„Nu e niciun rău în viață pentru cel care înțelege că a se lipsi de viață nu este un rău”, scria

Montaigne în eseurile sale. Cu toate acestea, moartea este prilej de durere, interogație, și chiar
răzvrătire.

De-a lungul istoriei omenirii, omul a lăsat mărturii palpabile ale vieții și morții sale. Un simplu
site arheologic ne poate dezvălui indicii ale modului în care omul percepea moartea, iar fiecare
cultură a avut propria percepție.

Și chiar dacă perspectiva omului asupra morții s-a schimbat radical în perioada modernă,
„obiceiurile și atitudinea față de moarte sunt adânc înrădăcinate în cultura primitivă din care ne
tragem”[1]. (Sir J G. Frazer, The Golden Bough.)

Moartea în Evul Mediu

În Evul Mediu, numit și Valea Plângerii, omul își aștepta moartea ca un lucru firesc, ca o altă
fațetă a vieții.

Pentru Philippe Aries, cel care propune termenul de „moarte îmblânzită”, moartea nu este o
surpriză, ea trimite semnale din timp și nimeni nu cunoaște momentul sosirii morții  mai bine ca
muribundul. „Avertismentul venea prin semnale naturale sau mai degrabă printr-o convingere
intrinsecă și nu prin premoniție supranaturală”, mai ales că în acele vremuri, „granița dintre
natural și supranatural era destul de nesigură”. (Philippe Aries, Omul în fața morții)

Aries crede că premoniția morții este ceva foarte simplu, care persistă, în mod paradoxal, și în
vremurile contemporane.

Cu toate acestea, chiar în Evul Mediu, premonițiile prin apariția celor morți la patul
muribundului era, se pare, apanajul credinței populare și nu a oamenilor cultivați.

Însă nu existau aceste prevestiri când moartea survenea în mod subit. Era privită ca o moarte care
„răsturna ordinea lumii” și, prin urmare, considerată „infamantă și rușinoasă. (…) era urâtă și
vulgară, ea provoca teamă apărea ca un fapt straniu și monstruos despre care nimeni nu
îndrăznea să vorbească”. (Philippe Aries, Omul în fața morțiii)

La fel se întâmplă și cu cel care moare singur, fără să fie înconjurat de familie. Acesta este privit
ca un stigmatizat.

Tot rușinoasă era și moartea condamnaților, care nici măcar nu primeau binecuvântarea
preotului (acest lucru se va produce mai târziu, la insistența călugărilor și a clericilor pe lângă
autoritățile vremii), fiind, astfel, blestemați și în lumea de dincolo.

„Moartea subită inspira teamă, deoarece nu mai exista timp pentru pregătirea ei, lucru care dăuna
sufletului în viața de apoi. (…) prevestirea morții era un lucru bun, în timp ce venirea subită a
acestea era ceva rău. Nu a mai rămas decât un  pas ca oamenii să creadă că moartea subită era
destinată celor răi sau păgânilor. (….) înecul, era prezentat întotdeauna ca o cauză a morții
pentru păgâni”, scrie Christopher Daniell în cartea sa Death and Burial in Medieval England
1066–1550.

Cu toate acestea, în vremea cavalerilor medievali, victimele războiului care mureau „subit” nu
erau considerate niște veșnici damnați. 
Regretul vieții nu este profund și este „asociat cu acceptarea simplă a morții apropiate”.
Familiaritatea omului medieval cu moartea  face ca aceasta din urmă să fie privită cu seninătate,
ca ceva firesc și uneori binevenit. 

Omul medieval se teme să moară singur, el trebuie să se afle înconjurat de semenii săi. Practic
nimeni nu murea singur, „se murea mereu în public”.

„Viața pământească este efemeră comparativ cu viața sufletului de după moarte, iar destinul
sufletului în viața de apoi va fi determinat de acțiunile acestuia în starea întrupată” (Christopher
Daniell, Death and Burial in Medieval England 1066–1550)

Prin urmare, moartea trebuie simţită ca o prezenţă, ca o latură a sinelui, o reflexie a vieții
pământene, iar, uneori, o încununare a ei (în special pentru cavalerii).

Ritualurile morții

Muribundul erau lungit mereu pe spate pentru a privi cerul. El poate astfel să treacă printr-un
adevărat ritual, în care își cere iertare de la apropiați, uneori chiar de la slujitorii săi cei mai
umili, dă sfaturi familiei sale, o binecuvântează, după care își încredințează sufletul în mâinile
domnului. Uneori se părea că acesta chiar „patrona” întregul ceremonialul funerar.

