1.

Hegel, Estetica este filosofia artei

Aceste prelegeri sunt dedicate esteticii; obiectul ei este întinsa impărăţie a frumosului;
mai exact: domeniul ei este arta, şi anume artele frumoase.
Bineînţeles, numele de estetică la drept vorbind nu se potriveşte întocmai acestui obiect.
Deoarece ,,estetică" înseamnă mai precis ştiinţa simţurilor, a perceperii; cu acest înţeles a
luat naştere ea ca ştiinţă nouă - sau, mai curând, ca ceva ce urma abia să devină o
disciplină filozofică - în şcoala lui Wolf, pe timpul când în Germania obiectele de artă
erau privite ţinându-se seama de sentimentele pe care ele trebuiau să le trezească, ca, de
exemplu, sentimentul agreabilului, al admiraţiei, al fricii, al milei etc. Dată fiind
nepotrivirea sau, mai propriu, caracterul superficial al acestui nume, unii au încercat să
făurească alte nume, de exemplu numele de calistică. Cu toate acestea, şi termenul acesta
se dovedeşte a fi nesatisfăcător, căci ştiinţa care se înţelege prin el nu tratează despre
frumos în general, ci numai despre frumosul artistic. Din acest motiv, noi voim să
rămânem la numele de ,,estetică", deoarece ca simplu nume ne este indiferent, şi-n afară
de aceasta el a pătruns între timp atât de mult în limbajul curent, încât ca nume el poate fi
păstrat. Totuşi, adevărata expresie care poate servi de nume ştiinţei noastre este:
,,filozofia artei" şi, mai exact, ,,filozofia artelor frumoase".
Prin aceşti termeni însă, noi excludem de îndată din ştiinţa frumosului artistic, frumosul
din natură. O astfel de limitare a obiectului nostru poate apărea, pe de o parte, ca fiind o
determinare arbitrară, după cum, pe de altă parte, orice ştiinţă are dreptul să-şi delimiteze
după voie cuprinsul său. Limitarea esteticii la frumosul artistic nu trebuie însă luată în
înţelesul acesta. Fără îndoială, în viaţa de toate zilele suntem obişnuiţi să vorbim de
culoare frumoasă, de un cer frumos, de un fluviu frumos, despre flori frumoase, animale
frumoase şi, mai mult însă, despre oameni frumoşi, totuşi - deşi nu vrem să ne angajăm în
dezbaterea privitoare la întrebarea în ce măsură este voie să fie atribuită cu bună dreptate
calitatea de frumuseţe unor astfel de obiecte şi, în general în felul acesta frumosul din
natură să fie aşezat alăturea de frumosul artei - împotriva acestui fapt se poate deja afirma
că frumosul artei stă mai sus decât natura.
Deoarece frumuseţea artistică e frumuseţea născută şi renăscută din spirit şi cu cât
spiritul şi producţiile lui sunt superioare naturii şi fenomenelor ei, tot pe atât este şi
frumosul artei superior frumuseţii naturii. Da! formal considerat, un prost capriciu -
dintre acelea care, desigur, îi trec prin cap omului - e superior unui produs oarecare al
naturii, căci într-un astfel de capriciu spiritualitatea şi libertatea sunt totdeauna prezente.
Evident, după conţinut, soarele, de exemplu, se înfăţişează ca un moment absolut necesar,
în timp ce o toană stranie dispare ea fiind întâmplătoare şi trecătoare. Dar, considerată
pentru sine, o existenţă a naturii, cum este soarele, este indiferentă, nu e liberă în sine şi
conştientă de sine, iar considerând-o în legătura sa necesară cu altceva n-o privim pentru
sine, şi deci n-o considerăm ca fiind frumoasă.
Dar, spunând că spiritul în general şi frumosul lui artistic sunt superioare frumosului din
natură, fără îndoială n-am stabilit încă nimic, deoarece superior este un termen cu totul
neprecis, care situează încă frumosul din natură şi frumosul artei unul lângă altul în
domeniul reprezentării, indicând numai o diferenţă cantitativă şi, prin aceasta, exterioară.
Superioritatea spiritului şi a frumosului său artistic faţă de natură nu e însă numai
relativă, ci numai spiritul este ceea ce e veritabil, ceea ce cuprinde totul în sine, încât
orice frumos nu este cu adevărat frumos decât întrucât participă la acest ce superior şi e
generat prin acesta. În sensul acesta, frumosul din natură apare numai ca un reflex al
frumosului aparţinător spiritului, ca un mod imperfect, necomplet, un mod de-a fi care,
după substanţa sa, este conţinut în însuşi spiritul.
În afară de aceasta, limitarea la artele frumoase ne va apărea foarte naturală, deoarece,
oricât s-ar vorbi de frumuseţile naturii - la antici s-a vorbit mai puţin decât la noi - încă
nimănui nu i-a venit ideea de a degaja criteriul frumuseţii lucrurilor naturale şi de a
elabora o ştiinţă, o expunere sistematică a acestor frumuseţi. A fost reţinut, fără îndoială,
criteriul utilităţii, şi a fost elaborată o ştiinţă a lucrurilor naturale utilizabile contra bolilor,
o materia medica, o descriere a mineralelor, a produselor chimice, a plantelor şi a
animalelor folositoare pentru vindecarea bolilor, dar, din punctul de vedere al frumuseţii,
tărâmul naturii n-a fost încă examinat şi apreciat. Când e vorba despre frumuseţea naturii,
prea ne simţim poposind în nedefinit şi lipsit de criteriu şi, din această cauză, o astfel de
cercetare ar prezenta prea puţin interes. [...]

Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de estetică, vol. I, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1966 (traducere de D. D. Roşca), pp. 7-9.