PROGRAMA BAC

PROZA
1. Basmul- Ion Creangă- Povestea lui Harap-Alb
2. Nuvela psihologică- Ioan Slavici- Moara cu noroc
3. Romanul realist-obiectiv, modern, monografic, interbelic - Liviu Rebreanu- Ion
4. Romanul realist-obiectiv, monografic, interbelic, bildungsroman – Mihail
Sadoveanu- Baltagul
5. Romanul obiectiv, modern, balzacian, circular, interbelic - George Călinescu-
Enigma Otiliei
6. Romanul subiectiv, modern, interbelic, al experienței- Camil Petrescu- Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război
7. Romanul realist-obiectiv de după Al Doilea Război Mondial- Marin Preda-
Moromeţii

DRAMATURGIA
1. Drama- Marin Sorescu- Iona
2. Comedia- I.L.Caragiale- O scrisoare pierdută

POEZIA
1. Romantismul- Mihai Eminescu- Luceafărul
2. Simbolismul- George Bacovia- Plumb
3. Modernismul- a. Tudor Arghezi- Testament
b. Lucian Blaga- Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
c. Ion Barbu- Riga Crypto si lapona Enigel
5. Tradiţionalismul- Vasile Voiculescu – În Grădina Ghetsimani
6. Neomodernismul- Nichita Stănescu- Leoaică tânără, iubirea

,,A pleca de la literatură spre a reveni la ea va sfârși prin a da un înțeles totalizator

ideii de literatură’’, afirma Adrian Marino.
 Basmul cult-Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă

,,Literatura este expresia cea mai direct a sufletului unui popor’’, afirma Mihail Ralea, e
comoara cea mai de preț a poporului roman, păstrând nealterate simțirile de veacuri. În versuri sau în
proză, operele impresionează prin puterea lor mesianică. Proza este leagănul sufletului omenesc, o
poartă prin care cititorul evadează din lumea reală, pășind într-o lume ficțională.

1. Genul epic presupune exprimarea indirectă a sentimentelor, prin intermediul personajelor şi al

acţiunii, având ca principale modalități de expunere narațiunea și dialogul
2. Basmul este o specie a genului epic în care se povestesc întâmplări fantastice săvârșite de
personaje supranaturale, în care apare tema luptei dintre Bine și Rău.
3. Trăsăturile specifice basmului sunt formulele tipice de început, mijloc şi sfârşit, spaţiul şi
timpul nedeterminate, prezența cifrei magice, fatidice trei, lupta dintre Bine şi Rău, finalul
fericit. Procedeele specifice basmului sunt personificarea, antiteza, hiperbola, metamorfozarea.
4. Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, afirma criticul George Călinescu, făcând
referire la basmul ,,Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă, operă cultă, având ca autor pe cel
mai mare povestitor al românilor, unul dintre cei patru mari clasici români. Creangă păstrează
structura clasică a basmului popular, dar iși umanizează personajele: Setilă. Gerilă, Flămânzilă,
Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă întruchipează țărani humuleșteni: frigurosul, bețivul,
mâncăciosul, în timp ce Harap-Alb nu este personaj pozitiv, având calități, dar și neajunsuri.
5. Subiectul- Basmul începe cu binecunoscuta formulă ,,amu cică era odată într-o țară” un crai,
care a primit o scrisoare de la fratele său, Împăratul Verde, care îi cere un moștenitor. După ce
fiii cei mari eşuează, mezinul, sfătuit de Sfânta Duminică, față de care s-a arătat milostiv, ia
hainele, armele și calul tatălui său și, la pod, cu ajutorul calului cu puteri supranaturale, învinge
ursul. Însoțit de sfatul părintelui său, străbate un pustiu ș i, neglijând vorba părintească, se
destăinuie unui spân, care îlînșeală și îl transformă în slugă, numindu-l prin oximoronul Harap-
Alb, rob alb țigan. Împăratul Verde îl supune la trei încercări (sălăţi din Grădina Ursului, capul
cu nestemate al cerbului, fata Împăratului Roș), Împăratul Roş- 3 probe- casa de aramă,
mâncare și băutură, alegerea macului din nisip, iar fata la alte 3 probe- paza, daruri,
recunoaşterea. Revenirea lui Harap-Alb la Împăratul Verde aduce demascarea Spânului, care îl
decapitează pe Harap-Alb. Calul își răzbună stăpânul, iar fata, care are puteri magice, il reînvie.
Basmul se încheie cu o nuntă, care durează până în zilele noastre.
6. Procedeele care apar în basm sunt personificarea, antiteza, hiperbola, metamorfozarea. Calul,
furnicile și albinele vorbesc și gândesc, bunătății lui Harap-Alb i se opune răutatea Spânului,
cei cinci fantastici sunt descriși exagerându-li-se trăsăturile, iar fata Împăratului Roș și Sfânta
Duminică își pot schimba înfățișarea.
7. Personajul principal parcurge un drum de iniţiere, de maturizare, opera lui Creangă fiind un
bildungroman. Are calităţi: prietenos, sociabil, bun, calm, cinstit și corect, dar și neajunsuri:
neascultător, credul, naiv. De-a lungul basmului putem identifica trei identități ale personajului
central- fiul Craiului, sluga Spânului, împărat peste trei împărății.
,,Povestea lui Harap-Alb” este o ilustrare magistrală a genialităţii lui Ion Creangă, un
exemplu de operă cultă, impregnată de spirit folcloric, având, dincolo de valoarea estetică dovedită, şi
o valoare moralizatoare.
NUVELA
,,Literatura este expresia cea mai direct a sufletului unui popor’’, afirma Mihail Ralea, e comoara
cea mai de preț a poporului roman, păstrând nealterate simțirile de veacuri. În versuri sau în proză,
operele impresionează prin puterea lor mesianică. Proza este leagănul sufletului omenesc, o poartă
prin care cititorul evadează din lumea reală, pășind într-o lume ficțională.
Genul epic presupune exprimarea indirectă a sentimentelor, prin intermediul personajelor şi al
acţiunii, avand ca principale modalități de expunere narațiunea și dialogul
NUVELA este o specie a genului epic, in proza, întindere medie, avand un singur fir epic, in care
accentual se pune pe evolutia singurului personaj central și nu pe acţiune

