PSIHOLOGIA MEDICAMENTULUI, COMPLIANŢA TERAPEUTICĂ ŞI

MODALITĂŢI DE OPTIMIZARE A ACTULUI MEDICAL PRIN

MIJLOACE PSIHOLOGICE
Termenul de psihologie a medicamentului este un termen introdus in literatura de
specialitate de Iamandescu în 1997. El se referă la aspectele psihologice care apar în
momentul în care subiectul se află în relaţie cu medicamentul. Sub aspect psihologic,
distingem trei etape în cadrul acestei relaţii.
1. Momentul prescrierii medicamentului. În această etapă, factorul psihologic principal
se referă la efectul placebo. Placebo reprezintă o formă medicamentoasă identică
cu cea a unui medicament, dar fără substanţa activă a acestuia. Caracterele generale ale
efectului placebo sunt:
(a) Substanţa administrată este inertă farmacodinamic;
(b) Efectul este simptomatic;
(c) Durata efectului este de regulă scurtă;
(d) Acţiune nespecifică;
(e) Instalarea efectului este rapidă.
Efectul placebo este explicat prin expectanţele subiecţilor vis-a-vis de efectul scontat al
medicamentului prescris. Altfel spus, efectele medicamentului de tip placebo sunt
congruente şi determinate de expectanţele subiecţilor referitoare la efectul placebo.
2. Momentul acţiunii farmacologice a medicamentului. În afara efectului benefic pe
plan somatic şi psihologic, medicamentele exercită şi o serie de efecte adverse (ex. reacţii
alergice, anxietate, ameţeli etc.). Aceste efecte adverse devin stimuli cu valoare psihologică
încărcată care pot interfera ulterior - ca urmare a prelucrării lor cognitive - cu buna derulare
a tratamentului medicamentos.
3. Momentul bilanţului. Aici analiza psihologică se referă la analiza costuri beneficii a
tratamentului medicamentos şi la decizia continuării sau renunţării la tratamentul ţintă. În
cazul în care tratamentul a fost reuşit, analiza psihologică se referă şi la dezvoltarea
încrederii pentru eventuale readministrări. Din punct de vedere psihologic, un caz
particular este dependenţa de medicamente. Această dependenţă poate implica atât o
dependenţă fizică cât şi una psihică. Modul în care se tratează aceasta din punct de vedere
psihologic va fi discutat la capitolul tulburărilor legate de consumul de substanţe.
COMPLlANȚA TERAPEUTICĂ
Complianţa se referă la supunerea la opinia unei majorităţi sau supunerea la ”autoritate"
sub influenţa presiunii sociale, a grupului; nu întotdeauna cei ce se conformează îşi
modifică şi convingerile personale. Conformarea socială se face în vederea obţinerii unei
recompense sociale (aprobare, acceptare, etc.) sau în vederea evitării sancţionării sociale
(dezaprobare, rejecţie).
Complianţa terapeutică se referă la un raport explicit între comportamentul bolnavului
şi instrucţiunile clinice. Acest raport poate determina trei situaţii posibile:
1. hipercomplianţă - care poate merge până la adăugarea unor mijloace terapeutice
neindicate;
2. complianţa normală care se înscrie în cadrul prescripţiilor terapeutice;
3. hipocomplianţă - care poate merge până la noncomplianţă şi refuzarea prescripţiilor
terapeutice.
Factorii de care depinde complianţa terapeutică sunt:
(a) Natura prescripţiilor terapeutice: complexitate acestora, consecinţele lor şi eşecul
anterior al unor astfel de prescripţii;
(b) Medicul: prestigiul său, calităţile relaţionale cu bolnavul etc.;
(c) Bolnavul: nivelul de înţelegere, tipul de personalitate;
(d) Boala: severitatea bolii, evoluţia acută sau cronică a acesteia etc.;
(e) Anturajul: experienţa şi atitudinile acestuia faţă de tratament
Complianţa terapeutică presupune corespondenţa între indicaţiile terapeutice sau
prohibiţiile formulate de medic şi asumarea, aplicarea lor efectivă de către pacient.
Noncomplianţa terapeutică se referă la nerespectarea indicaţiilor terapeutice.
