MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE

ȘCOALA POSTLICEALĂ TEHNICĂ ”HENRI COANDĂ” BAIA MARE

CALIFICARE: ASISTENT MEDICAL DE BALNEOFIZIOKINETOTERAPIE ȘI
RECUPERARE MEDICALĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:
ILDIKO MAROŞAN

Absolvent:
COSMIN GÂRBOAN

BAIA MARE
- 2018 –

1
 MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE
ȘCOALA POSTLICEALĂ TEHNICĂ ”HENRI COANDĂ” BAIA MARE
CALIFICARE: ASISTENT MEDICAL DE BALNEOFIZIOKINETOTERAPIE ȘI
RECUPERARE MEDICALĂ

MIJLOACE DE RECUPERARE ÎN PERIARTRITA SCAPULO-

HUMERALĂ

Coord.științific:
ILDIKO MAROŞAN

Absolvent:
COSMIN GÂRBOAN

BAIA MARE
- 2018 –

2
 CUPRINS

Introducere……………………………………..…………………………………………………4
CAP.I DATE GENERALE DESPRE BOALĂ ..................................................................... 5
1.1. Anatomia și fiziologia aparatului afectat......................................................................... 5
1.2. Prezentarea teroretică a bolii-periartrita scapula-humerală ............................................. 8
1.2.1.Definiție și generalități………………………………………………………..……8
1.2.2.Etiopatogenie……………………………………………………………………….9
1.2.3. Anatomie fiziopatologică………………………………………………………...10
1.2.4.Simptomatologie………………………………………………………………….11
1.2.5. Diagnostic………………………………………………………………………..16
1.2.6. Evoluție………………………………………………………………………..…20
1.2.7.Prognostic…………………………………………………………………………20

CAP.II TRATAMENTUL PERIATRITEI SCAPULO-HUMERALE ............................ 22

2.1.Tratamentul profilactic ................................................................................................... 22
2.2.Tratamentul medicamentos ............................................................................................ 22
2.3.Tratamentul ortopedico-chirurgical……………………………………………………23
2.4.Balneoterapia…………………….…………………………………………………….23
2.5.Tratamentul prin hidro-termoterapie…………………………………………………..24
2.6.Tratamentul prin electroterapie………………………………………………………...25
2.7.Tratamentul prin masaj…………………………………………………………………30
2.8.Tratamentul prin kinetoterapie…………………………………………………………33
2.9.Terapia ocupațională (ergoterapia)……………………………………………………..36

CAP.III STUDIU DE CAZ…………………………………………………………………38

3.1.Caz I……………………………………………………………………………………...39
3.2.Caz II…………………………………………………………………………………..…45
3.3.Caz III……………………………………………………………………………………50

CONCLUZII………………………………………………………………………………...55
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………56

3
 INTRODUCERE

Umărul este cea mai mobilă articulație a corpului. În cazul unei afecțiuni la nivelul
acestei articulații, mișcarea este limitată și doar uneori schițată.
Artrozele se caracterizează prin deteriorarea cartilajului articular, creșterea stratului
calcificat al cartilajului la nivelul suprafeței articulare și apariția osteofitelor, care sunt defapt
excrescențe osoase. S-a constat că această formă de reumatism interesează în mod deosebit
zonele suprasolicitate din punct de vedere mecanic cum ar fii: genunchii, articulatiile
coxofemurale, coloana vertebrală umerii. Această afecțiune poate fi declanșată si de
traumatisme.
Kinetoterapia își găsește o largă aplicabilitate, cu rezultate remarcabile în cadrul
acestei boli, folosind o gamă variată de exerciții al coror scop este de a preveni, de a frâna și
de a ameliora procesul de instalare sau de evoluție al afecțiunii.
Periartrita scapulo-humerală (PSH) este un sindrom clinic, caracterizat prin durere,
redoare şi impotenţă funcţională a umărului, asociate în diverse grade, determinate de procese
patologice, care interesează ţesuturile periarticulare (tendoane, burse) şi în unele cazuri
capsula articulară.
Prima descriere a periatritei scapulo-humerale aparţine lui Duplay care, în 1874,
atribuia toate suferinţele umărului bursitei subacromio-deltoidiene; la o mai buna cunoaştere
a sindromului au contribuit Codman Deseze.
PSH este una dintre suferinţele cele mai frecvente pentru care bolnavul se adresează
medicului. Este întâlnită la ambele sexe, la subiecţi în vârstă activă, cu incidenţa maximă la
cei peste 40 de ani.
Periartrita scapulo-humerală incomplet sau insuficient tratată poate duce la
invaliditate, de aceea este necesară obiectivarea cât mai precoce a tulburarilor biomecanice, a
leziunilor şi deformaţiilor şi a deficitului funcţional care apare la nivelul articulaţiei scapulo-
humerale. În cadrul studiului de biomecanică a aparatului locomotor s-a demonstrat că formă
şi funcţia sunt strâns legate, de aceea în practica reumatologică trebuie folosite metode
obiective de testare care să arate gradul exact al tulburarilor determinate de leziunea
reumatismală.
Tot după criterii obiective trebuie determinate corecta individualizare a terapiei,
evoluţia bolii, eficacitatea tratamentelor, dinamica recuperarii funcţionale.
În recuperarea funcțională a umărului se urmărește redobândirea mobilității și
tonifierea musculaturii ce activează segmentele articulației.

4
 CAPITOLUL I: DATE GENERALE DESPRE BOALĂ
1.1. ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI AFECTAT

FIG.1. ANATOMIA UMĂRULUI

Articulaţia scapulo-humerală(Fig.1) este articulaţia de la nivelul umărului, care

reprezintă joncţiunea între membrul superior şi trunchi. Este o articulaţie foarte flexibilă ce
permite mişcări de mare amplitudinte a braţelor în toate direcţiile.
Acesta este alcătuit din trei oase:
1.Humerus(Fig. 1): este osul lung al brațului, se termină prin tuberozitatea mare și
tuberozitatea mică;

Fig.2. HUMERUS

5
2.Scapula: este un os plat triunghiular, situate în partea posterioară a umărului, având partea
posterioară format din acromion;

Fig. 3- Scapula

3.Clavicula: este un os lung şi pereche situat la limita dintre torace şi gât; este orientată
transversal, fiind cuprinsă între manubriul sternului şi acromion.Clavicula prezintă două
curburi inegale, care îi dau forma literei S.

Fig.4- Clavicula

Umărul este complex și este important de reținut că are două componente

principale:

pulotoracică (între scapulă și peretele toracic)

Capul humeral cu forma sferică, netedă, reprezentând 2/3 dintr-o sferă. Acesta
prezintă în partea medială o suprafaţă articulară convexă, netedă prin care se articulează cu

6
cavitatea glenoidă a scapulei, cu forma ovală, concavă, cu axul mare vertical. Toata cavitatea
glenoidă se articulează doar cu 1/3 din capul humeral, ceea ce îi conferă articulaţiei umărului
cea mai mare libertate de mişcare. În luxaţiile umărului, labrumul este desprins odată cu
capsula articulară şi cu periostul, capul humeral într-un buzunar format, anterior, din capsulă
şi muşchi şi posterior de scapulă. În luxaţiile recidivante de umăr, labrumul împreună cu
capsula articulară se reinseră la marginea cavităţii glenoide.
Articulaţia este unită cu ajutorul capsulei articulare, care este un manson cilindric,
fibros, lax, situat în jurul capetelor osoase, asigurând libertatea necesară mişcărilor şi
îndepărtarea suprafeţelor articulare cu cca 20 de mm. Este formată din fibre superficiale
longitudinale şi circulare mai profunde. Capsula porneşte de la nivelul scapulei şi se inseră pe
capul humerusului, astfel încât cei doi tuberculi humerali rămân în afara cavităţii articulare.
Partea inferioară a capsulei este subţire şi laxă, această zonă generând o incidenţă crescută a
luxaţiilor antero-inferioare de umăr. Deasupra capsulei se găseşte muşchiul supraspinos,
anterior muşchiul subscapular, posterior muşchii infraspinos şi rotund mic. Practic în jurul ei
se găseşte coafa rotatorie. Capsula articulară este străbătută de capul lung al muşchiului
biceps brahial, care trece prin articulaţie şi se inseră pe scapulă.
În articulația scapulotoracică, scapula se mișcă peste cușca toracică și dințatul
anterior. Ea este sprijinită de claviculă, de trapez, romboid, ridicător al scapulei și dințat
anterior. Unghiul inferior al scapulei normal ajunge până la D7.
Cu toate acestea, scapula este o structură mobilă, variată în poziții și permite
multe mișcări din articulația scapulotoracică. Ca mișcări, scapula poate fi ridicată sau
coborâtă(max 12 cm. Trebuie avut în vedere că ridicarea umărului este o mișcare pur
scapulotoracică și trebuie distinsă de ridicarea brațului.) Cel din urmă termen este mai
degrabă popular, dar se traduce prin abducție sau flexie. Scapula poate fi rotată medial sau
lateral și rotată în jurul peretelui toracic

Muşchii si tendoanele articulației scapulo-humerale

Coiful rotatorilor – deasupra capsulei, un strat muscular înconjoară articulaţia umărului, de

unde şi numele său de coif rotatorilor. Această structură asigură nu numai majoritatea
mişcărilor umărului, ci şi stabilitatea sa, prin menţinerea capului osului humerus fixat în
centrul cavităţii articulare a omoplatului. El este format din 4 muşchi scurţi : subscapularul, în
partea din faţă, supraspinosul, deasupra şi în partea din spate, subspinosul, în partea din spate,
şi rotundul mic, în partea din faţă şi în partea inferioară.

7
 Tendonul bicepsului lung – extremităţile acestor muşchi formează tendoanele coifului
rotatorilor. Acestea se inserează pe omoplat şi converg spre extremităţile superioare ale
osului humerus, la nivelul tuberozităţii mici şi a tuberozităţii mari. Între cele 2 tuberozităţi, se
află o depresiune verticală, culisa bicipitală, unde pătrunde tendonul cel mai important, cel al
bicepsului lung, care se fixează pe faţa superioară a glenei şi pătrunde în cavitatea articulaţiei
osului humerus. Acesta permite menţinerea capului osului humerus în cavitatea glenoidală.
Muşchii superficiali – aceştia generează forţa şi viteza necesare mişcărilor. Începând cu
muşchiul deltoid, dens, triunghiular şi larg, care formează conturul umărului. Plecând din
claviculă şi omoplat, el se inserează pe osul humerus pentru a acţiona, împreună cu marele
pectoral, în vederea mişcării braţului înspre partea din faţă împreună cu rotundul mare şi
marele dorsal.
Inervaţia umărului
Umărul este înconjurat de mai mulţi nervi care provin de la plexul branhial. Printre
aceştia, se distinge nervul axial care inervează muşchiul deltoid, nervul suprascapular, care
inervează muşchii supraspinoşi şi subspinoşi, şi nervul musculocutanat, care inervează
muşchiul biceps lung.

1.2. PREZENTAREA TEORETICĂ A BOLII - PERIARTRITA

SCAPULO-HUMERALĂ

1.2.1. DEFINIȚIE ȘI GENERALITĂȚI

Periartrita scapulo-humerală (PSH) este un sindrom clinic, caracterizat prin durere,

redoare şi impotenţă funcţională a umărului, asociate în diverse grade, determinate de procese
patologice, care interesează suturile periarticulare (tendoane, burse) şi – în unele cazuri –
capsula articulară.
Prima descriere a periartritei scapulo-humerale aparţine lui Duplay care, în 1874,
atribuia toate suferinţele umărului bursitei subacromio-deltoidiene; la o mai bună cunoaştere
a sindromului au contribuit Codman şi de Se-Ze.
Periartrita scapulo-humerală este una dintre suferinţele cele mai frecvente, pentru care
bolnavul se adresează medicului. Este întâlnită la ambele sexe, la subiecţi în vârstă activă, cu
incidenţă maximă la cei peste 40 de ani.
Termenul de periartrită, care subliniază faptul că sunt interesate structurile
periarticulare este în unele cazuri, necorespunzător realităţii, nefiind vorba de un proces
inflamator.

8
 Clasificarea suferinţelor care se încadrează în noţiunea vagă şi imprecisă de PSH este
diferită, în funcţie de şcoală.
Reumatologii francezi deosebesc următoarele forme clinice:
 umărul dureros simplu;
 umărul dureros acut (hiperalgic);
 umărul mixt;
 umărul blocat;
 umărul pseudoparalitic.

