Capitolul 1 - WWW - Tocilar

Capitolul I
Fundamentele teoretice ale integrării europene
1.1 Integrare economică – repere teoretice
Expresia „integrare economică” poate acoperi o multitudine de aspecte, de

la poziţia unei filiale în cadrul unei companii, la cea a unei economii
naţionale în cadrul unui spaţiu regional. Dintre multiplele definiţii existente 1 ,
ne vom opri asupra celei care consideră integrarea drept „un proces de
eliminare graduală a frontierelor de orice natură între două sau mai multe
state independente, menit să permită respectivelor state să funcţioneze ca
o unică entitate (Pelkmans, 2003, p. 3), definiţie care se apropie destul de
mult de cea oferită de W. Wallace, conform căruia integrarea presupune
„crearea şi menţinerea unor modele intense şi diversificate de interacţiune
între unităţi anterior autonome” (W. Wallace, 1990, p. 9).
E. Dobrescu (2001) face chiar o trecere în revistă a câtorva din cele mai
rezonante definiţii:
Proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale
sunt convinşi să-şi transfere loialitatea, speranţele şi activităţile
politice, spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă sau pretind
jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente (Ernest B. Haas,
1958, 1976);
Punerea la un loc a mai multor operaţii, efectuate de aceeaşi firmă
– integrare verticală – sau de firme diferite încorporate în aceeaşi
unitate economică – integrare orizontală (Francois Perroux, 1954);
1
Larousse Dictionnaire (2003) defineşte integrarea ca fiind acea proprietate a unui
element inclus de la stadiul de construcţie într-o structură sau într-un ansamblu din care
face parte, iar integrarea economică: un ansamblu de proceduri prin care două sau mai
multe state creează un spaţiu economic comun (ea poate îmbrăca forme diferite, de la
zone de liber schimb, la uniuni vamale, piaţă comună, uniune economică sau integrare
economică totală). La rândul sau, Marele dicţionar de neologisme (2004) defineşte
integrarea ca acţiunea de reunire a mai multor părţi într-un întreg iar integrarea
economică ca reprezentând un proces de intensificare a interdependenţelor economice
dintre diferitele state ale lumii.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE
Procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi

conducă independent politica internă şi externă, încearcă să ia
împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor
unor organe centrale, respectiv procesul prin care actorii politici din
mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi
activităţile politice către un nou centru (Lean N. Lindberg, 1963).
J. Nye (1968, p. 855) consideră că există trei tipuri de integrare:
economică, politică şi socială. Integrarea economică este definită ca
reprezentând un înalt nivel al schimburilor economice între entităţile
componente, integrarea socială drept proces de unificare la nivelul
maselor, grupurilor specifice şi elitelor, iar integrarea politică ca incluzând o
multitudine de fenomene, inclusiv decizii la nivel internaţional, precum şi
atitudini similare la nivelul statelor membre.
Majoritatea analiştilor percep însă integrarea drept un fenomen în primul
rând economic, încercând astfel să răspundă la întrebări privind nivelurile
de interdependenţă, condiţiile ce trebuie întrunite, efectele generate etc.
Deoarece termenul de „integrare economică” poate fi interpretat atât în
sens dinamic, cât şi static, în continuare vom prezenta cele două abordări:
a) Dinamică – integrarea este privită ca un proces prin care frontierele
economice dintre statele membre sunt treptat desfiinţate (echivalent
cu a afirma că discriminările naţionale sunt astfel eliminate), ducând
la apariţia unui spaţiu economic nou;
b) Statică – integrarea este definită ca reflectând o situaţie în care
componentele naţionale ale unei noi economii nu mai sunt separate
prin frontiere economice dar funcţionează în continuare ca entităţi
distincte.
Trebuie făcută observaţia că interpretarea dinamică este cea care revine în
majoritatea lucrărilor de gen, fiind şi cea pe care o vom adopta în
continuare şi în cadrul acestui curs.
Integrarea economică presupune deci eliminarea barierelor economice
dintre două sau mai multe state, bariere care, la rândul lor, pot fi definite ca
reprezentând orice tip de obstacole care împiedică sau distorsionează
mobilitatea factorilor de producţie. Trebuie reţinut însă că, de cele mai
multe ori, barierele economice nu coincid cu cele teritoriale, Pelkmans
afirmând că „în vreme ce ţările sunt demarcate de frontiere teritoriale,
economiile sunt demarcate de frontiere economice” (Pelkmans, 2002, p. 2).
În acelaşi timp, experienţa europeană demonstrează că eforturile de
eliminare a barierelor economice şi teritoriale nu elimină automat toate
Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene
distorsiunile care se manifestă la nivelul pieţei unice, distorsiuni

determinate de diferenţe în calitatea infrastructurii, a nivelului de dezvoltare
sau de existenţa aglomerărilor industriale şi care continuă să se manifeste
şi după eliminarea barierelor economice.
Într-o lume ideală, în care nu există state-naţiune şi nici guverne, integrarea
economică ar putea rămâne o simplă integrare a pieţelor, fără să sufere
nici o influenţă politică. Într-o lume reală însă, integrarea economică este
influenţată de factorii politici, în cazul procesului de integrare economică
europeană, acest lucru fiind chiar extrem de evident. Mai mult, relaţia
stabilită între procesul de integrare economică şi cel de integrare politică a
fost evidentă încă de la început. Apelul făcut de Ministrul francez al
Afacerilor Externe, Robert Schuman, în mai 1950, de a pune două din cele
mai importante sectoare ale industriei de război, respectiv cărbunele şi
oţelul, sub coordonarea unei singure autorităţi naţionale, era menit în primul
rând să ducă la evitarea unii nou conflict franco-german. Ulterior, Tratatul
de la Roma, din 1957, face trimiteri explicite la o posibilă integrare politică,
menţionând dorinţa de a crea „an ever closer Union among the people of
Europe”. În acest mod, integrarea economică a fost privită şi ca un mijloc
de instaurare a păcii, conflictele politice fiind tot mai golite de conţinut pe
măsură ce barierele în calea schimburilor comerciale sunt eliminate iar
măsurile de liberalizare a schimburilor de persoane, capital şi servicii,
precum şi de realizare a unei uniuni economice şi monetare devin tot mai
evidente.
Integrarea economică nu a fost privită niciodată ca un scop în sine, şi pe
măsură ce relaţiile economice devin tot mai strânse, ideea integrării politice 2
revine tot mai frecvent, cele două forme de integrare potenţându-se reciproc.
Oricum, dacă apare ca neîndoielnic faptul că la începuturile procesului de
integrare economică au stat motive politice, la fel de evident este şi faptul
că, pe măsură ce procesul integrării economice a avansat, în principal prin
intermediul integrării pieţelor dar şi prin aplicarea unor politici economice
specifice, consecinţele politice nu au întârziat să se manifeste (vezi, de
pildă, dezbaterile şi consecinţele adoptării euro). A stabili însă cum şi în ce
măsură obiectivele economice au influenţat natura şi cursul procesului de
integrare economică se dovedeşte a fi extrem de dificil (Pelkmans, 2003).
2
Integrarea politică poate fi definită ca procesul prin care liderii politici şi cetăţenii din
diferite state sunt încurajaţi să creeze un set comun de instituţii cărora să le fie transferate
anumite competenţe, specifice până în acel moment numai instituţiilor naţionale.
Stadiile integrării economice
Cel mai cunoscut model este cel propus de Balassa (1961), model în care se
regăsesc cinci stadii ale integrării economice, respectiv:
1. zona de liber schimb:
• taxele vamale şi cotele sunt eliminate în cazul importurilor între statele membre
ale zonei;
• statele membre îşi păstrează propriul tarif vamal (şi sistemul de cote) faţă de
statele terţe.
Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esenţiale se
regăsesc în definiţia GATT/OMC.
2. uniunea vamală:
• eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piaţa bunurilor;
• existenţa unui tarif vamal comun cu terţii.
Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esenţiale se
regăsesc în definiţia GATT/OMC.
3. piaţa comună:
• o uniune vamală care elimină toate restricţiile privind libera circulaţie a
factorilor de producţie.
Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă.
4. uniunea economică:
• o piaţă unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice
naţionale, menită să reducă discriminarea pe piaţa comună.
Caracteristici: presupune integrare pozitivă, dar la un nivel destul de vag.
5. integrare economică totală:
• unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale şi ciclice;
• crearea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru
statele membre.
Caracteristici: viziune specifică unui stat unitar, centralistă; abia acum se introduce
conceptul de supranaţionalitate.
Sursa: J. Pelkmans, European Integration. Methods and Economic Analysis, Pearson Education,
2000, p.7
Procesul de integrare economică include deci două procese care se susţin

reciproc: procesul de integrare a pieţelor şi cel de integrare a politicilor
economice. Esenţa integrării economice o reprezintă însă integrarea
pieţelor (vezi definiţia integrării economice), care se materializează într-o
circulaţie transfrontalieră semnificativă a bunurilor, serviciilor, capitalului şi
forţei de muncă. Pe o piaţă a bunurilor şi / sau serviciilor perfect omogenă
sau pe o piaţă financiară de un anumit tip, gradul de integrare s-ar putea
măsura prin gradul de convergenţă al preţurilor.
În cazul „integrării la nivelul politicilor” delimitarea conceptuală este mult

mai dificil de realizat. „Integrarea politicilor” poate acoperi diferite categorii
de politici, cu trimitere la diferite categorii de instrumente, al căror grad de
„obligativitate” şi „caracter comun” variază foarte mult (de la consultare
şi cooperare, prin coordonare sau armonizare, la politici comune sau
centralizare deplină). În plus, în timp ce unele elemente de politici pot fi
exprimate prin reglementări specifice, altele pot lăsa o importantă marjă de
manevră, mijloacele nonreglementare, precum şi cheltuielile bugetare,
variind şi ele în mod diferit. Ca atare, integrarea politicilor nu poate fi
măsurată în mod direct, precum cea a pieţelor. Mai mult chiar, în timp ce în
cazul integrării pieţelor există supoziţia că integrarea pieţelor, atunci când
nu este distorsionată, poate duce la creşterea bunăstării, în cazul integrării
politicilor, rezultatul nu mai poate fi anticipat (Pelkmans, 2003, p. 7).
În legătură cu procesul de integrare economică se mai cer definite noţiunile
de integrare negativă (care se referă la eliminarea discriminărilor în planul
reglementărilor economice şi politice, sub supravegherea unor instituţii
comune) şi pozitivă (se referă la transferul către instituţiile comune a
anumitor puteri, competenţe), cu precizarea că, în realitate, distincţia între
cele două concepte este mult mai greu de observat pentru că cele două
forme de integrare se regăsesc de cele mai multe ori împreună
(J. Tinbergen, 1965).
UE s-a angajat în foarte ambiţioase forme de integrare economică, care au
necesitat şi necesită combinaţii adecvate de integrare pozitivă şi negativă,
fără a exista o formulă unică sau reguli absolute, valabile pentru toate
situaţiile posibile. În plus, la scară mondială, combinaţiile de integrare
negativă şi pozitivă, înregistrate pe pieţele din Canada, SUA sau UE sunt
diferite şi specifice fiecărei zone (Pelkmans şi Vanheukelen, 1988).
De observat că, pe măsură ce etapele integrării economice se apropie de
ultimele niveluri, cu atât caracteristicile federalismului economic sunt mai
evidente. Deoarece federaţiile din OCDE (respectiv, Canada, SUA,
Australia, Germania, Elveţia, Austria, Belgia şi, într-o oarecare măsură şi
Spania şi Italia) nu au numai trăsăturile unei uniuni vamale (în sensul
definiţiei GATT/OMC) 3 , ci pe cele ale unor pieţe comune sau chiar ale unei
uniuni economice şi monetare, considerăm util ca în capitolul următor să
facem o trecere în revistă a principalelor concepte privind integrarea
europeană, din perspectiva ştiinţelor politice.
3
Conform articolului XXIV GATT, „prin uniune vamală se înţelege înlocuirea a două sau
mai multe teritorii vamale cu un singur teritoriu vamal astfel încât (i) taxele vamale şi alte
reglementări restrictive ale comerţului ... sunt eliminate pentru esenţa comerţului dintre
teritoriile componente şi (ii) în esenţă sunt aplicate aceleaşi taxe vamale şi alte
reglementări ale comerţului de către fiecare dintre membrii uniunii pentru comerţul cu
teritorii neincluse în uniune”.
1.2 Teorii privind natura şi particularităţile procesului

de integrare europeană
Procesul de adâncire a integrării regionale, ca şi cel extrem de complicat, al

luării deciziilor în cadrul UE nu poate fi explicat făcând apel la o singură
teorie, oricât şi-ar dori ea să fie de cuprinzătoare. Deoarece, în cadrul
acestei lucrări nu ne-am propus să realizăm o prezentare exhaustivă a
tuturor teoriilor menite să facă lumină asupra acestui subiect, în continuare
ne vom opri numai asupra punctelor de vedere exprimate de aşa-numita
„şcoală anglo-americană” din domeniul relaţiilor internaţionale, care se
bazează pe teoria funcţionalismului, a neofuncţionalismului, federalismului,
interguvernamentalismului şi, mai recent, pe teoria guvernării la mai multe
niveluri (multi level government).
Pornind de la observaţia lui Kelstrup (1992, p. 17) în legătură cu „modul în

care problemele legate de domeniul integrării europene cad sub incidenţa a
două sub-discipline din cadrul ştiinţelor politice, respectiv teoria relaţiilor
internaţionale şi politicile comparate”, Clive Archer (2000), arăta că acest
lucru demonstrează natura duală şi totodată ambiguă a UE, care nu ar
putea fi plasată de o manieră satisfăcătoare nici la nivel internaţional, ca
formă de organizaţie internaţională, dar nici la nivel naţional, ca o
prelungire a politicilor iniţiate şi aplicate de guvernele naţionale. În tabelul
următor (tabelul 1.1) sunt prezentate comparativ cele două abordări (una,
care accentuează rolul instituţiilor comunitare şi cealaltă, care privilegiază
rolul jucat de guvernele naţionale).
Teorii privind natura procesului de integrare europeană