Exemple de noncomplianță:
- nerespectarea, remanierea din proprie iniţiativă a medicaţiei
- nerespectarea regimului dietetic, a stilului de viaţă recomandat de medic
- nerespectarea planificării controalelor medicale
- solicitarea externării contrar avizului medical, utilizarea ineficientă a unor resurse
materiale (medicamente scumpe, etc.) Această definiţie este tributară modelului biomedical
al bolii, în care bolnavul are un rol pasiv, de acceptare, supunere la autoritatea medicală în
virtutea viziunii reducționiste conform căreia bolile sunt datorate exclusiv leziunilor
morfopatologice şi fiziopatologice. iar medicii sunt autorităţile supreme în materie de
diagnostic şi tratament. Din punctul de vedere al modelului paternalist al relaţiei medic
-pacient, un pacient compliant este un pacient bun pe când unul noncompliant este un
pacient rău. Aderența la tratament presupune colaborarea voluntară a pacientului, acțiunile
acestuia fiind în consens cu un plan terapeutic prestabilit, elaborat în contextul unei
tranzacţii profesionale Medic-Pacient, în care ambii au înțeles punctul de vedere al
fiecăruia şi au găsit soluţii: reciproc acceptabile.
Variabile ce intervin în edificarea aderenţei la tratament:
1.Caracteristicile individuale ale pacientului:
a. Factorii cognitivi precum înţelegerea instrucţiunilor care trebuie clar formulate de către
medic, memorizarea instrucţiunilor (de obicei sunt reţinute alte informaţii şi mai puţin cele
legate de tratament), acuratețea percepţiilor, a ceea ce medicul aşteaptă de la pacient
Atenţie, nu toţi pacienţii au predispoziţia de a spune dacă au înțeles şi nici toţi medicii nu
au capacitatea de a sesiza dacă pacienţii lor au înţeles indicaţiile
b. Mecanismele psihologice de apărare sunt procese psihologice de natură inconştientă, cu
derulare automată, ce interferează cu modalităţile de percepere a realităţii şi care au rolul
reducerii trăirilor anxioase. Exemple: negarea bolii, raţionalizarea bolii etc.
c. Tipul de coping. care se defineşte ca şi un set de tactici adaptative învăţate, aplicare în
vederea controlului sau atenuării impactului psihologic al stării de stres. Există mai multe
tipuri de coping: centrat pe problemă sau centrat pe emoţie.
d modalităţile de conceptualizare a bolii evidențiate prin reprezentările sociale ale bolii
influenţate de gradul de penetrare a informaţiilor ştiinţifice în rândul populaţiei, de tradiţii,
obiceiuri culturale, mituri etc. Aceste scheme cognitive se referă la modalităţile de
identificare a stării de sănătate şi a bolii, la consecințele percepute, la cauzalitatea bolii şi
modul de evoluţie şi tratamentul adecvat
e. Factori sociali precum lipsa sau prezenţa suportului social, relaţii familiale armonice sau
dizarmonice, lipsuri materiale, etc.
f. Factori demografici: vârstnicii au o complianță mai scăzută datorită problemelor de
memorie, vedere, etc. Copiii au o complianţă mai bună decât a adolescenţilor pentru că
aderenţa lor la tratament e influenţată de părinţi.
g. Asumarea rolului de bolnav
2. Caracteristicile schemei terapeutice:
- complexitatea schemei dată de supraîncărcarea informaţională duce la prelucrarea
incorectă a informaţiilor, cu aproximarea lor, ceea ce duce în final la noncomplianţă
- gradul de cunoaştere a acţiunilor farmacologice ale medicamentelor creşte complianţa
- prezenţa efectelor adverse scade complianța
3. Caracteristicile bolii:
- complianța este mai crescută în bolile acute, cu simptomatologie bogată, cu grad
crescut de disconfort
- complianța este scăzută în bolile cronice, cu simptomatologie ştearsă, fluctuantă sau
când în ciuda tratamentului simptomatologia se intensifică
Evaluarea aderenţei la tratament:
1. prin relatările bolnavului. Unii pacienți dau deliberat informaţii false despre evoluţia
bolii lor precum şi despre eficienţa tratamentului, alţii prezintă erori de evocare mnestică.
Este foarte important modul cum medicul pune întrebarea, precum şi calitatea relaţiei
terapeutice.
