatându-se la nivelul zonelor fotoexpuse
Melanocite în stratul bazal, HMB 45 pozitive,
HMB45 x 100
 MELANOCITUL
• Numărul melanocitelor este aproximativ acelaşi la persoane de rase diferite şi
scade cu vârsta. Proporţia acestora faţă de keratinocitele stratului bazal variază
între 1:4 şi 1:10 în funcţie de regiune, concentraţia cea mai mare fiind prezentă la
nivelul feţei şi ariilor genitale, iar cea mai scăzută la nivelul trunchiului. Astfel,
diferenţa de culoare care apare la diferite rase nu este determinată de numărul
melanocitelor, ci de cantitatea de pigment produsă şi rata transferului acestuia
către keratinocite.
• La persoanele cu piele deschisă, melanina este prezentă în cantităţi reduse doar în
celulele stratului bazal, pe când la cele cu piele închisă la culoare melanina este
prezentă în stratul bazal, stratul spinos, inclusiv stratul cornos, iar ocazional în
melanofagele din dermul superior.
• Melanocitele sunt mai bine evidenţiate în microscopie optică cu ajutorul
coloraţiilor speciale. Metoda Fontana-Masson indică prezenţa melaninei, care
apare colorată în negru pe secţiunile histologice. În tumorile intens pigmentate,
când pigmentul melanic acoperă detalii nucleare, identificarea specifică a acestuia
utilizează metode de albire cu ajutorul agenţilor oxidanţi, de tipul peroxidului de
hidrogen sau permanganatului de potasiu. Reacţia DOPA (dihidroxifenilalanină)
vizualizează atât corpul melanocitului, cât şi prelungirile acestuia, pe care le
colorează în maro închis până la negru.
 MELANOCITUL
• Melanocitul poate fi evidenţiat specific cu ajutorul reacţiilor imunohistochimice.
– Antigenul S-100 este prezent în citoplasma şi nucleul melanocitelor, subtipul S100B fiind predominant
exprimat în melanocitele normale, în timp ce S100A este exprimat în diferite leziuni cutanate.
– S100 este un marker sensibil, dar lipsit de specificitate, deoarece este exprimat şi de alte tipuri celulare
prezente la nivelul epidermului: celulele Langerhans, celulele Schwann, macrofagele specializate, glandele
sudoripare şi adipocitele.
– HMB-45, Melan-A/Mart-1, tirozinaza şi PNL2 sunt de asemenea markeri de diferenţiere melanocitară.
– HMB-45 (antigenul asociat melanomului) este exprimat de melanocitele embrionic, ale foliculului pilos şi
melanocitele adulte stimulate , dar nu este exprimat de melanocitele epidermului normal la adult. El
reacționează cu celulele melanomului, nevul Spitz, nevii displazici şi componenta joncţională a nevilor
comuni. Este considerat un anticorp cu înaltă specificitate în diagnosticul melanomului malign
– Melan-A/MART-1 are o înaltă sensibilitate în neoplasmele melanocitare comparativ cu HMB-45 şi o înaltă
specificitate comparativ cu S100
– MART-1 este exprimat în melanocitele normale, nevul Spitz, nevii comuni şi melanomul malign
– Tirozinaza reprezintă un marker de diferenţiere melanocitară, fiind o enzimă importantă în biosinteza
melaninei.
– T311 (anticorp monoclonal la tirozinază) reprezintă un marker specific melanocitar
– PNL2, un anticorp monoclonal relativ recent, prezintă înaltă specificitate în variate leziuni melanocitare
 CELULELE LANGERHANS
• Celulele Langerhans sunt derivate din celula stem pluripotentă de la
nivelul măduvei osoase, de unde migrează la nivelul epidermului,
localizându-se printre celulele spinoase, predominant în zona mijlocie şi
superioară a stratului spinos
• Sunt celule dendritice, prezentatoare de antigen, care pe secţiunile
histologice colorate HE au citoplasmă clară şi nucleu întunecat reniform.
Pe secţiunile convenţionale nu pot fi distinse de limfocitele şi macrofagele
care apar ocazional în epiderm
• Pentru identificarea lor şi a prelungirilor dendritice ale acestora, se
utilizează reacţia pentru ATP-ază şi aminopeptidază , care însă necesită
secţiuni la criostat.
• Pe secţiunile incluse la parafină, pot fi detectate imunohistochimic cu
ajutorul reacţiilor pentru S-100 şi HLA-DR. Deoarece imunoreactivitatea
pentru S-100 nu este specifică, aceasta fiind prezentă şi în cazul
melanocitelor, identificarea mai specifică a celulelor Langerhans se face cu
ajutorul reacţiei pentru CD1a şi/sau langerină.
Celule Langerhans, CD1a pozitive, CD1a
x100
 CELULELE LANGERHANS
• Celulele Langerhans au capacitatea de a procesa şi prezenta limfocitelor diferiţi antigeni. Fiind
celule mobile, ele pot migra de la nivelul epidermului în derm, prin vasele limfatice până la nivelul
ganglionilor limfatici, unde prezintă antigenul celulelor T-naive şi de memorie, capabile să răspundă
specific la o stimulare ulterioară
• intervin activ în imunitatea cutanată, exprimând complexul major de histocompatibilitate clasa II ,
antigenul leucocitar comun, receptorii Fc şi C3, antigenul CD1a, antigenul CD1c , ATP-aza ataşată
membranei, proteina S-100, filamente de vimentină şi actin-like
• au un rol important în sensibilizarea şi controlul imun împotriva agenţilor virali şi neoplasmelor
cutanate, datorită capacităţii lor de a prezenta antigenul.
• În afara epidermului, celulele Langerhans pot fi găsite şi în ganglion, timus, mucoasa orală, vagin şi
uneori în derm
• sunt mai frecvente la nivelul extremităţilor decât la nivelul trunchiului
• Numărul celulelor Langerhans în epiderm este similar cu al melanocitelor, dar în contrast cu
acestea, numărul lor scade în urma expunerilor repetate la lumina ultravioleta, scăderea fiind
datorată pierderii temporare a markerilor membranari şi nu distrucţiei celulare
• Astfel, expunerile repetate la lumină UV pot duce la scăderea controlului imun (prin scăderea
numărului de celule Langerhans), care se poate asocia cu creşterea riscului carcinogenetic.
Aplicarea de corticosteroizi locali, precum şi infecția HIV pot duce de asemenea la o scădere a
numărului de celule Langerhans. Celulele Langerhans exprimă CD4 (unul din receptorii HIV)
• Aplicarea locală de retinoizi poate duce la o revenire a numărului de celule Langerhans după
scădere
 CELULELE MERKEL
• Celulele Merkel sunt prezente în stratul bazal epidermal, dispuse neregulat, fiind mai numeroase la
nivelul pulpei degetelor, buzelor şi cavităţii bucale, precum şi în teaca externă a firului de păr
• Ele pot fi distribuite liniar, în grupuri (la vârful crestelor epidermale) şi arciform (la nivelul foliculului
pilos).
• Sunt celule ovalare, cu citoplasma palidă, orientate cu axul lung paralel cu suprafaţa epidermului.
• Identificarea acestora nu este posibilă pe preparatele convenţionale, fiind necesare tehnici
imunohistochimice sau de microscopie electronică pentru a le putea recunoaşte
• Examinarea în microscopie electronică pune în evidenţă filamente intermediare de keratină
distribuite perinuclear în fascicule, precum şi granule electrono-dense citoplasmatice, situate spre
polul celulei ce vine în contact cu terminațiile axonale
• Baza celulei se află în strânsă legătură cu porţiunea terminală dilatată a fibrelor nervoase senzitive,
legătură care pe secţiunile impregnate argentic poate fi văzută ca un disc şi poartă denumirea de
disc Merkel , având rol mecanoreceptor.
• Celulele sunt situate imediat deasupra membranei bazale şi sunt conectate cu keratinocitele vecine
prin structuri de tip desmozomi. Imunohistochimic prezintă pozitivitate pentru citokeratine cu
greutate moleculară mică, de tipul CK 8, 18, 19, 20.
• Dintre acestea cea mai specifică este CK 20, care la nivelul epidermului este exprimată numai de
celulele Merkel şi nu şi de keratinocitele adiacente
 CELULELE MERKEL
• Citoplasma celulelor Merkel conţine de asemenea enolaza neuron-
specifică şi neurofilamente
• Expresia markerilor neuroendocrini de tipul cromograninei A şi
sinaptofizinei ar putea sugera faptul că celulele Merkel sunt celule
epiteliale neuroendocrine şi au funcţie neurosecretorie
• În granulele electronodense ale celulelor Merkel au fost identificate
diferite neuropeptide: peptidul intestinal vasoactiv, CGRP,
serotonina şi substanța P
• Prezența markerilor neuroendocrini împreună cu CK 20 este
relevantă în diagnosticul carcinomului cu celule Merkel.
• În leziunile de tip prurigo nodular, keratoza actinică, carcinom
bazocelular s-a constatat o creştere a numărului de celule Merkel în
stratul bazal epidermal
 MEMBRANA BAZALA
• Membrana bazala separă dermul de stratul bazal epidermic, putând fi evidenţiată
în microscopie optică prin reacţia PAS, când apare ca o linie fină roşie-violacee
continuă, ondulată (indicând prezenţa de mucopolizaharide neutre la acest nivel)
sau prin impregnare argentică când se colorează în negru. Imunohistochimic se
evidenţiază cu anticorpi anticolagen- IV şi anti-laminină.
• Ultrastructural prezintă patru componente distincte:
– membrana plasmatică a celulelor bazale împreună cu hemidesmozomii.
– lamina lucida, traversată de filamente de ancorare scurte ce provin de la nivelul membranei
plasmatice a celulelor bazale pentru a se fixa ulterior pe lamina densa; laminina, o proteină
evidenţiată în structura laminei lucida, mediază legarea membranei bazale de suprafaţa
celulelor epiteliale
– lamina densa, a cărei componentă principală este reprezentată de colagenul de tip IV.
– lamina reticularis formată din fibrile de ancorare (colagen de tip VII), ce se extind în ţesutul
conjunctiv al dermului şi se ataşează de fibrele de reticulină.
• Îngroşarea membranei bazale în anumite leziuni inflamatorii poate fi vizibilă în
microscopie optică.
 DERMUL
• Dermul are origine mezodermală şi este format din ţesut conjunctiv în care se
găsesc localizate structurile anexe cutanate şi plexurile vasculare şi nervoase
– matrice extracelulară (colagen, fibre elastice şi substanţă fundamentală)
– componentă celulară (fibroblaste, celule dendritice, macrofage, miofibroblaste şi celule
mastocitare)

