Sunteți pe pagina 1din 7

PROIECTAREA UNEI SCVENȚE DE INSTRUIRE CU UTILIZAREA METODEI

EXPLICAȚIEI LA CUNOAȘTEREA MEDIULUI

Activitatea didactică de cunoașterea mediului corespunde unor nevoi de informare a copilului,de


dezvoltare a capacității de observare,investigare,explorare pentru o cunoaștere,o întelegere a
componentelor din mediul înconjurător,a proceselor sau fenomenelor naturale și pentru o
exprimare într-un limbaj adecvat a fundamentelor științifice legate de lumea vie din jurul
copilului.De asemenea ,noile cunoștințe vor contribuii la formarea unei atitudini pozitive față de
mediul înconjurător.

Metode interactive de predare-invatare-evaluare a stiintelor

,,Oamenii învață, învățând pe alții’’ . ( Seneca )

Etimologic, termenul de metodă este un cuvânt compus din alte două, provenind din
grecescul μέθοδος (methodos) unde: meta (μετά) înseamnă „către, spre” și hodos înseamnă
„drum, cale”.

Metoda didactica este , potrivit experților , „o cale eficientă de organizare şi conducere a


învăţării, un mod comun de a proceda care reuneşte într-un tot familiar eforturile profesorului şi
ale elevilor săi“ (I. Cerghit,) Ea este „calea de urmat în activitatea comună a educatorului şi
educaţilor, pentru îndeplinirea scopurilor învăţământului, adică pentru informarea şi formarea
educaţilor“ (C. Moise)1.

Metoda de învăţământ poate fi privită şi ca „o modalitate de acţiune, un instrument cu


ajutorul căruia elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, îşi însuşesc şi

1
Cristea, S., Curriculum pedagogic, E.D.P., R.A.Bucureşti, 2006
aprofundează cunoştinţe, îşi informează şi dezvoltă priceperi şi deprinderi intelectuale şi
practice, aptitudini, atitudini etc.“ (M. Ionescu, M. Bocoş).

APLICAREA METODELOR ACTIVE PENTRU EFICIENTIZAREA PREDĂRII-


ÎNVĂŢĂRII ŞTIINŢELOR NATURII LA CLASELE I-IV

Prin utilizarea metodelor activ-participative şi a procedeelor de predare-învãţare am contribuit


la îmbogăţirea cunoştinţelor de mediu. Prin diversitatea imaginilor utilizate şi prin
diversificarea jocurilor, a exerciţiului, elevii au fost atraşi spre învãţare, spre argumentarea
opţiunilor personale, a încrederii în sine2.

Am atras atenţia elevilor să respecte regulile comunicării eficiente, să-şi asculte cu răbdare
partenerii de discuţie, să înţeleagă şi să accepte părerea altora, să tolereze părerile opuse, să se
adapteze la vorbitor prin utilizarea formulelor de adresare şi politeţe, să intervină atunci când
este necesar prin argumentarea opiniilor alese. Am urmărit să-şi însuşească cunoştinţe despre
mediu, să utilizeze corect şi eficient noţiunile nou învãţate, am stimulat capacitatea de a învãţa
şi reda aceste cunoştinţe. Am exersat deprinderi de învãţare cu ajutorul întrebărilor şi a
imaginilor. Am observat manifestările elevilor în lecţie, preferinţele şi interesele lor pentru
anumite exerciţii, jocuri, imagini propuse pentru intuire, cât şi influenţa acestora asupra
dezvoltării capacităţii de învãţare, a modului în care utilizarea eficientă şi dirijată a metodelor
activ-participative influenţează capacitatea de formulare a rãspunsurilor.