2. din relatările aparţinătorilor, altor persoane
3. evaluarea clinică a evoluţiei bolii
4. metode biochimice de dozare a unor medicamente în sânge
5. evaluări comportamentale
Actul medical se referă la aspectele curative şi profilactice în cazul bolilor. Unii din
factorii importanţi implicaţi în boală şi sănătate sunt cei psihologici. Ca urmare, psihologia
poate optimiza actul medical în toate etapele sale.
O notă aparte o reprezintă relaţia medic-bolnav. Aceasta este o relaţie terapeutică care
poate beneficia şi poate fi optimizată prin aplicarea cunoştinţelor din psihologia relaţiilor
interpersonale.
PSIHOTERAPIA
Psihoterapia este un domeniu interdisciplinar, situat la graniţa dintre medicină şi
psihologie, dintre practică şi teorie. Este o modalitate de tratament cuprinzător, deliberat şi
planificat, o intervenţie psihologică asupra persoanei realizată prin mijloace şi metodologii
specifice, ştiinţifice, având un cadru clinic şi teoretic, centrată pe reducerea sau eliminarea
unor simptome, tulburări mintale sau stări de suferinţă psihosociale şi/sau psihosomatice şi
comportamente disfuncţionale şi reechilibrarea prin modificarea cauzelor acestor
simpome /tulburări şi/sau uneori prin restructurarea personalităţii.
Cuvântul psihoterapie provine din greaca veche - psychē, însemnând spirit, suflet sau
răsuflare şi therapeia sau therapeuein, a vindeca sau a îngriji. Cuvântul psihoterapie a fost
utilizat pentru prima oară în jurul anului 1890, perioadă în care psihoterapia era definită ca
ameliorare a distresului sau dizabilităţii unei persoane de către o alta prin folosirea unei
abordări bazate pe o teorie sau o paradigmă anume.
Altfel spus, psihoterapia este o relaţie interpersonală intenţionată, utilizată de un
psihoterapeut cu formare de specialitate, având scopul de a ajuta un client (pacient) privitor
la problemele sale de viaţă.
Psihoterapia este intervenţia psihologică în patologie şi în optimizarea subiecţilor umani
sănătoşi (ex. profilaxia bolilor, optimizarea performanţelor intelectuale etc.). Dacă
patologia studiază modul în care se instalează, evoluează şi se termină bolile, modificarea
factorilor psihologici implicaţi în patologie revine intervenţiei psihoterapeutice. De
asemenea, intervenţia psihoterapeutică vizează şi modificarea factorilor psihologici care
predispun la îmbolnăvire, aducându-şi astfel contribuţia atât la profilaxia bolilor, cât şi la
menţinerea stării de sănătate şi a optimizării personale.
Unii autori consideră că psihoterapia ar putea fi mai bine definită folosind termenul
psihoterapii, datorită multiplelor orientări teoretice existente la ora actuală în lume
(Dafinoiu, I, 2000). Din acest motiv în prezent se încearcă integrarea în psihoterapie,
pornind de la ceea ce se numeşte factorii comuni. Termenul de "psihoterapii" este utilizat
deoarece fiecare tehnică în parte se revendică teoretic de la una din numeroasele şcoli şi
orientări din psihologie. Cele mai cunoscute orientări (conform EAP - European
Psychotherapy Association) sunt:
 psihanaliza (la rândul ei de mai multe orientări - freudiană, jungiană, etc),
 psihoterapia adleriană (care-şi are inspiraţia în scrierile teoretice ale medicului
Alfred Adler),
 psihoterapia non-directivă sau centrată pe persoană/client (Carl Rogers),
 terapia comportamentală (Skinner),
 terapiile cognitiv/comportamentale (Aaron T. Beck, Albert Ellis),
 hipnoterapia (Milton H. Erickson),
 psihodrama (Jacob Levi Moreno, psihoterapeut de origine romană),
 programarea neurolingvistică sau NLP (Richard Bandler, John Grinder),
 psihoterapia transpersonală (Stanislav Grof),
 psihoterapia expresivă (include meloterapia, art-terapia, terapia prin dans şi mişcare,
psihodrama),
 gestaltterapia (Frederick şi Laura Perls).
Astăzi există trei tipuri de abordări terapeutice:
(1) cognitiv-comportamentală (dominantă),
(2) dinamic-psihanalitică,
(3) umanist-experienţială (orientarea ericksoniană este înglobată,deşi unii consideră forţat
acest lucru-în această orientare).