• Topografic şi structural este format din două zone:

– dermul papilar este reprezentat de o zonă subţire subepidermică şi regiunile dintre crestele
papilare. Este format din ţesut conjunctiv lax, ce conţine o reţea fină de fibre de colagen,
alături de fibre elastice şi reticulinice foarte subţiri, substanţa fundamentală şi elemente
celulare, predominant fibroblaste şi mastocite. Componenta principală a fibrelor colagene din
dermul papilar este reprezentată de colagenul de tip III , în timp ce colagenul de tip I este
prezent în cantităţi reduse. Termenul de derm adventiţial defineşte ţesutul conjunctiv lax din
jurul structurilor anexe cutanate.
– dermul reticular, situat între dermul papilar şi ţesutul adipos subcutanat, este mai gros şi este
format din ţesut conjunctiv dens, alcătuit din fascicule groase de fibre colagene, predominant
colagen de tip I, fibre elastice groase şi reticulinice. Alături de acestea există substanţa
fundamentală şi elemente celulare, dintre care cel mai bine reprezentate sunt fibroblastele şi
macrofagele. Fasciculele colagene la acest nivel sunt orientate predominant paralel cu
suprafaţa pielii
 DERMUL
• Componenta celulară a dermului conţine
– Fibroblaste
– Celule dendritice
– Macrofage
– Mastocite
 DERMUL
• Fibroblastele dermale derivă din celulele mezenchimale şi au rol esenţial în
sinteza activă a colagenului şi a componentelor ce intră în structura
substanţei fundamentale.
• Ultrastructural au un reticul endoplasmic rugos bine dezvoltat, la nivelul
căruia se produc moleculele de procolagen, ce sunt transferate aparatului
Golgi, iar de aici sunt descărcate în spaţiul extracelular prin intermediul
veziculelor secretorii, conversia procolagenului în colagen făcându-se în
afara celulei
• Imunohistochimic fibroblastele exprimă vimentină, iar CD10 este exprimat
în fibroblastele perianexiale. Fibroblastele activate, cum sunt cele
prezente în ţesutul de granulaţie, pot avea aspecte ultrastructurale şi
imunohistochimice de miofibroblaste şi exprimă pe lângă vimentină,
actina muşchiului neted şi desmină.
• În secţiunile convenţionale colorate HE, fibroblastele sunt celule alungite,
cu nucleu elongat, ovoid şi nu pot fi diferenţiate de alte celule alungite
prezente în derm.
 DERMUL
• Celulele dendritice dermale contribuie la menţinerea imunităţii cutanate, având trăsături
histoenzimatice şi imunohistochimice asemănătoare cu ale celulelor prezentatoare de antigen, dar
sunt net distincte de celulele Langerhans epidermale.
• Ele au forma stelată şi sunt localizate predominant perivascular în dermul superficial, dar pot fi
prezente şi imediat sub joncţiunea dermo-epidermică (dendrocite subepidermice), precum şi difuz
în dermul reticular
• În microscopie optică nu pot fi distinse de fibroblaste, dar imunofenotipic se aseamănă cu celulele
sistemului fagocitic mononuclear. Ele prezintă o mare heterogenitate funcţională şi imunofenotipică
fiind descrise multiple subseturi de celule dendritice dermice. La nivelul dermului au fost
recunoscute trei tipuri celulare distincte:
– celule dendritice pozitive pentru factor XIIIa, având distribuţie perivasculară în dermul papilar şi în jurul
glandelor sudoripare
– celule dendritice pozitive la CD34, prezente în dermul mijlociu şi profund, cât şi în jurul anexelor
– celule dendritice prezentatoare de antigen (Langerhans-like) care exprimă HLA-DR şi CD1c ; spre deosebire
de celulele Langerhans epidermice, aceste celule nu prezintă granule Birbeck
• Celulele dendritice dermice perivasculare au o mare plasticitate, astfel încât modificări ale mediului
local pot duce la transformarea unui subtip în altul. În anumite condiţii dendrocitele dermice pot
avea funcţie fagocitară, situaţie în care sunt numite dendrofage şi exprimă unii markeri ai
macrofagelor mononucleare.
 DERMUL
• Macrofagele (histiocitele) au originea în măduva osoasă, circulă ca monocit inactiv prin sângele
periferic şi ajung la ţesuturi unde sub acţiunea unui stimul adecvat se transformă în macrofag.
• Transformarea în macrofag presupune o modificare a echipamentului enzimatic cu creşterea
marcată a enzimelor lizozomale. Macrofagele aparţin sistemului fagocitar mononuclear şi au
capacitatea de a ingera şi fagocita particule mari, fiind dotate cu un bogat echipament enzimatic.
• Sunt localizate oriunde în derm, dar mai frecvent perivascular. Pot fi prezente ca atare sau sub
forma de histiocite epitelioide, celule gigante de corp străin sau se pot grupa sub forma de
granuloame. Au nucleu unic, vezicular, elongat, cu membrană nucleară evidentă, fiind greu de
diferenţiat de fibroblastele sau celulele endoteliale pe preparatele convenţionale.
• Localizarea şi activitatea fagocitică le poate însă distinge de acestea. Ele sunt evidente în derm
atunci când materialele ingerate sunt vizibile în citoplasma acestora.
• În acest sens, melanofagele sunt macrofage ce au ingerat melanină, vizibilă în citoplasma acestor
celule sub forma unui pigment brun-negricios; sunt prezente în dermul papilar la persoane cu
pielea închisă la culoare.
• Siderofagele sunt macrofage care au ingerat hemosiderină, pigment ce apare de culoare galben-
verzuie în citoplasma acestora şi poate fi identificată cu ajutorul coloraţiilor pentru fier.
• Macrofagele au pe suprafaţă receptori pentru porţiunea Fc a IgG, pentru C3 şi HLA-DR.
Imunohistochimic exprimă CD68, KP1 şi CD163
 DERMUL
• Fibrele de colagen reprezintă componenta cea
mai abundentă a ţesutului conjunctiv dermic,
fiind dispuse sub forma unei reţele fine de fibre în
dermul papilar, în jurul anexelor cutanate şi
vaselor de sânge şi sub forma de benzi groase,
orientate dezordonat într-un plan orizontal
paralel cu suprafaţa epidermului, la nivelul
dermului reticular. Biochimic, componenta
principală a dermului papilar este colagenul de
tip III, iar cea a dermului reticular colagenul de tip
I
 DERMUL
• Fibrele de reticulină reprezintă un tip special
de fibre de colagen foarte subţiri, caracterizate
prin argirofilie şi care se colorează în negru
după impregnare cu nitrat de argint, altfel
nefiind vizibile în coloraţiile uzuale. Pot fi
observate la nivelul membranelor bazale, în
dermul adventițial şi anexele epidermale, în
jurul vaselor de sânge şi în jurul fiecărei celule
adipoase.
 DERMUL
• Sinteza colagenului începe în reticulul
endoplasmic rugos al fibroblastului, unde se
produc moleculele de procolagen, care vor fi
excretate în spaţiul extracelular, unde se produce
conversia la colagen. Ulterior, asocierea
moleculelor de colagen va da naştere fibrilelor de
colagen. Au fost descrise şapte tipuri de colagen,
cu compoziţie şi antigenicitate diferită. Tipul I
este prezent în dermul reticular, tipul III în dermul
papilar şi adventiţial, tipul IV şi VII apar la nivelul
membranelor bazale, tipul II la nivelul cartilajului
şi tipul V în ţesutul vascular
 DERMUL
• Fibrele elastice sunt prezente atât în dermul papilar, cât şi în cel
reticular, iar ultrastructural constau dintr-o componentă
microfibrilară, ce se dispune sub formă de travee într-o matrice de
elastină
• Sunt mai subţiri la nivelul dermului papilar, unde sunt dispuse sub
forma unui plex intermediar paralel cu suprafaţa epidermului, din
care se desprind fibre subţiri care urcă până la nivelul membranei
bazale, ancorându-se în zona PAS-pozitivă a acesteia.
• În porţiunile mai profunde ale dermului ele sunt mai groase şi se
dispun în fascicule orientate paralel cu suprafaţa epidermului.
• Identificarea lor pe secţiunile histologice se face cu ajutorul
coloraţiilor speciale pentru ţesut elastic (orceină sau rezorcin-
fucsină). Odată cu avansarea în vârstă, suferă modificări de tipul
degenerării elastotice, aceasta fiind consecinţa expunerii cronice la
soare.
 HIPODERMUL
• Ţesutul adipos subcutanat separă pielea de ţesuturile subiacente şi
este format din ţesut adipos matur dispus sub formă de lobuli,
separaţi de septuri fine fibroase, în care se găsesc vase şi nervi.
• Are rol de rezervă nutritivă şi de izolare termică şi mecanică.
• Celulele adipoase sunt celule sferice doar atunci când sunt izolate,
devenind poliedrice în preparatele histologice, datorită tasării. Ele
conţin în citoplasmă o picătură lipidică ce împinge nucleul la
periferie, iar citoplasma apare sub forma unei benzi subţiri ce
înconjoară vacuola lipidică. În cursul procesului de prelucrare a
ţesutului adipos, lipidele se dizolvă în solvenţii organici folosiţi, iar
celula adipoasă va apare pe secţiunile histologice prelucrate la
parafină ca o celulă goală în interior, cu nucleul împins la periferie şi
înconjurat de citoplasmă, dând aspectul unei celule în “inel cu
pecete”’. Imunohistochimic, adipocitele sunt pozitive pentru
proteina S-100 şi vimentină.
 Modificări tegumentare asociate cu
vârsta
• La copil şi nou-născut epidermul este mai subţire decât cel al adultului, iar
melanocitele şi celulele Langerhans au o densitate mai mare.
• Celularitatea dermului este mai crescută decât a adultului
• Ţesutul adipos subcutanat conţine adipocite mai mari decât cele ale
adultului.
• Nou născuţii pot prezenta alături de ţesut adipos alb şi mici cantităţi de
ţesut adipos brun, cu un conţinut crescut de mitocondrii în citoplasmă
• Importanţa ţesutului adipos brun stă în capacitatea termogenetică a
acestuia.
• La naştere numărul glandelor ecrine este mai mare, iar cele apocrine nu
sunt bine dezvoltate. Deşi glandele sebacee sunt prezente, secreţia lor
este redusă, aceasta fiind influenţata hormonal odată cu pubertatea.
• La vârstnici modificările se caracterizează prin atrofie cutanată
• La nivelul stratului de celule bazale pot apare proliferări aberante ale keratinocitelor, ceea ce duce
la modificări arhitecturale ale epidermului şi totodată se asociază cu creşterea riscului de dezvoltare
a neoplasmelor
• Epidermul este mai subţire, iar joncţiunea dermo-epidermală se aplatizează
• Pigmentaţia este mai redusă ca urmare a scăderii numărului de melanocite, iar expunerea la lumină
ultravioletă creşte de asemenea riscul de dezvoltare a leziunilor tumorale
• Numărul de celule Langerhans scade, ceea ce duce la o alterare a răspunsului imun la nivel
tegumentar
• Dermul este subţire, cu vascularizaţie şi celularitate redusă, alterarea fibrelor colagene, de elastină
şi a substanţei fundamentale
• Elasticitatea pielii este scăzută, iar fibroblastele încep să producă amiloid. Dermul papilar suferă o
reducere numerică şi în dimensiuni a fibrelor de elastină, pe când în dermul reticular acestea cresc
în număr şi dimensiuni
• Fibrele de colagen din dermul reticular devin mai groase şi mai rigide
• La nivelul zonelor fotoexpuse apare elastoza solară. Glandele eccrine şi apocrine sunt reduse
numeric, în timp ce glandele sebacee sunt în număr crescut. Numărul şi rata de creştere a firelor de
păr este scăzută. Ţesutul adipos subcutanat este redus pe faţă, gambe, mâini şi picioare şi crescut la
nivelul abdomenului la bărbaţi şi pe coapse la femei
 HISTOLOGIA ANEXELOR CUTANATE