Didactica modernã s-a orientat în favoarea dezvoltãrii unei metodologii centrate pe elev.  O


metodologie care cautã sã înlocuiascã nefirescul metodologiilor nivelatoare, uniformizatoare şi
în locul acestora sã promoveze metode pe mãsura fiecãrui individ, dupã trebuinţele proprii şi
ritmul de învãţare propriu. Este o metodologie diferenţiatoare, de individualizare sau
personalizare a pocesului de instruire, dar egalã prin şanse, cu a celorlalţi.

Capacitãţile intelectuale şi procesele mintale sunt date permanente care nu se uitã. În schimb,
pãstrarea în memorie a unor cunoştinţe de tip verbal şi livresc au o duratã destul de efemerã. În
afarã de acestea, datoritã noilor tehnologii computerizate, cunoştinţele sunt întotdeauna la
dispoziţia celor care doresc sã le aibã, în timp ce capacitãţile intelectuale se cãştigã greu.

2
Cristici, V., Marin, T., Cioacă, O., Iordan, I. – Ghidul învăţătorului, clasa I, Editura Petrion, 1999
Aceastã metodologie centratã pe elev îşi gãseşte concretizarea în aplicarea la scarã largã a unor
aşa-zise metode activ-participative. Prin specificul lor, acestea sunt proceduri care pornesc de la
ideea cã, prin felul sãu de a fi, învãţarea este o activitate personalã care nu poate fi cu nimic
înlocuitã, cã singur cel care învaţã poate sa fie considerat agent al propriei sale învãţãri, fapt care
evidenţiazã caracterul idiosincretic (idios = propriu, specific) al întregului proces de învãţare,
aceasta devenind o activitate care depinde de singularitatea celui care învaţã, individ marcat de
istoria sa personalã, întotdeauna inserat într-un context şi într-un timp bine determinat, veşnic
tributar unei ţesãturi de relaţii sociale specifice clasei şcolare.

Învãţarea aparţine, prin urmare, individului. Este un act personal care angajeazã elevul în
totalitatea fiinţei sale; este holisticã prin influenţele exercitate asupra dezvoltãrii personalitãţii în
ansamblul aspectelor sale. Cum participarea ar fi mai ridicatã în condiţiile învãţãrii individuale,
este îndreptãţitã, opinia acelor specialişti, care acordã studiului individual semnificaţia unei
metode centrate prin excelenţã pe elev, decisivã în formarea personalitãţiii acestuia. (Ioan
Cerghit, pag. 73)

Metodele activ-participative determină învãţãtorul să creeze situaţii în care elevii să fie obligaţi
să utilizeze o gamă vastă de procese şi operaţii mintale, să aibă în vedere o abordare multiplă a
ceea ce este de predat încât să ofere elevului posibilitatea să capete experienţa punerii în mişcare
a unor multiple şi variate operaţii mintale adecvate situaţiilor date. Este vorba despre operaţii de
tipul celor de: observare, identificare, comparaţie, compunere, clasificare, categorizare, orga-
nizare, calculare, analiză şi sinteză, emitere de ipoteze şi verificare, explicare a cauzelor, sesizare
a esenţialului, corectare, stabilire de relaţii funcţionale, abstractizare şi generalizare, evaluare,
interpretare, judecată critică, anticipare, conturare de imagini, formare a propriei opinii, extragere
de informaţii, transfer de informaţie în alt context (în alte sarcini de lucru), comunicare etc 3. În
consecinţă, metodele active presupun tot atât de multe tehnici de activare a unor asemenea
operaţii.

3
Cerghit, I., Metode de învăţământ, ediţia a IV-a, Editura Polirom, Iaşi, 2006 (pag.17-18; 72-
75;103-104;105-106;108-110;156-158;203-204;262)
Exemple de metode activ-participative care, folosite, duc la creşterea eficacităţii
predării-învăţării ştiinţelor naturii

Metodele activ-participative, utilizate în desfăşurarea activităţilor, le-au permis copiilor să se


implice în activitate, satisfăcându-şi curiozitatea şi nevoia de acţiune, manifestându-şi
creativitatea şi imaginaţia. Rolul acestor metode a fost de a înlătura inhibiţiile copilului care
percepe mediul şcolar ca pe ceva străin, i-au oferit încredere în forţele proprii, l-au făcut să
deprindă mai uşor cunoştinţele. Ele au facilitat procesul de asimilare, fixare şi consolidare a
cunoştinţelor şi au influenţat dezvoltarea personalităţii elevului4.