Ca abordare dominantă, terapia cognitiv-comportamentală prezintă o puternică tendinţă de
a îngloba celelalte două forme de terapie prin asimilarea aspectelor lor eficiente în termeni
cognitiv-comportamentali.
În psihoterapie se utilizează o gamă largă de tehnici (sugestie, restructurare cognitivă,
hipnoză, etc.), dar indiferent de tehnicile utilizate, se consideră că cel mai important
element în psihoterapie la ora actuală este relaţia terapeutică - factor comun în toate şi
orientările terapeutice (Dafinoiu,I, 2000).
În Romania, psihoterapeuţi pot fi psihologii, medicii, psihopedagogii şi asistenţii sociali, cu
formare într-o anumită şcoală sau metodă de psihoterapie.
RELAŢIA PSIHOTERAPIEI CU DISCIPLINELE COLATERALE
Psihoterapie versus medicină
Medicina este ştiinţa care vizează aspectul curativ şi profilactic al bolilor. Intervenţiile
medicale vizează mai ales modificări la nivelul organismului uman în vederea profilaxiei şi
tratamentului bolilor. Intervenţia psihoterapeutică urmăreşte modificarea unor aspecte
psihologice implicate în profilaxia şi tratamentul bolilor. Cum de cele mai multe ori factorii
somatici şi cei psihologici se află în interacţiune şi intervenţia medicală şi psihoterapeutică
se pot combina în scopul eficientizării profilaxiei şi tratamentului bolilor.
Psihoterapie versus psihologie
Psihoterapia (intervenţia psihologică în patologie şi în optimizarea subiecţilor umani
sănătoşi) este strâns legat de psihologie, psihoterapia fiind fundamentată de dezvoltările
teoretico- experimentale care aparţin psihologiei ştiinţifice. În sens larg, psihoterapia este
definită ca intervenţie psihologică în patologie şi optimizarea subiecţilor umani sănătoşi. În
sens restrâns, psihoterapia reprezintă psihologie aplicată, altfel spus, psihoterapia înseamnă
intervenţie psihologică în practica clinică.
Psihoterapie vs. consiliere psihologică
În unele ţări ale lumii termenii de consiliere şi psihoterapie sunt sinonimi. În România
asociaţiile profesionale de psihoterapie oferă formare profesională atât pentru
psihoterapeuţi cât şi pentru consilieri, viziunile asupra diferenţelor între consiliere şi
psihoterapie fiind diferite în cadrul diverselor asociaţii profesionale: în timp ce unele
consideră consilierea psihologică o treaptă inferioară psihoterapiei (consilierul ocupându-
se de probleme mai simple sau de aspecte care ţin de dezvoltarea personală, iar
psihoterapeutul tratând inclusiv tulburări care ţin de psihopatologie), altele susţin că
psihoterapia şi consilierea sunt două discipline diferite. Colegiul Psihologilor din România
cere la ora actuala asociaţiilor profesionale să definească programa de formare pentru
consilieri, pentru a diferenţia astfel cele două sub-ramuri: psihoterapia şi consilierea.
Consilierea psihologică se deosebeşte de psihoterapie prin faptul că, în vreme ce
psihoterapeutul practică intervenţia psihologică sanogenă inclusiv în cazurile de tulburări
psihice majore, consilierul psihologic încearcă să sprijine clientul in depășirea impasurilor
inerente dezvoltării personale. Consilierul și psihoterapeutul lucrează atât individual cât și
pentru optimizarea relațiilor interpersonale (relațiile dintre copii și părinți, relațiile dintre
soți,etc.) și/sau autocunoaștere și dezvoltare personală.
Deși diferite sub aspectul conținutului (tipul de probleme abordate), consilierea psihologică
și psihoterapia sunt similare sub aspectul procesului și al mecanismelor activate.
Consilierea psihologică este o intervenție specifică realizată:
(a) în scopul optimizării adaptării, cunoașterii de sine și dezvoltării personale și/sau;
(b) în scopul prevenirii apariției ori corijării tulburărilor emoționale, cognitive și de
comportament.
Așa cum consilierea juridică este specifică juristului, consilierea medicală, medicului, etc.,
consilierea psihologică este apanajul psihologului (David, 2006).