Toate lucrurile ce țineau de lumea materială erau aranjate cu grijă încă din timpul vieții, într-un
fel de testament verbal.

Morții erau deseori asemuiți cu oamenii care dorm, prin urmare aceștia se odihneau într-un fel de
loc edenic, „o grădină înflorită”.

Însă comparativ cu seninătatea muribundului, manifestarea doliului este exagerată, împinse spre
paroxism. Familia, copleșită de durere, are gesturi de disperare[2]. Dar doliul nu durează prea
mult, în cazuri excepționale, o lună de zile, de multe ori, de îndată ce mortul era înhumat, doliul
înceta, iar acesta era uitat.

Procesiunea funerară își schimbă și ea <morfologia>. Dacă în Evul Mediu timpuriu, mortul era
condus pe ultimul drum de familie și de prieteni, spre sfârșitul acestei epoci, procesiunea
funerară este formată din preoți și călugări urmați de săraci și copii, numărul lor variind în
funcţie de situația socială a defunctului.

Cimitirele în Evul Mediu

Atitudinea familiară față de moarte persistă multe secole în Evul Mediu. Ea începe cu o relație
apropiată între vii și morți, marcată de locul în care erau amplasate cimitirele. Dacă la începutul
creștinismului, morții erau îngropați în necropole alături de păgâni, iar apoi în cimitire separate,
dar în afara orașului, credința în înviere și în martiriu a adus cimitirele mult mai aproape de
comunitatea de care aparținuseră. Oamenii erau îngropați în cimitire rânduite în curtea
bisericilor, lângă zidurile acestora.  

„(…) cimitirele noastre stau în jurul bisericilor în locurile cele mai umblate pentru a obișnui (…)
norodul, femeile și copii să nu se sperie la viziunea vreunui mort, și ca neîncetata vederea
osemintelor, mormintelor și petrecaniilor să le amintească de starea noastră”. (Montaigne,
Eseuri, vol I).

Mai târziu, cimitirele vor fi despărțite de biserici.

În epoca medievală timpurie, nimeni nu era îngropat în biserică. Lucrurile s-au schimbat, iar
biserica va fi, de acum înainte, loc de înhumare pentru prelați, personalități ale vremii, oameni
care s-au distins prin virtuții în timpul vieții[3]. Spre  sfârșitul Evului Mediu, aristocrații puteau
să se îngroape în biserici, în schimbul unei sume de bani.

Însă izbucnirea ciumei în secolul al XV-lea, care secera, în special, populația săracă, a dus la
apariția gropilor comune impresionante prin mărimea și capacitatea lor[4].

Înhumarea în mormintele private părea un act condamnabil în Evul Mediu.

„Cimitirele conservă memoria morții și, simbolic, anticipează învierea”, scrie Douglas Davies,
antropolog și teolog, în cartea sa „A Brief Hisory of Death”.

 Judecata de Apoi – Iconografie

Primele reprezentări ale Judecății de Apoi, în secolul al XII, evocă imaginea venirii lui Hristos în
toată strălucirea sa, „o strălucire a luminii universale care nu mai lasă loc istoriei umanității, și cu
atât mai puțin, biografiei individuale a fiecărui om”. (Philippe Ariés, Omul în fața Morții). Mai
târziu, iconografia se schimbă inspirată de Evanghelia Sfântului Matei. Judecata de Apoi se face
prin separarea sufletelor bune de cele rele și se concentrează pe trei momente biblice – învierea
trupurilor, judecata propriu-zisă, și despărțirea celor drepți de păcătoși.

Odată cu momentul separării sufletelor, sunt introduse simboluri ale infernului, fiara cu șapte
capete din Apocalipsă, a căror reprezentarea este sugestivă în iconografia de început.

Un secol mai târziu, Judecata de Apoi îl reprezenta pe Hristos pe tronul judecătorului  înconjurat
de apostoli. Acum sufletele sunt cântărite de către Arhanghelul Mihail și separate, încă o dată, de
Arhanghelul Gavril. Însă soarta sufletelor putea fi schimbată de implorările Maicii Domnului și
ale Evanghelistului Ioan.

În secolele următoare, tema Judecății de Apoi nu a fost uitată, însă reprezentarea ei diferea
infinit, „ideea judecății detașându-se de ideea învierii”.

În secolul al XV-lea, iconografia cunoaște o nouă schimbare. Tema purgatoriului devine

dominantă, iar scena Judecății transcende lumea de dincolo venind chiar în camera
muribundului. Făpturile supranaturale de partea binelui și a răului invadează camera
muribundului. Camera își pierde funcționalitatea inițială, iar locul Arhanghelului Mihail, cu
balanța sa, este luat de Îngerul Păzitor.