Tabelul 1.1
Nivelul de abordare
Pivotul (actorul central)
Internaţional Naţional
Guvernul Neo-realist 4 Interguvernamentalism
Comunitatea Neo-liberal 5 Funcţionalism,
Neofuncţionalism
Sursa: Clive Archer, The European Union. Structure and Process, Continuum, London and
New York, 2000, p. 23
Din punct de vedere istoric, domeniul relaţiilor internaţionale, şi, prin

extensie, şi cel al integrării europene, a fost dominat de dezbaterile dintre
adepţii realismului (respectiv neo-realismului), care au dus la apariţia şi
apoi dezvoltarea interguvernamentalismului şi aşa-numiţii pluralişti 6 (sau
neo-liberali), care au susţinut şi dezvoltat funcţionalismul şi
neofuncţionalismul.
Interguvernamentalismul consideră că guvernele naţionale reprezintă
factorul determinant în stabilirea naturii şi a ritmului integrării, acţionând
asemenea unor „gatekeepers” la nivelul sistemelor naţionale şi
supranaţionale. În acest fel, cooperarea interguvernamentală din cadrul UE
nu este în mod substanţial diferită de cea specifică sistemului internaţional.
Prin contrast, neofuncţionalismul accentuează faptul că fiecare pas în
domeniul integrării conduce în mod logic către un altul, şi că guvernele
naţionale se află în situaţia de a nu putea rezista în faţa presiunilor
generate de procesul integrării. În acest caz, atât actorii supranaţionali, cât
şi cei naţionali, au o influenţă considerabilă.
4
Pentru realişti sistemul internaţional este anarhic iar relaţiile internaţionale pot fi înţelese
în măsura în care este înţeles modul în care puterea este distribuită între state. Puterea este
greu de măsurat, distribuţia ei se modifică în timp iar între statele lumii nu există un
consens privind modul de distribuire (M. Griffiths, Relaţii internaţionale, 2004, p. 17).
5
Liberalii, spre deosebire de realişti, consideră relaţiile internaţionale ca o posibilă sursă de
progres şi transformare teleologică. Ei pun libertatea individuală mai presus de orice şi
consideră că statul trebuie oprit de la acţiuni de natură a o submina. În anii ’20-’30,
liberalismul a fost considerat o formă de idealism sau utopism, de către autoproclamaţii
„realişti” ai vremii (Idem, p. 97).
6
Pentru pluralişti, societatea exprimă o multitudine de interese, susţinute de diferite
grupări. Ca atare, politica devine, mai mult sau mai puţin, o competiţie între diferite
grupuri de interese, în scopul influenţării procesului decizional şi a rezultatelor
politicilor, subiectul cererilor concurente fiind statul.
1.2.1 Funcţionalismul
Funcţionalismul (F) a fost considerat cea mai „elaborată, sofisticată din

punct de vedere intelectual, dar şi ambiţioasă încercare de a înţelege nu
numai dezvoltarea instituţiilor internaţionale dar şi sensul evoluţiei acestora”
(C. Brown, 2001, p. 131). În mod incontestabil, părintele acestui curent
este David Mitrany, ideile sale fiind ulterior preluate şi dezvoltate în diferite
alte studii şi analize de către teoreticieni precum J. Nye, E. Haas, P. Taylor,
A. J. R. Groom ş.a.
Deşi funcţionalismul a fost considerat cel mai important curent născut în
secolul al XX-lea, el nu este totuşi infailibil şi nu toate ideile sale rezistă
unei analize critice atente. Cheia înţelegerii F este faptul că acest curent,
deşi oferă o explicaţie privind apariţia şi evoluţia instituţiilor internaţionale,
încearcă în principal să ofere un cadru pentru depăşirea conflictelor şi,
respectiv, realizarea păcii. Acest lucru nu este surprinzător, de vreme ce F
a apărut în anii‚ ’40, ca reacţie la abordările specifice perioadei şi care
aveau în prim-plan statul (federalismul şi doctrina securităţii colective).
Mitrany a surprins prin faptul că a depăşit criticile aduse acestor abordări,
considerate de cei mai mulţi ca fiind mult prea radicale, argumentând,
în mod surprinzător, că ele nu erau încă suficient de radicale. Mitrany a
arătat că abordările respective au eşuat tocmai pentru că îşi găseau
fundament în doctrina suveranităţii statului deşi, prin rezultate, se dovedeau
în fapt împotriva ei, şi că „un asalt frontal asupra suveranităţii juridice care
lasă intactă suveranitatea politică este evident supus eşecului”.
Mitrany a argumentat că „un sistem funcţional care să promoveze pacea”
poate fi construit numai printr-o abordare „de jos în sus” (bottom up), prin
care să fie încurajate toate formele de cooperare, ceea ce va reduce treptat
capacitatea statelor de a acţiona în mod suveran 7 . El s-a arătat a fi foarte
sceptic în privinţa „integrării prin proiect”, proces care ar fi putut fi controlat
de către politicieni, sugerând însă că procesele de cooperare internaţională
trebuie să înceapă prin tratarea unor aspecte transnaţionale specifice,
concrete, precum, de pildă, controlul bolilor. Succesul unor asemenea
aranjamente „funcţionale” ar genera imboldul de a repeta acest tip de
experienţe şi în alte sectoare. Acest lucru presupunea însă ca şi guvernele
naţionale să recunoască şi să accepte necesitatea transferului de
responsabilităţi funcţionale către agenţii internaţionale însărcinate cu
misiuni specifice. Acest raţionament este foarte bine sintetizat
7
Având experienţa unor proiecte ambiţioase, dar eşuate, precum Societatea Naţiunilor în
perioada interbelică, Mitrany a pledat pentru o modalitate complet diferită a cooperării
internaţionale, care să nu înceapă cu aranjamente federale, care implică diferite dificultăţi
juridice şi constituţionale.
în sintagmele „forma urmează funcţiei” (form follows functions) şi „pacea în

trepte” (peace in parts).
În cazul sintagmei „forma urmează funcţiei” erau avute în vedere
următoarele:
• Cooperarea între statele membre, care funcţionează eficient numai
în măsura în care se concentrează asupra unor activităţi specifice,
punctuale („funcţii”), anterior realizate de către state naţionale, şi
care, în urma cooperării, vor fi mult mai bine realizate într-un
context mai larg;
• Forma îmbrăcată de cooperare, care urma să fie determinată de
specificul funcţiei, al activităţii în discuţie, de vreme ce nu există o
formă standard, potrivită pentru toate posibilele forme ale cooperării
funcţionale. 8 În concluzie, fiecare organizaţie funcţională trebuie
concepută într-un mod compatibil cu specificul funcţiei respective.
Pe de altă parte, sintagma „păcii în trepte” ilustra credinţa că prin acţiuni
individuale, de cooperare funcţională, puteau fi atinse rezultate colective.
Funcţionalismul a accentuat primatul dimensiunii politice a suveranităţii,
privită ca un mănunchi de puteri, de capacităţi. Pe măsură ce aceste puteri
erau încredinţate de către stat unor organisme funcţionale, capacitatea
statului de a acţiona în mod suveran se reducea.
De asemenea, mai trebuie subliniat şi faptul că rezultatul cooperării
funcţionale nu trebuia să fie acela de a crea un stat nou, mai mare şi mai
eficient (în ciuda faptului că bazele teritoriale ale statului urmau a fi minate
de faptul că „forma va urma fondul”, iar „pacea se va realiza în trepte”), ci
doar a unei noi ordini mondiale. Ca atare, D. Mitrany considera că treptat,
statul concentrat teritorial va avea tot mai puţine funcţii de exercitat
(renunţând la a mai fi o hiper-instituţie multi-funcţională) şi va acţiona într-o
lume în care cea mai mare parte a activităţilor de administrare şi guvernare
vor fi încredinţate unor organisme cu funcţii specifice şi fără apartenenţă
teritorială.
Întrebarea care în mod firesc se ridică după expunerea principiilor de bază
ale teoriei lui D. Mitrany este cât de viabile s-au dovedit a fi ele în realitate,
cu alte cuvinte, dacă evoluţiile ulterioare au confirmat sau au infirmat teoria
construită de el. Înainte însă de a încerca să răspundem la această
întrebare, merită să subliniem faptul că teoria lui Mitrany şi-a găsit ulterior
8
Astfel, pentru anumite funcţiuni poate fi potrivită o instituţie globală, ca de pildă în cazul
combaterii anumitor maladii sau în cazul serviciilor poştale (care ar trebui să fie
universale) în timp ce pentru alte funcţiuni sunt suficiente instituţii regionale sau chiar
locale. Pe de altă parte, există şi funcţiuni care nu necesită decât schimb de informaţii,
precum în cazul previziunilor meteorologice, în timp ce alte funcţiuni presupun existenţa
unor instituţii internaţionale, investite cu putere de decizie.
mulţi adepţi, ideile lui fiind reluate în diferite analize şi lucrări 9 . În fapt, toate
„organizaţiile funcţionale” din cadrul sistemului Naţiunilor Unite pot servi ca
studii de caz pentru teoria F, deşi, la o analiză mult mai atentă apare
evident faptul că ele contrazic în fapt premisa conform căreia „forma
urmează funcţia”, de vreme ce ele continuă a fi dominate de statele
naţiune, care coordonează în realitate funcţionarea acestora 10 .
Realitatea demonstrează că, în ciuda faptului că există în prezent o reţea
extrem de complexă de instituţii care funcţionează în cadrul sistemului
mondial, sistemul Westphalian al suveranităţii rămâne în picioare, în ciuda
optimismului manifestat de funcţionalişti. Cu alte cuvinte, se pare că statele
lumii au reuşit să găsească o modalitate anume de a se izola de efectele
corozive ale F, acţionând totodată în cadrul sistemului mondial al cooperării
funcţionale 11 .
În ciuda meritelor incontestabile, teoria lui Mitrany a făcut obiectul unor critici
serioase, obligându-i pe adepţii curentului să ofere explicaţii pentru cele mai
vulnerabile părţi ale acesteia. Cea mai mare parte a analiştilor sunt de acord
cu faptul că principala limită a funcţionalismului rezidă în abordarea
eminamente tehnicistă a fenomenului cooperării. Atât Mitrany, cât şi succesorii
săi, au abordat cooperarea funcţională dintr-o perspectivă apolitică,
apropiindu-se de diferitele aspecte cu „suflet de tehnician”, după cum afirmă C.
Brown (2001), deoarece au pornit de la premisa că problemele pe care trebuie
să le rezolve cooperarea funcţională sunt în mod esenţial de natură tehnică şi
admit, în consecinţă, soluţii tehnice. După cum anumiţi autori au subliniat (M.
Griffiths, 2004, p. 311), ideea că este posibilă separarea chestiunilor „tehnice”
de cele „politice”, precum şi subordonarea celor din urmă faţă de primele,
poate fi considerată oarecum naivă 12 . Criticii lui Mitrany au arătat că toate
deciziile luate de guverne sunt în primul rând politice şi că separarea între cele
două categorii de probleme este artificială şi nejustificată. Ca atare, apare
9
Precum „Beyond the National State” (1964), al lui E. B. Haas, despre OIM (Organizaţia
Internaţională a Muncii) sau „Functionalism and World Politics” (1966), de J. P. Sewell,
despre UNESCO.
10
În legătură cu acest aspect, merită amintită remarca acidă a lui F. Northedze la studiul lui
E. Haas, care spunea că OIM este „dincolo de statul naţiune la fel cum Trafalgar Square
este dincolo de Charing Cross Station”, tocmai pentru a sublinia faptul că, această
organizaţie, în ciuda structurii sale tripartide (stat, sindicate, patronate) şi a faptului că
este plasată într-un alt spaţiu geografic decât acesta, nu a reuşit să transceadă statul-
naţiune.
11
Abordarea funcţională a organizaţiilor internaţionale a fost echivalentul economic şi
social al ideii de „subsidiaritate”, dezbătut pe larg în prezent în contextul integrării
europene, respectiv ideea că deciziile politice ar trebui luate la cel mai scăzut nivel de
organizare şi cel mai apropiat de cei direct afectaţi.
12
Deşi la cele mai multe probleme tehnice, soluţiile sunt tot de natură tehnică, aceste
soluţii, în mod potenţial, pot avantaja sau dezavantaja un anumit grup, transformând
astfel problema dintr-una tehnică într-una politică.
evident faptul că nu există probleme tehnice pure, aşa cum nu există nici
soluţii tehnice pure, ceea ce înseamnă că statele vor fi adesea suspicioase în
a permite ca diferitele probleme să fie rezolvate în mod strict funcţional. De
aceea, nu mai pare a fi un accident faptul că agenţiile funcţionale ale ONU,
departe de a acţiona autonom, au rămas în continuare extrem de dependente
de statele naţionale.
A doua critică este strâns legată de prima, şi are în vedere încercarea de a
prezenta funcţionalismul ca o abordare universală, apolitică. Criticii
funcţionalismului au arătat că acesta este limitat numai la acele părţi ale lumii
care împărtăşesc valorile statului bunăstării, în vreme ce „regimurile şi culturile
neinfuzate cu valori similare nu pot fi uşor atrase în „plasa” funcţionalistă a
cooperării internaţionale numai pe baza pretinselor sale beneficii” (M. Griffiths,
p. 312). În fine, se pare că Mitrany a fost mult prea optimist în privinţa efectelor
de „răspândire”, de antrenare ale procesului funcţionalist. Procesul integrării
europene ar fi trebuit să se bazeze pe propriul său avânt, succesul dintr-o
zonă a cooperării, ducând automat la extinderea sa în alta. După cum a
demonstrat însă experienţa UE, „răspândirea” nu s-a produs de la sine, iar
proiectele politice şi instituţionale nu au fost şi nu pot fi lăsate să se adapteze
de la sine anumitor domenii-cheie.
Cu toate acestea, în ciuda faptului că modelul funcţionalist al cooperării
internaţionale poate fi considerat un eşec, argumentele funcţionaliste
continuă să joace şi astăzi un rol important în plan internaţional, îndeosebi
prin modul în care sunt concepute în prezent instituţiile internaţionale.
1.2.2 Neofuncţionalismul
În prima perioadă a procesului integrării europene (care a urmat semnării

