Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Kinetoterapia in Afectiuni Ortopeto Traumatice
Kinetoterapia in Afectiuni Ortopeto Traumatice
Scheletul
Morfologia osoasă – există trei tipuri de os: plat, scurt și lung, forma exterioară a osului
este adaptată funcției pe care o îndeplinește.
Este compus din două tipuri de materiale: colagen 35% care asigură flexibilitatea și sărurile
de calciu și fosfor 65% care asigură duritatea osului.
Din punct de vedere microscopic, osul este clasificat în os imatur (primar-cu formare
rapidă) și os matur sau lamelar (cu o formare mai lentă).
1
Forțele suportate de scheletul osos: rolul contracțiilor musculare este de a proteja osul
de impactul de deplasare, iar șoferul care vede accidentul va fi mai protejat, prin
contracția musculară, decât cel care doarme.
Osul devine mai puțin rezistent și mai puțin deformabil la vârstnici. Odată cu înaintearea
în vârstă, osul suferă modificări geometrice, legate de creșterea diametrului cortical și a celul
endostal, ceea ce duce la expansiunea diafizei și a canalului medular. O altă modificare este
dată de pierderea comenzii contractile a mușchilor, în momentul accidentării aceștea fiind
relaxați.
Mecanismele de remodelare
Legea lui Wolff arată cum resorbția osului apare la scăderea presiunii, iar hipertrofia sa
apare la creșterea presiunii. Astfel imobilizarea sau scoaterea gravitației scad rezistența și
duritatea osului. În acest caz implanturile ortopedice metalice modifică presiunile osoase,
determinând resorbția osului de sub implant sau deasupra lui, motiv pentru care indepărtarea
plăcii poate determina o fractură. Însă specialiștii au găsit o soluție pentru această problemă și au
confecționat implanturi din titan, care este mai apropiat ca și elasticitatea de țestulu osos.
Creșterea osoasă
Creșterea în grosime: fenomen care se realizează prin intermediul periostului, care este o
membrană osteoformatoare ce învelește piesele osoase. Această osificare periostică se
realizează pe toată durata vieții, astfel încât oasele nu se măresc, ci îșî păstrează aceeași formă,
dar sunt permanent înlocuite, prin procese de resorbție și formare osoasă.
2
Mecanismele de vindecare (formarea calusului)
Cartilajul hialin acoperă capetele osoase care formează suprafețele articulare. Grosimea lui
este mai mare în zonele de presiune. Fiind lipsit de vase nu se poate regenera, dar în schimb
rezistă bine la agresiuni, este lipsit de inervație, motiv pentru care acesta nu doare. Hrana îi vine
prin vasele osului subcondral și prin lichidul sinovial. Structura lui în straturi, cu fibre
colagene arcuate, îi conferă proprietățile de: compresibilitate, elasticitate și porozitate, care
stau la baza rolului său fiziologic.
Cartilajul este alcătuit din condrocite, colagen, acid hialuronic, săruri minerale și apă.
Principala proprietate mecanică a fibrei de colagen este rezistența la întindere. Apariția
artrozei determină modificări metabolice importante ale cartilajului.
Reparația se realizează prin formarea unui țesut de granulație, bogat vascularizat. În cazul
cartilajului nu se poate aplica această schemă întru-totul deoarece acesta este avascular.
Leziunile superficiale ale cartilajlui nu se pot regenera, însă cele profunde perforează
osul subcondral și vor fi invadate de țesutul de granulație, bogat vascularizat, de origine
3
medulară. Dacă condițiile locale sunt favorabile, țesutul de reparație, inițial fibrocartilaginos,
devine cartilaj hialin, mai mult sau mai puțin organizat.
Parametrii generali – tipul deficienței (fiecare deficiență are mijloacele ei), durata bolii și
a recuperării (tipul afecțiunii indică durate diverse de recuperare), vârsta (indică tipul de
program terapeutic, jocuri sau gimnastică), capacitatea fizică generală (intensitatea
programelor se calculează în funcție de capacitatea fiecărui pacient, se va folosi max. 50% din
aceasta), profesiunea (indică intensitatea programului terapeutic).