 Reprezentarea morții

Moartea este reprezentată fie ca un cavaler al Apocalipsei fie sub forma unei femei cu părul
despletit care plutește deasupra lumii ținând coasa cu care seceră fără a ține cont.

Așa cum arată Christopher Daniell, în Anglia medievală, moartea vine sub diferite înfățișări: un
bătrân[5] sau un fel de agent care invită la introspecție, la o analiză a sufletului[6].

Mai târziu, iconografia morții capătă valențe macabre, aceasta fiind reprezentată de un cadavru
pe jumătate descompus numit „transi”.

Interesant este faptul că moartea poate lua și forme neașteptate. La sfârșitul secolului al XV-lea,
moartea capătă conotații erotice și în multe dintre reprezentările din secolele al XVI-XVIII-lea,
moartea este asociată, într-o manieră macabră, cu iubirea. Hans Baldung, în pictura sa Moartea
și fecioara, prezintă o tânără fată înveșmântată sumar care este condusă de moarte spre groapă.
Este o alegorie a morții iar pielea nefiresc de albă a fetei contrastează puternic cu moartea, un
cadavru în descompunere, și fundalul întunecat al cimitirului, realizând o minunată comparație
între frumusețea și strălucirea vieții și sluțenia morții.

 Într-un alt tablou al lui Baldung, Cele trei etape ale vieții, fata este aproape goală preocupată de
lucruri deșarte în timp ce moartea, reprezentată, la fel, printr-un cadavru în descompunere, ține o
clepsidră deasupra capului ei, simbol al lumii trecătoare. În partea dreaptă a fetei se află un
bărbat bătrân care pare că încearcă să alunge moartea, iar la picioarele ei se joacă un prunc.

La Hans Sebald Beham, moartea este prezentată la fel în Moartea și cuplul indecent, iar tabloul
nu este nimic altceva decât o alegorie a vieții și a morții.[7]

Majoritatea tablourilor, personajele sunt prezentate goale, impresionante prin detalii ale trupului.
Cea mai mare parte a acestora sunt realizate în perioada renascentistă când accentul cade pe om
și pe condiția acestuia. Transcendentalismul Evului Mediu se transformă în imanentismul
Renașterii, iar râsul va fi cel care va domina. Omul va fi centrul universului, iar toate lucrările de
artă se remarcă printr-o mare atenție pentru detaliul corpului uman. Este perioada în care sunt
pictate și sculptate cele mai multe nuduri, în cele mai inedite ipostaze.

 O altă temă des întâlnită în reprezentarea morții sunt dansurile macabre, motive decorative care
ornau osuarele Dansurile macabre „sunt o horă fără sfârșit în care alternează cei morți cu cei vii”.
Dansurile reprezintă o alegorie a morții, fiecare mort dansează cu un om viu pe care-l va lua cu
el.

Dansul morții, mult mai popular în Franța și Germania,decât în Anglia, a fost inițiat de călugări.
Acesta era condus de un schelet care îl dirija pe cel decedat într-un dans vesel. Ideea centrală a
acestui dans era că niciun muritor, indiferent de situația și rangul lui, nu putea să scape de
moarte. Săracii și bătrânii întâmpinau moartea cu bucurie în timp ce alții se temeau de ea.
(Christopher Daniell, Death and Burial in Medieval England 1066–1550)

Frica de moarte

Deși în Evul Mediu omul accepta moartea ca pe o condiție sine qua non a vieții, în timp, acest
sentiment  a dispărut, fiind înlocuit de tema de moarte, în contextul judecății de apoi, iar ulterior,
de caracterul său terifiant atribuit de detașarea și ignoranța omului modern.    „Frica de moarte
este prezentată sub diferite forme pornind de la frica de a fi îngropat viu până la anticiparea unei
torturi ce se va petrece în viața de apoi. Mai există de asemenea în folclorul anumitor comunități
o teamă generată de cei morți, care îi bântuie pe cei vii, fantome, vampiri, zombii, care pot fi o
reală amenințare pentru cei vii”. (Douglas Davies, A Brief History of Death)

Pentru a învinge frica de moarte, omul a recurs la tot felul de subterfugii,încercând să se detașeze
de ideea morții uneori privind-o, în mod paradoxal, ca un fel de leac pentru orice boală.