• Foliculul pilos este alcătuit din trei segmente (dinspre suprafaţă spre
profunzime):
– infundibulul pilar (între ostiul folicular – orificiul de deschidere a foliculului
pilos la nivelul suprafeţei epidermului – şi inserţia glandei sebacee;
componenta intraepidermală a foliculului pilar se numeşte acrotrichium)
– istmul (între inserţia glandei sebacee şi inserţia muşchiului erector pilar)
– segmentul inferior (porţiunea cea mai distală a foliculului pilos de la inserţia
muşchiului erector pilar inclusiv papila dermală foliculară)
• Histologic, cea mai complexă porţiune a folicului pilos este cea inferioară
din care fac parte bulbul folicular epitelial şi papila dermală (alcătuită din
ţesut conjunctiv care protruzionează în interiorul cupei epiteliale)
• Datorită producerii locale a unei cantităţi importante de mucopolizaharide
acide papila dermală are un aspect histologic caracteristic (este uşor
albăstruie în coloraţia HE şi intens pozitivă în coloraţii speciale pentru
mucine – albastru alcian la pH1.5 şi respectiv 2.5)
 FOLICULUL PILOS
• Componenta epitelială include mai multe
structuri (dinspre interior spre exterior):
– matricea pilară alcătuită din celule pluripotente din
care se diferenţiază către extremitatea superficială a
bulbului două structuri:
• tija pilară alcătuită din medulara pilară, cortexul pilar şi
cuticula pilară
• teaca radiculară internă (alcătuită din cuticula tecii interne
radiculare, stratul Huxley, stratul Henle)
– teaca radiculară externă (alcătuită din celule clare,
încărcate cu glicogen)
Folicul pilos în stadiu anagen: bulb folicular cu papila dermală,
matricea pilară teaca radiculară extern. HE x 40
Bulb follicular alcătuit din matricea pilară cu celule pluripotente din care se
diferenţiază tija pilară acoperită de teaca radiculară internă; la exterior se
identifică teaca radiculară externă. HE x 100
index proliferativ crescut în celulele de la nivelul bulbului folicular.
Ki67 x 200
tija pilară acoperită de teaca radiculară internă şi
teaca radiculară externă cu celule clare. HE x 100
• Aspectul microscopic al foliculilor piloşi variază foarte
mult în funcţie de vârsta şi sexul persoanei în cauză,
localizarea anatomică şi momentul din ciclul evolutiv în
care se efectuează examinarea.
• Astfel, firele de păr ale scalpului au foliculi piloşi
implantaţi profund în ţesutul adipos subcutanat în timp
ce la nivelul trunchiului şi membrelor foliculii piloşi
sunt mai rari şi mai superficial localizaţi
• La nivelul feţei, pe bărbie şi obraji, femeile au fire de
păr subţiri, rare, pe când bărbaţii au fire de păr
implantate profund, similar celor de la nivelul scalpului.
• Omul prezintă trei tipuri diferite de păr
– părul terminal
– părul vellus
– părul intermediar.
• Părul terminal se găseşte la nivelul scalpului, sprâncenelor, axilelor, zonei
inghinale precum şi în barbă şi mustaţă la bărbaţi şi este alcătuit din fire
lungi, groase, pigmentate cu structură histologică complexă (folicul pilos
de care aderă atât glande sebacee cât şi muşchi erector pilar)
• Părul vellus este alcătuit din fire delicate, scurte, nepigmentate, fără
glande sebacee; aspectul general este acela al unui puf care acoperă restul
corpului şi are rol termoizolator.
• Firele de păr intermediare au structură intermediară între firele de păr de
tip vellus şi cele terminale. Sub acţiunea dihidrotestosteronului, firele de
păr terminal de la nivelul scalpului se transformă gradual în fire de păr
intermediar şi apoi vellus, raportul dintre firele de păr terminal şi cele
vellus scăzând progresiv de la 2:1 la valori mult subunitare (alopecie
androgenetică).
• Ciclul evolutiv al creşterii firului de păr cuprinde trei stadii: anagen (faza de
creştere activă), telogen (faza inactivă) şi catagen (faza involutivă)
• Circa 84% din firele de păr sunt în faza anagen; durata perioadei anagen variază în
funcţie de localizare - circa 3 ani pentru scalp, mai redus pentru alte regiuni ale
corpului
• Faza catagen durează 3 luni şi înglobează circa 14% din totalul firelor de păr ale
organismului. În această fază mitozele sunt absente; sinteza de melanină se
opreşte. Histologic, foliculul pilos catagen este caracterizat prin numeroase celule
apoptotice la nivelul tecii radiculare externe; astfel, teaca radiculară externă se
retractă în jurul bulbului iar stratul vitros de la interfaţa dintre teaca radiculară
externă şi structurile dermo/hipodermice de vecinătate se îngroaşă. Bulbul se
separă de papila dermală.
• Un procent redus de fire de păr sunt în faza telogen (sub 2%) şi rămân în această
fază circa 3 săptămâni
• În acest stadiu, teaca radiculară externă se retractă şi mai mult, porţiunea cea mai
profundă a foliculului pilos fiind ascensionată până la inserţia erectorului pilar.
Teaca radiculară internă dispare complet. La finalul fazei telogen se formează o
nouă matrice pilară care generează o nouă fază anagen
• Folicul pilos în stadiu telogen incipient (imediat după
catagen): rare celule apoptotice la nivelul tecii
radiculare externe; papila dermală mult ascensionată
în derm. HE x 40
• Folicul pilos în stadiu telogen papila dermală
mult ascensionată în derm. HE x 40
• Cu avansarea în vârstă diminuează atât
numărul cât şi rata de creştere a foliculilor
piloşi, dar se constată apariţia de fire de păr în
locuri mai puţin obişnuite, situaţie care pune
probleme de ordin estetic (conduct auditiv
extern, nări, bărbie şi mustaţă la femei etc).
 GLANDELE SEBACEE
• Glandele sebacee sunt prezente la nivelul
întregului tegument cu excepţia palmelor şi
plantelor. Uneori pot fi identificate şi în corionul
mucoaselor (glande sebacee ectopice –
granulaţiile Fordyce). La nivelul pleoapelor şi
areolei se identifcă glande sebacee modificate
(glandele Meibomiane în pleoape, glandele
Montgomery în tuberculii Montgomery de la
nivelul areolei mamare). Glandele sebacee sunt
alcătuite din unul sau mai mulţi lobuli sebaceoşi
care se deschid într-un duct excretor comun
conectat cu foliculul pilos
• Lobulul sebaceos este alcătuit dintr-o masă de celule
poligonale cu citoplasmă vacuolată plină de picături
lipidice şi nucleu mic, central.
• Produsul de secreţie se realizează prin dezintegrarea
celulelor din vecinătatea ductului excretor (secreţie de
tip holocrin)
• La periferie se identifică un rând de celule bazaloide de
talie mică, cu citoplasmă puţină, bazofilă
• Imunohistochimic, celulele sebaceoase sunt pozitive
pentru AE1, EMA, D2-40 şi negative pentru CEA şi
proteină S100
• Glandă sebacee alcătuită din mai mulţi lobuli
sebaceoşi care se deschid într-un duct excretor
comun conectat cu foliculul pilos. HE x 40
• Lobuli sebaceoşi alcătuiţi din celule poligonale cu citoplasmă
vacuolată plină de picături lipidice şi nucleu mic, central; în periferie
se identifică un rând de celule bazaloide de talie mică, cu
citoplasmă puţină, bazaloidă; HE x 200
• Dimensiunea şi numărul lobulilor sunt parametri care nu
depind de tipul de fir de păr la care este conectată glanda
sebacee respectivă
• La nivelul feţei (obraji, nas, frunte) glandele sebacee cu
lobuli mari sunt conectate la fire de păr subţiri, din care
doar unele ajung la suprafaţa pielii
• Mărimea lobulilor sebaceoşi este controlată hormonal
– la naştere, datorită hormonilor materni, sunt hipertrofici,
– se atrofiază după câteva săptămâni
– se măresc din nou la pubertate în urma stimulării induse de
hormonii sexuali
– la vârstnici glandele sebacee sunt hipertrofice dar capacitatea
secretorie scade
 GLANDELE SUDORIPARE
Glandele sudoripare
• La nivelul pielii sunt prezente trei tipuri de glande sudoripare:
– Eccrine
– Apocrine
– apo-eccrine.
• Glandele sudoripare eccrine sunt prezente la nivelul întregului
tegument cu excepţia buzelor şi a patului unghial. La nivelul frunţii,
axilei, palmelor şi plantelor, densitatea lor este foarte mare. Nu se
identifică glande eccrine la nivelul glandului penian sau labiilor mici.
Glandele eccrine sunt prezente în număr mare la naştere; la
vârstnici scade atât numărul cât şi secreţia acestora.
• Glandele sudoripare eccrine sunt alcătuite din porţiunea secretorie
spiralată şi ductul excretor cu trei componente: ductul excretor
convolut, ductul excretor liniar intradermal şi ductul excretor
intraepidermal (acrosiringium)
• Componenta secretorie este localizată la joncţiunea dermo-hipodermică şi constă
într-o structură tubulară convolută care, în secţiune bidimensională, apare sub
forma unei aglomerări de tubi bordaţi de un epiteliu alcătuit din celulele clare şi
celule întunecate
– Celulele clare sunt mari, poligonale sau piramidale, cu citoplasmă abundentă, eozinofilă, fin
granulară, încărcată cu glicogen (secretante de lichid bogat în glicogen); de la nivelul
membranei celulare apicale (luminale) pornesc invaginaţii adânci intercelulare formând
canaliculi intercelulari în care proemină numeroşi microvili.
– Celulele întunecate sunt intricate cu celulele clare şi sunt mai mici, cu citoplasmă mai puţină
cu granulaţii bazofile PAS şi D-PAS pozitive (secretante de sialomucine) În periferie se identifică
un strat discontinuu de celule mioepiteliale. Imunofenotipic, celulele secretorii sunt pozitive
pentru AE1, cam 5.2, CEA, EMA, GCDFP-15; în plus, celulele întunecate sunt pozitive pentru
proteina S-100; celulele mioepiteliale sunt pozitive pentru SMA, HHF-35, p63, calponin şi CK17
• Structura epitelială este delimitată de ţesutul conjunctiv adiacent prin intermediul
unei membrane bazale continue cu aspect hialin. În periferia tubilor se identifică
fibre elastice şi rare celule adipoase, chiar dacă structura epitelială se găseşte în
derm.
• Glanda sudoripară eccrină: componenta secretorie şi ductul
excretor convolut - aglomerare de tubi bordaţi de un epiteliu
alcătuit din celulele clare şi celule întunecate intricaţi de tubi cu
epiteliu cubic dublu stratificat şi margine cuticulară eozinofilă. HE x
100.
• Glanda sudoripară eccrină: detaliu; se diferenţiază
ductele secretorii de tubii excretori margine cuticulară
evidentă. HE x 200
• celule mioepiteliale la periferia tubilor sudoripari
eccrini. SMA x 200 (IF cu alexa fluor 594)
• Glandele apocrine sunt localizate la nivelul
axilelor, zonei mamare, inghinale, perineale şi
pubis.
• la nivelul pleoapelor sunt prezente glande
apocrine modificate (glandele Moll)
• de asemenea, glandele ceruminoase din canalul
auditiv extern sunt glande apocrine modificate
• Glandele apocrine se dezvoltă complet abia la
pubertate; la persoanele vârstnice densitatea şi
secreţia glandulară scad
• glande sudoripare apocrine în vecinătatea
unui folicul pilos. HE x 40
• Histologic, glandele apocrine sunt alcătuite dintr-o
componentă secretorie convolută localizată la nivel dermal
profund sau hipodermic şi un duct excretor cu două
componente – intradermală şi intraepitelială
• spre deosebire de glandele eccrine, în glandele apocrine nu
se identifică o parte convolută a ductului excretor
intradermal.
• Deşi sunt denumite apocrine, modul de producere al
secreţiei sudoripare nu este pur apocrin (eliminarea de
material secretor cu o mică porţiune a citoplasmei apicale),
ci asociază secreţie de tip melocrin (eliminarea de granule
fără citoplasmă) şi holocrin (întreaga celulă este distrusă şi
eliminată în produsul de secreţie)
• tubi sudoripari apocrini cu lumen dilatat bordat de
celule cu citoplasmă eozinofilă abundentă şi mici
excrescenţe apicale (secreţie decapitată); HE x 200
 Vascularizaţia pielii
• Vascularizaţia cutanată se realizează
prin intermediul unui sistem vascular
complex, alcătuit din:
– Arteriole
– arteriole terminale
– sfinctere precapilare
– capilare arteriale şi venoase
– venule postcapilare
– venule colectoare
Din cauza fortelor de forfecare la care este
supusă frecvent pielea, grosimea peretelui
vascular la nivel cutanat este mai mare în
comparaţie cu alte organe. În ceea ce
priveşte organizarea sistemului vascular
cutanat, la nivelul dermului papilar acesta
formeaza un plex vascular superficial, care
este interconectat cu plexul vascular
profund situat la interfaţa dermo-
hipodermică
 Plexul vascular superficial

