Tema nr.

7
Oţeluri aliate
Mărci de oţeluri standardizate

Obiectivele temei sunt:

- studiul influenţei elementelor de aliere asupra structurii de echilibru a oţelurilor
şi asupra transformărilor de fază în stare solidă;
- definirea claselor structurale ale oţelurilor aliate;
- clasificarea şi prezentarea mărcilor de oţeluri după criteriul domeniului de
utilizare.
Timpul, orientativ, de studiu al acestei teme este de 4 ore.

Oţelurile aliate sunt aliaje complexe fier - carbon, care pe lângă elementele
însoţitoare (Si, Mn, Al) şi impurităţi (S, P, O2, H2, N2) conţin cel puţin un element
chimic ( de aliere ) într-o cantitate suficientă pentru a produce modificări sensibile
în structură şi deci ale proprietăţilor fizic - mecanice, chimice şi tehnologice .
Principalele elemente de aliere folosite sunt : Cr, Ni, Mn, Si, W, Mo, V şi în
cazuri mai rare : Co, Ti, Al, Cu, Nb, Zr, B, N, Be etc.
Variaţia calitativă şi cantitativă a proprietăţilor oţelurilor aliate este funcţie
de natura, numărul şi cantitatea elementelor de aliere adăugate în compoziţia
chimică, precum şi de raportul lor cu principalii componenţi ai oţelului : fierul şi
carbonul.
Unele elemente pot exista în oţel în stare liberă (Pb, Ag, Cu - elemente care
sunt insolubile sau foarte puţin solubile în fier) sau se pot regăsi sub formă de
incluziuni nemetalice (oxizi, sulfuri, silicaţi, nitruri).

7.1 Raportul elementelor de aliere cu fierul

Majoritatea elemenetelor de aliere formează cu fierul soluţii solide de

substituţie şi mai rar interstiţiale ; Ni şi Co formează cu Fe un sistem continuu de
soluţii solide (sunt solubile în orice proporţie).
1
 7.1.1 Influenţa elementelor de aliere asupra transformărilor alotropice
ale fierului

Elementele de aliere : Ni, Co, Mn, N, Cu, Pt, C , denumite elemente -gene
(sau elemente din grupa nichelului) măresc domeniul de existenţă al Fe  prin
coborârea temperaturii punctului critic A3 şi ridicarea temperaturii punctului critic
A4 (v. fig. 7.1 a) . Primele trei elemente din această grupă formează cu fierul soluţii
solide în orice proporţie, domeniul  nefiind limitat la nici-o concentraţie;
diagrama de echilibru Fe - element de aliere -gen are, în acest caz forma
prezentată în figura 7.1 b. Se constată că la aliajele cu concentraţii mai mari de X
% element -gen transformarea alotropică a Fe este suprimată, stabilizându-se la
temperatura ambiantă forma alotropică de Fe.
Elementele de aliere : Cr, Mo, W, V, Ti, Al, Nb etc. denumite alemente -
gene (sau elemente din grupa cromului) măresc domeniul de existenţă al Fe  prin
ridicarea temperaturii punctului critic A3 şi coborârea temperaturii punctului critic
A4 (v. fig. 7.2 a). Majoritatea elementelor -gene (cu excepţia B, Zr), fiind foarte
solubile în Fe închid complet domeniul  dând diagrame de echilibru cu Fe de tipul
celei prezentate în figura 7.2 b. La fel ca în cazul anterior, se constată că aliajele
cu concentraţii mai mari de X % element de aliere -gen, nu mai prezintă
transformări de fază în stare solidă.

7.1.2 Influenţa elementelor de aliere asupra punctelor şi liniilor diagramei

Fe - Fe3C

Majoritatea elementelor de aliere micşorează conţinutul de carbon din

eutectoid (deplasează spre stânga punctul S). Excepţii fac Al, Co, Cu care măresc
conţinutul de carbon al eutectoidului.
De asemenea punctul E, de saturaţie în carbon al austenitei, este deplasat
spre stânga, influenţa cea mai mare având-o, în ordine crescătoare : Cr, Si, W, Mo,
V, Ti. La conţinuturi ridicate de elemente de aliere cu influenţă puternică asupra
2
poziţiei punctului E este posibilă apariţia transformării eutectoide în aliaje Fe - C
cu conţinut mai mic de 2.11 % C.
Temperatura transformării eutectoide şi poziţia liniei GS sunt influenţate
diferit, în sensul prezentat anterior, funcţie de tipul elementului de aliere.

7.1.3 Influenţa elementelor de aliere asupra proprietăţilor feritei

Proprietăţile feritei sunt determinate de mărimea razelor atomice ale

elementelor care se dizolvă (alături de carbon) în Fe , deoarece , prin
distorsionarea reţelei cristaline se realizează o ecruisare a acesteia. Ca urmare
duritatea feritei este mărită de toate elementele de aliere, efecte importante având,
în ordine crescătoare Si, Mn, Ni, Mo, W, Cr. Tenacitatea, evaluată prin rezilienţa
feritei aliate, scade la alierea cu Mn, W, Mo, Si etc, practic nu este influenţată prin
alierea cu Cr şi creşte la aliarea cu Ni.

7.2 Raportul elementelor de aliere cu carbonul

Din punct de vedere al raportului elementelor de aliere cu carbonul, acestea

se impart în :
- elemente care se combină cu carbonul fomând carburi;
- elemente care nu se combină cu carbonul.

a. b.

Fig. 7.1 Influenţa elementelor de aliere  - gene asupra punctelor critice ale fierului
3
 A. Elementele chimice care preponderent se combină cu carbonul, fac parte din grupa
metalelor de tranziţie care au un substrat electronic d, mai puţin complet decât fierul. Cu cât
acest substrat este mai incomplet, cu atât afinitatea faţă de C este mai mare şi stabilitatea termică
a carburilor formate mai ridicată. În ordinea crescândă a afinităţii faţă de C şi a stabilităţi
carburilor formate elementele se înscriu în următorul şir : (Fe), Mn, Cr, W, Mo, Zr, Nb, Ti, Hf,
Ta.
Carburile formate se clasifică după următoarele criterii :
A1. - starea de agregare a aliajului în momentul formării. Din acest punct de
vedere carburile sunt carburi primare, care se formează direct din fază lichidă şi
carburi secundare, care se formează în stare solidă.
A2. - compoziţie. Din acest punct de vedere carburile sunt:
- carburi simple de tipul Cr23C6, Cr7C3, Mo2C - carburi care se
formează la conţinuturi ridicate ale elementului de aliere;
- carburi duble sau complexe de tipul Fe 2Mo2C, Fe2W2C - care sunt
carburi propriu-zise sau (FeCr)2C3, (FeCr)4C - care sunt soliţii solide ale fierului în
carburile simple respective; carburile duble se formează la conţinuturi medii de
carbon;
- cementite aliate de tipul (FeMe) 3C - care se formează la conţinuturi
mici ale elementului de aliere Me.

a. b.

Fig. 7.2 Influenţa elementelor  - gene asupra punctelor critice ale fierului

4
 A3. - după structură. Din acest punct de vedere carburile sunt:
- cu structură cristalină complexă : Fe3C, Mn3C, Cr23C6, Cr7C3,
Fe2Mo2C.
- faze de pătrundere : Mo2C, WC, TaC, Ta2C etc. Aceste carburi se
dizolvă greu la incălzire în austenită, protejând oţelul la supraîncălzire (impiedică
creşterea granulaţiei)
În comparaţie cu cementita, toate celelate carburi ale elementelor de aliere
sunt mai puţin fragile şi mai dure.

B. Elemente chimice ca : Co, Cu, N pot forma carburi, dar în absenţa Fe,
carburile lor fiind mai puţin stabile. Elemente chimice ca : Ni, Si, Al se găsesc
dizolvate în Fe şi în anumite condiţii (menţineri timp îndelungat la tempartură
ridicată) pot favoriza descompunerea cementitei conducând la apariţia carbonului
liber în structură.
Observaţie.
Distribuţia în oţel a elementelor care formează carburi depinde de conţinutul elementului
respectiv, de conţinutul de carbon, de prezenţa altor elemente de aliere, de starea de tratament
temic etc. În condiţiile unor conţinuturi mari de elemente de aliere care dau carburi şi al unui
conţinut scăzut de carbon , acestea se vor combina cu carbonul în ordinea afinităţii, iar restul se
vor distribui sub formă de soluţii solide cu fierul şi în cazul unor conţinuturi foarte ridicate, pot
forma compuşi intermetalici cu fierul.

7.3 Influenţa elementelor de aliere asupra transformărilor

austenitei

7.3.1 Influenţa asupra transformării la încălzire

Toate elementele de aliere, cu excepţia Mn şi Al, împiedică creşterea, la

supraîncălzire a dimensiunii grăuntelui de austenită.
Elementele care, preponderent se găsesc sub formă de soluţii solide cu fierul
au, din acest punct de vedere, o influenţă pozitivă dar mai slabă. În cazul formării
carburilor, acestea se distribuie la limitele grăunţilor fomând bariere mecanice care
se opun unirii şi dezvoltării grăunţilor respectivi.