Parametrii locali
4
evitând acumulările de sânge în porțiunile declive. Pe când imobilizarea la pat agravează
situația generală a pacientului favorizând instalarea stazei venoase, edeme, tulburări
trofice ale membrelor, iar simpla ridicare în ortostatism influențează favorabil circulația
venoasă de întoarcere, presiunea venoasă crește.
Edemul – poziție declivă, drenaj veno-limfatic, contracții active (pompa musculară care
facilitează circulația de întoarcere);
c). Tulburările de percepție – mișcările vor fi realizate cu vizualizarea lor de către pacient;
-după 48 h: dacă segmentul nu este imobilizat în ghips se încep mobilizările pasive și active;
-după 9-14 zile: se scot firele și se poatea încerca mișcările active cu rezistență;
5
Caracteristici generale ale ședinței de tratament kinetoterapeutic
6
(mobilitate, stabilitate, forță, viteză, coordonare). De reținut că întreruperile au ca urmare
nu numai prelungirea duratei de recuperare, ci și un important regres funcțional
fiziologic.
6. Individualizarea tratamentului – afirmația ”tratăm bolnavul și nu boala„ ne sugerează
numeroase caracteristici legate de: varietatea localizării și a tipului de afecțiune,
varietatea reacțiilor organismului, varietatea capacităților fizice și psihice a pacienților.
*Factori legați de persoana bolnavului – înainte de toate bolnavul trebuie cunoscut temeinic și
tratamentul trebuie individualizat pe baza datelor personale. Tratamentul prin mișcare solicită
organismul în totalitatea lui, chiar și atunci când exercițiile fizice sunt folosite analitic. Efectul
unei contracții musculare se repercutează asupra tuturor marilor funcții. De ex. Bolnavii obișnuiți
cu practica exercițiului fizic răspund incomparabil la tratament în comparație cu bolnavii
sedentari. Posibilitățile intelectuale ajută bolnavul să înțeleagă procesele de vindecare. Sexul,
vârsta își spun și ele cuvântul prin caracteristicile lor.
7
III. Tipuri de afecțiuni ale aparatului locomotor
1. Fracturile
Întreruperea totală sau parțială a continuității osoase, cu sau fără deplasarea fragmentelor,
închise sau deschise.
8
Tipul de os (spongios mai rapid, cortical mai greu), vârsta, stabilitatea focarului de
fractură, prezența aerului, părților moi intracalus, calitatea osului, prezența vascularizației
optime. Mai sunt în recuperarea posttraumatică.
Complicațiile fracturilor
Articulația gleznei este alcătuită de capetele osoase distale ale gambei, peroneul și tibia
împreună cu talusul, care sunt unitre prin capsula articulară și ligamentele: colateral lateral,
colateral medial. Are atât rol static în păstrarea echilibrului cât și rol dinamic în
manifestarea mersului.
Complicațiile fracturilor
9
Imediate generale: șocul traumatic, sindromul de strivire, tromboză venoasă și embolie
pulmonară, grăsoasă. Locale: flictene și escare, rupturi muscurale, hemartroză, complicații
vasculare, nervoase, interpoziția de părți moi.
Faza II, primele 30 de zile după scoaterea ghipsului (obligatoriu efectuarea radiografiei).
Masaj de drenaj limfatic, mobilizări pasive și active ale articulației afectate, streching pe
musculatura gambei;
10
Masajul gambei, mobilizări pasive și active ale articulației afectate, streching pe
musculatura gambei, bicicleta ergonomică, mers cu cârja;
2. Entorsele ligamentare
Leziunea structurilor capsulo-legamentare articulare prin întinderea sau ruptura (parțială sau
totală) a ligamentelor, capsulei. Există și posibilitatea smulgerii unei inserții ligamentare osoase,
cartilajul poate fi și el afectat dacă suprafețele articulare sunt comprimate.