APARITIE- Nuvela psihologică Moara cu noroc, de Ioan Slavici apare în 1881 in volumul
,, Novele din popor’’
1. TIP- realista,obiectiva, moralizatoare, psihologică- surprinde evoluţia trărilor singurului pers.
central- Ghiţă- om cinstit, bun, familist devine las, gelos, criminal ... ,, o muiere imbracata in
straie barbatesti’’, circulară- soacra- ,,Omul să fie mulţumit cu sărăcia lui’’, ,,Aşa le-a fost
datu’’.
2. Tema- banul dezumanizează.
3. Subiect- Ghiţă-cizmar-harnic-Ana-copii-Moara cu noroc- câştig-porcarii nu plătesc-Lică
Sămădăul- bani mulţi- Ghiţă devine slugă- afaceri necurate-uciderea femeii în negru-
depărtartea de Ana- mărturie falsă-cedarea soţiei, gelozie-cuţit- Ana-Răuţ-pistol-Ghiţă-foc-
Lică se sinucide- stejar- autorul pedepseşte pers.
4. Ghiță- cizmar harnic într-un sat de săteni săraci, vrea bunăstarea familiei, se consultă cu cele
două femei, se joacă cu copiii, amenajează hanul, e îngăduitor cu cei ce nu plătesc, numără
banii cu Ana, apoi devine sluga lui Lică, dependent de banii ui, mărturie mincinoasă, îi dă
nevasta, se depărtează de copii, conștient de greșeli, gelos, criminal, moare.
Dezumanizarea lui Ghiţă se produce într-un ritm alert. Autoanalizându-se, dă vina pe firea lui
slabă, încercând astfel să-şi motiveze faptele săvârşite. Prin mărturia mincinoasă, prăbuşirea lui
este inevitabilă şi rapidă: ,,Simţi că îi slăbesc deodată toate puterile; privirile oamenilor îl
ardeau parcă și mergea drept înainte fără a mai îndrăzni să-şi ridice ochii de la pământ".
Problematica nuvelei este concentrată în jurul lui Ghiţă, protagonistul operei, a cărui dramă
este analizată magistral. Analiza psihologică, monologul şi dialogul, faptele şi gândurile
personajului, opiniile celorlalte personaje dezvăluie într-o artă desăvârşită procesul degradării
lui Ghiţă sub imperiul setei de bani.
5. Om onest la început, dornic să asigure familiei o viaţă mai bună, el este incapabil să reziste
tentaţiei de a se îmbogăţi după ce se mută la Moara cu noroc. În final, Ghiţă va cădea învins de
propriul său destin, căci n-a avut tăria morală a stăpânirii de sine.
6. ,,Moara cu noroc” poate fi considerată nu doar o nuvela bogata, ci si un mic roman de
moravuri, afirma George Topârceanu.
 1. Romanul realist- obiectiv- ,, Moromeţii’’, de Marin Preda- 1955- vol I și 1967- vol II
2. - Genul epic- exprimarea indirectă a sentimentelor, prin intermediul personajelor şi al
acţiunii, modalități de expunere- narațiunea și dialogul
- roman, mai multe fire epice, mai multe pers. princ., întindere mare
- inspiraţie din realitate- sat Siliştea-Gumeşti, Câmpia Dunării
- Ilie, ţăran mijlocaş, fost primar, singurul ştiutor de carte, inspirat din chipul
tatălui scriitorului, Tudor Călăraşu
- timp- cu 3 ani înainte de II RM
- obiectiv- povestire la pers. a III-a, autorul nu este personaj
- posbelic
- monografic- tarani saraci- Pisica, bogați- Balosu, mijlocași- Moromete
- vol I- scene semnificative- cina, secerişul, fonciirea, poiana lui Iocan, salcâmul
. vol II- dupa II RM- comunisti- părăsit, moare la 80 ani-,,totdeauna am dus o viaţă independentă’’
- familia hibrida- Ilie, Catrina, Paraschiv, Nilă, Achim, Tita, Ilinca şi Niculae
- cina- tindă, măsuţă joasă, arsă, două scaune, Ilie- autoritar, borş de ierburi, lapte cu mămăligă,
brânza-câinele Duţulache, întâi face cruce, la final- ţigara
- secerişul- 3 părţi- pregătirea de cu seară, drumul spre arie, secerişul propriu-zis
- Poiana lui Iocan- întârzie, ziare-Dimineaţa, Curentul, Mişcarea, ştiri interne (regele-primul
agricultor al ţării), ştiri externe (nemţii bombardează Spania)
- fonciirea- duminica- ignoră cei doi orăşeni, ,,N-am!’’, taie chitanţa, zestrea, caii, căruţa, plăteşte
1000lei, ironic, arta disimulării, autoritar
- tăierea salcâmului- dimineaţa, bocete, Nilă, anunţă destrămarea familiei şi a satului românesc
Caracterizare- personaj inspirat din realitate, construit din calitatăți și defecte, țăran mijlocaș, fost
primar, recăsătorit, cu 10 ani mai mare, 6 copii.
Autoritar, harnic, arta disimulării, batjocoritor, tehnica amânării, meditativ
Mijloace de caracterizare- direct.... indirect
Păreri- Catrina- ,,mort după ședere și tutun, copiii nu-l înțeleg, sătenii îl respectă.
Romanul modern, monografic Ion- de Liviu Rebreanu- 1920
- def, trăsătuti, realist- țăran sărutând pământul, Livia, obiectiv, circular- drumul, satul, monografic- hora- 3
tabere- țărani săraci, țărani bogați, intelectuali- preotul Belciug ți învățătorul Herdelea, modern- apar și
intelectuali și sec XX
- Tema este deci, în primul rând, una socială, având în centru problematica pământului. Ea e dublată, însă de
tema iubirii şi de tema destinului.
- Romanul are treisprezece capitole şi două părţi: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Arhitectonic privit,
Rebreanu îl concepe ca pe un corp geometric perfect „sferoid”, circular, atrăgând atenţia, simetria incipitului cu
finalul. – Începutul și Sfârșitul- simbolice
- Destinul fam. Ion Pop al Glanetașului cu Ana lui Vasile Baciu, George Bulbuc cu Florica, fata văduvei lui
Maxim Oprea= femeia= două brațe de muncă și o producătoare de copii
- În mentalitatea sătească oamenii sunt respectaţi doar dacă au avere, acest fapt generând tensiuni sociale între
săraci şi bogaţi. Căsătoria devine contract social, neîntemeindu-se pe sentimente, ci urmând interese
economice. Acesta va fi, de fapt, factorul declanşator ar dramelor personajelor romanului (Ion, Ana, Florica,
George, Vasile Baciu, Laura).
- Ion- tânăr, frumos, harnic. Sărăcit de tatăl bețiv- - Tot la sărăcie tragi, dragul mamii, tot? - Ana- gravidă- șantaj-
nuntă- dansează cu Florica- Petrișor- bolnav- moare- nepăsător, violent, nunta Floricăi, Ana se spânzură, idila,
pierde pământurile- biserică- omorât cu sapa- simbol
- Ion- pers. realist- construit din calități și defecte, din lumini și umbre
