Tema 7. Creditul TR - S - Turi, Caracteristici PDF

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
TEMA 7. CREDITUL: TRĂSĂTURI, CARACTERISTICI 1
Unităţi de conţinut:
7.1 Apariţia, necesitatea şi definirea creditului.

7.2 Trăsăturile şi funcţiile creditului.
7.3 Elementele creditului: caracteristici.
7.4 Formele şi varietatea creditului.
Obiectivele studiului
§ să recunoască participanţii pieţei creditare
§ să utilizeze corect noţiunile de credit, garanţie bancară, scadenţă, rambursare, debitor, creditor
§ să relateze principalele funcţii de bază ale creditului
§ să distingă principalele sursele de formare a resurselor creditare
§ să formuleze elementele şi trăsăturile creditului
§ să numească criteriile şi formele de clasificare ale creditului
Cuvinte cheie:
sistem de credit, credit, forme ale creditului, debitor, creditor, scadenţă, rambursare, garanţie, perioadă
de graţie, dobândă, credit bancar, credit comercial, credit ipotecar, credit obligatar.
7.1 Apariţia, necesitatea şi definirea creditului.
Tot mai multe izvoare istorice atestă faptul că despre credit se poate vorbi începând cu mileniul a1
II-lea î.Hr. Iniţial, creditul a apărut în Orientul Mijlociu fiind o îndeletnicire a marilor proprietari funciari.
Apoi, sub forma comertului cu bani, creditul a fost practicat de egipteni, fenicieni şi, mai târziu, de
greci şi romani.
În acea perioadă, din cauza lipsei acute de disponibilităţi băneşti şi a gradului înalt de risc,
activitatea de creditare era una de tip cămătăresc, caracterizată prin practicarea unor dobânzi ridicate.
Manifestarea neîncrederii în activitatea de rambursare a creditelor a dus la constituirea unor
importante garanţii materiale, uneori până la concurenţa sumei angajate ca împrumut. În acest context era
nevoie şi de o oarecare încredere din partea împrumutătorului, aceea ca împrumutatul se va ţine de cuvânt
şi va restitui creditul la data srabilită.
Acest act de bună-credinţă este cel care, pe filieră latină, a dat şi titulatura de credit (credium,
credere = a crede). Totodată, debitorul era atent supravegeat de persoana creditorului în legătura cu
rambursarea împrumutalui. Uneori, cum se întâmpla în Roma Antică, în cazul nerambursării creditului,
debitorul putea fi întemniţat sau supus unor pedepse fizice.
Consolidarea sistemelor bancare şi dezvoltarea economică, prin trecerea de la manufactură la marea
industrie, au făcut ca volumul creditelor solicitate să se amplifice foarte mult. Cu deplin temei se poate
afirma că economiile actuale sunt economii băneşti, iar banii sunt definiţi ca, „bani de credit”.
Creditul se identifică tot mai mult ca fiind comerţul cu bani, asimilat cu, activitatea de intermediere
a băncilor între posesorii de disponibilităţi băneşti şi cei ce doresc să utilizeze aceste mijloace băneşti.
Astfel spus, depozitele bancare constituite pe seama depunerilor stau la baza procesului de
redistribuire a capitalurilor băneşti sub forma diverselor împrumuturi.
Originile creditului se regăsesc în împrumutul banal, care a apărut la primele trepte a evoluţiei
omenirii. Anumite nevoi cotidiene temporare ale individului, cum ar fi o unealtă de vânat sau pescuit, o 2
blană sau un vas, l-au impus pe acesta să apeleze la unul din congenerii săi, care la acel moment nu
folosea bunul respectiv.
Încetăţenirea proprietăţii private a transformat împrumutul banal în relaţie economică dintre
persoane care, din ansamblul eterogen al raporturilor economice, a influenţat poate cel mai mult evoluţiile
sociale, economice şi politice ale societăţii umane, ajungând în prezent temelie a organizării şi
funcţionării sistemelor economice moderne.
Fenomenul împrumutării în esenţă reprezintă acţiunea de a da cuiva sau a lua de la cineva un bun
care urmează a fi restituit. Impuls a extinderii şi diversificării împrumutării a servit apariţia banilor şi
îndeosebi – a monedei propriu-zise.
În forma actuală creditul bancar apare în urma înfiinţării primelor bănci italiene din sec. al XII –lea.
Creditul a devenit unul din mecanismele economice fundamentale odată cu dezvoltarea intensivă de
la sfârşitul sec. al XVIII-lea începutul sec. al XIX-lea al relaţiilor capitaliste de producţie.
Participarea în proporţie ridicată a creditului la finanţarea economiei, implicaţiile acestuia asupra
creşterii economice şi asigurării echilibrului monetar explică interesul literaturii din domeniu pentru
delimitarea conţinutului creditului şi definirea lui
Cuvântul credit are origine latină şi provine de la cuvântul „kreditum” care însemna împrumut,
datorie, şi, totodată, poseda sensul încredinţez, latinescul credito înseamnă a avea încredere.
Termenul „credit” este utilizat nu numai în limba italiană, ci şi în alte limbi romanice, în limbile
anglofone, germanice, slave. Penetrarea cuvântului credit în terminologia economică are loc în perioadă
când împrumuturile de monedă devin preponderente.
Definirea creditului – scria economistul italian Amedeo Gambino – rămâne într-adevăr o chestiune
dintre cele mai controversate, iar belgianul Fernand Baudhuin că nu lipsesc definiţii ale creditului şi că
aproape fiecare economist propune propria-i definiţie. Creditul se dovedeşte a fi una dintre cele mai
complexe categorii valorice. [97, p. 141]
Sistematizând numeroasele opinii exprimate, putem structura
trei concepţii privind fundamentele definirii creditului:
Ø creditul ca încredere care are la baza noţiunii ideea
încrederii.
Ø creditul ca formă specifică a relaţiilor de schimb
care se sprijină pe ideea că creditul este o formă particulară a
schimbului, care îl caracterizează ca schimb separat în timp.
Ø creditul ca formă particulară a relaţiilor de
redistribuire care se bazează pe ideea că prin intermediul
creditului se produce redistribuirea valorică sau de bunuri.
Creditul ca incredere. Creditul reprezintă încrederea pe care o persoană (creditorul) o manifestă
faţă de altă persoană (debitorul) prin împrumutarea banilor sau altor valori ce-i vor fi restituite la o
anumită dată împreună cu taxa denumită dobândă.
Este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideia de încredere, de unde rezultă
caracterul subiectiv al acestora. Unii economişti apreciaza că ideea de încredere ar reprezenta principalul
continut al creditului. Potrivit acestei concepţii, creditul este o categorie subiectivă, psihologică. După
cum se menţiona anterior, notiunea de credit îşi are originea în latinescul „credito” sau ,,creditum” (a avea
încredere). În practică pentru ca relaţia de credit să se manifeste, creditorul trebuie să aibă încredere în
calităţile morale ale debitorului, să fie convins de bonitatea sa, de capacitatea financiară a acestuia de a
face plata (de a rambursa) la scadenţă, de solvabilitatea acestuia.
Termenul de „credit” cu sensul de „încredere” este utilizat nu numai în limba italiană, ci şi în alte
limbi romanice, în limbi germanice, chiar şi în limba rusă şi alte limbi slave. în limba cehă, de exemplu,
se foloseşte termenul „uver” (de la adevăr, credinţă), care numeşte încrederea. Încrederea este după opinia
unor economişti conţinutul creditului, iar băncile sunt mijlocitoarele încrederii.
Să fie încrederea elementul esenţial în definirea conţinutului creditului? Profesorul belgian
Baudhuin este împotriva acestei delimitări. În lucrarea „Creditul şi banca”, publicată în 1962, el prezintă
încrederea doar ca o condiţie necesară pentru ca relaţia de credit să aibă loc. [97, p. 142]
Deşi presupune încredere, un climat de stabilitate economică, un aparat juridic perfecţionat, care să
permită creditorilor să reintre în posesia sumelor împrumutate, totuşi creditul nu este o categorie 3
subiectivă, psihologică şi nu poate fi redus la încrederea faţă de debitor.
Încă în anul 1932, profesorul Victor Slăvescu a relevat însemnătatea încrederii pentru desfăşurarea
relaţiilor de credit. Fără acest suport moral, fără acest element atât de imponderabil şi totuşi atât de real -
scria Victor Slăvescu în cursul său „Monedă, credit, schimb” - nu se poate concepe nici un moment
existenţa creditului. Prefaţa oricărei activităţi de creditare este încrederea. Totodată, reputatul profesor
român invită să nu se confunde încrederea cu conţinutul economic al creditului, care are caracter obiectiv.
Creditul întovărăşeşte schimbul economic. N-a putut naşte ideea de credit decât cu prilejul unui schimb
economic. [97, p. 143]
Creditul ca formă specifică a relaţiilor de schimb reprezintă „un acord prin care anumite bunuri,
servicii sau o cantitate de monedă (bani) sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare”.
Totuşi creditul nu este o formă a schimbului în accepţiunea consacrată a termenului. Schimbul se
caracterizează prin cedarea unei mărfi cu o anumită valoare de întrebuinţare şi obţinerea echivalentului
general, a banilor, în vederea procurării unei alte mărfi, cu o altă valoare de întrebuinţare.
Schimbul, evident schimbul de echivalente, nu modifică mărimea valorii, ci numai forma materială
în care ea se concretizează. Spre deosebire de schimbul de mărfuri, al cărui mobil este valoarea de
întrebuinţare, scopul creditului nu este înlocuirea unei valori de întrebuinţare printr-o altă valoare de
întrebuinţare, ci mărimea valorii.
Conceptul se sprijină pe ideea că creditul este o formă particulară a schimbului, care îl
caracterizează ca schimb separat în timp.
Anume această tratare are mai mulţi adepţi:
Unii autori consideră creditul ca fiind o formă particulară a schimbului. Astfel economistul francez
Jean Marchal consideră creditul ca schimb separat în timp. Definiţia creditului de la care plecăm - scrie
acesta - nu ridică dificultăţi. Operaţiunile de credit sunt operaţiuni de schimb care prezintă acea
particularitate că un interval de timp apreciabil separă efectuarea prestaţiunii de efectuarea
contraprestaţiunii. Profesorul Ştefan Dumitrescu, în lucrarea sa „Tratat de monedă”, consideră creditul-ca
un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor. [97 p. 143]
Creditul - după cum se menţionează în „Dicţionarul economico-financiar şi contabil” - înseamnă
schimbarea unei prestaţiuni actuale contra unei prestaţiuni viitoare între doi subiecţi: creditorul, care
transferă bunuri, servicii sau bani (prestaţiunea actuală), şi debitorul, care-şi asumă obligaţia de a plăti
bunurile sau de a restitui banii la scadenţă (prestaţiunea viitoare). [97 p. 143]
Potrivit unei alte formulări care se găseşte într-un dicţionar american de termeni bancari, creditul
este un acord prin care forme ale valorii - bunuri, servicii sau monedă - sunt cedate în schimbul unei
promisiuni de plată viitoare. [97, p. 143]
Economiştii români Kiriţescu Costin şi Dobrescu Emilian definesc creditul ca o relaţie bănească
între o persoană fizică sau jurudică numită creditor, care acordă unei alte persoane, debitorul, un
împrumut în bani sau care vinde mărfuri/servicii pe datorie, în general cu o dobândă stabilă în funcţie de
riscul pe care-l asumă creditorul sau de reputaţia debitorului. [48, p, 99]
Potrivit lui Manolescu Gheorghe „Într-un mod simplificat creditul poate fi definit ca o formă
specială de mişcare a valorii: vânzare de mărfuri cu plată amânată sau transferare de monedă cu titlu de
împrumut”. [53, p. 78]
Acordarea şi rambursarea creditului nu modifică conţinutul material al valorii. Creditul nu exprimă
relaţii tipice de schimb. Ca atare, nu există suficiente argumente pentru a defini creditul ca fiind o formă a
schimbului, nici chiar cu acea particularitate a separării în timp a actului prestaţiei (acordării creditului)
de actul contraprestaţiei (rambursarea creditului). Şi dacă creditul nu exprimă în principal relaţii de
schimb, atunci el nu poate fi redus la un gen specific de schimb care începe în prezent şi se termină în
viitor.
Totuşi, fără să fie o formă a schimbului, creditul este legat de schimb întrucât împrumuturile sunt de
regulă contractate cu scopul de a face plăţi pentru livrări de mărfuri făcute de către furnizori. Spunem „de
regulă” plăţi pentru livrări întrucât creditul poate fi solicitat şi pentru plăţi de salarii, diverse servicii
nemateriale etc.
Creditul ca formă particulară a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care poorneşte
de la conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părţi din produsul social de la 4
unii din participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit. Spre deosebire de alte
forme a relaţiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au caracter
definitiv, creditul este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporal al transferului din
economie.
Ceea ce deosebeşte esenţial creditul de schimbul de mărfuri este mobilul creditării, care înseamnă
redistribuirea valorii. Conţinutul economic specific al creditului este transferul unei părţi din produsul
social de la unii participanţi la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu
caracter temporar.
Creditul este o componentă a relaţiilor de repartiţie, o formă particulară a acestor relaţii care are
caracter temporar, spre deosebire de relaţiile de redistribuire ce au loc pe linie fiscală, în raporturile cu
bugetul public, cărora le sunt proprii redistribuiri valorice cu titlu definitiv.
Acest concept, evident, se bazează pe ideea că prin intermediul creditului se produce redistribuirea
valorică sau de bunuri. Economiştii susţinători ai opiniei, redau conţinutul economic al creditului ca
transfer de capital între persoane fizice şi juridice:
§ Conţinutul economic specific al creditului este transferul unei părţi din produsul social de la unii
participanţi la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu caracter
temporar [97, p.65].
§ Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din PIB sau
din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se
creează noi mijloace de plată, in scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor
obiective ale politicii economice. [30]
§ Creditul reprezintă o relaţie bănească între o persoană fizică sau juridică numită creditor, care
acordă unei altei persoane, debitor, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri/servicii pe datorie,
în general cu o dobândă stabilă în funcţie de riscul pe care-l asumă creditorul sau reputaţia
debitorului.[49, p. 99].
§ Creditul reprezintă o relaţie financiară între două părţi, creditorul şi debitorul, bazată pe încredere
şi pe trecerea timpului, adică în acest caz, pe intervalul scurs între acordarea împrumutului şi
rambursarea lui. (Dicţionar de ştiinţe economice.)
În principal însă, creditul este expresia relaţiilor de redistribuire a disponibilităţilor băneşti existente
în economie atât la agenţii nefinanciari, cât şi la cei financiari, prin înlocuirea monedei temporar pasive
cu moneda activă, ca şi prin consolidarea şi amplificarea disponibilităţilor de capital bănesc şi creşterea
masei monetare în circulaţie.
Deşi creditul este mai bine reprezentat de relaţiile de repartiţie, cele trei grupuri de concepţii asupra
creditulu: încredere, formă specifică a schimbului, formă particulară a relaţiilor de redistribuire - se
corelează între ele şi numai împreună configurează relaţiile de credit în ansamblul lor.
În esentă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare (băneşti) actuale contra unei valori
monetare viitoare în condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi, de regulă, cu plată (dobânda).
În concluzie, încrederea în relaţiile individuale creditor-debitor, dar şi cu caracter mai generalizator,
între bănci şi agenţi economici, atât la intern, cât şi în relaţiile internaţionale, este importantă pentru
derularea activităţii economice. Astfel criza datoriilor externe, manifestată în special în ultimele două
decenii ale secolului trecut, care a însemnat sistarea temporară a plăţilor în contul datoriilor externe ale
unei serii de debitori privaţi şi publici, a subminat încrederea creditorilor, a înăsprit exigenţele la
acordarea creditelor, a micşorat volumul creditelor puse de bănci la dispoziţia economiei. Ea a fost unul
dintre factorii principali ai încetinirii creşterii economice care a marcat evoluţii negative ale indicatorului
PIB la nivel global, pe plan mondial.
În principal însă, creditul este expresia relaţiilor de redistribuire a disponibilităţilor băneşti latente
existente în economie atât la agenţii nefinanciari, cât şi la cei financiari, prin înlocuirea monedei temporar
pasive cu monedă activă, ca şi prin consolidarea şi amplificarea disponibilităţilor de capital bănesc şi
creşterea masei monetare în circulaţie.
7.2 Trăsăturile şi funcţiile creditului.
5
Creditul are ca principal conţinut transferul temporar de fonduri de la agenţii excedentari spre cei
deficitari, ca şi adaptarea prin emisiune a stocului de monedă în circulaţie. Totodată, creditul impune
rambursarea şi perceperea de, dobândă.
Trăsăturile principale ale creditului sunt:
separarea proprietăţii asupra capitalului de împrumut de folosirea lui;
perceperea de dobandă, ca „chirie” a folosirii creditului;
rambursarea creditului la scadenţă şi participarea creditului la finanţarea debitorilor,
alaturi de alte instrumente de finanţare.
Separarea proprietăţii asupra capitalului de împrumut de folosirea lui. Capitalul de
