Abuzul de drept

Abuzul de drept, este o faptă ilicită constând în exercitarea drepturilor subiective într-
un mod contrar scopului lor social economic, legii sau regulilor de convieţuire socială.
Cazurile cele mai caracteristice de abuz de drept sunt: exercitarea unui drept subiectiv
exclusiv în scopul de a păgubi pe altul, de a face şicane altuia şi de a obţine foloase ilicite.
Abuzul de drept se poate înfăţişa sub forma unor acte de comisiune (cum este cazul
proprietarului fondului dominant care continuă exercitarea servitutii constituite în defavoarea
fondului aservit şi după ce aceasta nu mai prezintă nici un interes pentru el) sau sub forma
unor acte de omisiune (cum este cazul refuzului sau întârzierii exercitării unui drept de către
titularul său, dacă prin aceasta se prejudiciază persoanele interesate ca dreptul respectiv să fie
exercitat la timp). Majoritatea drepturilor subiective consacrate prin normele dreptului civil
sunt susceptibile de exercitare abuzivă;
Fac excepţie doar drepturile subiective prin a căror exercitare, indiferent de condiţiile în
care aceasta are loc, nu se lezează interesele altuia sau ale societăţii (ca, de ex., dreptul
oricărui coproprietar de a cere oricând lichidarea stării de co- proprietate şi individualizarea
cotei sale din bunurile aflate în proprietate comună pe cote părti etc.
Abuzul de drept se poate manifesta atât în relaţiile extracontractuale (sub forma
exercitării abuzive a oricărui drept real, a exercitării în scop de şicană a unei acţiuni în justiţie
ori a unei căi de atac, precum şi sub orice altă formă în care exercitarea sau abţinerea de la
exercitarea anumitor drepturi subiective ar avea ca rezultat vătămarea intereselor generale ale
societăţii sau a intereselor personale ale altui subiect de drept), cât şi în planul relaţiilor
contractuale, unde se întâlneşte fie cu ocazia încheierii contractului (spre ex., proprietarul
condiţionează încheierea convenţiei prin care autorizează pe chiriaş să facă investiţii
în locuinţă în vederea sporirii confortului, de exonerarea sa de obligaţia rambursării acestor
investiţii sau de acceptarea de către chiriaş a majorării imediate a chiriei), fie pe parcursul
executării contractului (cum ar fi exercitarea abuzivă de către vânzător a dreptului de
retenţie), fie cu ocazia încetării contractului (ca, de ex. : revocarea intempestivă a mandatului
dat unei persoane, rezilierea abuzivă a unui contract de societate ete.). Constituind o faptă
ilicită, abuzul de drept antrenează, în condiţiile legii, răspunderea civilă delictuală a celui
care-l săvârşeşte.
Elementele constitutive ale abuzului de drept se conturează din săvârşirea în principal
cu vinovăție, în subsidiar, fără vinovăție, de către o persoană a unei fapte vătămătoare
situației altei persoane sau ordinii de drept, ca urmare a modului de concepere sau de
exercitare a folosinţei unui drept legitim, în pofida regulilor bunei-credinţe şi pentru
obţinerea unei satisfacţii sau cu neobservarea insatisfacţiei produse terţului.
Prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, legiutorul a înţeles să legifereze opiniile
doctrinare şi jurisprudenţarea cu prvire la abuzul de drept. Astfel, abuzului de drept îi este
consacrată o reglemenatare expresă prin art. 15 din Noul Cod Civil care arată că: „Niciun
drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi
nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Aşadar, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă
atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a
vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credinţe.
Un alt articol inovator adus de Noul Cod Civil este art. 1353, care prevede că „cel care
cauzează un prejudiciu prin exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepţia
cazului în care acesta este exercitat abuziv” . Astfel, se va considera exercitare abuzivă
neutilizarea dreptului în realizarea scopului său, ci intenţionând a vătăma altă persoană sau
încălcând principiul bunei-credinţe. Este important ca Noul Cod Civil a tratat problema
abuzului de drept intrucat legislatia anterioara nu cuprindea predeveri exprese in materia
respectiva. Cu toate acestea, dispozitiile art. 57 din Constitutia Romaniei si cele art. 3 din
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, printr-o interpretare
sistematica, puteau constitui temei legal pentru invocarea abuzului de drept.
Reglementarea in terminis a noţiunii de abuz de drept în cuprinsul N.C.C. este oportună şi,
altminteri, de mult aşteptată, faţă de numeroasele situaţii din practică în care s-a dovedit a fi
necesară antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat prin exerciţiul
abuziv al drepturilor unei persoane.
De aceea, faţă de situaţiile din practică în care s-a acreditat ideea existenţei unui abuz de
drept, coroborat însă cu reticenţa instanţelor de judecată de a-l sancţiona, explicabilă şi prin
