CUNOAŞTEREA COMUNĂ ŞI CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ

Conform definiţiei din dicţionar, a cunoaşte înseamnă „a lua cunoştinţă în chip veridic de
obiectele şi de fenomenele înconjurătoare; a stabili în chip obiectiv natura, proprietăţile unui
lucru, relaţiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul”, precum şi „a avea
sau a dobândi cunoştinţe pe baza studiului, experienţei”.1
În ceea ce priveşte cunoaşterea, pe lângă faptul că reprezintă în mod firesc rezultatul
acţiunii de a cunoaşte, aceasta poate fi definită ca fiind „o reflectare în conştiinţă a realităţii
existente independent de subiectul cunoscător; faptul de a poseda cunoştinţe, informaţii, date
asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoştinţă” 2. Potrivit altei definiţii, prin cunoaştere se
înţelege „faptul sau condiţia de a şti ceva cu un grad considerabil de familiaritate dobândită prin
experienţă sau asociere; cunoştinţe, informaţii sau înţelegere teoretică sau practică cu privire la o
anumită ramură a ştiinţei, artei, învăţării sau a altei zone care implică studiu, cercetare sau
practică şi dobândirea abilităţilor; suma totală a ceea ce se cunoaşte: întregul corp al
adevărurilor, faptelor, informaţiilor, principiilor sau altor obiecte ale cunoaşterii dobândite de
omenire”.3
După cum se observă, principalul aspect care reiese din aceste definiţii este relaţia dintre
informaţie şi cunoaştere, mai exact spus, faptul că informaţiile, experienţa şi învăţarea stau la
baza cunoaşterii.
Alături de elementele procesului cunoaşterii, în literatura de specialitate au fost
identificate şi trei niveluri ale acestuia, şi anume: nivelul cunoaşterii observaţionale, care
porneşte de la obiecte, fenomene, diferite procese şi în cadrul căruia sunt evidenţiate cu ajutorul
organelor de simţ însuşirile exterioare şi individuale ale obiectului; nivelul cunoaşterii empirice
care are în vedere analiza şi descrierea clasei de obiecte identice, pentru prelucrarea datelor fiind
folosite o serie de operaţii logice precum compararea, sinteza, abstractizarea, generalizarea; şi
nivelul cunoaşterii teoretice care urmăreşte elaborarea conceptelor şi stabilirea legilor teoretice şi
în cadrul căreia capacitatea constructivă a subiectului cunoaşterii are un rol important.4