împrumut nu este folosit de agentul economic excedentar, de cel caruia îi aparţine, ci de cel care îl
primeşte cu titlu de împrumut. Băncile apar ca intermediari financiari specifici, ce se interpun între cei
care dispun de resurse de finanţare şi cei care au nevoie de ele. Băncile sunt deci administratori generali ai
creditului.
În condiţiile actuale, locul finanţării mediate de intermediari este luat progresiv de finanţarea directă
a agenţilor deficitari de către cei excedentari pe piaţa financiară. Este o formă de finanţare mai puţin
costisitoare, prin care adaptarea ofertei de monedă la cerere se realizează cu mai multă operativitate şi
flexibilitate. Un instrument eficace în acest sens este rata dobânzii pe piaţa deschisă, care asigură o
reflectare fidelă şi mult mai stimulativă a relaţiei posibilităţi de satisfacere cu fonduri = necesităţi de
fonduri.
Plata dobânzii pentru utilizarea capitalului de împrumut este o altă trăsătură pregnantă a
creditului. Dobânda reprezintă „chiria” pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul ce i se acordă de a
utiliza capitalul de împrumut. Dobânda este calculată atât pentru soldurile debitoare ale conturilor bancare
de împrumut deschise clienţilor, cât şi pentru soldurile creditoare ale conturilor de disponibilităţi, ca
remunerare a depunerilor făcute la bancă.
Dobânda aferentă soldurilor debitoare este „preţul” plătit de către clienţii debitori ai băncilor pentru
folosirea împrumuturilor. în procesul de finanţare a activităţilor economice, dobânda aferentă creditelor
angajate se corelează cu rentabilitatea obţinută de întreprinzători.
Nivelul dobânzii exercită influenţă asupra volumului creditelor şi prin urmare şi asupra evoluţiei
indicatorilor economici şi financiari. O dobândă scăzută practicată în unele perioade, inferioară
rentabilităţii economice, constituie un stimulent pentru întreprinzători în a angaja un volum sporit de
credite. Un efect asemănător exercită şi rata inflaţiei. În anumite perioade indicatorii financiari şi rata
inflaţiei, care făcea suportabile cheltuielile privind costul creditelor, a favorizat cererea de credite. Banca
era aceea care cenzura cererea de credite a întreprinderii. Ea îşi impunea legea.
Rambursarea creditelor la scadenţă. Prin natura sa, creditul este o finanţare cu caracter
temporar. Acordarea creditului este urmată, după un timp variabil, dar nu arbitrar, de rambursare.
Sunt destul de frecvente cazurile în care returnarea creditului nu are loc la scadenţă, aceasta fie din
cauză că aprecierile băncii asupra performanţelor economice şi posibilităţilor financiare ale firmei
creditate sunt eronate, fie din cauză că băncile sunt lipsite de o adevărată autonomie şi acceptă o creditare
impusă de stat, fără o perspectivă reală a rambursării creditului. Acest fenomen se întâmplă adesea într-o
economie reglată prin plan central, în care atât întreprinderile, cât şi băncile sunt subordonate planului
imperativ. În atare condiţii, delimitarea dintre finanţarea bugetară şi creditarea bancară se stompează şi
creditul devine adesea, prin nerambursarea sa la scadenţă, o formă de finanţare a pierderilor, substituindu-
se subvenţiilor statului.
Rambursabilitatea creditului presupune stabilirea scadenţelor. De principiu, termenul normal de
rambursare se corelează cu durata circuitului de exploataţie (aprovizionare - producţie - desfacere),
pentru ca nevoia de credite, ca şi posibilităţile de rambursare sunt strâns corelate cu derularea fluxurilor
de încasări şi plăţi (cash-flow). Acestea diferă de la o ramura la alta şi, în parte, chiar de la o
întreprindere la alta.
Dificultatea aprecierii duratei pentru care se legitimează creditele decurge din acţiunea
concomitentă a particularităţii sectorului de activitate, a nivelului performanţelor în activitatea agenţilor
economici, ca şi din angajarea de plăţi în succesiunea tuturor momentelor circuitului economic şi nu
numai de la debutul său.
Rambursabilitatea creditelor are susţinere şi în modul cum acestea sunt garantate. Garantarea
creditului se poate realiza prin garanţii personale şi garanţii reale. 6
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care debitorul
este în incapacitate de plată.
Garanţia reală are la bază gajarea cu hârtii de valoare şi bunuri materiale, prin vânzarea cărora se
recuperează sumele necesare achitării creditului. Gajarea cu valori (titluri de valori mobiliare, înscrisuri
cambiale etc.) poate fi cu sau fără deposedarea debitorului de aceste valori.
O formă de garantare a returnării creditului la scadenţă este ipotecarea de către debitor a unor valori
imobiliare - terenuri, clădiri - pe seama cărora creditorul se poate despăgubi.
Cea mai economică, mai reală şi mai adecvată formă de garantare a creditelor este garantarea lor
financiară, prin asigurarea în perspectiva termenelor de rambursare a unor încasări oportune şi
îndestulătoare pentru acoperirea plăţilor, inclusiv a celor pentru restituirea creditelor.
Garantarea prin evoluţia situaţiei financiare a debitorului este cea mai firească şi mai semnificativă
întrucât asigură corelarea activităţii la finanţarea căreia a concurat creditul cu rezultatele băneşti pe care le
generează acea activitate. Faţă de această formă, garantarea prin gajarea unor active fixe şi circulante sau
prin implicarea garanţiei unor terţe persoane apare ca exogenă şi nestimulativă.
Adesea, garantarea creditelor se realizează pe seama elementelor de activ ale debitorului, ca
obiective rezultate din activitatea de creditare. Totuşi experienţa bancară arată că cea mai oportună formă
de garantare este cea globală, bazată pe situaţia financiară de ansamblu a debitorului. Nu rareori în
practică s-a dovedit că, deşi garanţia creditului pe obiect a fost constituită în limite normale, lipsa de
lichidităţi a debitorului a creat importante probleme băncilor în recuperarea sumelor angajate ca
împrumuturi.
În sfârşit, trebuie avut în vedere faptul că, în economiile moderne, participarea creditului la
finanţarea agenţilor economici are loc împreună cu alte surse de finanţare. În acest context creditul, atât
cel bancar, cât şi cel comercial, a cunoscut o reducere relativă în cadrul finanţării totale. A luat amploare
finanţarea directă, dezintermediată, în care agenţii excedentari pun la dispoziţia agenţilor deficitari
fondurile lor pe piaţa monetară deschisă şi pe piaţa de capital la o dobândă ce se formează ad-hoc, în
funcţie de cererea şi oferta de disponibilităţi.
Inovaţiile financiare au diversificat modalităţile de constituire a fondurilor întreprinderilor, fie ele
pentru activitatea curentă, de exploataţie sau de investiţii.
Pe de altă parte, remunerarea constituirii de disponibilităţi, în condiţiile în care dominante au
devenit dobânzile pozitive, s-a ameliorat sensibil. Astfel sau amplificat resursele mobilizate de la
populaţie şi agenţii economici.
Sintetizând, trăsăturile relaţiilor de credit pun în evidenţă finanţarea agenţilor economici pe seama
disponibilităţilor latente ale economiei şi emisiunii monetare în condiţiile rambursabilităţii şi perceperii
de dobândă. Toate acestea se pot exprima prin intermediul unor funcţii specifice.
Funcţiile creditului, ca expresie a dezideratelor fundamentale faţă de existenţa şi menirea
operaţională a relaţiilor de credit, constau în: mobilizarea, ameliorarea calitativă a disponibilităţilor
băneşti şi redistribuire; realizarea emisiunii monetare; reflectarea şi stimularea eficienţei în activitatea
agenţilor economici.
Succint, funcţiile creditului pot fi puse în evidenţă astfel:
ü Funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti şi redistribuire
Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici, instituţiilor, populaţiei şi
concentrarea lor la bănci sunt premisa principală pentru acordarea de credite. Reflectarea în conturile
bancare a acestor disponibilităţi monetare şi luarea lor în seamă la calculul creditelor de acordat nu sunt o
redistribuire propriu-zisă de putere de cumpărare între titularii de conturi. Titularii de disponibilităţi nu-şi
pierd dreptul de a dispune plăţi pe seama depozitelor pe care le au constituite la bănci. Are loc în fapt
crearea de către bancă a unei noi puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au utilizat-
o. Se produce şi o „reaşezare” a cererii ca valori de întrebuinţare. Cererea titularilor de disponibilităţi,
care nu este în condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea efectivă a beneficiarilor de
credite, diferită material de cea a deţinătorilor de depozite monetare, deci cu implicaţii asupra structurii
materiale a producţiei.
Funcţia redistributivă a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica 1 masei monetare în
circulaţie, întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă, 7
cantitatea rămânând aceeaşi, aşa cum, schimbând poziţia clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsă în ea
rămâne neschimbată.
ü Funcţia de emisiune a creditului
Indiciul funcţiei de emisiune a creditului este crearea de noi mijloace de plată în economie, a unei
mase monetare suplimentare. Dacă fondurile agenţilor economici, resursele bugetului administraţiei
publice şi ale populaţiei sunt, în fiecare moment în parte, limitate, creditul bancar apare ca fiind singura
resursă „liberă”, a cărei mărime ar putea lua valori în funcţie de deciziile subiective ale băncilor.
Această aparenţă este însă falsă. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie corelată cu
realităţile economiei. Atât supracreditarea, cât şi subcreditarea au efecte perturbatoare pentru economie.
Supracreditarea economiei se produce sub influenţa unor solicitări insistente de împrumuturi din partea
agenţilor economici cu o situaţie economico-financiară precară, similară cu aceea a întreprinderilor
falimentare, cu imobilizări de 'fonduri în stocuri excesive în fazele de aprovizionare-desfacere, cu
tehnologii depăşite, costuri ridicate şi calitate a producţiei necorespunzătoare. Supracreditarea conduce la
onorarea unei cereri monetare neacoperite prin mărfuri şi servicii, cerere ce exercită presiune asupra
preţurilor.
Subcreditarea, expresie a insuficienţei aprovizionării cu bani a economiei, frânează activitatea
economică, creează dificultăţi în finanţarea curentă a activităţii de producţie şi conduce la proliferarea
plăţilor restante.
ü Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici
Eficienţa economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situaţia lor financiară, iar
aceasta din urmă, în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum şi în gradul de
asigurare a capacităţii de plată. Se poate considera că acţionează o lege obiectivă a raportului invers dintre
eficienţa în activitatea economică şi necesarul de fonduri. Sporirea eficienţei economice reduce nivelul
relativ al cheltuielilor faţă de venituri, după cum ea acţionează şi în direcţia reducerii fenomenelor de
stocare. Ca urmare, cu cât eficienţa economică a unei activităţi date este mai ridicată, celelalte condiţii
fiind invariabile, cu atât necesarul de fonduri este mai redus.
Nivelul de eficienţă se regăseşte în mărimea fondurilor totale necesare, însă şi mai pregnant în
situaţia creditelor, întrucât acestea intervin ca resursă marginală de completare. în plus, ele reflectă şi
evoluţia fondurilor proprii. Ca atare legea raportului invers dintre necesarul de fonduri şi eficienţa în
activitatea economică acţionează şi mai concludent în cazul creditului.
Creditul nu este doar un seismograf al eficienţei economice, ci şi un instrument de influenţare în
direcţia stimulării unei activităţi calitativ superioare. Aceasta, prin acordarea de credite fără restricţii
agenţilor economici cu bune performanţe şi prin aplicarea de restricţii sau neacordarea de credite celor
care se confruntă cu deficienţe în gestiunea lor şi dificultăţi în rambursarea împrumuturilor.
ü Funcţia de economisire – prin formarea disponibilităţilor temporar libere, creditul dă
posibilitatea agenţilor economici de aşi mări resursele financiare şi anume mijloacele circulante
ü Funcţia de înlocuire a banilor efectivi cu titlurile de credit – are simplificarea mecanismului
relaţiilor de credit în cadrul unei economii
ü Funcţia de transformare a economiilor în investiţii – concretizează realizarea echilibrului
macroeconomic; creditul bancar pune la dispoziţia agenţilor economici capitalul necesar, asigurând
transformarea economiilor inactive în investiţii, realizându-se ca un important factor al creşterii
economice.
ü Funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor – determină reglarea dimensiunilor cererii şi
ofertei de mărfuri şi servicii, prin creditarea de către bănci a consumului şi prin crearea stocurilor.
ü În ţările cu economie planificată imperativ de la centru, un mare accent s-a pus pe funcţia de
control a creditului exercitată de bănci în numele statului, ca şi pe măsurile administrative, cu caracter de
obligativitate, pe care acestea le aplicau întreprinderilor. Deşi în aceste ţări băncilor li s-a cerut să fie
foarte severe cu întreprinderile ce înregistrau slabe rezultate financiare, prin faptul că băncile au tolerat
nerambursarea la termen a creditelor şi au continuat să le acorde noi credite fără perspective certe de
rambursare, acest control s-a dovedit adesea formal, ineficient.
De altfel, atribuirea funcţiei de control creditelor este prea mult în condiţiile unei economii care
funcţionează normal.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte favorabile, cum ar fi:
§ sporirea puterii productive a întreprinderilor prin redistribuirea capitalului; 8
§ concentrarea capitalului;
§ reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;
§ adaptarea elastică a masei de bani în circulaţie la necesarul economiei.
Pe lângă aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de riscuri.
Principalul risc este abuzul de credit. Fenomenul supracreditării economiei generează inevitabil
procese de deteriorare a puterii de cumpărare a banilor, inflaţie. Totodată, creditul poate favoriza operaţii
economice ce atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile au prea puţine posibilităţi de
selecţie a clienţilor solicitatori de credite sau aceştia sunt de rea-credinţă.
Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice individuale sau de o anumită stare
economică conjuncturală.
În primul caz se au în vedere insolvabilitatea debitorilor, lipsa lor de promptitudine în rambursarea
creditelor, deţinerea de către bănci a unor informaţii inexacte privind debitorii sau reaua-credinţă a
acestora.
În al doilea rând, conjunctura economică poate fi aceea ce întreţine o anumită stare de risc. De
pildă, un risc major îl comportă continuarea creditării în condiţiile în care producţia este excesivă, peste
capacitatea de absorbţie a pieţei. De asemenea, crizele economice, convulsiile politice pot produce grave
perturbări în utilizarea creditului bancar, în însăşi activitatea organismelor de credit şi financiare.
Pentru prevenirea riscurilor pe linia creditării, băncile trebuie să deţină informaţii pertinente asupra
situaţiei patrimoniale şi financiare a debitorilor, asupra naturii operaţiunilor economice în care aceştia se
angajează. Totodată, prevenirea riscurilor în creditare mai presupune cunoaşterea reputaţiei morale a
debitorilor, a bonităţii lor, o bună evaluare a evoluţiei viitoare a acestora.
În mod direct, prevenirea riscurilor în creditare se poate realiza prin constituirea unor garanţii
acoperitoare reale. De asemenea, pe linia contracarării riscului în creditare, băncile au posibilitatea de a
constitui rezerve şi provizioane. Altfel spus, creditorul trebuie să fie şi propriul lui asigurător. Pe de altă
parte, băncile de emisiune au posibilitatea de a acţiona eficient pe linia asigurării lichidităţilor celorlalte
bănci.
7.3 Elementele creditului: caracteristici.
Pentru a putea contura rolul şi funcţiile creditului bancar trebuie evidenţiate şi analizate următoarele
elemente (particularităţi) ale creditului bancar.
Structura creditului conţine, în general, şapte elemente.
Modificarea unuia dintre aceste elemente presupune, deseori, modificarea altuia sau a mai multora:
Ø Obiectul creditului (suma creditului) - este stabilită prin proiecţiile făcute de lucrătorul
bancar, şi poate fi diferită de suma iniţială a solicitantului. De obicei, suma va acoperi necesarul de
credite, inclusiv dobânda pentru datoria suplimentară. Pentru a reduce îndatorarea, unui nou client i se
poate oferi mai puţin decât suma respectivă şi se va cere să reducă dividendele pentru a compensa lipsa.
Creditorii acordă împrumuturi din următoarele surse:
9
§ Mijloacele băneşti ale agenţilor economici temporar ne incluse în
circuitul economic.
§ Mijloacele băneşti ale băncilor comerciale şi băncii centrale acumulate
speciale pentru creditare.
§ Resursele băneşti publice provizoriu libere.
§ Economiile populaţiei păstrate în bănci.
§ Mijloacele băneşti obţinute în rezultatul emisiunii monetare.
§ Banii creaţi în sistemul bancar.
§ Alte mijloace băneşti.
Ø Subiecţii creditului (participanţii la raportul de credit) - creditorul şi debitorul, sunt