1.2.2. ETIOPATOGENIE
Bolile reumatismale formează un grup de afecţiuni cu localizări în primul rând la
aparatul locomotor şi cardio-vascular, ca urmare a unor leziuni caracteristice mezenchinale.
Factorii etiologici în acest grup de boli sunt diferiţi determinând tablouri clinice cu
evoluţie acută, subacută şi cronică.
Clasificarea bolilor reumatismale sunt următoarele:
1. Reumatismul inflamator în care intră:
- reumatismul Socolski Bouillaud;
- poliartrita reumatoidă;
- spondilita anchilozantă;
- reumatismul secundar infecţios;

2. Reumatismul degenerativ în care intră:

- Artroza;
- Poliartroza;
- Spondiloza.

3. Reumatismul abarticular în care intră:

- Miozite;
- Tendinite;
- Bursite;
- Periartrite;
- Nevralgii şi nevrite.
În afara manifestărilor articulare ale reumatismului inflamator sau degenerativ, în
practica zilnică întâlnim adesea bolnavi cu suferinţe determinate de procese patologice
9
abarticulare în cursul cărora sunt afectate tendoane, teci sinoviale, burse, fascii, aponevroze.
Cele mai frecvente şi cele mai supărătoare uneori invalidante sunt: tendinitele şi
bursitele umărului (cunoscute generic sub numele de periartrită scapulo-humerală); mai rar
sunt întâlnite sunt sindromul umăr-mână, retracţia aponevrozei palmare (Boala Dupuytren),
periartrita coxo-femurală.
La nivelul structurilor umărului şi în primul rând la nivelul tendoanelor, are loc un
proces de uzură a cărei accelerare şi agravare pot fi determinate de traumatisme,
microtraumatisme (în special cele de ordin profesional) expuneri la frig etc.
Un rol deosebit în accelerarea proceselor de uzură şi în apariţia inflamaţiei; un
argument în acest sens il constituie frecvenţa mare a acestui sindrom, atât în afecţiuni ale
sistemului nervos periferic (nevralgia cervico-brahială), cât şi în afecţiuni ale sistemului
nervos central (accidente vasculare cerebrale, traumatisme cerebrale, Boala Parkinson,
sindroame talamice).
PSH poate apărea şi la bolnavii cu unele afecţiuni ale organelor intra-toracice, pe cale
reflexă, prin perturbarea activităţii sistemului simpatic, angina pectorală, infarct miocardic,
tuberculoza pulmonară apicală, intervenţii chirurgicale pe plămân.

1.2.3. ANATOMIA FIZIO-PATOLOGICĂ

Umărul este alcătuit din trei articulaţii şi două planuri de alunecare, care-i conferă o
mare mobilitate în dauna stabilităţii (de altfel, articulaţia glenohumerală este articulaţia care
se luxează cel mai des, din tot corpul uman).
Cele două suprafeţe de alunecare sunt reprezentate de suprafaţa scapulo-toracică şi de
către spaţiul subacromial.
Cele trei articulaţii ale umărului sunt: articulaţia glenohumerală, acromio-claviculară
şi sterno-claviculară.
La menţinerea unei oarecare stabilităţi contribuie ligamentele, tendoanele şi muşchii.
O mare importanţă o au patru muşchi, şi anume: supraspinosul, subspinosul, micul rotund şi
subscapularul. Împreună, ei formează « manşonul » rotatorilor, care participă la efectuarea
rotaţiei interne şi externe; totodată în timpul ridicării umărului, el deprimă capul humeral care
constituie un punct de sprijin pentru deltoid în ridicarea braţului.
În funcţionalitatea umărului, un rol deosebit îl are bursa subacromio-deltoidiană, a
cărei porţiune superioară desparte tendonul supraspinosului de arcul coracoidian, iar cea
inferioară desparte deltoidul de capul humeral.

10
 Bursa subacromio-deltoidiană constituie normal un spaţiu închis; la unii bolnavi cu
boli reumatice inflamatorii ea poate comunica cu articulaţia glenohumerală. O altă bursă este
cea a tendonului lungii porţiuni a bicepsului. Căptuşite cu un strat de celule sinoviale, bursele
se pot inflama, participând la realizarea unora dintre tulburările clinice ale PSH.
Patologic, PSH are drept substrat – în primul rând – leziunile degenerative ale
tendoanelor, în special ale supraspinosului şi bicepsului, caracterizate prin necroze care duc la
rupturi parţiale şi prin calcificări, aceste procese de uzură sunt frecvente la subiecţi de peste
40-50 de ani, fiind multă vreme asimptomatici.
În privinţa anumitori factori, cum ar fi unele traumatisme, o suprasolicitare sau o
expunere la frig, leziunilor degenerative li se adaugă un proces inflamator, în primul rând al
tendoanelor, care pune capăt latenţei clinice amintite mai sus, bolnavii acuzând dureri de
intensitate medie şi un grad variabil de impotenţă funcţională. În unele cazuri, migrarea
materialului calcic cu pătrunderea lui în interiorul unei burse (în primul rând în bursa
subacromiodeltoidiană) determină un proces inflamator deosebit de intens, responsabil de
prezenţa unor dureri extrem de nepăsătoare.
O formă particulară de PSH este cea determinată de inflamaţia capsulei articulaţiei
glenohumerale, a cărei evoluţie către fibroza este responsabilă de diminuarea importantă a
mişcărilor la acest nivel (asa-zisul « umăr blocat » sau « umar îngheţat »).
În sfârşit, leziunile trofice ale tendoanelor manşetei rotatorilor pot duce, în urma unor
solicitări mari (la tineri) sau relativ mici (la vârstnici), la rupturi întinse care sunt responsabile
de umărul “pseudoparalitic”.

1.2.4 SIMPTOMATOLOGIE
A. Forme clinice
Periartrita scapulo-humerală are cinci forme clinico-anatomice-funcţionale relativ
bine conturate. Acestea sunt:
1) umărul dureros simplu;
2) umărul acut hiperalgic;
3) umărul mixt;
4) umărul blocat;
5) umărul pseudoparalitic.

1.Umărul dureros simplu (evoluţia bolii)

11
 Este o formă clinică particulară, cunoscută şi sub numele de periartrită dureroasă simplă
neanchilozantă. Această formă de PSH este consecinţa leziunilor degenerative (uneori
calcificate) ale tendoanelor celei de-a doua articulaţii, mai ales tendoanele supraspinosului şi
bicepsului.
Este forma clinică cea mai frecventă. Bolnavul acuză dureri moderate în umăr când se
îmbracă, se piaptănă, sau când solicită membrul superior respectiv prin purtatea unor greutăţi.
Durerile pot stânjeni bolnavul în timpul somnului, intensificându-se în anumite poziţii.
Caracteristica acestei forme clinice este conservarea mobilităţii, rareori existând o
impotenţă funcţională datorită durerii.
La examenul clinic se apreciază mobilitatea activă şi pasivă a articulaţiei umărului şi
se localizează zonele dureroase.
Pacientul este pus să efectueze mişcări de abducţie, rotaţie internă şi externă. Practic
efectuează o abducţie a braţului şi cu antebraţul flectat în unghi drept duce mâna la ceafă şi la
spate.
În cazul localizării leziunilor în tendonul supraspinosului mişcarea se face iniţial cu
uşurinţă, apoi între 45 grade şi 90 grade apare durerea ce stânjeneşte mişcarea; după 90 grade
mişcarea putând fi continuată fără durere. Este sensul ,,resortului “ datorat dificultăţii trecerii
supraspinosului prin defileul interacromio-tuberozitar.
La palpare, în cazul leziunilor de supraspinos se indentifică în timpul abducţiei, în
zona antero-externă, un punct subacromial foarte sensibil (la inserţia supraspinosului pe
marea tuberozitate humerală).
În cazul leziunilor lungii porţiuni a bicepsului durerea se intensifică prin rotaţia
externă forţată a mâinii, braţul atârnând pe lângă corp. Se limitează dureros rotaţia externă şi
abducţia şi apare durere în flexia contrată.
La palpare se decelează durere pe faţa anterioară a umărului, corespunzătoare
tendonului bicepsului.
Evoluţia umărului dureros simplu este în general favorabilă trecând din stadiul acut,
în stadiul subacut, urmat de un stadiu terminal. Vindecarea se produce în câteva săptămâni
(cel mult câteva luni), fie spontan, fie în urma tratamentului.

12
 Uneori însă durerea se poate agrava, umărul dureros simplu devenind umăr dureros
acut hiperalgic.

Fig.5- Umăr dureros

simplu
2. Umărul acut hiperalgic
De obicei are ca substrat o tendinită calcifiantă în puseu
inflamator; sau o migrare de elemente calcifiante în bursita
subacromio-deltoidiană, determinând o bursită acută la acest
nivel; sau o bursită seroasă fără calcifieri.
Umărul acut hiperalgic poate debuta în mod brutal, cu o
durere atroce şi o impotenţă totală a membrului superior,
alteori această formă clinică este continuarea evoluţiei unui
umăr dureros simplu.
Durerile sunt violente, insuportabile; ele se intensifică
noaptea împiedicând bolnavul să se odihnească. De asemenea
durerea se intensifică la orice tentativă de mobilizare a
Fig.6- umăr acut hiperalgic umărului, limitarea mobilităţii nefiind deci mecanică ci
antalgică.
Durerea iradiază către ceafă sau către fosa supraclaviculară, dar mai ales pe marginea
laterală a membrului superior, către mână.

3. Umărul mixt
Este asocierea dintre un umăr dureros de origine tendinoasă, tenosinovită sau bursită
şi o limitare a mobilităţii umărului prin contractura antalgică la rotatori, flexori sau/şi
abductorii umărului.
13
 Limitarea mişcării în umărul mixt nu se datorează numai durerii, ca în formele
precedente, ci şi unei redori reale structurale, care nu dispare nici sub anestezie totală.
Evoluţia în umărul mixt poate să se facă fie spre umărul dureros, cu persistenţa
durerii, dar recuperarea mobilităţii, fie spre umărul blocat ca o formă evolutivă agravată.

4. Umărul blocat
Este o suferinţă frecvent întâlnită, care debutează cu dureri moderate ale umărului,
exarcerbate nocturn, pretând la confuzia de umăr dureros simplu.
În timp însă, evoluând lent se instalează o limitare marcată a mobilităţii umărului
realizând aşa numitul « umăr îngheţat ».
Durerea, prezentă la debut, poate să persiste cu o intensitate scăzută, sau poate să
dispară şi să reapară periodic pe parcursul bolii.
Substratul anatomic îl reprezintă leziunile
inflamatorii ale capsulei glenohumerale, determinând
îngroşare fibroasă şi constituind în timp capsula
retractilă. Retracţia capsulei articulare se opune special
abducţiei şi rotaţiei (externe sau interne) a umărului şi
împiedică pacientul în efectuarea unor gesturi uzuale
(ca îmbrăcatul sau pieptanatul), sau profesionale, când
se solicită o bună mobilitate a membrului superior.
Fig.7- Umăr blocat

5. Umărul pseudoparalitic
Are la bază, perforarea, de diverse grade a tendoanelor muşchilor rotatori, apărută de
obicei pe un fond degenerativ (la peste 60 de ani) după traumatisme minore.
Ruptura calotei rotatorilor poate apărea însă şi la tineri în urma unui traumatism
puternic, situaţie în care se evidenţiază o echimoză întinsă pe faţa anterioară a braţului.

14
 Fig.8- Umăr pseudoparalitic

B.Anamneza generală
Interogatoriul trebuie să urmărească unele afecţiuni asociate şi să obţină date
referitoare la suferinţa actuală, insistând asupra modalităţii de debut şi asupra cauzei
declanşante, la 20% dintre bolnavi pot fi identificate drept cauze traumatismale, la 50%
durerile apar cu ocazia unui efort, a unei mişcări greşite sau a unui traumatism indirect iar la
restul de 30% durerile survin fără o cauză evidentă. Trebuie precizate caracterul durerii
iniţiale, evoluţia sa şi influenţa diferitelor tratamente. În ceea ce priveşte durerea pentru care
bolnavul se prezintă la medic acesta trebuie analizată precizandu-se următoarele:
a) Caracterul durerii este relativ greu de apreciat;
b) Calitatea durerii depinde de mecanismul ei de producere;
c) Localizarea durerii şi mai ales iradierea ei sunt date importante pe care bolnavul ni le poate
preciza;
d) Durata durerii trebuie deasemenea analizată, uneori durerea este permanentă alteori
intermitentă. Durerea permanentă poate avea o intensitate constantă, sau poate prezenta unele
exacerbări, durerea intermitentă poate fi declanşată de anumiţi factori care trebuie precizaţi.
Durerea care prezintă o intensificare nocturnă sau dimineaţa la sculare este posibil să aibă o
origine articulară;
e) Reproducerea poate avea loc prin mişcări sau diferite manevre pe care bolnavul le poate
efectua în timpul examinării;
15
f) Factorii ce uşurează durerea sunt: repaosul la pat, diverse medicamente sau mijloace
ortopedice.