Tratatului de la Roma, din 1957), învingător în dezbaterea teoretică părea a
fi neofuncţionalismul. Neofuncţionalismul (NF) căuta să explice „cum şi de
ce statele membre, în mod voluntar, au acţionat în comun, alături de vecinii
lor, acceptând să-şi piardă anumite atribute ale suveranităţii, dar dobândind
astfel noi modalităţi de rezolvare a conflictelor dintre ele” (E. Haas, 1976).
Pe scurt, neofuncţionaliştii considerau că, o dată ce guvernele naţionale fac
primul pas în direcţia integrării, procesul se va auto-întreţine şi conduce
guvernele chiar mai departe decât acestea au anticipat iniţial. Eventual, un
asemenea proces poate duce, în cele din urmă, la formarea unui stat
federal european.
În explicaţiile oferite de neofuncţionalişti, conceptul de extindere, de

revărsare a competenţelor, este esenţial 13 . El poate fi atribuit în limba
română efectului de antrenare. Pentru primii analişti ai curentului NF, erau
importante două accepţiuni ale acestui concept: extinderea competenţelor,
a efectelor de antrenare în plan funcţional (functional spillover) şi în plan
politic (politic spillover).
• Extinderea competenţelor, a efectelor de antrenare în plan funcţional
se bazează pe faptul că, de vreme ce economiile moderne sunt
constituite din componente interconectate, în cazul în care un stat
membru îşi va integra unul din sectoarele sale funcţionale, datorită
presiunilor de ordin tehnic, continuarea integrării se va impune şi la
nivelul sectoarelor conexe din celelalte ţări.
• Extinderea competenţelor, a efectelor de antrenare la nivel politic se
referă la apariţia unor presiuni politice în favoarea integrării, în cazul
statelor implicate. O dată ce un sector a devenit parte a procesului
de integrare, grupurile care acţionează în cadrul acestuia vor
descoperi rapid beneficiile care derivă şi vor face presiuni (lobby) la
nivelul propriului guvern pentru a susţine în continuare procesul
integrării. Cu alte cuvinte, aceste grupuri interesate, conştiente de
avantajele care revin sectoarelor deja integrate, vor pleda în
favoarea integrării în faţa guvernelor proprii 14 .
• Teorii mai recente au descris existenţa celui de-al treilea nivel de
extindere a competenţelor, aşa numitul „cultivated spillover”, care se
referă la aşteptările anumitor grupuri interesate şi/sau funcţionari
publici, care, în relaţia cu Comisia Europeană vor încuraja cultivarea
şi dezvoltarea contactelor cu aceasta, sprijinind punctele de vedere
promovate de la acest nivel în faţa guvernelor naţionale.
Ernst B. Haas a fost considerat unul din fondatorii „neofuncţionalismului”.
Haas a definit integrarea ca fiind „procesul prin care actorii politici din
anumite zone naţionale distincte sunt convinşi să-şi transfere convingerile,
aşteptările şi activităţile politice către un nou centru mai larg, ale cărui
instituţii posedă sau solicită jurisdicţie asupra statelor naţionale existente.”
(Haas, 1991, p. 366). Motivaţia de bază nu mai era doar cea reprezentată
de „automatismul” tehnocrat sugerat de funcţionalismul lui Mitrany, ci şi de
propriile convingeri şi interese ale actorilor politici realişti.
13
În engleză termenul este de spillover.
14
Haas defineşte astfel conceptul integrării politice: „integrarea politică este procesul prin
care actorii politici naţionali sunt convinşi să-şi reorienteze loialităţile, aşteptările şi
activităţile politice către un nou centru, ale cărui instituţii posedă sau solicită jurisdicţie
asupra statelor naţionale preexistente” (Haas, 1968, p. 16)
Haas considera că un asemenea proces era mai uşor de realizat într-un

context regional, precum cel specific Europei de Vest. Spre deosebire de
Mitrany, Haas a recunoscut că este foarte dificil să fie separate problemele
tehnice de cele politice, la fel cum sunt extrem de greu de evitat conflictele
dintre state, în cazul în care avantajele cooperării vor fi distribuite inegal.
Ca atare, devine esenţială crearea unor instituţii formale care să impună şi
să susţină tratatele, acordurile, angajamentele dintre statele-naţiuni. Pentru
a fi eficiente, ar trebui ca aceste instituţii să dispună de o anumită
autonomie faţă de guvernele naţionale. În acelaşi timp, procesul nu se
poate derula decât în condiţiile în care statele acceptă atât „domnia legii” (şi
de aici înainte, erodarea suveranităţii statului devine imposibil de oprit),
precum şi principiul luării deciziilor prin vot majoritar.
Haas considera că, pe baza acestor principii, după iniţierea acestui proces
şi constituirea de instituţii, suveranitatea statelor se va diminua pe măsură
ce cooperarea dintr-o sferă de activitate se va „răspândi” în altele, iar
procesul birocratic de luare a deciziilor va evolua către un nivel
supranaţional (cu specific regional). În plus, pe măsură ce tot mai mulţi
actori vor fi implicaţi în derularea acestui proces, între elite se va produce o
formă de „socializare”, în sensul atenuării loialităţii faţă de statul-naţiune, în
favoarea suportului acordat intereselor regiunii, ca întreg. În ciuda
deosebirilor care îl separau de Mitrany, Haas a continuat să susţină ideea
funcţională, conform căreia progresul în diferite domenii tehnice şi
economice, va duce la o tot mai strânsă cooperare politică. După cum
observa şi M. Griffiths, Haas era conştient că „neofuncţionalismul –
cunoscut şi ca „federalism în rate” (federalism by installments), depindea în
mare măsură de capacitatea elitelor şi a decidenţilor politici de a aplica
cunoaşterea consensuală în soluţionarea problemelor curente.”
(M. Griffiths, 2003, p. 294).
În anii ’50, funcţionalismul a reprezentat un suport teoretic excelent în
explicarea tranziţiei de la CECO la CEE. Cu toate acestea, teoria nu era în
mod exclusiv predictivă, ea incluzând şi unele elemente normative,
sesizate de cei care pledau în favoarea unei Europe federale. Dintr-un
anumit punct de vedere, analizele NF erau privite de oficialii Comisiei dar şi
de unele state membre ca un fel de plan director pentru continuarea
procesului integrării. Comisia reprezenta pilonul principal al integrării,
dezvoltând strategii pentru adâncirea integrării în acelaşi timp fiind şi cel
mai bun avocat în favoarea efectelor pozitive ale acestui proces.
S-a considerat că începutul anilor ’60 a reprezentat „începutul sfârşitului”
pentru teoria NF. Dacă rememorăm momentul folosirii dreptului de veto de
către Generalul de Gaulle, fapt care a condus la criza din 1965-66,
cunoscută şi sub numele de „criza scaunului liber”, înţelegem de ce
procesele specifice acelui moment nu mai puteau fi explicate făcând apel
la NF 15 . Evoluţiile din prima parte a anilor ’60 şi, mai apoi din anii ’70, au
demonstrat faptul că guvernele naţionale continuă să aibă forţa şi
pregătirea necesară pentru a influenţa în mod determinant natura şi ritmul
procesului de integrare.
1.2.3 Interguvernamentalismul
Interguvernamentalismul (IG), teoretizat de Stanley Hoffmann, a

reprezentat principalul răspuns la criza NF. Hoffmann a arătat că adepţii NF
au privit evoluţiile specifice procesul integrării prin analogie cu un mixer
„care mărunţeşte cele mai diverse produse, le modifică gustul şi parfumul,
înlocuindu-le cu un produs nou, cel mai adesea cu un suc delicios”
(Hoffman, 1998). Prin contrast cu abordarea NF, Hoffmann privilegiază
logica diversităţii, arătând că „în domenii de importanţă vitală pentru
interesul naţional, naţiunile preferă certitudinea sau chiar incertitudinea
auto-controlată a încrederii în naţional, unei incertitudini necontrolate a unui
mixer netestat” (Hoffmann, 1998). El este de acord că şi alţi actori şi grupuri
de interes joacă un rol important în procesul integrării, dar vede în
guvernele naţionale arbitri cu drept de decizie în problemele esenţiale.
Poziţiile asumate de guverne sunt determinate de considerente naţionale,
în special de impactul deciziilor privind integrarea asupra economiei
naţionale, dar şi asupra perspectivelor electorale ale partidului
de guvernământ. Adepţii acestui curent au atras atenţia asupra importanţei
care revine politicilor naţionale în procesul de integrare europeană.
Accentuarea rolului şi influenţei statului, care urmăreşte doar realizarea
egoistă a propriilor interese, în special în domenii politic sensibile, precum
apărarea naţională, securitatea naţională, politica externă, au condus la
dezvoltarea aşa-numitei „logici a diversităţii” în locul „logicii integrării”
(Hoffman, 1998). De subliniat faptul că Hoffamn face diferenţa între „low
politics” and „high politics” pentru a putea explica de ce în anumite domenii
integrarea a fost posibilă, în timp ce în altele, nu, tocmai urmare a faptului
că statele au fost reticente în a renunţa la anumite atribute ale suveranităţii
naţionale, prin transfer către autorităţi supranaţionale.
Interguvernamentalismul îşi are originea în teoriile relaţiilor internaţionale,
respectiv în teoria realistă. Conform realiştilor, statele-naţiune sunt actorii
principali de pe scena internaţională, dezvoltarea relaţiilor politice dintre
state fiind rezultatul acţiunii guvernelor naţionale. În acest decor
15
Odată cu revigorarea procesului de integrare (spre finele anilor ’80) şi adoptarea Actului
Unic, neofuncţionalismul va reveni ca teorie de bază în explicarea adâncirii integrării
europene.
internaţional, realiştii nu acordă prea multă importanţă actorilor