Clasificarea entorselor
Caracteristici: durere spontană, durere la palpare, durere accentuată de unele mișcări, G stabil
11
Nu se imobilizează articulația, se apică gehață, o fașă elastică pentru combaterea edemului,
poziție proclivă, administrare de miorelaxante.
Gradul III (gravă), rupturi totale ale aparatului capsulo-ligamentar. Uneori apar şi
dezinserţii ligamentare, cu smulgerea unui fragment osos. Periarticular, ţesutul subcutanat
prezintă rupturi vasculare, ce dau naştere la echimoze superficiale. Sunt prezente instabilitatea,
mișcările anormale în var sau valg, anterior-posterior.
Articulația genunchiului este cea mai mare din corpul uman, aceasta conferă stabilitate
pasivă prin intermediul ligamentelor și activă prin intermediul musculaturii periarticulare.
Datorită faptului că este mai puțin acoperit de țesuturi moi, genunchiul este mai predispus la
traumatisme.
Mecanismul cel mai frecvent de lezare a ligamentelor genunchiului constă în mișcarea
combinată de flexie cu valgus și rotație externă.
Leziunile traumatice posibile ale structurilor genunchiului
Părți moi: tegumente (contuzii, plagi); tendoane, meniscuri și mușchi (întinderi, rupturi,
dezinserții); vasculo-nervoase (rupturi, compresii);
Fisuri, fracturi: epifizelor femurale, peronale, rotulei, platou și spine tibiale;
Leziuni articulare: plăgi, entorse, luxații, leziuni meniscale;
Afecțiuni reumatismale degenerative: gonartroza, condromalacie rotuliană, leziuni
degenerative ale cartilajului;
12
Entorsa genunchiului
Triada internă – ruptură LCM, dezinserția sau leziunea meniscului medial, ruptura LIA sau
LIP.
Triada externă – ruptură LCL, dezinserția sau leziunea meniscului extern, ruptura LIA sau
LIP.
Pentada internă – leziuni capsulo-ligamentare periferice interne, ruptura ambelor LI, leziuni
meniscale uni sau bi-lateral, invaginarea în articulație a LCM.
Abducție, flexie, rotație externă a gambei (mișcare de pivotare), produc leziuni ale
formațiunilor capsulo-ligamentare interne și o ruptră a LIA;
Addcuție, flexie, rotație internă – leziunea LCL;
Mișcările de varus sau valgus forțate;
Diagnosticul
Examenul clinic constă în: inspecție (aspectul articulației), palpare (a elementelor intra și
perarticulare), somatometrie (lungimi și perimetre), modificări de mobilitate (testarea laxității).
13
Ligamentoplastia – înlocuirea ligamentului lezat cu unul preparat dintr-o altă regiune a
corpului (patelar, semitendinos, biceps femural, gracilis).
Testele de instabilitate: semnul sertarului anterior, testul pivot shift (rotație internă a
MI+valgus forțat).
Leziunile mici, ușoare sunt tratate conservator: repaus, medicație antiinflamatorie, aparat
ghipsat femuro-gambier (3-6 săptămâni), orteză45o, kinetoterapie.
Faza I, (aproximativ 14 zile) începe după producerea leziunii, înainte cu câteva zile de operație:
14
În a doua săptâmână se crește gradul mobilizării pasive, insistând pe extensie și se incepe
mobilizarea activă;
Imediat după operație se încep mobilizările pasive care vor continua până la externarea
din spital, crescând gradele de amplitudine de la zi la zi; se urmărește extenstia toatală a
genunchiului și flexia de 90o;
Se inițiază exerciții de izometrie pe mușchiul cvadriceps activ între 90-30o și prin flexia
șoldului menținută;
Extensii active ale G 90-30o din așezat la marginea patului;
Pe sfârșitul fazei se încep alunecările pe perete, alunecări ale călcâiului, flexii active
asistate. Se folosesc cârjele pentru deplasare.
