FACTORI CARE BLOCHEAZĂ MANIFESTĂRILE CREATIVE

Blocajele creativităţii sunt cauzele care frânează sau fac imposibilă actualizarea
potenţialului creator:
-blocaje subiective, care se referă la persoană;
-blocaje obiective, care se referă la mediul ambiant, cu deosebire cel social-cultural;
Capacitatea creatoare comportă trăsături de personalitate înnăscute, susceptibile de
dezvoltare prin educaţie. Unii elevi au inteligenţe sterile, neproductive, le lipsesc fantezia,
curiozitatea, interesul pentru cunoaştere, aptitudinile şi sunt rigizi în gândire.
Profesorul poate ajuta elevul ca să depăşească blocajele subiective numai cunoscând
nivelul de dezvoltare intelectuală al fiecăruia pentru a folosi metode adecvate, care să permită
individualizarea învăţământului, astfel încât fiecare elev să-şi dezvolte la maximum
capacităţile şi aptitudinile creatoare.
Rolul învăţătorului este de a dirija elevul în găsirea soluţiilor cerute de diverse
probleme sau de a-l ajuta în procesul de demarare a operativităţii sale mintale la timp şi ori de
cate ori este nevoie. El trebuie să aprobe răspunsurile care exprimă adevărul, să încurajeze pe
cele care se apropie de adevăr, să-i stimuleze pe timizi şi pe cei reţinuţi, să atragă atenţia
asupra superficialităţii îndemnând la mai mult efort, să încurajeze spontaneitatea cu licăriri de
fantezie efervescentă.
Efortul intelectual trebuie să fie calculat şi distribuit de profesor conform curbei
gaussiene, atât în demersul cognitiv, în cadrul orei, cât şi în funcţie de locul pe care îl ocupă
lecţia în programul şcolar.
Relaţiile de comunicare profesor-elev care blochează creativitatea sunt relaţiile
unidirecţionale. Profesorul este singura persoana care vorbeşte, el neavând preocuparea de a
obţine informaţii din partea elevului. El se adresează grupului, ţinând seama de
particularităţile de vârstă ale grupului şi mai puţin de particularităţile individuale ale elevilor.
Acest tip de relaţii înăbuşă iniţiativa, independenţa şi creativitatea elevilor.
În ceea ce priveşte relaţiile de conducere şi dirijare a procesului educaţional, unii
profesori stabilesc relaţii autocratice. Ei pun accent pe dirijare şi ordine, pe supunerea
necondiţionată din partea elevilor, pe receptarea pasivă a cunoştinţelor, pe memorarea lor.
Acest tip de relaţii înăbuşă iniţiativa şi creativitatea elevilor, dar duc şi la dezvoltarea unor
sentimente negative faţă de învăţătură.
 Alt tip de relaţii pe care îl stabilesc unii profesori cu elevii sun relaţiile liberale sau
îngăduitoare. Acest tip de relaţii stimulează iniţiativa şi munca independentă, dar nu
stimulează creativitatea elevilor fiindcă activitatea şcolară se desfăşoară spontan, negându-se
orice forma de orientare a învăţării din partea profesorului.
Profesorul care promoveaza relaţiile pedagogice-democratice conduce activitatea
didactică apelând la metode activ-participative prin care stimulează participarea elevilor, le
sporeşte iniţiativa şi spiritul de răspundere, încurajează spontaneitatea şi creativitatea elevilor.
Rigiditatea metodologică este o altă cauză care blochează creativitatea elevilor.
Din dorinţa de a-i face pe elevi să stăpânească materia, încorsetaţi de un timp deloc
elastic faţă de conţinutul programei, unii profesori se mulţumesc să le consolideze elevilor
deprinderile, devenind victimele rigidităţii gândirii.
În clasă elevii trebuie îndrumaţi la continua îmbunătăţire a răspunsurilor, fiindcă
atunci când gândim creator, nu există un singur răspuns corect, ci răspunsuri ingenioase sau
mai puţin ingenioase.
Reuşind educarea capacităţilor creative, profesorul are surpriza de a constata mai
multe cunoştinţe la verificare, decât la predare. Elevul a adaugat ceva al său şi a asimilat
informaţiile şi instrumentele intelectuale de aşa manieră încât poate genera el noi informaţii.
Accentul exagerat pe competiţie poate inhiba libera exprimare a elevului. Când unul
lucrează împotriva altuia, în întrecerile individuale, apar diverse ipostaze:
-elevii mai slabi se blochează datorită convingerii ca nu se vor încadra în timp sau nu
vor fi la înalţimea concurenţilor;
-însuşi elevul dotat poate pierde din vedere scopul esenţial concentrându-se asupra
întrecerii, în detrimetrul calităţii;
-obstacole în calea gândirii creatoare.