1.2.5. DIAGNOSTIC
a) Examenul clinic
Umărul dureros simplu este o formă clinică particulară, cunoscută şi sub numele de
periartrita dureroasă simplă neanchilozantă. Această forma de PSH este consecinţa leziunilor
degenerative (uneori calcificate) ale tendoanelor celei de-a doua articulaţii, mai ales
tendoanele supraspinosului şi bicepsului. Este forma clinică cea mai frecventă. Bolnavul este
pus să execute o abducţie a braţului şi antebraţului flectat în unghi drept, să ducă mâna la
ceafă şi la spate. Uneori mişcare de abducţie se face iniţial cu uşurinţă, dar când nu ajunge la
un unghi de 45 de grade bolnavul se opreşte din cauza durerii; susţinând membrul superior,
mişcarea poate fi continuă, este un semn al resortului ce traduce existenţa unei leziuni a
tendonului supraspinosului, care producând o proeminenţă, întâmpină dificultăţi în trecerea
prin defileul interacromio tuberozitar. La palpare deosebim mai multe puncte dureroase, în
funcţie de formaţiunea anatomică predominantă lezată. Astfel, la bolnavii care au un semn al
resortului în timpul abducţiei gasim şi un punct subacromial (zona antero-externă), foarte
sensibil la inserţia supraspinosului pe marea tuberozitate humerală.
La alţi bolnavi distingem o zonă dureroasă pe faţa anterioară a umărului,
corespunzătoare tendonului bicepsului; durerea se intensifică prin rotaţia externă forţată în
mâini, braţul atârnând pe lângă corp; în aceste leziuni ale tendonului mişcările bicepsului sunt
limitate nu numai rotaţia externă ci şi abducţia.
1) La examenul obiectiv în umărul acut se constată o creştere a temperaturii locale la
nivelul umărului, uneori cu o uşoară tumefacţie sub forma unei bombări pe faţa
antero-externă a umărului (consecinţa revărsatului abundent al bursei
subacromiodeltoidiană). Orice mişcare activă este practic imposibilă, datorită durerii
şi contracturii musculare; se constată o oarecare mobilitate pasivă, dar de foarte mică
amplitudine, astfel încât articulaţia scapulo-humerală pare bogată. Mişcarea cea mai
dureroasă şi în acelaşi timp cea mai limitată este abducţia care nu depăşeşte adesea
30-40 grade (în acest caz realizarea acestui unghi se face mai degrabă prin vascularea
omoplatului decât prin mobilizarea propriu-zisă a articulaţiei scapulo-humerale).
Abducţia combinată cu retropulsia şi rotaţia externă sau internă este şi mai greu de
realizat (pacientul nu poate duce mâna la ceafă sau în regiunea lombară).

16
 2) La examenul obiectiv în umărul blocat se constată că toate mişcările articulaţiei sunt
reduse, atât cele active cât şi cele pasive; nu este vorba deci de o limitare a mişcărilor
prin durere, ci prin leziuni ale scapulei, care limitează în special abducţia şi rotaţia
externă (este un blocaj mecanic care nu este datorat unei contracturi musculare, ci
unui obstacol material.
3) La umărul pseudoparalitic (umărul mixt) se constată clinic o impotenţă a braţului;
ridicarea activă a braţului este imposibilă, în contrast cu păstrarea mişcărilor pasive.
b) Examenul radiologic
Diagnosticul periartritei scapulo-
humerale este un diagnostic clinic,
examenul radiologic neavând un raport
esenţial din acest punct de vedere. Nu
este mai puţin adevărat că examenul
radiologic trebuie efectuat oricărui
bolnav cu periartrită scapulo-humerală; ar
fi o mare greşeală să se înceapă un
tratament şi să se efectueze infiltraţii
Fig.9- Radiografie
oricărui bolnav cu dureri ale umărului,
înainte de a ne convinge, printr-un examen radiologic, de integritatea extremităţilor humerale,
luând o artrită sau o artroză.
Această integritate este necesară diagnosticului. În periartrita scapulo-humerală,
examenul radiologic pune în evidenţă calcifieri periarticulare; efectuându-se clişee din mai
multe incidente cu penetranţă diferită, pot fi constatate calcifieri la 10-50% din bolnavi; mai
frecvent întâlnindu-se calcifierea tendonului supraspinosului, ce se observă imediat deasupra
marei tuberozităţi humerale. Aceste calcifieri sunt ovulare sau rotunde şi au un volum variabil
(unele sunt mici, altele sunt foarte voluminoase); ele nu au o semnificaţie fiziologică, putând
fi asimptomatice, atâta timp cât nu sunt însoţite de procese inflamatoare.
Dacă prezenţa calcifierilor tendinoase este constantă fie în umărul dureros simplu, fie
în umărul dureros acut, în cazul acesteia din urmă, se mai pot observa calcifieri
subacromiodeltoidiene, a cărei inflamaţie acută constituie deseori substratul morfologic al
umărului dureros acut. La unii bolnavi examenul radiologic evidenţiază osteoporoza
extremităţii superioare a humerusului, acest lucru se constată în periartrite de lungă durată
mai ales la cei cu umăr blocat; uneori se recomandă prezenţa geodelor, în special în zona din
vecinătatea marii tuberozităţi. În umărul blocat examenul radiologic nu evidenţiază
17
calcifierile amintite. În acest caz este utilă artrografia prin care se constată o capacitate
articulară mai scăzută (pot fi injectaţi numai câţiva milimetri de substanţă de contrast şi 15-20
ml ca într-o articulaţie normală) şi o reducere a imaginii artrografice. Artrografia este utilă şi
pentru diagnosticul de ruptură a calotei rotatorilor – prezenţa substanţei de contrast (injectată
intraarticular). În ţesuturile moi periarticulare, mai ales în bursa subacromiodeltoidiană are
semnificaţia unei soluţii de continuitate în capsulă şi în calota rotatorilor.

Diagnostic pozitiv şi diagnostic diferenţial

Diagnostic pozitiv – în funcţie de “sindromul de împingere” şi “sindromul supraspinosului”.
Clinic “sindromul de împingere” se caracterizează prin prezenţa unor dureri
recidivante la nivelul umărului, la subiecţi tineri, în special la cei care practică anumite
sporturi (aruncări). Durerea are un debut relativ insidios, cu o creştere gradată în intensitate,
accentuată de activitate, are un punct maxim la regiunea anterolaterală a umărului, iradiază în
braţ şi exacerbează noaptea în somn la schimbarea poziţiei. Durerea este percepută la
ridicarea braţului mai ales în unghiurile 90-120° (ridicarea braţului deasupra capului). La
examenul fizic se constată o limitare a flexiei şi a rotaţiei interne.
Semnul “împingerii” este pozitiv: se imobilizează scapula şi se ridică braţul în faţă şi
în sus, până deasupra capului; bolnavul resimte o durere imensă în momentul în care marea
tuberozitate a capului humeral vine în contact cu arcul coracoacromial (la ultimile 10 grade
ale ridicării pasive). Concomitent se poate auzi un discret zgomot sau se pot percepe
crepitaţii. Durerea, determinată prin manevra de realizare a semnului “împingerii”, poate fi
evitată prin injectarea a 10 ml xilina 1%, imediat sub acromion, cea ce confirmă diagnosticul
de “sindrom de împingere”.
Bolnavii cu sindrom de împingere prezintă dureri şi în timpul abducţiei pasive (la 90°)
şi rotaţiei interne. La palpare se produce o durere relativ intensă când se apasă marginea
anterioară a acromionului.

Diagnosticul pozitiv în “sindromul supraspinosului”

Clinic, tendinita degenerativă este întâlnită la bărbaţi de peste 50 ani, cu activitate
fizică intensă, suferinţa apărând de partea mai intens solicitată. Ea poate fi asimptomatică
multă vreme până la momentul declanşării durerilor de către un traumatism sau o solicitare
excesivă.
Durerea este resimţită de obicei în profunzimea umărului, imprecis localizată; se
intensifică în timpul nopţii mai ales când bolnavul este culcat pe partea afectată

18
împiedicându-l să se odihnească. La examenul obiectiv se constată o limitare a mişcărilor
umărului, mai ales a abducţiei. Durerea maximă este percepută de bolnav în cursul mişcării
de abducţie între unghiul de 70° şi cel de 100°, când solicitarea supraspinosului este maximă.

În suferinţele cronice (cu o durată de peste 3 luni) sau în rupturile manşonului

rotatorilor, se constată hipotrofie şi scăderea forţei musculare.
La palpare se provoacă o sensibilitate deosebită sub acromion la 1-2 cm de marea
tuberozitate. În caz de alte tendinite (tendinita bicipitală), la nivelul micii tuberozităţi
(tendinita subscapularului) în zona inferolaterală a marii tuberozităţi (tendinita subspinosului
sau micului rotund).

Diagnostic diferenţial
Durerile umărului sunt determinate de 3 tipuri de suferinţe:
a) afecţiuni ale structurilor umărului (în exclusivitate), de regulă unilaterale;
b) afecţiuni ale umărului, în cadrul unor determinări poliarticulare, de regulă bilaterale;
c) afecţiuni ale unor organe situate la distanţă, durerea fiind referată la nivelul umărului.
Primele două tipuri de suferinţe sunt determinate de leziuni intrinseci ale umărului, iar cel
de-al doilea tip de leziuni extrinseci.
În PSH durerea este generată de afectarea structurilor umărului (grupa a). Diagnosticul
diferenţial trebuie făcut cu celelalte afecţiuni din grupa a, ca şi cu afecţiunile din grupele b şi
c.
a) Afectarea structurilor umărului de regulă unilaterală, înafara formelor clinice ale PSH:
artroza glenohumerală, umărul “Milwaukec”, osteonecroza aseptică a capului humeral,
artrita septică, artrita tuberculoasă, tumorile primitive (osteosarcomul, mielomul) sau
secundare (metastazele osoase), distrofia simpatică reflexă, traumatismele umărului, guta,
pseudoguta.
b) Afectarea umărului, în cadrul unor determinări poliarticulare: poliartrita reumatoidă,
spondilita anchilozantă (forma rizomelică), polimiozita, artrita psoriazică, fibrozita.
c) Afectarea unor organe situate la distanţă (dureri referate): nevralgia cervicobrahială
(discopatii cervicale), sindromul Pancoast-Tobias, afecţiuni biliare (litiaza) şi afecţiuni
cardiace (coronariene).

19
1.2.6. EVOLUȚIE
Evoluţia umărului dureros simplu este favorabilă, vindecarea producându-se în câteva
săptămâni sau cel mai mult în câteva luni fie spontan, fie în urma tratamentului. Uneori însă
durerea se poate agrava, umărul dureros simplu devenind umăr dureros acut, hiperalgic.
Uneori evoluţia spontană spre vindecare necesită 1-2 ani. La umărul blocat evoluţia
este îndelungată; în lipsa unui tratament adecvat, blocajul umărului poate persista câteva luni;
cu timpul însă, uneori după 6 luni, umărul începe să se libereze şi majoritatea bolnavilor îşi
recuperează în întregime mobilitatea.
Perioadele de exacerbare a durerilor pot să dureze de la câteva zile până la câteva
săptămâni. La umărul dureros acut evoluţia este uneori trenantă, durerile acute durând mai
multe luni şi nevrozând bolnavul; cel mai adesea, după câteva săptămâni durerile diminuă
treptat în intensitate, până ce dispar complet. Subliniem caracterul recidivant al umărului
dureros acut.
Evoluţia PSH de cele mai multe ori se termină obişnuit în câteva săptămâni, după care
bolnavul îşi poate relua ocupaţiile. Uneori rămâne o senzaţie de jenă deşteptată de oboseală
sau de frig şi umezeală.