• Se găseşte la limita dintre dermul papilar şi cel reticular, la 1-2 mm sub

suprafaţa epidermală, având o orientare paralelă cu aceasta. În structura
sa intră arteriole şi venule, care sunt dispuse sub formă de perechi ce
constituie o reţea vasculară vastă.
• Arteriolele plexului superficial au un perete muscular bogat în fibre
musculare netede, au lumenul cu diametrul cuprins între 7,5 μm şi 12 μm
şi un diametru exterior de 17-26 μm şi funcţionează, cel mai probabil, ca
parte componenta a sistemului de vase de rezistenţă din piele.
• De la nivelul arteriolelor terminale ale plexului superficial se formează
anse capilare care au un traiect ascendent spre porţiunea superioară a
dermului papilar. Fiecare ansă capilară este alcătuită dintr-un braţ
ascendent, o porţiune cu aspect de arcadă şi un braţ descendent. De
obicei, fiecare papilă dermică este irigată de câte o ansă capilară dar în
zonele în care reţeaua crestelor interpapilare este mai dezvoltată pot
exista chiar mai multe anse capilare într-o singură papilă. În regiunile
cutanate în care dezvoltarea papilelor dermice este redusă, traseul anselor
capilare urmează joncţiunea dermo-epidermică.
• Un aspect important de
menţionat este că, ansele
capilare ale plexului
superficial nu depăşesc
dermul; epidermul nu are
aport sanguin nutriţia sa
realizându-se prin imbibiţie
• Sângele provenit de la
nivelul anselor capilare este
preluat de venulele
postcapilare ale plexului
superficial, care formează o
reţea venoasă subpapilară
extinsă
 Plexul vascular profund
• Este dispus la limita dintre dermul profund şi hipoderm, având un traiect paralel cu cel al plexului
superficial. Arteriolele acestui plex vascular sunt ramificaţii ale unor ramuri din arterele musculo-
subcutanate ce pătrund în dermul profund.
• Arteriolele plexului profund dau naştere unor reţele capilare ce participă la vascularizarea anexelor
pielii (foliculi piloşi, glande sebacee, glande sudoripare)
• De la acest nivel, sângele este preluat de venulele plexului profund care se varsă în venule
colectoare, ce penetrează ţesutul subcutanat şi asigură propulsia sângelui de la nivelul pielii. Plexul
vascular profund este interconectat cu cel superficial prin intermediul unor arteriole şi venule
scurte între care, la rândul lor, pot exista interconexiuni, arteriolele ascendente putându-se uni între
ele prin arcade vasculare.
• Vasele sanguine care aparţin dermului mijlociu şi profund au un diametru mai mare faţă de cele din
dermul superficial. În general diametrul acestora este cuprins între 40 şi 50μm dar pot fi evidenţiate
şi vase cu diametrul de până la 100 μm (104).
• Din punct de vedere histologic, pereţii arterelor mici şi al arteriolelor cutanate sunt caracterizaţi
prin existenţa a trei straturi: intima, alcătuită dintr-un strat de celule endoteliale şi lamina elastică
internă, media, în care sunt prezente unul sau mai multe straturi de celule musculare netede şi
adventicea, formată din ţesut conjunctiv
 Vasele limfatice cutanate
• Capilarele limfatice de la nivelul dermului au aspect de deget de mănuşă,
se găsesc, în special, la nivelul dermului papilar şi converg spre un plex
orizontal situat mai profund.
• Vasele limfatice au lumen larg şi pereţi subţiri, alcătuiţi din un singur strat
de celule endoteliale, o lamina bazală discontinuă, şi fibre elastice
• Celulele endoteliale ale capilarelor limfatice sunt aplatizate şi parţial
suprapuse, constituind astfel mici valve care permit pătrunderea lichidului
din ţesut în vasul limfatic, dar nu mai permit ieşirea acestuia din vas
• Vasele limfatice ale pielii au un rol important în transportul fluidelor şi
diverselor particule din spațiul extravascular cutanat. Circulaţia limfatică
participă astfel la reglarea presiunii fluidului interstiţial şi îndepărtarea de
la nivelul pielii a substanţelor toxice sau nefolositoare, a detritusurilor
celulelor sau agenţilor patogeni care nu pot fi preluaţi de circulaţia
sanguină.
 Inervaţia pielii
• Pielea este inervată prin intermediul unei reţele tridimensionale ce
cuprinde milioane de fibre nervoase. Această reţea este alcătuită
din fibre nervoase senzoriale şi fibre aparţinând sistemului nervos
autonom
• Cele mai numeroase fibre nervoase cutanate sunt cele senzoriale,
care singure (terminaţii nervoase libere) sau asociate cu structuri
specializate (receptori complecşi) funcţionează ca receptori pentru
sensibilităţile tactilă, termică, dureroasă sau pruriceptoare.
• Fibrele nervoase autonome cutanate inervează vasele de sânge şi
limfatice, muşchii erectori ai firelor de păr, glandele sudoripare
ecrine şi apocrine, foliculii piloşi
• Astfel, fibrele nervoase cutanate autonome sunt implicate în
reglarea circulaţiei sanguine şi limfatice cutanate, reglarea
sudoraţiei, piloerecţie.
 Fibrele nervoase cutanate senzoriale
• Fibrele nervoase cutanate senzoriale au
originea la nivelul neuronilor senzitivi din
ganglionii spinali
• Ele provin din ramuri ale nervilor musculo-
cutanaţi care pătrund la nivelul pielii.
• Aceste ramuri subţiri care se distribuie la
nivelul dermului profund sunt alcătuite din
mai multe fibre nervoase, celulele Schwann
care le înconjoară, tecile endoneurale care
au rol de protecţie şi suport şi teaca
perineurală alcătuită din celule elongate,
aplatizate
• La nivelul dermului, fibrele nervoase
constituie un plex profund şi un plex
superficial din care numeroase ramuri se
distribuie spre a inerva variatele structuri ale
pielii.
 Fibrele nervoase cutanate senzoriale