denumiţi în literatura de specialitate cu termenul ,,subiecţi ai raportului de credit”.
Creditul exprimă relaţiile economice care apar între creditor şi debitor în cadrul procesului de
redistribuire temporară a mijloacelor temporar libere.
Creditorul este unul din participanţii la relaţiile creditare, subiectul care acordă împrumutul.
Debitorul este unul din participanţii la relaţiile creditare, subiectul căruia i se acordă împrumutul.
Debitorul se deosebeşte de creditor prin faptul că el nu devine proprietarul mijloacelor împrumutate.
De aici reiese obligaţiunea debitorului de a folosi mijloacele împrumutate în modul stabilit de creditor, în
momentul acordării împrumutului. De asemenea, deosebirea debitorului de creditor constă în faptul că
debitorul plăteşte creditorului dobânda.
Relaţiile creditare pot să apară în următoarele condiţii:
a) debitorul şi creditorul sunt persoane juridice sau fizice;
b) creditorul şi debitorul asigură responsabilitate reciprocă de avere;
c) creditorul şi debitorul sunt agenţi cointeresaţi reciproc unul faţă de altul.
Plasamente
Credit consum finaciare
Credit ipotecar
menaje DEBITORI menaje
Credit capital de
companii lucru companii
instituţii Instituţii instituţii
financiare Credit investiţii
financiare financiare
Plasamente interbancare
statul CREDITORI statul
CREDITORI Titluri de stat DEBITORI
Analiza participanţilor la raportul de credite evidenţiază marea diversitate a acestora şi dimensiunile