1.2.7. PROGNOSTIC
Evoluţia poate fi de multe ori îndelungată (câteva luni), prognosticul este în general
favorabil, obţinându-se în urma unui tratament precoce, complet şi susţinut de recuperarea
totală a acestei articulaţii şi realizarea mişcărilor mai complexe şi dificile.
Totusi prognosticul poate fi nefavorabil în următoarele situaţii:
1) sunt afectate mai multe elemente anatomice ale articulaţiei (rupturi musculare, tendoane,
filete nervoase);
2) afectarea simultană a ambelor articulaţii scapulo-humerale bolnave
3) vârsta înaintată la care:
- modificările degenerative sunt importante
- riscul rupturii manşonului rotatorilor este mai mare
- pot exista leziuni similare şi la alte articulaţii (şold, genunchi)
- se asociaza de multe ori o patologie multiplă (caracteristică vârstnicului) se impune o
politerapie (existenţa ulcerului peptic împiedică administrarea de antiinflamatoare
nesteroidiene orale, complicaţii cardiovasculare contraindică fizioterapia etc.)

20
4) anumite forme clinice de periartrită scapulo-humerală; exemplu: tendinita calcifiantă
(datorită prezenţei microcalcifierilor insensibile) evoluează cronic, cu numeroase
perioade de exacerbare;
5) administrarea tardivă a tratamentului; în formele evoluate de PSH, diversele mijloace
terapeutice nu sunt suficiente.

21
 CAPITOLUL II: TRATAMENTUL PERIARTRITEI
SCAPULO-HUMERALE
Tratamentul periartritei scapulo-humerale are ca obiectiv să calmeze durerea, să
combată inflamaţia şi tendinita în fibroză, să amelioreze mobilitatea articulară. Intensitatea şi
complexitatea tratamentului depind de forma clinică a bolii. Astfel în umărul dureros simplu
acut se recomandă repaus absolut al articulaţiei (braţul este susţinut într-o eşarfă). La umărul
pseudoparalitic tratamentul este cel chirurgical.

2.1. TRATAMENTUL PROFILACTIC

Fig.10.Umăr dureros

Profilaxia PSH prevede îndepărtarea focarelor de infecţie mai ales din sferele otorino-
laringologice care alături de alte măsuri sunt foarte preţioase: înotul, hidro-terapia şi masajul
tonifică musculatura şi aparatul ligamentar prevenind în felul acesta apariţia bolii.
Tratamentul curativ este complex în funcţie de faza evolutivă în care se află
bolnavul.
Se aplică:
Tratamentul igieno-dietetic – în faza iniţială în care predomină leziunile inflamatorii ,
se recomandă repausul membrului afectat până ce fenomenele dureroase se atenuează.
Dieta este bine să fie hiposodată, alcalină, cu multe fructe şi legume proaspete.

2.2. TRATAMENTUL MEDICAMENTOS

Acesta este util din faza acută şi va consta în antalgice, vitamine, infiltraţii şi la nevoie
antibiotice. La umărul dureros simplu ca medicaţie se aplică aspirina, se fac infiltraţii cu

22
acetat de hidrocortizon. După cedarea durerilor, la umărul dureros acut se administrează
fenilbutazonă sau indometacinul.
În umărul blocat în faza iniţială (de infiltraţie activă, însoţită de du-reri), este utilă
corticoterapia generală. În fazele tardive orice tratament medicamentos este inutil.

2.3. TRATAMENTUL ORTOPEDICO-CHIRURGICAL

Tratamentul ortopedico-chirurgical al afecţiunilor aparatului locomotor ia în
consideraţie factori care ţin de rezistenţa mecanică a osului şi procesele de reparare a
ţesuturilor, mijloacele folosite fiind diverse, în funcţie de tipul leziunii şi gravitatea acesteia,
urmărindu-se o cât mai bună fixare a ţesuturilor lezate şi o realiniere a acestora, respectându-
le axele anatomice.
Tratamentul ortopedico - chirurgical se aplică în artrozele deformate, cu invalidităţi.
Se pot folosi diverse tehnici, de la artrodeze si osteotomii până la proteze articulare. Se poate
face rezecţia marilor osteofite, atunci când este cazul.
2.4. BALNEOTERAPIA

Fig.11.Băi în nămol

Staţiunile de tratament pentru aceste afecţiuni sunt recomandate de către medicul

specialist cu prescripţia necesară. În staţiunile de tratament se aplică o gamă largă de
proceduri balneofizioterapice.

23
 2.5. TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE

Procedurile de hidroterapie aplicată în PSH

Procedurile care se aplică au rolul să recupereze funcţionalitatea umărului şi sunt:
– comprese reci – cu acţiune antiinflamatoare, la 15°, pe loc dureros, schimbate din 5
în 5 minute sau cu hidrofor cu o durată de o oră repetate de 2-3 ori pe zi;
– comprese Priessnitz – au acţiune resorbtivă, aplicate dupa amendarea fenomenelor
pe regiunea afectată şi zonele apropiate, câte o oră în timpul zilei şi în mod permanent
noaptea;
– duşul cu aer cald – aplicat după ce dispar fenomenele inflamatorii, procedura din
cadrul termoterapiei cu o durată de 6-8 minute;
– băile ascendente de măini – 35-39°C, timp de 15-20 minute;
– băile cu plante medicinale – timp de 10-15 minute;

Fig.12. Duș cu aer cald

– împachetările cu parafină sau nămol;
– kinetoterapia – de 38°, timp de 20 minute;
– duşul subacval–cu o presiune de 1,5-2 atmosfere şi durata de 6-8 minute;
– băi de aburi – timp de 10 minute

24
Fig.13.Împachetare cu nămol
 Toate aceste proceduri sunt urmate de masaj. Tot în PSH mai sunt indicate proceduri
termale ca: aerul cald, lumina, nămolul, proceduri a căror tehnică de aplicare, este în strânsă
legătură cu procedurile hidrice, intră deasemenea în cadrul hidroterapiei, căpătând denumirea
corectă de hidrotermoterapie.

Fig.14.Masaj cu parafină

2.6. TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE

Electroterapia este o formă de terapie care utilizează stimularea electrică pentru a

ajuta organismul să se vindece şi să se recupereze după ce a fost vătămat.
Mulţi specialişti consideră că electroterapia poate menţine durerea sub control şi
contribuie la accelerarea procesului de vindecare.

Fig.15. Stimularea nervoasă

electrică transcutanată la
nivelul umărului

25
 Cea mai comună formă de electrostimulare transcutanată este stimularea electrica
transcutanată a nervilor sau TENS. TENS foloseşte electrozi mici care sunt fixaţi la nivelul
pielii.
Terapeutul care administrează tratamentul poate ajusta intensitatea energiei electice
care curge prin elelectrozi în funcţie de nivelul de confort şi tipul de tratament adecvat pentru
pacient, prin intermediul unui ecran al aparatului TENS.
TENS acţionează prin blocarea
semnalelor care străbat nervii. Mesajele
nervoase sunt de natură electrică şi
curentul electric care provine de la unitatea
TENS perturbă semnalul neurologic.
Un alt beneficiu al folosirii unității
TENS, este că electricitatea stimulează
eliberarea de endorfine care sunt calmante
naturale produse de organism.

Fig.16. Stimularea nervoasă

electrică transcutanată Terapia electrică este foarte
controversată şi există destul de puţine dovezi că aceasta funcţionează. Indiferent de situaţie,
stimularea nervoasă electrică transcutanată rămâne o tehnică frecvent utilizată pentru
controlul durerilor de umar şi se bucură de utilizare pe scară largă.
Unii bolnavi susţin că acest tip de tratament face minuni pentru ei, dar de multe ori
oamenii de ştiinţă speculează că această reacţie ar putea fi un răspuns condiţionat sau
placebo.
În general, tratamentul prin stimulare electrică furnizează un curent de joasă
intensitate, perceput de bolnav sub forma unor pulsaţii, care acţionează asupra muşchilor şi
terminaţiilor nervoase.
Acest curent electric determină în mod constant contractarea şi relaxarea muşchilor.
Stimularea repetată poate determina consolidarea şi relaxarea muşchilor, fapt ce duce la
diminuarea durerii.
Există mai multe tipuri de electroterapie, utilizate în prezent. Cea mai comună este,
însă, cea transcutanată. Unul dintre avantajele stimulării electrice transcutanate este că
aparatul cu ajutorul căruia poate fi aplicată electroterapia poate fi utilizat la domiciliu (în
general pentru durerile de umar sau alte dureri musculare), fapt ce permite bolnavului să-şi
trateze problemele, destul de simplu.
26
 Frecvenţa semnalului electric este reglabilă, permitand potrivirea intensităţii şi
timpului tratamentului. Semnalul de frecvenţă poate fi perceput ore în şir fiind suportabil de
către bolnav, iar disconfortul este redus.
Oricum, tratamentul care implică utilizarea de frecvenţe înalte are o durată destul de
scurtă de timp. Tratamentul TENS cu frecvenţă joasă este mai inconfortabil şi poate dura
între 20-30 de minute, dar efectele sale au o persistenţă mai lungă în timp.
Alte tipuri de electroterapie:
 curentul interferențial;
 stimularea galvanică;
 curenții diadinamici;
 curentul galvanic asociat;
 ultrasunetele.
a. Curentul galvanic toate formele sale, galvanizări simple, băi galvanice şi
ionongalvanizări.
Galvanizarile simple in PSH se realizeaza prin folosirea curentului continuu in scop
terapeutic.Curentul continuu este un curent electric cu o intensitate constanta si la care sensul
de deplasare al electronilor este acelasi.
Se folosesc aparate numite pantostate sau galvanostate care furnizeaza curentul
continuu. Se aplica cu ajutorul electrozilor metalici, de dimensiuni diferite in functie de
efectele de polaritate.

Electrozii utilizaţi pentru galvanizarea simplă pot fi de aceeaşi mărime, ceea ce

constituie metoda bipolară . Sunt confectionaţi din plăci metalice (plumb), pot avea forme
şi dimensiuni diferite în funcţie de regiunea pe care se aplică şi de efectele urmărite. Cel mai
adesea se folosesc plăci dreptunghiulare de mărime egală sau cu diferenţă între ele de 6/8,
8/10, 10/15 cm. Electrozii se aplică ferm pe tegument prin intermediul unor învelişuri
hidrofile din tifon îmbibate în soluţii fiziologice sau apă simplă.
Dacă se urmăreşte obţinerea unui efect analgetic, electrodul activ este cel pozitiv, iar
dacă se urmăreşte obţinerea unui efect excitant, electrodul activ este cel negativ.
Se utilizeaza două modalităţi de aşezare a electrozilor:

 transversal, de o parte şi de alta a regiunii afectate pe care o încadreaza astfel - faţă în

faţă umăr- anterior posterior.

27
  longitudinal, cu electrozii plasaţi la distanţă, la extremităţile segmentului tratat braţ,
distal şi proximal.

Intensitatea curentului aplicat se dozează de la potenţiometru în funcţie de toleranţa

pacientului şi de toleranţa la locul de aplicare, senzaţia corectă fiind cea de furnicătură
plăcută. Aceasta corespunde unei intensităţi a curentului de 0,1-0,2 mA pe cm2 de electrod.

Durata tratamentului trebuie să fie suficient de lungă, în general 20-30 minute.

Numărul şedinţelor necesare este de 8-10 în formele acute şi 12-15 sau mai mult în cele
cronice.

Pacientul trebuie avizat în prealabil asupra senzaţiei pe care o va simţi. Va fi aşezat pe

canapeaua de tratament în poziţia cea mai antalgică, în decubit dorsal, aplicându-se electrodul
activ pe locul dureros pentru efect analgezic.

Ca incidente posibile menţionăm arsurile tegumentare. Acestea se pot produce la

pacienţi cu afectare a sensibilităţii cutanate.

b. Curentul de joasă frecvenţă

Curenţii de joasă frecvenţă se obţin prin întreruperea curentului continuu cu ajutorul unor
metode de reglare manuală sau electrică obţinându-se impulsuri electrice. Aceste impulsuri
pot fi:
 Singulare,
 Sau în serie

c. Curenţii de frecvenţă medie sunt curenţi sinusoidali cu frecvenţă cuprinsă între

3.000 şi 10.000 Hz. Din rândul lor se folosesc curenţii interferenţiali ce au un efect antialgic
cu frecvenţa de 80 – 100 Hz ; se recomandă 10-12 şedinţe.

d. Curenţii de înaltă frecvenţă

In rândul acestora vom avea undele scurte, care au un important efect antialgic şi
miorelaxant. Ei produc efect termic de profunzime. Tot în această categorie se întâlnesc şi
undele diadinamice, ultrasunetele şi ultravioletele.