• Diversitatea senzaţiilor generate de

diferitele maniere de stimulare
(mecanică, termică, dureroasă,
pruriceptoare) a tegumentului a făcut
ca interesul pentru studierea
structurilor din piele şi ţesutul
subcutanat implicate în recepţia
diverselor tipuri de stimuli, să crească
progresiv.
• Astfel, au fost identificate numeroase
tipuri de receptori cutanaţi care pot fi
terminaţii nervoase libere sau
structuri complexe în care terminaţia
nervoasă este asociată cu structuri
nonneurale: corpusculi Pacini,
corpusculi Meissner, discuri Merkel,
receptori anexaţi firului de păr,
corpusculi Krause, corpusculi Ruffini.
 Fibrele nervoase cutanate senzoriale

• Densitatea şi tipul fibrelor

nervoase receptoare diferă de
la o regiune la alta. Unele
zone, precum degetele şi
buzele au receptori mai
numeroşi, în timp ce la nivelul
trunchiului densitatea
cutanată a receptorilor este
mai mică. De asemenea,
tipurile de receptori pe care îi
regăsim în pielea păroasă sunt
relativ diferite faţă de cele din
pielea glabră.
 Corpusculii Pacini

• Sunt localizaţi în ţesutul

subcutanat şi regiunile mai
profunde ale dermului, atât în
pielea glabră cât şi în cea
păroasă
• Au densitate mare la nivelul
palmelor şi plantelor. La nivelul
mâinii se găsesc aproximativ
2500 de corpusculi Pacini, mai
numeroşi la nivelul degetelor
decât în palmă (aproximativ
800 corpusculi la nivelul
palmei faţă de 350 pentru
fiecare deget)
•
Corpusculii Pacini
Corpusculii Pacini sunt receptori voluminoşi. Ei au o
lungime de aproximativ 2mm şi aproape 1mm
diametru, fiind vizibili cu ochiul liber
• Datorită dimensiunilor mari şi posibilitaţii de a-i
preleva cu uşurinţă, corpusculii Pacini au fost şi cel
mai bine studiaţi mecanoreceptori, atât din punct
de vedere funcţional cât şi histologic
• Corpusculul Pacini este alcătuit dintr-o capsulă
rotund-ovalară, formată din 20-60 lamele
concentrice formate din celule laminare foarte
elongate, aplatizate, strâns ataşate una de cealaltă
şi de ţesutul conjunctiv
• Între acestea se găseşte un fluid vâscos, ce conferă
corpusculului aspectul unui bulb de ceapă. Zona
subcapsulară este formată din colagen şi fibroblaste
iar în zona centrală se găsesc structuri semicirculare
derivate din celule Schwann, aflate în apropierea
terminaţiei nervoase a unei fibre senzoriale. Fiecare
corpuscul este inervat de o singură fibră şi fiecare
fibră nervoasă deserveşte un singur corpuscul
Pacini. Capătul fibrei este nemielinizat, dar fibra
devine mielinizată cu puţin înainte de a părăsi
corpusculul. Primul nod Ranvier este situat în
interiorul corpusculului iar al doilea lângă locul de
emergenţă a fibrei din corpuscul
• Corpusculii Pacini se adaptează extrem de rapid, în
câteva sutimi de secundă şi sunt implicaţi în
perceperea senzaţiei vibratorii.
 Corpusculii Meissner
• Sunt localizaţi în special în pielea glabră a palmelor şi plantelor. Sunt foarte
numeroşi la vârfurile degetelor şi in buze. La nivelul mâinii adultului tânăr
densitatea lor este de aproximativ 4000 de corpusculi Meissner pe cm2
• Ei se găsesc la nivelul papilelelor dermice, în apropierea joncţiunii dermo-
epidermice, orientaţi perpendicular pe suprafaţa epidermului; această
localizare, între crestele epidermale, este optimă pentru detectarea
deformărilor laterale ale suprafeţei externe. La vârful degetelor,
aproximativ 25% dintre papilele dermice conţin câte un corpuscul
Meissner
• Corpusculii Meissner se adaptează rapid, au un câmp receptor redus şi
transmit informaţii cu rezoluţie spaţială înaltă. Caracteristicile structurale
şi funcţionale ale corpusculilor Meissner fac ca aceştia să fie foarte
sensibili la vibraţii de frecvenţă joasă şi la mişcarea suprafaţei pielii faţă de
diferite obiecte.
 Corpusculii Meissner
• Corpusculii Meissner au formă elongată sau ovoidală, asemănătoare unui con de
brad şi au dimensiuni cuprinse între 80-150μm, ocupând cea mai mare parte a
papilei în care sunt localizaţi.
• La exterior au o capsulă subţire conjunctivo-elastică ce înconjoară o stromă
formată din lamele conjunctive şi mai multe straturi de celule Schwann aplatizate,
care sunt aşezate transversal faţă de axul lung al corpusculului şi ai căror nuclei
sunt localizaţi în cea mai mare parte la periferia acestuia
• Între aceste straturi de celule laminare se găsesc ramificaţii spiralate ale
filamentelor nervoase terminale care sunt înconjurate de prelungiri ale celulelor
laminare.
• Între porţiunea superioară a corpuscululilor Meissner şi stratul bazal al
epidermului supraiacent nu se interpune membrana bazală, astfel încât
terminaţiile nervoase şi celulele laminare sunt în contact direct cu celulele bazale
ale epidermului
• Terminaţii nervoase alungite ale corpusculului au originea în fibre nervoase
mielinizate groase.
• Fiecare fibră nervoasă de acest tip inervează 30-80 de corpusculi şi fiecare
corpuscul Meissner primeşte terminaţii nervoase de la una până la şase astfel de
fibre
 Discurile Merkel
• Sunt situate atât în pielea păroasă cât şi în cea lipsită de păr. Au densitate
mare, în special la nivelul degetelor. În pielea palmelor şi plantelor, sunt
concentrate în preajma ductelor glandelor sudoripare ecrine. În pielea
păroasă, aceşti receptori sunt asociaţi în special cu foliculii piloşi de la
nivelul regiunii cervicale şi de pe faţa dorsală a antebraţelor
• Discurile Merkel apar sub forma unor terminaţii neurofibrilare concave,
aplicate pe celule epiteliale cu structură modificată. Aceste celule au fost
descrise pentru prima dată în 1875 de Friedrich Sigmund Merkel şi
reprezintă 3,6-5,7% din celulele stratului bazal al epidermului
• Studii recente au identificat un grup de citokeratine foarte specifice, între
care citokeratina CK20, permiţând identificarea imunohistochimică a
celulelor Merkel
• Discurile Merkel sunt de obicei aranjate în grupuri de 5-8 celule care se
află în contact strâns cu terminaţii nervoase senzitive dermice cu originea
într-o singură fibră nervoasă mielinizată tip A beta, dar pot exista până la
50 de celule Merkel inervate de o singură fibră nervoasă ramificată.
Acestea formează un organ receptor unic foarte sensibil – receptorul în
dom Iggo.
 Discurile Merkel
• Nu este încă elucidată pe deplin implicarea celulelor Merkel în procesul de mecanorecepţie. Funcţiile
propuse în acest sens pentru celulele Merkel au fost foarte variate, de la un simplu rol de celulă de suport
pentru terminaţiile nervoase, la un rol pasiv de transmitere mai eficientă a stimulului mecanic la aferenţele
mecanosenzitive, până la un rol trofic pentru fibra nervoasă
• Însă, în ultima perioadă s-au acumulat dovezi importante privind un rol mult mai activ al celulelor Merkel în
procesul de recepţie a stimulilor mecanici.
• Astfel, în citoplasma celulelor Merkel, s-au evidenţiat numeroase vezicule ce conţin neuropeptide. Acestea
sunt prezente în toată citoplasma, dar sunt concentrate la polul celular din apropierea terminaţiilor
nervoase.
• Zonele de joncţiune dintre celulele Merkel şi terminaţia nervoasă adiacentă ar putea constitui sinapse
active. Acest fapt este susţinut de evidenţierea la nivelul celulelor Merkel a numeroase molecule implicate în
procesele sinaptice şi neurosecretorii
• Faptul că celulele Merkel exprimă molecule implicate în producţia şi eliberarea de glutamat, susţine ipoteza
existenţei unei sinapse de tip glutamatergic între celulele Merkel şi terminaţiile nervoase
• Un alt neurotransmiţător a cărui implicare a fost luată în considerare în comunicarea dintre celula Merkel şi
fibra nervoasă este serotonina (5-hidroxi triptamina)
• De asemenea, la nivelul celulelor Merkel s-au pus în evidenţă receptori pentru numeroşi neuromediatori,
ceea ce sugerează posibilitatea unei comunicări bidirecţionale cu terminaţia nervoasă.
• Discurile Merkel sunt receptori lent adaptativi, au câmp receptor mic şi joacă un rol important în perceperea
atingerii continue a obiectelor pe piele şi în localizarea senzaţiilor tactile.
 Corpusculii Ruffini

• Se găsesc atât în pielea păroasă cât şi în tegumentul lipsit

de foliculi piloşi
• Sunt localizaţi la nivelul dermului inferior şi în ţesuturile
mai profunde, dar şi la nivelul capsulei articulare
• Corpusculii Ruffini au lungime cuprinsă între 250-1000 μm
şi au formă cilindrică sau fusiformă
• Conţin o terminaţie nervoasă a unei fibre mielinizate
groase, cu numeroase ramificaţii butonate, cuprinsă într-o
capsulă formată din 4-5 lamele concentrice
• Aceşti receptori au adaptare lentă şi câmp receptor larg şi
au o importanţă deosebită în perceperea senzaţiei de
presiune.
 Corpusculii Krause

