ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.

1
SĂRULEȘTI GARĂ
JUDEȚUL CĂLĂRAȘI
AN ȘCOLAR 2019-2020

ACTIVITATE METODICĂ

REFERAT

CLASA A III-A

FOLOSIREA METODELOR ACTIV-

PARTICIPATIVE ÎN CADRUL
ORELOR DE ȘTIINȚE LA CLASA A
III-A

28.11.2019

1
 MOTO: „Şcoala să nu fie nimic altceva, decât ateliere pline de activitate. Numai astfel
vor putea să probeze toţi, în propria lor practică, adevărul că: învăţând pe alţii ne
învăţăm pe noi înşine.”
Jan Amos Comenius
INTRODUCERE
Lumea zilelor noastre este într-o continuă schimbare, lucru care se întâmplă și în cadrul
sistemelor de învățământ. Cu cât știința și tehnica se modernizează, cu atât sistemul de
învățământ, într-o continuă adaptare, trebuie să caute și să utilizeze metode moderne atât în ceea
ce privește activitățile de predare, cât și pe cele de evaluare. Fiecare epocă aduce noutățile ei, iată
de ce este nevoie să împletim armonios metodele tradiționale cu cele moderne. Știm bine faptul
că în trecut cea mai mare pondere o aveau metodele de tip expozitiv, pe când acum, când ne
aflăm într-o epocă în care mijloacele tehnice ne sunt la îndemână și putem spune că sunt aproape
indispensabile și când elevul nu mai poate fi și nu mai trebuie tintuit tot timpul în bancă,
metodele utilizate la clasă sunt din ce în ce mai interactive, lucru care contribuie la însușirea
corectă și pentru o perioadă îndelungată a cunoștințelor.
Potrivit profesorului Romiță Iucu de la Universitatea din București, din punct de vedere
etimologic cuvântul metodă provine din termenul grecesc methodos care, la rândul lui, este
compus din doi termeni: odos (cale, drum) și metha (către, spre). Așadar, putem spune că, din
punct de vedere etimologic, metoda este o cale pe care profesorul o urmează și care duce la
realizarea obiectivelor prevăzute și îi determină, adeseori, pe elevi să găsească ei singuri calea
proprie de urmat în procesul învățării.
Metodele activ-participative moderne oferă elevilor roluri executive în efectuarea
sarcinilor de lucru și le oferă posibilitatea de a-și exprima liber opiniile, gândurile, sentimentele.
De asemenea, elevii au posibilitatea de a se asocia în perechi sau grupuri și de a colabora cu
scopul de a obține rezultatele scontate. Pe de altă parte, metodele activ-participative îi ajută pe
elevi să învețe unul de la celălalt și să se completeze unul pe celălalt.
M. Ionescu și V. Chiș afirmă, pe de altă parte, că „metoda de învăţământ este înţeleasă ca
un anumit mod de a proceda care tinde să plaseze elevul (şi/sau studentul – n.n.) într-o situaţie de
învăţare, mai mult sau mai puţin dirijată care să se apropie până la identificare cu una de
cercetare ştiinţifică, de urmărire şi descoperire a adevărului şi de legare a lui de aspectele
practice ale vieţii“. Așadar, elevul poate avea inițiativa în grup, dar poate, în același timp, să și
acționeze direct, căutând soluții și rezolvări la problemele supuse atenției.

CLASIFICARE CRITERIALĂ
În teoria și metodologia instruirii metodele sunt clasificate în funcție de diferite criterii:
criteriul istoric, criteriul gradului de generalitate, criteriul caracterului individual sau social, al
obiectivelor urmărite, al caracterului activității mintale, al tipului de experiență de învățare etc.
(vezi R. Iucu – Op.cit.). Metodele noi sau moderne, alături de așa-numitele metode vechi (clasice
sau tradiționale) au fost clasificate după criteriul istoric.