28
 Undele ultrascurte (UUS)
Pentru ca rezultatele să fie cât mai bune în terapia cu UUS trebuie să
efectuăm procedura cu multă atenţie. La aplicarea UUS trebuie să se urmareasca: bolnavul,
electrozii şi aparatul.
Bolnavul este culcat pe o canapea de lemn cu o saltea de burete de cauciuc.
Canapeaua sau patul să nu aibă piese metalice, deci evităm canapelele cu arcuri, cele cu
somiere sau paturile de fier.Trebuie înlăturate toate obiectele metalice de pe bolnav, deoarece
ele concentrează câmpul electric şi ar putea provoca arsuri la locul de contact al metalului cu
tegumentul (ceas, chei, inele, brăţări, etc.). Aparatele gipsate pot să rămână pe bolnav ţinând
seama de faptul că razele trec prin ele. Bolnavul este rugat să păstreze aceeaşi poziţie în tot
timpul procedurii, deoarece la fiecare miscare se modifică rezonanţa, aparatul se
dezacordează şi scade intensitatea curentului, eliminându-se astfel efectul.
Pentru procedurile locale preferăm electrozii din sticla Scliophake.În periartrită se
folosesc monodele şi minodele.
Diatermia cu unde scurte
Nu sunt necesari doi electrozi, nu este nevoie să se facă acordarea aparatului, nu
trebuie să avem grija că se poate modifica rezonanţa prin mişcarea cât de mică a bolnavului
în timpul şedinţei. Bolnavul va fi dezbrăcat parţial, culcat pe o canapea sau va sta pe un scaun
într-o poziţie comodă ca să permită iradierea regiunii. Apropiem emiţătorul prin
mobilizarea braţului de susţinere. Alegem un localizator circular când dorim o încălzire
maximă la periferia suprafeţei iradiate, unul dreptunghiular când dorim o încălzire maximă la
centrul zonei iradiate sau unul cilindric atunci când urmărim o încălzire uniformă. Distanţa de
la faţa inferioară a localizatorului până la tegument va fi de cca. 2-5-10cm în raport cu
mărimea suprafeţei pe care o iradiem. Direcţia localizatorului va fi de preferinţă
perpendiculară pe suprafaţa tegumentului. După ce am aşezat şi emiţătorul cu localizatorul pe
regiunea de tratat, procedăm la manevrarea aparatului.
Dozarea intensităţii este în funcţie de tensiunea curentului aplicat pe magnetron, de
suprafaţa secţiunii şi dimensiunea localizatorului, de distanţa faţă de tegument, de direcţia
fasciculului de unde, de grosimea stratului celulo-adipos al regiunii. Dozele obişnuite cu care
se lucrează sunt cuprinse între 40-150 W, respectiv 20-74mA. Durata iradierii variază în
limite destul de largi, de 5-30 minute, media fiind între 10 şi 15 minute. Se pot face aplicaţii
pe o singură regiune sau aplicaţii succesive pe mai multe locuri. Şedinţele se fac zilnic sau la
două zile. Numărul total de şedinţe pe serie va fi de 7-15, după care urmează o pauză de 2-3
săptămâni; apoi se poate începe o nouă serie de şedinţe.
29
 e. Ultravioletele – determinarea faptului că sensibilitatea la razele
ultraviolete este foarte diferită, în funcţie de individ, de regiunea corpului, de vârstă şi de alţi
factori, se recomandă o atenţie deosebită în alegerea dozei.
Biodozimetria reprezintă măsurarea dozei de radiaţii primită în urma expunerii la o
sursă sau în urma contaminării interne. Biodozimetria reflectă radiaţia absorbită de un individ
şi nu este măsurarea exactă în timpi reali a dozei primite, cum este cu un detector de radiaţii.
Măsurarea dozei primite:
 În urma expunerii externe: gray (Gy), rad.
 În urma contaminării interne: alte unităţi (rem)
 Contaminare externă şi internă: alte unităţi
Biodozimetria reprezintă măsurarea timpului necesar pentru obţinerea celui mai
slab“eritem” pe tegument şi precedă în mod obligatoriu orice tratament cu
ultraviolete.
Datorită faptului că sensibilitatea la radiaţii ultraviolete este foarte diferită, în funcţie
de individ, de regiunea corpului, de vârstă şi de alţi factori, se recomandă o atenţie deosebită
în alegerea dozei.

Tehnica de aplicare
Bolnavul fiind culcat, se aşează biodozimetrul pe tegumentul regiunii umărului, toate
orificiile fiind acoperite, restul tegumentului precum şi faţa bolnavului se protejează cu
cerceafuri şi ochelari. Se aşează lampa la o distanţă de 50 de centimetri de tegument, se
aprinde şi după ce se lasă să funcţioneze 5 minute, se descoperă pe rând, la interval de câte
unminut, cele 6 orificii ale biodozimetrului. În felul acesta durata de iradiere va fi de 6 minute
pentru primul pătrat de tegument, 5 minute pentru al doilea etc. , ultimul pătrat fiind expus un
minut. Se citeşte eritemul apărut dupa 48 de ore şi se ia în consideraţie primul pătrat la care a
apărut cel mai slab eritem, durata lui de expunere fiind biodoza pentru acel bolnav.

2.7. TRATAMENTUL PRIN MASAJ

Efecte locale ale tratamentului prin masaj in periartritascapulohumerală

a)calmarea durerilor (mialgii, nevralgii, altralgii);

b)hiperemia locală (reflectată prin ridicarea temperaturii locale, colorarea
tegumentului);

30
 c)accelerarea circulaţiei locale;
d)îndepărtarea stazelor locale;
e)accelerarea proceselor de resorbţie;
Tehnica masajului în periartrita scapulohumerală.
În primul rând, înainte de începerea masajului ne vom asigura că nu există
contraindicaţii. În acest caz recomandăm bolnavului să se adreseze unui medic pentru
precizarea diagnosticului.
Înainte de efectuarea masajului maseurul se va spăla pe mâini şi va avea grija sa
execute masajul numai pe o piele îngrijită.
Pentru executarea masajului la umăr, bolnavul va fi asezat pe pat sau pe un scaun cu
mâna în şold dacă poate, iar daca nu sprijinită pe pat. Partea inferioară a corpului este învelită
într-un cearceaf.
Masajul acestei regiuni cuprinde:
 masajul regional
 masajul zonal
 masajul selectiv
Se începe masajul la umăr cu cel regional care începe cu netezirea cu amandouă
palmele întinse, începând de la vârful deltoidului cu o mâna alunecând pe trapez, iar cu
cealaltă pe pectoral.
După această manevră la masajul umărului urmează frământarea care se execută mai
întâi cu o mână, începând cu regiunea axilară pe muşchiul trapez, spinos şi subspinos în 2-3
straturi tot de 2-3 ori, apoi se trece pe partea anterioară a muşchiului deltoid şi pe partea
mediană a acestuia, după care se execută netezirea de întrerupere, urmată de frământarea cu
două mâini şi cea contratimp, tot de 2-3 ori, executându-se tot pe aceleaşi direcţii ca la
frământarea cu o mână. După această manevră urmează altă manevră numită fricţiune care se
execută mai întâi în jurul articulaţiei omoplatului făcându-se cu două degete, apoi pe
muşchiul subclavicular şi pe deltoidian. Se face apoi fricţiunea la articulaţia propriu-zisă cu
mişcări excitante deget peste deget, de sus în jos, stânga-dreapta, circular dreapta, circular
stânga, pornindu-se de la acromion până sub axilă. Fricţiunea este o manevră strictă şi
importantă a articulaţiei şi are ca scop îndepărtarea proceselor inflamatorii din interiorul
articulaţiei, a burselor seroase şi este o manevră profundă, excitantă, executându-se de 3-4
ori.
După această manevră importantă urmează o altă manevră numită baterea sau
tapotamentul, care se poate execută cubital, cu pumnii pe muşchiul deltoid şi pe trapez, iar pe
31
muşchiul pectoral se face doar cu partea cubitala. Baterea este cea mai excitantă manevră şi
se adresează maselor de muşchi mai dezvoltate. Ea se realizează prin lovituri ritmice, uşoare,
cu mâna foarte relaxată, fie din articulaţia pumnului, cotului sau umărului. Ea se face
transversal pe fibrele musculare şi actionează prin contraexcitarea lor. Are influenţă asupra
terminaţiilor nervoase periferice, reduce sensibilitatea, produce un aflux de sânge în regiunea
masată, produce hiperemie şi ridică temperatura locală, stimulând activitatea pielii, glandelor
şi ţesuturilor.
Urmează apoi ultima manevră a masajului şi anume vibraţia, manevră sedativă de
calmare a regiunii, în urma celorlalte manevre excitante. Vibraţia influenţează nervii senzitivi
şi motori, astfel calmând durerea,ridică temperatura locala şi produce hiperemia.
Masajul regional depăşeşte limitele regiunii de masat. Deci prin acest masaj, masăm
în afara regiunii scapulohumerale şi regiunea pectorală şi cea a spatelui, precum şi muşchiul
deltoid. Masajul general dureaza 7-8 minute.

Fig.17. Masaj regional

Masajul zonal- după masajul regional ne axăm pe masajul zonal – adică masajul
articulaţiei propriu-zise – care se face prin netezirea articulaţiei punând policele sub axilă şi
indexul se pune pe acromion pornind cu netezirea până la subaxilă sau ducem mâna
bolnavului în antepulsie şi cu cealaltă mână facem netezirea cu partea cubitală a mâinii
mulând articulaţia pe partea ei posterioară de 2-3 ori, începând imediat şi fricţiunea tot pe
aceeaşi direcţie, pornind de la acromion cudeget peste deget, cu mişcări circulare până sub
axilă. Apoi ducem mâna bolnavului în retropulsie, după care facem netezirea pe partea
anterioară articulaţiei umărului tot cu partea cubitală a mâinii şi cu mişcări circulare de
fricţiune până sub axilă.
Acest masaj durează 3-4 minute.

32
 Fig.18.Masaj zonal

Masajul selectiv
Urmează masajul selectiv care se adresează punctelor dureroase sau unui muşchi
afectat. În cazul periartritei poate fi afectat muşchiul deltoid, căruia îi atribuim un masaj cu
netezire, frământare şi batere. Acest masaj poate dura 1-2 minute.

Fig.19. Masaj selectiv

2.8. TRATAMENTUL PRIN KINETOTERAPIE

Kinetoterapia se defineşte ca un complex de metode care folosesc mişcarea în scop
terapeutic, urmărind creşterea mobilităţii articulare, creşterea forţei musculare, creşterea
rezistenţei musculare, îmbunătăţirea coordonării mişcărilor şi înlăturarea unor deficite
motorii.

Fig.20. Exerciții de kinetoterapie

pentru umeri

33
 Kinetoterapia utilizează două tipuri de recuperare funcţionala care se aplică în funcţie
de intensitatea durerii şi de gravitatea rupturii tendinoase (după Sbenghe):
a)recuperare fără atelă;
b)recuperare pe atelă;

a) Recuperarea fără atelă se

utilizează când durerile sunt moderate şi se
conservă o oarecare mobilitate activă,ceea ce
sugerează o ruptură parţială tendinoasă.
Kinetoterapia se realizează din poziţie
joasă a braţului, în patru etape.