- Ion este prezentat la început ca un tânăr ţăran admirat de unii reprezentanţi ai satului, cum este învăţătorul
Herdelea, care afirmă despre el că fusese cel mai bun elev al său, regretând faptul că din cauza problemelor
familiei nu mai poate urma şcoala.
- Eroul este isteţ, nu însă foarte inteligent. Renunţă conştient la dragostea Floricăi, dorind pământul lui Vasile
Baciu, căreia îi seduce fata, „searbădă”, „urâţică”. La horă o „strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie dar
şi mai prelung”, apoi este badjocoritor, indiferent, ajungând chiar să o lovească. Lăsând-o pe Ana însărcinată,
crede că-l va sili pe Vasile Baciu să-l accepte, cerându-i pământurile ca zestre.
- Dragostea faţă de pământ este apoape erotică, sărutarea pământului (scenă naturalistă) fiind o prefigurare a
îmbrăţişării ultime a elementului terestru, a morţii.
- Nicăieri nu apare în roman specificată clar relaţia eroului cu Dumnezeu, Dumnezeul lui, singurul lui
Dumnezeu este pământul. Posesiunea delniţelor este celebrată parcă ritualic. Din adâncurile pământului
proaspăt se văd însă tenebrele sfârşitului: „lutul negru, lipicios îi ţintuiau picioarele” şi „mâinile îi rămaseră
unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de coliu”. Se prefigurează aici trecerea spre moarte.
- Eroul este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje şi prin autocaracterizare). Caracterizarea
indirectă se desprinde din relaţiile cu alte personaje, gesturi, comportament, limbaj, atitudini, fapte. Prezentat la
început, eroul e „iute şi harnic ca măsa; pământul îi era drag ca ochii din cap. Nici o brazdă de moşie nu s-a
mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stăpânul casei”.
- Scriitorul foloseşte tehnica pluralităţii perspectivelor, portretul eroului fiind realizat şi de alte personaje.
„Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ” în viziunea doamnei Herdelea.
- Preotul Belciug după scena încăierării cu George la horă, îl ceartă în biserică: „Eşti un stricat şi un bătăuş
şi un om de nimic”.
- Monologul interior dezvăluie frământările intime ale personajului: „Dojana preotului îl şfichiuia ca un
bici de foc (…) dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare? Pentru că vrea să fie în rândul
oamenilor?(…) Va să zică va trebuie să fie veşnic slugă la alţii, să muncească spre a îmbogăţi pe alţii. Toată
isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă nu are şi el pământ mult, mult”.
Văzut de Eugen Lovinescu, eroul este „expresia instinctului de posesiune, în slujba căruia pune o inteligenţă
ascuţită, o viclenie procedurală şi o voinţă imensă”.
Pe de altă parte, George Călinescu îl vede ca pe un „egoist, lipsit de scrupule, ca pe „o brută, căreia pretenţia îi
ţine loc de deşteptăciune”, afirmând că „nu din inteligenţă a venit ideea seducerii Anei, ci din viclenia oricărei fiinţe
reduse”. Primul roman modern din literatura română
Stilul este unul sobru, lipsit de imagini artistice, concis, precis. Naratorul este anticalofil, mărturisind că
„strălucirile artistice, cel puţin în operele de creaţie se fac mai întotdeauna în detrimentul preciziei mişcării de viaţă”.
El propune cititorului o antificţiune descriindu-şi personajele, ca şi Balzac, printr-o privire rece şi obiectivă, având o
viziune dură asupra realităţii.
 3. Romanul modern - ,,Enigma Otiliei’’, de George Călinescu- 1938
- Genul epic, roman, modern- oraş, intelectual, sc xx, interbelic, elemente balzaciene= tipuri de personaje,
orfani, moştenirea, descrieri detaliate- Otilia, moş Costache, casa, camera Otiliei
- nu are fir epic, destinele individuale ale personajelor
- Otilia Mărculescu-enigmă- Felix Sima-intelectual- Leonida Pascalopol-moşier
- Costache Giurgiuveanu- avar
- Fam. Tulea- Aglae- baba absolută, Simion-senil, Olimpia-marionetă+Stănică Raţiu-arivist, Aurica-fata bătrănă,
Titi-retardat
- Otilia Mărculescu este ,,eroina mea lirică”, proiecţia autorului în afară: ,,tipizarea mea în ipostază feminină”,
cum însuşi Călinescu nota.
Fascinantă şi imprevizibilă, Otilia se diferenţiază de celelalte personaje feminine din literatura română prin aceea că
se afla permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire.
Portretul fizic, relatat direct, prin ochii lui Felix, sugerează, indirect, trăsăturile sale morale de delicateţe,
tinereţe, farmec, cochetărie, distincţie şi maturitate: ,,… un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle până la
umeri. Fata, subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de
dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat…”.
Definită indirect, prin fapte, gesturi, vorbe şi gânduri, Otilia este un personaj complex, cu un comportament
derutant, fiind capabilă de emoţii puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, împrăştiată şi visătoare uneori, devenind
alteori, în mod surprinzător, matura, dând dovadă de tact şi luciditate: aleargă desculţă prin iarbă, stă ca un copil pe genunchii
lui Pascalopol, dar este profund lucidă şi matură atunci când îi explică lui Felix motivul pentru care cei doi nu se pot căsători,
dovedind o autocunoaştere desăvârşită a propriei firi: ,,Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată”.
Este cel mai controversat personaj al romanului, apărând în opinia celorlalte personaje în mod diferit- Moş
Costache o iubeşte pe ,,Otilica”, pe ,,fe-fetiţa mea”, raţionalul Felix vede în Otilia ,,o fată admirabilă, superioară,
pe care n-o înţeleg”. Pascalopol o priveşte pe Otilia ca pe o femeie în devenire. Aglae o consideră ,,o zănatică”, ,,o
dezmăţată”, ,,o stricată”, care suceşte capul băieţilor din familie. Otilia întruchipează, aşadar, eternul feminin plin de
mister, tainic şi cuceritor, care fascinează prin amestecul de sensibilitate candidă şi profundă maturitate.