Voi evidenţia astfel, prin exemplele prezentate, o evoluţie ascendentă a dezvoltării capacităţii de
învãţare:

1. Ciorchinele
2. Ştiu, vreau să ştiu, am învăţat
3. Metoda cubului

JOCUL DIDACTIC ÎN ORELE DE CUNOAȘTEREA MEDIULUI


4
Cerghit, I., Radu, I.T., Popescu, E., Vlăsceanu, L.– Didactica, manual pentru clasa a X-a, Şcoli normale, EDP, R.A.
Bucureşti, 1998
Caracterul activ al învăţării şi aplicarea operaţiilor gândirii logice (analiza, sinteza, comparaţia,
generalizarea) au o importanţă deosebită pentru asimilarea cunoştinţelor ştiinţifice; operaţiile
asimilate “se transformă” în adevărate instrumente ale cunoaşterii, devenind astfel, după Piaget,
structuri de asimilare. Învăţarea ştiinţelor despre natură cu ajutorul metodelor de activizare
permite formarea structurilor asimilării. Acesta este şi scopul introducerii disciplinei
“Cunoaşterea mediului” ca obiect de studiu la clasa I. Nu atât însuşirea de noţiuni ştiinţifice este
vizată, cât formarea şi dezvoltarea capacităţii de observare a mediului, de studiere a lui, de
implicare a copilului în cunoaştere. Strategiile active- participative, care constituie instrumentul
prin care se dezvoltă gândirea critică nu trebuie rupte de cele tradiţionale, ele marcând un nivel
superior în spirala modernizării strategiilor didactice. Prin metode active –participative înţelegem
toate situaţiile în care este pus elevul şi nu numai metodele active propriu-zise, situaţii care îi
scot pe aceştia din ipostaza de obiect al formării şi–i transformă în subiecţi activi, coparticipanţi
la propria formare. A activa înseamnă deci a mobiliza/ angaja intens toate forţele psihice de
cunoaştere a elevului, pentru a obţine performanţe maxime însoţite constant de efecte instructiv–
educative optimale în toate componentele personalităţii. Puşi în ipostaza unor mici cercetători,
elevilor le place să redescopere adevărurile ştiinţifice. Metodele active ajută elevul să înţeleagă
lumea în care trăieşte şi să aplice în practică ceea ce a învăţat. Prima etapă o constituie intuirea,
adică observarea plantelor, animalelor, obiectelor şi fenomenelor concrete. Se realizează trecerea
de la recunoaşterea concretă, nemijlocită la cunoaşterea abstractă, mijlocită de cuvânt şi imagine,
legată strâns de activitatea de gândire. Observaţiile se vor desfăşura la colţul viu al clasei, în
curtea şcolii, în excursii şi drumeţii. Se impune respectarea particularităţilor de vârstă prin
trecerea de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex, de la apropiat la depărtat, de la
particular la general. Ţinând cont de particularităţile de vârstă ale şcolarilor de 6 –7 ani, de
puterea lor de concentrare, de nevoia de variaţie şi de mişcare, lecţiile de cunoaşterea mediului
pot fi organizate sub forma unor jocuri didactice. Jocul didactic poate fi folosit în orice moment
al lecţiei urmărindu-se fie dobândirea de noi cunoştinţe, priceperi, deprinderi, fie fixarea şi
consolidarea lor, fie verificarea şi aprecierea nivelului de pregătire al elevilor. Invăţarea prin
efort personal însoţită de satisfacţie şi bucurie va fi temeinică şi va genera noi interese de
cunoaştere. Toate activităţile de cunoaştere a mediului au rolul de a dezvolta la copii o atitudine
de responsabilitate faţă de mediu, să-i motiveze pentru protecţia mediului înconjurător.