• Sunt localizaţi la nivelul dermului

• Ei sunt mai numeroşi în special la nivelul
semimucoaselor şi joncţiunilor muco-cutanate (gland,
prepuţ, clitoris, labii mici, regiunea perianală, buze)
• Au formă cilindrică sau sferoidală, lungime de 25-100
μm
• Prezintă o capsulă subţire, lamelată ce înconjoară
terminaţii nervoase bogat ramificate ce capătă aspectul
unor ghemuri. Acestea funcţionează probabil ca
mecanoreceptori cu adaptare rapidă
 Sistemul imun al pielii
• Sistemul imun specific pielii (SIS) s-a dezvoltat pe parcursul evoluţiei datorită
expunerii la agenţi fizici (radiația solara) şi atacuri biologice (microorganisme şi/sau
alergeni)
• Pielea reprezintă un organ cu imunitate externă, fiind o reţea complexă de celule şi
molecule interconectate. Reţeaua imună locală constituie conceptul de baza al
dermato-imunologiei
• Într-o situație ideală, efectorii celulari naturali şi cei adaptivi cooperează în vederea
obţinerii unui răspuns antitumoral si antiinfectios concentrat, intens şi eficient
• Răspunsul imun declanşat împotriva antigenelor tumorale şi imunosupravegherea
tumorii nu reprezinta noţiuni noi, conceptul de imunosupraveghere fiind sugerat
încă de acum 40 de ani de Burnet
• S-a postulat iniţial că sistemul imun îndepartează celulele somatice care au suferit
mutaţii - celule anormale - împiedicând transformarea acestora în celule tumorale.
Ulterior conceptul lui Burnet a fost susţinut de dovezi experimentale
• Astfel, s-a observat o regresie spontană a tumorilor cutanate, în timp ce pacienţii
cu un sistem imunitar deficitar (pacienţi cu infecție HIV, pacienţi carora li s-a facut
transplant renal şi vârstnicii) au o incidenţă tumorala crescuta
• Cel mai mare organ cu funcţie imunitară, pielea, cu o
suprafaţă medie de 2 m2 (151) are un rol dublu: constituie
principala barieră fizică faţă de mediu (152) şi conţine o
reţea complexă de efectori umorali şi celulari imuni, numită
sistemul imun al pielii/ sistemul imun cutanat
• Componentele celulare ale SIS includ keratinocite, celule
dendritice prezentatoare de antigen, monocite/ macrofage,
granulocite, mastocite, celule endoteliale
limfatice/vasculare și limfocite T
• Moleculele secretate de componentele celulare ale SIS -
citokine, neuropeptide, eicosanoizi, prostaglandine, radicali
liberi, peptide antimicrobiene, complement,
imunoglobuline și fibrinolizine constituie componentele
umorale ale SIS
Celule imune asociate pielii şi moleculele
implicate în comunicarea inter-celulară
Molecule secretate implicate în răspunsul imun Celule asociate
răspunsului imun
Citokine pro- si anti-inflamatorii, chemokine (IL-1, IL- Keratinocite
8, CCL27, CCL5, CCL17, CXCL10, MIG, IP9,
CCL20), factori de stimulare ai coloniei (M-CSF/GM-
CSF), componente ale sistemului complement (C3,
factor B si H, C9), neuropeptide
Citokine: IFN, IL-17, IL-4 Limfocite T
Perforine Celule NK
Complementul si proteien reglatoare ale Granulocite
complementului, Cathelicidine, Defensine
Chemokine, ROS
Leukotriene, IL-1β, IL-4, IL-5, IL-6, IL-13, TNF, GM- Mastocite
CSF, Prostaglandine, Eicosanoizi
TGF-beta 1, 2 si 3 Macrofage tisulare
IL-1beta Celule Langerhans
Lectine care leagă manoza Monocite
alpha-defensine 1-3 Celule dendritice imature
producţie limitată de citokine/chemokine
IL-12 Celule dendritice mature
producţie crescută de chemokine
IL-8; laminina-421 Celule endoteliale
vasculare/ limfatice
 Sistemul imun al pielii
• Componenta celulară imună a SIS este țesutul limfoid asociat pielii
(SALT), alcătuit din celule circulante pe o rută stabilită piele –
ganglioni limfatici. Acestea sunt în principal celule Langerhans (LC) și
celule dermale prezentatoare de antigen (APC)
• Celulele non-imune, keratinocitele și celulele endoteliale, produc o
gamă largă de citokine cu funcţie imună și de reglare a proliferării
celulare. Limfocitele extravazează din circulație în piele și reprezintă
componenta înalt specifică a SALT
• Toate aceste elemente interacţionează pentru a realiza
imunosupravegherea la nivelul pielii, cu rol crucial în menţinerea
homeostazei
• Importanţa SALT a fost dovedită în cazul unor tumori maligne
cutanate și a infecţiilor, patologii în care funcţiile imune ale pielii
sunt limitate
• Sistemul imun natural și cel adaptiv cooperează pentru a menţine o
imunosupraveghere cutanată eficientă
 Sistemul imun al pielii
• Componentele celulare ale SIS
• În afară de componentele celulare deja cunoscute ale
sistemului imun adaptiv, limfocitele T și B, APC ca fagocitele
mononucleare și celulele dendritice (DC), contribuie la
răspunsul imun alături de celulele Langerhans, keratinocite
și celulele endoteliale.
• Două componente celulare clare îşi unesc funcţiile:
răspunsul imun adaptiv și cel înnăscut
• Componenta imună înnăscută este mai rapidă dar
nespecifică, în timp ce componenta adaptivă modulează
răspunsul imun și, deşi mai lentă, are o specificitate mai
mare și dezvoltă memorie imunologică pe termen lung.
• Imunosupravegherea adaptivă
• La nivelul pielii, acest proces a fost oarecum didactic
etichetat ca imunosupraveghere primară, secundară și
terţiară
– Imunosupravegherea primară are loc în ganglionii limfatici, unde
APC profesionale prezintă antigenul (Ag) celulelor T naive\
– Imunosupravegherea secundară produce celule T de memorie
efectoare, antigen- specifice, care exprimă receptori de ecotaxie
ce directionează migraţia acestora către țesutul în care s-a
produs iniţial contactul cu Ag
– Imunosupravegherea terţiară este răspunsul imun dobândit pe
termen lung și care include producerea memoriei centrale și a
celulelor efectoare ce pot fi direcţionate către alte ţesuturi
decât locul expunerii iniţiale la Ag
Mecanismele de imunosupraveghere
de la nivelul pielii
• Imunosupravegherea primară
– DC activate (derivate din LC epidermice sau DC
dermice) sunt APC profesionale care prezintă
antigenele și induc maturarea celulelor T naive către
un fenotip efector/de memorie
– DC din derm sunt un fel de mediatori centrali între
răspunsurile înnascute și cele imune adaptive
– APC activate procesează particulele străine și suferă un
proces de maturare în timp ce emigrează prin
limfaticele aferente către ganglionii limfatici locali
– maturarea lor amplifică procesarea antigenului și
creşte expresia de molecule MHC și molecule co-
stimulatoare
– Funcţia ganglionilor limfatici locali este aceea de a
asigura contactul frecvent și supravegheat cu
antigenele.
– Aceste antigene provin din piele și sunt purtate de DC
(migrate prin limfaticele aferente) către celulele T care
pătrund în ganglionul limfatic prin venulele endoteliale
inalte
– Celulele T naive care au întâlnit o DC activată și matură
vor trece prin procesul de proliferare și expansiune
clonală, vor produce factori de creştere autocrini și se
vor diferenţia în celule T de memorie/efectoare în
etapa de imunosupraveghere secundară.
Mecanismele de imunosupraveghere
de la nivelul pielii
• Imunosupravegherea secundară
– Activarea celulelor T din ganglionii limfatici locali are ca rezultat producerea de
celule efectoare antigen-specifice care exprimă receptorii de ecotaxie pentru
acel situs
– Celulele T recrutate la locul inflamaţiei din piele, vor fi supuse acţiunii unei
game de mediatori inflamatori declanşati de mecanismele imune înnascute. DC
dermice activate și celulele epidermice dendritice inflamatoare (IDEC) pot
prezenta Ag și pot furniza semnale co-stimulatoare celulelor T care exprimă
receptorii potriviţi
– Cand celulele T sunt recrutate în piele, primul pas în acest proces este legarea
și apoi deplasarea celulelor T pe moleculele de adeziune, E-selectina și/sau P-
selectina exprimate de venulele dermice post-capilare. Celulele T cu ecotaxie
către piele pot fi identificate pe baza expresiei epitopului de natură glucidică al
antigenului limfocitar cutanat (CLA), care leaga E-selectina.
– CLA este exprimat de ~30% dintre celulele T de memorie circulante și este
practic absent la nivelul celulelor T naive
– Există încă aspecte de clarificat în privinţa funcţiei de ecotaxie a celulelor T