lipsa unei norme juridice exprese, reglementarea acestei noţiuni în N.C.C. este binevenită,
creând premisele extinderii soluţiilor jurisprudenţiale în materie.
Răspunderea pentru abuzul de drept rămâne în noua reglementare o formă particulară de
manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absenţa
vinovăţiei şi a prejudiciului cauzat unei alte persoane. Din punct de vedere constitutiv, prima
ipoteză a exercitării dreptului – în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul – conține reflectarea
relei-credințe în exercitarea dreptului, ca urmare a inserării exprese a existenței unui scop
îndreptat către vătămarea sau păgubirea altuia.
Reaua-credință se fondează pe atitudinea motivațională a persoanei de a prevede
rezultatul păgubitor urmărind sau acceptând producerea lui şi poate fi suprapusă formelor
intenției definite prin art. 16 alin. 2 din Cod. Se poate obiecta că prevederea expresă de către
legiuitor a scopului în cadrul normei impune mai degrabă considerația că numai exercitarea cu
intenție directă a deturnării dreptului ar caracteriza prima ipoteză a art. 15. Cu toate acestea,o
astfel de interpretare nu se pliază pe răspunderea în materie civilă, relevanţa ei valorificându-
se cu deosebire în materia penală a încălcării drepturilor. Pe aceeaşi linie de răspuns, dată
fiind diversitatea și subtilitatea formelor de abuz de drept, respectiv a evidenţei şi importanţei
prejudiciului, prevederea şi acceptarea rezultatului, chiar neurmărit, se înscriu în folosul
nelegitim obţinut de abuzator, în satisfacția acestuia produsă nu de exerciţiul propriului drept,
ci de vătămarea sau paguba suferită de cel prejudiciat.
Referitor la cea de-a doua ipoteză de exercitare a dreptului – într-un mod excesiv şi
nerezonabil, contrar bunei-credințe – atitudinea motivaţională angajează formele culpei
dezvăluite prin poziţionarea întrebuinţării dreptului în lumina bunei-credințe.
A doua ipoteză validează însă şi o interpretare extensivă a excesului şi nerezonabilităţii în
exercitarea dreptului îmbogăţind sfera conceptuală a abuzului şi implicit a răspunderii cu
ştergerea cerinţei de a exista o formă de vinovăţie subliniind interesul de a se dovedi numai
vătămarea terţului.
Astfel, elementele constitutive ale abuzului de drept se conturează din săvârşirea în
principal cu vinovăție, în subsidiar, fără vinovăție, de către o persoană a unei fapte
vătămătoare situației altei persoane sau ordinii de drept, ca urmare a modului de concepere
sau de exercitare a folosinţei unui drept legitim, în pofida regulilor bunei-credinţe şi pentru
obţinerea unei satisfacţii sau cu neobservarea insatisfacţiei produse terţului.
O problemă discutabilă în jurisprudenţă va fi aceea de a stabili până la ce limită o persoană,
exercitându-şi un drept, poate fi considerată de bună-credinţă. Aceasta, cu atât mai mult cu
cât, legiuitorul N.C.C. nu mai prevede drept condiţie săvârşirea abuzului de drept cu intenţie
(cum este cazul primei ipoteze,„în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul”), ci acesta ar putea
fi cauzat şi din culpă. În condiţiile în care N.C.C. nu stabileşte modul în care poate fi
sancţionat abuzul de drept, cel ce se face vinovat de abuz de drept va putea fi obligat de
instanţă, în temeiul principiilor generale ale răspunderii civile, la repararea prejudiciului în
forma pe care judecătorul o va aprecia potrivită în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei
deduse judecăţii.
 Fiind o materie delicată şi controversată, pe larg dezbătută de jurisprudenţă şi doctrină,
se simţea nevoia ca soluţiile legislative avansate să valorifice experienţa românească şi să
exprime o concepţie proprie în fundamentarea lor. Constatăm însă că enunţul de la art. 15 din
noul Cod civil potrivit căruia “niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe” este aidoma
celui de la art. 7 din Codul civil Quebec, fiind preluată inclusiv forma negativă a exprimării
normative.
Noile prevederi legale îmbrăţişează concepţia eclectică despre abuzul de drept, prima
ipoteză evocând criteriul subiectiv prin trimiterea la scopul vătămării sau păgubirii altuia, ceea
ce presupune raportarea la subiectivitatea autorului cât şi criteriul obiectiv prin raportarea
exercitării excesive şi nerezonabile a dreptului la standardul bunei-credinţe.
În concluzie, potrivit noii reglementări prevăzută de N.C.C., situaţiile în care un drept poate fi
exercitat abuziv, este unul foarte larg, sens în care va reveni instanţei de judecată sarcina să
stabilească, în concret, în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, dacă acesta a fost deturnat
de la finalitatea sa, aspect care, în practică, va putea da naştere unor soluţii jurisprudenţiale
neunitare, dar ar mai tempera elanul unor justiţiabili de a întrebuinţa inutil resurse umane şi
materiale extrem de costisitoare ştiind bine că justiţia în România este extrem de scumpă.