Cu toate acestea, frica de moarte nu este un atribut al omului modern. Încă din timpuri străvechi,
în dorința de a stăpâni moartea, oamenii chiar au ridiculizat-o. Euripide scria că atunci „când se
apropie moartea (…) vârsta a încetat să mai fie o povară”.

Atitudinea omului modern față de moarte

Atitudinea omului modern în fața morții este caracterizată de un soi de evadare, de ignorare a
realității, chiar de o tendință de a îndepărta durerea și a amâna cât mai mult momentul morții.
Omul modern refuză să se mai supună hazardului acestei vieți. El intră într-o nouă etapă a
căutării sensului vieții, în care toate aspectele critice ale vieții nu mai sunt acceptate ca atare, ci
sunt supuse interogației.

Moartea ca un eveniment familiar și anonim a fost înlocuită de moartea ca distrugere, individul

devine tot mai conștient de identitatea sa. (Philippe Aries, Western Attitude Towards Death)

Cei care stau la căpătâiul muribundului, au tendința de a-i ascunde acestuia adevărata stare în
care se află pentru a-l menaja. Această grijă s-a transformat, în timp, în grija față de cei apropiați
muribundului, pentru a îndepărta groaza în fața urâțeniei morții, în fața apariției ei într-o viață
liniștită și fericită. 

Prima reacție în fața morții este consternarea. Dar dacă viața va fi privită ca un dar, dincolo de
orice logică, atunci și moartea va înceta să mai fie o negare a sensului vieții. Ea nu va mai fi
sfârșitul, ci un nou început.

De-a lungul istoriei omenirii, percepția morții se modifică, parcurgând mai multe etape de la
„moartea îmblânzită” la „moartea sălbatică” (Philippe Aries,  Omul în fața morții)  Am putea
spune că este chiar o involuție a modului în care omul vede moartea, este un fel de drum în sens
invers, de la înțelegerea și acceptarea morții, la negarea și revolta împotriva acesteia.

Moartea în sânul familiei era agreată în multe societăți, și până la jumătatea secolului al XX-lea,
mulți oameni mureau acasă, iar trupurile lor erau ținute în casă până la înhumare. Comunitatea
deseori ajuta familia la pregătirea trupului celui mort pentru înhumare. O astfel de moarte  era un
eveniment obișnuit, perfect asimilat de societate, iar prezența decedatului în casă era o invitație
la reflecție asupra morții. Familia suporta și ea mai ușor pierderea, fiind încurajată de întreaga
comunitate care își lua la revedere de la cel plecat din această lume.  (Douglas Davies, A Brief
History of Death)

După cel de-al doilea război mondial, odată cu schimbările în modul de a trăi și dezvoltarea
anumitor servicii, alături de cele funerare i-au determinat pe cei mai mulți să apeleze la servicii
specializate.

Omul modern este tot mai mult integrat în societate, în cotidian și mai puțin în natură, iar
moartea devine un fenomen jenant, rușinos, pe care familia încearcă să-l ascundă. Omul nu mai
moare acasă, în sânul familiei, ci pe un pat de spital, singur.

„Moartea în spital nu mai este un motiv de ceremonie ritualică, pe care muribundul o conduce în
mijlocul familiei sale”, afirmă Ariés în Western Attitude Towards Death.

Rolul familiei din epoca medievală este preluat acum de întreg personalul medical. „Acum
medicul stăpânește moartea (…) și s-a observat că acesta face tot posibilul pentru a  a-l
determina pe pacientul său să <adopte un stil de viață acceptabil în timp ce se pregătește să
moară> . (….) O moarte acceptată este o moarte care poate fi tolerată și de supraviețuitori”.
(Philippe Ariés, Western Attitude Towards Death)

Emoția puternică prin care trece familia în urma morții unuia dintre membrii săi a făcut ca
moartea să fie un motiv de rușine . Ritualul funerar însuși a suferit modificări. Cunoscuții,
prietenii și chiar familia se implică cât mai puțin, iar ceremonialul este  extrem de discret,
îndeplinindu-se doar un minim de formalități necesare. Manifestarea părerii de rău și a durerii
pare acum o instabilitate psihică, chiar „proaste maniere”.

Deși, paradoxal, societatea impune un astfel de comportament în fața morții, familia suferă în
tăcere și izolare, și spre deosebire de trecut, când omul se resemna imediat în fața morții (mulți
se recăsătoreau la scurt timp după ce rămâneau văduvi), astăzi, se poate observa că cei mai mulți
preferă să țină doliu după persoana iubită o perioadă mai mare de timp.

În loc de concluzie

În toate culturile, moartea este asociată unei forțe supranaturale creatoare. Caracterul rudimentar
al vieții din Evul Mediu, molimele, războaiele, sărăcia care decimau populația, îl aduce pe om
mai aproape de ideea de moarte.