5
 Manganul favorizează creşterea grăunţilor, mărind sensibil tendinţa de
supraîncălzire şi fragilitatea oţelurilor.
Aluminiul, în cantităţi mici (până la 0,1 %) favorizează obţinerea la
supraîncălzirea limitată, a unor structuri fine ca urmare a prezenţei unor pelicule
submicroscopice de oxizi şi nitruri de aluminiu, care au rolul de bariere mecanice.
La conţinuturi ridicate sau la supraîncălzire, efectul aluminiului este contrar.

7.3.2 Influenţa asupra transformării la răcire a asutenitei

Toate elementele de aliere cu excepţia Co, măresc stabilitatea austenitei

subrăcite, deplasând spre dreapta curbele TTT - izoterme, figura 7.3 a.
De asemenea, elementele de aliere pot modifica cinetica transformării.
Astfel în cazul oţelurilor aliate cu Cr, W, Mo curbele cineticii transformării al
răcire a austenitei, prezentate în figura 7.3 b, au două maxime cinetice
corespunzătoare transformărilor la răcire după mecanismul cu difuzie şi după
mecanismul intermediar; în cazul oţelurilor de cementare Cr-Ni-W sau Cr-Ni-Mo
se suprimă tansformările la răcire după mecanismul cu difuzie (v. fig. 7.3 c) iar în
cazul oţelurilor Cr-Mn-Si cu 0,6 % C se suprimă transformările după mecanismul
intermediar (v. fig. d.3 d.).

7.3.3 Influenţa asupra călibilităţii

Prin reducerea vitezei critice de călire, elementele de aliere măresc
călibilitatea oţelurilor. Ordinea descrescătoare a elementelor de aliere care
favorizează călibilitatea este : Mo, Mn, Cr, Si, Ni şi Cu.

7.3.4 Influenţa asupra transformării martensitice

Majoritatea elementelor de aliere coboară Ms, mărind cantitatea de austenită

reziduală. Excepţie fac Co şi Al care ridică M s şi Si care nu afectează poziţia
acestetuia.

6
 Punctul Mf este coborât de majoritatea elementelor de aliere, dar mai puţin
semnificativ.

7.4 Influenţa elementelor de aliere asupra transformărilor la

revenire

La revenirea oţelurilor aliate se produc aceleaşi transformări ca şi în cazul

oţelurilor carbon, elementele de aliere având următoarele efecte:
- creşte temperatura la care au loc aceste transformări;
- creşte gradul de dispersie al fazelor;
- se micşorează vitezele de transformare.
La revenirea unor oţeluri aliate utilizate în construcţia de maşini (în special
oţelurile de îmbunătăţire Cr - Ni) se constată apariţia unui fenomen de fragilitate în
cazul revenirilor aplicate în intervalele de temperaturi 250 ... 400 OC şi 500 ... 600
O
C, fără a fi afectate celelate proprietăţi.

Fig. 7.3 Influenţa elementelor de aliere asupra transformărilor la răcire ale austenitei
a - toate elementele de aliere deplasează spre dreapta curbele în C;
b - curbe în C cu două maxime cinetice;
c - curbe în C pentru oţeluri aliate care nu prezintă transformare după mecanismul cu difuzie;
d - curbe în C pentru oţeluri aliate care nu prezintă transformare după mecanismul intermediar

7
 Fig. 7.4 Fragilitatea ireverisbilă - I şi
reversibilă - II la revenire a oţelurilor de
imbunătăţire Cr - Ni

Fenomenul poartă numele de fragilitate la revenire şi se evidenţiază prin

rezultatele încercării de încovoiere prin şoc, prezentate în figura 7.4.
Fragilitatea produsă în cazul revenirii oţelurilor în intervalul de temperaturi
O
250 ... 400 C este ireversibilă, o dată instalată nu mai poate fi înlăturată.
Explicaţia apariţiei acestui fenomen este legată de transformarea austenitei
reziduale, care juca rol de liant. Evitarea lui se face printr-o revenire iniţială la 400
O
C urmată de revenirea în intervalul critic (dacă este necesar).
Fragilitatea produsă în cazul revenirii oţelurilor în intervalul 500 ... 600 OC
este reversibilă şi apare la răcirea lentă în acest interval de tempearturi, chiar şi în
cazul unei a doua reveniri. Evitarea fenomenului se face printr-o răcire rapidă (în
apă sau ulei) sau prin alierea oţelului cu Mo (0,2 ... 0,5%) sau W (1,0 ... 1,5 %).

7.5 Clasificarea oţelurilor aliate

Criteriile de clasificare a oţelurilor aliate sunt :

- structura în stare recoaptă;
- structura la normalizare (la răcirea în aer);
- elementul principal de aliere.

8
 A. Clasificarea oţelurilor aliate din punct de vedere al structurii în stare
recoaptă (de echilibru) se bazează pe influenţa elementelor de aliere asupra
poziţiei punctelor şi liniilor diagramei de echilibru Fe-Fe 3C şi pe efectul -gen al
carbonului. Astfel conform figurii 7.5 în cazul alierii oţelurilor cu elemente -gene
structurile posibile sunt : feritice, ledeburitice şi perlitice (hipo sau hipereutectoide)
iar conform figurii 7.6, în cazul alierii cu elemente -gene - austenitice, austenito -
feritice (duplex), perlitice (hipo şi hipereutectoide) şi ledeburitice.
B. Clasificare din punct de vedere al structurii obţinută la normalizare (la
răcirea în aer) are în vedere modificarea de către elementele de aliere a poziţiei
curbelor TTT şi a punctului M S. |inând cont de acest lucru rezultă că, la răcirea în
aer pot apare următoarele structuri : perlitică, martensitică şi austenitică.

Concluzie
9
 Conform criteriilor de clasificare de mai sus, rezultă că oţelurile aliate fac
parte din una din următoarele cinci clase structurale : perlitice, feritice,
austenitice, martensitice, ledeburitice.
C. Oţelurile aliate sunt în general aliaje complexe, obţinute pe baza unor
reţete în care intră mai multe elemente de aliere. Având în vedere că, de obicei unul
este element principal, iar pe de altă parte influenţa fiecărui element de aliere este
specifică, devine foarte utilă clasificarea din acest punct de vedere a oţelurilor
aliate.

7.6 Oţeluri standardizate

Conform STAS R 7171 clasificarea oţelurilor se face funcţie de gradul de

aliere S, definit ca suma concentraţiilor elementelor de aliere, în oţeluri carbon,
oţeluri slab aliate şi oţeluri înalt aliate.
Oţelurile carbon nu conţin în mod voit alte elemente de aliere cu excepţia
celor impuse de procesul tehnologic de elaborare şi turnare (Mn, Si, Al). În unele
cazuri, determinate de domeniul de utilizare, acestea pot conţine elemente care
conferă stabilitate în timp , coboară pragul de fragilitate sau uşurează prelucrarea
prin aşchiere .
Oţelurile carbon pot fi : de uz general, de calitate şi superioare.
Oţelurile carbon de uz general (calmate, k sau necalmate, n ) sunt oţeluri
produse în masă, folosite în mod curent fără tratament termic, producătorul
garantând proprietăţile mecanice ale acestuia, proprietăţi (Rm) care sunt regăsite şi
în simbolizare.
Oţelurile carbon de calitate sunt folosite, în general în stare tratată termic
sau termochimic, în simbolozare fiind indicat conţinutul mediu în carbon. La
aceste oţeluri, producătorul garantează compoziţia chimică, caracteristicile
mecanice corespunzătoare tratamentului termic prescris precum şi conţinutul de
impurităţi.

10
 Pentru oţelurile superioare, producătorul garantează în limite mai restrânse
conţinutul de impurităţi (S, P, incluziuni nemetalice) şi respectă condiţii referitoare
la structură (mărimea grăuntelui de austenită, călibilitatea etc)
Oţelurile slab aliate (S  5 %) sunt, în general oţeluri perlitice, destinate
construcţiei de maşini, construcţiilor metalice etc, la care prin simbolizare se indică
compoziţia chimică. Ele sunt folosite în diverse stări de tratament termic sau
termochimic. Se pot elabora şi în varianta de oţeluri slab aliate superioare.
Oţelurile mediu aliate (5  S  10 %) sunt oţeluri hipereutectoide, perlito-
carburice sau martensitice, folosite la execuţia sculelor de deformare,
instrumentelor de măsură etc.
Oţelurile înalt aliate (S 10 %) sunt oţeluri ledeburitice, feritice sau
austenitice , în general oţeluri cu proprietăţi speciale.
Criteriul principal de cuprindere în standardele româneşti a oţelurilor îl
constitue domeniul de utilizare.