Gândirea creatoare este frânată de 4 categorii de obstacole:
1. Lipsa de cunoştinţe sau informaţii. Fără cunoaşterea tuturor elementelor unei
probleme, este greu de imaginat că se poate găsi ideea rezolvării optime a problemei
respective.
Încercarea de a rezolva în mod creativ o problemă, înainte de a se face o documentare
serioasă şi de a fi însuşite tehnicile de muncă creativă, este riscantă şi în multe situaţii sortită
eşecului. În asemenea situaţii, de cele mai multe ori, se „inventează” ceva deja existent sau, în
cel mai bun caz, soluţia găsită nu este cea optimă.
 2. Obiceiurile. Chiar atunci când necesitatea schimbării este recunoscută, apar adeseori
dificultăţi când se impune această schimbare, mai ales, când este vorba de a o pune şi în
aplicare.
Principalele motive sunt:
- comoditatea; noul implică întotdeauna un anumit efort, fie în aplicare, fie numai în
gândire sau în percepţie;
- tendinţa spre conformism;
- frica de un posibil insucces
- constituirea de şabloane în gândire, rezultate din activităţile anterioare, mai ales când
acestea s-au repetat de mai multe ori.
Altfel spus, există de cele mai multe ori o împotrivire a inconştientului fiecăruia,
atunci când conştientul său caută o altă soluţie decât cele ştiute.
3. Atitudinile. Dat fiind rolul cu totul deosebit şi de o imensă importanţă al
inconştientului în actul de creaţie, dacă un individ abordează o problemă având „pre-
convingerea” că, în final, cu toate eforturile nu va ajunge la un rezultat bun, atunci chiar aşa
se va întâmpla.
O abordare hotărâtă este esenţială pentru cel care vrea să rezolve o problemă, oricât de
grea şi/sau inabordabilă ar părea. Iar acest lucru implică un efort susţinut, de multe ori întins
pe perioade lungi de timp, până la găsirea soluţiei problemei.
Foarte mulţi sunt convinşi că activitatea creativă este la îndemâna foarte puţinor
persoane, înzestrate nativ şi/sau care au beneficiat de o instrucţie de excepţie, combinată
eventual, cu un noroc deosebit.
Deci, mulţi oameni nu sunt conştienţi că, începând să spargă tiparul monoton al rutinei
zilnice, lăsându-se furaţi de vise, încercând în mod concret să realizeze o mică inovaţie, devin
ei înşişi creatori.
Asemenea atitudini negativiste sunt bine combătute, chiar înlăturate prin exersarea
unor tehnici de tip brainstorming, tehnici în care principala caracteristică este obţinerea de la
critică, amânarea judecăţii.
Mai poate fi semnalată şi atitudinea unor persoane timide sau excesiv de rezervate.
Poate fi vorba de oameni care de fapt sunt convinşi de necesitatea actului creativ, care au o
atitudine creativă şi care totuşi, din timiditate, nu-şi expun ideile temându-se de ridicol sau
eşec.
4. Lipsa de metodă. Simplul îndemn „gândeşte-te” sau „găseşte idei” nu poate fi nici
pe departe considerat suficient pentru a se asigura un număr destul de mare de idei. Acest mod
este folosit în a fi soluţionate problemele din anumite domenii: industrie, publicitate,
medicină, comerţ, etc. În aceste condiţii nu este de mirare că, de cele mai multe ori, prima
idee apărută este şi ultima, iar aplicare eu presupune angajarea unor mari sume de bani,
necesită timp, iar rezultatele sunt îndoielnice.
5. Lipsa de efort. Nimic nu se poate obţine fără efort. În cazul actului de creaţie,
efortul ce trebuie făcut este de cele mai multe ori foarte mare. Lupta cea mai mare o dă omul
creator cu el însuşi.
În calea desfăşurării normale a forţei creative a fiecărui individ stau o serie de
obstacole, care ţin fie de structura particulară a fiinţei respective (cum ar fi cele grupate sub
numele de blocaje emoţionale), fie de factori culturali, de mediu care acţionează tot prin
intermediul celor psihologici. Printre obstacolele creativităţii se numără conformismul,
accentul exagerat pe competiţie sau pe cooperare, rigiditatea metodologică, critica prematură,
încredere foarte mare în factorul raţional.