2
 În demersul nostru didactic e bine să pornim totdeauna de la premisa că, de cele mai
multe ori, elevul nu are înclinații către toate disciplinele de studiu, de aceea, cel puțin în cadrul
ciclului primar, considerăm că un dascăl care își iubește elevii are datoria de a-i îndruma către
acele sectoare în care dau dovadă de talent, către acele discipline pe care le studiază cu plăcere,
fără, însă, să le ignore pe celelalte. Tocmai de aceea prin utilizarea metodelor moderne sau
alternative ne propunem să punem în valoare înclinațiile elevilor către anumite discipline ori
direcții în care își manifestă înclinațiile.
Alte clasificări ale metodelor de predare-învățare-evaluare pot fi:
a) în funcție de activitatea dominantă în procesul instruirii:

- de predare:

 de prezentare, de urmărire a unor norme, prescripţii, reguli de tip algoritmic, prin

expunere,
 explicaţie, demonstraţie, programare, exerciţiu;
 de activizare a elevilor în predare, prin intercalarea metodelor şi procedeelor activ-
participative, a muncii independente sau în grupuri mici;
 de combinare a celor două modalităţi de predare, în variate proporţii de asamblare;
 de combinare a predării în mod expozitiv cu sarcini de învăţare euristică (de descoperire),
prin metode expozitiv-euristice;

- de învăţare:

 algoritmică:

 prin imitare de modele date;

 prin repetare, exersare, memorare;
 prin cunoaştere concret-intuitivă;
 prin algoritmizare, pas cu pas;

 euristică:

 prin observare nemijlocită;

 prin rezolvare de probleme deschise;
 prin experimentare;
 prin dezbateri, dialoguri euristice;
 prin cercetări în grup;
 prin simulare, modelare, aplicaţii;
 prin tehnici de creativitate (prezentate de noi);
 mixtă (prin combinarea celorlalte moduri);

- de evaluare.

b) în funcție de natura obiectivelor dominante:

3
  cognitive;
 afective;
 psihomotorii;
 în combinaţii variate ale lor;

c) în funcție de modul de dirijare a învăţării:

 de dirijare pas cu pas (algoritmice);

 de semidirijare (semialgoritmice);
 de nedirijare (creative);

d) în funcție de tipul de raţionament abordat:

 inductive;
 deductive;
 transductive;
 analogice;
 combinate.

Potrivit unei alte abordări taxonomice, în contextul disciplinei Științe ale naturii metodele se
clasifică și în funcție de următoarele criterii:

a) metode de comunicare:

 orală: explicația, conversația;

 scrisă: studiul cu manualul sau cu alte resurse;
 oral-vizuală: prin radio și televiziune, cu ajutorul filmelor sau al casetelor video/CD-
urilor;

b) metode de explorare:

 directă: observația organizată (dirijată), lucrări experimentale;

 indirectă: demonstrația (cu ajutorul obiectelor reale, cu ajutorul imaginilor, grafică),
modelarea etc.;

c) metode de acțiune:

 reală: exerciții și lucrări practice;

 simulată: jocul didactic;

d) I.A.C. (instruirea asistată de calculator):

 reprezintă o metodă modernă ce vine în sprijinul aplicării tuturor celorlalte metode de

predare învăţare.

4
 FOLOSIREA STRATEGIILOR ȘI METODELOR ACTIV-PARTICIPATIVE

Acestea nu trebuiesc rupte de metodele tradiționale, ci ele marchează un nivel superior în

spirala modernizării strategiilor didactice.

Prin metodele activ-participative se înțeleg toate situațiile și nu numai metodele active

