Ergofiziologia studiază activitatea
Care sunt modificările imediate
sistemului muscular, descrie
procesele fiziologice de bază, ce
au loc în diferite sisteme
funcționale ale organismului în
timpul activității musculare de
diferită intensitate. Sunt studiate
mecanismele fiziologice și reglarea
acestor procese, particularitățile
de vârstă și de gen a lucrului
muscular. Un rol important pentru
cunoașterea posibilităților
funcționale al organismului uman
îi revine procesului de încadrare în
lucru, stării stabile, oboselii și
refacerii după efort. O importanță
deosebită cere studierea
mecanismelor de dirijare a
mișcărilor de formare și dezvoltare
sub influența antrenamentului, a
deprinderilor și calităților motrice
atât și adaptării organismului la
activitatea musculară și rezervelor
fiziologice ale organismului.
Ergofiziologia și fiziologia generală
au o importanță deosebită pentru
pregătirea teoretică a antrenorilor
și profesorilor de educația fizică.
INTRODUCERE
Ergofiziologia (în greceşte
cuvântul „ergon" înseamnă
muncă") este ramura fiziologiei
care se ocupă cu studiul
performanţei umane din punct de
vedere biologic şi oferă o bază de
înţelegere a naturii procesului de
adaptare în timpul efortului fizic
unic (acut) şi repetat (cronic).
Examinând raportul durată-viteză
din timpul alergărilor umane, și
studiind graficele rezultate,
obţinute pe sportivi şi nesportivi,
vom observa confirmarea
observaţiei empirice, care arată că
o distanţă scurtă poate fi alergată
cu o viteză mai mare decât o
distanţă lungă şi că nesportivii nu
pot alerga nici atât de repede, nici
atât de mult, ca sportivii.
Ergofiziologia încearcă să
răspundă, printre altele, la
următoarele întrebări: 1.Care sunt
factorii biologici ce determină
viteza şi durata efortului?
2.
exemplu, unii antrenori
de adaptare şi mecanismele care
le reglează?
3.Cum este afectată curba durată-
viteză de către antrenament,
ereditate şi mediu?
4.Care este calea cea mai eficientă
de a ridica nivelul curbei durată-
viteză şi cât de sus poate fi el
ridicat?
Cu privire la natura activității
musculare vom vedea că viteza de
scurtare a muşchiului şi
menţinerea contracţiei acestuia
depinde atât de calităţile
mecanice ale contracţiei cât şi de
disponibilităţile surselor de
energie şi viteza de livrare a
acestora către mecanismul
contracţiei. De exemplu, un efort
maximal care durează numai
câteva secunde este limitat de
viteza de desfacere a compuşilor
macroergici (ATP şi CP), în timp ce
efortul îndelungat este limitat de
rezerva de combustibil. Aceste
cunoştinţe nu numai că explică
limitele performanţei umane, dar
pot fi puse şi în aplicare practică,
atât în ceea ce priveşte evaluarea
funcţională a efortului cât şi în
stabilirea unor programe de
antrenament. Se poate stabili, de
exemplu, ce proces energetic
trebuie activat pentru a atinge
vârful performanţei sportive în
diferite tipuri de efort (scurt,
mediu, lung). Demn de subliniat
este faptul că modificările apărute
în timpul solicitării fizice acute
sunt urmarea unui proces complet
de adaptare metabolică,
respiratorie, cardiacă etc. Această
adaptare se efectuează cu o
rapiditate şi o precizie atât de
mare încât se presupune existenţa
unui sistem de control;
ergofiziologia studiază aceste
răspunsuri adaptative tranzitorii
(trecătoare) la efort şi
mecanismele care le reglează.
Evaluarea acestor fenomene
complexe au atât o importanţă
teoretică cât şi una practică. De
recomandă sportivilor să respire
rar şi adânc în timpul alergării.