Conformismul, ca presiune venită dinspre exterior pentru supunerea la normele
acceptate şi pe de altă parte ca tendinţă acţionând dinspre interior, este ca o definiţie a
creativităţii prin ceea ce nu trebuie ea să fie. A accepta totul aşa cum este, ce ţi se oferă pentru
„a fi în rând cu lumea”, pentru a nu te deosebi de ceilalţi însamnă a te plasa de la început pe o
poziţie incompatibilă cu spiritul inovator.
O reuşită educare a capacităţilor creative ar însemna să-i facă profesorului surpriza de
a contesta la ieşire mai mult decât la intrare deoarece elevul a adăugat ceva al său, ceva nou şi
propriu fiinţei sale şi a asimilat informaţiile şi instrumentele intelectuale de aşa manieră, încât
poate genera el noi informaţii. Iar pentru acest lucru una din condiţii este întrţinerea unei
atmosfere permisive, a unei relaţii care să nu exagereze nici prin autoritarism şi nici prin
laissez- faire.
Acest gen de conducere este mai dificil de practicat în condiţiile clasei tratată frontal,
căpătând în schimb valenţe superioare în forma grupală de învăţare sau individuală.
Accentul exagerat pe competiţie sau pe cooperare poate inhiba libera exprimare a elevului fie
prin necesitatea ca el să-şi modeleze ideile îndrăzneţe pentru a se încadra în gândirea curentă a
grupului suportând astfel şi presiunile colegilor mai puţin imaginativi, fie dimpotrivă prin
efectele competiţiei. Când unul lucrează împotriva altuia, în întrecerile individuale, fie că
elevii mai slabi se blochează datorită convingerii că nu se vor încadra în timp sau nu vor fi la
înălţimea concurenţilor, fie că însuşi elevul dotat poate pierde din vedere la un moment dat
scopul esenţial, concentrându-se asupra întrecerii ca atare, în detrimentul calităţii.
 La aceste blocaje devenite subiective se mai adaugă uneori tendinţa profesorilor de a
pune accent pe armonia grupului mai mult decât pe progresul celui care învaţă individual.
 Critica prematură este cu totul conraindicată în şedinţele de stimulare a ideeilor
originale. Ea îmbracă forma observaţiei critice restritive şi distructive din partea altora sau
forma autocenzurării şi a reprimării ideilor.
Lev Tolstoi spunea că în scriitor coexistă trei persoane cu roluri diferite. Acestea sunt:
gânditorul, creatorul, criticul.
Blocajele creativităţii sunt cauzele care frânează sau fac imposibilă actualizarea
potenţialului creator:
-blocaje subiective, care se referă la persoană;
-blocaje obiective, care se referă la mediul ambiant, cu deosebire cel social-cultural;
Capacitatea creatoare comportă trăsături de personalitate înnăscute, susceptibile de
dezvoltare prin educaţie. Unii elevi au inteligenţe sterile, neproductive, le lipsesc fantezia,
curiozitatea, interesul pentru cunoaştere, aptitudinile şi sunt rigizi în gândire.
Profesorul poate ajuta elevul ca să depăşească blocajele subiective numai cunoscând
nivelul de dezvoltare intelectuală al fiecăruia pentru a folosi metode adecvate, care să permită
individualizarea învăţământului, astfel încât fiecare elev să-şi dezvolte la maximum
capacităţile şi aptitudinile creatoare.
Rolul învăţătorului este de a dirija elevul în găsirea soluţiilor cerute de diverse
probleme sau de a-l ajuta în procesul de demarare a operativităţii sale mintale la timp şi ori de
cate ori este nevoie. El trebuie să aprobe răspunsurile care exprimă adevărul, să încurajeze pe
cele care se apropie de adevăr, să-i stimuleze pe timizi şi pe cei reţinuţi, să atragă atenţia
asupra superficialităţii îndemnând la mai mult efort, să încurajeze spontaneitatea cu licăriri de
fantezie efervescentă.
Efortul intelectual trebuie să fie calculat şi distribuit de profesor conform curbei
gaussiene, atât în demersul cognitiv, în cadrul orei, cât şi în funcţie de locul pe care îl ocupă
lecţia în programul şcolar.
Relaţiile de comunicare profesor-elev care blochează creativitatea sunt relaţiile
unidirecţionale. Profesorul este singura persoana care vorbeşte, el neavând preocuparea de a
obţine informaţii din partea elevului. El se adresează grupului, ţinând seama de
particularităţile de vârstă ale grupului şi mai puţin de particularităţile individuale ale elevilor.
Acest tip de relaţii înăbuşă iniţiativa, independenţa şi creativitatea elevilor.