7.6.1 Oţeluri pentru constrcţii şi structuri sudate (prin topire)

Acestea sunt oţeluri carbon şi slab aliate destinate realizării prin procedee
tehnologice de mare productivitate (deformare plastică, tăiere, sudare etc) a
structurilor metalice, satisfăcând după caz condiţii de rezistenţă şi/sau etanşeitate.
Din punct de vedere metalurgic se pune problema asigurării sudabilităţii,
problemă care este rezolvată, în cazul oţelurilor carbon prin limitarea conţinutului
de carbon la maxim 0.25 % iar în cazul oţelurilor aliate prin limitarea carbonului
echivalent (carbonul echivalent este o mărime care ţine seama de efectul
stabilizator pe care îl au elementele de aliere asupra austenitei).

A. Oţeluri cu destinaţie generală

Mărcile de oţel cu destinaţie generală sunt : OL 37, OL44, OL52 - STAS
500/1,2, OLT 35 OLT 45, OLT 65 - STAS 8183 şi 8185 ş.a. Simbolizarea lor

11
conţine informaţii privitor la tipul de semifabricat (L - laminat, T - ţevi) şi
caracteristicile mecanice garantate de producător ( Rm în daN/mm2).
Acestea sunt oţeluri carbon şi slab aliate, livrate sub formă de semifabricate
deformate plastic. Se utilizează în stare netratată termic motiv pentru care
producătorul garantează caracteristicile mecanice prin garantarea compoziţiei
chimice (conţinutul de carbon influenţează prin determinarea proporţiei
ferită/perlită, iar manganul prin efectul de aliere al feritei). Caracteristicile
mecanice ale acestor oţeluri sunt funcţie de grosimea semifabricatului : o dată cu
creşterea grosimii produsului, ca urmare a răcirii cu viteze de răcire mai mici, la
aceaşi compoziţie chimică, produsele vor avea o rezistenţă mecanică mai scăzută.
Referitor la caracteristicile de sudabilitate se are în vedere comportarea la rupere şi
temperatura de tranziţie ductil fragil. Din acest punct de vedere aceste oţeluri se
grupează în patru clase de calitate, funcţie de garanţiile oferite de producător,
astfel:
- clasa de calitate 1 , garantează compoziţia chimică, Rm, Rp02, A5;
- clasa de calitate 2, garantează caracteristicile clasei 1, şi în plus energia
minimă de rupere, KV la temperatura de 20 OC de 27 J;
- clasa de calitate 3, garantează caracteristicile clasei 1, şi în plus energia
minimă de rupere, KV determinată pe epruvete transversale, la temperatura de 0 OC
de 27 J;
- clasa de calitate 4, garantează caracteristicile clasei 1, şi în plus energia
minimă de rupere, KV determinată pe epruvete transversale, la temperatura de -20
O
C de 27 J;
Pentru încadrarea produselor în condiţiile de omogenitate şi tenacitate
proprii fiecărei clase de calitate se folosesc soluţiile tehnologice cunoscute : oţeluri
calmate, k, calmate suplimentar cu Al sau oţeluri necalmate, n.
Toate acestea se regăsesc in simbolizare, de exemplu OL 37. 2k este un oţel
carbon de uz general, calmat, cu rezisetnţa la rupere de 37 daN/mm 2, pentru care
porducătorul garantează caracteristicile corespunzătoare clasei de calitate 2.

12
 B. Oţeluri cu rezistenţă mărită la coroziune atmosferică (oţeluri patinabile)
Mărcile de oţeluri patinabile sunt RCA 37 şi RCA 52 - STAS 500/3.
Caracteristicile mecanice şi tehnologice ale acestor oţeluri sunt similare celor de uz
general, fiind echivalente din punct de vedere al claselor de rezistenţă şi sudabilitate.
Caracteristica de utilizare propire este rezistenţa mărită la coroziunea atmosferică (se
folosesc în stare neprotejată prin vopsire în atmosfere industriale sau urbane) rezultată în urma
alierii cu Cr, Cu, P, de obicei în cantitate totală sub 1 %. Sub acţiunea agresivă a agenţilor
naturali, aceste elemente formează treptat la suprafaţa metalului un strat compact şi aderent de
oxizi care au efect atât de protecţie mecanică faţă de contactul direct al suprafeţei metalului cu
mediul înconjurător, cât şi de protecţie electrochimică. Pierderea de metal datorită coroziunii,
determină creşterea continuă a conţinutului în elemente de aliere la suprafaţa metalului şi prin
aceasta o reducere apreciabilă, în timp a vitezei de coroziune.

C. Oţeluri cu granulaţie fină

Mărcile de oţeluri cu granulaţie fină sunt : OCS 44, OCS 52, OCS 55, OCS 58 - STAS
9021.
Acestea sunt oţeluri slab aliate de tip carbon - mangan, cu adaosuri în cantităţi sub 0,15%
de Al, V, Nb, Ti livrate în stare deformată plastic controlat (se controlează temperatura sfârşitului
deformării plastice) sau normalizată, având limita de curgere de 285 ... 460 N/mm 2, fiind
destinate realizării de construcţii (C) sudate (S). La aceste oţeluri, comparativ cu cele de uz
general, procesul tehnologic de fabricare urmăreşte micşorarea conţinutului de C şi Mn pe baza
efectului favorabil de durificare a soluţiei solide şi de finisare a granulaţiei cu ajutorul nitrurilor
sau carbonitrurilor de Al, V, Nb, Ti. Pe această bază caracteristicile de rezistenţă se asigură în
condiţiile unei sudabilităţi ridicate, respectiv a unor garanţii de tenacitate până la - 50 OC. Din
acest punct de vedere sunt prescrise şapte clase de calitate (numerotate în continuarea celor
prezentate anterior). Astfel :
- clasa de calitate 5, garantează caracteristicile clasei 1, şi în plus energia minimă de
rupere, KV determinată pe epruvete transversale, la temperatura de -30 OC de 27 J;
- clasa de calitate 6, garantează caracteristicile clasei 1, şi în plus energia minimă de
rupere, KV determinată pe epruvete transversale, la temperatura de -40 OC de 27 J;
- clasa de calitate 7, garantează caracteristicile clasei 1, şi în plus energia minimă de
rupere, KV determinată pe epruvete transversale, la temperatura de -50 OC de 27 J sau rezilienţa,
KCU, determinată pe epruvete longitudinale, de 35 J/cm2 la - 60OC.
Aceste oţeluri se elaborează în două variante : fără garantarea limitei de curgere la cald, a
şi cu garantarea limitei de curgere la cald, b.
Toate acestea se regăsesc în simbolizarea oţelului , de exemplu OCS 52. 5 a, este un oţel
pentru construcţii sudate, cu rezistenţa la rupere de 52 daN/mm 2, pentru care producătorul
garantează caracteristicile corespunzătoare clasei de calitate 5, fără garantarea limitei de curgere
la cald.

D. Oţeluri pentru aparate şi recipiente sub presiune utilizate la temperatura ambiantă

şi ridicată
Mărcile de oţeluri pentru aparate şi recipiente sub presiune utilizate la temperatuara
ambiantă şi înaltă (K - cald) sunt : K 41, K 47, K 52, 16 Mo 3, 14 CrMo 4 - STAS 2883/3, OLT
35 K, OLT 45 K, 10 CrMo 10 - STAS 8184.
Sunt oteluri carbon, carbon - mangan sau aliate în diferite proporţii cu Cr, Mo, şi alte
elemente (V, W s.a.) pentru asigurarea garanţiilor privind limita de curgere şi rezistenţa la fluaj
într-o gamă largă de temperaturi (20 OC ... 640 OC). Mărcile de oţeluri K şi OLT conţin în
simbolizare valoarea rezistenţei la rupre, în daN/mm2 şi sunt elaborate în aceleaşi clase de
calitate şi variante ca OCS -urile. De exemplu K 41. 2b este un oţel cu rezistenţa la rupere de 41
daN/mm2, care are garantată energia de rupere minimă de 27 J la temperatura de 20 OC. Mărcile
de oţeluri slab aliate conţin în simbolizare informaţii privind compoziţia chimică, de exemplu 14

13
CrMo 4 este un oţel cu conţinutul de carbon mediu de 0.14 %, aliat cu Cr, Mo (elementele de
aliere în ordinea importanţei lor) , elementul principal de aliere Mo în procent de 0.4 %.

E. Oţeluri pentru aparate şi recipiente sub presiune utilizate la temperatura ambiantă

şi scăzută
Mărcile de oţeluri pentru aparate şi recipiente sub presiune utilizate la temperatuara
ambiantă şi scăzută sunt: R 37, R 44, R 52 STAS 2883/2, OLT 35 R, OLT 45 R, 10 Ni 35 -
STAS 10382 .
Sunt oţeluri carbon sau carbon -mangan, din clasa oţelurilor cu granulaţie fină, precum şi
o marcă de oţel aliat cu Ni. Aceste oţeluri oferă garanţii de tenacitate până la - 100 OC.
Se elaborează în aceleaşi clase de calitate şi variante; pentru clasele de calitate 4,5,6,7
conţinutul de Ni creşte până la max. 0.70 %.