Speță

Abuzul de drept

Răspundere civilă delictuală. Cumulul răspunderii civile cu răspunderea penală.

Răspunderea pentru faptă proprie a administratorului unei societăți comerciale cu răspundere
limitată

 Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 12, art. 36, art. 40, art.
1357

 Legea 287/2009 privind Codul civil, rep.: art. 15, art. 14

 Codul civil de la 1864: art. 998

1. Administratorul unei societăţi comerciale cu răspundere limitată – persoană fizică –

are calitatea procesuală pasivă în litigiile având ca obiect angajarea răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie, constând în prejudicierea statului ca urmare a nerespectării
unor dispoziţii legale aplicabile societăţilor comerciale, precum şi tuturor operaţiunilor
economice.

2. Răspunderea penală a administratorului societăţii comerciale nu înlătură răspunderea

civilă delictuală pentru pagubele astfel produse.

3. Reglementarea expresă în noul Cod civil (art. 15) a abuzului de drept nu este de
natură a modifica/înlătura criteriile de apreciere a abuzului de drept statuate în jurisprudenţă şi
doctrină, consacrate până la intrarea în vigoare a noului Cod civil;
 4. Reaua-credinţă în exercitarea drepturilor subiective civile presupune dovada unei
intenţii calificate, răufăcătoare, a intenţiei de a vătăma, asociată cu întrebuinţarea unor
mijloace viclene, frauduloase sau cel puţin vexatorii. Simpla promovare a unei acţiuni în
justiţie, cu consecinţa respingerii ei, chiar şi pentru absenţa calităţii procesuale pasive a
pârâtului în cauză nu dă reclamantului dreptul la despăgubiri pe temeiul abuzului de drept, în
condiţiile art. 12 C. pr. civ.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 142 din 11 mai 2016, Prof. univ. dr. L.B.)