ample ale creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei categorii principale a creditorilor şi
debitorilor, se disting: populaţia, statul, agenţii economici.
Agenţii economici deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în care obţin rezultate
financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare pe piaţa monetară sau de
capital. Disponibilităţile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare a
activităţilor unităţilor deficitare, fie în mod direct, fie prin intermediul băncilor şi al altor instituţii
financiare.
Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor şi debitor, remarcându-se
prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare.
Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situatia înregistrării de
excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unor importante sume, dirijate către sistemul
asigurărilor şi protecţiei sociale ori către alte destinaţii.
În schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiile contemporane, ca
urmare a înregistrării de deficite bugetare. Nivelul datoriei publice, rezultat al îndatorării interne şi
externe a statelor depăşeşte în unele cazuri nivelul PIB.
Ø promisiunea de rambursare este elementul central, fundamental al relaţiei de creditare. Şi
reperzintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus 10
dobânda, ca preţ al creditului.
Promisiunea de rambursare reprezintă elementul esenţial al relaţiei de credit, presupunând riscuri
care necesită, în consecinţă, angajarea unor garanţii.
În raporturile de credit riscurile probabile sunt:
♦ riscul de nerambursare;
♦ riscul de imobilizare.
Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de plată datorită
conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor împrumutatului.
Pentru prevenirea riscului se impune o analiză temeinică a împrumutatului din mai multe puncte de
vedere: competenţă profesională, situaţie economică naţională şi internaţională, situaţie financiară,
volumul datoriilor, capacitatea de rambursare, cunoaşterea legislaţiei, legăturile juridice cu alte
întreprinderi, etc. De regulă, prevenirea riscului se poate realiza prin diversificarea sa (prin colaborarea
cu alte instituţii de credit) şi/sau prin garantarea împrumutului.
Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deţinătorul de depozite, care nu sunt în măsură să
satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate. Prevenirea
unui asemenea risc se poate obţine prin administrarea judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci,
angajarea de credite pe hârtii de valoare, mobilizarea efectelor prin rescont şi prin alte operaţiuni.
Dacă debitorii nu ar rambursa sumele împrumutate atunci băncile s-ar confrunta pe lângă riscul de
imobilizare, şi cu riscul de insolvabilitate.
Riscul de imobilizare conduce la întreruperea continuităţii procesului de creditare, reducerea
veniturilor pentru banca, scăderea profitului sau chiar pierderi.
Riscul de insolvabilitate se manifestă atunci când un număr mare din creditele acordate de
bancă nu sunt rambursate de debitori, băncile nu vor mai putea să returneze depozitele (sursa de
finanţare a creditelor) iar următorul pas va fi falimentul băncii.
Strâns legată, şi decurgând din promisiunea de rambursare apare următorul element al creditului
garantarea creditului.
Ø garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de ramburasbilitatea acestora. Creditele
care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparţin băncii. De aceea, în scopul
gestionării ferme a fondurilor ce-i sunt încredinţate spre păstrare, banca trebuie să-şi întărească poziţia sa
de creditor prin garanţii personale şi garanţii reale.
Garanţia personală reprezintă angajamentul unei terţe persoane de a onora obligaţiile debitorului
în cazul în care acesta este în incapacitate de plată. Garanţia poate fi simplă şi solidară.
În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligaţiei sale, de a
cere executarea primordială a debitorului şi, în cazul în care există mai mulţi garanţi, să răspundă numai
pentru partea sa.
În cazul garanţiei solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar
înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiţii preferabile de solvabilitate.
Garanţia reală are la bază garantarea sau ,,gajarea” creditului cu valori materiale, prin a căror
valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului.
Garanţia reală presupune afectarea unui lucru (al debitorului sau al unei alte persoane) pentru
asigurarea executării obligaţiei debitorului. Garanţiile reale pot fi asigurate prin:
a) reţinere care consfinţeşte dreptul creditorului de a păstra un bun al debitorului atâta vreme cât
acesta nu a fost achitat integral;
b) gajare care invocă actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia creditului.
Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără deposedare, creditorul primeşte
un titlu de recunoaştere a gajului. Creditorul titular al gajului are anumite drepturi:
· de preferinţă, respectiv de a fi plătit înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce reprezintă
garanţia;
· de urmărire, dacă se schimbă proprietarul;
· de reţinere, păstrarea obiectului gajului până la achitarea obligaţiunilor debitorului;
· de vânzare, vânzarea prin justiţie a bunului gajat în cazul incapacităţii de plată a debitorului.
c) ipotecare. Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil,
fără deposedare şi cu publicitate, conferindu-i creditorului dreptul de preferinţă şi dreptul de urmărire; 11
d) privilegiul reprezintă dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiţi
atunci când dispun de o garanţie asupra uneia din părţi sau asupra totalităţii patrimoniului debitorului.
Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinţă şi de dreptul de urmărire. Privilegiile pot fi generale
şi speciale, respectiv mobiliare şi imobiliare.
Indiferent de garanţiile oferite, creditorul nu poate pierde din vedere faptul că o bună garanţie nu
este decât o precauţiune suplimentară şi nu un suport al unui risc, mai mult decât probabil. Transformarea
garanţiilor în bani (exercitarea dreptului creditorului în cazul incapacităţii de plată a debitorului)
presupune pentru creditor eforturi şi cheltuieli suplimentare şi nu în ultimul rând, prelungirea perioadei de
imobilizare a fondurilor.
În Republica Moldova asigurarea creditului este reglementată prin „Regulamentul cu privire la
gaj” conform acestuia, gajul este o garanţie reală în al cărei temei creditorul gajist poate urmări bunul
gajat având prioritate faţă de alţi creditori, inclusiv faţă de stat, la satisfacerea creanţei garantate.
Ø dobânda (preţul, costul creditului) constă din dobândă şi taxe:
Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se desprinde din literatura
de specialitate, preţul capitalului utilizat, sau ,,chiria”, pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul care i
se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului
obţinută de întreprinzător. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se
constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite.
Dobânda reprezintă caracteristica esenţială a creditului. În acordurile de credit s-a încetăţenit clauza
dobânzii fixe. Clauza dobânzii fixe, convenită în cadrul acordului de credit, este acceptabilă pentru
ambele părţi, pentru întregul împrumut şi pe toată durata creditului. Pe fondul presiunii inflaţioniste s-a
instituit regimul dobânzilor variabile (sensibile), situaţie în care dobânzile se modifică periodic (de regulă
semestrial) în funcţie de nivelul dobânzii pe piaţă (naţională sau internaţională). În acordurile de credit se
poate prevede adiţionarea dobânzii cuvenite şi plata integrală a acesteia la încheierea contractului.
Există mai multe tipuri de taxe. De exemplu:
§ taxa de angajare a creditului - este deseori percepută pentru partea nefolosită dintr-o linie de credit
aprobată (dobânda se plateşte pentru partea folosită);
§ taxa de evaluare - pentru a acoperi costul activitaţii lucrătorului bancar;
§ taxa de supraveghere anuală - pentru a acoperi costul supravegherii creditului;
Ø scadenţa şi programul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcţie de
particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite.
Astfel, există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore ( în cazul pieţei interbancare) până la
durate medii şi lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor obligatare.
Proiecţiile fluxului de lichiditaţi arată capacitatea debitorului de a rambursa creditul. În mod normal,
creditorul nu trebuie să ceară o rambursare mai rapidă decât permite fluxul de lichiditaţi. Dar nu este
necesară o perioadă lungă de rambursare, dacă acest lucru permite creditorului să acumuleze un excedent
de lichiditaţi. Programul de rambursare trebuie să arate în ce scop va fi folosit creditul. Achiziţionarea sau
constituirea unui activ fix necesită, de obicei, o perioada lungă de rambursare. Din punctul de vedere al
creditorului, rambursarea în întregime şi la timp a unui împrumut este dovada cea mai sigură ca aprobarea
împrumutului a fost justificată.
Creditorii solicită din partea debitorilor rapoarte periodice pentru supravegherea situaţiei, pentru
siguranţa proprie. Prezentarea de rapoarte face parte din acordul pentru credite, iar neprezentarea
rapoartelor necesare la timp este considerată, în mod normal, ca o nerespectare a condiţiilor contractuale.
Exemplu de rapoarte:
§ transmiterea la timp a situaţiilor financiare (trimestrial, fară verificare contabilă şi anual, cu
verificare contabilă);
§ rapoarte prompte privind acţiunile şi evenimentele care ar putea afecta performanţele creditorului
stabilite prin clauzele acordului de creditare, cum ar fi menţinerea sau realizarea unor indicatori de
lichiditate minimă sau de îndatorare maximă, incapacitatea de a atinge obiectivele specifice;
§ rapoarte prompte privind orice situaţie care ar afecta datele de fundamentare a solvabilitaţii, pe
baza cărora a fost aprobat creditul.
Ø contractul de credit . Majoritatea creditelor au la bază un acord sau mai multe:
· acordul de aprobare a creditelor (sau de împrumut) este principalul document care conţine toate 12
termenele şi condiţiile acceptate de debitor sau de creditor;
· acordul pentru garanţie dintre girant şi creditor stabileşte garanţia legală pentru obligaţia
debitorului;
· poate exista un acord suplimentar sau mai multe privind chestiunile specifice, fară de care creditul
nu ar deveni efectiv, de exemplu, un acord de garantare a unei licenţe fară de care nu s-ar putea
realiza fluxul de lichiditaţi din proiecţii.
Multe acorduri pentru aprobarea de credite impun debitorului anumite obligaţii sau restricţii.
Acestea reduc riscul pentru creditor. De exemplu:
§ debitorul trebuie să respecte condiţiile legate de lichiditatea minimă, de indicatorii privind
acoperirea dobânzii pentru împrumut şi/sau îndatorarea maximă, atât timp cât mai ramâne o parte
din credit;
§ plata dividendelor poate fi condiţionată de verificarea lichiditaţii sau poate fi interzisă atât timp cât
mai ramâne o parte din credit;
§ debitorul nu poate acorda drepturi preferenţiale altor creditori sau nu are dreptul să angajeze alte
credite fără acordul creditorului.
7.4 Formele şi criteriile de clasificare a creditului.
Creditul poate fi structurat după mai multe criterii, ceea ce permite mai buna lui cunoaştere şi
analiză.
Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus utilizarea mai multor
criterii semnificative de clasificare.
Astfel de criterii sunt:
ü natura economică şi participanţii;
ü destinaţia dată creditului;
ü natura garanţiilor ce servesc ca acoperire;
ü termenul la care trebuie rambursat;
ü fermitatea scadenţei;
ü modul de stingere a obligaţiilor de plată.
Deşi fiecare criteriu de grupare a creditului îşi are însemnătatea sa, dintre acestea se detaşează
structurarea creditului după natura lui economică şi participanţi.
Creditul comercial este cea mai reprezentativă formă a creditului în economia de piaţă şi constă în
acordul reciproc de amânare a plăţii de către agenţii economici cu prilejul vânzării mărfurilor. El apare
din faptul că unii agenţi economici dispun de mărfuri fabricate şi pregătite pentru vânzare, în vreme ce
alţi agenţi economici au nevoie de aceste mărfuri, dar nu dispun, o perioadă de timp, de mijloacele
băneşti pentru cumpărare. În felul acesta creditul comercial favorizează desfacerea producţiei respective
înainte ca agentul economic cumpărător să dispună de cantitatea de bani necesară şi accelerează circuitul
şi rotaţia capitalului ocupat în sfera producţiei şi circulaţiei. În economia contemporană, creditul
comercial este o formă predilectă prin care furnizorul finanţează activitatea cumpărătorului, acoperind o
parte semnificativă a resurselor financiare ale întreprinderilor: 10-15% în SUA; 20-22% în Franţa; 30-
35% în Japonia. 13
Creditul comercial este creditul pe care şi-1 acordă întreprinzătorii la vânzarea mărfurilor sub
forma amânării plăţii. Această formă de credit se manifestă nu numai în relaţiile de vânzare-cumpărare
dintre întreprinzătorii productivi şi cei din comerţ, ci şi direct în cadrul fiecărei categorii de
întreprinzători, mai ales între aceştia din urmă. Datorită creditului comercial, întreprinzătorii îşi pot
desface producţia fără să mai aştepte până când cumpărătorii vor dispune de bani. Astfel creditul
comercial accelerează circuitul capitalului real.
Necesitatea creditului comercial decurge din însuşi mersul activităţii economice. Prin acţiunea unor
cauze (separarea în timp a vânzării mărfurilor de momentul producerii lor, caracterul sezonier al
producţiei şi al aprovizionării unor mărfuri), un întreprinzător oferă spre vânzare mărfuri produse în
condiţiile în care cumpărătorii, care nu au vândut încă propriile produse, nu dispun de mijloacele de plată
necesare, în aceste condiţii vânzarea mărfurilor pe credit devine o necesitate.
Creditul comercial presupune acordarea împrumutului în cadrul afacerilor comerciale, în formă de
amânare a plăţii pentru mărfurile şi serviciile prestate. Creditul se acordă în formă naturală, dar se
rambursează în formă monetară. Vânzătorul transmite marfa, în schimbul căreea nu primeşte bani, dar
primeşte un document care conţine obligaţiunea cumpărătorului de a achita costul mărfii plus dobânda la
creditul respectiv. Acest document se numeşte cambie.
Motivaţia pentru creditul comercial decurge din interesele comune ale părţilor în creşterea fluidităţii
schimburilor şi în diminuarea cheltuielilor de organizare, amenajare şi întreţinere a depozitelor etc.
Totodată el este şi un mijloc de concurenţă, deoarece acordarea de facilităţi în domeniul creditului de
către furnizor, este o cale suplimentară de a atrage clientela. În acelaşi timp, creditul comercial are