4. Romanul subiectiv- ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, de Camil Petrescu- 1933
- Genul epic, roman, modern- oraş, intelectual, sc xx , interbelic, psihologic= urmărește evoluția pers,. Al
experienței/ dublă- dragoste, război, roman subiectiv- autorul e personaj-povesteşte la pers.I- jurnal de front-
13 capitole
- partea I- naratorul=personaj, partea II- autorul=narator=personaj
- Marcel Proust- memoria involuntară, tehnici de analiză psihologică
- Din cap II= Diagonalele unui testament- decepţie în dragoste – Ela-litere, Ştefan Gheorghidiu-filozofie, ea-
nevoia de protecție, el- orgoliu masculin, căsătorie, monotonie—Anișoara- domnul G.- moștenirea- mondenă-
gelozie, incertitudine, divorţ
- Din cap I- La Piatra Craiului, în munte- 1916- decepţia războiului- foamete, moarte, ordine contradictorii,
discuţia de la popotă (Tribunal Bucureşti achită soţ ucis soţia- două tabere)- ,,cei care se iubesc au dreptul de
viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt.’’
- intelectualul inadaptat- optimist în final- singurul personaj camilpetrescian rămas în viaţă
- Ela- femininul de la el- Ștefan- nume cu rezonanță istorică- reacții contradictorii- Bănuiam că mă înșeală ...
nu, eu n-am fost gelos niciodată
- Radical- iubirea e un proces de autosugestie
- În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este ,,un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un
om inteligent […], plin de subtilitate”. Pompiliu Constantinescu remarca: ,,Gheorghidiu e mărturia unui
combatant şi inovaţia unui artist care îşi confesează propria mutilare morală”.
Drama IONA, de Marin Sorescu- 1968- trilogia Setea muntelui de sare ( Matca, Paracliserul)