Elementele de joc apar ca un motor al activităţii de învăţare. Jocurile didactice ilustrează atât
raportul joc – învăţare care s-a inversat ca pondere cât şi valenţele formative deosebite ale
jocului didactic în contextul întregii activităţi din şcoală. De mare atractivitate sunt jocurile –
ghicitori sau cele de cuvinte interzise. Uneori întrebarea ghicitoare cuprinde unul sau mai multe
elemente eronate. Echipa care urma să răspundă recunoştea eroarea şi o motiva. Învăţarea prin
căutarea continuă a unor posibilităţi de a ieşi dintr-o situaţie cognitivă dificilă se manifestă încă
din faza operaţiilor concrete. În aceste condiţii, nu apare numai firească ci şi ca necesară
dezvoltarea capacităţii gândirii de a opera în situaţii divergente, încă de la vârsta şcolară. Este
necesar ca toate formele de instruire să sprijine în mod sistematic procesul de dezvoltare
intelectuală a copiilor. Esenţial este ca gradarea dificultăţilor intelectuale să fie în aşa fel
realizată, încât gândirea elevului mic să treacă de la găsirea unor soluţii simple spre soluţii mai
grele. Prin metode, procedee diferite, atât de solicitare intelectuală cât şi de menţinerea
motivaţiei pentru activitate, copiii trebuie ajutaţi să depăşească unele greutăţi previzibile. Prin
motivaţia învăţării înţelegem totalitatea mobilurilor care declanşează, susţin energetic şi
direcţionează activitatea de învăţare. Motive ale învăţării pot fi: trebuinţa de afirmare prin
răspunsuri bune, corecte, impulsul, curiozitatea şi dorinţa de a obţine cât mai multe stimulente de
ordin moral sau material, pentru a-i satisface pe părinţi prin situarea între fruntaşii clasei. De
asemenea motivaţia pentru învăţare poate fi întreţinută şi datorită temerii de eşec, apariţiei
sentimentului de ruşine. Este necesar să se facă dinstincţia clară între motiv şi scop – motivul
declanşează, deschide ciclul acţiunii, în timp ce scopul constituie rezultatul scontat anticipat al
acţiunii. Relaţia motiv-scop îndeplineşte o dublă funcţie: una de activizare, de mobilizare
energetică şi o funcţie de direcţionare a conduitei. Devine tot mai necesară utilizarea de elemente
- stimulent în mod diferenţiat; elevii fiind dornici de afirmare au nevoie de diferenţiere, iar actul
competiţional urmat de recompensarea materială (stimulente, note) sau aprecierea socială ridică
jocul la rang de metodă unanim dorită şi profund apreciată. 1. Broasca ţestoasă – joc pentru
captarea atenţiei Obiectiv : găsirea drumului prin labirint pentru ca broasca să ajungă la căpşună
Materiale: fişe individuale de lucru, set cu animale, imagini cu anotimpuri5.

5
https://www.didactic.ro/materiale-didactice/jocul-didactic-in-orele-de-cunoasterea-mediului
Mod de desfăşurare: elevii au de trasat drumul spre căpşună, apoi au de identificat dintre
animalele prezentate pe acelea care hibernează. Acestea au fost fizate mai apoi pe anotimpul în
care animalele respective hibernează, adică anotimpul iarna. De aici se porneşte o discuţie despre
ce înseamnă „ hibernare”, când are loc acest fenomen şi de ce se petrece el în lumea animalelor.
Se precizează astfel termenii şi se ajunge la discutarea elementelor definitorii ale anotimpului
iarna - fenomene reprezentative, activităţi ale oamenilor şi animalelor.