anumite limite, volumul său depinzând de mărimea capitalului disponibil al întreprinderilor din producţia
şi circulaţia mărfurilor şi de regularitatea revenirii capitalurilor la întreprinzătorii respectivi.
Creditele comerciale se caracterizează prin urmatoarele:
♦ reprezintă creditul pe care şi-l acordă agenţii economici la vânzarea mărfii sub forma amânării
plăţilor;
♦ avantajul acestei forme de credit constă în faptul că întreprinzătorii îşi pot desface producţia fară
să aştepte momentul în care cumpăratorii vor deţine bani. Se apreciază, astfel, că se accelerează circuitul
capitalului real;
♦ creditul comercial prezintă unele limite, în sensul că orice întreprinzător va putea vinde marfa pe
credit în masura în care acesta deţine rezerve de capital care să îi permită continuarea activităţii.
♦ o limită a creditului comercial derivă din destinaţia mărfurilor vândute prin acest tip de credit,
respectiv cei doi participanţi la raportul de credit trebuie să aparţină aceluiaşi sector de activitate.
Cu toate avantajele pe care le presupune, creditul comercial are totuşi o serie de îngrădiri:
§ în primul rând, el este limitat de mărimea capitalului disponibil al producătorului. Orice
întreprinzător va putea vinde mărfuri pe credit numai în măsura în care dispune de suficiente
rezerve de capital care să-i permită continuarea activităţii de exploataţie.
§ în al doilea rând, proporţiile creditului comercial depind de regularitatea încasării contravalorii
mărfurilor vândute anterior pe credit. Dacă nu încasează la timp contravaloarea mărfurilor livrate,
producătorul va trebui să restrângă vânzarea cu plata ulterioară.
Dar creditul comercial este restricţionat prin însăşi destinaţia sa. De pildă, un întreprinzător care
fabrică războaie de ţesut le va putea vinde cu plata amânată numai unei fabrici de ţesături. Sau o
întreprindere minieră va putea vinde minereuri de fier, de exemplu, numai întreprinderilor din siderurgie.
Aceste limite naturale care ţin de natura mărfurilor, proprii creditului comercial, sunt depăşite în
cazul creditului bancar.
În sfârşit, în economia de piaţă, creditul comercial are o mare audienţă şi pentru că el poate fi uşor
transformat în credit bancar, prin operaţia de scontare a cambiilor sau a altor efecte de comerţ, de către
beneficiarii acestora, în scopul obţinerii înainte de scadenţă a disponibilităţilor băneşti cuvenite.
În desfăşurarea raporturilor de credit comercial, creditul comercial cuprinde creditul de vânzător şi
creditul de cumpărător.
Creditul de vânzător are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata amânată, întreprinzătorul apare în
două ipostaze, şi anume: cea de împrumutat, prin credit-furnizori, pentru procurări de echipamente, 14
materiale etc, şi cea de împrumutător, prin credite-clienţi, pentru produsele livrate sau lucrările executate
partenerilor săi.
Creditul de cumpărător se identifică cu plăţile în avans. Şi în această ipostază întreprinzătorul poate
fi atât beneficiar al avansurilor plătite de către clienţii săi pentru fabricaţia produselor, cât şi plătitor de
avansuri către furnizori. Altfel spus, creditele de cumpărător apar ca o prefinanţare de către beneficiari a
fabricaţiei produselor pe care aceştia intenţionează să le achiziţioneze, serveşte la achiziţionarea unui
contract de anuităţi şi aduce astfel proprietarului un venit regulat.
Se poate concluziona, faţă de cele de mai sus, că într-o sferă largă a economiei naţionale, creditul
comercial suplineşte importante fluxuri financiare, tocmai cu ajutorul întreprinderilor nonfinanciare şi
nonbancare care asigură circuitul, repartizarea şi redistribuirea de fonduri financiare.
Înscrisurile de credit (cambia, trata, biletul la ordin, etc) au numeroase valenţe: uşurează acordarea
creditelor, permit transferabilitatea creanţelor, cedarea lor unui alt beneficiar (de regulă bănci sau societăţi
financiare), aceasta însemnând, în final, transformarea creditului comercial în credit bancar. În această
situaţie banca îşi angajează resursele sale într-un plasament de credit de la preluare (prin scontare mai
ales) până la scadenţă, operaţiune similară cu acordarea unui credit pe termen scurt. Apelând la scontare,
valoarea actuală a creditului este de fapt preţul de cumpărare a creanţei de către bancă. Dobânda încasată
pentru această perioadă revine băncii sub forma scontului. Deci, valoarea actuală este egală cu valoarea
nominală a creanţelor din care se va deduce scontul.
Creditul bancar – exprimă relaţiile economice dintre creditor şi debitor şi se oferă contra plată cu
condiţia să fie asigurat, rambursat la termen, utilizat în scopuri bine determinate, la baza formării
creditului bancar se află disponibilităţile devenite temporar libere în urma rotaţiei de ansamblu a
fondurilor participante la procesele economice, astfel disponibilităţile băneşti mobilizate din anumite
ramuri ale economiei pot fi dirijate către întreprinzători, indiferent de sfera lor de activitate.
Creditul bancar – ca formă de suplinire şi completare a celui comercial se delimitează de acesta
acoperind o arie mai extinsă, fiind mai elastic şi mai eficient. La baza formării creditului bancar se află
disponibilităţile devenite temporar libere în urma rotaţiei de ansamblu a fondurilor participante la
procesele economice.
Participanţii la angajarea creditului bancar sunt, pe de o parte, băncile care apar în calitate de
creditori, iar, pe de altă parte, diferite persoane fizice/juridice care solicită credit, în calitate de debitori.
Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte,
întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite, care pot fi folosite de către acestea, ca
resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie sau pentru
investiţii.
Creditele bancare – se caracterizează prin:
♦ Participanţii la creditul bancar sunt reprezentaţi la modul general, de un agent nebancar
(producătorul sau agentul economic), pe de o parte, şi bancă, pe de alta.
♦ Creditul bancar prezintă avantajul unei mai mari flexibilităţi comparativ cu cel comercial,
întrucât sumele disponibile pot fi orientate către diferite forme de activitate economică.
♦ Între creditul comercial şi cel bancar există o puternică legătură, în sensul că uneori creditul
comercial se poate transforma în credit bancar, sau acesta poate constitui suport al acordării unui credit
comercial.
Creditul de consum se subînţelege creditul acordat pentru a fi folosit nu în scopuri productive, ci
în scopuri de consum. Acest credit, pe de o parte, contribuie la realizarea stocurilor de producţie, creând,
în aşa mod, condiţiile necesare pentru continuarea ciclurilor de rotaţie a capitalurilor agenţilor economici
(una din cauzele de ieşire din criza de supraproducere), pe de altă parte, acest credit creează condiţii
necesare pentru desfăşurarea activităţii persoanelor particulare. Sursa de rambursare a creditelor de
consum este una din veniturile activităţii de bază ale împrumutului.
Creditele de consum – reprezintă un credit pe termen mijlociu sau scurt, acordat persoanelor
individuale şi destinat acoperirei costului bunurilor şi serviciilor de care benefeciază, prin reţeaua de
comercializare şi servicii.
În acest caz, relaţia de credit se caracterizează prin obiectul creditului: finanţarea cumpărării de
mărfuri şi servicii de către populaţie. 15
Subiecţii relaţiei de credit sunt creditorul, respectiv:
ü creditorul primar: reţeaua de comercializare a bunurilor şi serviciilor, achitarea contravalorii
acestora făcându-se ulterior;
ü creditorul secundar – o bancă care asigură refinanţarea comerciantului prin preluarea creanţelor
acestuia asupra cumpărătorilor-debitori;
şi debitorul – cumpărător al mărfurilor şi serviciilor.
Obiectul creditului poate fi reprezentat de cele mai diverse bunuri şi servicii, cu modificări
substanţiale în timp şi diferenţe mari de la o ţară la alta în funcţie de legislaţie şi amploarea sferei de
consum.
Rambursarea creditului se poate face:
- neeşalonat, în funcţie de posibilităţile cumpărătorului până la un termen maxim convenit.
Aceasta este modalitatea clasică de rambursare în cadrul relaţiei de credit primar când obiectul creditului
comercial îl reprezintă mai ales bunurile de valoare redusă.
- eşalonat – cu plata obligaţiilor la termene fixe, stabilite de comun acord cu cele două părţi.
Această formă de rambursare caracterizează îndeosebi perioada de după primul război mondial şi
este motivată de caracterul de masă a producţiei de bunuri şi de necesitatea de a asigura accesul deschis la
acestea cumpărătorilor. Este modalitatea actuală de rambursare cu cea mai mare frecvenţă.
Cea mai populară formă de credit de consum eşalonat o reprezintă creditele de revolving (succesiv)
acordate prin intermediul cărţilor de credit eliberate de către bănci clienţilor solvabili.
Elementele caracteristice acestui credit sunt:
• se acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi;
• permite consumatorului să efectueze cumpărăturile sau să obţină împrumuturi, fie direct, asupra
creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit, la momentul oportun pentru el;
• cumpărătorul-consumator are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în
curs, fie prin plăţi parţiale, periodice, după posibilitate.
Pe plan general, aşa cum experienţa a eviedenţiat, creditul de consum a contribuit direct la creşterea
nivelului de trai al populaţiei, stimulând în acelaşi timp, producţia de bunuri de consum de nivel tehnic şi
oportunitate ridicată.
Pe de altă parte, creditul de consum, prin volumul său, poate avea influenţe semnificative asupra
echilibrului monetar deoarece permite consumul în prezent cu plata ulterioară. Astfel, în perioadele în
care creditul de consum este în expansiune, diferenţa (pozitivă) dintre valoarea bunurilor şi serviciilor
cumpărate pe credit şi valoarea ratelor scadente la creditele de consum contractate anterior, poate exercita
presiuni inflaţioniste asupra nivelului general al preţurilor dacă volumul bunurilor nu creşte
corespunzător; creditul de consum apare astfel ca un factor degenerator al economiei de consum.
Creditul ipotecar – este destinat activităţii imobiliare, este creditul garantat cu proprietatea
imobiliară şi are ca principal obiectiv susţinerea dezvoltării acestei proprietăţi.
Această formă a creditului este puternic dezvoltată în ţările în care pământul este obiect de vânzare-
cumpărare. Asigurarea creditului prin imobil este considerată una din cele mai bune forme de asigurare a
creditelor. În cadrul sistemelor bancare ale diferitor ţări există bănci comerciale specializate în domeniul
creditului ipotecar. Funcţionarea acestor bănci se bazează pe legislaţia specială, care asigură posibilitatea
realizării drepturilor de proprietate gajată.
Creditul ipotecar priveşte activităţile imobliliare şi reprezintă una dintre cele mai importante forme
de credit în cadrul unei economii care cultivă, dezvoltă, sprijină şi susţine proprietatea individuală.
Creditul ipotecar se bazează pe un acord realizat între împrumutant şi împrumutat, în care sunt
prevăzute următoarele:
§ proprietatea folosită drept garanţie;
§ dacă aceasta mai este grevată de alte ipoteci;
§ condiţiile şi scadenţele de rambursare;
§ penalităţile pentru nerespectarea scadenţelor de rambursare;
§ circumstanţele în care, prin nerespectarea condiţiilor de împrumut, debitorul poate pierde
proprietatea.
Resursele disponibilizate prin creditul ipotecar s-au organizat în fluxuri distincte de constituire şi
redistribuire, sub forma unor fonduri comune de plasament sau, într-o formă evoluată, a unei pieţe 16
distincte (piaţa ipotecară), în cadrul căreia operaţiunile se desfăşoară sub supravegherea unei instituţii de
credit specializate. Pe această piaţă, obligaţiile nu sunt decât obiectul gaj al operaţiunii, creditele
negociindu-se prin instrumente speciale, care leagă pe ofertanţi de capitaluri (bănci sau instituţii) de
utilizatorii creditului ipotecar (populaţia sau întreprinderile).
Creditul public reprezintă relaţiile între persoana fizică sau juridică, care evoluează în rol de
creditor, pe de o parte, şi administraţia publică de diferite nivele, în rol de debitor, pe de alta, prin care
prima acordă o sumă de bani în formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar aceasta din urmă se
angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte costuri cuvenite.
Creditul public este creditul contractat de stat prin lansarea titlurilor de împrumut (obligaţiuni,
bonuri de tezaur etc.). Întrucât operaţiunea de lansare a titlurilor de împrumut, subscrierea acestora şi
efectuarea de vărsăminte în contul sumelor subscrise se fac cu participarea băncilor.
Cel mai adesea, creditul public se materializează preponderent, pe lângă alte titluri de împrumut, în
obligaţiuni ale împrumutului de stat, ceea ce-i confers şi titulatura de credit obligatar.
Creditul public trebuie să se folosească pentru crearea noilor capacităţi de producere, care în viitor
vor servi la completarea veniturilor bugetare. Folosirea neproductivă a mijloacelor creditului public nu
creează posibilitatea rambursării acestuia (plata salariilor, bursei, etc.) în acest caz unica posibilitate de a
rambursa creditul este de a emite un pachet nou de hârtii de valoare, ceea ce va duce la mărirea deficitului
bugetar.
Creditul obligatar exprimă acea formă a relaţiilor de credit în care, pe de o parte, intervin
instituţiile statale sau întreprinderile economice în calitate de debitori, care emit obligaţiuni, iar pe de altă
parte subscriptorii de obligaţiuni, în calitate de creditori, care îşi avansează capitalul în scopul obţinerii
unei dobânzi.
Obligaţiunea este un titlu de recunoaştere a datoriei, care reprezintă o creanţă financiară, pe care
deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul). Altfel spus, obligaţiunea este o promisiune
scrisă a debitorului de a plăti o sumă de bani la o dată stabilită, deţinătorul încasând periodic dobânzile
cuvenite în raporturile de credite.
Principalul emitent de obligaţiuni este statul, administraţia centrală şi administraţiile locale pentru
acoperirea deficitelor bugetare, întreprinderile publice, băncile şi, în mod excepţional, chiar şi societăţiel
industriale şi comerciale private pentru a finanţa lucrări importante de investiţii şi sporirea capitalului fix
şi circulant (sub forma bonurilor şi certificatelor de depozit).
Referitor la obligaţiunile emise de către întreprinderi se evidenţiază specificul acestora de a fi
angajate primordial în sfera publică, fiind accesibile tuturor doritorilor de a investi. Aceste obligaţiuni, de
regulă, sunt negociate la bursa de valori.
Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a reactivat şi extins activitatea instituţiilor de
rating. Ratingul este un proces de evaluare a standingului financiar al unui titlu de împrumut.
Se poate conlcuziona că obligaţiunile, în sine, reprezintă fondul material al unor ample operaţiuni