supranaţionali sau transnaţionali, cărora le recunosc utilitatea numai în
măsura în care servesc interesele statelor membre. Cu alte cuvinte, actorii
supranaţionali nu trebuie să urmărească obiective transnaţionale 16 , ci
numai servirea celor naţionale.
Perioada anilor ’70, caracterizată prin termenul de „euroscleroză”, a
accentuat caracterul interguvernamental al procesului de integrare. Europa
s-a confruntat în această perioadă cu două crize petroliere, cu şomaj
ridicat, inflaţie şi reducerea ritmurilor de creştere economică. Aşadar, în
această conjunctură economică nefavorabilă, statele membre s-au
concentrat tot mai mult pe aspectele interne, în detrimentul procesului de
integrare. Pe acest fond, eforturile de reducere a barierelor non-tarifare au
scăzut în intensitate, în vreme ce, în comerţul intra-comunitar au apărut noi
obstacole. În plus, şi activitatea Comisiei a intrat în declin, în timp ce
Consiliul de Miniştri a devenit cea mai importantă instituţie a CEE.
Teoria lui Hoffman a căutat să explice perioada anilor ’60-’70, perioadă
caracterizată prin stagnarea procesului de integrare europeană şi reapariţia
sentimentelor naţionaliste la nivelul elitelor din diferite state membre. Cu
toate acestea, punctele de vedere exprimate de Hoffman, privind existenţa
unor „high politics” în acele domenii „sensibile” în care statele membre se
arătau reticente în a ceda părţi din suveranitatea naţională, poate fi aplicată
şi pentru a explica unele evenimente anterioare acestei perioade, precum
eşecul Comunităţii Europene de Apărare (European Defence Community),
din 1954.
În concluzie, interguvernamentalismul consideră statul-naţiune ca
reprezentând „cel mai mare posesor de putere”, „principalul iniţiator,
supervizor şi adesea chiar distrugător” al procesului de integrare iniţiat în
afara graniţelor naţionale.
Rolul atribuit de Hoffmann guvernelor naţionale a trezit însă şi reacţii critice
puternice. Astfel, Carol Webb (1983) a afirmat că imaginea oferită de IG
este „inadecvată şi distorsionată”. Departe a de controla eficient şi efectiv
procesul decizional dintre statele membre şi comunitate, „guvernele
naţionale sunt mai degrabă asemenea unui jongler care încearcă simultan
să ţină mai multe mingi în aer şi să se şi menţină în echilibru pe o platformă
16
H. Wallace consideră că termenul de „transguvernamentalism” exprimă mult mai fidel
dimensiunea cooperării dintre statele membre ale UE şi că se caracterizează prin:
y Rolul activ al Consiliului European în stabilirea generală a politicilor;
y Rolul primordial jucat de Consiliul de Miniştri în procesul decizional;
y Rolul limitat sau chiar marginal al Comisiei;
y Implicarea unei număr limitat de factori politici naţionali cheie;
y Lipsa de transparenţă a procesului.
(H. Wallace, 2004, p. 37)
rotitoare”. Asemenea critici au fost de natură să mineze treptat încrederea

în IG, ca suport teoretic pentru guvernele care acţionează în numele
interesului naţional, de vreme ce, în realitate, cel mai ades, acestea nu
acţionează decât ca „un substitut pentru articularea unor preferinţe
partizane” (H. Wallace, 2004).
1.2.4 Abordări din perspectiva politicilor interne / naţionale
Cele mai semnificative comentarii privind rolul politicilor interne în corelaţie

cu procesul de luare a deciziilor la nivelul UE, fără a rămâne însă
singulare, i-au aparţinut lui S. Bulmer.
Bulmer (1983) a atras atenţia asupra faptului că teoriile existente nu au
reuşit să explice suficient modul în care politicile interne interacţionează cu
politicile UE, deoarece s-au concentrat prea mult asupra „nivelului
decizional terţiar” – respectiv asupra cadrului instituţional formal al
Comunităţii – fără a examina sursele interne ale poziţiilor de negociere
naţionale. De asemenea, Bulmer a subliniat că „nu procesul decizional în
cadrul UE urmează logica integrării, ci integrarea urmează logica
procesului decizional.” Bulmer a sugerat că NF au pus un accent mult prea
mare pe rolul jucat de grupurile de interes şi de alte elite în menţinerea
dinamicii integrării europene. Pe de altă parte, deşi recunoştea rolul central
jucat de guvernele naţionale, IG nu au oferit suficiente argumente în
analiza atitudinii statelor membre faţă de UE. IG tinde a considera
guvernele naţionale ca omniprezente, asemănătoare unor structuri
monolitice, în ciuda faptului că realitatea nu părea a susţine o asemenea
premisă.
Bulmer a arătat că politica UE este formulată în mod diferit în diferitele
state membre, iar măsura în care deciziile politice sunt luate prin consens
sau sunt impuse, depinde numai de cultura politică naţională, de forţa
guvernului şi a grupurilor de interes, a structurilor parlamentare existente,
de forţa partidelor politice şi a autorităţilor locale. Astfel, pornind de la critica
adusă teoriilor existente, Bulmer a subliniat o serie de trăsături cheie ale
unei abordări din perspectiva politicilor interne:
• Politica naţională – care reprezintă unitatea de bază a UE; fiecare
politică naţională reflectă un set diferit de condiţii economice şi
sociale, care modelează diferit interesele naţionale şi conţinutul
acestor politicii;
• Politicile europene – care reprezintă numai o faţetă a activităţii
politice naţionale; în termeni formali, guvernele naţionale deţin o
poziţie cheie în joncţiunea politicilor naţionale cu cele comunitare;
• Stilul politic adoptat (policy style) în relaţia dintre guvernul naţional,

alături de celelalte forţe politice interne şi instituţiile UE.
Pe de altă parte, urmărind aceeaşi logică, H. Wallace a atras atenţia
asupra tradiţiilor administrative dar şi asupra obiectivelor politice diferite ale
statelor membre în formularea poziţiilor comunitare. Aceste diferenţe de
abordare duc şi la formularea diferită a poziţiilor proprii privind problematica
comunitară şi la o aşa-numită „lipsă de coerenţă” în definirea şi formularea
poziţiilor naţionale. Din perspectiva tipului de sistem administrativ existent,
Marea Britanie şi Franţa sunt considerate a avea sisteme administrative
centralizate care, în principiu, au permis „acestor guverne să aibă o linie
consistentă de negociere cu Comunitatea” (H. Wallace, 1977). Pe de altă
parte, deşi în ambele ţări există sisteme administrative centralizate, care
permit formularea unor poziţii de negociere mult mai coerente, acest lucru
nu reflectă în mod necesar şi existenţa unui consens intern privind diferitele
probleme. Astfel, H. Wallace a identificat şi alţi factori cu semnificaţie în
procesul de modelare a unei poziţii naţionale în faţa problemelor
comunitare, precum „calitatea şi morala funcţionarilor din administraţia
publică, echilibrul intern din cadrul fiecărui guvern, rolul constituţional jucat
de leaderii politici... forţa unui anumit minister, forţa grupurilor interesate,
puterea de care dispun instituţii precum Ministerul de Externe sau
Trezoreria”.
Provocarea adresată IG, de Wallace şi Bulmer a fost ulterior preluată de alţi
analişti, precum A. Moravcsik (1991, 1993), G. Marks (92, 93) ş.a.
1.3 Teorii contemporane privind procesul decizional

în cadrul Uniunii Europene
Cu ceva mai mult timp înainte de actualele dezbateri teoretice privind

raportul dintre interguvernamentalism şi supranaţionalism, Carole Webb
argumenta că atât neofuncţionalismul, cât şi interguvernamentalismul pur
sunt două concepte mult prea statice, înguste şi, ca atare,
neconvingătoare. Ea sublinia că în analiza procesului decizional ar trebui
să se ţină cont de complexitatea mediului decizional, atât a celui specific
fiecărui stat membru, cât şi a celui comunitar (Webb, 1983, p. 38).
Lansarea programului Pieţei Unice în 1985, moment care a marcat o nouă
fază în procesul integrării europene, a fost rapid urmată de noi dezvoltări
teoretice la nivelul abordărilor realiste, dar şi pluraliste. Fidel tradiţiei
pluraliste, Gary Marks (1992, 1993) a dezvoltat conceptul de „guvernare la
mai multe niveluri” (multi-level governance), care i-a permis să descrie
modul în care UE a translatat către un sistem decizional specific, în care
puterea se împarte între actori aflaţi la niveluri diferite (multiple) de

guvernare: subnaţional, naţional şi supranaţional.
În contrast cu această abordare, alţi analişti (printre care Andrew
Moravcsik, 1993 şi Mark Pollack, 1995) au continuat să accentueze rolul
jucat de guvernele naţionale. Astfel, A. Moravcsik a propus un nou model,
pe cel al interguvernamentalismului liberal.
1.3.1 Guvernarea la niveluri diferite (multi-level governance)
În centrul acestei teorii stă observaţia că procesul decizional colectiv şi

independenţa instituţiilor supranaţionale au erodat suveranitatea guvernelor
naţionale. În plus, guvernele sunt acum mai puţin capabile să controleze
activitatea altor actori interni, care acţionează şi la scară internaţională. Cu
alte cuvinte, „integrarea europeană reprezintă un proces în cadrul căruia
autoritatea şi influenţa decizională sunt împărţite între niveluri diferite de
guvernare – subnaţional, naţional şi supranaţional” (Marks, 1996).
Modelul „guvernării la mai multe niveluri” (GMN) nu neagă faptul că
guvernele naţionale rămân cele mai importante piese în puzzel-ul european
(Marks, 1996). El nu este însă de acord cu faptul că „statul” reprezintă un
actor în relaţiile internaţionale şi face distincţia între statul privit ca un set
de reguli instituţionale şi statul ca punct de referinţă pentru actorii politici.
Conform lui, „instituţiile nu gândesc, nu au preferinţe şi nu acţionează, ele
sunt seturi de norme formale şi informale, acceptate de toată lumea, care
constrâng actorii politici (indivizi şi grupuri de indivizi), singurii capabili de
acţiuni orientate în acest scop.” (Marks, 1996)
Punctul de plecare al GMN îl reprezintă numărul în creştere de competenţe
care se suprapun la diferite niveluri de guvernare, precum şi cooperarea
actorilor politici la toate aceste niveluri de guvernare. GMN se bazează pe
trei caracteristici principale:
Competenţele decizionale sunt împărţite între actorii participanţi la
diferite nivele, cel mai important nivel la care are loc această
cooperare fiind cel comunitar. În cadrul UE, instituţiile comunitare
supranaţionale, Comisia, PE, CEJ, sunt cele care exercită în mod
independent propria influenţă asupra procesului decizional, asupra
formulării politicilor comune şi asupra implementării acestora. Pe
lângă instituţiile comunitare, o influenţă semnificativă asupra
procesului legislativ o au şi grupurile de interese şi actorii
subnaţionali. Atunci când, în cadrul statelor membre există şi entităţi
regionale puternice, acestea pot participa activ la formularea şi
implementarea politicilor;
Procesul decizional colectiv implică şi o semnificativă pierdere de