propriu-zise în care elevii sunt puși și care-i scot pe aceștia din ipostaza de obiect al formării și-i
transformă în subiecți activi, coparticipanți la propria formare. „A activiza înseamnă, deci, a
mobiliza/angaja intens toate forţele psihice de cunoaştere ale elevului, pentru a obţine în procesul
didactic performanţe maxime, însoţite constant de efecte instructiv-educative, optimale în toate
componentele personalităţii.” Această direcţie importantă de modernizare a strategiilor didactice
valorifică achiziţiile cercetărilor psihopedagogice. Acestea subliniază că interiorizarea operaţiilor
în plan mintal trebuie să se realizeze pe baza acţiunilor în plan extern cu obiectele (Piaget,
Galperin), pun în evidenţă rolul grupului în care se învaţă pe baza conflictului socio-cognitiv
dintre participanţi (Doise ,Mugny). Psihologia cognitivă a subliniat importanţa mecanismelor de
procesare intelectuală a informaţiei primite (care presupune o implicare activă a structurilor
intelectului).
Puşi în situaţii variate de instruire, profesorii, împreună cu elevii trebuie să folosească acele
strategii didactice de tip activ-participativ, având în vedere şi valenţele formativ-educative ale
acestor metode, procedee, mijloace de învăţământ, moduri de organizare a învăţării. Efectele în
plan formativ-educativ se referă la implicaţiile lor asupra dezvoltării structurilor intelectuale ale
copilului (care vor conduce la noi acomodări, ce vor permite – în spiritul teoriei lui Piaget –
asimilări superioare). Sunt încercări în psihopedagogia contemporană de constituire a unei
adevărate didactici a intelectului, care să valorifice potenţialul intelectual al individului. Omul nu
este numai intelect, el are în substanţa sa originară şi capacitatea de a vibra în faţa lumii (prin
intermediul valorilor morale, estetice, religioase, profesionale, al „noilor educaţii”). Acestor
domenii trebuie să le acordăm atenţia cuvenită deoarece aici ne confruntăm cu cele mai mari
probleme, care vor avea consecinţe negative asupra proiectării viitorului.
Un lucru specific metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează
interacțiunea dintre mințile participanților, dintre personalitățile lor, ducând la o învățare mai
activă și cu rezultate evidente. Acest tip de interactivitate determină identificarea subiectului cu
situaţia de învăţare în care acesta este antrenat, ceea ce duce la transformarea elevului în stăpânul
propriei transformări şi formări. „Metodele interactive urmăresc optimizarea comunicării,
observând tendinţele inhibitorii care pot apărea în interiorul grupului” ( I. Pânişoară)
Interactivitatea presupune atât cooperarea – definită drept “forma motivaţională a afirmării
de sine, incluzând activitatea de avansare proprie, în care individul rivalizează cu ceilalţi pentru
dobândirea unei situaţii sociale sau a superiorităţii” – cât şi competiţia care este o „activitate
orientată social, în cadrul căreia individul colaborează cu ceilalţi pentru atingerea unui ţel
comun” (Ausubel). Ele nu sunt antitetice; ambele implică un anumit grad de interacţiune, în
opoziţie cu comportamentul individual.

De ce să folosim metode activ-participative?

Acestea trebuiesc folosite deoarece prezintă mai multe avantaje, după cum urmează:

5
- dacă avem de îndeplinit o sarcină simplă, activitatea de grup îi stimulează pe elevi, le
stimulează imaginația, competitivitatea, generează un comportament contagios, favorizează
obținerea soluției corecte în rezolvarea de probleme prin emiterea de ipoteze multiple și variate
(D. Ausubel);
- stimulează efortul și productivitatea elevilor;
- ajută la autoevaluare prin autodescoperirea propriilor capacități și limite;
- dinamica intergrupală favorizează personalitatea, elevii sunt capabili să aplice și să sintetizeze
cunoștințele în moduri variate și complexe; activitatea grupală îi ajută să învețe mai temeinic
decât în cazul lucrului individual;
- dezvoltă capacități de a lucra împreună, lucru care îi va ajuta în viață și în activitatea
profesională;
- dezvoltă inteligențele multiple și capacitățile specifice: inteligenței lingvistice, inteligenței
logico-matematice, inteligenței spațiale, inteligenței interpersonale și intrapersonale, inteligenței
naturaliste, inteligenței morale;
- stimulează și dezvoltă capacități cognitive complexe: gândirea divergentă, critică și laterală;
- permite împărțirea sarcinilor și a responsabilităților în părți mult mai ușor de realizat;
- timpul de soluționare a problemelor este de cele mai multe ori mai scurt, iar printr-o dirijare
adecvată sunt dezvoltate și diversificate priceperile, capacitățile și deprinderile sociale ale
elevilor;
- interrelaţiile dintre membrii grupului, emulaţia, sporeşte interesul pentru o temă sau o sarcină
dată, motivând elevii pentru învăţare;
- lucrul în echipă oferă elevilor posibilitatea de a-şi împărtăşi părerile, experienţa, ideile,
strategiile personale de lucru, informaţiile;
- se reduce la minim fenomenul blocajului emoţional al creativităţii;
- grupul dă un sentiment de încredere, de siguranţă, antrenare reciprocă a membrilor ce duce la
dispariţia fricii de eşec şi curajul de a-şi asuma riscul;
- interacţiunea colectivă are ca efect şi „educarea stăpânirii de sine şi a unui comportament
tolerant faţă de opiniile celorlalţi, înfrângerea subiectivismului şi acceptarea gândirii colective”.