1
https://dexonline.ro, accesat la 03 martie 2020
2
Ibidem
3
Webster's Online Dictionary - https://www.merriam-webster.com/ dictionary/knowledge, accesat la 3 martie 2020
4
Porumbeanu, O., Despre conceptul de cunoaştere, în Studii de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, nr. 7/2003,
pp. 127-128.
 Cunoaşterea comună este cunoaşterea pe care oamenii o realizează prin intermediul
mijloacelor naturale (simţurile, gândirea necritică, limbajul natural), în cadrul experienţei
cotidiene, pe baza activităţilor practic-nemijlocite (activităţi în care valoarea supremă este
“utilul”, celelalte valori, inclusiv “adevărul”, fiind valori subordonate sau derivate).
 Mijloacele naturale sunt reprezentate de simţuri, de gândirea obişnuită (nespecializată) şi
limbajul natural (un limbaj însuşit spontan, nu unul construit pe baza unor convenţii explicite,
cum este limbajul de specialitate al oricărei discipline – de pildă, cel simbolic, de tip logic sau
matematic).
Problema raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a apărut odată cu
îndepărtarea tot mai evidentă a acestora. Această îndepărtare constituie o tendinţă mai veche, dar
ea s-a acutizat odată cu ştiinţele moderne ale naturii şi a devenit o problemă
centrală odată cu ştiinţa contemporană.
Psihologia aferentă. Cunoaşterea comună oferă convingeri care nu sunt decât opinii
(doxa). Pot exista coincidenţe între opinii şi adevăruri ştiinţifice, dar ele sunt întâmplătoare; la
punctul de întâlnire se ajunge pe drumuri diferite şi din direcţii opuse. Fiind animată de
pragmatism, cunoaşterea comună determină o “falsă plecare” (Bachelard), o falsă cale de
problematizare şi înstăpânire a realităţii. 5
Adeziunea nemijlocită la un adevăr concret sesizat ca “bun” şi utilizat ca o valoare
angajează prea concret fiinţa umană sensibilă. Această adeziune oferă, în cel mai bun caz,
satisfacţie intimă, dar nu o evidenţă raţională. Faptul că adeseori subiectul e tentat să-şi ia
satisfacţia drept evidenţă (sentimentul drept cunoştinţă şi dorinţa drept realitate) se explică prin
mecanisme psihomentale gândirii deziderative, la care ne-am referit deja.
Cunoaşterea comună este întâmplătoare, dezorganizată, nu este cuprinsă într-un corp
sistematic de cunoştinte. Este tacită sau implicită, multe explicaţii sunt nejustificate, fiind de la
sine înţelese, evidente în ciuda lipsei oricărei dovezi (de exemplu, „toţi judecătorii sunt corupţi”,
este adesea o afirmaţie lipsită de argumente.). Este subiectivă, emoţională, depinde de interesele,
trăirile, valorile şi convingerile oamenilor.
Acelaşi fenomen social poate fi explicat şi interpretat diferit de persoane diferite (de
exemplu, apreciem mai bine aceleaşi comportamente daca ele sunt săvârşite de persoane care ne
plac, decât de persoane care nu ne plac). Este adesea selectivă, fals generalizatoare, oamenii
selectează din multitudinea fenomenelor pe care le observă, doar informaţiile care li se pare utile
sau interesante, sau care confirmă aşteptările lor prealabile, ignorând multe alte informaţii. Se
bazează de multe ori pe prejudecăţi şi este influenţată de societate, multe lucruri pe care le ştim
despre viaţa socială nu au la bază propriile experienţe, ci se rezumă la simple afirmaţii pe care le

5
Bachelard, G., The Formation of the Scientific Mind, Editura Clinamen Press, Manchester, 2002, pp.238-239
acceptăm şi le credem doar pentru că ne spun ceilalţi că ele sunt adevărate. Este de multe ori
contradictorie, acelaşi fenomen social este judecat şi explicat diferit de persoane diferite sau de
aceeaşi persoană. Este în unele cazuri inconştientă în timp ce acelaşi fenomen poate fi judecat şi
explicat diferit în momente diferite de timp.
Spre deosebire de cunoaşterea comună, care este cunoaşterea pe care oamenii o
realizează spontan în cadrul experienţei cotidiene fără utilizarea unor metode speciale,
cunoaşterea ştiinţifică urmăreşte scopuri precise, se desfăşoară pe baza unor reguli, într-o
manieră organizată şi sistematizată. Cunoaşterea ştiinţifică este, dimpotrivă, rezultatul unui şir
lung de rectificări succesive. Obiectivitatea ei este un produs al gândirii ştiinţifice, a cărei
armătură este dată de o metodologie şi un instrumentar aparte.
Cunoaşterea ştiinţifică are întotdeauna un caracter sistematic, teorii ştiinţifice riguros
structurate şi acceptate de comunitatea oamenilor de ştiinţă. Rezultatele cunoaşterii ştiinţifice
sunt înregistrate în baza unor norme metodologice bine definite şi verificabile permanent,
înregistrarea şi stocarea datelor permite acumularea cunoaşterii. Este obiectivă, se bazează
permanent pe instrumente de măsurare, precum chestionarele sau grilele de observaţie. Acestea
permit culegerea, analiza şi interpretarea obiectivă a datelor ( doi cercetători vor obţine aceleaşi
rezultate dacă vor măsura acelaşi comportament sau set de opinii ale unui individ utilizând
acelaşi instrument). De asemenea, este centrată pe găsirea de dovezi, sociologii caută permanent
dovezi care să le susţină punctul de vedere şi evită generalizările pripite.
Cunoaşterea ştiinţifică foloseşte instrumente specifice pentru a construi explicaţii ale
faptelor sociale abordate, sociologia şi-a dezvoltat un set de metode şi instrumente de cunoaştere
a vieţii sociale extrem de riguroase, în măsură să asigure caracterul obiectiv al cunoaşterii. Nu
are construcţii contradictorii, chiar dacă există teorii sociologice alternative care explică diferit
aceleaşi fapte sociale, ele nu sunt intern contradictorii. Nu este incosistentă în timp, teoria
sociologică nu-şi schimbă conţinuturile în funcţie de păreri personale.
Odată cu îndepărtarea tot mai evidentă a limbajului ştiinţific de cel natural (comun) au
apărut dificultăţi de comunicare şi astfel s-a creat o criză de încredere reciprocă între cunoaşterea
comună şi cunoaşterea ştiinţifică. Acest lucru a făcut ca ştiinţa, în accepţiunea ei modernă, să fie
privită încă de la început cu suspiciune de către teologie şi o parte importantă a filosofiei, să fie
şi azi tratată cu un respect distant (în cel mai bun caz), chiar evitată de către simţul comun, de
către artă şi morală şi, ceea ce este mai grav, de către politică.
Problema centrală în limitarea raportului între cele două forme de cunoaştere este cea a
continuităţii şi a discontinuităţii.
Partizanii continuităţii susţin că ştiinţa se dezvoltă în prelungirea cunoaşterii comune,
deosebindu-se de aceasta numai prin gradul de precizie, profunzime, coerenţă, consecvenţă,
eficienţă. Oponenţii acestora consideră că diferenţele calitative dintre cele două tipuri de
cunoaştere sunt atât de numeroase şi de importante, încât trebuie să vorbim de experienţe
intelectuale complet diferite.6
În concluzie, analizând cele două puncte de vedere se poate spune că teza discontinuităţii
nu poate fi viabilă întrucât, chiar şi la nivelul cunoaşterii comune, oamenii au un anumit
discernământ sau filosofie despre viaţă, ceea ce îi ajută să disocieze în anumite condiţii, falsul de
adevăr, ficţiunea de realitate. Mai mult, afirmarea continuităţii dintre cunoaşterea comună şi
cunoaşterea ştiinţifică este necesară în măsura în care exagerarea unilaterală a discontinuităţii a
dus deseori la teorii eronate despre procesul cunoaşterii ştiinţifice, precum şi la ideologii aferente
comunităţii ştiinţifice de natură elitistă, cum a fost pozitivismul (ideologia care a guvernat ştiinţa
modernă).7