Observaţie
Funcţie de domeniile de utilizare sunt standardizate oţeluri pentru construcţii navale şi
platforme de foraj marin (STAS 8324), oţeluri pentru armarea şi precomprimarea betonului etc.

7.6.2 Oţeluri pentru construcţii mecanice

Prin construcţii mecanice, în sensul prezentului paragraf se înţeleg maşinile

pentru producerea şi transformarea energiei (motoare, pompe, turbine), organele
pentru transmiterea puterii (angrenaje, axe, arbori, rulmenţi) şi piesele de fixare
(şuruburi, pene) ale acestora.
A. Oţeluri carbon de uz general
Mărcile de oţeluri carbon de uz general sunt OL 30, OL 32, OL 34, OL37, OL42, OL50,
OL 60, OL70 - STAS 500/1,2.
La realizarea construcţiilor mecanice oţelurile carbon de uz general sunt utilizate în mod
curent deoarece prezintă proprietăţi tehnologice şi de utilizare satisfăcătoare pentru multe
aplicaţii tehnice şi în plus sunt cele mai economice din punct de vedere al costurilor. Se folosesc
în stare netratată termic şi ca urmare o importanţă deosebită o are tehnologia aplicată de
furnizorul de semifabricate. Din acest punct de vedere, trebuiesc avute în vedere operaţiile de
prelucrare la rece , care pot fi :
- operaţii de prelucrare mecanică cu îndepărtare de aşchii, care nu determină o modificare
importantă a valorilor caracteristicilor mecanice ale oţelului (cojire, rectificare, şlefuire etc)
- operaţii prin deformare palstică la rece (tragere, trefilare, laminare la rece, profilare
etc). Produsele obţinute în acest caz sunt ecruisate, cu consecinţele cunoscute asupra
caracteristicilor mecanice.
Mărcile OL 30 până la OL 42 sunt sudabile.

B. Oţeluri carbon de calitate

Mărcile de oţeluri carbon de calitate sunt OLC10, OLC15, OLC20, OLC25,
OLC35, OLC45, OLC50, OLC55, OLC 60 - STAS 880.
Principalul mijloc de punere în valoare a capacităţii de rezistenţă a oţelurilor
este tratamentul termic aplicat adecvat compoziţiei chimice a acestora şi tipului dat
14
de piesă. Comportarea corespunzătoare la tratament termic şi mai ales
reproductibilitatea caracteristicilor obţinute, în condiţiile respectării aceloraşi
parametrii ai regimului de tratament termic se pot realiza numai în cazul unor
oţeluri de calitate - C, cu conţinuturi în elemente reziduale şi impurităţi cât mai
reduse. Ca urmare în compoziţia chimică se indică conţinutul în carbon. Aceste
oţeluri se livrază sub formă de semifabricate deformate plastic - L. În concluzie,
de exemplu OLC45, este un oţel carbon de calitate de îmbunătăţire cu un conţinut
de carbon de 0,45 % iar OLC20 este un oţel carbon de calitate pentru cementare cu
un conţinut de carbon de 0.20 %.
În general oţelurile carbon de calitate se utilizează pentru realizarea de piese
supuse unor solicitări moderate. Principalul lor dezavantaj este călibilitatea redusă.

C. Oţeluri carbon turnate în piese

Mărcile de oţeluri carbon turnate în piese sunt OT40, OT45, OT50, OT55, OT60, OT70 -
STAS 600.
Acestea sunt oţeluri utilizate pentru semifabricate turnate - T şi se elaborează în trei clase
de calitate :
- clasa 1 corespunde oţelurilor de uz general pentru care sunt garantete Rm şi A5 ;
- clasa 2 corespunde oţelurilor de calitate pentru care sunt garantate Rm, Rp02 şi A5 ;
- clasa 3 corespunde oţelurilor superioare pentru care sunt garantate Rm, Rp02, A5, Z sau
KCU.
În simbolizarea mărcii este indicată valoarea rezistenţei la rupere, în daN/mm 2, de
exemplu OT 40.2 este un oţel carbon turnat în piese cu rezistenţa la rupere de 40 daN/mm 2
de tipul oţel de calitate.

D. Oţeluri slab şi mediu aliate pentru cosnstrucţia de maşini

Oţelurile slab şi mediu aliste pentru construcţia de maşini (STAS 791) sunt
oţeluri prelucrabile prin deformare plastică, folosite la solicitări mari, motiv pentru
care trebuie să prezinte o asociere de proprietăţi ca:
- rezistenţă la rupere cât mai ridicată;
- tenacitate;
- rezistenţă la oboseală.
Aceste proprietăţi se obţin prin tratamente termice şi termochimice aplicate
în mod corespunzător compoziţiei chimice a oţelului şi prin aliere.

15
 Influenţa principalelor elemente de aliere utilizate, asupra caracteristicilor oţelurilor este
prezentată în continuare.
Cromul în oţelurile pentru construcţii mecanice se găseşte în proporţie de aproximativ 1
%. Avantajele utilizării lui ca element de aliere sunt: măreşte călibilitatea, se dizolvă în ferită
ridicându-i rezistenţa mecanică şi afectând puţin tenacitatea, măreşte stabilitatea martensitei la
revenire. El ridică punctele critice A1 şi A3, motiv pentru care temperaturile de încălzire pentru
diferite prelucrări tehnologice (tratamente termice, deformare plastică la cald) sunt mai mari
decât în cazul oţelurilor carbon.
Nichelul se adaugă în oţelurile pentru construcţii mecanice până la maxim 5%. Prezenţa
nichelului determină creşterea călibilităţii, coborârea punctelor critice A1 şi A3 contribuind la
obţinerea unei structuri fine cu tenacitate ridicată, mărirea rezistenţei şi tenacităţii feritei (în care
se dizolvă). Prin coborârea puternică a punctului de început al transformării martensitice nichelul
conduce la creşterea cantităţii de austenită reziduală.
Manganul se adaugă în oţelurile pentru construcţii mecanice în proporţie de până la 1.6
%. pentru creşterea călibilităţii şi rezistenţei feritei, căreia îi afectează, însă tenacitatea.
Manganul determină creşterea grăuntelui de austenită la supraîncălzire, motiv pentru care la
piesele de importanţă conţinutul acestuia trebuie să fie sub 0.6% şi deasemenea măreşte pericolul
fisurării la încălzire deoarece scade conductibilitatea termică a oţelului.
Titanul utilizat în proporţie de până la 0.1 % alături de alte elemente (vanadiu până la 0.2
%) finisează granulaţia şi măreste călibilitatea.
Molibdenul în proporţie de până la 0.4 % (sau wolfram până la 1 %) reduce sensibilitatea
oţelurilor cu Cr şi Cr -Ni la fragilitatea reversibilă la revenire.

Funcţie de tipul de tratament termic aceste oţeluri se clasifică în : oţeluri

pentru cementare, oţeluri de îmbunătăţire şi oţeluri pentru nitrurare.
Mărcile de oţeluri de cementare sunt:
- oţeluri cu Cr (15 Cr 08) sunt destinate pieselor de formă simplă, cu adâncimea stratului
cementat de 1 ... 1.5 mm.
- oţeluri Cr - V; vanadiul micşorează sensibilitatea la supraîncălzire; nu sunt utilizate
datorită calibilităţii reduse.
- oţeluri Cr -Mn şi Cr -Mn - Ti (18 MnCr 10, 21TiMnCr 12); pentru cementare nu sunt
utilizate oţeluri aliate numai cu mangan datorită sensibilităţii mari la supraîncălzire; acest
inconvenient este anulat de alierea cu titan.
- oţeluri Cr - Ni (10 CrNi 30); alierea simultană cu crom şi nichel măreşte rezistenţa şi
tenacitatea miezului, în care se obţine după călirea I o martensită săracă în carbon sau bainită
inferioară ca urmare a călibilităţii ridicate a acestor oţeluri; nichelul are acţiune favorabilă asupra
stratului cementat crescând atât rezistenţa cât şi tenacitatea acestuia.
- oţeluri Cr - Ni - Mo (18 MoCrNi 13); molibdenul micşorează sensibilitatea la
supraîncălzire, mărind mult călibilitatea; prin aceasta piese cu diametru de 150 ... 200 mm se pot
călii în aer reducându-se, astfel tensiunile şi deformaţiile.
Mărcile de oţeluri de îmbunătăţire sunt :
- oţeluri cu Cr (40 Cr 10) au călibilitate ridicată, secţiunile cu diametru mai mic de 50
mm putându-se căli în ulei;
- oţeluri Cr -Mo (42 MoCr 11, 33 MoCr 11) sunt unele din cele mai utilizate mărci;
molibdenul reduce pericolul fragilităţii reversibile la revenire.
- oţeluri cu Mn (35 Mn 16, 40 Mn 10);
- oţeluri Cr -V (50 VCr 11); vanadiul asigură o structură fină (tenacitate) şi micsorează
sensibilitatea la supraîncălzire;
- oţeluri Cr -Ni (41 CrNi 12); alierea simultană cu Cr şi Ni imbină avantajele şi anulează
dezavantajele alierii numai cu unul din cele două elemente; se asigură în primul rând creşterea
călibilităţii; prezintă fragilitate reversibilă la revenire;
16
 - oţeluri Cr - Ni - Mo (34 MoCrNi 15) sunt oţeluri foarte utilizate datorită călibilităţii
ridicate şi a faptului că sunt insensibile la fragilitatea reversibilă la revenire.
Oţelurile pentru tratamentul termic de nitrurare sunt oţeluri de imbunătăţire la care
elementul principal de aliere este Al; se asigură, astfel durităţi ridicate ale stratului (38 MoCrAl
09).