Epoca modernă deschide noi perspective omului. După cel de-al doilea război mondial, lumea
cunoaște o dezvoltare economică fără precedent și o diversificare a serviciilor oferite cetățenilor,
printre care și cele funerare. Prin urmare este normal ca acestea să preia sarcina privind
organizarea ceremoniei de înmormântare.

Pe de altă parte, știința îl ajută să învingă boala și, implicit, să trăiască mai mult. El crede că
poate <stăpâni> moartea, în sensul că o poate amâna cât mai mult, conștient fiind, totuși că
aceasta nu poate fi anulată. Am putea spune că societatea, în special cea occidentală, manifestă o
formă de ateism, poate nu absolut, dacă ținem seama de continuarea unor ritualuri, cum este cel
al căsătoriei, al botezului.

 În final să ne uităm că, totuși, „călătoria în lumea de dincolo este ca o introspecție, este
momentul în care ne întrebăm cine suntem, de unde venim și unde ne ducem după moarte. În
centrul istoriei morții nu se află doar emoția durerii și a rupturii legăturilor dintre oameni și locul
de apartenență, ci și speranța că misterele lumii vor fi dezlegate.

Se pare, orice istorie a morții este o istorie a speranței. Iar speranța învăluie lumea în dorința de a
trăi și a prospera, o dorință care se accentuează în opoziție cu trăsăturile negative ale morții.
Locurile în care omenirea păstrează memoria celor dispăruți sunt, în fapt, un mod de a menține
vie speranța”. (Douglas Davies, A Brief History of Death)

Referințe bibliografice

1. Ariés, Philippe, Omul în faţa morţii, volumul I, Editura Meridiane, 1996;

2. Ariés, Philippe, Western Attitudes Toward Death: From the Middle Ages to the Present;
3. Davies, Douglas J., A Brief History of Death; Blackwell Publishing;
4. Daniell, Christopher Death and burial in medieval England 1066–1550, Editura
Routledge;
5. Montaigne, Michel de, Eseuri, vol I, Editura Științifică, 1966;
6. Vatasianu, Virgil,  Istoria  artei  europene: arta  din  perioada  Renasterii, Editura 
Meridiane, Bucuresti, 1972;
7. lamortdanslart.com

 
[1] Sir James George Frazer (1854-1941) etnolog,   antropolog și teolog scoțian a  cărui
prezentare comparativă a mitologiei și religiei a influențat sfârșitul secolului al XIX-lea

[2] Romanele cavalerești consemnează acest tip de manifestare, în care cavalerii și chiar regii
leșină peste cadavre, în gesturi teatrale, pline de patos.

[3] Consiliul de la Rouen, din 1581, a decis asupra celor trei categorii de oameni care pot fi
îngropați în biserică: slujitorii Domnului, în special bărbații, persoanele care au avut funcții
înalte sau au primit onoruri și cei care s-au remarcat prin virtuțile lor în slujba Domnului și nu
numai.

[4] Gropile comune măsurau aproximativ 45 de metri și se întindeau pe o suprafață de 5-6 metri
acolo putând fi înhumate între 1200 și 1500 de cadavre.

[5] Chaucer, Geoffrey, Povestirile din Canterbury – „Povestirea Vânzatorului de Iertăciuni” în

care trei oameni întâlnesc moartea sub forma unui bătrân care le spune că își vor afla sfârșitul
sub un pom. Cei trei merg acolo și găsesc, în schimb, o sumă de bani. Dorința de a pune mâna pe
bani îi face pe aceștia să se omoare unul pe celălalt, împlinindu-și astfel destinul.

[6] The Summoning of Everyman, piesă de teatru medievală, concepută ca o lecție de moralitate
pentru a dobândi viața veșnică.

[7] Hans Baldung (1484-1545) și Hans Sebald Beham (1500-1550), pictori, exponenți ai școlii
germane din perioada renașterii.
ATITUDINEA ÎN FAŢA MORŢII: ASPECTE GENERALE

Păcurar Lavinia

"Existenţa umană cuprinde toate nefericirile unei tragedii, fără ca omul să poată atinge
demnitatea personajelor tragice."
(Arthur Schopenhauer)

Problema morţii reprezintă o temă constantă a gândirii umane, atrăgând şi fascinând persoane
din diferite domenii de activitate: medicină, istorie sau antropologie istorică. Abordată şi
interpretată în conformitate cu o scală a sensibilităţii umane, implică acceptarea şi/sau refuzul ei
de către societatea umană.1 De ce, când, cum se moare, ce se întâmplă după moarte, sunt
întrebările la care s-a încercat să se răspundă de-a lungul timpului. Pornind de la o analiză
interdisciplinară a subiectului au fost elaborate diferite definiţii ale morţii, potrivit cărora din
perspectiva medicinei moartea reprezintă "oprirea funcţiilor vitale ale organismului", iar din
perspectivă teologică moartea este "tranziţie, un stadiu intermediar spre o altă viaţă", "lumea de
dincolo".