ANEXE
6
Crăciun, C., Metode şi tehnici de cercetare, Editura Universitară, Bucureşti, 2015, pp. 13-14.
7
Borţun, D., Psihologia Comunicării, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Bucureşti, 2008, p. 7
7
 Tabel 1.1 – Caracteristici ale celor 2 tipuri de cunoaştere

CUNOAŞTEREA COMUNĂ A CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ A

SOCIETĂŢII SOCIETĂŢII

ESTE ÎNTÂMPLĂTOARE, ARE ÎNTOTDEAUNA

DEZORGANIZATĂ - NU ESTE UN CARACTER SISTEMATIC –
CUPRINSĂ ÎNTR-UN CORP SISTEMATIC TEORII ŞTIINŢIFICE RIGUROS
DE CUNOŞTINŢE STRUCTURATE ŞI ACCEPTATE
DE COMUNITATEA OAMENILOR
DE ŞTIINŢĂ

ESTE TACITĂ SAU IMPLICITĂ - MULTE REZULTATELE CUNOAŞTERII

EXPLICAŢII ALE VIEŢII SOCIALE SUNT ŞTIINŢIFICE
NEJUSTIFICATE, FIIND „DE LA SINE SUNT ÎNREGISTRATE ÎN BAZA
ÎNŢELESE”, „EVIDENTE” ÎN CIUDA UNOR NORME METODOLOGICE
LIPSEI ORICĂREI DOVEZI BINE DEFINITE
ŞI VERIFICABILE PERMANENT
DE EXEMPLU: „TOŢI JUDECĂTORII -  ÎNREGISTRAREA ŞI STOCAREA
SUNT CORUPŢI” ESTE O AFIRMAŢIE DATELOR PERMITE
ADESEA LIPSITĂ DE ARGUMENTE ACUMULAREA CUNOAŞTERII.