În ceea ce priveşte relaţiile de conducere şi dirijare a procesului educaţional, unii
profesori stabilesc relaţii autocratice. Ei pun accent pe dirijare şi ordine, pe supunerea
necondiţionată din partea elevilor, pe receptarea pasivă a cunoştinţelor, pe memorarea lor.
Acest tip de relaţii înăbuşă iniţiativa şi creativitatea elevilor, dar duc şi la dezvoltarea unor
sentimente negative faţă de învăţătură.
Alt tip de relaţii pe care îl stabilesc unii profesori cu elevii sun relaţiile liberale sau
îngăduitoare. Acest tip de relaţii stimulează iniţiativa şi munca independentă, dar nu
stimulează creativitatea elevilor fiindcă activitatea şcolară se desfăşoară spontan, negându-se
orice forma de orientare a învăţării din partea profesorului.
Profesorul care promoveaza relaţiile pedagogice-democratice conduce activitatea
didactică apelând la metode activ-participative prin care stimulează participarea elevilor, le
sporeşte iniţiativa şi spiritul de răspundere, încurajează spontaneitatea şi creativitatea elevilor.
Rigiditatea metodologică este o altă cauză care blochează creativitatea elevilor.
Din dorinţa de a-i face pe elevi să stăpânească materia, încorsetaţi de un timp deloc
elastic faţă de conţinutul programei, unii profesori se mulţumesc să le consolideze elevilor
deprinderile, devenind victimele rigidităţii gândirii.
În clasă elevii trebuie îndrumaţi la continua îmbunătăţire a răspunsurilor, fiindcă
atunci când gândim creator, nu există un singur răspuns corect, ci răspunsuri ingenioase sau
mai puţin ingenioase.
Reuşind educarea capacităţilor creative, profesorul are surpriza de a constata mai
multe cunoştinţe la verificare, decât la predare. Elevul a adaugat ceva al său şi a asimilat
informaţiile şi instrumentele intelectuale de aşa manieră încât poate genera el noi informaţii.
Accentul exagerat pe competiţie poate inhiba libera exprimare a elevului. Când unul
lucrează împotriva altuia, în întrecerile individuale, apar diverse ipostaze:
-elevii mai slabi se blochează datorită convingerii ca nu se vor încadra în timp sau nu
vor fi la înalţimea concurenţilor;
-însuşi elevul dotat poate pierde din vedere scopul esenţial concentrându-se asupra
întrecerii, în detrimetrul calităţii;
-obstacole în calea gândirii creatoare.
Gândirea creatoare este frânată de 4 categorii de obstacole:
1. Lipsa de cunoştinţe sau informaţii. Fără cunoaşterea tuturor elementelor unei
probleme, este greu de imaginat că se poate găsi ideea rezolvării optime a problemei
respective.
Încercarea de a rezolva în mod creativ o problemă, înainte de a se face o documentare
serioasă şi de a fi însuşite tehnicile de muncă creativă, este riscantă şi în multe situaţii sortită
eşecului. În asemenea situaţii, de cele mai multe ori, se „inventează” ceva deja existent sau, în
cel mai bun caz, soluţia găsită nu este cea optimă.
2. Obiceiurile. Chiar atunci când necesitatea schimbării este recunoscută, apar adeseori
dificultăţi când se impune această schimbare, mai ales, când este vorba de a o pune şi în
aplicare.
Principalele motive sunt:
- comoditatea; noul implică întotdeauna un anumit efort, fie în aplicare, fie numai în
gândire sau în percepţie;
- tendinţa spre conformism;
- frica de un posibil insucces
- constituirea de şabloane în gândire, rezultate din activităţile anterioare, mai ales când
acestea s-au repetat de mai multe ori.
Altfel spus, există de cele mai multe ori o împotrivire a inconştientului fiecăruia,
atunci când conştientul său caută o altă soluţie decât cele ştiute.
3. Atitudinile. Dat fiind rolul cu totul deosebit şi de o imensă importanţă al
inconştientului în actul de creaţie, dacă un individ abordează o problemă având „pre-
convingerea” că, în final, cu toate eforturile nu va ajunge la un rezultat bun, atunci chiar aşa
se va întâmpla.
O abordare hotărâtă este esenţială pentru cel care vrea să rezolve o problemă, oricât de
grea şi/sau inabordabilă ar părea. Iar acest lucru implică un efort susţinut, de multe ori întins
pe perioade lungi de timp, până la găsirea soluţiei problemei.
Foarte mulţi sunt convinşi că activitatea creativă este la îndemâna foarte puţinor
persoane, înzestrate nativ şi/sau care au beneficiat de o instrucţie de excepţie, combinată
eventual, cu un noroc deosebit.