Fig.21.Recuperarea brațului fără atelă

Etapa 1 durează 10-15 zile şi cuprinde exerciţii care nu sunt foarte solicitante pentru
bolnav:
 exercitii pentru mobilizarea globală a umărului, cu controlul mişcării în oglindă;
 exerciţii dinamice de alungire axială a coloanei vertebrale cervicale cu
coborârea umerilor şi izometrie pentru tonifiere musculară;
 exerciţii de relaxare a membrului superior,cefei,umărului;
 exerciţii pasive de mobilizare a braţului;
 orice tip de exerciţii pentru cot şi mână;
 exerciţii izometrice pentru deltoid.
Etapa 2 durează alte două săptămâni,iar exerciţiile devin mai solicitante şi mai
complexe:
 exerciţii de alunecare în jos a braţului în uşoară abducţie şi exerciţii de alunecare
anterioară a braţului,executate pasiv şi fără basculare;
 exerciţii pendulare de tip Codman,dar fără greutate în mână;
 mişcări activo-pasive şi autopasive cu ajutorul unui scripete sau al celuilalt
mebru superior;

34
  mişcări active asistate pe flexie cu rotaţie internă şi în abducţie cu rotaţie
externă.
Etapa 3 de recuperare se instalează la aproximativ o lună şi este recomandabil să
folosească din plin hidroterapia.Caracteristice acestei etape sunt exerciţiile active
asistate,importantă fiind mişcarea activă.Mişcarea activă liberă se face până la punctul de
insuficienţă, numit „punct de trecere”( unde are loc conflictul de frecare) după care se face
coborârea cât mai lentă a braţului asistată de kinetoterapeut.Cele mai utile sunt exerciţiile din
zona înaltă, de deasupra punctului de trecere. Se vor executa extensii,flexii,abducţii,adducţii.
Etapa 4 este etapa de refacere funcţională,când toate mişcările sunt posibile.În această
etapă se urmăreşte:
- tonifierea musculară prin exerciţii statice şi dinamice cu rezistenţă, evitând pe cât
posibil punctul de trecere;
- stabilitatea umărului şi mobilitatea controlată, folosind în special tehnici specifice
terapiei ocupaţionale.

b) Recuperarea pe atelă se foloseşte în cazuri grave cu rupturi tendinoase mari, când

durerile sunt intense şi impotenţa funcţională marcată.Se lucrează din poziţie înaltă a braţului
(70° abducţie şi 40-50° flexie).
În acest caz se disting tot patru
etape distincte,dar trecerea de la o etapă
la alta este mai lentă.
Etapa 1: 10-14 zile nu se solicită
articulaţia scapulohumerală afectată.
Se recomandă:
o exerciţii ale cotului şi mâinii pe
atelă;
o exerciţii pentru coloana
cervicală (dinamice şi statice-izmotrice)

Fig.22.Orteză pentru umăr

o exerciţii de mobilizare a intregului membru superior, cu braţul pe atelă

o exerciţiile izometrice de deltoid
o exerciţii respiratorii
35
 Etapa 2 cuprinde urmatoarele patru săptămâni şi, fără să se solicite zona lezionată, se
începe o perioada de întreţinere funcţională a umărului cu exerciţii progresive:
 se execută exerciţii de mobilizare pasivă de abducţie şi flexie de la nivelul atelei
spre zenit;
 exerciţii fără atelă,dar cu braţul susţinut de către kt.;exerciţii spre zenit şi caudal
cu braţul pe lângă corp;
 exerciţii pendulare tip Codman ,fără greutate;
 exerciţii active asistate cu execuţia unor mişcări uzuale ( duce-rea mâinii la gură,
pe cap, la ceafă, la spate, etc.)
 Etapa 3 se instaleză când se scoate atela şi acest lucru se realizează când
bolnavul este capabil să ridice o greutate de 1kg de la nivelul atelei până la
zenit.

În etapa 3 se începe solicitarea zonei lezionale.Această perioadă durează aproximativ

6 săptămâni, iar exerciţiile recomandate alcătuiesc un program kinetic similar ca metodologie
cu programul etapei a III-a din recuperarea fără atelă.
Etapa 4 este etapa de refacere funcţională a umărului şi are aceleaşi obiective şi
acelaşi mod de realizare ca în cazul etapei a IV-a din recuperarea fără atelă.

2.9. TERAPIA OCUPAŢIONALĂ

Terapia Ocupațională (T.O.) reprezintă metoda terapeutică în care se includ activităţi
variate, a căror scop nu este cel de realizare a unor bunuri materiale ( ex: citit, dans-muzica).
Obiectivele principale în aceste ramuri urmăresc înlăturarea tulburărilor funcţionale ,
reeducarea mijloacelor de exprimare ( vorbire , atitudine , comportament), restabilirea
independentei pacientului sub aspect psihomotric.
Pentru îndeplinirea acestor obiective trebuie evaluat complet si obiectiv fiecare caz si
sa evite stagnarea, regresiunea sau eşecul.
Obiectvele Ergoterapiei sunt legate de solicitarea si obţinerea cat mai rapida a
colaborării active a pacientului, apoi pacientul din convingere cu voinţa si din propiul lui
interes incearca sa se adapteze unei noi situaţii legate de boala dar si sa se reintegreze in
societate
Pentru recuperarea artrozelor umerilor T.O. si E. recomanda exerciţii:
 Strângerea repetata a unor obiecte elastice în mâna

36
  Manevrarea unor obiecte mici
Mişcări folosite în T.O. si E. pentru recuperarea umărului şi cotului :
 Jocuri si activităţi care antrenează concomitent mana, cotul si umărul:
 periatul unor obiecte
 lustruirea unor suprafeţe orizontale si verticale
 taiatul cu ferăstrăul
 înşurubarea unor becuri
 lovirea de sol a unei mingi si prinderea ei
Aproape toate gesturile cotidiene ale vieţii şi activităţile casnice, precum şi numeroase
profesii solicită intens articulaţia scapulo-humerală în cadrul deplasării membrelor
superioare.
În cadrul terapiei ocupaţionale se pot efectua activităţi care solicită în mod particular
umerii:
 depănatul
 ţesutul la război şi cu cadru
 aplicarea de tapet cu ruloul pe pereţi
 scris şi desenat pe tablă
 lustruirea unei suprafeţe plane
 cusutul la maşina manuală
 călcatul rufelor
 întinsul rufelor de uscat
 folosirea fierăstrăului şi a unor instalaţii cu manivele
 Activităţile de grădinărit precum săpatul, prăşitul, culesul fructelor din pom.
Dintre jocurile sportive se recomandă:
 voleiul,
 baschetul,
 tenisul de câmp şi de masă
Este indicat şi înotul terapeutic în PSH.

37
Fig.23. Înot terapeutic
 CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ

Studiul s-a desfășurat în cadru Spitalului Județean de Urgență ,,Dr.Constantin Opriș”

din Baia Mare.
Spitalul este dotat cu aparatură modernă de recuperare. Sala de electroterapie
cuprinde aparate de electroterapie pentru aplicarea de diferiți curenți terapeutici(tens,
diadinamic, interferențional,neofaradic) precum și capuri mobiliere pentru efectuarea de
ultrasunete și laser. De asemenea sala de electroterapie mai are în dotare și magnetodiaflux,
cu aplicatori pentru diferite zone, băi galvanice, unde scurte și solux. Spitalul dispune și de un
pat electric de masaj care permite reglarea înalțimii în funcție de pacient precum și de o sală
de gimnastică dotată cu aparatură necesară pentru efectuarea unui program cât mai complex
de recuperare.
Toate acestea, mi-au permis aplicarea unui program de recuperare, cu utilizarea mai
multor ramuri ale balneofizioterapiei, a masajului, electroterapiei și kinetoterapiei, putând
astfel să observ rolul pe care fiecare ramură îl joacă în programul de recuperare.

38
3.1. CAZUL I
Fişa de tratament nr. 1.
Nume şi prenume: NR
Vârsta: 31 ani
Sex: masculin
Motivele internării: Pacientul a suferit un accident de circulaţie care s-a soldat cu o
fractură de humerus stâng în 1/3 inferioară operată, apoi a fost imobilizat în aparat gipsat 4
săptămâni. Datorită imobilizării îndelungate a apărut durere la nivelul umărului stâng şi
limitare de mişcări
Diagnostic: PSH – umăr stâng dureros simplu.
Examen clinico – funcţional

testare Bilanț articular Perimetre(cm)

Anteducție Retroducție Abducție Braț drept Braț stâng
Inițială 60 25 50 33 31
intermediară 85 35 80 33 32
finală 115 45 110 33 33

Bilanţ muscular
testare Forța Forța Forța
globală globală globală
Anteducție retroducție abducție
initială 3+ 3+ 3
intermediară 4 4 3+
finală 5 5 4+

39
 ANALIZA SATISFACERII NEVOILOR FUNDAMENTALE

Nr. Nevoia Manifestări de Manifestări de Sursa de dificultate

crt. fundamentală independenţa Dependenţa
1. a respira şi a avea 16 -18 respiraţii/min tegumente normal colorate, hiperemie circulaţie sangvină inadecvată la
o bună circulaţie T.A. =130/75 mmHg; locală membru superior stâng membrul superior stâng;
P = 68b/min; G anxietate.
=82kg;
H = 170 cm.
2. a bea şi a mânca mese regulate, - -
deprinderi alimentare
corecte, consum de
lichide la nevoie.
3. a elimina autonomă - -
4. a se mişca şi a avea o - imobilitatea membrului superior stâng, durere, anxietate, constrângeri
postură corectă fizice,

5. a dormi şi a se odihni - Insomnie ,oboseală mediu nefamiliar, incomoditate,

anxietate, iritabilitate, durere
6. a se îmbrăca şi - dificultate în a se îmbrăca şi dezbrăca, redoare articulară,
a se dezbrăca stângăcie diminuarea mobilităţii şi forţei
modificări în a se îmbrăca şi dezbrăca musculare,
imobilitate, durere
7. a-şi menţine temperatura 37,5°C uşoară hiperemie locală traumatism
corpului normală
8. a fi curat, îngrijit şi a proteja - igienă personală afectată, constrângeri fizice,
mucoasele şi tegumentele curate nu poate să-şi acorde îngrijiri de igienă imobilitate, durere
9. a evita pericolele - neatenţie la mişcare, sentiment de dependenţă,
neobişnuinţa de a avea probleme durere la nivelul fracturii,
de sănătate frică, teamă
10. a comunica - expresia sentimentelor de singurătate şi spitalizare, mediu neadecvat,

40
 respingere boală, singurătate
11. a acţiona conform propriilor acţionează conform incapacitatea de a desfăşura practici redoare articulară, fatigabilitate
convingeri şi nevoi şi a practica propriei credinţe religioase
religia
12. a fi preocupat în vederea - incapacitatea de a răspunde aşteptării altora lipsa de cunoştinţe legate de boală.
realizării sentimentul de incompetenţă, devalorizare
13. a se recrea - incapacitatea de a se recrea dificultate în a îndeplini activităţi
recreative,
spitalizare, imobilizare, anxietate
14. a învăţa cum să-şi păstreze - lipsa de informaţii şi de cunoştinţe necesare insuficienţa cunoştinţelor,
sănătatea menţinerii sănătăţii, pacientul cunoaşte într-o oarecare
teama de necunoscut măsură starea lui de sănătate.

41
 PLAN DE RECUPERARE BALNEO-FIZIO-KINETOTERAPIC

Pentru îmbunătățirea stării psihice a pacientului a fost folosită psihoterapia prin

explicație. Pacientului i s-au explicat toate procedurile care trebuie aplicate, încurajându-l să
participe activ la procesul de recuperare. Acestuia i-a fost asigurat confortul, atât fizic, cât și
psihic, relația dintre asistent și pacient bazându-se astfel pe încredere.
În ceea ce privește tratamentul medicamentos și igieno-dietetic, pacientului în vârstă
de 31 de ani, i-au fost administrate antiinflamatoare, decontracturante, antialgice (algocalmin,
diclofenac, midocalm), la nivel local, în caz de nevoie. Administrarea a fost făcută conform
prescripției medicului.
Pe durata internării pacientului i s-au aplicat masaje cu gheață, 5-10 minute de mai
multe ori pe zi, urmărindu-se prin acestea relaxarea musculară. Procedura de masaj consta în
înfășurarea unui cub de gheață de dimensiunile 10/5/3/ într-un material textil cu care se masa
corpul muscular contracturat și inserțiile sale. Asistentul a asigurat poziția pacientului,
aceasta să fie una relaxantă, deoarece orice postură incomodă anulează efectul prin stimularea
nociceptorilor.
Având drept obiectiv, combaterea durerilor, a anchilozelor, precum și combaterea
contracturilor musculare, pacientului i-a fost aplicată electroterapia prin ultrasunete, acestea
executându-se cu traductorul pe musclatura umărului; 0,6-0,8 W/cm2/5-6 minute, aplicându-i-
se 6 ședințe la interval de 2 zile.
Poziția pacientului trebuia să fie una cât mai comodă. După pregătirea aparatului,
asistentul medical fixează durata și doza prescrisă, apoi aplică gelul cu hidrocortizoni și
începe procedura manevrând traductorul cu mișcări lente, circulare, păstrând ritmul constant
și menținând în același timp contactul permanent al traductorului cu pielea.
Pentru combaterea inflamațiilor, combaterea durerilor, precum și pentru îmbunătățirea
troficității, pacientului i-au fost recomandate galvanizările. Anodul fiind electrodul analgetic
și de obicei mai mic, iar catodul, negativ și mai mare, acesta din urmă va fi amplasat distal de
anod. Aceștia vor fi poziționați transversal sau longitudinal (1=10 mA/cm, T=30 min., 8-12
ședințe pe serie, 1 ședință pe zi). În urma galvanizărilor, pacientul este ajutat să se așeze într-
o poziție comodă pe pat, apoi se verifică integritatea tegumentelor și i se aplică electrozii pe
stratuș hidrofil. Foarte important este respectarea normelor metodologice: compresă
personală, apă distilată, soluție medicamentoasă adecvată, soluții de protecție, precum și o
postură relaxantă în timpul procedurii.