suveranitate şi, în consecinţă, de control asupra procesului
decizional deţinut de liderii naţionali. În cazul GMN, nu mai regăsim
conceptul de „cel mai mic numitor comun”, specific teoriei IG. În
majoritatea domeniilor, deciziile vor fi afectate de participarea unui
număr din ce în ce mai mare de actori, situaţi la diferite niveluri de
guvernare. În cadrul procesului decizional, Consiliul de Miniştri nu
mai deţine monopolul decizional, PE fiind tot mai mult implicat în
procesul legislativ şi, îndeosebi, în procedura de co-decizie. Ca
atare „Consiliul este actorul principal în luarea deciziilor, însă PE şi
Comisia sunt nişte parteneri indispensabili” (G. Marks, 1996);
Arenele politice sunt interconectate şi nu separate la diferite niveluri.
Deşi nivelul naţional continuă să rămână principalul loc de formare al
preferinţelor naţionale, în final „se formează o varietate de canale şi
conexiuni între diferitele nivele de guvernare – supranaţional, naţional
şi subnaţional. Actorii subnaţionali acţionează atât la nivel naţional, cât
şi la nivel supranaţional, dând astfel naştere unor asocieri
transnaţionale diferite. Statele nu mai monopolizează legăturile dintre
actorii naţionali şi cei comunitari, ci se constituie în actori care contestă
deciziile luate la diferite niveluri.” (G. Marks, 1996)
Conform adepţilor GMN, cel mai bun studiu de caz pentru acest model îl
reprezintă politica de dezvoltare regională (PDR) a UE, şi asta din cel puţin
două motive:
1. PDR este considerată a reprezenta „apogeul GMN, situaţie în care
guvernarea supranaţională, naţională, regională şi locală se
împletesc într-o complicată reţea teritorială” (Marks, 1993);
2. „GMN este predominantă în faza implementării” (Marks, Hooghe,
1996).
H. Wallace consideră că modelul guvernării la mai multe niveluri cuprinde
următorii actori (H. Wallace, 2004, p. 35):
• Comisia – care acţionează în parteneriat cu autorităţile
locale şi regionale;
• Guvernele statelor membre – care acţionează în cadrul
Consiliului de Miniştri;
• Parlamentul European – ai cărui membri se pot constitui în
sursă suplimentară de presiune pe lângă factorii politici
naţionali;
• Autorităţile naţionale şi regionale – care beneficiază de
competenţe politice în arena europeană începând cu 1993,
anul în care a început să funcţioneze o nouă instituţie,
Comitetul Regiunilor.
Guvernarea la mai multe nivele nu contestă suveranitatea statelor membre,

care sunt atrase într-un sistem de guvernare la mai multe nivele, prin liderii
lor şi diferiţi actori subnaţionali, naţionali şi supranaţionali.
1.3.2 Interguvernamentalismul liberal
Interguvernamentalismul liberal (IGL) promovat de Moravcsik, deşi

porneşte de la premisa că statele sunt actori raţionali, se îndepărtează de
realismul tradiţional prin accentul pus pe importanţa procesului intern de
formare a politicilor comune. Moravcsik (1993, p. 517) consideră că
deciziile majore în cadrul UE se iau în urma unui proces în doi timpi:
1. într-o primă etapă, preferinţele naţionale sunt modelate de
constrângerile şi oportunităţile impuse de interdependeţele
economice;
2. în etapa următoare, în cadrul negocierilor interguvernamentale,
operează forţa de negociere a guvernelor şi stimulentele funcţionale în
direcţia instituţionalizării, generate de costurile tranzacţionale ridicate şi
de dorinţa de a controla agenda internă / internaţională.
În conformitate cu Moravcsik (1993), IGL presupune existenţa unei
„structuri de bază tripartite” în ceea ce priveşte formularea preferinţelor în
cazul politicilor comune, a negocierilor interstatale şi a delegării
instituţionale:
• prima parte implică existenţa unor procese interne diferite şi deci a
unor poziţii diferite abordate de guverne în timpul negocierilor;
• a doua parte a analizei se opreşte asupra modului în care interesele
naţionale conflictuale sunt reconciliate în cadrul Consiliului de
Miniştri;
• a treia parte caută să explice circumstanţele în care guvernele
naţionale deleagă puteri instituţiilor supranaţionale.
Spre deosebire de teoria interguvernamentalistă, teoria liberal-
interguvernamentală dezvoltată de Moravcsik acordă un rol important
instituţiilor în calitatea lor de facilitatori în cazul proceselor de negociere la
nivel comunitar. Statul naţional beneficiază şi utilizează mediul instituţional
al UE pentru a-şi promova preferinţele şi interesele interne. Acest lucru se
întâmplă atât la nivelul instituţiilor supranaţionale, cum ar fi Comisia
Europeană, Parlamentul European, Curtea Europeană de Justiţie, cât şi
interguvernamentale, precum Consiliul de Miniştri.
Ben Rosamond (2000) menţionează şi alte contribuţii la teoria liberalismului

interguvernamental, făcând trimitere la teoriile dezvoltate de W. Wessel sau
F. Scharpf. W. Wessel, de pildă, dezvoltă aşa-numita „ipoteză a fuziunii”,
respingând teza neofuncţionaliştilor conform cărora integrarea se rezumă la
un progres relativ liniar către un punct final predeterminat. El consideră că
guvernele vor sprijini integrarea privind-o ca o modalitate de rezolvare a
problemelor comune, generate de dificultăţile interne şi de
interdependenţele economice globale, cu alte cuvinte, integrarea poate fi
explicată şi prin aceste acţiuni unilaterale ale guvernelor naţionale.
Pe de altă parte, F. Scharpf introduce conceptul de „capcană a deciziilor
comune”. În opinia sa, deciziile adoptate prin metoda comunitară permit
statelor să-şi rezolve în comun anumite probleme, dar rezultatul acestor
negocieri nu poate fi decât „sub-optimal”, sau, folosind expresia lui
Moravcsik, reprezintă „cel mai mic numitor comun” 17 . Cu alte cuvinte,
adâncirea integrării şi creşterea domeniilor în care instituţiile supranaţionale
au competenţe, se datorează necesităţii şi dorinţei statelor membre de a
căuta soluţii comune unor probleme comune. Acest lucru nu implică însă o
dinamizare a transferului de suveranitate către UE, ci numai o confirmare
a faptului că retragerea din cadrul sistemului sau întoarcerea la o situaţie
de status quo este practic imposibilă.
Diferenţele principale între IG şi IGL se regăsesc în modul în care cele
două abordări teoretice privesc poziţia statului în relaţiile internaţionale şi,
în special, în procesul de integrare europeană. Astfel, în timp ce IG
consideră statul o „cutie neagră”, în cazul căruia preferinţele şi interesele
sunt considerate ca date, IGL caută să descifreze interiorul „cutiei negre” şi
să explice aceste poziţii, atitudini, interese, pornind de la influenţa
exercitată de diferitele grupări guvernamentale şi non-guvernamentale.
Preferinţele statelor nu mai sunt considerate a fi date, ci formate, ca
urmare a interacţiunilor de la nivel intern şi extern. A doua diferenţă se
referă la accentul pus de către stat pe procesul de negociere politică sau
economică. Astfel, în timp ce în cazul IG, statul este preocupat în principal
de aspectul politic al negocierilor internaţionale, în cazul IGL, accentul cade
tot mai mult pe aspectele economice.
IGL a apărut ca teorie pe fondul reverimentului economic care a urmat
adoptării Actului Unic (1986/1987). Moravcsik considera că succesul
Actului Unic se datorează acţiunii actorilor transnaţionali, dar şi negocierilor
dintre guvernele statelor membre. Printre cei mai importanţi actori
supranaţionali, Moravcsik enumeră instituţiile comunitare, în special PE şi
CEJ, grupurile de lobby şi activitatea Comisiei la momentul respectiv, (în
special cea desfăşurată de Preşedintele Comisiei, Jacques Delors
17
Rezultatul negocierilor dintre statele membre reprezintă minimul dintre ceea ce s-a
propus şi s-a dorit iniţial.
şi de Comisarul pentru piaţa internă, Lordul Arthur Cockfield). IGL

consideră statele-naţiune ca actori de bază pe scena internaţională, dar
este preocupat de modalitatea de formare a preferinţelor pe plan intern şi
de modul în care se realizează negocierea interguvernamentală,
conceptele de bază fiind „cel mai mic numitor comun” şi „negocierea dintre
statele membre”.
O altă direcţie de cercetare, care îşi află rădăcinile în domeniul politicilor
comparate, îşi propune să analizeze modul în care structura instituţională a
UE determină eficienţa politicilor UE. Aşa de exemplu, Alberta Sbragia
afirmă că: „Interguvernamentaliştii nici nu descriu, nici nu explică contextul
în care au loc negocierile interguvernamentale. O atenţie specială acordată
negocierilor guvernamentale nu poate explica, de exemplu, rolul jucat de
Comisie în stabilirea agendei sau de CEJ în modelarea cadrului juridic în
cadrul procesului decizional. Neofuncţionaliştii, prin atenţia acordată
Comisiei şi elitelor transnaţionale şi funcţionale reuşesc ceva mai uşor să
explice contextul dar nu şi mecanismele procesului decizional din interiorul
Consiliului de Miniştri, unde miniştrii naţionali negociază astfel încât să-şi
protejeze interesele naţionale” (Sbragia, 1993, p. 26). Peter Ludlow atrage
atenţia asupra importanţei egale care revine celor două instituţii, Comisia şi
Consiliul de Miniştri şi consideră că „modelul conform căruia între Comisie
şi Consiliu există relaţii adverse, este incorect”, de vreme ce cele două
instituţii lucrează împreună în diferite domenii.
Pentru a concluziona, atragem atenţia asupra faptului că, în vreme ce
interguvernamentaliştii s-au concentrat asupra procesului de elaborare a
tratatelor şi au pus un accent exagerat pe rolul jucat de politicile naţionale
translatate la nivelul Consiliului de Miniştri, instituţionaliştii au exagerat prin
concentrarea exclusivă asupra interacţiunii dintre diversele instituţii ale UE,
fără ca în analiză să ia în calcul şi influenţa exercitată de politicile naţionale.
Cu alte cuvinte, în vreme ce unii analişti cu atras atenţia asupra
semnificaţiei politicilor naţionale şi asupra modului în care acestea se
regăsesc translatate la nivelul Consiliului de Miniştri şi asupra modului în
care afectează politicile UE, alţi analişti, pe bună dreptate, au afirmat că în
cadrul procesului decizional Consiliul de Miniştri reprezintă numai o parte,
fie ea şi una puternică şi influentă. În fine, alţi analişti au constatat că
procesul decizional în cadrul UE se desfăşoară într-un context internaţional
şi, ca atare, orice analiză serioasă trebuie să aibă în vedere şi presiunile
internaţionale exercitate asupra UE.
1.4 Europenizarea sau dincolo de teorii
Una din întrebările care se ridică de îndată ce te apropii de acest nou

concept, al europenizării, este dacă domeniul de analiză specific acesteia
reflectă în mod real o nouă orientare teoretică sau reprezintă doar o modă
trecătoare (Claudio M. Radaelli, 2004). În fapt, e poate prea devreme
pentru a căuta şi un răspuns, de vreme ce acelaşi tip de întrebări se
puneau şi acum circa douăzeci de ani, în legătură însă cu un alt concept pe
atunci la modă, cel de „guvernare internaţională” (international
governance).
A încerca să oferi pentru acest nou concept o singură definiţie
atotcuprinzătoare se dovedeşte a fi o sarcină mult prea complicată pentru a
fi dusă cu bine la capăt. Oricum, ceea ce trebuie subliniat de la bun început
este faptul că europenizarea reprezintă o mutaţie în raport cu teoriile
privind integrarea europeană, cu teoriile privind guvernarea sau cu temele
clasice specifice politicilor comparative. Ceea ce se remarcă în legătură cu
domeniul de analiză este faptul că accentul în înţelegerea integrării
europene cade, de astă dată, asupra politicilor interne, fără a intra însă în
discuţie şi balanţa puterii dintre guvernele naţionale şi instituţiile europene,
subiect care face obiectul dezbaterilor în cazul teoriilor privind integrarea
europeană.
Anumite teorii privind guvernarea (vezi Rhodes, 1997) merg dincolo de

argumentele neo-funcţionaliste privind balanţa puterii între stat şi instituţiile
supranaţionale şi prezic o fragilizare a statului. În schimb, europenizarea
este mai degrabă interesată de modul în care se realizează adaptarea la
reglementările UE, fără a face însă predicţii de nici un fel. Un alt element
care diferenţiază europenizarea de alte modalităţi de abordare o reprezintă
şi lipsa oricăror evaluări privind convergenţa. Analizele realizate în
domeniul europenizării se dovedesc a fi mult mai deschise în privinţa
convergenţei şi divergenţei, considerând că rezultatele vor fi dependente
de domeniile şi elementele specifice politicilor şi condiţiilor istorice
existente.
Europenizarea reprezintă un proces de: a) construcţie, b) difuziune,

c) instituţionalizare a unor reguli formale şi informale, proceduri, paradigme politice,
stiluri şi „modalităţi de a face ceva” (ways of doing things), precum şi de convingeri
şi norme comune, care sunt mai întâi definite şi consolidate în cadrul politicilor UE
şi mai apoi încorporate în logica discursului intern (naţional şi subnaţional), a
structurilor politice şi a politicilor publice.
Sursa: Claudio Radaelli, Europenisation: solution or problem?
Definiţia propusă de Radaelli insistă asupra faptului că europenizarea