Ridicări ale gambei în lanț inchis, minigenuflexiuni, încărcări 35-50% din greutatea MI,
urcarea unei trepte, pedalări, înot;
Se insistă pe extensia completă și pe flexia normală a G, capacitate dobândită după 5
sătămâni;
Evaluarea forței la diferite unghiuri, cu extensia blocată, iar dacă se atinge o forță de
minim 70%, se va introduce un program de: alergări laterale, dans in 8, sărituri la coardă,
antrenament de agilitate;
În săptămâna 10, se va executa o evaluare a stabilității LIA;
În săptămâna 16 se va evalua iar forța, dacă a atins minim 80%, se va relua activitatea
sportivă.
15
3. Etapa III (4-6 săpt.): accentuarea extensiei prin posturare, continuarea exercițiilor
izometrice și izotonice.
4. Etapa IV (8-10 săpt.): fandări, forme ușoare de alergare, obținerea abilității.
5. Etapa V (10-12 săpt.): instituirea unui program de jogging, reîntoarcerea la sport.
Obiective: protejarea grefei LIP (printr-o orteză mobilă care se fixează în extensie
completă), eliminarea durerii, a edemului, redobândirea: mobilității, forței, stabilității,
abilității.
Principii: utilizarea exercițiilor în lanț chinetic deschis (0-70o) și în lanț kinetic închis (0-
45o)
Ridicări ale membrului inferior cu G extins, flexia pasivă extensia activă a gambei la
marginea patului, extensii ale coapsei din decubit ventral.
Faza II, creșterea anverugurii mișcărilor 0-120o, mersul cu cârje este încurajat la mersul fără
cârje care necesită: indoloritatea, grade medii de control al cvadricepsului, de mobilitate, de forță
musculară, de stabilitate.
Squat la perete, squat într-un singur picior, fandări, step-up înainte și lateral, alergaări
ușoare, înot.
16
Faza IV, se face trecerea de la mers la alergare ușoară care necesită: mers normal 0-120o, lipsa
edemului, a durerii, capacitatea de a sări într-un picior. Se vor continua exercițiile de promovare
a forței musculare, a stabilității și coordonării.
Faza V, întoarcerea la activitatea sportivă care necesită: efectuarea unui test de săritură în care să
se constate că săritura atinge minim 90% din capacitatea membrului opus neoperat.
B. Recuperarea postmeniscectomie
Mecanismul de lezare poate fi: flexie urmată de o extensie puternică, asociată cu o rotație a
G în timp ce tibia este fixată la sol (torsiune), cel mai des se întâmplă în ridicarea din
hiperflexie. Leziunea mai poate fi produsă și în contextul unei entorse, când sunt prezente
leziuni ale ligamentelor colaterale sau încrucișate.
Sigur că sunt leziuni de menisc traumatice care pot surveni pe un genunchi stabil sau instabil
și leziuni de menisc netraumatice, fiind vorba de leziuni degenerative, artrozice.
17
Rolul sau obiectivele kinetoterapiei în recuperarea postmeniscectomie: facilitarea vindecării
printr-un tratament activ și complex, având în vedere păstrarea integrității părților neafectate,
facilitarea regenerării țesuturilor afectate, redobândirea funcțională globală, reînceperea
activității sportive în condiții de maximă siguranță.
Obiective: 1-7 zile - controlul durerii și al tumefacției, atingere flexiei de 900, prevenirea
hipotoniei cvadricepsului, reluarea mersului; 8-14 zile – reintegrarea psiho-socială, iar
pacientul este nevoit să continue programul de kinetoterapie până la dobândirea
mobilității, forței și stabilității fiziologice. În cazul suturii mersul va fi fără încărcare pe
membrul operat și se va urmări ”atingerea„ mișcărilor G de 450(în primele 2 săpt.).
18
Fiecare zi trebuie să cuprindă exercițiile enumerate, însă într-un mod progresiv. Pentru
munca de birou reintegrarea se poate face după 7 zile, iar ptr un job cu activitate fizică intensă
după patru săptămâni. Kinetoterapia se va continua până la recuperarea integrală a funcțiilor
pierdute.
3. Luxațiile
Anatomie patologică: produce leziuni ligamentare, capsulare, osoase (mai rar), de părți moi.