E. Oţeluri aliate pentru construcţii de maşini, turnat în piese

Mărcile de oţeluri pentru construcţii de maşini turnate în piese, conform STAS 1773,
sunt: T20Mn14, T35 Mn 14, T30 SiMn 12, T35 MoCrNi 08 ş.a. ; sunt oţeluri similare din punct
de vedere al compoziţiei chimice (alierii) celor deformabile. De regulă se livrează sub formă de
semifabricate turnate (T) tratate termic (omogenizare, normalizare, călire şi revenire)
caracteristicile mecanice depinzând de starea de tratament termic, motiv pentru care în
simbolizare este indicată compoziţia chimică.

F. Oţeluri cu destinaţie precizată

Oţelurile cu destinaţie precizată sunt : oţeluri pentru arcuri, oţeluri pentru
organe de asamblare, oţeluri pentru rulmenţi, oţeluri pentru deformare plastică la
rece, oţeluri rezistente în medii de hidrogen ş.a.
F1. Mărcile de oţeluri pentru arcuri sunt : OLC 65 A, OLC 75 A, OLC 85
A, 40 Si 17 A, 51 Si 17 A (Arc 5), 51 VCr 11 A (Arc 2), 56 Si 17 A (Arc 4), 60
Si 15 A (Arc 3) - STAS 795.
Oţelurile pentru arcuri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii : limită
de elasticitate ridicată, rezistenţă la oboseală insoţită de o sensibilitate redusă faţă
de concentratorii de tensiuni, stabilitate în timp a caracteristicilor mecanice în
condiţii de mediu şi temperaturi specifice utilizării, caracteristici de plasticitate
care să permită fabricarea lor prin tehnologii accesibile.
În funcţie de compoziţia chimică oţelurile pentru arcuri se clasifică în :
- oţeluri carbon pentru arcuri - sunt oţeluri de calitate cu conţinuturi
apropiate de compoziţia eutectoidă;
- oţeluri aliate pentru arcuri - compoziţia chimică aproximativ 0.6 ... 1.0 %
Si până la 2 % Si ( siliciul măreşte elasticitatea); tratamentul termic constă într-o
călire urmată de revenire medie la 300 ... 500 OC rezultând o structură de troostită
de revenire.
F2. Organele de asamblare sunt piese de maşini caracterizate, din punctul
de vedere al configuraţiei geometrice, prin existenţa unui puternic concentrator de

17
tensiuni care este filetul. Ca urmare, oţelurile folosite trebuie să prezinte o
sensibilitate minimă la efectul de crestătură, în condiţiile unei rezistenţe mecanice
corespunzătoare.
În funcţie de caracteristicile mecanice impuse se utilizează cinci categorii de
oţeluri :
- oţeluri carbon de uz general - sunt folosite până la rezistenţe maxime de
400 N/mm2;
- oţeluri pentru prelucrări pe maşini unelte automate - sunt folosite până la
rezistenţe maxime de 480 ... 880 N/mm2. Aceste oţeluri, prin conţinutul ridicat de
sulf (max. 0.2 %), fosfor (max. 0.15 %) şi plumb (max. 0.3 %), pot fi utilizate la
prelucrări pe maşini unelte automate, deoarece formează aşchii fragmentate.
Mărcile de oţeluri folosite sunt : AUT 12 (0.08 .. 0.16 % C), AUT 20 (aprox. 0.2
%C ), AUT 40 M (aprox. 0.4 % C, 1.20 ... 1.60 % Mn), OL 56 Pb, 38 Cr 05 Pb
ş.a.
- oţeluri carbon de calitate - sunt folosite până la rezistenţe de 880 N/mm2.
- oţeluri cu mangan şi bor (20 MnB 5 STAS 11 511) - sunt folosite până la
rezistenţe de 1050 N/mm2. Acestea sunt oţeluri mangan, microaliate cu bor
(0.001 ... 0.005 % B). Borul finisează granulaţia, măreşte duritatea prin formarea
de boruri, măreşte termostabilitatea şi măreşte călibilitatea la oţelurile cu conţinut
mic de carbon.
- oţeluri aliate - utilizate la rezistenţe peste 1220 N/mm2.
Cu excepţia oţelurilor de uz general, toate celelalte sunt oţeluri cărora li se
aplică tratamente termice. În cazul aplicării tratamentului termic de îmbunătăţire se
recomandă, ca după călire structura în miezul porţiunii filetate să fie formată din
min. 90 % martensită.
Tehnologia de fabricare a acestor elemente trebuie să aibă în vedere
creşterea (prin metode tehnologice) rezistenţei la oboseală, care nu poate fi
asigurată numai prin creşterea rezistenţei la tracţiune ca urmare a tratamentului
termic. De asemenea la aceste piese de maşini trebuie avute în vedere şi alte

18
condiţii speciale de lucru ca: medii care favorizează coroziunea fisurantă sub
tensiune, condiţii de fluaj ş.a.
F3. Mărcile de oţeluri pentru rulmenţi sunt: 55 SiMo - STAS 11507
(rulmenţi pentru sapele de foraj), RUL 1, RUL 2 - STAS 1456 (cifra reprezintă
numărul de ordine al mărcii), RUL 3v - STAS 11250, 90 VMoCr 180 - STAS
11523 (rulmenţi care lucrează în medii corozive).
În mod obişnuit, oţelurile pentru rulmenţi sunt oţeluri hipereutectoide
(aprox. 1 % C), aliate cu Cr (1.30 ... 1.65 %), cu conţinuturi foarte scăzute de
impurităţi (sulf şi fosfor) obţinut eventual prin tratarea sub vid (v). Alierea cu Ni
nu este admisă deoarece acesta măreşte cantitatea de austenită reziduală. Pentru
creşterea călibilităţii se practică alierea cu Mn şi Si în limitele obişnuite pentru
oţelurile de construcţii de maşini.
Caracteristicile impuse acestor oţeluri sunt : duritate, stabilitate
dimensională în timp, rezistenţă la oboseală de contact. Aceste caracteristici se
asigură în principal prin tratament termic, care constă în:
- normalizare pentru distrugerea reţelei de cementită secundară;
- recoacere de globulizare a cementitei, după care duritatea de 180 ... 200
HB permite prelucrarea prin deformare plastică şi prin aşchiere;
- călire de la o tempetură de 800 ... 820 OC, cu răcire în ulei, continuată cu
calirea sub zero;
- revenire joasă la 150 OC, care asigură duritatea maximă (aprox. 62 HRC) şi
rezistenţa la oboseală de contact. Aceste caracteristici scad foarte repede cu
creşterea temperaturii de revenire.