reprezintă un proces interactiv, nu un simplu proces de reacţie unilaterală
la influenţa UE, şi că europenizarea trebuie abordată nuanţat, nu în mod
mecanic, ca simplă reacţie la impactul creat de necesitatea transpunerii şi
implementării reglementărilor comunitare. Cu alte cuvinte, europenizarea
are în vedere modul în care sunt gestionate schimbările interne, modelul
adaptării interne fiind mult mai complex decât simpla reacţie la cerinţele
venite dinspre Bruxelles. Astfel, modelul adaptărilor complexe şi al logicilor
interactive reprezintă astăzi teme comune noilor studii privind
europenizarea (A. Magie, P. Ravinet, 2004).
În cadrul studiilor consacrate europenizării sunt vizibile două abordări
distincte:
• Abordarea de „sus în jos” (top-down approach), specifică în special
lucrărilor realizate în anii ’70 şi ’80, care se caracterizează prin
accentul pus pe „presiunile” exercitate de UE asupra statelor
membre („presiuni” venite dinspre UE către statele membre,
variabile interferenţe, reacţii şi modificări la nivel naţional);
• Abordarea de „jos în sus” (bottom-up cluster), specifică analizelor
realizate după anii ’90, care se caracterizează prin faptul că analiza
procesului începe şi se termină tot la nivelul actorilor naţionali. O
trăsătură interesantă a acestei abordări o reprezintă modul în care
reuşeşte să folosească şi să îmbine conceptele şi teoriile existente,
cele mai semnificative importuri fiind venite dinspre politicile
comparate şi analiza politică.
Exemplu privind procesul de europenizare
Într-un studiu privind monopolul asupra alcoolului în Finlanda, Norvegia, Suedia se
arăta că la începutul procesului de comunitarizare a politicilor, actorii interni
considerau alcoolul drept o problemă care ţine de domeniul sanitar. Introducerea
prevederilor privind politica în domeniul concurenţei a dus la reformularea acestui
aspect, politica în domeniul alcoolului devenind subiect al reglementărilor specifice
politicii în domeniul concurenţei şi pieţei unice. Ca atare, ţări precum Finlanda nu
mai puteau menţine monopolul asupra acestui produs şi, în acelaşi timp, exporta
această foarte cunoscută marcă de vodkă, „Finlandia” (vândută pretutindeni în
Europa tocmai datorită protecţiei monopolistice practicate acasă). Astfel, ca urmare
a impactului generat de reglementările comunitare, politica în domeniul alcoolului a
fost redefinită ca aparţinând politicii în domeniul concurenţei şi nu politicii în
domeniul sanitar.
Sursa: Ugland, T., Adaptation and integration through policy re-categorization, Journal of Public Policy,
2003, p. 157-170
Numeroasele studii publicate până în prezent tratează europenizarea ca

metodă de guvernare, de instituţionalizare sau ca discurs, deşi, la o analiză
mai atentă se poate constata că fiecare din cele trei abordări reprezintă în
fapt faţetele ale aceluiaşi proces:
1. Europenizarea ca proces de guvernare – numeroşi autori (Bache,
2003, Buller şi Gamble, 2002, Gualini, 2003, Scharpf, 1999 etc.) au
considerat europenizarea drept un proces prin care se modifică în
mod continuu modul în care este guvernată UE (vezi guvernarea la
mai multe niveluri). Pentru a ilustra, putem avansa faptul că
europenizarea a modificat noţiunile de guvernare în UE prin
stabilirea principiului parteneriatului public privat sau prin inserarea
regiunilor în procesul complex de guvernare.
2. Europenizarea ca proces de instituţionalizare – definiţia oferită
de Radaelli se referă la europenizare ca fiind procesul prin care
regulile formale şi modalităţile informale de a face diferite lucruri
sunt mai întâi descoperite şi experimentate în contextul UE şi mai
apoi instituţionalizate în cadrul fiecărei ţări, în cadrul unei logici care
ţine de comportamentul actorilor naţionali. Conform acestui tip de
abordare, factorul exclusiv care produce mutaţiile interne este
reprezentat de nepotrivirea / incompatibilitatea dintre nivelul naţional
şi cel comunitar.
3. Europenizarea ca discurs – porneşte de la observaţia că
decidenţii şi actorii politici construiesc Europa prin intermediul
limbajului şi al discursului, care poate lua diferite forme, de la
discursul retoric la cel narativ. Unii autori (Hay şi Rosamond,
Schmidt şi Radaelli, 2004) au observat că europenizarea poate
reprezenta vehiculul prin care discursul privind globalizarea este
instituţionalizat în cadrul politicilor naţionale. Discursul are o forţă
transformatoare în cadrul politicilor UE, el poate schimba
preferinţele actorilor, poate reformula problemele politice, poate
face ca lucrurile să devină mult mai cooperante sau conflictuale şi
poate, de asemenea, să crească sau să scadă valoarea resurselor
(de exemplu, prin contestarea valorii anumitor actori). Cu alte
cuvinte, discursul nu reprezintă numai un limbaj dar şi un proces
interactiv (discursul poate fi definit ca un set de idei şi un proces
interactiv) 18 .
18
Dimensiunea ideaţională se divide în două activităţi: o activitate cognitivă – care permite
actorilor să perceapă realitatea (pornind de la cunoştinţe, analize politice, informaţii
despre probleme, actori şi resurse) şi una normativă, de evaluare şi judecare a realităţii,
care se referă la o sumă de norme, valori şi principii. Dimensiunea interactivă a
discursului acoperă relaţia dintre decidenţii politici aflaţi în stadiul de formulare a
politicilor şi momentul în care politicile sunt comunicate publicului.
Indiferent însă de accepţiunea dată acestui concept, europenizarea

poate fi considerată a reprezenta şi un termen util în înţelegerea şi
explicarea condiţiilor actuale, specifice procesului de integrare în UE,
deoarece departe de a considera UE drept o entitate distinctă, care
domină statele membre, europenizarea susţine ideea că odată devenite
părţi ale UE, statele membre îşi vor modifica procesul de luare a
deciziilor şi de elaborare a politicilor, ca urmare a unui proces de
„fuziune” cu instituţiile comunitare şi/sau statele membre. În concluzie,
europenizarea rămâne un concept util în înţelegerea realizărilor,
limitelor, dar şi particularităţilor procesului de integrare.
Anexa 1
Fundamente metodologice
ale sistemului politicilor economice
Cel care a propus analiza politicilor economice asemenea unui sistem de

decizie a fost Tinbergen (1952). Pentru Tinbergen, politica economică
poate fi descrisă ca un sistem de decizie care reflectă „relaţii dintre
obiective, care permit satisfacerea decidentului politic dar care nu sunt
integral şi direct controlate de acesta şi instrumente, care constituie
variabile în sistem.” Sistemul, în conformitate cu schema propusă de
Boissieu (1978) poate fi reprezentată astfel:
Variabile Variabile
exogene endogene
Instrumente X Y Obiective
A B Variabile
Date/informaţii Non-pertinente
Acest model impune definirea mai exactă a conceptului de „obiectiv” şi a

celui de „instrument”, fără a uita însă că, includerea unei variabile, într-o
categorie sau alta, reprezintă rezultatul unei alegeri politice (evident, de
politică economică) 54 .
54
De exemplu, în cazul UEM, deficitul bugetar a trecut de la statutul de instrument la cel
de obiectiv.
Obiectivele – traduc, în termeni economici, ţintele finale ale politicilor

generale ale guvernelor.
Clasificarea obiectivelor poate avea în vedere diferite criterii. Aşa de pildă,
Kirschen (1974), separă obiectivele în trei categorii, respectiv:
• Obiective economice pure – legate de bunăstarea economică
individuală;
• Obiective ale bunăstării sociale şi consumului de resurse – legate
bunăstarea economică generală;
• Cvasi-obiective – fără legătură directă cu bunăstarea economică
generală sau individuală.
G. Duthil şi W. Marois oferă o altă clasificare, pe care o putem considera
mult mai actuală:
• Obiective economice primare – corespunzătoare „careului magic” al
economiei (Kaldar, 1971), respectiv: creştere economică, ocuparea
forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, echilibrul extern (al balanţei
de plăţi);
• Obiective economice secundare, legate de redistribuire, protecţie
socială, timp liber etc.;
• Obiective specifice, legate de atingerea unor obligaţii ale statelor în
domeniul apărării, educaţiei, sănătăţii, mediului.
De regulă, decidenţii/responsabilii politici exprimă o anumită opţiune privind
ierarhizarea obiectivelor. Astfel, după al Doilea Război Mondial, obiectivul
deplinei utilizări a forţei de muncă a putut fi regăsit pe agenda tuturor
liderilor politici 55 . Cu toate că există aceste obiective comune, politicile au
priorităţi diferite. Astfel, la începutul anilor ’80, în vreme ce în SUA şi
Marea Britanie se acorda prioritate stabilităţii preţurilor, Franţa punea pe
primul loc ocuparea forţei de muncă. În anii ’90 însă, stabilitatea preţurilor a
devenit un obiectiv prioritar pentru majoritatea ţărilor occidentale şi această
preferinţă a fost clar exprimată şi de criteriile de funcţionare ale UEM.
Între obiective se pot stabili relaţii de independenţă, complementaritate sau
concurenţă:
• În cazul obiectivelor independente, realizarea primului obiectiv nu
afectează realizarea celui de-al doilea;
55
Vezi „Cartea albă” britanică, Carta ONU, Employment Act, SUA etc.
Anexa
• În cazul obiectivelor complementare, se înregistrează o ameliorare

simultană a gradului de realizare a celor două obiective 56 ;
• În cazul obiectivelor concurente, pe măsură ce se înregistrează
progrese în cazul unui obiectiv, celălalt se deteriorează (vezi curba
lui Philips dintre inflaţie şi şomaj).
Relaţiile care se stabilesc între obiective (în special în cazul celor

concurente), pot constitui constrângeri serioase în conceperea şi
transpunerea politicilor economice 57 .
La rândul lor, instrumentele se caracterizează prin faptul că:
• Sunt utilizabile şi gestionabile de către decidenţii politici;
• Nu constituie scopuri în sine (nu trebuie să se transforme din
instrumente în obiective);
• Permit atingerea valorilor ţintă, fixate prin obiective.
În procesul politic, de utilizare eficientă a instrumentelor, decidenţii politici

trebuie să ţină cont de trei categorii de constrângeri:
a) Politice
În funcţie de doctrina politică proprie partidului care a câştigat
alegerile, se vor impune atât unele instrumente politice implicite, cât
şi unele tabu-uri. Aşa, de exemplu, guvernele liberale vor respinge
măsurile de control direct şi vor fi adeptele relansării economice prin
investiţii directe şi iniţiativă privată. La rândul lor, guvernele
socialiste, ca şi cele social-democrate, vor privilegia creşterea
consumului prin creşterea cheltuielilor publice, respectiv, printr-o
prezenţă mult mai accentuată a statului în economie.
b) Tehnice
Numeroase instrumente nu pot fi utilizate decât în anumite limite,
considerate a fi „condiţii la limită”. Aşa de exemplu, Rata dobânzii
nu poate varia decât între anumite limite.
56
O relaţie de complementaritate se înregistrează între accelerarea ritmului de creştere
economică şi reducerea ratei şomajului; pot fi exemplificate şi relaţii de
complementaritate conflictuală, precum între ritmul de creştere economică şi rata
inflaţiei – numai o creştere moderată poate susţine lupta împotriva inflaţiei.
57
Aşa de pildă, în cazul politicii „stop and go”, faza de relansare economică, destinată să
ducă la creştere economică dar şi la scăderea şomajului, generează creşterea inflaţiei, în
vreme ce în faza de depresiune, pe fondul reducerii ritmului de creştere economică,
reducerea inflaţiei duce şi la creşterea şomajului.
c) Temporale
În procesul de realizare a obiectivelor (prin intermediul
instrumentelor), pot să apară diferite întârzieri generate de motivaţii
diferite, precum întârzieri în recunoaşterea necesităţii intervenţiei, în
luarea deciziei, în punerea ei în aplicare etc. În momentul în care se
decide pentru un tip de intervenţie sau altul, trebuie ţinut cont şi de
aceste elemente; de exemplu, politica monetară este mult mai rapid
pusă în aplicare decât politica bugetară – care necesită deliberări
parlamentare lungi şi nesigure.
Luarea deciziei în cazul unei politici economice se poate face pornind

de la două modele diferite:
• Modelul optimizării sau al obiectivelor flexibile;
Face apel la raţionalitatea decidentului, care se exprimă în funcţie
de preferinţa decidentului politic, ceea ce îi permite să stabilească
obiective flexibile. Preferinţa decidentului politic se exprimă în
funcţie de instrumente şi obiective. Utilizarea econometriei
presupune apelul la două metode distincte:
o a interviurilor (vezi R. Frisch, Kirschen sau Morrissens) –
constă în formalizarea preferinţelor exprimate fie de oameni
politici, fie de experţi economici; de remarcat însă că
transformarea acestor opinii într-o formă econometrică
rămâne riscantă;
o relevarea preferinţelor – această metodă are ca punct de
plecare testarea unei funcţii a reacţiei autorităţilor în funcţie
de instrumente şi obiective;
• Modelul simulării sau al obiectivelor fixe.
Punctul de plecare în acest caz poate fi, fie alegerea obiectivelor în
funcţie de modelul optimizării, fie o alegere prestabilită de către
decident. Aici nu mai este vorba de a emite ipoteze pornind de la
comportamentul raţional al decidentului, nici să fie elaborată o
funcţie de preferinţă.
Principii de politică economică