Această recomandare este
contrară principiului optimizării
după care organismul îşi alege
spontan frecvenţa optimă a
numărului de respiraţii la care şi
travaliul ventilator este minim.
Antrenamentul fizic poate mări
plafonul biologic al organismului
uman prin modificări funcţionale,
structurale şi dimensionale.
Adaptările cardio-respiratorii sunt
cunoscute mai de mult, dar
adaptarea tisulară (celulară) nu a
putut fi demonstrată decât în
ultimul timp graţie perfecţionării
tehnicilor de microscopie
electronică, histochimie etc.
Studiul proceselor metabolice
celulare a adus dovezi noi de
interpretare a mecanismelor
adaptării la efort fizic, creând
premisa îmbunătăţirii programelor
moderne de antrenament. În plus,
folosirea de gemeni ]n studii a
făcut posibilă separarea
contribuţiei relative a
antrenamentului de cea a
eredităţii (genotipului).
Antrenamentul poate afecta direct
exprimarea potenţialului genetic,
dar influenţa lui poate avea loc
numai între limitele fixe ale
eredităţii. Cu alte cuvinte, un
individ cu un genotip slab nu se
poate aştepta să realizeze
vreodată o performanţă
deosebită. Deci, cunoaşterea
măsurii în care factorii genetici
sunt implicaţi este esenţială, pe de
o parte în stabilirea aptitudinilor
fizice ale cuiva, şi, pe de altă parte,
în înţelegerea pe deplin a limitei
adaptabilităţii umane şi a limitelor
performanţei sale fizice.
ADAPTAREA LA EFORT
Conceptul de adaptare. Pentru a
supravieţui, organismul trebuie să
aibă schimburi de substanţă şi
energie cu mediul înconjurător. De
aceea ce spune că organismul este
un sistem biologic deschis. Mediul,
ca factor de existenţă, provoacă
din partea organismului reacţii de
adaptare. Prosser a definit
adaptarea fiziologică drept
totalitatea proceselor ce permit
menţinerea activităţii fiziologice şi
supravieţuirea când mediul de
viaţă se modifică sub raportul
unuia sau al mai multor factori.
Studiul reacţiilor adaptative se
numeşte adaptologie, o nouă
orientare interdisciplinară a
medicinii contemporane.
Conceptul de stres. „Constanta
mediului intern" (CI. Bernard) şi
„homeostazia" (W. Cannon) sunt
considerate mecanisme de bază
ale existenţei, adaptării şi evoluţiei
organismelor biologice. În cadrul
evoluţiei filo şi ontogenice
organismele sunt supuse la stimuli
permanenţi. Unii dintre aceştia
supun organismul la solicitări
„limită" între normal şi patologic,
acesta având două posibilităţi de a
reacţiona: a) adaptarea la noua
situaţie sau b) epuizarea
(îmbolnăvirea). Starea de tensiune
acută a organismului obligat să
mobilizeze mijloacele de apărare
pentru a face faţă unei situaţii
ameninţătoare a fost denumită de
către H. Selye (1936) stres.
Sindromul general de adaptare
Factorii stresanţi acţionând asupra
organismului declanşează două
categorii de reacţii de apărare şi
adaptare: a) „reacţii specifice",
proprii fiecăruia dintre agenţii
stresanţi şi b) „reacţii nespecifice",
comune diferiţilor agenţi (fizici,
chimici, biologici), de tip neuro-
endocrino-metabolic. Ansamblul
acestor reacţii nespecifice ale
organismului declanşate pentru a
face faţă oricărui agent susceptibil
de a compromite echilibrul său a
fost denumit de H. Selye „sindrom
general de adaptare". Au fost
descrise trei faze (stadii) de reacţie
în cadrul sindromului general de
adaptare:a)reacţia de alarmă
reprezintă începutul efortului de
adaptare; este o reacţie spontană,
nespecifică, reprezentată de
fenomene de impact, de şoc şi
contraşoc, apărute sub acţiunea
descărcărilor de influxuri
simpatoadrenergice (adrenalina,
noradrenalina); este o reacţie
ergotropă, de mobilizare a forţelor
de adaptare. b)reacţia de
rezistenţă reprezintă starea de
adaptare propriu-zisă în acest
stadiu, pentru a se reechilibra
homeostazia perturbată în primul
stadiu şi a se instala starea de
rezistenţă, au loc descărcări
neuro-hormonale multiple sub
influenţa stimulării complexului
hipotalamo-hipofizar. Este reacţia
trofotropă care reflectă completa
adaptare la acţiunea agentului
stresant.