19
Cel mai frecvent apar complicațiile nervoase provocate de compresiunea unui nerv de către
o extremitate osoasă, care poate da parestezii, paralizii temporare. Mobilizarea pasivă este
respinsă de către pacient.
Ca regulă generală, orice luxaţie trebuie redusă în primele 6 ore de la producerea ei, pentru
a se reduce uşor şi pentru a nu apărea complicaţii postreducere. Manevrele de reducere
ortopedică trebuie să urmeze drumul invers al deplasării capului articular luxat.
A. Luxația de umăr
B. Luxația de cot
C. Luxația de șold
20
Ca și simptome, durere la nivelul umărului, mai exact la nivelul articulaţiei acromio-
claviculare şi dificultatea, până la imposibilitate, de a ridica braţul deasupra capului, umărul este
mai căzut.
În cazul apariţiei deplasării claviculei, apare o deformare caracteristică dată de ridicarea pielii
de către aceasta (clapă de pian).
Programul de recuperare post operator este esențial pentru vindecarea corectă și completă
a țesuturilor moi și pentru integrarea autogreferi.
Etapa 1 (1-6 săpt.), imobilizare în orteză cu MS în rotație externă 6-8 săptămâni, necesară pentru
păstrarea mobilității normale.
Exerciții pe un plan semi-înclinat la 450, iar după 8 săpt sunt premise mobilizările
scapulei pentru refacerea tonusului muscular, cu excepția rotației interne în spatele
toracelui, contracții izometrice;
21
Etapa 3 (12-18 săpt.)
4. Patologia tendoanelor
22
Miozitele, afecțiuni provocate de suprasolicitare, care afectează grupele musculare
(hipertermie, cicatrice musculară, scăderea elasticității, contractilității). Se recomandă repaus.
Tendonul achilian este cel mai voluminos din corpul uman, însă destul de vulnerabil la
traumatisme.
Are rol atât static prin menținerea bipodală cât și dinamic prin efectuarea mersului,
alergatului, săriturilor, prin impulsie și amortizare, datorită lanțului triplei extensii din care
face parte.
23
Poziție proclivă, tratament medicamentos anti-algic,biotic,inflamator; nu se încarcă;
Etapa IV, 60-90 zile – se renunță la clăpar, însă se păstrează un grad mai mic de echin;
Cu planta piciorului afectat în totalitate pe sol, pacientul împinge peretele 20s., apoi
același exercițiuu dar cu genunchii ușor flectați; ridicarea pe vârfuri cu sprijin la masă. La
4 luni se poate renunța la piciorul echin.
Mecanismul de producere poate fi direct: căzăturile pe umăr, indirect: mișcări exagerate din
diverse activități sportive – înot, volei, handball, provocând mari dureri și impotență de mișcare.
În funcție de niște factori ca: vârsta, dimensiunea rupturii, stabilitatea suturii, se poate adapta
un program de recupereare conservator (întârziere a mobilizării pasive până la maxim o lună,
pentru a oferi mai mult timp de vindecare), sau moderat (inițierea mobilizărilor pasive încă din
prima zi postoperator).
24
Rotație externă, ridicări ale scapulei;
Dacă există capacitate: flexie pasivă 125o, rotație externă 75o , internă pasivă 75o, abducția
brațului pasivă 90o, atunci putem trece la următoarea etapă.
Etapa II, durează de la 6-10 săptămâni – permisivitatea mișcărilor active asistate – obiective:
reeducarea mobilității complete și a forței musculare.
Etapa III, de la 10-16 săptămâni – obiective: tonifierea musculaturii rotatorii, deltoid, biceps
brahial, triceps brahial, romboid și trapez.
Rotație externă cu rezistență (cotul fiind lipit de trunchi, apoi dezlipit cu brațul în
abducție de 90o);
Flotări la bancă, contracții izometrice pe musculatura rotatorie, exerciții de aruncare;
Bicepsul brahial este unul dintre mușchii cu activitate principală în efectuarea mișcărilor de
flexie a segmentelor membrului superior. Fiind constituit din două corpuri musculare, are
inserțiile următoare: ambele corpuri pleacă printr-un tendon comun inserat pe tuberozitatea
radiusului și se despart, capul lung se termină pe porțiunea supraglenoidă, iar capul scurt pe
procesul coracoid.