Principiul lui Tinbergen – cunoscut şi sub numele de principiul coerenţei,
indică faptul că o politică economică cu obiective fixe trebuie să aibă de
asemenea şi instrumente şi obiective. Acest principiu transpune modelul
precedent, respectiv răspunde unei reprezentări lineare a economiei (sau
Anexa
unei aproximări lineare a unor relaţii nelineare). Această ipoteză semnifică

faptul că eficienţa oricărui instrument Y, în raport cu oricare obiectiv X, este
constantă şi independentă de tipul de instrument.
Studierea în dinamică a regulii lui Tinbergen a dat naştere unor dezbateri
aprinse între cei care consideră că ea nu mai este valabilă (Culbertson), cei
care consideră că ea se verifică încă (Aoki) şi cei care au ajustat modelul
(Preston). Indiferent de opinie, regula lui Tinbergen rămâne un punct de
referinţă, susceptibil să alimenteze în continuare polemici (precum cele
legate de dispariţia instrumentelor şi a obiectivelor odată cu trecerea la un
sistem al cursurilor de schimb flexibile sau odată cu intrarea în UEM).
Principiul lui Mundell – cunoscut şi sub numele de principiul eficienţei,
indică faptul că decidentul trebuie să utilizeze pentru atingerea unui obiectiv
acel instrument care prezintă un avantaj comparativ în raport cu un altul.
Acest principiu este derivat de Mundell, în încercarea de a răspunde
problemei afectării instrumentelor unor obiective, într-un model cu două
instrumente (politica monetară şi politica bugetară) şi două obiective (unul
intern, al venitului, şi unul extern, al balanţei de plăţi externe). Afectarea
eficientă reţinută de el a fost de a aplica politica monetară pentru
asigurarea echilibrelor externe şi politica bugetară pentru atingerea celor
interne.
Se poate demonstra cu uşurinţă, în cadrul modelului Mundell-Fleming
standard, că într-o lume în care parametrii economici sunt cunoscuţi
insuficient, această alocare poate permite obţinerea unui sistem dinamic
stabil şi de a converge către echilibru. Ea corespunde atât unei lumi în care
decidenţii nu dispun de suficiente informaţii, cât şi unei modalităţi de
divizare a muncii între responsabilii de politică economică (Banca Centrală
şi Ministerul Finanţe – Guvern). Conform celor afirmate chiar de Mundell,
„principiul eficienţei este în mod fundamental o propoziţie matematică care
presupune că, în loc să laşi un singur organism să se ocupe de mai multe
probleme, responsabilitatea trebuie divizată între diferite autorităţi, astfel
încât sistemul să fie stabil”.
Chiar dacă şi principiul lui Mundell a fost pus în discuţie, el reprezintă un
punct de referinţă şi în numele lui numeroase Bănci Centrale au obţinut
independenţă crescută şi s-au luat măsuri de divizare a responsabilităţilor
în procesul politic.
Sursa: Prelucrare după Gerard Duthil şi William Marois (coord.), Politiques

économiques, Ellipses, 1997
Anexa 2
Sistemul de drept comunitar
Sistemul normativ al CE se supune următorului principiu: dispoziţiile

naţionale sunt înlocuite de acte comunitare numai atunci când un text
precis, comun tuturor statelor membre, este necesar; în caz contrar, trebuie
să se ţină cont de ordinea juridică naţională.
¾ Dreptul comunitar originar: tratatele fondatoare, respectiv cele
trei tratate care au dus la crearea Comunităţilor, precum şi
modificările ulterioare ale acestora: Actul Unic, TM, TA, (TN),
precum şi diferitele acorduri de adeziune. Ele formează cadrul
constituţional al CE, pe care instituţiile comunitare trebuie să le
urmeze în interesul comunităţii, prin puterile administrative şi
legislative de care dispune.
¾ Dreptul comunitar derivat, creat de instituţiile comunitare pe
baza tratatelor. Include acte juridice enumerate şi definite în
art. 249 al TCE, art.161 al Tratatul Euratom şi art. 14 al TCECO.
În vreme ce CECO nu prevede decât trei tipuri de acte – decizii,
recomandări, avize CE şi Euratom prevăd cinci: reglementări, directive,
decizii, recomandări, avize.
Din punctul de vedere al destinatarilor şi al efectelor juridice produse,
actele juridice ale sistemului normativ al tratatelor europene pot fi grupate
astfel:
Tratatul
Tratatul CECO (art. 14) Tratatul CE (249)
Euratom (161)
Decizii generale Reglementări Reglementări
Recomandări Directive Directive
Decizii individuale Decizii Decizii
Recomandări Recomandări
Avize Avize Avize
Actele juridice prin care instituţiile comunitare pot interveni cel mai mult în
ordinea juridică naţională sunt regulamentele/deciziile generale,
caracterizate prin două proprietăţi:
¾ caracter comunitar – au particularitatea de a crea acelaşi drept
în tot spaţiului comunitar, fiind uniform valabile şi integrale în
toate statelor membre (caracter constrângător/obligatoriu). Cu
alte cuvinte, este interzis statele membre să aplice incomplet
Anexa
dispoziţiile, să procedeze la o selecţie a acelor reguli

considerate contrare intereselor naţionale;
¾ aplicabilitate directă – adică faptul că reglementările creează
acelaşi drept fără ca statele membre să fi dat un ordin anume,
conferind drepturi directe cetăţenilor sau impunându-le direct
anumite obligaţii. Statele membre, instituţiile acestora,
autorităţile sunt direct legate prin dreptul comunitar şi trebuie să
le respecte în aceeaşi măsură ca şi dreptul naţional. Pentru că
sunt adoptate în cadrul unei proceduri de codecizie cu
Parlamentul European, ele pot fi calificate drept „legi europene”.
Directivele / recomandările caută să concilieze necesitatea unităţii
dreptului comunitar cu prezervarea diversităţii naţionale. Contrar
reglementărilor, principalul obiectiv al directivelor nu este armonizarea
juridică, ci apropierea legislaţiilor. Acest lucru va permite eliminarea
treptată a contradicţiilor şi diferenţelor între legislaţiile naţionale până la
momentul în care, în fiecare stat membru, condiţiile de fond vor fi cât mai
apropiate posibil.
¾ Directiva nu leagă statele membre decât în ceea ce priveşte
rezultatul care trebuie atins, lăsându-le acestora posibilitatea de
a alege forma şi mijloacele pe care să le adopte pentru a realiza
obiectivele comunitare în cadrul ordinii juridice interne.
Dispoziţiile unei directive nu înlocuiesc automat reglementările
juridice naţionale, dar impun statelor membre obligaţia de a-şi
adapta regulile dreptului naţional dispoziţiilor comunitare.
Deciziile /decizii individuale sunt echivalente, în cazul legislaţiilor naţionale,
cu acele condiţii obligatorii fixate de administraţiile naţionale, de aplicare ale
unei legi, pentru situaţii concrete. Prin intermediul acestora, instituţiile
comunitare stabilesc, pentru cazuri particulare, în cazul unui stat membru sau
al unui cetăţean al UE, dacă să acţioneze sau nu, conferindu-le drepturi şi
impunându-le obligaţii.
Caracteristici:
¾ Spre deosebire de reglementări au validitate individuală, adică
destinatarii trebuie desemnaţi individual şi nu sunt legaţi decât
de o manieră individuală.
¾ Decizia este obligatorie în toate elementele sale, diferenţiindu-se
astfel şi de directive, care nu sunt obligatorii decât sub raportul
rezultatului de atins.
Deciziile pot fi luate, de exemplu, pentru a autoriza sau interzice

ajutoarele de stat (art. 87 şi 88 ale TCE), pentru a anula acorduri
sau înţelegeri contrare concurenţei (art. 81 al TCE) şi pentru a
impune amenzi sau măsuri constrângătoare.
Recomandările/avizele – În vreme ce recomandările sugerează
destinatarilor un anumit comportament, avizele sunt emise atunci când
trebuie apreciată o anumită situaţie în Comunitate sau în statele membre.
Importanţa acestora este în principal politică şi morală, sperându-se că cei
vizaţi se vor conforma în mod voluntar sfaturilor date.
Anexa
Anexa 3
Se poate şi mai simplu?
Descifrând „Eurojargonul” sau mic dicţionar de termeni privind

integrarea europeană (extras de pe www.europa.eu.int - A plain
language guide to Eurojargon)
„Bruxelles-ul Termenul Bruxelles este adesea folosit în media

a decis....” pentru a face trimitere la instituţiile Uniunii, cele
mai multe localizate în oraşul Bruxelles. Legislaţia
europeană este propusă de Comisie, dar numai
după dezbateri în cadrul Consiliului de Miniştri
(miniştrii guvernelor naţionale) şi Parlamentului
European (ales de către cetăţenii europeni)
aceste propuneri, care pot suferi modificări
substanţiale sau pot fi chiar respinse, ajung
eventual să devină lege.
Comitologie Termen folosit şi sub forma de „procedura care
implică utilizarea comitetelor”, descrie un proces
în care Comisia, în momentul conceperii sau
implementării legislaţiei europene, trebuie să
consulte comitete special desemnate, formate din
experţi provenind din statele membre.
Competenţe Termen utilizat pentru a descrie „puterile şi
responsabilităţile” care revin instituţiilor UE şi cele
care rămân la nivel naţional sau regional.
Constituţia UE În prezent, UE este fondată pe patru tratate de
bază care includ principii şi reguli de funcţionare;
din dorinţa de simplificare, s-a luat decizia
înlocuirii acestor documente (de dimensiuni foarte
mari şi cu un grad ridicat de complexitate) cu un
singur document, mai scurt, mai clar, care să
prezinte de o manieră mult mai structurată ceea
ce doreşte UE şi ceea ce trebuie să facă fiecare
actor implicat în mecanismele comunitare.
Consiliu Atenţie, termenul poate fi folosit pentru a descrie

trei instituţii complet diferite, respectiv:
1. Consiliul European – reuniune a şefilor de stat
şi guverne (respectiv, preşedinţi şi/sau primi
miniştri) din statele membre ale UE, la care
mai participă şi Preşedintele Comisiei.
Reprezintă cel mai ridicat nivel de decizie al
UE, întâlnirile respective (de circa patru ori pe
an) sunt cunoscute şi ca „summit”-uri.
2. Consiliul UE sau Consiliul de Miniştri –
instituţie formată din miniştri ai guvernelor
statelor membre; se întruneşte periodic pentru
a decide asupra legislaţiei europene.
3. Consiliul Europei – nu reprezintă o instituţie a
UE. Este o organizaţie interguvernamentală,
cu sediul la Strasbourg, care are ca scop
(printre altele) promovarea drepturilor omului,
diversitatea culturală a Europei, combaterea
xenofobiei şi intoleranţei; a fost creat în 1949
şi una din primele sale realizări a fost
redactarea Convenţiei europene asupra
drepturilor omului. Pentru a permite cetăţenilor
să-şi exercite drepturile care le revin a fost
creată şi Curtea europeană a drepturilor
omului, cu sediul la Haga.
CE Termen care se referă la:
(în engleză EC) Comunitatea Europeană (CE/EC)–
numele actual al ceea ce iniţial era
cunoscut ca fiind Comunitatea Economică
Europeană (CEE/EEC);
Comisia Europeană (CE / EC) – instituţie
politică independentă care reprezintă
interesele UE ca întreg.
Metoda Este metoda decizională cea mai răspândită la
comunitară nivelul instituţiilor Uniunii, conform căreia Comisia
face o propunere către Consiliu şi Parlament,
acestea o dezbat, propun amendamente şi
eventual o adoptă ca parte a legislaţiei europene.
În acest proces sunt adesea consultate
organisme precum Comitetul economic şi social
sau Comitetul regiunilor.
Sursa: www.europa.eu.int - A plain language guide to Eurojargon