Genul dramatic- Definiţie, trăsături-didascalii- se joacă pe scenă, se prezintă iniţial personajele, are acte, scene,
tablouri, indicaţii scenice, de regie şi de decor, dialog, monolog
Specii- drama-conflict interior, comedia-satiră,ironie, tragedia- final moarte

1. Geneza- mit biblic- Iona, Amitai, D-zeu, cetatea Ninive, Tarsis, chit, 3 zile, căinţă, eliberat - mitul folosit ca
pretext literar- monolog – Iona nu se roagă, ci luptă cu propriul eu
2. Titlu-io-stăpân, na-obişnuit- dualitatea om simplu, familist- pescar însetat de absolut
3. Tema- drama individului însingurat, ce aspiră la libertate
4. Triplă ipostază- pescar, călător, auditoriu
5. Patru tablouri- I (Iona-pescar- mare- năvod- fâţe, peştele cel mare, acvariu- ,,Ce mare mare avem!’’), II (din
vânător devine vânat- burta P1- cuţit- n-are condiţii- luptă- scrisoare mamei, bancă de lemn-,,Ar trebui să se
pună un grătar la intrarea în orice suflet’’), III (P2, luptă-cuţit-doi pescari surzi și muți- mitul lui Sisif, moara
de vânt- ,,Fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie’’), IV( evadează, nisip, vede șiruri de burţi de peşte,
se sinucide, optimist-,,Răzbim noi cumva la lumină. E greu să fii singur’’)
6. Tehnica monologului dialogat
7. Învins pe plan fizic, învingător pe plan spiritual- Iona interior
: ,,Gestul final al eroului nu e o sinucidere, ci o salvare. Adevărata măreţie a lui Iona este de a fi luat cunoştinţă
de sine, de forţa sa". Nicolae Manolescu

COMEDIA- O scrisoare pierdută, de I.L.Caragiale- 1884- scena Teatrului Național București- reacții adverse

Genul dramatic Definiţie, trăsături-didascalii- se joacă pe scenă, se prezintă iniţial personajele, are acte, scene,
tablouri, indicaţii scenice, de regie şi de decor, dialog, monolog
Specii- drama-conflict interior, comedia-satiră,ironie, tragedia- final moarte

1. Geneza-din realitate , tema- lumea burgheză parvenită- operă clasică- nu-și pierde valabilitatea, în timp
2. Lista de personaje- PUTEREA- prefectul Tipătescu, președinte de comitete Zaharia Trahanache, soția Zoe,
polițaiul orașului Ghiță Pristanda, F și B= deputați, OPOZITIA= Nae Cațavencu, directorul ziarului Răcnetul
Carpaților, DE LA CENTRU- Agamemnon Dandanache
3. Subiect- Zoe-pierde scrisoarea de amor de la prefect- cetăţeanul turmentat- Caţavencu- şantaj- puterea cedează,
telegrama-centru- deputat Dandanache- veselie finală
4. Tipuri de comic
a. comic de nume- tip, trahana şi zahariseală, zoaie, brânză şi farfurie, pristandaua, caţă şi caţaveică, turmentat,
dandana
b. comic de caractere- amorez, încornorat, femeia infidelă, cuplu de imbecili, slugă, şantajist demagog, om de
rând, marionetă.
c. comic de intenţii- Pristanda numără steagurile, Zoe votează cu liberalii, F.şi B. semnează scrisoarea anonimă
d. comic de situaţii – triunghiul conjugal, furtul scrisorii, apariţia lui Dandanache, veselia finală
a. comic de limbaj- Pristanda- neologisme pronunțate greșit- famelie, enteres, bampir, renumeraţie, coana Joiţica,
repetiții -curat murdar- oximoron, Ttrahanache- tic verbal aveţi puţintică răbdare, Cațavencu- industria e
sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire, un popor care nu merge, va să zică stă pe loc, după lupte seculare care au
durat mai bine de douăzeci de ani - bâlbâiala, nonsensul, echivocul, contradicţia în termeni, Lipsa de cultură
marchează toate personajele.
b. Teatrul nu e un gen de artă, ci o artă de-sine-stătătoare- Caragiale
Mihai Eminescu- Luceafărul- publicat în 1884- Almanahul societății România jună

1. Romantismul- curent literar- Franţa sec. XVIII-Victor Hugo- Anglia- Shakespeare- la noi- Eminescu-,,ultimul
romantic întârziat’’-sec XIX
2. Genul liric- sentimente în mod direct. teme-natura, dragostea, istoria, trecerea ireversibilă a timpului, condiţia
omului de geniu
3. Eminescu- operă vastă- titluri de poezii
4. Luceafărul-poem filozofic- Schopenhauer, clasic- nu-și pierde valoarea în timp, epic- personaje, acțiune, liric-
versuri, eul liric, elemente de prozodie, imagini artistice, dramatic- dialog, interpretare pe roluri, romantic-
sinteză de teme şi motive romantice= natura terestră și cosmică, dragostea posibilă și imposibilă, condiția
omului de geniu, inspirat din basmul popular fata din grădina de aur
5. Teme- natura terestră- tei şi cosmică- stele, iubirea ideală- fata de împărat și Luceafărul- şi pământeană-
Cătălin și Cătălina, trecerea ireversibilă a timpului- drumul lui Hyperion către Demiurg, condiţia omului de
geniu, care n-are moarte, dar nici noroc- ipostaze ale Luceafărului (înger, demon, mort frumos, tânăr voievod)-
fata (fată de împărat unică, femeie obişnuită, chip de lut)- Cătălin-,,viclean copil de casă’’, Demiurgul- părinte
6. Motive- luna, fereastra, părul , teiul
7. Subiectul- 4 tablouri- I (chemările repetate ale celor două fiinţe superioare, el îi oferă cerul, apoi marea, ea
refuză, oferindu-i o oră de iubire), II( idila Cătălinei cu Cătălin, care-i arată ,,din bob în bob amorul’’), III
(călătoria lui Hyperion către Demiurg, refuzul acestuia de a-i oferi nemurirea), IV( decizia
Luceafărului-,,nemuritor şi rece’’- condiţia omului de geniu)
8. Luceafărul e un poem al măștilor, Eminescu încercând să se identifice cu fiecare personaj al operei, dorind a fi
Demirgul
9. ,,Fără Eminescu am fi altfel și mai săraci. ’’- Tudor Vianu