7.6.3 Oţeluri pentru scule

După destinaţie, sculele se clasifică în : scule aşchietoare, scule de lovire -

matriţare şi instrumente de măsură

19
 A. Oţeluri pentru scule aşchietoare
Aşchierea este un proces complex care dă naştere unor puternice forţe de
frecare între materialul prelucrat şi sculă, frecare ce detrmină încălzirea sculei.
Acest fenomen poate conduce la creşterea temperaturii ei până la temperaturi mai
mari de 500 ... 600 OC.
Pentru a rezista acestor condiţii de lucru, materialele sculelor aşchietoare
trebuie să aibă următoarele proprietăţi :
- duritate mare (cel puţin 60 HRC) pentru a se asigura capacitatea de tăiere şi
rezistenţa la uzură;
- tenacitate pentru a se asigura rezistenţa la solicitările cu şoc (în cazul
aşchierii discontinue);
- rezistenţa la uzură pentru a se asigura durabilitate ridicată;
- stabilitate la cald pentru a se asigura duritatea la temperaturi ridicate.
Duritatea se obţine prin călire; la oţelurile carbon de scule călibilitatea este
redusă (3 ... 8 mm).
Tenacitatea se obţine printr-un tratment termic corect şi prin folosirea unor
oţeluri cu puritate ridicată.
Rezistenţa la uzură este determinată de duritate.
Stabilitatea la cald se obţine, exclusiv prin aliere. Astfel : oţelurile carbon de
scule prezintă stabilitate până la temperatura de 180 ... 250 OC; prin aliere cu min.
15 % elemente ca Cr, W, V, Mo se asigură stabilitate până la temperatura de 500 ...
600 OC. Stabilitate până la temperaturi foarte ridicate de 900 ... 1000 OC se asigură
prin utilizarea unor materiale speciale: aliaje dure cu care se realizează încărcarea
prin sudare a părţii active a sculei aşchietoare, carburi metalice din care se
realizează prin sinterizare “plăcuţe” cu care se armează sculele ş.a.
Pentru confecţionarea sculelor aşchietoare se utilizează următoarele oţeluri :
oţeluri carbon de scule, oţeluri slab aliate de scule, oţeluri înalt aliate de scule.
Mărcile de oţeluri carbon de scule sunt : OSC 7, OSC 8, OSC 8M, OSC 10,
OSC 11, OSC 13 - STAS 1700. Sunt oţeluri carbon de scule (S) de calitate (C)
eutectoide sau hipereutectoide. Din aceste oţeluri se confecţionează scule
20
aşchietoare utilizate la viteze de aşchiere mici. Sculele se călesc pătruns în apă
când au diametrul mai mic de 10 ... 12 mm. La diametre ale sculelor de 15 ... 300
mm miezul rămâne moale, situaţie favorabilă în cazul unor scule solicitate cu şoc
(dălţi).
Prin alierea corespunzătoare la oţelurile slab aliate de scule se măreşte
călibilitatea şi stabilitatea la cald până la temperatura de 280 OC. Aceste oţeluri
sunt aliate cu 1 ... 2 % (6 %) cu elemente ca Mn, Cr, W, V, de exemplu: MnCrW
14, VMn 18, CrW 20 - STAS 3611 (conţinutul de carbon este de 0.8 ... 1.3 % şi nu
se mai trece în simbolizare).
Oţelurile înalt aliate pentru scule (3.8 ... 4.4 % Cr, 5 ... 18 % W, 1 ... 4 % V,
aprox. 0.3 % Mo şi Co până la 5 %) sunt oţelurile rapide (Rp1, Rp2, Rp3, Rp5,
Rp9, Rp10 - STAS 7382; cifra reprezintă numărul de ordine al mărcii) care au
stabilitate până la temperatura de 550 ... 650 OC şi din care se execută scule
aşchietoare ce se pot folosi la aşchierea cu regimuri de lucru intense (viteze mari
de aşchiere). Stabilitatea termică a acestor oţeluri este dată de particularităţile
transformărilor structurale.
Aceste oţeluri sunt oţeluri ledeburitice, în stare turnată având structura
formată din carburi primare, ledeburită şi austenită. În vederea deformării plastice
se aplică o recoacere de globulizare (înmuiere) la temperatura de 720 ... 750 OC cu
răcire foarte lentă. Călirea se execută de la temperatura de 1260 ... 1300 OC în ulei.
Ca urmare a faptului că austenita obţinută este foarte bogată în elemente de aliere,
prin dizolvarea unei cantităţi mari din carburile primare, după călire structura va
conţine un procent foarte ridicat ( peste 30 %) austenită reziduală. Revenirea
(realizată la temperatura de 560 ... 590 OC, timp de o oră cu răcire rapidă în ulei, în
două - trei cicluri de tratament de revenire) are ca scop transformarea austenitei
reziduale în martensită. Astfel după revenire duritatea creşte la 64 ... 65 HRC, de
la 62 ... 63 HRC cât este duritatea după călire.

B. Oţeluri pentru scule de lovire matriţare

După condiţiile de lucru ale sculelor, aceste oţeluri se clasifică în : oţeluri folosite la scule
pentru deformarea plastică la rece şi oţeluri folosite la scule pentru deformarea plastică la cald.

21
 Principalele tipuri de scule folosite la deformarea plastică la rece sunt matriţele,
poansoanele de perforare, filiere etc. Oţelurile utilizate pentru astfel de scule trebuie să aibă
duritate ridicată, rezistenţă la uzură şi tenacitate. În mod curent pentru sculele din această
categorie se folosesc oţelurile cu 0.8 ... 1.2 % C călite şi revenite la temperaturi joase, astfel încât
să aibă o duritate de 58 ... 60 HRC. Pentru condiţii de lucru uşoare se folosesc oţeluri carbon iar
pentru condiţii de lucru mai grele oţeluri aliate cu Cr, Mo, V, W cu conţinutul de crom de la
aprox. 1 % la cel mult 7 %, ca de exemplu marca CrV 7. Pentru condiţii de lucru foarte grele
sunt utilizate oţeluri din clasa ledeburitică cu mai mult de 1.5 % C şi peste 11 % Cr ca de
exemplu mărcile Cr 120, VMoCr120.
Principalele scule pentru deformarea plastică la cald sunt matriţele. Oţelurile pentru
matriţe trebuie să aibă tenacitate ridicată, rezistenţă la uzură la temperaturi ridicate şi călibilitate
ridicată. În funcţie de condiţiile de lucru se pot folosi fie oţeluri carbon cu 0.3 ... 0.7 % C, fie
oţeluri cu 0.3 ... 0.7 % C aliate cu cel mult 9 % Cr ( în mod curent cel mult 3 % Cr) cu până la
4.5 % Ni şi cu 0.15 ... 0.60 % Mo. Reţetele acestor oţeluri conţin şi până la 5 % W, până la 0.5 %
V şi circa 1 % Si, ca de exemplu MoCrNi15, VMoCrNi 17, VCrW 85. Aceste oţeluri sunt calite
şi revenite la 500 .... 600 OC.

C. Oţeluri pentru instrumente (aparate) de măsură

Aparatele de măsură trebuie să aibă dimensiuni şi forme cât mai precise , stabile în timp
şi să prezinte rezistenţă la uzură. Pentru confecţionarea lor sunt utilizate atât oţeluri carbon cât şi
oţeluri aliate, conţinutul de carbon al acestor oţeluri fiind cuprins între 0.8 ... 1.5 %. În mod
curent sunt utilizate oţeluri din categoria oţelurilor pentru scule aşchietoare foarte folosit fiind
oţelul CrW 20. Tratamentul termic al acestui oţel constă în călire de la 800 ... 825 OC şi
revenire joasă la 150 ... 230 OC. După tratament duritatea este de 60 ... 63 HRC. În vederea
stabilizării dimensiunilor după călire şi revenire, piesele se supun unei încălziri prelungite (10 ...
30 ore) la 120 ... 170 OC . Pentru a mării rezistenţa la uzură aceste piese sunt cromate dur.

7.6.4 Oţeluri şi aliaje pe bază de fier cu proprietăţi speciale

Din această categorie fac parte : aliaje cu proprietăţi termice speciale, aliaje
cu rezistivitate mare, oţeluri şi aliaje pe bază de fier cu proprietăţi magnetice
speciale, oţeluri cu mare rezistenţă la uzură, oţeluri şi aliaje rezistente la coroziune,
stabile la cald, refractare şi oţeluri rezistente la temperaturi scăzute.

A. Oţeluri şi aliaje cu proprietăţi termice speciale

Din această categorie fac parte aliajele care, în anumite intervale de temperatură au coeficient de dilatare
foarte mic. Un astfel de aliaj numit INVAR este aliajul fier - nichel cu aproximativ 37 % Ni şi până la 0.3 % C care
are până la 100 OC un coeficient de dilatare practic nul. Se foloseşte la fabricarea instrumentelor de măsură care nu
trebuie să-şi schimbe dimensiunile la variaţia temperaturii (etaloane de lungime, pendule, aparate geodezice etc.).
Dacă la invar se adaugă 10 ... 12 % Cr se obţine ELINVARUL deosebit de rezistent la coroziune şi cu mare
elasticitate. Aliajul fier - nichel - carbon cu peste 0.3 % C şi 42 ... 48 Ni se numeşte PLATINIT; are coeficient de
dilatare egal cu al platinei şi al sticlei.

B. Aliaje pe bază de fier cu rezistivitate ridicată

Din această categorie fac parte aliajele pe bază de fier utilizate la confecţionarea elementelor de încălzire
pentru cuptoare electrice şi pentru reostate. În general astfel de aliaje sunt soluţii solide şi trebuie să posede
rezistivitate electrică ridicată, coeficient de temperatură al rezistivităţii electrice mic, rezistenţă la oxidare la
temperaturi ridicate. Dintre aliajele cu baza fier care respectă aceste condiţii, se exemplifică cu aliajele denumite
FECRAL şi CROMAL. Fecralul este un aliaj Fe -Cr - Al care conţine C 0.12 %, circa 17 % Cr şi 5 % Al; el poate

22
fi utilizat până la 1100 OC. Cromalul este tot un aliaj Fe-Cr-Al cu compoziţie asemănătoare (Cr  26%) putând fi
utilizat până la temperatura de 1200 OC. Mărind conţinutul de crom până la 27 % şi cel de aluminiu până la 8 %
temperatura maximă de utilizare poate creşte până la 1300 OC. În aceste cazuri aliajele Fe - Cr - Al pot înlocui
baghetele de silită de la cuptoarele electrice.