Clasificarea metodelor şi tehnicilor interactive de grup

După funcţia didactică principală putem clasifica metodele şi tehnicile interactive de grup
astfel:
- Metode de predare-învăţare interactivă în grup:

 metoda predării/învăţării reciproce (Reciprocal teaching – Palinscar);

 metoda Jigsaw (Mozaicul);

6
 citirea cuprinzătoare;
 cascada (Cascade);
 STAD (Student Teams Achievement Division) – Metoda învăţării pe grupe mici;
 TGT (Teams/Games/Tournaments) – Metoda turnirurilor între echipe;
 metoda schimbării perechii (Share-Pair Circles);
 metoda piramidei;
 învăţarea dramatizată;

- Metode de fixare şi sistematizare a cunoştinţelor şi de verificare:

 harta cognitivă sau harta conceptuală (Cognitive map, Conceptual map);

 matricele;
 lanţurile cognitive;
 Fishbone maps (scheletul de peşte);
 diagrama cauzelor şi a efectului;
 pânza de păianjen (Spider map – Webs);
 tehnica florii de nufăr (Lotus Blossom Technique);
 metoda R.A.I. ;
 cartonaşele luminoase;

- Metode de rezolvare de probleme prin stimularea creativităţii:

 brainstorming;
 starbursting (Explozia stelară);
 metoda Pălăriilor gânditoare (Thinking hats – Edward de Bono);
 caruselul;
 multi-voting;
 masa rotundă;
 interviul de grup;
 studiul de caz;
 incidentul critic;
 Phillips 6/6;
 tehnica 6/3/5;
 Controversa creativă;
 Fishbowl (tehnica acvariului);
 tehnica focus grup;
 patru colţuri (Four corners);
 metoda Frisco;
 sinectica;
 Buzz-groups;
 metoda Delphi;

- Metode de cercetare în grup:

 tema sau proiectul de cercetare în grup;

 experimentul pe echipe;

7
  portofoliul de grup.

METODA EXPERIMENTULUI

Dintre toate metodele enumerate, alegem spre exemplificare metoda experimentului

deoarece considerăm că aceasta este una dintre metodele cele mai utilizate în cadrul activităților
de științe ale naturii.

Potrivit clasificării de mai sus, această metodă face parte dintre metodele de
cercetare/lucru în grup. Pentru obținerea unor rezultate cât mai complete, ea poate fi combinată
cu alte metode interactive, cum ar fi: metoda proiectului, metoda portofoliului, metoda „Gândiți,
lucrați în grup!”, metoda investigației, metoda explorării, cercetarea etc.

Fundamentarea teoretică a experimentului ca metodă ştiinţifică a fost făcută de

cercetătorul Claude Bernard în lucrarea “Introducere în studiul mediciniei experimentale” încă
din anul 1865. Dezvoltarea amplă a ştiinţelor actuale, varietatea care există chiar în interiorul
unei ştiinţe, a determinat o adaptare cu totul specifică a metodicii experimentale. Impusă
ştiinţelor particulare, metoda experimentală a determinat apariţia unor ramuri experimentale ale
ştiinţelor respective.
Experimentul este metoda de cercetare prin care se verifică o relaţie presupusă (dată în
ipoteză) dintre două fenomene prin provocarea şi controlul acestora de către experimentator.