Prin decizia civilă nr. 142 din 11 mai 2016, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul
reclamantei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara (DGRFP Timişoara),
prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin (AJFP Caraş-Severin)
împotriva sentinţei civile nr. 2975/15.12.2015, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în
dosarul nr. 216/290/2015, schimbând în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea
reconvenţională formulată de G. O.-C. împotriva pârâtei reconvenţionale DGRFP Timişoara
prin AJFP Caraş-Severin pentru daune morale, înlăturând obligaţia reclamantei la plata către
pârâtă a cheltuielilor de judecată, sentinţa fiind în rest menţinută. Curtea a reţinut nelegalitatea
şi netemeinicia hotărârii Tribunalului Caraş-Severin din perspectiva modului de soluţionare al
excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului cu consecinţa respingerii acţiunii
reclamantei, cât şi din perspectiva modului de soluţionare al cererii reconvenţionale formulată
în cauză, admisă de tribunal, cu consecinţa obligării pârâtei reconvenţionale, reclamantă în
cauză la plata către reclamantul reconvenţional, pârât în cauză 11 a sumei de 7000 euro
(31.103,8 lei) cu titlu de daune morale, în condiţiile art. 12 C. pr. civ., derivate din exercitarea
abuzivă de către pârâta reconvenţională a dreptului de a formula acţiunea în justiţie pendinte
împotriva reclamantului reconvenţional, pârât în cauză. În cauză s-a reţinut că reclamanta
DGFP Caraş-Severin prin AJFP Caraş-Severin, a chemat în judecată pe pârâtul G.O.-C., care
în calitate de administrator al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată (SC R.W.
S.R.L.) a prejudiciat bugetul consolidat al statului cu suma de 5.115.512 lei, prin încălcarea
unor dispoziţii legale, care reglementează încheierea contractelor de muncă, acordarea de
drepturi salariale angajaţilor temporari, precum şi a unor drepturi derivate din detaşări,
deplasări etc., modul de impozitare a veniturilor din salarii şi contribuţii sociale datorate de
angajat şi angajator, declararea obligaţiilor legale de plată. Tribunalul a reţinut lipsa calităţii
procesuale pasive a pârâtului, persoană fizică, dat fiind că nu există un raport juridic fiscal
între reclamantă şi pârât, care nu are calitatea de contribuabil, simpla calitate de administrator
al unei societăţi comerciale neputând echivala cu dobândirea calităţii procesual pasive. Sub
acest aspect, acţiunea reclamantei a fost respinsă. Curtea a reţinut greşita soluţionare a
excepției lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, apreciind că acesta are calitate
procesual pasivă, căci a fost chemat în judecată pentru acoperirea unei pagube produse
statului prin fapta sa ilicită, constând în încălcarea unor dispoziţii legale care reglementează
activitatea societăţilor comerciale, precum şi toate operaţiunile economice, context în care s-a
apreciat că legea instituie în astfel de condiţii o răspundere pentru faptă proprie
administratorului societăţii comerciale, iar nu societăţii comerciale, ca persoană juridică,
întrucât administratorul este un reprezentant legal, organ al societăţii, căruia îi incumbă o
răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziţii legale prevăzute în Legea nr.
31/1990 sau în alte legi speciale aplicabile societăţilor comerciale, precum şi tuturor
operaţiunilor economice, sens în care sunt incidente dispoziţiile art. 998 din Codul civil de la
1864, respectiv art. 1357 din noul Cod civil, care antrenează răspunderea civilă delictuală
pentru fapta proprie, fapta ilicită constând în încălcarea unor dispoziţii legale de drept al
muncii, drept fiscal, drept procedural fiscal, legea contabilităţii, legea societăţilor comerciale
(dr. civil), Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală ş.a asemenea, expres individualizate
în acţiunea reclamantei. Mai mult, Curtea a reţinut că pârâtul a avut calitatea de suspect, cu
referire la infracţiunea de evaziune fiscală, cauza penală fiind clasată de Parchetul de pe lângă
Tribunalul Caraş-Severin în raport cu intervenţia unei clauze de nepedepsire, prevăzută de art.
16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., prin aceea că pârâtul suspect a achitat paguba produsă ca urmare
a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, de 37.814 lei, astfel cum rezultă din Ordonanţa de
clasare, pronunţată în dosarul nr. 447/P/2012 al Parchetului.