George Bacovia- Plumb- publicat în 1916 în volumul cu același nume

1. Simbolismul european- Franţa, Charles Baudelaire- ,,Les fleurs du mal’’, Paul Verlaine
2. Simbolismul românesc- teme- izolarea, incertitudinea, angoasa, nebunia, alunecarea spre moarte
3. Genul liric- sentimente în mod direct
4. Bacovia- vol ,,Plumb’’- titlul – sens propriu- metal greu, gri, maleabil- sens figurat- apăsare sufletească,
incertitudine, labilitate psihică, obsesia
5. Plumb- structurată în 2 catrene – I- exterior- cavou, mort, sicriu, coroane-atmosferă funebră, interior-
amorul ,,întors’’ ,cu ,,aripi de plumb’’- nefericire
6. Condiţia omului de geniu- izolare, neînţeles, nefericit într-o societate meschină, deci poezia e o artă poetică, în
care poetul își exprimă concepția despre rolul poetului și al poeziei în societate
7. În poezia bacoviană plutește obsesia morții. E o atmosferă de coplețitoare dezolare.

Poezia neomodernă-Nichita Stănescu-Leoaică tânără, iubirea- 1964

1. Neomodernismul- curent literar, generația 60- organizare în strofe inegale, metafora personificatoare
2. Apare în volumul O viziune a sentimentelor- 1964
3. Genul liric- sentimente în mod direct
4. Titlul- metafora iubirii- leoaica (animal de pradă, vicleană, dar regina sentimentelor, protectoare)
5. Etape- apare brusc, ,,în faţă’’, după o pândă atentă, producând durere și plăcere totodată, la orice vârstă
( sprânceană, tâmplă, bărbie), durează variabil ,,înc-o vreme…’’ şi devine ,,arămie’’ şi ,,vicleană’’, alergând în
deșert.
Poezia modernă- arte poetice
1. Tudor Arghezi- Testament – creatorul esteticii urâtului- 1927- volumul Cuvinte potrivite,
- titlu - act oficial, moştenire spirituală lăsată nouă, urmașilor cititori,
- cartea e ,,o treaptă, hrisov, muguri, icoane, slovă de foc şi slovă făurită, leagăn, biciul răbdat’’
Din bube, mucegaiuri și noroi
Iscat-am frumuseți și prețuri noi.

2. Lucian Blaga- Eu nu strivesc corola de minuni a lumii- 1919- poetul metaforei- ,, lumina mea’’- ,, lumina
altora’’, cunoaşterea e posibilă numai prin iubire, cunoaşterea luciferică, ce adânceşte misterul-,, Eu nu
strivesc, nu ucid, ci sporesc, căci eu iubesc’’, motive- dualitate- flori, ochi, buze, morminte- fiecare ascunde,
deopotrivă, binele și răul.

3. Ion Barbu- Riga Crypto și lapona Enigel…1930- - poet şi matematician- etapa baladesc-orientală, apoi cea
ermetică, jocul cuvintelor e ,,joc secund, mai pur’- Luceafăr întors – regele cipercilor se îndrăgostește de o
femeie din Laponia, o iubire imposibilăSoarele îl ucide

REVISTA Dacia literară- 30 ian 1840- Iași- Mihail Kogălniceanu- prima revistă strict literară

Primul număr are 3 părți

1. articolul Introducție, în care Kogălniceanu trasează direcțiile revistei: apare la Iași, se distribuie
în toate Țările Române, se public- doar creații originale, inspirate din natură, tradiții și istorie,
sunt interzise traducerile din alte limbi, limba literară, critica obiectivă... și dă două modele- epic
și liric.
Nuvela istorică şi romantică Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi- 1840- Dacia literară
Gen epic, nuvelă-definiţie, trăsături
1. Romantică- tema-istoria, erou excepţional surprins în împrejurări excepţionale, cruzimea, scene macabre-
piramida, linşarea lui Moţoc, antiteza, otrăvirea
2. Istorică- a doua domnie a lui A.L., Ruxanda-fiica lui Petru Rareş, Moldova, Tomşa, turci, boierul Moțoc-
inspiraţie din cronica lui Grigore Ureche
3. Subiect- 4 capitole- ,,Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…’’, ,,Ai să dai sama, Doamnă…’’, ,,Capul lui Moţoc
vrem…’’, ,,De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…’’ – amestec de realitate şi ficţiune

Poezia paşoptistă- V.Alecsandri-Viscolul

1. Genul liric- sentimente direct, prin intermediul figurilor de stil şi al imaginilor artistice
2. ,,Rege-al poeziei, veşnic tânăr şi ferice’’(Eminescu)
3. Creatorul pastelului în literatura română și universală- tablou din natură
4. Deşi urăşte iarna, majoritatea pastelurilor o prezintă
5. Tipic- linişte, calm, zăpadă abundentă- pericol iminent, frică- în final- soare, cald, zgomot-zurgălăi, căsuţă
6. Tema- natura, titlul- viscol- zăpadă, vânt- frică, coşmar
 Modernismul și Lovinescu- 1919- București- revista Sburătorul- propune sincronizarea literaturii românelti
cu cea universală
Proză- de la sat la oraș, de la țăran la intelectual- Camil Petrescu - Proust și George Călinescu- Balzac

Poezie- metafora ca figură de stil centrală, renunțarea la elementele de versificație și la aspectul formal- Arghezi-
creatorul esteticii urâtului, Blaga- poetul luminii, Barbu- poetul ermetic.