Consilierea psihologică se deosebește și de consilierea educațională școlară. În timp ce
consilierea educațională/școlară abordează probleme de educație, formare școlară și
carieră, consilierea psihologică presupune intervenția specialistului în optimizarea vieții
personale, a relațiilor, sănătatea mintală și în ameliorarea problemelor psihologice, prin
reglarea vieții emoționale și a comportamentului (David, 2006).
Psihoterapie şi neurobiologie
Psihoterapia modifică factorii psihologici implicaţi în patologie; modificarea factorilor
psihologici este însoţită de o serie de manifestări biochimice. În acest context se afirmă că
orice psihoterapie este într-o ultimă analiză farmacoterapie. Această afirmaţie este susţinută
de următoarele argumente:
(1) psihoterapia afectează rata metabolismului cerebral;
(2) psihoterapia modifică metabolismul serotoninei;
(3) psihoterapia afectează activitatea glandei tiroide;
(4) psihoterapia determină creşterea plasticităţii cerebrale.
Mai detaliat: psihoterapia cognitiv-comportamentală determină modificări la nivelul
amigdalei, nucleii bazali şi hipocamp (prin tehnici comportamentale-condiţionare clasică şi
operantă) şi la nivelul neocortexului (lobul frontal) prin tehnicile cognitive (modificarea
schemelor cognitive). Psihoterapia dinamic-psihanalitică influenţează lateralizarea
emisferică cerebrală şi ariile subcorticale (modificarea reprezentărilor interpersonale
încărcate afectiv). Psihoterapia umanist- experienţială influenţează activitatea sistemului
nervos implicat în stările emoţionale (hipotalamus, sistemul limbic).
Adesea în practica clinică o combinaţie între intervenţia psihoterapeutică şi cea
farmacologică este de dorit sporindu-se astfel eficienţa actului terapeutic. Spre exemplu, în
cazul depresiei intervenţia farmacologică este însoţită de o reducere mai rapidă a
simptomatologiei iar intervenţia psihoterapeutică de o reducere mai lentă dar cu recăderi
mai puţine (o stabilitate mai mare a efectului terapeutic); aşadar o combinaţie a lor este de
dorit.
CLASIFICARE
În funcție de obiectul intervenției, psihoterapia poate fi:
- individuală (obiectul intervenției este individul),
- în grup (obiectul intervenției este individul şi problemele lui inserat într-un grup
terapeutic care beneficiază de cadrul grupului terapeutic (ex. un subiect anxios într-un grup
terapeutic)
- de grup (obiectul intervenției este grupul ca întreg şi nu atât individul (ex. terapia de
cuplu,terapia de familie etc.).
Pentru simplificarea limbajului, sintagma „de grup” se utilizează adesea și cu referire la
psihoterapia „în grup”.
După durata desfășurării lor în timp psihoterapiile pot fi:
- de lungă durată (ex.psihanaliza, psihodrama)
- de scurtă durată (ex.psihoterapia cognitiv-comportamentală)
Tactici de ameliorare a comunicării medic-pacient:
1. sesizarea momentului optim de comunicare a diagnosticului şi tratamentului
2. expunerea rațiunilor ce au condus la propunerea schemei terapeutice respective
3. informarea despre efectele adverse
4. evitarea autorităţii şi distanţei excesive din relaţia cu pacientul
5. defalcarea informaţiei pe categorii, concretizarea la schema terapeutică, repetarea
informaţiei şi întrebarea pacientului despre ce a înţeles el că trebuie să facă
7. utilizarea unor metode comportamentale de tip scheme scrise, asocierea cu alte activităţi
pentru formarea obişnuinţelor, în special în cazul tratamentelor de lungă durată
lATROGENIILE
1. situaţii patologice (boli sau agravări ale unor boli) induse de medici
2. acuze clinice elaborare de bolnavi în urma unor analize autoscopice (asupra propriilor
senzații şi trăiri) având ca obiect propriul corp, în urma întâlnirii cu medicul sau echipa
medicală
3. stări psihice reactive determinate de atitudinea greşită a medicului şi personalului
medical
Enăchescu afirmă că bolile iatrogene pot fi situate undeva între bolile psihice reale şi cele
simulate, fiind induse prin sugestie şi traduse prin tablouri polimorfe, atipice, cele mai
frecvent întâlnite fiind din spectrul tulburărilor anxioase.