C. Oţeluri şi aliaje pe bază de fier cu proprietăţi magnetice speciale

După proprietăţi şi condiţii de lucru materialele metalice utilizate pentru caracteristicile lor magnetice se
împart în materiale magnetice moi, caracterizate prin permeabilitate magnetică mare şi pierderi prin histerezis şi
curenţi Foucault mici, folosite pentru miezuri de transformator, relee, electromagneţi, rotori şi statori de masini
electrice etc. şi materiale magnetice dure care se caracterizează prin câmp coercitiv şi energie magnetică mare. În
această categorie intră materialele pentru magneţii permanenţi.
Dintre materialele magnetice moi se menţionează fierul pur şi aliajele Fe - Si, Fe - Ni, Fe - Al - Si şi Fe -
Al. Fierul pur este folosit la miezurile şi la piesele polare ale electromagneţilor, ecrane magnetice, membrane
telefonice etc. Proprietăţile magnetice ale fierului pur sunt puternic influenţate de impurităţi, de mărimea de grăunte
şi de tensiunile interne. Aliajele fier - siliciu sunt utilizate în principal la obţinerea tablelor pentru transfomator; ele
conţin 3.5 ... 4.5 % Si şi prezintă proprietăţi bune după texturare. Aliajele fier - nichel sunt folosite pentru a detecta
şi transmite semnale de intensitate mică. Sunt cunoscute sub denumirea de PERMALLOY şi conţin pînă la 80 % Ni.
Aliajele fier - siliciu - aluminiu cu 9.5 % Si şi 6.5 % Al cunoscute sub denumirea de ALSIFIER au proprietăţi
similare pemalloyului.
Dintre aliajele magnetice dure pe bază de fier se menţionează oţelurile pentru magneţi, aliajele Fe - Ni - Al
şi Fe - Ni - Al - Co. Oţelurile pentru magneţi permanenţi sunt oţeluri cu 0.9 ... 1.0 % C călite martensitic.
Proprietăţile magnetice ale acestor oţeluri sunt îmbunătăţite considerabil prin alierea cu 4.5% Cr, cu circa 6 % W sau
cu 4 % Cr, 3 % Co şi 0.4 % Mo; sunt utilizate ca oţeluri pentru magneţi permanenţi şi oţeluri cu 35 % Co, 5 % W şi
4 % Cr. Un progres important în acest domeniu s-a obţinut prin folosirea aliajelor Fe -Al - Ni cu aproximativ 63 %
Fe, 12 % Al, 25 % Ni, cunoscute sub denumirea ALNI. Proprietăţi şi mai bune se obţin prin folosirea aliajelor Fe -
Al - Ni - Co numite ALNICO cu compoziţia aproximativă 63 % Fe, 12 % Al, 10 % Ni şi 5 % Co.

D. Oţeluri cu rezistenţă foarte mare la uzură (oţeluri HADFIELD)

Piesele care lucrează în condiţii de frecare abrazivă, la presiuni de contact
mari şi solicitări cu şoc cum sunt : cupele pentru excavatoare, ace şi inimi de
macaze, fălcile concasoarelor etc. se realizează din oţeluri austenitice cu înalt
conţinut de mangan (oţeluri austenitice manganoase). Compoziţia chimică a
mărcilor T 105 Mn 120, T 100 NiMn 130, T 120 CrMn 130 - STAS 3718 este: 0.9
... 1.3 % C şi 11.5 ... 14.5 % Mn. În mod obişnuit se folosesc sub formă de
semifabricate turnate; după turnare structura este formată din austenită şi din
carburi (FeMn)3C în exces precipitate la limitele grăunţilor. Deoarece acestea
alterează rezistenţa şi ductilitatea oţelului, după turnare se aplică o călire de
punere în soluţie de la temperatura de 1050 ... 1100 OC rezutând o austenită
suprasaturată care prezintă următoarele caracteristici : Rm  31 ... 35 daN / mm2, A5
 25 %, Z  25 %, 180 ... 220 HB. Prin deformarea plastică la rece, ca urmare a
unui intens proces de ecruisare duritatea creşte foarte mult (la grade de deformare
de 60 % se ating valori ale durităţii mai mari de 500 HV). Prin ecruisare se menţin

23
caracteristicile de tenacitate, spre deosebire de celelalte materiale rezistente la
uzură la care creşterea durităţii afectează tenacitatea.

D. Oţeluri inoxidabile
Prin oţel inoxidabil se înţelege, în mod obişnuit, un oţel rezistent la
coroziunea în atmosferă, în vapori de apă, în soluţii de săruri şi de acizi etc, adică
rezistent la coroziunea electrochimică.
Fierul pur şi oţelurile carbon şi slab aliate nu sunt rezistente la coroziune.
Rezistenţa la coroziune electrochimică se asigură prin aliere cu minim 12,5
% Cr. Prin aceasta potenţialul de oxidare al oţelului devine electropozitiv.
Oţelurile inoxidabile sunt, în general, oţeluri inalt aliate atât cu elemente  -
gene cât şi elemente  - gene. Structura lor, funcţie de influenţele cumulate ale
acestor elemente de aliere este dată de diagrama structurală Schaeffler, prezentată
în figura 7.7.
Din punct de vedere al elementelor principale de aliere oţelurile inoxidabile
se clasifică în oţeluri cu Cr şi oţeluri Cr - Ni.
Oţelurile inoxidabile cu Cr, se împart, funcţie de conţinutul de Cr în oţeluri
cu 13, 17 şi 27 % Cr. Conţinutul de carbon variază intre limitele 0.08 ... 0.45 % C
pentru oţelurile Cr 13, respectiv maxim 0.15 %C pentru oţelurile Cr 17 şi Cr 27.
Funcţie de structura obţinută la răcirea în aer, oţelurile cu Cr pot fi :
- feritice, de exemplu mărcile 7 AlCr 130, 8 Cr 170, 8 TiCr 170 - STAS
3583, T 15 Cr 130 - STAS 6855;
- martensitice, de exemplu 20 Cr 130 - STAS 3583, T 20 Cr 130 - STAS
6855.
Din exemplele prezentate rezultă că, aceste oţeluri la conţinuturi mici de
carbon ( 0.15 % C) sunt feritice; ele nu prezintă transformări de fază în stare
solidă, motiv pentru care nu li se pot aplica tratamente termice cu schimbare de
fază; singura posibilitate de modificare a dimensiunii grăunţilor este deformarea
plastică la rece urmată de recoacere de recristalizare nefazică. La creşterea
conţinutului de carbon oţelurile devin ferito - martensitice sau martensitice; la
24
aceste oţeluri se pot aplica tratamente de călire sau normalizare urmate de revenire
joasă.
Oţelurile inoxidabile Cr -Ni sunt de regulă oţeluri austenitice care conţin
peste 18 % Cr şi peste 8 % Ni (reţeta de bază care dă şi denumirea de oţeluri
inoxidabile austenitice 18 -8). Conţinutul de carbon este de 0.02 ... 0.15 % C.
Structura la temperatura ambiantă rezultată la răcirea în aer este de austenită şi
carburi. Rezistenţa la coroziune este maximă în cazul structurilor monofazice . Ca
urmare aceste oţeluri se supun unui tratament termic de călire de punere în soluţie,
rezultînd o structură monofazică de austenită metastabilă . În anumite condiţii
(încălzire un timp critic într-un interval critic de temparaturi) carbonul in exces,
dizolvat în austenită difuzează la limitele grăunţilor unde formează carburi de
crom. Deoarece cromul are posibilităţi mici de difuzie, în aceste zone se poate
ajunge la concetraţii mai mici de 12.5 % Cr. Un oţel inoxidabil austenitic, într-o
astfel de stare structurală - sensibilizat, introdus in mediul de lucru coroziv suferă
un proces intens de coroziune care avansează la limitele grăunţilor, putând ca, în
stadii avansate să se ajungă la pierderea coeziunii intre cristale, materialul
devenind friabil. Fenomenul poartă numele de coroziune intercristalină şi evitarea
lui se poate face prin următoarele metode :
- utilizarea unor oţeluri cu conţinuturi foarte mici de carbon, sub limita
solubilităţii lui în austenită la temperatura ambiantă care este de 0.04 % C;
- creşterea conţinutului de Cr al oţelului până al 25 ... 30 % Cr;
- alierea suplimentară a oţelului cu Ti, Nb, Ta, elemente chimice cu afinitatea
faţă de carbon mai mare decât a cromului, oţeluri numite stabilizate;
- aplicarea, în cazul în care materialul a fost sensibilizat, a tratamentului
termic de călire de punere în soluţie.