bancare active, generând numeroase şi variate operaţiuni de credit bancar.
Prin credit obligatar se subînţelege creditul acordat de persoanele fizice şi juridice bugetului de stat.
Acest credit se acordă în formă de emisiune de hârtii de valoare de stat. Creditul se acordă în momentul
cumpărării hârtiilor de valoare de stat. Acest credit se foloseşte pentru acoperirea deficitului bugetar. În
Republica Moldova creditul public, în marea majoritate, se acordă de sistemul bancar, BNM
Creditele obligatare au următoarele caractere:
♦ constituie o formă a creditului contractat de stat prin lansarea titlurilor de împrumut (obligaţiuni,
bonuri de tezaur) în scopul acoperirii deficitului bugetar;
♦ în economiile moderne, creditul obligatar deţine o pondere importantă, care se masoară ca
pondere a datoriei publice faţă de produsul intern brut;
♦ principala formă de existenţă a creditului obligatar o reprezintă creditul public.
Creditul bugetar exprimă creditul acordat de către administraţia publică de diferite nivele din
bugetul public respectiv agenţilor economici, anumitor categorii de cetăţeni, administraţiei publice de alte
nivele.
Creditul internaţional - se subînţelege creditul acordat de rezidentul unei ţări, rezidentului altei
ţări sau creditul acordat de un organism financiar internaţional (Fondul Monetar Internaţional, Banca 17
Mondială, etc.).
În prezent aria acestei forme de credit s-a extins înglobând creditele acordate şi de instituţiile
financiare internaţionale şi regionale, băncile din străinătate şi creditele atrase de pe pieţele financiare
internaţionale de administraţiile publice centrale şi locale, organele acestora, Banca Centrală, băncile
comerciale, companiile financiare, întreprinderile industriale etc.
Majoritatea absolută a creditelor internaţionale se acordă de organismele financiare internaţionale.
Sursele pentru acordarea acestor credite sunt formate din donaţiile ţărilor membre ale acestor organisme,
de obicei, ţările dezvoltate cu economie de piaţă. Aceste credite se acordă în valute liber-convertibile sau
în unităţi monetare internaţionale convenţionale. Acordarea acestor credite are ca scop ajutorarea ţărilor
puţin dezvoltate, din punct de vedere economic. Acordarea lor este însoţită de stabilirea a mai multor
condiţii de ordin social-politic. Creditele se acordă pe tranşe, în dependenţă de îndeplinirea condiţiilor
creditului. Supravegherea îndeplinirii acestor condiţii se realizează prin reprezentanţii permanenţi ai
organismelor internaţionale în aceste ţări şi prin vizitarea periodică a ţărilor de către misiunile creditorilor.
După destinaţia dată creditului, se disting:
§ credite productive;
§ credite neproductive.
Creditele productive sunt cele destinate unei activităţi de producţie.
Creditele neproductive au ca destinaţie consumul individual. Aceasta nu înseamnă că numai prima
categorie de credite este importantă, rar cealaltă este lipsită de semnificaţie. Dimpotrivă, rezultatul final al
utilizării unui credit de consumaţie poate fi cu efecte productive comparabile sau superioare.
După natura garanţiilor ce servesc ca acoperire, creditul poate fi:
§ credit real;
§ credit personal.
Creditul real este creditul acordat pe temeiul unor garanţii materiale certe, care acoperă cu
prisosinţă valoarea creditului, punând la adăpost pe creditor de orice risc.
Creditul personal are la bază încrederea de care se bucură debitorul, reputaţia lui de a-şi îndeplini
prompt obligaţia, calităţile morale ale solicitatorului, dar şi situaţia lui materială. Chiar dacă nu se cere o
garanţie efectivă sub raport juridic, ca în cazul creditului real, calităţile morale ale debitorului nu pot fi
ignorate.
Mai mult, Victor Slăvescu preciza: „Nu există credit personal fără un credit real presupus, după
cum nu există un credit real fără un corespunzător credit personal şi moral”.
Creditele personale, după natura garanţiei, pot fi considerate acoperite sau descoperite. Un credit
personal negarantaţ prin bunuri reale nu este neapărat descoperit, ci el devine acoperit dacă o terţă
persoană garantează rambursarea lui la scadenţă.
După termenul la care trebuie rambursate, creditele pot fi:
§ credite pe termen;
§ credite fără termen.
Creditele pe termen trebuie rambursate la o dată stabilită, cum sunt de exemplu creditele cambiale.
Nerespectarea termenului de rambursare atrage sancţiuni.
În cazul creditelor fără termen, contractarea obligaţiei de credit nu stipulează data lichidării ei. De
exemplu, ne găsim în situaţia unei operaţii de credit fără termen în cazul creditelor de cont curent, care
presupun relaţii continue şi curente.
De asemenea, creditele pe termen pot fi considerate credite pe termen scurt, credite pe termen
mediu sau lung.
Termenul de lichidare al unei operaţii de credit este important. Activitatea economică poate impune
întreprinzătorilor să solicite şi să obţină credite pe termen mediu şi lung (cel mai frecvent pentru
investiţii).
Când operaţia comportă un circuit economic cu lichidare rapidă (vânzare-cumpărare de mărfuri),
creditul va fi pe termen scurt. Nefiresc este cazul în care creditele pe termen scurt devin credite pe termen
lung. Această situaţie provoacă neajunsuri creditorilor angajaţi şi ei faţă de terţi.
În funcţie de fermitatea scadenţei, creditul poate fi:
§ credit denunţabil; 18
§ credit nedenunţabil.
Atunci când bancherul îşi rezervă dreptul ca, înaintea termenului de scadenţă fixat, pe baza unui
preaviz, să ceară debitorului să plătească, creditul este denunţabil. De pildă, astfel de denunţări pot
interveni în cazul creditului de cont curent, atunci când debitorul prezintă o deteriorare a gestiunii sale.
Creditul în care bancherul nu-şi rezervă dreptul de a cere restituirea anticipată a împrumutului
acordat este numit credit nedenunţabil.
În legătură cu modul de stingere a obligaţiilor de plată pentru lichidarea creditelor, se disting:
§ credite amortizabile;
§ credite neamortizabile.
La creditele pe termen mediu şi lung se prevede posibilitatea rambursării acestora prin rate anuale
astfel determinate încât stingerea întregului angajament să se facă în cadrul unui termen stabilit. Suma din
credit care trebuie restituită periodic poartă denumirea de amortizare sau amortisment. De regulă,
amortizarea unui credit pe termen mediu şi lung se realizează în cadrul anuităţilor care includ şi dobânzile
aferente.
Pentru credite mici sau pe termen scurt, condiţiile de rambursare pot fi stabilite fie în sensul unei
achitări globale, fie în sensul unei plăţi eşalonate, altfel decât anual. Acestea intră în categoria creditelor
neamortizabile.
În concluzie, analizând formele de credit, cu tipurile şi categoriile lor, cu particularizările lor
proprii, rezultă că, în general, raporturile de credit se desfăşoară în mod necesar pe două planuri:
1) un plan este acela al mobilizării resurselor băneşti temporar disponibile la întreprinderi şi
populaţie, realizându-se astfel o sporire a capitalului destinat activităţii economico-sociale şi o
mai bună utilizare a factorilor de producţie în vederea lărgirii şi diversificării producţiei;
2) al doilea plan priveşte distribuirea resurselor băneşti între diferite întreprinderi şi ramuri
favorizând astfel desfacerile de mărfuri pe o scară largă şi, în general, tranzacţiile comerciale.
În felul acesta, creditul se constituie într-unul din mecanismele de bază ale vieţii economice, cu
efect multiplicator asupra întregii activităţi economice.
Băncile care activează pe teritoriul Republicii Moldova, pentru asigurarea unor standarde unice,
urmează să efectueze operaţiunile de creditare în conformitate cu actele normative emise de BNM. Pot fi
menţionate următoarele norme bancare ce reglementează activitatea de creditare a băncilor comerciale
(toate fiind utilizate luându-se în considerare modificările ulterior până în prezent):
§ Regulamentul cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica Moldova
nr. 153 din 25.12.1997;
§ Regulamentul cu privire la clasificarea creditelor şi formarea reducerilor pentru pierderi la credite
(fondul de risc) nr. 164 din 22.06.98;
§ Regulamentul cu privire la creditele expirate nr. 130 din 15.05.98;'
§ Regulamentul cu privire la creditele „mari” nr. 3/09 din 15 decembrie 1995;
§ Regulamentul cu privire la acordarea de către băncile comerciale a creditelor de consorţiu din 3
februarie 1995;
§ Regulamentul cu privire la acordarea creditelor persoanelor afiliate 1/09 din 10 noiembrie 1995;
§ Regulamentul cu privire la acordarea creditelor de către bănci funcţionarilor lor nr. 33/09-01 din
18.09.1996;
§ Instrucţiunea privind ordinea acordării creditelor în valută străină -8-1001 din 02.02.1996 ş.a.
În conformitate cu actele normative bancare şi cu obiectivele principale de activitate ale băncii,
fiecare bancă comercială elaborează politica de creditare ce trebuie să fie orientată spre protejarea
activelor, obţinerea profitului, îmbunătăţirea stării economice a debitorilor, concomitent luându-se în
considerare securitatea depozitelor clienţilor. Politica şi procedeele de creditare se vor conţine în
instrucţiunile de politică generală a băncii şi în instrucţiunile specifice, aprobate de consiliul băncii.
Banca va elabora instrucţiunile privind politica generală de creditare a băncii, care vor cuprinde
următoarele: structura organizatorică, autorităţile de creditare, strategia de afaceri şi marketing, tipurile de
credite, limitele generale de creditare, activitatea de creditare la nivel de filială, gajul considerat
acceptabil şi suficient, modul de acordare şi de rambursare a creditelor, principiile stabilirii mărimii ratei
dobânzii, distribuirea şi diversificarea pe ramuri a portofoliului de credit, revizuirea şi controlul
portofoliului de credite etc. 19
De asemenea, banca va elabora şi instrucţiuni specifice detaliate despre politica şi procedeele pentru
fiecare tip de credit în parte, care vor conţine: procedeele interne de evaluare a credibilităţii debitorului,
dirijarea şi verificarea riscului, garanţiile necesare, limitele de acordare a creditului, stabilirea preţului,
autorizările, creditele problematice şi recuperarea lor, formarea rezervelor, descrierea metodelor analitice
de evaluare a credibilităţii clienţilor etc.
Un element esenţial al politicii de credit este organizarea şi dirijarea activităţii de creditare. În acest
scop în cadrul structurii organizatorice a fiecărei bănci va fi creată o direcţie/un departament ce va
depinde de mărimea băncii, reţeaua de filiale, volumele de investiţii creditoare şi de alţi factori. Scopul
activităţii acestor structuri organizatorice este realizarea politicii şi a procedeelor de creditare ale băncii
într-un mod sigur şi prudent. Fiecare bancă va elabora regulamente interne în care se vor descrie funcţiile
unităţilor organizatorice şi ale personalului implicat în activitatea de creditare, reflectând clar
obligaţiunile şi responsabilităţile acestora. Activitatea structurilor organizatorice de creditare trebuie
orientată în următoarele direcţii de bază: procedura depunerii cererii; analiza credibilităţii (bonităţii)
clientului; revizuirea şi analiza sistematică a calităţii portofoliului de credite.
Creditele bancare sunt oferite de băncile comrciale. Acestea acordă clienţilor săi diverse tipuri de
credite bancare care pot fi clasificate în baza mai multor criterii:
ü În funcţie de perioada de acordare;
ü În funcţiede tipul de valută
ü În funcţie de modul de acordare;
ü În funcţie de benefeciarul creditului;
ü După tipul de garantare;
ü În funcţie de destinaţia creditului;
ü După modul de acordare şi rambursare;
ü După nivelul de risc;
ü Creditele care se acordă în funcţie de perioadă (durată) se pot grupa în:
Ø credite la vedere;
Ø credite pe termen.
Creditele la vedere sunt acele credite care se acordă pe termene scurte (termenele se stabilesc de
fiecare bancă în mod particular în funcţie de politica de creditare internă) agenţilor economici cu o
situaţie economică foarte bună care, din anumite motive, justificate economic, nu pot face temporar faţă
plăţilor.
Aceste credite sunt acordate la solicitarea agenţilor economici prin intermediul contului curent în
limita unui plafon stabilit de bancă. Rambursarea creditelor se va efectua pe măsura realizării încasărilor,
diminuându-se corespunzător soldul debitor al contului curent. La data scadenţei plafonul îşi va pierde
valabilitatea. Asemenea credite de obicei se acordă pentru acoperirea decalajului ce se manifestă în cadrul
fluxului de lichidităţi, ca urmare a întârzierii încasărilor faţă de plăţi.
Creditele acordate pe un termen anumit implică rambursarea creditului la scadenţa/scadenţele
stabilite şi negociate între bancă şi creditor. Creditele la termen pot fi acordate atât persoanelor fizice, cât
şi celor juridice. Cel mai mic termen de acordare a creditului este de o zi - creditul overnight. Acest credit
se acordă numai băncilor în scopul menţinerii lichidităţii. Creditele pe termen lung pot fi acordate până la
câteva zeci de ani. De regulă, aceste credite poartă un caracter investiţional sau ipotecar.
Creditele pe termen se împart în:
§ credite acordate pe termen scurt (pe o durată ce nu depăşeşte 12 luni
§ credite acordate pe termen mediu (termene cuprinse între un an şi cinci ani);
§ credite acordate pe termen lung (cu o durată de cinci şi mai mulţi ani).
În instituţiile bancare termenele scurt, mediu şi lung sunt stabilite în Planul de conturi nr. 55/11-01
al evidenţei contabile în bănci şi alte instituţii financiare din Republica Moldova (Hotărăre BNM nr. 15
din 09 aprilie 1998).
ü Credite acordate reieşind din tipul de valută:
Ø în lei moldoveneşti destinate utilizării în Republica Moldova sau, după convertire, folosite pentru
executarea operaţiilor de import;
Ø în valută străină destinate pentru executarea numai a operaţiilor de import.
Ordinea acordării creditelor pentru operaţii de import este stabilită în Regulamentul privind
reglementarea valutară pe teritoriul RM (nr. 2 din 13.01.1994) şi în Instrucţiunea cu privire la controlul 20
asupra plăţilor pentru importul de mărfuri, servicii, aprobată prin Hotărărea BNM, nr. 310 din 18
noiembrie 1999. Creditele în valută străină se acordă de către creditori abilitaţi cu acest drept;
ü Credite acordate reieşind din modul de acordare:
Ø în numerar - suma creditului în lei, eliberată debitorului prin casa creditorului;
Ø fără numerar - suma creditului în lei sau în valută, transferată în contul curent al debitorului,
deschis în bancă, sau transferată direct în contul(urile) curent(e) al (ale) partenerului(ilor) de
afaceri a(le) debitorului;
În ambele cazuri suma creditului acordat se înregistrează în contul de credit al debitorului, deschis
la creditor-bancă, sau în fişa de evidenţă a împrumutului, perfectată de împrumutător.
ü Credite, acordate reieşind din principiul instituţional (benefeciarul creditului) al debitorului:
Ø credite acordate populaţiei (persoanelor fizice);
Ø credite acordate agenţilor economici (persoanelor juridice);
Ø credite acordate băncilor şi instituţiilor financiare;
Ø credite acordate statului.
Credite acordate populaţiei. în aproape toate ţările dezvoltate, băncile au dobândit şi menţin poziţii
dominante în ceea ce priveşte creditarea populaţiei, având prioritate în faţa instituţiilor nebancare. Această
poziţie reiese din faptul că celelalte structuri care acordau credite de consum şi-au restrâns activitatea sau,
în timp, şi-au reorganizat activitatea nebancară în activitate bancară.
În Republica Moldova, acordarea creditelor populaţiei e la început de cale. O dată cu intensificarea
concurenţei bancare, băncile propun noi servicii şi operaţiuni bancare cu scopul de a se apropia de
necesităţile clientului. Astfel, chiar aflate la început de cale, unele bănci comerciale încearcă să crediteze
populaţia în scopul procurării bunurilor imobiliare şi de consum.
Formele creditării persoanelor fizice sunt următoarele:
a) Credite acordate pentru procurarea bunurilor de consum. Aceste credite pot fi utilizate la
achiziţionarea de bunuri: mobilă, televizoare, covoare, frigidere, maşini de spălat rufe, tehnică de
bucătărie etc. De obicei, ele sunt acordate pe termen scurt. Băncile comerciale acordă credite (pe o
perioadă de până la 12 luni) persoanelor fizice ce intenţionează să procure bunuri de consum pentru ca
acestea să realizeze cumpărări cu plata în rate în baza convenţiei încheiate de bancă cu societăţile
specializate în comercializara bunurilor. Aceste credite nu pot depăşi cuantumul maxim (stipulat de
convenţii) pentru care banca percepe dobânda comercială negociată la zi, dobândă ce poate fi modificată
în funcţie de evoluţia generală a dobânzilor pe piaţa bancară. Respectivul tip de credite presupune garanţii
certe, iar nivelul dobânzii percepute se uniformizează pentru întreaga perioadă a creditării (stabilită în
funcţie de proiectul creditării).
Calitatea debitorului (garanţia sa morală, în primul rând) influenţează rata dobânzii şi procesul de luare a
deciziei de acordare sau neacordare a creditului. O nouă modalitate de acordare a creditelor de consum, în
Republica Moldova este implementarea de către bănci a cardurilor de credit sau acordarea creditelor
overdraft în cardurile de debit (de salarizare). Prin intermediul cardului bancar, care se alimentează cu
linii de credit, utilizatorul are posibilitatea să-şi procure diverse bunuri de consum.
b) Credite pentru cumpărarea, construcţia caselor individuale de locuit. Băncile, îndeosebi cele
ipotecare, acordă credite persoanelor fizice pentru procurarea sau construcţia caselor de locuit. Aceste
credite sunt acordate de bănci pe termen lung (10-30 ani). Ipoteca este un contract imobiliar ce ia naştere
din convenţia părţilor potrivit normelor prevăzute de lege şi care nu produce obligaţii decât celui ce o
constituie. Această formă de credit aduce băncii venituri din dobânzile percepute şi din comisionul iniţial
plătit de debitor la acordarea creditului şi deci, la întocmirea, respectiv aprobarea, dosarului de creditare.
Potrivit statutului propriu de organizare şi funcţionare al băncii, pentru cumpărarea şi construirea de
locuinţe se pot acorda credite la cerere, prin aprobarea Consiliului de administraţie al băncii. Asemenea
credite se pot acorda atât pentru construirea locuinţei de o societate de construcţii, cât şi pentru procurarea
acesteia altfel decât prin construire, respectiv cumpărare de la agenţi economici sau de la persoane fizice
prin tranzacţii directe sau prin agenţii imobiliare. Garanţia creditului va cuprinde şi valoarea imobilului
procurat din credit, pentru care, în termen stabilit, începând de la data dobândirii cu acte legale, se va
întocmi un contract de garanţie imobiliară şi se va ipoteca în favoarea băncii. Este necesar ca bunurile
imobiliare procurate să fie asigurate la o companie de asigurări, pentru minimizarea riscului de influenţă
asupra valorii garanţiei ipotecare. În contractul de credit semnat de ambele părţi - debitor şi creditor - se
va înscrie clauza distinctă privind obligaţia debitorului de a încheia contractul de garanţie imobiliară în 21
cadrul termenului prevăzut. În caz contrar banca îşi rezervă dreptul de a trece la recuperarea cu anticipaţie
a creditului prin toate mijloacele prevăzute de lege, inclusiv prin executarea silită.
c) Credite pentru cumpărarea automobilelor. Garanţia acestor credite este, de regulă,
automobilul, precum şi alte garanţii suplimentare. Termenul de rambursare a creditului pentru acest tip de
operaţiune va fi de 2-5 ani; ratele de dobândă sunt relativ reduse. De obicei, aceste credite sunt cumpărate
de către bancă de la distribuitorul specializat de automobile în pachet de valori mari. În ţările cu o
economie de piaţă dezvoltată, băncile comerciale sunt concurate în forţă de companiile financiare, aflate
în proprietatea marilor companii constructoare de automobile. Pentru a stimula vânzarea unei mărci de
automobile, companiile financiare ajung să perceapă dobânzi de rizorii, acaparând o mare parte a acestei
pieţe.
d) Credite pentru studii. Acest tip de credite este mai puţin profitabil pentru bănci şi are o pondere
mică în portofoliul de creditare. Se acordă pentre întreţinerea studenţilor pe perioada studiilor şi poate să
acopere, parţial sau total, taxele şcolare. Rambursarea creditului are loc în perioada de derulare din
sursele unei persoane terţe, de obicei ale părinţilor, rudelor studentului. Dar se practică şi rambursarea
creditului după anii de studii din veniturile tânărului specialist ce a beneficiat pe perioada studenţiei de
credit.
Credite acordate persoanelor juridice (agenţilor economici). În Republica Moldova se acordă
credite agenţilor economici rezidenţi. Agenţilor economici străini li se acordă credite în baza garanţiei
unei bănci a ţării de origine a persoanei date ori în baza altor garanţii întâlnite în practica bancară. Banca
îşi sprijină activ agenţii economici, fiind cointeresată de desfăşurarea unei activităţi rentabile prin
păstrarea şi fructificarea economiilor băneşti în cont, cât şi de creditarea activităţilor de producţie, de
comercializare, de prestări de servicii, de comerţ exterior sau de realizarea unor investiţii productive sau
gospodăreşti.
În general, creditul acordat de bancă trebuie să satisfacă nu doar nevoile temporare ale afacerilor,
insuficienţa temporară a capitalului lichid al agenţilor economici, ci şi satisfacerea nevoilor investiţionale
în scopul relansării economiei
Modalităţi şi tipuri de acordare a creditelor persoanelor juridice:
a) Credite pentru cheltuieli curente: aprovizionări în vederea constituirii de stocuri de materii
prime şi materiale, energie, combustibil, mărfuri etc necesare realizării şi finalizării producţiei de mărfuri,
executării de lucrări şi prestări de servicii cu desfacere asigurată. Aceste credite se acordă în baza unei
documentaţii specifice din care trebuie să rezulte obiectul creditat şi cauzele economice ce au stat la baza
formării stocurilor şi cheltuielilor respective. Se au în vedere aprovizionările în avans faţă de termenele
contractuale, întreruperea producţiei din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport sau alte greutăţi
intervenite în expedierea produselor etc. Din punctul de vedere al tehnicii de creditare, aceste credite se
acordă pe un termen de maximum 180 de zile. Decizia de acordare a creditelor pentru stocuri şi cheltuieli
constituite temporar trebuie fundamentată printr-o analiză care să releve relaţia dintre datele şi situaţiile
prezentate de agenţii economici. Această decizie mai include şi constituirea garanţiei acoperitoare.
b) Credite pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere. Ele se acordă pentru constituirea de stocuri şi
acoperirea cheltuielilor sezoniere de materii prime şi produse doar agenţilor economici care constituie
astfel de stocuri (stocuri de produse agricole, agroalimentare, precum şi orice alte stocuri care nu sunt de
natura celor curente şi se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru fără a depăşi 12 luni de la
constituire). Aprobarea, acordarea şi rambursarea creditelor pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere se
realizează folosind aceleaşi tehnici şi proceduri ca în cazul creditelor pentru cheltuieli curente.
c) Credite pentru importul/exportul de produse. Acestea presupun existenţa obligatorie a
contractelor sau comenzilor ferme de desfacere, a acreditivelor irevocabile deschise sau a altor forme de
plată garantate bancar. Din documentaţia respectivă trebuie să rezulte: cantitatea şi felul mărfii, condiţiile
şi graficul de livrare, modalitatea şi termenele de plată, preţul mărfii în funcţie de relaţia stabilită etc. Un
asemenea credit va fi garantat prin deschiderea acreditivului de export irevocabil şi necondiţionat în
favoarea furnizorului, cât şi prin alte forme de plată garantate bancar. Creditele aferente producţiei de
export se acordă cu scopul de a aproviziona cu materii prime, materiale, semifabricate, combustibil,
energie etc. livrate din interiorul ţării sau din afara ei în vederea realizării de produse cu desfacere
asigurată la export, deci vizează întregul ciclu de aprovizionare -producţie - desfacere. Creditul pentru
stimularea exportului se poate acorda pe măsura efectuării cheltuielilor specifice fiecărei etape a ciclului
de producţie. În cazul insuficienţei de mijloace băneşti pentru acoperirea plăţilor la import, rezidenţii pot 22
solicita credite bancare. În urma importului efectuat apoi a comercializării mărfurilor din import, agenţii
economici vor achita plăţile la creditul bancar.
d) Creditele pentru obiective de investiţie se acordă pentru:
§ amenajarea, transformarea, reutilarea capacităţilor de producţie sau a spaţiilor comerciale;
prestările de servicii, asigurarea cu spaţii proprii ori închiriate în concesiune sau locaţie de
gestiune;
§ achiziţionarea unor maşini şi utilaje destinate lucrărilor din agricultură, comerţ, industrie, transport
etc;
§ achiziţionarea animalelor de producţie, reproducţie şi de tracţiune;
§ procurarea acţiunilor de către asociaţiile salariaţilor şi membrii societăţilor comerciale care se
privatizează;
§ achiziţionarea de tehnologii de vârf, linii de fabricaţie complexe etc;
§ construirea capacităţilor de producţie (fabrici, centre comerciale, turis tice, agricole etc).
În vederea obţinerii creditelor pentru investiţii, banca va solicita, pe lângă documentaţia de bază,
următoarele documente specifice: documentaţia tehnico-materială aferentă obiectivului de investiţii;
memoriul justificativ pentru listele de utilaj şi alte dotări; planul de afaceri; proiecţia surselor şi a utilizării
acestora până la rambursarea integrală a creditelor pentru investiţii; fluxul de lichidităţi pentru perioada
de creditare; acordurile şi avizele pentru realizare: investiţiei; lista cheltuielilor de capital, în cazul în care
investiţia se suportă parţial de către buget etc.
În baza acestor documente se va analiza valabilitatea şi veridicitatea surselor de rambursare pe
întreaga perioadă de creditare, constituite, în principal pe seama fondului de dezvoltare. După obţinerea
avizului favorabil privind acordarea creditului, banca va negocia volumul creditului, perioada pentru care
se acordă acesta, modalitatea de acordare, perioada de graţie, cuantumul ratelor şi termenul de
rambursare.
Creditele pe termen mediu şi lung pentru realizarea unor obiective de investiţii se vor acorda doar
acelor agenţi economici care prezintă garanţii materiale şi morale cu privire la posibilităţile de onorare a
obligaţiilor faţă de bancă.
În Republica Moldova agenţii economici, în comparaţie cu populaţia, au posibilitatea de a solicita
credite atât în moneda naţională, cât şi în valută Creditele în valută sunt acordate agenţilor economici ce
practică activitate comercială externă, respectiv pentru achitarea plăţilor la operaţiunile de import sau
acelora ce au beneficiat de credite de la organizaţiile financiare internaţionale.
Credite acordate altor bănci şi instituţiilor financiare
a) Credite acordate băncilor. Băncile pot acorda credite altor bănci comerciale cu scopul de a
menţine cota rezervelor obligatorii, de a menţine lichiditatea băncilor comerciale şi în alte scopuri.
Creditele acordate altor bănci sunt, de obicei, pe termen scurt: de la o zi până la câteva luni. În comparaţie
cu creditele acordate persoanelor fizice şi celor juridice, acestea au o rată a dobânzii mai mare. Cu toate
acestea, ele implică un risc de nerambursare mai mic şi, în consecinţă, sunt mai sigure.
Banca Naţională a Moldovei acordă credite băncilor comerciale ca creditor de ultimă instanţă, sub
formă de credite overnight, facilitate de lombard şi operaţiuni REPO de cumpărare. Aceste credite sunt
acordate în scopul menţinerii politicii monetare în stat şi totodată pentru menţinerea lichidităţii băncilor
comerciale. Drept asigurare a acestor credite servesc valorile mobiliare de stat, mijloacele băneşti ale
rezervelor obligatorii, cât şi mijloacele din contul corespondent la BNM.
b) Credite acordate companiilor de leasing. Băncile pot acorda societăţilor de leasing credite pe
termen de cel mult 5 ani pentru cumpărarea de active care fac obiectul tranzacţiilor de leasing. Nivelul
creditelor nu poate depăşi 85% din preţul de achiziţie a activelor ce urmează a fi închiriate. Totodată, se
va ţine cont de cuantumul chiriei ce urmează a fi percepută de societatea de leasing, deoarece aceasta
reprezintă principala sursă de rambursare a creditului.
Acordarea creditelor pentru operaţiuni de leasing presupune respectarea următoarelor condiţii:
§ existenţa contractelor de leasing;
§ activele care fac obiectul contractelor de leasing trebuie să fie asigurate;
§ termenul de acordare a creditului nu va depăşi durata contractului de leasing;
§ contractul de leasing nu trebuie să fie reziliabil pe perioada acordării creditului;
§ plata chiriei se va efectua din contul societăţilor de leasing.
Garanţiile constituite pentru creditul de leasing vor include în mod prioritar activele ce fac obiectul 23
contractelor de leasing şi cesiunea de creanţă asupra încasării chiriilor.
c) Credite acordate altor instituţii financiare. În Republica Moldova, băncile pot acorda credite şi
altor instituţii financiare. De exemplu, B.C. „Moldova-Agroindbank” S.A. acordă credite asociaţiilor de
economii şi împrumuturi ale cetăţenilor, iar aceste instituţii plasează creditele în sectorul rural, în special,
în agricultură.
Credite acordate statului. Banca centrală, precum şi băncile din sistem, acordă credite statului
pentru ca acesta să poată finanţa sectorul social, să poată construi clădiri de stat (spitale, policlinici, case
de cultură şi de artă etc), să instaleze sisteme energetice, să acopere cheltuielile în caz de forţă majoră