De altfel, Curtea a reţinut că temeiul acţiunii promovate de către reclamant este însăşi
Ordonanţa Parchetului în care se arată că pentru diferenţa de prejudiciu reclamantul poate uza
de căi extrapenale, evaziunea fiscală fiind reţinută doar cu referire la suma de 37.814 lei,
menţionată. Soluţia de respingere a acţiunii reclamantei a fost menţinută de Curte în raport cu
stingerea ex lege a pagubei, prin înlăturarea obligaţiilor fiscale ca efect al Legii nr. 209/2015
privind anularea unor obligaţii fiscale, lege care a intrat în vigoare în cursul procesului,
respectiv la data de 16 noiembrie 2015. 12 Relativ la cererea reconvenţională, Curtea a reţinut
nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii Tribunalului, în raport cu împrejurarea că în cauză nu
sunt întrunite condiţiile abuzului de drept, prevăzut de art. 15 C. civ., cu consecinţa obligării
reclamantei, pârâtă reconvenţională la plata unor daune morale, întrucât principiul non bis in
eadem nu este incident în cauza de faţă, care pune în discuţie raportul dintre răspunderea
penală (antrenată în sarcina pârâtului, reclamant reconvenţional pentru săvârşirea infracţiunii
de evaziune fiscală) şi răspunderea civilă delictuală (pentru diferenţa de prejudiciu, pretins
derivată din fapta ilicită constând în încălcarea unor dispoziţii legale de către pârâtul în
cauză), dat fiind că, cumulul celor două forme de răspundere este permis, astfel că reclamanta
nu a comis un abuz de drept prin chemarea în judecată a pârâtului prin acţiunea pendinte,
acţiune prin care reclamanta a solicitat exclusiv obligarea pârâtului la plata diferenţei de
prejudiciu rezultată din scăderea sumei achitate de către pârât în cauza penală. Mai mult,
Curtea a reţinut că reclamanta era obligată să-l acţioneze în judecată pe pârât, natura şi
obiectul activităţii sale obligând-o la recuperarea pagubei aduse bugetului statului, pe de o
parte, iar, pe de altă parte o asemenea obligaţie derivă din însuşi conţinutul ordonanţei de
clasare a Parchetului, care sugerează reclamantei urmarea unor căi extrapenale pentru
recuperarea diferenţei de prejudiciu. Totodată, Curtea a reţinut că, reglementarea expresă a
abuzului de drept în noul Cod Civil (art. 15 ) şi a consecinţelor acestuia (art. 12 C. pr. civ.) nu
este de natură a modifica criteriile de apreciere a abuzului de drept, consacrate în
jurisprudenţă şi doctrină până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, astfel că pentru
existenţa abuzului de drept se impune, în continuare, identificarea relei-credinţe în exercitarea
drepturilor subiective, aceasta presupunând o intenţie calificată, răufăcătoare, subordonată
unui scop nelegitim, anume de a obţine ceva ce în mod obişnuit, prin căile legale nu s-ar putea
obţine, respectiv o intenţie de a vătăma, asociată cu întrebuinţarea unor mijloace viclene,
frauduloase sau cel puţin vexatorii, fapte conexe ce ar rezulta din actele folosite sau anumite
mijloace de probă, neindentificate însă în prezenta cauză. Simpla respingere a unei acţiuni,
chiar şi pentru lipsa calităţi pasive nu activează, în favoarea pârâtului în cauză, dispoziţiile art.
15 C. civ. şi art. 12 C. pr. civ. În egală măsură, Curtea a reţinut că legalitatea actelor fiscale,
constatatoare a pagubei reclamate, emise de agenţii fiscali ai reclamantei face obiectul unui alt
control jurisdicţional, nefinalizat prin pronunţarea unei hotărâri definitive, astfel că alegaţiile
tribunalului, relative la nelegalitatea, irealitatea, caracterul mincinos al imputaţiilor aduse
pârâtului prin actele administrative constatatoare ale pagubei au fost înlăturate de Curte,
acestea neputând fi validate ca şi criterii obiective de apreciere a abuzului de drept.

Mai mult, Curtea a reţinut că dreptul la daune morale al pârâtului întemeiat pe afectarea
de către reclamant a unor drepturi personale nepatrimoniale nu poate fi satisfăcut şi în raport
cu împrejurarea că pârâtul nu a uzat de dispoziţiile art. 72, art. 73 C. civ., care reglementează
asemenea drepturi (demnitate, imagine) în sprijinul cererii sale reconvenţionale, pe de o parte,
iar, pe de altă parte, asemenea încălcări nu au fost probate în cauza de faţă, care pune în
evidenţă că în cadrul plângerii penale formulată de către reclamantă împotriva pârâtului
pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, Parchetul a început urmărirea penală
împotriva pârâtului suspect, clasarea cauzei fiind impusă de o cauză 13 de nepedepsire
determinată de achitarea prejudiciului produs prin infracţiune, iar nu de absenţa vinovăţiei
pârâtului sau de inexistenţa infracţiunii. Curtea a reţinut că reclamanta a justificat un interes
legitim în promovarea acţiunii pendinte, acela de a recupera paguba constatată în cuprinsul
Raportului de inspecţie fiscală, raport valid la data judecăţii prezentei cauze.