Iatrogeniile idiopatice sunt boli induse prin imitaţie sau inducție medicală, în mod
”spontan" pe fondul unei personalităţi cu sugestibilitate crescută. Agravarea iatrogenă
implică inducerea medicală prin sugestie a unei boli la persoane nevrotice.
Atitudini agravante: presupun agravarea unor suferinţe reale sub influenţa altor bolnavi sau
a intervenţiilor medicale, ceea ce duce la agravarea evoluţiei clinice, complicații sau
rezistenţă la tratament.
Iatrogenia sugestivă reciprocă (contagiunea psihică) presupune preluarea în totalitate şi
identic a unei boli de către o persoană aflată în relaţii afective foarte strânse cu cea
bolnavă, prin proces de inducţie-transfer. Personalitatea acestor bolnavi se caracterizează
prin egocentrism accentuat, impresionabilitate, labilitate, dificultăţi de adaptare,
sugestibilitate crescută, nesiguranţă de sine, anxietate, nevoia de a fi protejat, imaturitate
afectivă.
Clasificarea iatrogeniilor:
1. iatrogenii medicamentoase
2. iatrogenii psihologice
3. iatrogenii de investigare
4. iatrogenii de spital
Iatrogenii medicamentoase - sunt acele manifestări somatopsihice datorate administrării
de medicamente.
Factori determinanți:
- dezvoltarea industriei farmaceutice, numeroase reclame, publicitate
- greşeli medicale în recomandarea tratamentului adecvat
- diferenţe de dozaj, puritate între diferite firme pentru acelaşi medicament
- toleranța individuală diferită
Efectele secundare sunt fenomene de natură psihică sau somatică nedorite şi neplăcute
pentru indivizi ca rezultat fie al utilizării îndelungate, fie al unor doze necorespunzătoare
ce apar pe alte organe şi sisteme decât cele vizate de medic.
Efectele adverse sunt răspunsuri neplăcute, dăunătoare, apărute neaşteptat şi nedorite nici
de medic nici de pacient.
Clasificarea efectelor adverse:
- efecte toxice, ce apar în funcţie de doză, de reactivitatea individuală, de interacţiunea cu
alte medicamente, de toxicitatea unui medicament, de utilizarea incorectă, prea îndelungată
a medicamentului
- efecte teratogene, mutagene asupra fătului
- efecte cancerigene
- efecte idiosincrazice, de intoleranţă ce apar la anumiţi indivizi, sensibili, indiferent de
doză
- efecte alergice, determinate de mecanisme autoimune pe fond de predispoziție alergică şi
care presupun o sensibilizare prealabilă la substanța respectivă
Condiţii ce favorizează iatrogeniile medicamentoase:
1. prescripțiile neadecvate de medicamente sau incompatibilităţi cu particularitățile
biologice. de boală, asocierile cu alte medicamente etc.
2. automedicaţia pacientului
3. polipragmazia (prescrierea a numeroase medicamente, simptomatice, care induc o
agregare somatică, au costuri ridicate, presupun o condiţionare psihologică la produsele noi
farmaceutice)
Iatrogeniile psihice (de comunicare) apar datorită unei comunicări neadecvate între medic
şi pacientul său, adică datorită unei relaţii terapeutice de proastă calitate.
În această relaţie medicului i se cer o serie de calităţi :
1. intelectuale (cunoştinţe profesionale, cunoştinţe ce depăşesc strict sfera specialității
respective)
2. morale (altruism, dezinteres personal "dăruire” profesională şi umană)
3. relaţionale (sinceritate. cordialitate. Autoritate, disponibilitate de timp, suficient, acordat
bolnavului)
Pacientul aduce la rândul său o serie de elemente ce vor afecta într-un fel sau altul relaţia
terapeutică:
1. o anumită personalitate premorbidă, care uneori poate fi destul de dificilă
2. o boală cu anumite caracteristici de gravitate şi simptomatologie. care uneori modifică
caracterul pacientului
3. anumite particularităţi de vârstă (copiii, adolescenţii şi bătrânii pot fi pacienţi mai
dificili)
4. factori de natură socio-culturală
În cadrul relaţiei terapeutice, între cei doi se stabilesc nişte relaţii de transfer şi
contratransfer. Transferul se referă la legătura afectivă stabilită între medic şi pacient după
o dinamică ”inconştientă" şi în care pacientul transferă sau proiectează asupra medicului o
serie de trăiri emoţionale gânduri, pe care le-a trăit în copilărie în relaţie cu o altă figură de
autoritate (părinţi, profesori etc.). Acest transfer poate fi pozitiv, când sunt proiectate
sentimente pozitive, ceea ce favorizează o relaţie terapeutică de calitate sau poate fi negativ
ceea ce influenţează negativ relaţia terapeutică.