(cutremure de pământ, inundaţii, alunecări de teren etc), să instaleze trasee de combustibil, să întreţină
orfelinate, case de bătrâni etc. Banca Naţională a Moldovei acordă credite guvernului pentru acoperirea
deficitului bugetar, răscumpărarea valorilor mobiliare de stat plasate pe piaţă şi pentru onorarea datoriilor
externe etc. Drept asigurare pentru creditele acordate statului pot servi valorile mobiliare de stat şi
garanţiile de stat.
ü Credite acordate reieşind din modul de asigurare a creditului:
Ø Creditele neasigurate nu implică nici un fel de garanţie imobiliară sau mobiliară ori chiar
fidejusiune. Aceste credite sunt acordate celor mai buni clienţi, având un rulaj de mijloace băneşti
în contul deschis la banca dată şi o istorie de credit anterioară foarte bună. De obicei, creditele
neasigurate sunt acordate sub formă de overdraft, în cardurile de credit sau sub formă de avansuri
în conturile curente. Astfel de credite se acordă pe un termen scurt, bazându-se pe credibilitatea şi
încrederea creditorului. O dată cu implicarea băncilor autohtone în procesul de microcreditare a
businessului mic şi de consum, BNM simplifică reglementarea de acordare şi asigurare a
creditelor. Astfel, începând cu anul 2005, băncile comerciale pot să acorde credite neasigurate
dacă soldul acestora nu depăşeşte 30 mii de lei. Rambursarea creditelor respective se bazează pe
obligaţia debitorului şi pe procedurile asigurătorii interne ale băncii.
Ø Creditele asigurate sunt însoţite de:
§ gajul este un drept real în al cărui temei creditorul (creditorul gajist) poate pretinde
satisfacerea creanţelor sale cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din
valoarea bunurilor depuse în gaj, în cazul în care debitorul (debitorul gajist) nu execută
obligaţia, garantată de gaj;
§ fidejusiunea este un contract în scris, prin care o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă
parte (creditor) să execute integral sau parţial, gratuit sau oberos obligaţia debitorului;
§ garanţia bancară este un angajament scris, asumat de o bancă sau de o altă instituţie
financiară (garant) la cererea unei alte persoane (ordonator), de a plăti creditorului
ordonatorului (beneficiarului) o sumă de bani, în baza cererii scrise a beneficiarului.
§ poliţa de asigurare este un certificat perfectat de societatea de asigurare, în care se indică
că societatea de asigurare se obligă să plătească creditorului prima de asigurare în contul
creditului şi, după caz, şi a plăţilor aferente, la producerea riscului, asigurat de debitor;
ü Credite, acordate în funcţie de domeniul (destinaţia) de activitate al debitorului şi în strictă
conformitate cu destinaţia indicată în contractul de credit:
a) credite de consum;
b) credite productive.
Creditele de consum se acordă populaţiei pentru achiziţii de automobile personale, aparate de uz
casnic, mobilă, pentru achitarea taxelor şcolare, pentru cheltuieli de concediu, medicale etc. Aceste
credite sunt acordate pe termen scurt sau mediu persoanelor fizice pentru cultură, sănătate, învăţământ
etc, fiind destinate să acopere costurile bunurilor şi serviciilor de care beneficiază.
Creditele productive, la rândul lor, sunt credite pentru activitatea curentă şi credite pentru investiţii.
Creditele pentru activitatea curentă sunt credite pe un termen scurt (până la 1 an), acordate agenţilor
economici pentru desfăşurarea activităţii curente. Ele cuprind toată gama de credite şi sunt acordate
pentru sprijinirea activităţii agenţilor economici. Creditul se acordă pe o perioadă stabilită, iar
rambursarea se face, de obicei, integral la scadenţă, dobânda calculată se achită lunar. Drept asigurare
pentru astfel de credite pot servi ipoteca, gajul cu deposedare şi fără deposedare, depozitele bancare,
garanţiile bancare, cauţiunile etc. Creditele pentru investiţii se acordă pe termen mediu şi lung şi sunt
destinate construcţiilor de locuinţe, de obiecte industriale. Acest tip de credit are un coeficient mai mare
de risc şi presupune calcule de actualizare, precum şi de eficienţă a investiţiilor. Rambursarea se face 24
conform contractelor de credit în general, plata se face în tranşe cu plata lunară a dobânzii aferente,
garanţia materială în acest caz fiind însăşi investiţia plus alte obiecte aparţinând agentului economic.
Respectiva clasificare implică şi direcţionarea creditelor în funcţie de domeniul de activitate al
debitorului, fiind în strictă conformitate cu destinaţia indicată în contractul de credit. Astfel, putem
clasifica creditele după următoarele ramuri economice:
§ pentru activităţi în agricultura/industria alimentară - creşterea, păstrarea şi comercializarea
recoltei; creşterea, îngrăşarea şi vinderea peştelului; pescuitul; lucrări în silvicultură; etc.;
§ pentru activităţi în industrie/comerţ - producerea, comercializarea cu amănuntul sau angro;
prestarea serviciilor: hoteliere, de spălătorie, medicale, de alimentaţie publică, consultaţii juridice
şi contabile etc.
§ pentru executarea lucrărilor în industria energetică şi a combustibilului - producere, import
sau export, transportare, distribuire, păstrare şi vânzare a resurselor energetice în orice formă:
electricitate, benzină, cărbune, alt combustibil etc.;
§ pentru executarea lucrărilor de procurări imobile/construcţii şi dezvoltare -achiziţionare,
construcţie, reconstrucţie clădiri comerciale, industriale sau proprietăţii rezidenţiale; achiziţionare
şi ameliorare terenuri prelucrate şi neprelucrate destinate amplasării construcţiilor, sau zonelor de
agrement etc.;
§ pentru consum, inclusiv, pentru cheltuieli de gospodărire, de familie şi personale: pentru
plata costului achiziţiilor de automobile personale, tehnicii de uz casnic, mobilei; pentru achitarea
cheltuielilor privind studiile în instituţiile de învăţămănt; cheltuielilor de concediu etc.;
§ credite pentru construcţia drumurilor şi transportare;
§ alte credite.
ü Credite, potrivit modalităţilor de acordare şi de rambursare a lor se disting:
Ø ordinare:
§ se acordă integral în baza unui document de plată;
§ se rambursează conform înţelegerii părţilor expusă în contractul de credit şi în graficul de
rambursare a creditului şi a dobânzii aferente:
1) integral la data finală din contractul de credit;
2) în rate egale, periodic: lunar, trimestrial, semestrial, anual;
3) sume fixe la date fixe;
4) alte modalităţi.
Dacă împrumutatul rambursează anticipat creditul (conform înţelegerii părţilor stipulată în
contractul de credit), acesta se consideră achitat complet în ziua, în care suma creditului devine egală cu
zero, dar cu condiţia că toate plăţile aferente creditului, calculate la această dată, sunt achitate indiferent
de data finală a contractul de credit;
Ø linia de credit (de preferinţă) este o modalitate generală de acordare a creditelor, care
presupune efectuarea creditării în contul curent sau deschiderea unui cont separat de împrumut. Ea
permite accesul clientului debitor la sume ale căror valoare să se înscrie în plafonul maxim aprobat de
băncii Creditul acordat se face în urma unei cereri aprobate de către bancă, în limitele unui plafon stabilit
de aceasta. Mărimea plafonului depinde de mai mulţi factori: poziţia întreprinderii pe piaţă; natura
activităţii desfăşurată de aceasta; rezultatul analizelor efectuate de către inspectorii băncii la unităţile
economice respective. Linia de credit poate fi simplă sau revolving;
Ø overdraftul este un instrument al pieţei monetare, un credit pe termen scurt, de regulă, până la
o lună, destinat pentru executarea unor plăţi curente. În ţările cu economie stabilă overdraftul se utilizează
în cazul necesităţii executării unor plăţi curente, dar care depăşesc suma din contul curent al debitorului.
Costul overdraftului, adică dobânda şi comisionul, de obicei sunt mai mari decât la alte tipuri de credit în
calitate de asigurare a overdraftului se utilizează mijloacele băneşti înregistrate în contul curent al
debitorului sau fidejusiunea unei terţe persoane juridice sau fizice. De aceea overdraftul se acordă, de
regulă, clienţilor disciplinaţi şi cu reputaţie bună privind utilizarea serviciilor bancare;
Ø factoringul este o procedură, legalizată printr-un un contract încheiat în scris, prin care o parte,
care este furnizorul de bunuri şi servicii (aderent - debitorul) se obligă să cedeze celeilalte părţi (factorul - 25
creditorul) creanţele apărute, sau care vor apare în viitor din contracte de vănzări de bunuri, prestări de
servicii şi efectuare de lucrări către terţi, iar factorul - creditorul îşi asumă obligaţii, pentru o recompensă,
de finanţare a aderentului - debitorul, inclisiv prin împrumuturi, cu asumarea riscului insolvabilităţii terţei
persoane (cumpărătorul de mărfuri).
Factoring în traducere din limba engleză înseamnă „agent” sau „intermediar”. Factoringul implică
plata facturilor de plată neplătite, care succed din relaţia de afaceri dintre furnizori şi cumpărătorii
mărfurilor şi serviciilor, sau încasarea datoriei de debitor.
Esenţa factoringului constă în procurarea de către creditor a facturilor de plată (cererilor
dispoziţiilor de plată) de la furnizorii de mărfuri livrate şi cedarea de către furnizor creditorului a
dreptului de cerere de la cumpărător a plăţii pentru marfa livrată. Factoringul implică procurarea facturilor
de plată neplătite, care succed din relaţia de afaceri dintre furnizori şi cumpărătorii mărfurilor şi
serviciilor sau din încasarea datoriei de debitor. Creditele de factoring se acordă în baza unei cereri,
însoţite de un borderou al facturilor care să cuprindă următoarele elemente obligatorii: numărul şi data
facturii, valoarea şi plătitorul, banca acestuia şi scadenţa. În analiza documentaţiei se va pune un accent
deosebit pe existenţa stării de lichiditate a plătitorilor şi realitatea operaţiunilor ce au făcut obiectul
facturilor pe seama cărora se solicită creditul. Se vor mai evalua condiţiile de bonitate şi aspectele
nefinanciare ale clienţilor în calitate de solicitatori de credite. Se va urmări dacă facturile respective nu au
fost creditate prin alte modalităţi sau nu au fost asigurate de o altă sursă de finanţare.
Ø avansurile în cont curent sau creditele de casă/trezorerie reprezintă un tip de raporturi de
credit ce se întemeiază pe o bună cunoaştere a activităţii întreprinderii, fără a fi consemnate prin contracte
relative la fiecare angajament. În fapt, aceste credite nu sunt acoperite prin garanţii reale sau personale.
Ele sunt menite să satisfacă necesităţile curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter
imprevizibil şi greu de localizat în obiecte care să reprezinte o garanţie veridică. Aceste credite nu au
termen fixat de rambursare;
Ø creditele de scont servesc pentru finanţarea subscrierii de titluri de credit şi pentru finanţarea
tranzacţiilor agenţilor economici la bursă. Băncile cormerciale vor acorda astfel de credite în următoarele
condiţii:
§ posesorul titlului de credit (trată, bilet de ordin etc.) trebuie să fie client al băncii la care se solicită
scontarea;
§ titlul trebuie să fie acceptat legal la plată;
§ intervalul de timp, din momentul prezentării la scont şi la scadenţă, nu va depăşi 12 luni.
Portofoliul titlurilor de credit, în vederea scontării, va fi însoţit de o cerere de scontare din care
trebuie să rezulte: datele de identificare ale beneficiarului, denumirea trasului şi banca acestuia, data
emiterii titlurilor, suma, data scadenţei, precum şi obligaţia expresă de a achita băncii taxa de scont.
Titlurile de credit depuse spre scontare vor fi înscrise într-un registru special.
ü Credite clasificate în funcţie de risc
Ø Creditele standard reprezintă tipul de credite ce nu implică riscuri în privinţa rambursării
ratelor scadente şi a achitării dobânzii la termen. Acestea sunt împrumuturi acordate clienţilor solvabili,
care desfăşoară o activitate rentabilă, având asigurate toate condiţiile tehnico-organizatorice ce pot genera
şi în perspectivă o performanţă financiară ridicată.
Ø Creditele supravegheate sunt creditele acordate unor clienţi cu o situaţie economico-
financiară bună în prezent, dar pentru care, în perspectivă, se prevăd unele greutăţi în menţinerea
performanţelor financiare la acelaşi nivel, ca urmare a unor posibile probleme de natură organizatorică,
care ţin de personal, de obiectul sau de ramura de activitate. Riscul de credit este minim.
Ø Creditele substandard sunt creditele acordate unor clienţi cu o situaţie economico-financiară
satisfăcătoare, în prezent însă tendinţa de înrăutăţire a activităţii lor este evidentă, existând riscul
imposibilităţii de a-şi onora integral datoria faţă de bancă. Există riscul ca pierderile să fie mai mari decât
creditul obişnuit, risc provocat de unul din factorii: situaţia financiară a debitorul este nefavorabilă sau se
înrăutăţeşte; asigurarea creditului este insuficientă se înrăutăţeşte; alţi factori nefavorabili, care trezesc
îngrijorarea privind imposibilitatea debitorului de a rambursa creditul în conformitate cu condiţii existente
de rambursare. Asemenea credite necesită o atenţie deosebită din partea conducerii băncii, deoarece există
probabilitatea ca banca să suporte pierderi dacă nu vor fi înlăturate neajunsurile.
Ø Creditele dubioase sunt împrumuturile incerte din punctul de vede ai rambursării creditelor şi
plăţii dobânzilor. Activitatea împrumutaţilor este nerentabilă, neasigurând fondurile necesare onorării 26
datoriilor. Probabilitatea pierderilor este extrem de mare, dar există factori importanţi, concreţi şi bine
argumentaţi care în curând se vor realiza şi vor putea contribui la ameliorarea situaţiei de rambursare a
creditului. Clasificarea acestor credite în categoria creditelor compromise se amână până la stabilirea
precisă stării creditului dat.
Ø Creditele compromise sunt împrumuturile care prezintă un risc pentru bancă. Activitatea
nerentabilă a împrumutaţilor determină incapacitatea acestora de a-şi onora obligaţiile faţă de bancă şi, în
consecinţă, acumulările de debite eronează garanţiile, banca neavând posibilitatea de a se proteja
împotriva riscului de neplată.

Tema 7. Creditul TR - S - Turi, Caracteristici PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

S-ar putea să vă placă și

Tema 7. Creditul TR - S - Turi, Caracteristici PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tema 7. Creditul TR - S - Turi, Caracteristici PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

TEMA 7. CREDITUL: TRĂSĂTURI, CARACTERISTICI 1

7.1 Apariţia, necesitatea şi definirea creditului.

7.1 Apariţia, necesitatea şi definirea creditului.

7.3 Elementele creditului: caracteristici.

Ø Subiecţii creditului (participanţii la raportul de credit) - creditorul şi debitorul, sunt

Analiza participanţilor la raportul de credite evidenţiază marea diversitate a acestora şi dimensiunile

7.4 Formele şi criteriile de clasificare a creditului.

S-ar putea să vă placă și