ESTE SUBIECTIVĂ, EMOŢIONALĂ ŞI P ESTE OBIECTIVĂ – SE BAZEAZĂ

ASIONALĂ - DEPINDE DE INTERESELE, PERMANENT PE INSTRUMENTE
TRĂIRILE, VALORILE ŞI DE MĂSURARE,
CONVINGERILE OAMENILOR. PRECUM CHESTIONARELE SAU 
ACELAŞI FENOMEN SOCIAL POATE FI GRILELE DE OBSERVAŢIE.
EXPLICAT ŞI INTERPRETAT DIFERIT PERMIT CULEGEREA, ANALIZA
DE PERSOANE DIFERITE. ŞI INTERPRETAREA OBIECTIVĂ
A DATELOR.
DE EXEMPLU: APRECIEM MAI BINE
ACELEAŞI COMPORTAMENTE DACĂ DOI CERCETĂTORI VOR OBŢINE
ELE SUNT SĂVÂRŞITE DE PERSOANE ACELEAŞI REZULTATE DACĂ
CARE NE PLAC, DECÂT DE PERSOANE VOR MĂSURA ACELAŞI
CARE NU NE PLAC. COMPORTAMENT (SAU SET DE
OPINII) ALE UNUI INDIVID
UTILIZÂND ACELAŞI
INSTRUMENT.
ESTE ADESEA SELECTIVĂ, FALS
GENERALIZATOARE - OAMENII
SELECTEAZĂ DIN MULTITUDINEA
FENOMENELOR PE CARE LE OBSERVĂ
DOAR INFORMAŢIILE CARE LI SE PAR
UTILE SAU INTERESANTE, SAU CARE
CONFIRMĂ AŞTEPTĂRILE LOR
PREALABILE, IGNORÂND MULTE
ALTE INFORMAŢII.
SE BAZEAZĂ DE MULTE ORI PE
PREJUDECĂŢI ŞI ESTE INFLUENŢATĂ
DE SOCIETATE - MULTE LUCRURI PE
CARE LE ŞTIM DESPRE VIAŢA
SOCIALĂ NU AU LA BAZĂ PROPRIILE
EXPERIENŢE, CI SE REZUMĂ LA
SIMPLE AFIRMAŢII PE CARE LE
ACCEPTĂM ŞI LE CREDEM DOAR
PENTRU CĂ NE SPUN CEILALŢI CĂ ELE
SUNT ADEVĂRATE.
ESTE DE MULTE ORI
CONTRADICTORIE - ACELAŞI
FENOMEN SOCIAL ESTE JUDECAT ŞI
EXPLICAT DIFERIT DE PERSOANE
DIFERITE SAU DE ACEEAŞI PERSOANĂ
ESTE ÎN UNELE CAZURI
INCONSISTENTĂ ÎN TIMP - ACELAŞI
FENOMEN POATE FI JUDECAT ŞI
EXPLICAT DIFERIT ÎN MOMENTE
DIFERITE DE TIMP.
ESTE CENTRATĂ PE GĂSIREA
DE DOVEZI - SOCIOLOGII
CAUTĂ PERMANENT DOVEZI
CARE SĂ LE SUSŢINĂ PUNCTUL
DE VEDERE.
EVITĂ GENERALIZĂRILE
PRIPITE.
FOLOSEŞTE INSTRUMENTE
SPECIFICE PENTRU A
CONSTRUI EXPLICAŢII ALE
FAPTELOR SOCIALE
ABORDATE - SOCIOLOGIA ŞI-A
DEZVOLTAT UN SET DE
METODE ŞI INSTRUMENTE DE
CUNOAŞTERE A VIEŢII SOCIALE
EXTREM DE RIGUROASE, ÎN
MĂSURĂ SĂ ASIGURE
CARACTERUL OBIECTIV AL
CUNOAŞTERII.
NU ARE CONSTRUCŢII
CONTRADICTORII - CHIAR
DACĂ EXISTĂ TEORII
SOCIOLOGICE ALTERNATIVE –
CARE EXPLICĂ DIFERIT
ACELEAŞI FAPTE SOCIALE – ELE
NU SUNT INTERN
CONTRADICTORII
NU ESTE INCONSISTENTĂ ÎN
TIMP - O TEORIE SOCIOLOGICĂ
NU-ŞI SCHIMBĂ
CONŢINUTURILE ÎN FUNCŢIE DE
PĂRERI PERSONALE