Deci, mulţi oameni nu sunt conştienţi că, începând să spargă tiparul monoton al rutinei
zilnice, lăsându-se furaţi de vise, încercând în mod concret să realizeze o mică inovaţie, devin
ei înşişi creatori.
Asemenea atitudini negativiste sunt bine combătute, chiar înlăturate prin exersarea
unor tehnici de tip brainstorming, tehnici în care principala caracteristică este obţinerea de la
critică, amânarea judecăţii.
Mai poate fi semnalată şi atitudinea unor persoane timide sau excesiv de rezervate.
Poate fi vorba de oameni care de fapt sunt convinşi de necesitatea actului creativ, care au o
atitudine creativă şi care totuşi, din timiditate, nu-şi expun ideile temându-se de ridicol sau
eşec.
 4. Lipsa de metodă. Simplul îndemn „gândeşte-te” sau „găseşte idei” nu poate fi nici
pe departe considerat suficient pentru a se asigura un număr destul de mare de idei. Acest mod
este folosit în a fi soluţionate problemele din anumite domenii: industrie, publicitate,
medicină, comerţ, etc. În aceste condiţii nu este de mirare că, de cele mai multe ori, prima
idee apărută este şi ultima, iar aplicare eu presupune angajarea unor mari sume de bani,
necesită timp, iar rezultatele sunt îndoielnice.
5. Lipsa de efort. Nimic nu se poate obţine fără efort. În cazul actului de creaţie,
efortul ce trebuie făcut este de cele mai multe ori foarte mare. Lupta cea mai mare o dă omul
creator cu el însuşi.
În calea desfăşurării normale a forţei creative a fiecărui individ stau o serie de
obstacole, care ţin fie de structura particulară a fiinţei respective (cum ar fi cele grupate sub
numele de blocaje emoţionale), fie de factori culturali, de mediu care acţionează tot prin
intermediul celor psihologici. Printre obstacolele creativităţii se numără conformismul,
accentul exagerat pe competiţie sau pe cooperare, rigiditatea metodologică, critica prematură,
încredere foarte mare în factorul raţional.
Conformismul, ca presiune venită dinspre exterior pentru supunerea la normele
acceptate şi pe de altă parte ca tendinţă acţionând dinspre interior, este ca o definiţie a
creativităţii prin ceea ce nu trebuie ea să fie. A accepta totul aşa cum este, ce ţi se oferă pentru
„a fi în rând cu lumea”, pentru a nu te deosebi de ceilalţi însamnă a te plasa de la început pe o
poziţie incompatibilă cu spiritul inovator.
O reuşită educare a capacităţilor creative ar însemna să-i facă profesorului surpriza de
a contesta la ieşire mai mult decât la intrare deoarece elevul a adăugat ceva al său, ceva nou şi
propriu fiinţei sale şi a asimilat informaţiile şi instrumentele intelectuale de aşa manieră, încât
poate genera el noi informaţii. Iar pentru acest lucru una din condiţii este întrţinerea unei
atmosfere permisive, a unei relaţii care să nu exagereze nici prin autoritarism şi nici prin
laissez- faire.
Acest gen de conducere este mai dificil de practicat în condiţiile clasei tratată frontal,
căpătând în schimb valenţe superioare în forma grupală de învăţare sau individuală.
Accentul exagerat pe competiţie sau pe cooperare poate inhiba libera exprimare a elevului fie
prin necesitatea ca el să-şi modeleze ideile îndrăzneţe pentru a se încadra în gândirea curentă a
grupului suportând astfel şi presiunile colegilor mai puţin imaginativi, fie dimpotrivă prin
efectele competiţiei. Când unul lucrează împotriva altuia, în întrecerile individuale, fie că
elevii mai slabi se blochează datorită convingerii că nu se vor încadra în timp sau nu vor fi la
înălţimea concurenţilor, fie că însuşi elevul dotat poate pierde din vedere la un moment dat
scopul esenţial, concentrându-se asupra întrecerii ca atare, în detrimentul calităţii.
La aceste blocaje devenite subiective se mai adaugă uneori tendinţa profesorilor de a
pune accent pe armonia grupului mai mult decât pe progresul celui care învaţă individual.
 Critica prematură este cu totul conraindicată în şedinţele de stimulare a
ideeilor originale. Ea îmbracă forma observaţiei critice restritive şi distructive din
partea altora sau forma autocenzurării şi a reprimării ideilor.
Lev Tolstoi spunea că în scriitor coexistă trei persoane cu roluri diferite. Acestea sunt:
gânditorul, creatorul, criticul.