Maiorescu și Junimea- grupare culturală înfiinţată la Iaşi în 1863, de cinci tineri intelectuali veniţi de la studii din
străinătate- Titu Maiorescu.
Ideile promovate de Junimea sunt:
- realizarea unei literaturi române prin conceperea de compuneri originale;
- folosirea unei limbi şi a unei literaturi unice, adică textele să aibă o limbă comună tuturor românilor;
- combaterea traducerilor din alte limbi şi a imitaţiei;
- păstrarea specificului naţional în opera literară, a originalităţii creaţiei;
- folosirea surselor de inspiraţie din istoria poporului, din frumuseţile patriei şi din obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti;
- afirmarea criticii obiective - ,,vom critica cartea, iar nu persoana”.

În 1867 apare revista Convorbiri literare, în care publică marii clasici- Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici,
la îndemnul lui Maiorescu, critic literar

Maiorescu, critic literar- lucrări

- O cercetare critică asupra poeziei românești de la 1867- elogiul lui Alecsandri, descoperirea și
recunoașterea lui Eminescu
- Eminescu și poeziile lui
- Comediile domnului Caragiale
- Beția de cuvinte
- Neologismele
- Oratori, retori și limbuți
 POEMUL FILOZOFIC
Luceafărul

Romantismul este un curent literar apărut în Franţa şi Anglia, apoi în restul Europei, la sfârşitul secolului al
XVII- lea şi care s-a prelungit până în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, caracterizat ca având teme precum
natura, dragostea, istoria şi condiţia omului de geniu; speciile literare abordate sunt: drama, meditaţia şi poemul.
Categoriile estetice preferate- urâtul şi frumosul, fantasticul şi grotescul, promovarea inspiraţiei din folclor şi
istorie, evadarea din lumea reală prin vis şi somn, personajele- eroi excepţionali puşi în situaţii excepţionale,
procedeele artistice: antiteza, ironia şi oralitatea, precum şi motivele specifice care fac referire la lună, stele, noapte,
izvor sau codru- toate acestea sunt cele mai elocvente trăsături ale romantismului.
Toate aceste direcţii teoretice au fost stabilite de către Victor Hugo, în prefaţa la drama Cromwell.
Mihai Eminescu, ,,ultimul romantic întârziat”, este cel mai de seamă reprezentant al romantismului românesc.
Încununarea genialităţii ,,poetului nepereche” este poemul filozofic Luceafărul, apărut în ,,Almanahul Societăţii
România Jună” din Viena, în aprilie 1883, reprodus în revista ,,Convorbiri literare” şi apoi în volumul ,,Poezii”, sub
îngrijirea lui Titu Maiorescu.
Luceafărul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poezia se desfăşoară pe un vag fir epic,
într-o suită de metafore şi simboluri prin care sugerează idei filosofice. Este, deci, în egală măsură un poem romantic
şi un poem filozofic.
Capodopera conţine nouăzeci şi opt de catrene cu rimă încrucişată, măsura de opt-şapte silabe şi ritm iambic şi
are ca punct de plecare un basm românesc, Fata din grădina de aur.
Luceafărul este un poem filozofic, în care tema romantică a condiţiei omului de geniu capătă strălucire
desăvârşită. Eminescu însuşi consemna pe un manuscris definirea geniului în lume: ,,n-are moarte, dar n-are nici
noroc.”
Problematica geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea
lumii este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe
sine, înălţându-se în sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălţa deasupra concretităţii
vieţii, nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă.
Poemul este dominat de existenţa a două planuri: unul universal - cosmic şi altul uman - terestru. Compoziţia
poemului este simetrică , în cele patru tablouri planurile manifestându-se armonios.
În ceea ce priveşte ipostazele geniului, în tabloul întâi este simbolizat de luceafăr, ca astru aparţinând planului
cosmic, în al doilea este numai aspiraţie pentru Cătălina, în al treilea este întruchipat de Hyperion, iar în ultimul este
omul superior simbolizat de Luceafăr, ca simbol al lumii ideatice, detaşat de efemeritatea muritorilor.
Poezia este structurată în patru tablouri. Primul tablou surprinde o poveste de dragoste dintre o fată de împărat şi
Luceafăr, într-o reunire a planurile universal-cosmic şi uman-terestru. Într-un spaţiu de poveste (,,A fost odată”), într-
un timp istoric (,,A fost ca niciodată”) se reia tema iubirii imposibile dintre două fiinţe ce aparţin unor lumi diferite,
poetul prelucrând mitul zburătorului din ,,Sburătorul”, de Ion Heliade Radulescu. În acest tablou se succed o serie de
motive romantice: motivul lunii, al castelului, al stelelor, al nopţii, marea, visul, somnul, oglinda.
Potretul fetei este conturat chiar din primele strofe: ,,preafrumoasă”, ,,fecioara între sfinţi”, ,,una la părinţi şi
mândră-n toate cele”, iar Luceafărul este prezentat antitetic, prin ochii fetei de împărat ca fiind ,,un demon” , ,, un
înger”, ,,un mort frumos” sau ,, un tânăr voievod”.
Celor două chemări ale fetei la ,,o oră de iubire” i se succed chemările astrului, care îi oferă alesei sale
posibilitatea de a fi împărăteasa cerului şi a mării.