8
 Experienţa este cunoaşterea care rezultă din toate împrejurimile şi trăirile nepremeditate,
întâmplătoare, fără a fi urmărit un scop precis.
Experimentul reprezintă o stare activă a subiectului, implică o activitate metodică,
orientată în scopul precis de verificare a unei ipoteze (presupuneri). Aceasta necesită activitate
intelectuală, complexă a omului de ştiinţă, a cercetătorului, care provoacă, organizează,
interpretează şi înţelege.

Tipuri de experimente
- Experiment de laborator - îndeplineşte condiţiile cele mai bune de manevrare a variabilelor şi
controlul acestora.
- Experiment natural – este experimentul pedagogic sau social.
- Experiment de verificare sau confirmare – este tipul fundamental, având ca scop verificarea
unei ipoteze formulate în prealabil. Ipoteza este rezultatul unei experienţe de explorare sau este
dedusă dintr-o teorie.
- Experiment pilot – este un experiment preliminar, prin care cercetătorul îşi verifică tehnicile de
lucru.
- Experiment invocat - în care variabila independentă este activă fără intervenţia cercetătorului
(exemplu – instalarea unor modificări fiziologice prin intermediul antrenamentului la altitudine).
- Experiment comparativ când subiecţii sunt grupaţi în grupa experimentală şi grupa martor (de
referinţă), iar rezultatele se compară între cele două grupe;
- Experiment constatativ când rezultatele se compară între testarea iniţială şi cea finală doar la o
singură grupă;
- Experiment cu un singur subiect (Studiu de caz experimental) întâlnit în special în cercetările
clinice, psihologice, fiziologice, terapeutice.

Variabilele şi controlul lor

Cercetările din domeniul activităţilor corporale vizează în mod deosebit manifestarea
particularităţilor manifestărilor de ordin motric, psihologic, sociologic şi somato - funcţional pe
care le determină utilizarea exerciţiilor fizice de un anumit tip orientate spre un scop precizat.
Experimentarea urmăreşte să stabilească cu precizie tipurile de relaţii dintre numeroasele forme
şi sisteme de organizare a exerciţiilor fizice şi diferite alte funcţii fiziologice, psihologice, sociale
etc. În cazul unei situaţii experimentale vom întâlni:
- răspunsurile elevului (R);
- situaţia experimentală (S) propriu-zisă;
- personalitatea individului (P).
Pe baza relaţiei dintre aceste componente se poate afirma că răspunsul (conduita)
individului este în funcţie de relaţia de interacţiune dintre situaţii şi personalitate.
Din punct de vedere al activităţilor corporale aceste situaţii vor fi astfel:
- conduita poate fi: evoluţia procesului de recuperare într-o afecţiune, reactivitate la efort,
conduită motrică, manifestări psihice în situaţii de învăţare sau consolidare, manifestări psiho-
sociale etc.
- situaţiile pot fi: stimulările ambianţei, (altitudine, temperatură, anotimp, spaţiu închis),
stimulările specifice (genul de exerciţii, structura lor, intensitatea acestora, durata), tipurile de
activităţi (refacere, recuperare, reintegrare etc.).

9
 - personalitatea prezintă diferite niveluri de integrare şi particularităţi de ordin somatic,
motric, fiziologic, psihic la vârste, sexe şi afecţiuni diferite.
Factorul manipulat de către experimentator se numeşte variabilă independentă, iar
factorul modificat de acesta se numeşte variabila dependentă.
De exemplu: într-un experiment în care se urmăreşte eficacitatea unui complex de exerciţii
pentru recuperare, variabila independentă va fi constituită chiar din aceste exerciţii, iar progresul
realizat va fi variabila dependentă. Deci variabila independentă poate fi un anumit exerciţiu
orientat spre un scop bine precizat, un program de exerciţii, o anumită planificare sau programare
a unor mijloace, implementarea unor aparate sau tehnologii moderne în procesul de recuperare.
Iată cum ar arăta schematic o situaţie experimentală:

Categoria se subiecţi Situaţie Rezultat

Grupa martor (de control) A X
Grupa experimentală A + V.I. Y

A = situaţie; V.I. = variabila independentă ; X – Y = variabila dependentă

Experimentul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi în special aceea ca asupra
elevilor să nu mai acţioneze şi alţi factori care ar putea influenţa rezultatele. Pentru rigoarea
rezultatului cercetării, experimentarea se organizează pe două grupe (martor sau de control şi
experimentală) care au la începutul experimentului acelaşi nivel al dezvoltării factorului urmărit.
Controlul variabilelor. Una dintre condiţiile fundamentale ale experimentului constă din
modificarea unei singure variabile, păstrând toate celelalte condiţii constante. Este deosebit de
necesar ca experimentatorul să ia toate măsurile pentru ca modificările variabilei dependente să
fie datorate numai acţiunii variabilei independente. Într-o exprimare riguroasă, controlul
înseamnă asigurarea condiţiilor de repetabilitate, ori de câte ori se reia cercetarea.
Pentru controlul variabilelor experimentale se aplică două tehnici:
1. Neutralizarea acelor variabile care nu pot fi menţinute constante.
2. Alcătuirea unor planuri experimentale cu mai multe variabile pentru a desprinde, prin
analiză ponderea lor relativă asupra rezultatelor.
Controlul sau administrarea variabilei independente trebuie realizată cu exactitate, după
protocoale riguros întocmite în ceea ce priveşte genul de stimuli (exerciţii), dozarea şi
succesiunea lor în timp, cu grija diferenţierii de alte tipuri de stimuli care ar putea influenţa
variabila dependentă.

Organizarea experimentelor
1. Selectarea subiecţilor şi alcătuirea grupelor experimentale trebuie să fie în concordanţă
cu ipoteza de lucru. De regulă experimentarea se face se face utilizând două grupe de subiecţi:
unul asupra căruia se aplică variabila independentă, numit grup experimental, iar unul asupra
căruia nu acţionează această variabilă, numit de control sau martor. Aceste grupuri se mai
numesc şi eşantioane obţinute din selecţia subiecţilor dintr-o populaţie. Selectarea eşantioanelor
trebuie să se facă astfel încât ele să nu difere, în ceea ce priveşte caracteristicile esenţiale ale
populaţiei din care au fost selectate şi să fie reprezentative.
2. Efectuarea testărilor iniţiale. Experimentatorul stabileşte o categorie de teste care vor
trebui să evidenţieze efectul utilizării variabilelor independente. De asemenea, aceste testări se
vor realiza strict în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi aparate şi instrumente de măsură şi control.
Astfel, putem avea de-a face cu mai multe categorii de teste şi anume: măsurători somatice,

10
fiziologice, testări motrice, psihice, sociologice. Aceste testări vor fi iniţiale – atunci când se
efectuează la începutul experimentului; intermediare – în timpul experimentului (pentru a se
verifica efectele variabilelor la un moment dat); finale – la sfârşitul cercetării (pentru a se
evidenţia valoarea variabilei dependente).
3. Derularea experimentului, când se urmăreşte să se respecte aceleaşi condiţii la cele
două grupe, singura diferenţă constituind-o variabila independentă care va fi aplicată la grupa
experimentală.
4. Testarea finală – reluarea testărilor iniţiale în aceleaşi condiţii, cu aceleaşi instrumente.
5. Interpretarea datelor. După efectuarea testărilor finale se face diferenţa dintre testarea
iniţială şi cea finală pentru fiecare grupă separat şi apoi comparativ între cele două grupe. În
această etapă se folosesc, în special, parametri tendinţei centrale (media aritmetică, modulul,
mediana, dispersia, amplitudinea). Se calculează pragul de semnificaţie utilizându-se testul “T”,
pentru a se verifica dacă rezultatele obţinute se datorează întâmplării, a unor factori subiectivi
sau ca urmare a introducerii variabilei independente.
6. Determinarea concluziilor şi formularea recomandărilor practice.

Putem concluziona afirmând că dacă ne dorim rezultate optime atât în procesul învățării,
cât și în procesul formării personalității elevilor, este necesar să împletim cu profesionalism
metodele activ-participative între ele, dar și cu cele tradiționale.

11
12