F. Oţeluri rezistente la oxidarea la cald (oţeluri rezistente coroziunea

gazoasă)
Prin oţeluri stabile la coroziunea gazoasă sau rezistente la oxidare la cald se
înţeleg oţelurile care nu se oxidează în gaze cu temperaturi mai mari de 560 OC,

25
temperatură de la care oţelurile carbon obişnuite şi slab aliate suferă un proces
intens de oxidare. În cazul în care solicitările mecanice nu sunt importante,
stabilitatea la coroziunea gazoasă este criteriul principal de alegere al acestor
materiale.
Rezistenţa la oxidare se obţine prin aliere cu elemente mai uşor oxidabile
decât fierul cum sunt Cr, Si, Al. Aceste elemente formează straturi de oxizi
compacte şi aderente capabile să protejeze oţelul de acţiunea oxidantă a mediului
de lucru. Ca urmare se utilizează oţeluri Cr, Cr - Si, Cr - Si - Al cu structură
martensitică, martensito - feritică sau feritică. Prin alierea cu Ni corespunzător
reţetei 18 -8, rezultă oţeluri austenitice stabile la cald cu proprietăţi superioare
celor feritice sau martensitice.
Aceste mărci de oţeluri sunt cuprinse în aceleşi standarde - STAS 3583 şi
STAS 6855, ca şi oţelurile inoxidabile.

Fig. 7.6 Diagrama structurală Schaeffler

G. Oţeluri refractare
Refractaritatea este proprietatea materialelor de a rezista la deformare plastică şi la rupere
sub acţiunea sarcinilor mecanice aplicate la temperaturi ridicate. Ca urmare caracteristicile
mecanice impuse unor astfel de oţeluri sunt limita de curgere la cald şi caracteristicile de fluaj
(limita de fluaj convenţională, rezistenţa de durată convenţională). Având în vedere faptul că
fenomenele de fluaj sunt intensificate la temperaturi superioare temperaturii de recristalizare
nefazică, toţi factorii care măresc această caracteristică vor conduce la creşterea refractarităţii.
Astfel considerând relaţia lui Bocivar, Trp  k Tt rezultă că vor fi refractare materialele cu
temperatura de topire ridicată (metalele greu fuzibile : V, Nb, Ta, Cr, Mo, W). De asemenea

26
coeficientul k este dependent de natura materialului şi puritate, de exemplu k 0.2 pentru metale
pure, k  0.4 pentru materialele metalice de puritate tehnică, k  0.5 ... 0.6 pentru soluţii solide
cu concentraţie mică şi k  0.7 ... 0.8 pentru soluţiile solide suprasaturate.
Alţi factori de care depinde rafractaritatea metalelor şi aliajelor sunt :
- tipul reţelei cristaline: refractaritatea creşte cu creşterea gradului de compactitate al
reţelei, deci va fi mai mare la metalele şi aliajele cu reţea cristalină CFC;
- pariculelele disperse : acestea împiedică deplasarea dislocaţiilor deci deformarea pin
alunecare conducând, deci la creşterea refractarităţii;
- mărimea grăuntelui; refractaritatea creşte, din aceleaşi considerente, cu creşterea
dimensiunii grăuntelui real.
Refractaritatea oţelurilor se obţine prin aliere cu elemente care :
- se dizolvă în ferită, mărind temperatura de recristalizare nefazică a aceteia;
- precipită sub formă de carburi sau de compuşi intermetalici;
- stabilizează austenita.
Aceste elemente sunt : Cr, Mo, W, V, Nb, Ta, Ni, N. Dacă temperataura de lucru este
mai mare de 560 OC trebuie acordată aceaşi importanţă şi rezistenţei la oxidare.
Din punct de vedere structural oţelurile refractare sunt :
- oţeluri perlitice. Sunt oţeluri slab aliate Cr -Mo -V, cu conţinuturi scăzute de carbon
(sunt utilizate cu precădere sub formă de construcţii sudate), care prezintă refractaritate până la
500 ... 580 OC. Exemple de astfel de mărci de oţeluri sunt 16 Mo 3, 14 CrMo 4, care sunt
utilizate în stare tratată termic astfel încât să se asigure o structură perlitică fină, structură
lamelară cu refractaritate mai mare decât cea globulară (sorbită de revenire).
- oţeluri martensitice. Sunt oţeluri cu conţinut scăzut de carbon dar complex aliate cu W,
V, Mo, Nb, Ti, ca de exemplu 10 CrMo 10, 10 CrMo 50 care prezintă refractaritate până la
temperatura de 600 ... 620 OC. Tratamentul termic aplicat semifabricatelor executate din astfel
de oţeluri constă într-o călire în aer sau ulei urmată de revenire înaltă, la o temperatură
superioară celei din exploatare.
- oţeluri ferito - martensitice. Sunt oţeluri folosite în mod obişnuit ca oţeluri inoxidabile
ca 7 Cr 120, 12 Cr 130, 20 Cr 130 care prezintă refractritate până la 600 ... 700 OC.
- oţeluri austenitice care prezintă refractaritate până la 750 OC.

H. Oţeluri pentru temperaturi scăzute

Oţeluri destinate lucrului la temperaturi mai mici decât cea ambiantă , se impart în funcţie
de temperatura de exploatare în :
- oţeluri destinate lucrului în condiţii aspre, caracterizate prin temperaturi climaterice
scăzute, de la tempeartura camerei până la aproximativ - 60 OC;
- oţeluri destinate lucrului în condiţii extrem de aspre de la temperatura camerei până la
temperaturi sub - 80 OC, apropiate de 0K, numite oţeluri criogenice.
Din prima categorie fac parte oţelurile pentru construcţii metalice şi oţelurile pentru
construcţia de maşini destinate să funcţioneze la temperaturi sub 0 OC. Acestea sunt oţeluri
carbon sau slab aliate cu temperatura de tranziţie mică.
Din categoria a doua fac parte oţelurile destinate obţinerii, transportului, depozitării şi
utilizării gazelor lichefiate. Caracteristic acestor oţeluri este faptul că ele trebuie să lucreze într-
un domeniu de temperaturi larg în care caracteristicile mecanice se modifică substanţial. Astfel
cu scăderea temparaturii caracteristicile de rezistenţă cresc, deci rezistenţa la rupere trebuie
garantată la temperatura ambiantă, iar tenacitatea scade, fiind necesară deci, garantarea ei la
temperatura de lucru.
Elementul principal de aliere care asigură tenacitatea la temperaturi scăzute este nichelul.
Conţinutul în nichel al oţelurilor , funcţie de temperatura de exploatare trebuie să fie de 3.5 % Ni
pentru temperaturi până la - 100 OC, 5 % Ni pentru temperaturi până la - 140 OC şi 9 % Ni pentru
temperaturi până la - 200 OC. Pentru temperaturi sub -200 OC se folosesc oţeluri austenitice 18
-8.
27
 La alegerea mărcii de oţel destinată lucrului la o temperatură dată trebuie să se ţină seama
şi de condiţiile de solicitare (statice sau dinamice). De exemplu oţelul feritic cu 6 % Ni se
foloseşte până la - 100 OC în condiţiile unor solicitări dinamice şi până la -196 OC în condiţiile
unor solicitări statice.

Addenda

 elemente -gene;
 elemente -gene;
 fragilitate la revenire (reversibilă şi ireversibilă);
 oţeluri perlitice;
 oţeluri feritice;
 oţeluri austenitice;
 oţeluri martensitice;
 oţeluri ledeburitice;
 oţel carbon;
 oţel carbon de uz general;
 oţel carbon de calitate;
 oţel carbon superior;
 oţel slab aliat;
 oţel mediu aliat;
 oţel înalt aliat;
 oţel inoxidabil;
 oţel refractar.

Teme de casă

1. Definiţi şi explicaţi termenii şi noţiunile prezentate în Addenda.

2. Pentru următoarele oţeluri:
a) OL 37. 2k
b) RCA 52
c) OCS 52.5a
d) K 41. 2b
e) 10 Ni 35
f) OLC 15
g) OLC 45
h) 18 MnCr 10
i) 41 Cr Ni 12

28
 j) T 35 MoCrNi 08
k) 38 MoCrAl 09
l) OLC 75 A
m) AUT 12
n) OSC 8M
o) CrW 20
p) Rp3
r) 7 AlCr 130
s) 20 Cr 130
t) 10 TiMoNiCr 180
u) T 40 SiCr 180
Stabiliţi: compoziţia chimică (orientativă), clasa structurală (justificare),
structura obţinută în urma tratamentului termic final (diagrama de tratament
termic), proprietăţile şi domeniile de utilizare.

29