Tabloul al doilea se desfăşoară în plan terestru şi prezintă idila dintre Cătălin şi Cătălina, idilă care explică
repeziciunea cu care se stabileşte o legatură sentimentală între reprezentanţii lumii inferioare. Eroina nu mai este ,,o
preafrumoasă fată”, ea devine Cătălina, o fată ca oricare alta. Cătălin este un ,,viclean copil de casă”, un paj din
preajma împărătesei, băiat din flori, dar ,,îndrăzneţ cu ochii”, care, urmărind-o pe Cătălina, socoteşte că este momentul
să-şi încerce norocul şi îi mărturiseşte dragostea.
Dacă la început fata este mai reţinută şi îi mărturiseşte băiatului dragostea pe care i-o poartă Luceafarului, în
scurt timp conştientizează asemănarea sa cu persoana din planul terestru, Cătălin, stabilind depărtarea uriaşă de
Luceafăr: ,,Şi guraliv şi de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine”.
Tabloul al treilea al poemului prezintă călătoria intergalactică a Luceafarului spre Demiurg. Cosmogonia
stabileşte diferenţa dintre timpul cosmic ,,tot atâtea clipe” şi timpul uman ,,mii de ani”. În discuţia dintre Hiperyon şi
Demiurg, ca între tată şi fiu (,,părinte”, ,,Doamne”), Demiurgul formulează o serie de definiţii filozofice ale condiţiei
umane inferioare: ,,Tu vrei un om să te socoti, / Cu ei să te asameni?”, ,,Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de
soarte”, oferind alte soluţii în schimbul morţii: ,,pământu-n lung şi marea-n larg/ Dar moartea nu se poate”. Şi, ca
ultim argument, Demiurgul îl îndeamnă pe Hyperion să privească ,,spre-acel pământ rătăcitor”, să se convingă de
superioritatea-i.
Tabloul final reuneşte planul terestru cu cel cosmic. Hyperion a redevenit Luceafăr, se întoarce pe cer şi îşi
revarsă din nou razele asupra Pământului. Luceafărul descoperă pe cărările din crânguri, ,,sub şiruri lungi de mândri
tei”, doi tineri îndrăgostiţi. Mâhnit, Luceafărul nu mai cade din înaltul cerului, ,,ca-n trecut”, la chemarea fetei, ci se
retrage în singurătatea lui, constatând cu amărăciune:
,,Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea
mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”
Analiza tablourilor evidenţiază elementele romantice. Primul tablou prezintă alegoric tema condiţiei omului de
geniu, pornind de la iubirea incompatibilă dintre o muritoare şi un astru, ambele portrete fiind ale unor entităţi
excepţionale în situaţii excepţionale.
Luceafărul este un poem epic ce prezintă alegoria condiţiei omului de geniu, văzut ca o fiinţă sfâşiată de
contradicţii adânci şi în antiteză cu omul mediocru, fără aspiraţii spirituale.
Teme secundare întregesc complexul de semnificaţii al poemului: natura terestră şi cosmică, iubirea în dublă
ipostază, pământeană şi împlinită şi cea între două personaje ce aparţin unor lumi incompatibile, fragilitatea şi
efemeritatea condiţiei umane, devenirea universală, călătoria la originile universului, în timp şi spaţiu cosmic.
Fără a avea pretenţia de a le enumera în totalitate, motivele specifice imaginarului eminescian ţin, în cea mai
mare parte, de estetica romantismului: aspiraţia spre o stea sau luceafărul pun în lumină condiţia omului de geniu care
doreşte să cuprindă spiritual universul, visul favorizează accesul la un alt tip de realitate, îngerul şi demonul se
regăsesc în metamorfozările luceafărului în sacrificiul lui suprem de renunţare la condiţia divină, fortuna labilis şi
vanitas vanitatum et omnia vanitas sunt repere ale existenţei terestre, iar teiul, codrul protector, luna ca astru tutelar,
izvorul compun natura sălbatică pe fundalul căreia se reface cuplul adamic în final.
Sursele de inspiraţie sunt de natură folclorică sau filozofică, ceea ce reprezintă un element al esteticiii
romantice. Preferinţa poetului pentru antiteze se reflectă în organizarea poemului, prin opoziţiile stabilite între cele
patru tablouri
Puritatea limbajului eminescian rezidă din folosirea termenilor din fondul principal de cuvinte, iar muzicalitatea
se realizează prin folosirea subtilă a cuvintelor cu sonoritate deosebită şi prin schema prozodică: catrene cu 7-8 silabe,
rimă încrucişată şi ritm iambic.
Titlul reprezintă esenţa poeziei, sintetizând în fapt ideea poetică. Poem al ,,vocilor” sau al ,,măştilor” poetului,
Eminescu s-a imaginat pe sine în postura Luceafărului, geniul care căuta suprema clipă de fericire fără să fie înţeles şi
rămânând la locul său, separat de societatea din jur.
Eminescu s-a imaginat însă şi în chipul lui Cătălin, pământeanul obişnuit care trăieşte din prima clipă
dragostea.
De fapt, poetul se vrea însuşi Demiurgul, fiinţa superioară atotputernică, care să privească cu detaşare spre
viaţa cotidiană, capabilă să ofere doar bucurii mărunte.
Poemul se încadrează în curentul romantic prin tematică, prin motive, prin personajele excepţionale în situaţii
excepţionale, antitezele real-ireal, terestru-cosmic, masculin-feminin, prin simultaneitatea în planul expresiei a
elementelor populare cu cele savante, prin amestecul de genuri şi specii. Luceafărul reprezintă, astfel, un punct
maxim al creaţiei eminesciene.