În profida multitudinii studiilor care abordează tema avută în dezbatere trebuie să recunoaştem
că moartea este cunoscută şi interpretată doar "prin surse de mâna a doua şi explicaţii ştiinţifice
sau medicale"2, cu moartea nu putem avea o experienţă proprie pe care să o analizăm şi
interpretăm apoi. Am putea spune că în moarte fiecare e ucenic şi meşter.3 Poate din această
cauză, moartea, luată la persoana I singular, provoacă un sentiment de angoasă.

Moartea tulbură şi îngrozeşte datorită faptului că nu ne sunt oferite explicaţii sigure despre ceea
ce se întâmplă după moarte, în aceste condiţii ne petrecem viaţa îngroziţi de ea şi făcând tot
posibilul să o evităm. Astfel, pentru fiecare individ în parte, moartea nu se impune decât într-o
distanţă în timp şi spaţiu, iar verbul care o desemnează nu poate fi conjugat decât la viitor, acest
lucru denotă faptul că toată lumea recunoaşte această certitudine a morţii, dar totuşi o refuză,
plasând acest eveniment în viitor4 (moartea reprezentând din punct de vedere cronologic ultimul
moment al fiecărui individ). Angoasa provocată de moarte încearcă să se manifeste printr-o
multitudine de interpretări.

Studiile realizate asupra morţii în funcţie de modul în care este reprezentată şi asumată moartea
au evidenţiat următoarea tipologie: moartea nivelatoare, care nu iartă pe nimeni indiferent de sex,
vârstă sau statut social; moartea salvatoare, care este dorită după o îndelungată suferinţă a
trupului sau a sufletului; moartea dorită, văzută ca singura soluţie pentru a fi din nou împreună
cu familia sau cu persoana iubită, odihnă a trupului după vicisitudinile vieţii.

De-a lungul timpului, oamenii, pentru a depăşi neliniştile şi angoasele provocate de moarte, au
apelat la discursul bisericii, discurs care preconizează ideea că lumea în care trăim este un dat
efemer, astfel moartea reprezintă trecerea din lumea deşertăciunilor, a păcatului şi a suferinţei în
"lumea de dincolo", spaţiu al eternităţii, precum şi la solidaritatea de grup şi practicile ritualurilor
familiale. Prin credinţa că actul morţii condiţionează o postexistenţă paradisiacă, se încearcă
atenuarea durerii provocate de dispariţia celui drag, ar însemna o apropiere de Dumnezeu,
cultivarea convingerilor în existenţa unui spaţiu al divinităţii şi al sufletelor alese, care ar fi
Paradisul. În aceste condiţii, Paradisul devine o adevărată reuniune de familii fericite, căci nu
există despărţiri pentru totdeauna, aceasta reprezentând o modalitate metaforică de a exprima
încredere în anularea despărţirilor provocate de moarte.5

De asemenea, o altă atitudine pentru a învinge teama de moarte a determinat convingerea sau
comparaţia morţii cu somnul. Credinţa conforma căreia morţii ar dormi este veche şi constantă.
În cazul cultelor protestante, trecerea este privită sub forma intrării în spaţiul somnului, fără
angoasă, căci această formă de plecare seamănă cu actul cotidian al odihnei.6 Potrivit afirmaţiei
de mai sus, imaginea somnului netulburat are o funcţie consolatoare pentru cei care au pierdut o
fiinţă dragă, căci trimite la ideea de odihnă bine meritată şi oferă posibilitatea unei viitoare
"treziri" într-o postexistentă superioară, Paradisul. În acest context, pentru a evidenţia această
funcţie compensatorie pentru "supravieţuitori", victime viitoare ale morţii, în credinţele
religioase au fost adoptate formulele epitafiale pentru "Aici se odihneşte...", "Aici zace...", "Aici
îşi doarme somnul de veci..." etc.

În toate religiile tradiţionale există valori ce sunt considerate superioare vieţii individuale, deci
prin atitudine moartea nu se reduce numai la frică şi la respingere. Cei mai mulţi dintre oameni,
departe de a accepta un sentiment securizat, acceptă în viaţă un anumit risc mai ales dacă viaţa
lor câştigă în intensitate.