Trecerea de la reacţia de alarmă la
cea de rezistenţă se face prin
intermediul sistemului renină-
angiotensină (I. Haulică şi colab.,
Iaşi). Descărcările simpato-
adrenergice din primul stadiu
acţionează şi asupra aparatului
juxta-glomerular renal descărcând
renina formatoare de
angiotensina, substanţă cu acţiune
metabolică complexă (catabolică şi
anabolică).
c) reacţia de epuizare în care
organismul cedează în faţa
agentului stresant, îmbolnăvindu-
se („boli de adaptare": nevroze,
boala ulceroasă, hipertensiune
arterială). Acest stadiu nu este
identic cu oboseala şi nu este
obligatoriu. Se înţelege că această
fază trebuie evitată. Trebuie ştiut
că energia de adaptare este
totdeauna limitată.
Evoluţia fazică a sindromului
general de adaptare, ca reacţie
adaptativă, depinde de mai mulţi
factori: a) caracteristicile agentului
stresant (intensitate, durată,
frecventă); b) reactivitatea
individuală a organismului în
funcţie de: vârstă, sex, biotip
constituţional (în special tipul de
activitate nervoasă). Unii subiecţi
au o capacitate de toleranţă şi de
adaptare mai mare la stimuli
defavorabili spre deosebire de
susceptibilitatea accentuată a
altora. Sunt cunoscute tipurile
psiho-comportamentale descrise
de Friedman, Eysenk şi Lampert,
care în esenţă descriu tipuri
extroverte (meridionali-ergotropi)
sau macrochinetice cu descărcări
simpatoadrenergice: tipuri
introverte (nordici-trofotropi) sau
microchinetici cu descărcări de
corticosteroizi şi tipuri mixte. La
acelaşi stimul reacţia este diferită.
d) mediul ambiant care se
manifestă sub două forme: 1)
mediul natural (fizic: aer, apă, sol,
clină, alimente, radiaţii solare şi
biologic: faună, floră, microbi) şi 2)
mediul social, creat de om şi
societate. Atât mediul natural cât
şi cel social pot fi favorabili vieţii şi
activităţii omului, ca factori
sanogeni, dar pot fi şi nocivi, ca
factori patogeni: pentru mediul
natural sunt: alcoolismul,
alimentaţia neraţională, poluarea
microbiană chimică şi fizică
(radioactivă, termică, sonoră), iar
pentru mediul social sunt:
industrializarea excesivă,
aglomerări de populaţie, noi relaţii
sociale: stare de nemulţumire,
frică, dezgust, emoţii. Aceşti
factori ai vieţii contemporane, în
ansamblul lor, constituie „stresul
vieţii cotidiene" (după Selye), sau
„stresul psihosocial" (după Levi)
sau „factori de risc
psihocomportamental" ce stau la
baza patologiei de adaptare
(eşecul efortului în adaptare). În
concluzie, în funcţie de toţi aceşti
factori, reacţiile neuroendocrine
pot fi favorabile adaptării, situaţie
denumită eustress sau
nefavorabile adaptării. situaţie
denumită distress. Şcoala suedeză
de fiziologia efortului, care a
identificat aceste reacţii, aduce
astfel contribuţii valoroase la
precizarea rolului stresului în
sanogeneză şi patogeneză.