42
Pentru ionizări a fost folosită aceeași tehnică ca și la galvanizări, singura diferență fiind aceea
că stratul hidrofil este îmbibat în soluție de iodură de potasiu 4-5% (1=10 mA/cm, T=30 min.,
8-12 ședeințe pe serie, 1 ședință/zi).
Curenții dinamici: tehnica de aplicare a curenților dinamici este următoarea: se așează
un electrod paravertebral cervical (-) și un altul distal pe antebraț (+) –PL 5 min, RS-10 min.
Pacientului NR în vârstă de 31 de ani i s-au aplicat cataplasme cu muștar, parafină și apă
caldă, (termoterapia). Acestea se aplică la o temperatură de 37-38○, pe o durată de 30 de
minute, apoi pacientul se acoperă pentru 20 de minute.
Rolul asistentului este acela de a pregăti cataplasma, de a ajuta pecientul să se așeze
într-o poziție cât mai comodă, iar după realizarea procedurii, pacientul este ajutat să se curețe
și să se îmbrace.
I s-au realizat, de asemenea, masaje la nivelul membrului superior (efleuraj, fricțiuni
ușoare) timp de 15 minute/zi. Asistentul așează pacientul în DD sau așezat, descoperă zona
de tratat, se asigură asupra integrității tegumentare și efectuează masajul în sensul întoarcerii
venoase trecând prin toate manevrele prescrise, folosind ulei sau talc. Asistentul comunică în
același timp cu pacientul asupra reacțiilor subiective.
În tratarea pacientului NR, kinetoterapia a avut un rol extrem de important. Prin
aceasta s-a urmărit: rearmonizarea echilibrului între musculatura flexoare și cea extensoare,
recuperarea rezistenței la efort, readaptarea posturală, menținerea tonusului muscular și a
stării vasculotrofice a umărului bolnav. Pentru realizarea acestor obiective, s-au efectuat
flexii-extensii ale capului și gâtului fără rezistență, exerciții pentru controlul posturii
diurn/nocturn, exerciții pentru menținerea mobilității normale în articulațiile segmentelor
învecinate, ridicarea și coborârea, rotații interne și externe ale umărului sănătos, contracții
izometrice în MS afectat, mișcări pasive, apoi pasivo-active și active asistate de 2-4 ori pe zi,
cîte 15-20 minute. Acestea se întrerup dacă durerea se intensifică.
În cazul acestor exerciții, asistentul va poziționa pacientul cu brașul în abducție la 35-
○
45 cu o pernă mică sub axilă sau susținut de o eșarfă pentru a crea o ușoară flexie. Tot
asistentul este cel care va face priza distală pe antebraț sau chiar pe mână, menținând MS
nemișcat, realizându-se astfel contracția izometrică ai diverșilor mușchi ai MS, cu ușoară
rezistență din partea asistentului.
În stadiul terminal, se urmărește refacerea forței musculare, a stabilității și mișcării
controlate a umărului prin exerciții active cu rezistență.

43
 Pacientului i-au fost recomandate de către medicul specialist câteva stațiuni
balneoclimaterice, precum: Herculane, Felix, Sovata, Olănești, Amara, rolul acestora fiind de
a întregi efectele benefice ale fizioterapiei prin utilizarea factorilor naturali de cură.
Pentru reintegrarea socio-profesională, medicul specialist i-a recomandat pacientului
exerciții care să imite gesturile uzuale, i-a explicat despre frecvența pauzelor la locul de
muncă și despre ce poate să facă ca să nu mai resimtă efectul activităților pe care le
desfășoară. În plus, i s-a mai recomandat înotul terapeutic.
Încă după primele şedinţe de tratament, pacientul a început să simtă o ameliorare a
stării lui prin reducerea durerii şi creşterea treptată a mobilitătii braţului, accesibilitate mai
mare în realizarea activităţilor zilnice.
Starea pacientului s-a îmbunătăţit treptat până la finalul tratamentului realizat în spital,
astfel durerea din umăr a dispărut aproape în totalitate, pacientul resimţind dureri uşoare doar
la schimbarea vremii sau în caz de suprasolicitare a umărului; mobilitatea umărului a crescut
semnificativ. Totodată forţa şi stabilitatea umărului a crescut considerabil, pacientul reuşind
să aibă un control bun asupra mişcărilor, astfel pacientul, în urma tratamentului a revenit la
viaţa lui normală reuşind să-şi desfăşoare toate activităţiile zilnice fără nicio problemă.
La finalul tratamentului pacientului i s-a recomandat să continue acasă zilnic o parte
din exerciţiile invăţate pentru întreţinere, să evite activităţile care i-ar putea suprasolicita
articulaţia umărului, să evite mediile reci , umede, aerul condiţionat, toate acestea pentru
menţinerea sănătăţii umărului şi pentru a preveni o eventuală recădere.

44
3.2. CAZUL II

Fişa de tratament nr. 2.

Nume şi prenume: DF
Vârsta: 58 ani
Sex: feminin
Motivele internării: Pacienta în vârstă de 58 de ani se prezintă la medic cu dureri
foarte puternice la nivelul articulaţiei scapulo-humerale drepte. Boala apare pe fond de
menopauză cu osteoporoză evidenţiată radiologic, în urma unei mişcări bruşte de ridicare a
braţelor pentru o activitate casnică, soldându-se cu o ruptură parţială a coifului rotatorilor.
Ridicarea la verticală este aproape imposibilă în schimb sunt posibile mişcările active.
Diagnostic: PSH – umăr pseudoparalitic drept.
Examen clinico – funcţional

Testare bilant articular Perimetre(cm)

anteductie retroductie abductie brat drept brat stang
Initiala 25 10 25 31 34
intermediara 45 20 50 32 34
Finala 70 25 70 32,2 34

Bilanţ muscular

testare forta forta forta

globala globala globala
anteductie retroductie abductie
initiala 2 2- 2+
intermediara 3 3 3
finala 4 3+ 4

45
 ANALIZA SATISFACERII NEVOILOR FUNDAMENTALE

NEVOIA MANIFESTĂRI DE MANIFESTĂRI DE SURSA DE DIFICULTATE

FUNDAMENTALĂ INDEPENDENŢĂ DEPENDENŢĂ
1. Nevoia de a respira şi de a - 20-22 resp/min - funcţia respiratorie parţial perturbată - funcţia respiratorie.perturbata din
avea o bună circulaţie - 60 puls/min - incomoditate cauza durerilor mari de umar
- TA = 146/80
- tegumente normal colorate
2. Nevoia de a se alimenta şi - se hrăneşte cu dificultate Impotenta functionala
hidrata - -neobisnuinta de a se hrani cu mana
stanga
3. nevoia de a elimina - diureză şi activitate intestinală
normală - -
4. Nevoia de a se mişca, a - postură vicioasă în ortostatism - postură incorectă a spatelui datorită
păstra o bună postură - durerii provocate de umar
5. Nevoia de a adormi, de a - postură antalgică în timpul somnului - somn necorespunzător din cauza
se odihni -oboseala durerii cauzate de acest accident
6. Nevoia de a se îmbrăca şi - se îmbracă şi dezbracăsingur cu
dezbrăca dificultate -potenta membrului superior afectata -neputinta de a ridica bratul
7. Nevoia de a-şi menţine - afebrilă
temperatura corpului în - nu prezintă puseuri de - -
limite normale temperatură
8. Nevoia de a fi curat, a-şi - dependentă în a face baie şi a-şi
proteja tegumentele menţine igiena corporală Membrul superior drept dureros- Incapacitatea de a se folosi doar de
mana stanga
9. Nevoia de a evita - independentă, orientată spaţio- -
pericolele temporal
10. Nevoia de a comunica - - singuratică - parţial afectată, se izolează de copil,
- tăcută dialogul se suprimă
11. Nevoia de a acţiona după - nu poate menţine cu usurinta mult - consideră afectarea bratului ca fiind

46
credinţele sale şi valorile sale
12. Nevoia de a se realiza
13. Nevoia de a se recreea
14. Nevoia de a învăţa
- timp poziţia de ortostatism o pedeapsă
- dependentă de ajutor neobişnuinţa de a avea probleme sentiment de dependenţă,
de sănătate durere la nivelul fracturii,
frică, teamă
- - anxietate provocată de accidentul - devine retrasă, preferă activităţi
bratului statice ca urmare a durerii pe care o
- fire interiorizată resimte
- lipsa de informaţii şi de cunoştinţe insuficienţa cunoştinţelor,
necesare menţinerii sănătăţii, pacientul cunoaşte într-o oarecare
teama de necunoscut măsură starea lui de sănătate.
47
 PLAN DE RECUPERARE BALNEO-FIZIO-KINETOTERAPIC

Înainte de începerea tratamentului propriu-zis, precum și al exercițiilor, asistenta va

dialoga cu pacienta, explicându-i acesteia ceea ce urmează să i se întâmple și necesitatea
efectuării procedurilor. În acest caz, psihoterapia are rolul de îndepărtare a temerilor
pacientei, precum și de recăpatare a încrederii în sine și în cei din jur.
La nivel de tratament medicamentos, pacientei i s-au administrat conform prescripției
medicului specialist, antiinflamatoare, decontracturante, antialgice (algocalmin, midocalm,
diclofenac), prin administrare locală, în caz de nevoie.
Pentru relaxarea musculară, creșterea metabolismului tisular local, vasodilatație
cutanată și musculară s-a folosit hidrotermoterapia prin duș subacval și baie
kinetoterapeutică. Dușul subacval s-a realizat la o presiune de 1,5 atm., 36-37, 5-15 minute,
coloana de apă fiind dirijată oblic pe tegument și circular pe articulații. În ceea ce privește
baia kinetoterapeutică, aceasta s-a realizat într-un bazin cu apă la 37-38, 20-30 de minute,
executându-se mișcări din toate articulațiile. Atât în cazul dușului, cât și în cazul băii
kinetice, asistenta este cea care are rolul de a executa procedura, după ce aceasta i-a fost bine
explicată.
Având efect analgetic, decontracturant, pacientei i s-au aplicat curenții interferențiali,
8 ședințe/serie, 15 minute/ședință. Tehnica de aplicarea este folosirea a 4 electrozi în poziție
încrucișată, paravertebral dosal, 2 superior și 2 inferior. La fel ca în cazul anterior, s-au
folosit și galvanizările la nivelul umărului, în scopul relaxării musculare, folosindu-se soluție
de clorură de calciu.
Pacientei i s-a aplicat și electroterapie cu raze ultraviolete, cu efect antialgic, resorbtiv
și antibactericid. În acest caz, electrozii sunt așezați longitudinal, proximal și distal sau
anterioposterior umărului. Înainte de începerea procedurii, s-a făcut verificarea tegumentelor.
Pe durata internării, pacientei i s-au realizat masaje pentru ameliorarea durerilor de tip
nevralgic, durerilor musculare și a celor articulare. Masajele au fost aplicate pe tot spatele și
de-a lungul coloanei vertebrale prin netezire, fricțiune, frământare, vibrații paravertebral,
executându-se mișcări ușoare în sens ascendent până la pragul dureros. Fricțiunea a fost
efectuată, atât de-o parte, cât și de alta a coloanei vertebrale, cu două degete depărtate,
stânga-dreapta și de jos în sus.