Putem afirma, fără reţineri, că nu există nici un om pe care, în timpul vieţii, să nu-l încerce teama
de moarte. Din acest motiv omul încearcă să plaseze moartea dincolo de problemele vieţii, căci
ea înseamnă ruptură, despărţirea de cei dragi. Aşadar, putem afirma că moartea în sine nu este
cea care provoacă durerea, ci dispariţia aproapelui. În faţa acestei dureri provocate de moartea
unei persoane dragi, a celuilalt, omul încearcă să renege moartea, devenind pretextul unei
reflecţii, meditaţii asupra fragilităţii vieţii, un pretext pentru a trăi mai bine.7

Într-o altă interpretare asupra atitudinilor în faţa morţii, moartea este dorită prin ea însăşi, iar în
alte cazuri pentru că, prin opoziţie cu viaţa, care este perpetuă, tensiune, efort şi dorinţă, moartea
înseamnă repaus. Întâlnim la unii semeni un fel de oboseală de a trăi şi o aspiraţie spre neant,
fascinaţia morţii explicând refuzul unei lumi pline de probleme şi insatisfacţii care nu acoperă
dorinţele de împlinire a individului. La unii dorinţa morţii explică nevoia de a se sustrage eului
propriu acest sentiment, pentru alţii este ca un blestem pentru că nu ne putem elibera decât
debordând într-un extaz (erotic, mitic) ce ne dă o altă intensitate, un alt eu.

Ca formă de manifestare a regretului în faţa pierderii persoanelor importante din viaţa noastră,
de-a lungul timpului au fost create diferite forme de înmormântare şi doliu, simbolizate prin
diverse rituri funerare, simboluri, datini şi obiceiuri. Cu toate acestea riturile de doliu şi de
înmormântare nu pot compensa pierderea suferită, acestea doar constituind un pod, un cadru de
sprijin care ajută la depăşirea acestor momente şi reluarea activităţilor cotidiene.8 Raportul
mortului cu cei apropiaţi lui este foarte repede "spiritualizat", doliul constând într-un proces de
interiorizare a defunctului, iar ritualul funerar nu este altceva decât medierea vizibilă a acestui
proces.9 Doliul reprezintă perioada de acomodare cu absenţa persoanei dispărute, perioada de
împăcare cu situaţia şi depăşirea momentului.

Antropologul Geoffrey Gorer distinge trei categorii de îndoliaţi: cel care reuşeşte să-şi
disimuleze complet suferinţa, cel care o păstrează pentru sine, cel care o lasă să apară liber.10 În
primul caz, îndoliatul încearcă să acţioneze ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, urmându-şi viaţa
normală fără întreruperi; în al doilea caz, în afară nu se întrezăreşte aproape nimic, iar doliul este
păstrat în intimitate; în ultimul caz îndoliatul obstinat este exclus fără menajamente, asemeni
unui nebun.

O importanţă incontestabilă s-a acordat relatărilor despre ritualul funerar, mărturie stând
multutidinea sursele scrise (periodice, monografii, surse religioase şi laice). Evoluţia ritului
funerar la români îndeosebi a fost studiat de către Simeon Florea Marian . Monografia
"înmormîntarea la români" conţine informaţie selectată de către autor de la băştinaşii din spaţiul
românesc. Este un izvor de o mare importanţă cu caracter laic. De asemenea aici putem să
menţionăm şi lucrarea "Rituri funerare" scrisă de Iacob Oliviu. Autorul selectează informaţia
prin metoda interviului şi astfel dă o caracteristică a elementelor şi obiceiurilor din cadrul
înmormîntării.

Dintre autorii care pun în discuţie aspecte importante ale ritului funerar în numeroase articole,
studii, comunicări, amintesc: Teodor T. Burada, M. Pop şi P. Buxândoiu, E. Junghietu , M.
Bocşe , I. Stănulescu , N. Cuatu şi alţii.

În ultima perioadă, cel puţin în mediul urban, nu putem spune că suprimarea doliului este
datorată frivolităţii supravieţuitorilor, poate e o cauză a constrângerilor implacabile ale societăţii:
aceasta din urmă refuză să participe la durerea îndoliatului, reprezentând o manieră de a refuza
prezenţa morţii chiar dacă se admite în principiu realitatea ei.11 Cel care arată doliu nu îşi
dovedeşte slăbiciunea de caracter, doar durerea pentru dispariţia persoanei dragi, exprimând
astfel angoasa comunităţii, vizitată de moarte, întinată de trecerea ei, slăbită prin pierderea unuia
dintre membrii săi. Ea vociferează pentru ca moartea să nu mai revină, pentru ca ea să se
îndepărteze. Vizitele de doliu refăceau unitatea grupurilor, recreau căldura umană din zilele de
sărbătoare.