– Majoritatea celulelor T alpha-beta din pielea normală exprimă receptorul
pentru chemokine 8 (CCR8) și produc citokine proinflamatoare
– Există studii care arată faptul că suspensiile celulare dermice umane conţin
populatii de celule T gamma-delta Vdelta1(+) și celule NK CD56(+)CD16(+), care
sunt predominante în sângele periferic
– Receptorii CCR8 pentru ecotaxie către piele și CLA sunt exprimati de o fracţie
majoră a ambelor tipuri de celule, în timp ce receptorii chemokinelor asociaţi
cu migraţia limfocitelor la pielea inflamata sunt absenţi.
– Deşi celulele T gamma-delta prezintă o expresie crescută a receptorului pentru
ecotaxia către ganglionii limfatici - CCR7- în urma activării TCR, niciun alt tip
celular nu l-a exprimat.
– Stimularea liniilor celulare T gamma-delta Vdelta(+) cutanate a indus secreţia
unor cantităţi mari de TNF-alpha, IFN-gamma și a ligandului pentru CCR8, CCL1.
– S-a propus ideea conform căreia celulele T gamma-delta și celulele NK
reprezintă constituenţi obişnuiţi ai pielii umane normale cu posibila functie în
eliminarea tumorii și a altor celule supuse supuse variatilor stresori
Mecanismele de imunosupraveghere
de la nivelul pielii
• CLA a fost identificat la majoritatea celulelor T prezente în infiltratele
limfocitare cutanate si în aproape toate bolile de piele
• Micromediul din ganglionii limfatici cutanaţi promovează expresia CLA de către
celule T efectoare nou-activate iar câteva studii recente au demonstrat această
ipoteză.
• Studiul inducerii in vitro a CLA a demonstrat ca expresia acestuia este crescută
de activarea CD3 în prezenţa IL-12, și nu e limitată la subseturile functionale și
fenotipice ale celulelor T
• Câteva chemokine și receptorii lor sunt asociate cu celulele T de ecotaxie către
piele, inclusiv receptorul 4 CC-chemokine (CCR4) și ligandul acestuia CCL17
(chemokina timică reglată de activare, TARC) precum și CCL22 (chemokina
derivată de la macrofage, MDC). Interactiunile CCR4-CCL17 pot conduce la
oprirea deplasarii celulelor T daca acestora li s-a furnizat ligandul integrinei
• O chemokină, produsă preferential de keratinocitele epidermice, CCL27
(chemokina atractantă pentru celule T cutanate, CTACK) a fost implicată, de
asemenea, în ecotaxia către piele. Astfel, s-a demostrat in vitro ca în urma
legării CTACK de CCR10, se induce chemotaxia celulelor T
• Aparent, celulele de memorie venite in piele si care exprimă CLA, CCR4 și
antigenul 1 asociat funcţiei leucocitare (LFA1) se acumlează, în timp ce E-
selectina, CCL17 și ICAM1 sunt exprimate constitutiv și inductibil în venulele
post-capilare
• Celulele T din pielea neinflamată exprimă niveluri ridicate de CLA și CCR4;
alaturi de alti receptori ai chemokinelor, receptori cu care celulele se leagă și
apoi se deplaseaza constitutiv la niveluri scăzute de selectină exprimată în
venule dermale postcapilare
• S-a emis ipoteza că aceste celule scanează continuu suprafeţele celulelor
endoteliale ale ţesutului ţintă și detectează semnalele de activare pentru a
dezvolta un răspuns imediat
• S-a descris expresia constitutivă a E-selectinei, CCL17 și ICAM1 pe
microvascularizatia cutanată și datorită acestor interacţiuni constitutive, o
fracţie a celulelor T pătrund și circulă continuu prin piele, cautand antigene faţa
de care se pot activa
Mecanismele de imunosupraveghere
de la nivelul pielii
• Imunosupravegherea terţiară
– După contactul iniţial cu un antigen, celulele
de memorie specifice antigenului, exprimând
CD62 ligand (CD62L) și CCR, au abilitatea de a
circula prin ganglionii limfatici
– Aceste celule pot migra apoi din ganglionul
limfatic unde au fost iniţial generate către alti
ganglioni limfatici din întreg organismul
(inclusiv cei din interfeţele celulelor epiteliale
non-cutanate), unde pot intâlni DC care
exprimă acelaşi antigen. În acest fel, sistemul
imun este pregătit sa dezvolte un răspuns
rapid și eficient, chiar dacă următorul contact
cu Ag are loc în cadrul unei interfeţe diferite
– Celulele T de memorie pot pătrunde în
ţesuturi, deoarece endoteliul local exprimă
receptori adecvaţi și chemoatractanți. Doar
după ce au părăsit fluxul sanguin, pot
răspunde antigenului corespunzator care este
prezentat productiv
 Celulele T
• Pielea umană sănătoasă nu conţine limfocite B, iar subtipurile gamma/delta TCR umane nu apar ca migrând preferenţial
către piele.
• Pielea umană conţine celule T alpha/beta mai numeroase decat celulele T gamma/delta aflandu-se într-un raport de 10 la
1, identic raportului dintre celulele T alpha/beta și gamma/delta din sânge
• La om, un antigen cutanat specific, non-polimorf, stimulează aceste celule T, care reprezintă o populaţie de limfocite
selectate in evoluţie de specificitatea receptorului către epitopi antigenici ai organismelor comensale.
• Aceşti epitopi conservaţi pot fi prezentaţi de către LC în restricţie MHC de clasă I sau clasă II
• Doar aproximativ 2% din limfocitele asociate pielii sunt localizate intra-epidermic, în timp ce restul se află în derm.
Majoritatea celulelor T sunt CD8+ și celule CD45RO de memorie , iar aproximativ 50% din celulele T epidermale exprimă
CLA. Acest antigen este o glicoproteină tip sialil Lewis-X, intens studiată în special în contextul melanomului cutanat.
• În piele, raportul CD4+: CD8+ este 1:1, diferit de raportul 2:1 din periferie, fiind posibil ca celulele T din epidermă sa fie o
populaţie specifică de celule de memorie, ce au extravazat selectiv în epiderma
• Acum 20 ani era cunoscut faptul că limfocitele T din derm reprezintă aproximativ 98% din numarul totul de celule T
cutanate, majoritatea fiind celule de memorie grupate în manşete perivasculare în jurul venulelor mici și arteriolelor
• Diferenţa dintre populatiile dermice și epidermice de celule T CD4+ și CD8 poate indica faptul că celulele T CD8 din
epiderm sunt reînnoite în permanenţă prin expunerea la un nivel scăzut de antigene cutanate prezentate restricţionat
MHC de clasa I însă nu și de clasa II.
• De asemenea, celulele T posedă un ligand de ecotaxie, HECA-452, prezent la aproximativ 16% din celulele T circulante,
incluzând celule de memorie CD4+ și CD8+. Aproximativ 85% dintre celulele T prezente în leziuni inflamatoare ale pielii
exprimă HECA-452, comparativ cu doar aproximativ 5% în restul ţesuturilor, susţinand teoria conform căreia limfocitele
pot circula preferenţial între piele și ganglionii limfatici
• În expunerea experimentală la UVB, datele indică faptul că răspunsurile in vivo ale celulelor T sunt orientate către reglarea
imună mediată de UVB, incluzând un efect nou asupra marimii populaţiei de celule T activate și asupra dezvoltarii celulelor
T de memorie în compartimentele periferice
 Celulele T
• Citokinele produse de celulele T recrutate pot influenţa conţinutul infiltratelor prin modificarea
balanţei chemokinelor produse
• Spre exemplu, interferon-γ (IFN-γ) poate induce keratinocitele să producă o gamă de produşi,
incluzând CXCL10 (proteina 10 indusă de IFN, IP-10), XCL9 (monokina indusa de IFN-γ, MIG) și
CXCL11 (α-chemoatractantul celulelor T indus de IFN, ITAC), ce acţionează pentru a recruta celule T
care exprimă receptorul chemokinei CXCR3 (194).
• S-a demonstrat că UVB induce preferential în pielea normală infiltrarea epi/dermală a celulelor T
CD4+. Calea LFA-1/ICAM-1 și psoriasin sunt implicate în acumularea de celule T CD4+ în pielea
iradiata cu UVB, posibil printr-un mecanism de recrutare
• Ca răspuns la expunerea la UVB, expresia ARNm pentru psoriasin, dar nu și a ARNm pentru IL-16, a
fost crescută
• Celulele T, ce infiltrează epi/derma după expunerea UV, au fost aproape exclusiv cu fenotip T CD4+
CD45RO+, exprimând un receptor de tip celula T alpha/beta, dar fără markerii de activare HLA-DR,
VLA-1 și IL-2R
• Drept urmare, la om, modificările în populaţia de celule T cutanate pot contribui, de asemenea, la
imunosupresia indusă de radiatia UVB la nivelul pielii
• Celulele T reglatoare, un alt subset de celule T, pot circula către piele, utilizand cai similare celor
folosite de celule efectoare și au funcţii imunosupresoare esenţiale.
 Imunosupravegherea înnăscută