48
 Pentru recuperarea funcției brațului, pacienta a beneficiat de exerciții de relaxare în
sala de gimnastică recuperatorie, în fiecare zi, timp de 10 zile, urmând să continue executarea
la domiciliu. Pacienta a fost învățată anumite posturi de relaxare și facilitare a respirației din
poziții joase ale brațului, anumite mișcări compensatoare, mișcări de coordonare a poziției
corpului în acțiunile statice și dinamice, mișcări pentru tonifierea musculaturii brațului prin
izometrie.
Pacienta a realizat pe durata internării exerciții dinamice pe coloana cervicală și
umeri: alungire în axa gâtului și coborârea umerilor, rotații, flexii, extensii de cot și mână;
exerciții active pentru mobilizarea brațului: strânge mâna în pumn și contractă brațul, menține
și revine la poziția inițială, repetând de 5 ori în 3 serii, exerciții de alunecare caudală cu brațul
în ușoară abducție, exerciții de alunecare ventrală și circumferențială.
În urma tratamentului, starea pacientei s-a îmbunătățit, medicul recomandându-i
pacientei ca în următoarele 14 zile după externare să efectueze exerciții de pendulare fără
greutate și mici circumducții din poziție joasă, ducerea mâinii la gură, la ceafă, pe cap, iar
după aproximativ 4 săptămâni, flexii, adducții și abducții.
Pe lângă aceste exerciții, pacientei i-au fost recomandate băile la soare, pentru
creșterea imunității, precum și pentru îmbunătățirea circulației sângelui.

49
 3.3. CAZUL III

Fişa de tratament nr. 3.

Nume şi prenume: SD
Vârsta: 54 de ani
Sex: masculin
Motivele internării: Pacientul s-a prezentat la medic cu durere de umăr stâng, în
special noaptea și la mișcări, umări înțepenit, restricție la activitățile zilnice.
Diagnostic: Periartrită dureroasă simplă neanchilozată

Examen clinico-funcțional
testare Bilanț articular Perimetre(cm)
Anteducție Retroducție Abducție Braț drept Braț stâng
Inițială 90 20 90 33 31
intermediară 125 35 120 33 32
finală 170 45 160 33 33

Bilanţ muscular
Testare Forța Forța Forța
globală globală globală
Anteducție retroducție abducție
Initial 3+ 3+ 3
Intermediară 4 4 3+
Finală 5 5 4+

50
 ANALIZA SATISFACERII NEVOILOR FUNDAMENTALE

Nr. Nevoia Manifestări de Manifestări de Sursa de dificultate

crt. Fundamentală independenţa Dependenţa
1. a respira şi a avea 18 -20 respiraţii/min tegumente normal colorate, hiperemie anxietate ,
o bună circulaţie T.A. =135/80 mmHg; locală MS circulaţie sangvină inadecvată la
P = 70b/min; G membrul superior ;
=75kg;
H = 165 cm.
2. a bea şi a mânca -deprinderi alimentare - -
corecte, consum de
lichide la nevoie,
mese regulate

3. a elimina Autonomă - -
4. a se mişca şi a avea o - Imobilitate MS durere, anxietate, constrângeri
postură corectă fizice

5. a dormi şi a se odihni - Insomnie ,oboseală incomoditate, durere,

anxietate, iritabilitate
6. a se îmbrăca şi - dificultate în a se îmbrăca şi dezbrăca, diminuarea mobilităţii şi forţei
a se dezbrăca musculare,
imobilitate, durere
7. a-şi menţine temperatura 37,0°C uşoară hiperemie locală traumatism
corpului normală
8. a fi curat, îngrijit şi a proteja - incapacitatea de a-și acorda ingrijiri de constrângeri fizice,
mucoasele şi tegumentele curate igienă durere
9. a evita pericolele - Neatenţia acordată la mişcare,
durere la nivelul fracturii,
frică, teamă

51
10. a comunica - expresia sentimentelor de respingere şi spitalizare,
izolare boală, singurătate
11. a acţiona conform propriilor acţionează conform incapacitatea de a desfăşura practici redoare articulară, fatigabilitate
convingeri şi nevoi şi a practica propriei credinţe religioase
religia
12. a fi preocupat în vederea - sentimentul de incompetenţă, devalorizare lipsa de cunoştinţe legate de boală.
realizării
13. a se recrea - incapacitatea de a se recrea dificultate în a îndeplini activităţi
recreative,
imobilizare, anxietate
14. a învăţa cum să-şi păstreze - lipsa de informaţii şi de cunoştinţe necesare insuficienţa cunoştinţelor,
sănătatea menţinerii sănătăţii, pacientul cunoaşte într-o oarecare
teama de necunoscut măsură starea lui de sănătate.

52
 Tratamentul a constat în mai multe şedinţe de: reflexoterapie, masaj medical,
kinetoterapie şi infiltraţii homeopate. Prin reflexoterapie s-a urmărit reechilibrarea energetică
a întregului organism, îmbunătăţirea circulaţiei sanguine şi limfatice, eliminarea toxinelor din
organism prin creşterea proceselor metabolice, iar prin stimularea punctelor reflexogene
corespunzătoare zonelor afectate am accentuat procesul de vindecare. Totodată,
reflexoterapia are capacitatea de a îmbunătăţii calitatea somnului, reducerea stresului, redă
pacientului o stare generală de bine care îl face mai calm, mai optimist, mai pozitiv.

Prin masaj medical a fost pregătit organismul pentru kinetoterapie prin reducerea
durerilor, reducerea contracturilor musculare, îmbunătăţirea circulaţiei sanguine şi a
troficităţii locale. Programul de gimnastică medicală a avut urmatoarele obiective:

 păstrarea sau ameliorarea abilităţii existente în ceea ce priveşte activităţile şi gesturile

zilnice, prin antrenarea întregului membru superior;
 refacerea mobilităţii umărului prin diverse tipuri de exerciţii: pasive, active şi active
cu rezistenţă;
 combaterea durerii, realizată în special prin corectarea posturii şi poziției umărului în
timpul activităţilor;
 refacerea forţei şi stabilităţii umărului, prin exerciţii cu rezistenţă;
 refacerea mişcării controlate a umărului.

Încă după primele şedinţe de tratament, pacientul a început să simtă o ameliorare a stării
lui prin reducerea durerii şi creşterea treptată a mobilitătii braţului, accesibilitate mai mare în
realizarea activităţilor zilnice.
Starea pacientului s-a îmbunătăţit treptat până la finalul tratamentului realizat în spital,
astfel durerea din umări a dispărut aproape în totalitate, pacientul resimţind dureri uşoare doar
la schimbarea vremii sau în caz de suprasolicitare a umărului; mobilitatea umărului a crescut
semnificativ reuşind la finalul tratamentului să efectueze o flexie a braţului de 170 grade,
abducţia braţului 160 grade, extensia braţului a ajuns la 40 de grade, rotaţie internă 75 de
grade, rotaţie externă 60 de grade. Totodată forţa şi stabilitatea umerilor a crescut
considerabil, pacientul reuşind să aibă un control bun asupra mişcărilor, astfel pacientul, în

53
urma tratamentului a revenit la viaţa lui normală reuşind să-şi desfăşoare toate activităţiile
zilnice fără nicio problemă.

Prin aplicarea procedeelor de mobilizare pasivă, pasivo-activă și activă s-au

obținut în final valorile normale ale mobilității articulare.

Odată cu înlăturarea durerii, scăderii impotenței funcționale și dezvoltarea forței

musculare s-a ajuns la creșterea stabilității articulare și abilității mișcărilor .

La finalul tratamentului pacientului i s-a recomandat să continue acasa zilnic o parte din
exerciţiile invăţate pentru întreţinere, să evite activităţile care i-ar putea suprasolicita
articulaţia umărului, să evite mediile reci , umede, aerul condiţionat, toate acestea pentru
menţinerea sănătăţii umerilor şi pentru a preveni o eventuală recădere.
Reintegrarea pacientului în activitatea socio-profesională s-a făcut cu usurință, deoarece
deficitul funcțional a fost înlăturat. La sfârșitul etapei, pacientul a fost instruit asupra
programului de întreținere și de prevenire a recidivelor. Din urmarirea în timp a pacientului
putem spune ca nu s-au semnalat aspecte de recidivă a afecțiunii, colaborarea fiind bună,
participarea cu interes.
Aşadar, tratamentul realizat de pacientul S. D., a fost util, pacientul fiind mulţumit că a
avut eficienţa dorită, reuşind sa trateze intr-un mod natural, neinvaziv o afecţiune atat de
neplăcută cum este periartrita scapulohumerală.

54
 CONCLUZII

Umărul este o piesă anatomică foarte elegantă, având cea mai mare amplitudine a
mişcării dintre toate articulaţiile corpului. Însă această amplitudine a mişcării poate determina
apariţia problemelor articulare. Înţelegerea felului în care sunt interconectate şi construite
diferitele structuri ale umărului poate ajuta la modul în care se pot produce leziunile, la
inţelegerea modului în care funcţionează umărul şi la cât de dificilă poate fi recuperarea
umărului după traumatisme. Structurile cele mai profunde ale umărului includ oasele şi
articulaţia, urmate de ligamente şi capsula articulară. Muşchii şi tendoanele sunt situaţi la
nivel superficial.
Periartrita scapulo-humerală este una dintre suferinţele cele mai frecvente pentru care
bolnavul se adresează medicului.
Lucrarea de față este alcătuită din 3 capitole, fiecare capitol fiind subdivizat la rândul
său în mai multe subcapitole.
Primul capitol al lucrării, denumit Date generale despre boală cuprinde, atât noțiuni
de anatomie și fiziologie ale aparatului afectat, cât și prezentarea teoretică a bolii (periartrita
scapulo-humerală).
În cel de-al doilea capitol Tratamentul periartritei scapulo-humerale, am încercat să
descriu fiecare metodă aplicată în tratarea acestei boli, tratamentul recomandat, exercițiile și
mișcările cele mai utile pentru refacerea stării de sănătate.
Ultimul capitol, așa cum și titlul indică, și anume Studiu de caz, este rezervat studiului
pe un lot de 3 pacienți cu afecțiuni la nivelul membrelor superioare.
Scopul lucrării a fost acela de a demonstra importanța kinetoterapiei în tratarea
periartritei scapulo-humerale.

55
 BIBLIOGRAFIE

 BACIU Clement, ,,Anatomia funcţională a aparatului locomotor" - Ed. Stadion,

Bucureşti, 1972.
 BACIU Clement, ,,Aparatul locomotor “- Ed. Medicală, Bucureşti, 1981.
 CORDUN Mariana, ,Kinetologie medicală" - Editura Axa, Bucureşti, 1999.
 Coreliu Zaharia - ,,Elemente de patologie a aparatului locomotor”, Ediția
Metropol, 1994.
 CREŢU Antoaneta, ,,Afecţiuni reumatice care beneficiază de kinetoterapie" -
Editura Romfel, Bucureşti, 1996.
 CREŢU Antoaneta, BOBOC Florin, ,,Ghid de kinetoterapie în bolile reumatice" -
Ed. Bren, Bucureşti, 2003.
 DRAGNEA Adrian, ,,Teoria activităţilor motrice" - Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1999.
 FLORA Dorina, ,,Tehnici de baza în kinetoterapie”, Oradea - Editura Universitatii
Din Oradea, 2002.
 STREESCU Ion, ,,Recuperarea medicală în practica reumatologică”, Editura
medicală, București, 1979.
 VOICULESCU Ion - ,,Anatomia și fiziologia omului”, Editura medical, București,
1971.
 KISS Jaroslav, ,,Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală în afecţiunile
aparatului Locomotor" - Editura Medicală, Bucureşti, 2004.
 NICA Sarah Adriana, ,,Compendiu de medicină fizică şi recuperare" - Editura
Universitară Carol Davila, Bucureşti, 1992.
 PAPILIAN Victor, ,,Anatomia omului Vol. I Aparatul Locomotor" - Ed.
Medicală, Bucureşti, 1992.
 PAUN Radu - ,,Tratat de medicină internă – reumatologie”, Editura Medicală,
București, 1999.
 SBENGHE Tudor , ,,Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei" - Editura
Medicală, Bucureşti, 1999.
 SBENGHE Tudor, ,,Kinetologie profilactică, terapeutica şi de recuperare" -
Editura Medicală, Bucureşti, 1987.

56
 SBENGHE Tudor, ,,Recuperarea medicală a sechelelor post - traumatice ale
membrelor" - Editura Medicală, Bucureşti, 1981.
 TOMA ST. ,,Tehnici de manevrare a bolnavului" - Editura Universitaria Craiova,
2006.
 ZAHARIA Corneliu, ,,Elemente de patologie a aparatului locomotor" - Editura
Paideia, Bucureşti, 1994.

57