Contratransferul implică ansamblul reacţiilor afective ale medicului, legate de imagini,
trăiri din copilăria medicului şi pe care acesta le proiectează inconştient asupra pacientului
său.
Complexul paternalist observat la unii medici şi care influenţează relaţia terapeutică este
dat de:
- nevoia medicului de a acţiona asupra altei persoane
- de dorinţa de prestigiu a medicului
- de ambiţia pentru o situaţie profesională deosebită
Factori ce favorizează iatrogeniile de comunicare:
l. atitudini exterioare ale medicului ce generează relaţii improprii cu pacientul (medici
grăbiţi, plictisiţi, copleşiţi de propriile necazuri, obosiţi, dezinteresaţi)
2. erorile de comunicare de tip cantitativ:
- comunicare insuficientă din partea medicului sau evazivă., ceea ce duce la incertitudini,
derută din partea pacientului, credinţa acestuia într-o boală gravă, incurabilă, care-i este
ascunsă şi la consulturi multiple datorate anxietăţii
- comunicare excesivă, datorată anxietăţii sau unor scrupule crescute ale medicului, dar
care pot induce la pacient anxietate şi teama unei boli complicate ce necesită atâtea
explicaţii
3. erori calitative de comunicare, când medicul foloseşte un limbaj prea tehnic, neînţeles
de pacient
4. pacienţii medici, care pot fi mai greu de tratat în ciuda cunoştinţelor medicale, pentru că
se prezintă târziu, se neglijează, tind să subestimeze simptomele bolii, îşi minimalizează
tratamentul, doresc vindecare rapidă, cer consultații pe nepregătite, tind să se
autodiagnosticheze şi autotrateze
Iatrogeniile de investigare sunt date de utilizarea nejudicioasă a tehnologiilor medicale. În
perspectiva modelului medical boala este văzută strict ca o alterare organică fără răsunet
psihologic, de unde accentul pus pe dezvoltarea tehnicii medicale. Abordările medicale
actuale însă consideră că cel mai bun diagnostic este cel mai apropiat de adevăr şi obţinut
cu metodele cele mai simple şi mai puţin invazive pentru pacient.
Condiţii favorizante ale apariţiei iatrogeniilor de investigare:
1. absolutizarea rezultatelor tehnicilor exploratorii
2. neglijarea valorii examenului clinic
3. interpretarea greşită a rezultatelor investigațiilor paraclinice
4. greşeli de comunicare a rezultatelor (exces informaţional pentru a descrie de fapt
structuri normale sau utilizarea unor termeni ştiinţifici neînţeleşi de pacienţi)
5. descrieri fanteziste într-un exces de zel sau dimpotrivă descrieri lapidare, standard
nepersonalizate
6. aşteptarea anxioasă a unor investigaţii, cu apariţia unor simptome după efectuarea ei
Iatrogeniile de spitalizare vin din schimbarea mediului pacientului, spitalizarea fiind
întotdeauna privită cu angoasă şi suspiciune, cu atât mai mult cu cât se presupune că
spitalizarea implică o boală gravă.
Atmosfera socială din spital depinde de mai mulţi factori:
- valoarea terapeutică a personalului medical
- condiţiile de spitalizare învechite
- numărul de pacienţi în salon
- tipul de boală al pacientului şi a celorlalţi bolnavi
- particularităţile demografice
- schimbarea ierarhiei, în care pacientul devine doar un caz medical
- actualizarea pacientului şi însuşirea regulamentului secţiei respective
- la unii pacienţi se întâlneşte fenomenul de .,instituţionalizare" sau hospitalism caracterizat
prin lipsa de interes a pacientului pentru externarea proprie, pentru elaborarea unor planuri
realiste pentru viitor
Metode profilaxice şi tratament a bolilor iatrogene:
1. informarea, educarea medicilor despre iatrogenii
2. educația sanitară a populaţiei
3. cunoaşterea stării de sănătate a populaţiei, a mentalităţii ei
4. combaterea prejudecăţilor