• Imunosupravegherea înnascuta este susținută de

keratinocite și LC în epiderm, iar în derm de mastocite, DC
și de macrofage. Toate aceste celule participă la schimburi
reciproce intercelulare prin proteine chemotactice și
citokine
• APC asociate pielii constau din macrofage, LC și DC dermice
• Majoritatea leucocitelor dermice papilare sunt macrofage;
aceste celule sunt diferenţiate terminal. In micromediul
dermic, macrofagele sunt cele care elimină antigenele și
participă la mecanismele efectoare imune
 Celulele Langerhans
• LC interactioneaza permanent cu keratinocitele şi cu limfocitele T recirculatoare în
cadrul sistemului integrat SALT care defineşte imunosupravegherea cutanată
• LC (fenotip HLA-DR (+)CD207(+)) sunt CD1a+ şi, în timpul dezvoltării fetale,
migrează către piele
• DC mature sunt localizate în porţiunea suprabazală a epidermei
• Acestea acoperă aproximativ 25% din porţiunea de suprafaţă datorită elongaţiilor
dentritice pe care le posedă, precum şi datorită orientării lor orizontale, în ciuda
faptului că reprezintă mai puţin de 5% din populaţia celulelor epidermice
• LC dezvoltă o reţea integrată pentru a cuprinde majoritatea antigenelor care
penetrează pielea. Pentru a-şi pierde aderenţa, LC trebuie să fie stimulate de
citokinele proinflamatoare şi să migreze către ganglionii limfatici.
• În timpul migraţiei, LC se transformă în DC limfoide. Tot în timpul acestei migraţii,
markerul de suprafaţă celulară HLA-DR şi molecule co-stimulatoare de la nivelul LC
cresc, în timp ce lectina Langerin specifică LC este scazută
• Maturizându-se în DC, LC pot prezenta eficient antigenul celulelor T naive. Există o
cooperare permanentă între celulele de tip imun şi fibrele nervoase cutanate care
pot afecta activitatea locală imuna prin eliberarea diferitelor neuropeptide
 Celulele Langerhans
• LC sunt localizate în special în apropierea suprafeţei externe a membranei bazale, într-o poziţie
adiacentă terminaţiilor libere ale fibrelor nervoase cutanate, pentru comunicarea cu alte LC şi celule T
• Extensiile dentritice pot fi întâlnite între keratinocite în cadrul stratum granulosum, realizând un
contact fizic cu keratinocitele în epiderma inferioară
• Funcţia de APC a LC este susţinută de expresia moleculelor MHC de clasa I şi clasa II, împreună cu
moleculele CD1
• LC prezintă de asemenea activitate adenozin-trifosfatazică (ATP-azică) de membrană, conţin filamente
intermediare de tip vimentină, exprimă proteina de suprafaţă S-100 şi CD34, iar în epiderma normală
(cu excepţia keratinocitelor din acrosiringium) sunt singurele celule care exprimă antigene MHC de
Clasa II
• Modul în care se produce captarea antigenelor externe prin LC în ciuda stratum corneum (SC) şi a
joncţiunilor strânse (TJ) încă reprezintă un subiect supus studiului aprofundat. Recent, s-a demonstrat
că, în urma activarii, LC îşi prelungesc dendritele pentru a penetra TJ ale keratinocitelor şi pentru a
supraveghea „mediul extra-TJ” sub stratum corneum.
• Dendritele penetrate preiau antigenele si astfel, încadrate de bariere, LC şi keratinocitele cooperează
pentru ca LC sa obţină accesul la Ag externe, care au penetrat bariera SC
• In urma expunerii la radiaţia UVB s-a demonstrat că celulele care migrează din straturile epidermice
expuse prezintă o scădere a procentului de celule LC HLA-DR pozitive, precum şi o capacitate redusă
de a induce proliferarea celulelor T alogenice, în comparaţie cu celulele care migrează din straturile
neexpuse. S-a constatat nu numai că un număr redus de celule LC CD1a-pozitive au migrat din pielea
integrală expusă la UVB, dar că s-a produs, de asemenea, o scădere a LC CD1a-pozitive din epidermă.
 Celulele Langerhans
• Aceasta implică faptul că UVB induce mai degrabă moartea LC, precum şi
pierderea de molecule de suprafaţă celulară, decât modificarea migraţiei acestora
• Dermul uman posedă APC specializate, numite DC dermice (fenotip HLA-
DR(hi)CD11c(+)BDCA-1(+)) ce exprimă niveluri ridicate de molecule MHC de clasa I
şi CD1, cu funcţie de prezentare a antigenului similară aceleia dezvoltata de LC
• Alte celule, precum eozinofilele şi mastocitele, pot ghida răspunsul imun local. Prin
urmare, mastocitele stochează şi secretă TNF-alpha şi când celulele se
degranulează, declanşează o cascadă de citokine care este extrem de importanta
în ceea ce priveste raspunsul inflamator local.
• Este demonstrat că atât eozinofilele, cât şi mastocitele au rol în patologia unor boli
de piele
• Mastocitele care eliberează diferite paneluri de citokine şi compuşi bioactivi,
inclusiv leucotriene, IL-1β, IL-4, IL-5, IL-6, IL-13, TNF şi factorul stimulator al
coloniei de granulocite-macrofage (GM-CSF), ca reacţie la diverşi liganzi TLR,
reprezintă o altă componentă esenţială a sistemului imuni cutanat
• Acestea, împreună cu alţi produşi ai mastocitelor, joacă un rol important în
iniţierea, şi în modularea reacţiilor imune înnascute precum şi în generarea de
răspunsuri imune adaptive.
 Celule non-imune implicate în
răspunsul imun-Keratinocitele
• În epiderm, 90% din celule sunt
reprezentate de keratinocite, care pe
lângă rolul lor de menţinere a
barierei de keratină, susţin şi alte
componente celulare ale
micromediului epitelial
• Rolul lor imunologic nu este minor
şi, pe lângă cooperarea lor directă cu
celule immune, acestea pot secreta
citokine ce declanşează un răspuns
imun
• De exemplu, produc cantităţi mari
de interleukina-1alpha (IL-1alpha),
factor de necroză tumorală (TNF),
alte citokine şi neuropeptide, ca
răspuns la diverşi stimuli, cum ar fi
traume fizice şi termice, radiaţie
UVB
Celule non-imune implicate în
răspunsul imun-Keratinocitele
Keratinocitele produc cytokine care reglează ascendent
funcţiile limfocitului T, citokine pro-inflamatorii ca: IL-1,
• IL-1alpha (şi IL-1beta din LC epidermice) GM-CSF, TNF-alpha, IL-6, 7, 12, 15, 18. Keratinocitele
reprezintă un stimul puternic al funcţiei produc şi cytokine care reglează descendent funcţiile T: IL-
imune locale şi este una din citokinele 1Ra, IL-10, alpha-MSH, CXCL10, Contra IL-1, PGE2.
Limfocitul T produce IFN-alpha, IL-17, IL-4 care influenţează
imunoregulatoare de bază pentru o funcţiile keratinocitului. Citokinele chemoatractante
multitudine de procese produse de keratinocite influenţează traficul limfocitelor T:
• Toate aceste molecule afectează celulele IL-1, IL-8, CCL27, CCL5, CCL17, CXCL10, MIG, IP9, CCL20
imune rezidente în piele, cum ar fi
mastocitele, DC şi macrofagele, care duc la
reglarea pozitivă a altor mediatori inductibli
şi iniţierea recrutării unor celule imune
adiţionale din sânge
• De exemplu, secretând IL-7, factor de
creştere şi supravieţuire, keratinocitele susţin
populaţia epidermală de celule T.
• Interacţiunea cu celulele T este complexă şi
bazată pe o serie de molecule secretate cu
funcţie de reglare pozitivă si negativă şi care
astfel influenţează activitatea celulelor T
• Pielea umană este compusă din trei compartimente
relevante pentru funcţiile imune asociate.
• Epidermul este compus din celule epiteliale
keratinizate care funcţionează ca barieră fizică, dar
şi ca sistem de avertizare timpurie a oricărei
agresiuni.
• Celulele imune rezidente în epiderm include celule
dendritice specializate (DCs) cum sunt celulele
Langerhans şi limfocitele intraepiteliale.
• Celulele sistemului imun rezidente în pielea
neinflamată includ DCs dermice, mastocitele şi un
număr redus de limfocite T de memorie care
exprimă antigenul limfocitar cutanat (CLA). V
• enulele dermale post-capilare exprimă constitutiv
nivele scăzute de E-selectină, ligandul 17 al CC-
chemokinelor (CCL17) şi molecula 1 de adeziune
intercelulară (ICAM1).
• Aceste molecule determină efectul de marginalizare
şi migrare a limfocitelor T de memorie CLA+ în
pielea neinflamată.
• Limfocitele T CLA-, inclusiv celulele naive şi cele de
memorie/efectoare care sunt specifice altor ţesuturi
alături de granulocite şi de alte celule imune nu au
receptorii necesari pentru aderarea la vasele din
derm şi astfel nu pot emigra în pielea ne-inflamată.
 Celulele endoteliale

• Alte celule implicate în imunosupraveghere sunt celulele

endoteliale care constituie unii dintre principalii reglatori imuni ai
pielii
• Deşi aceste celule sunt conţinute de venulele și arteriolele dermice
şi au un rol mai mult sau mai puţin “pasiv” în contextul menţionat,
sunt de fapt traversate de leucocite în timpul extravazării lor
• Celulele endoteliale mediază transmiterea semnalelor chemotactice
și stimulatoare, legând dermul de compartimentul intravascular
• IFN-gamma secretat de celulele din situsul inflamator induce
exprimarea MHC de clasă II de către celulele endoteliale, activează
celule care pot fagocita antigene și le prezintă celulelor T
• Interacţiunea dintre ICAM-1 legat de LFA-1 și CD2 pe celulele T,
declanşează semnale co-stimulatoare; prin urmare, celulele
endoteliale preiau funcţia de APC pentru celulele T intravasculare.
• Ca toate componentele celulare ale pieli, keratinocitele răspund la factori care sunt
implicaţi în procesele patologice al pielii.
• Astfel, expunerea la UVB duce la producţia crescută a câtorva citokine de către
keratinocite și la infiltrarea de celule inflamatorii. Radiaţia UVB reglează pozitiv
cofactorii membranari, CD55 și CD59 la nivelul keratinocitelor, fără sa afecteze
secreţia constitutivă de C3 și Factor B.
• Astfel, UVB poate sa inducă o creştere a rezistenţei keratinocitelor faţă de propriile
componente ale sistemului complement, cunoscut fiind faptul că acestea sunt
produse în exces ca răspuns la citokinele inflamatorii apărute după expunerea la
UVB
• Fiind un proces complex, în care neutrofilele invadează pielea expusă la UVB și,
similar macrofagelor, exprimă CD11b și HLA-DR, a fost studiată contribuţia acestora
în secreţia de IL-10
• După expunerea la UVB, expresia pentru IL-10 a fost detectată în macrofagele care
exprimau fenotipul CD11b+ HLA-DR+ CD36+ atat în epidermă, cat și în dermă iar
cea mai intensa expresie a fost gasita la neutrofilele cu fenotipul CD11b+ HLA-DR+
elastază+ CD66b+. Aşadar, neutrofilele din pielea expusă la UVB exprimă IL-10 și
sunt participante active la formarea unui micromediu imunosupresor indus de
expunerea la UVB și în leziunile cutanate
• Pielea umană este compusă din trei compartimente distincte, implicate în
răspunsul imun.
• Epidermul, compus din celule epiteliale keratinizate, funcţionează ca o barieră
fizică și ca un sistem de avertizare timpuriu.
• În epiderm, celule dendritice specializate, precum celulele Langerhans și
limfocitele intraepiteliale, sunt celule imune rezidente.
• Dermul este compus, în mare parte, din ţesut conjunctiv produs de fibroblaste
dermice. La dermul neinflamat, DC dermice, mastocitele și un număr redus de
celule T de memorie CLA-pozitive sunt celulele imune rezidente.
• Venulele dermice post-capilare exprimă niveluri scăzute de E-selectină, ligandul 17
al chemokinei CC și molecula 1 de adeziune intercelulară; aceste molecule susţin
acumularea și emigrarea iniţială a celulelor T de memorie CLA+ în pielea
neinflamata.
• Celulele T CLA-negative, incluzând atât celulele naive, cât și celulele efectoare/de
memorie orientate spre alte ţesuturi, precum și granulocite și alte celule imune,
sunt lipsite de receptorii adecvaţi pentru a se ataşa la vase dermice și pentru a
emigra în pielea neinflamată.
• Imunosupravegherea este un mecanism complex și interconectat. Este constituit
din trei etape, în care răspunsul primar iniţiază angajarea răspunsului imun adaptiv
unde antigenele întâlnite la nivelul pielii sunt purtate de celule dendritice activate
și prezentate celulelor T naive şi de memorie centrală, care circulă prin ganglionul
limfatic. Celulele T care întâlnesc antigenul proliferează și se diferenţiază în celule
efectoare ce exprimă receptori de ecotaxie

• Imunosupravegherea secundară asigură răspunsuri imune adaptive locale eficiente

și rapide la antigene întâlnite în prealabil, creşte expresia de molecule de adeziune
și prezentarea de chemokine specifice pe endoteliul local. Celulele T de memorie
efectoare sunt recrutate într-o manieră nespecifică de antigene

• Imunosupravegherea terţiară amplifică răspunsurile imune adaptive la antigenele

întâlnite în ţesuturi diferite de acelea unde au fost întâlnite anterior. Celulele T de
memorie centrală produse în ganglionii limfatici cutanaţi recirculă prin nodulii
limfatici din întregul corp, asigurând răspunsuri amplificate la antigenele întalnite
într-o interfaţă ambiantă diferită