Anexa
Anexa 4
Momente semnificative în evoluţia cronologică

a procesului integrării europene
1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de

Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului sau CECO ("Declaraţia Schuman");
1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea

CECO, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;
1953, 10 februarie: Piaţa Comună a cărbunelui şi oţelului devine

funcţională. Cele şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi
restricţiile cantitative cu privire la materiile prime menţionate;
1954, 30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunităţi politice

europene eşuează, odată cu respingerea de către Parlamentul francez, în
august 1954, a Tratatului asupra Comunităţii Europene a Apărării;
1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică
Europeană (CEE) de către cele şase ţări - Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda; tratatele de înfiinţare sunt cunoscute sub numele de
Tratatele de la Roma şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958;
1967, 1 iulie: Intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu

şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene, cunoscut şi sub numele
de Tratatul de Unificare;
1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European (AUE);
1993, 1 noiembrie: Intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene sau

Tratatul de la Maastricht. Comunităţile Europene (CECO, EURATOM şi
CEE), împreună cu Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi
Justiţia şi afacerile interne (JAI) formează cei trei piloni ai UE;
1997, 16 iulie: Este adoptată „Agenda 2000 - pentru o Europă mai

puternică şi mai extinsă", care tratează reforma instituţională a UE, prezintă
viziunea asupra extinderii Uniunii şi opiniile Comisiei cu privire la cererile de
aderare la UE ale celor zece ţări central europene;
1998, 4 noiembrie: Primele Rapoarte anuale privind stadiul îndeplinirii

criteriilor de aderare la UE;
1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene în 11 state europene

care au îndeplinit criteriile de convergenţă (Franţa, Germania, Olanda,
Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);
1999, 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam;
2000, 15 ianuarie: Sesiunea inaugurală a Conferinţei ministeriale

interguvernamentale pentru negocierile de aderare cu Malta, România,
Slovacia, Letonia, Lituania şi Bulgaria la Bruxelles.
2000, 14 februarie: Începe Conferinţa interguvernamentală cu privire la

reforma instituţională a Uniunii Europene. Ţările candidate sunt atenţionate
asupra următoarelor aspecte: adoptarea oficială şi aplicarea acquis-ului
comunitar; asigurarea unei bune funcţionări a pieţei interne, în concordanţă
cu politicile Uniunii Europene, cu o atenţie specială acordată domeniilor
agriculturii, justiţiei şi afacerilor interne şi protecţiei mediului; alinierea la
practicile Uniunii Europene în ceea ce priveşte relaţiile cu terţe state şi
organizaţii internaţionale. De asemenea, statele candidate au primit
asigurări că fiecare solicitare de aderare va fi evaluată în funcţie de
meritele proprii. Ţările candidate şi-au prezentat obiectivele strategice
determinate de aspiraţiile politice, culturale şi socio-economice în
perspectiva aderării.
2000, 9 mai: Instituţiile europene celebrează a 50-a aniversare a

„Declaraţiei Schuman";
2000, 8 noiembrie: Comisia Europeană adoptă rapoartele anuale asupra

progreselor înregistrate de statele candidate şi revizuieşte parteneriatele
pentru aderare;
Anexa
2000, 7-11 decembrie: Consiliul European de la Nisa este în favoarea

accelerării negocierilor de aderare cu statele candidate şi apreciază efortul
acestora de a îndeplini condiţiile privind adoptarea şi aplicarea acquis-ului.
Consiliul a luat, de asemenea, în discuţie politica de securitate şi apărare
europeană, a aprobat agenda socială europeană, a trecut în revistă
procesul de cercetare europeană, coordonarea politicilor economice,
siguranţa şi sănătatea consumatorului, siguranţa maritimă, protecţia
mediului, servicii de interes general, libertate, securitate şi justiţie, cultură,
regiuni îndepărtate şi relaţii externe. Conferinţa Interguvernamentală se
încheie cu un acord politic privind semnarea Tratatului de la Nisa;
2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro;
2001, 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de către guvernele

Statelor Membre. Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către
toate parlamentele naţionale;
2001, 15-16 iunie: Consiliul European de la Göteborg a decis, în ce

priveşte extinderea UE şi procesul de aderare, printre altele, ca „eforturi
speciale să fie dedicate asistenţei acordate Bulgariei şi României";
2001, 21 septembrie: Consiliul European extraordinar de la Bruxelles,

Belgia evaluează situaţia internaţională după atacurile teroriste care au
avut loc la 11 septembrie în New York şi Washington, SUA şi stabileşte
liniile directoare pentru riposta UE;
2001, 13 noiembrie: Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale

asupra progreselor înregistrate de statele candidate şi revizuieşte
Parteneriatele de Aderare. Zece ţări candidate îşi propun să încheie
negocierile in 2002;
2001, 14-15 decembrie; Consiliul European de la Laeken, Belgia decide

să convoace o Convenţie privind viitorul UE, prezidată de Valéry Giscard
d'Estaigne;
2002, 1 ianuarie: Monedele şi bancnotele euro intră în circulaţie în cele

12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi
Spania;
2002, 28 februarie: Perioada circulaţiei monetare duale ia sfârşit şi euro

devine singura monedă a celor 12 state participante la zona euro. Are loc,
la Bruxelles, sesiunea inaugurală a Convenţiei privind Viitorul Europei.
2003, 1 februarie: Intră în vigoare Tratatul de la Nisa.
2004, 1 mai: Se produce cea mai numeroasă aderare la Uniunea

Europeană: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia, Ungaria.
2005, 25 aprilie: România şi Bulgaria semnează Tratatul de aderare la

Uniunea Europeană.
Anexa
Anexa 5
Componenţa Comisiei Europene 2004 - 2008
1. Jose Manuel BARROSO – Preşedintele Comisiei Europene

2. Siim KALLAS – Vicepreşedinte, Comisar pentru probleme
administrative, de audit şi anti-fraudă
3. Franco FRATTINI – Vicepreşedinte, Comisar pentru justiţie,
libertate şi securitate
4. Gunther VERHEUGEN – Vicepreşedinte, Comisar pentru
întreprinderi şi industrii
5. Jacques BARROT – Vicepreşedinte, Comisar pentru transporturi
6. Joaquin ALMUNIA – Comisar pentru afaceri economice şi monetare
7. Margot WALLSTROM – Vicepreşedintă, Comisar pentru relaţii
instituţionale şi strategii de comunicare
8. Olli REHN – Comisar pentru extindere
9. Stavros DIMAS – Comisar pentru mediul înconjurător
10. Viviane REDING – Comisar pentru societatea informaţională şi
media
11. Dalia GRYBAUSKAITE – Comisar pentru programare financiară şi
buget
12. Danuta HUBNER – Comisar pentru politică regională
13. Jan FIGEL – Comisar pentru educaţie, pregătire profesională şi
multilingvism
14. Janez POTOCNIK – Comisar pentru ştiinţă şi cercetare
15. Joe BORG – Comisar pentru pescuit şi afaceri maritime
16. Markos KYPRIANOU – Comisar pentru sănătate şi protecţia
consumatorului
17. Andris PIEBALGS – Comisar pentru energie
18. Benita FERRERO-WALDNER – Comisar pentru relaţii externe şi
politica europeană de vecinătate
19. Charlie MCCREVY – Comisar pentru serviciile pieţei unice
20. Laszlo KOVACS – Comisar pentru impozite şi uniunea vamală
21. Louis MICHEL – Comisar pentru dezvoltare şi asistenţă umanitară
22. Mariann FISCHER BOEL – Comisar pentru agricultură şi dezvoltare
rurală
23. Neelie KROES – Comisar pentru concurenţă
24. Peter MANDELSON – Comisar pentru comerţ
25. Vladimir SPIDLA – Comisar pentru ocupare, afaceri sociale şi şanse
egale.
Anexa 6
Harta Europei

Capitolul 1 - WWW - Tocilar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 1 - WWW - Tocilar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I

Fundamentele teoretice ale integrării europene

1.1 Integrare economică – repere teoretice

Expresia „integrare economică” poate acoperi o multitudine de aspecte, de

 Procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi

distorsiunile care se manifestă la nivelul pieţei unice, distorsiuni

Stadiile integrării economice

Procesul de integrare economică include deci două procese care se susţin

În cazul „integrării la nivelul politicilor” delimitarea conceptuală este mult

1.2 Teorii privind natura şi particularităţile procesului

Procesul de adâncire a integrării regionale, ca şi cel extrem de complicat, al

Pornind de la observaţia lui Kelstrup (1992, p. 17) în legătură cu „modul în

Teorii privind natura procesului de integrare europeană

Din punct de vedere istoric, domeniul relaţiilor internaţionale, şi, prin

Funcţionalismul (F) a fost considerat cea mai „elaborată, sofisticată din

în sintagmele „forma urmează funcţiei” (form follows functions) şi „pacea în

În prima perioadă a procesului integrării europene (care a urmat semnării

În explicaţiile oferite de neofuncţionalişti, conceptul de extindere, de

Haas considera că un asemenea proces era mai uşor de realizat într-un

Interguvernamentalismul (IG), teoretizat de Stanley Hoffmann, a

internaţional, realiştii nu acordă prea multă importanţă actorilor

rotitoare”. Asemenea critici au fost de natură să mineze treptat încrederea

1.2.4 Abordări din perspectiva politicilor interne / naţionale

Cele mai semnificative comentarii privind rolul politicilor interne în corelaţie

• Stilul politic adoptat (policy style) în relaţia dintre guvernul naţional,

1.3 Teorii contemporane privind procesul decizional

Cu ceva mai mult timp înainte de actualele dezbateri teoretice privind

puterea se împarte între actori aflaţi la niveluri diferite (multiple) de

1.3.1 Guvernarea la niveluri diferite (multi-level governance)

În centrul acestei teorii stă observaţia că procesul decizional colectiv şi

 Procesul decizional colectiv implică şi o semnificativă pierdere de

Guvernarea la mai multe nivele nu contestă suveranitatea statelor membre,

1.3.2 Interguvernamentalismul liberal

Interguvernamentalismul liberal (IGL) promovat de Moravcsik, deşi

Ben Rosamond (2000) menţionează şi alte contribuţii la teoria liberalismului

şi de Comisarul pentru piaţa internă, Lordul Arthur Cockfield). IGL

1.4 Europenizarea sau dincolo de teorii

Una din întrebările care se ridică de îndată ce te apropii de acest nou

Anumite teorii privind guvernarea (vezi Rhodes, 1997) merg dincolo de

Europenizarea reprezintă un proces de: a) construcţie, b) difuziune,

Definiţia propusă de Radaelli insistă asupra faptului că europenizarea

Numeroasele studii publicate până în prezent tratează europenizarea ca

Indiferent însă de accepţiunea dată acestui concept, europenizarea

Cel care a propus analiza politicilor economice asemenea unui sistem de

Acest model impune definirea mai exactă a conceptului de „obiectiv” şi a

Obiectivele – traduc, în termeni economici, ţintele finale ale politicilor

• În cazul obiectivelor complementare, se înregistrează o ameliorare

Relaţiile care se stabilesc între obiective (în special în cazul celor

În procesul politic, de utilizare eficientă a instrumentelor, decidenţii politici

Luarea deciziei în cazul unei politici economice se poate face pornind

Principii de politică economică

unei aproximări lineare a unor relaţii nelineare). Această ipoteză semnifică

Sursa: Prelucrare după Gerard Duthil şi William Marois (coord.), Politiques

Sistemul de drept comunitar

Sistemul normativ al CE se supune următorului principiu: dispoziţiile

dispoziţiile, să procedeze la o selecţie a acelor reguli

Deciziile pot fi luate, de exemplu, pentru a autoriza sau interzice

Se poate şi mai simplu?

Descifrând „Eurojargonul” sau mic dicţionar de termeni privind

„Bruxelles-ul Termenul Bruxelles este adesea folosit în media

Consiliu Atenţie, termenul poate fi folosit pentru a descrie

Sursa: www.europa.eu.int - A plain language guide to Eurojargon

Momente semnificative în evoluţia cronologică

Procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi

Procesul decizional colectiv implică şi o semnificativă pierdere de