Dintr-o perspectivă psihologică moartea unei fiinţe dragi constituie o ruptură profundă dar
vindecabilă pe cale naturală, cu condiţia să nu se facă nimic pentru a întârzia cicatrizarea, doliul
făcând parte din acest proces de cicatrizare. Îndoliatul trebuie să se obişnuiască cu absenţa
celuilalt, să-l "interiorizeze" pe defunct.

Arthur Schopenhauer prezintă în lucrarea "Viaţa, amorul, moartea"12 aspectele vieţii unui om,
oferind maxime care inevitabil duc la o cugetare a subiectului. Atinge aspecte semnificative ale
morţii, dintre care amintesc:

"Văzută de departe şi de sus, viaţa fiecărui om, în întregul ei şi în ceea ce o caracterizează, se

prezintă totdeauna ca un spectacol dramatic; luată în amănunt, ea are caracterul unei comedii.
Dorinţele nesatisfăcute, speranţele nerealizate, greşelile întregii vieţi, suferinţa sfârşind în moarte
sunt o tragedie."

"Moartea stă în faţa oricui, în timp ce viaţa a trecut odată cu tinereţea. La ce oare merită să ne
gândim? La viaţă sau la moarte, la tinereţe sau la bătrâneţe?"

"Moartea este marele rezervor al vieţii. Numai întelegând marea trecere, ordinea şi ritmul ei vom
fi împăcati cu noi înşine."

În concluzie, studiul de faţă punctează câteva dintre sentimentele şi atitudinile încercate de

oameni faţă de moarte, văzute pe de o parte, ca o limită a limitelor (moment final), iar pe de altă
parte, analizând-o ne poate face mai înţelegători şi mai puternici. Moartea privită în ansamblu nu
este un simplu discurs despre moarte, este un discurs despre relaţiile dintre oameni, despre
atitudinile acestora în faţa unui moment pe care fiecare dintre noi trebuie să-l trecem.

BIBLIOGRAFIE:

1. Aries, Philippe - Omul în faţa morţii, vol. I-II. Bucureşti: Editura Meridiane. 1996.
2. Dastur, Francoise - Moartea: eseu despre finitudine. Bucureşti: Humanitas, 2006.
3. Schopenhauer, Arthur - Viaţa, amorul, moartea. Bucureşti: Editura Antet, 1997.
4. Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XIX-XX. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de
ştiinţă, 2006.
 5. Reprezentări ale morţii în Transilvania secolelor XVI-XX. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de
ştiinţă, 2005.

1
Grancea, Mihaela; Csapo, Emoke - Poarta "Marii Treceri" sau perspective asupra morţii
reflectate de epitaful maghiar din Cimitirul Hazsongard în Clujul secolului al XIX-lea, În :
Reprezentări ale morţii în Transilvania secolelor XVI-XX. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă,
2005, pag. 160
2
Rotar, Marius - Discursuri, anotimpuri şi explicaţii ale morţii în Transilvania celei de a doua
jumătăţi a secolului al XIX- lea, În : Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XIX-XX.
Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006, pag. 357
3
Weber, Georg - Reprimarea morţii - o caracteristică structurală a modernităţii?, în : Discursuri
despre moarte în Transilvania secolelor XIX-XX. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006, pag.
128
4
Ibidem, pag. 357
5
Grancea, Mihaela; Csapo, Emoke - op. cit., În : Reprezentări ale morţii în Transilvania
secolelor XVI-XX. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005, pag. 160
6
Ibidem, pag. 158
7
Aries, Philippe - Omul în faţa morţii, vol. II. Bucureşti: Editura Meridiane, 1996, pag. 13
8
Weber, Georg - Reprimarea morţii - o caracteristică structurală a modernităţii?, În :
Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XIX-XX. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă,
2006, pag. 139
9
Francoise Dastur - Moartea : Eseu despre finitudine. Bucureşti: Humanitas, 2006, pag. 23
10
Aries, Philippe - Omul în faţa morţii, vol. II. Bucureşti: Editura Meridiane, 1996, pag. 391
11
Ibidem, pag. 393
12
Schopenhauer, Arthur - Viaţa, amorul, moartea. Bucureşti: Editura Antet, 1997