25
Majoritatea rupturilor se produc la nivelul inserției tendinoase a mușchiului pe os, atât
proximal cât și distal. Un factor favorizant al acestei leziuni este patologia coafei rotatorii, sau
semnele degenerative ale mușchiului biceps brahial: tendinopatia hipoxică, calicifiantă,
degenerarea mucoidă.
Tratamentul atribuit rupturii capului lung al bicepsului brahial incepe cu terapia non-
chirurgicală, unde sunt recomandate: modificarea activităților pacientului, medicație
antiinfamatorie și kinetoterapie. În cazul în care simptomele rămân prezente în urma
tratamentului non-chirurgical, sau mai mult, ruptura tendonului depășește 50%, se va efectua
intervenția chirurgicală care va consta în tendoză (reinserție) recomandată persoanelor tinere, sau
tenotomie (secționarea) tendonului capului lung, recomandată persoanelor vârstnice
Programul de recuperare
0-2 săptămîni:
3-4 săptămâni:
5-6 săptămâni:
10-14 săptămâni:
14-16 săptămâni:
16-20 săptămâni:
Criterii de intrare in etapă: absența durerii la imobilizare, stabilitate bună, forță 75-80% din forța
contralaterală;
27
1. Elemente de patologie sau afecțiuni a șoldului cu indicație pentru artroplastia
totală
*Durerea – reprezintă primul semn al artrozei articulare a șoldului (în faza incipientă, durerea
este difuză-apărând în solicitările mecanice mai intense, însă în faza terminală se intensifică-
persistând chiar și în repaus, fiind asociată de multe ori cu modificări vasculare ale capului
femural, inflamații ale sinovialei și contracturi musculare periarticulare). De asemenea această
durere poate iradia și spre alte nivele cum ar fi genunchiul, coloana lombară (lombalgie).
*Deformarea articulară – este fixarea coapsei în flexie, rotație externă și adducție, producându-
se și o scurtare a membrului inferior.
*Hipotoniile musculare – sunt cauzate de apariția durerilor la nivelul articulației CF, care
determină reducerea efortului fizic și implicit a contracțiilor musculare.
*Modificări ale biomecanicii mersului – asocierea manifestărilor clinice de mai sus conduc la
modificarea mersului, determinând un mers caracteristic coxopaților: mers pe distanțe scurte,
sprijin predominant pe piciorul sănătos, mers șchiopătat, în cazurile severe apare necesitatea
utilizării mijloacelor ajutătoare de mers.
Fracturile de col femural, sunt cel mai greu de tratat din toate fracturile, la fel ca și
fracturile parcelare, complicațiile lor induc evoluția spre NACF, coxartroză secundară,
pseudoartroză.
28
Fracturile parcelare ale capului femural, sunt mai rare, apar de obicei în cadrul unor
fracturi, luxații de șold, prin care o porțiune sau mai multe se desprind de acesta, prezintă
pericolul evoluției spre NACF sau coxartroză secundară.
☺Necroza aseptică de cap femural (NACF) – este un proces patologic, care apare în
urma unei perturbări a circulației sângelui la nivelul capului femural, ce determină moartea unor
celule osoase, situate sub suprafața cartilaginoasă, dar și a unor medulare, implică deformarea
capului femural și artroza (afecțiune degenerativă a articulației). Cauze: traumatismele (luxații,
fracturi la nivelul șoldului), anumite boli (anemie, diabet, hipercolesterolemie), tratamentul cu
corticosteroizi și consumul excesiv de alcool.
Opțiunea terapeutică în NACF variază în funcție de etapa evolutivă a bolii: stadiul I (în
care nu există leziuni vizibile pe radiografiile clasice), stadiul II (zone de condensare alternând
cu zone de osteoporoză, capul femural este sferic), stadiul III (prăbușirea capului femural) și
stadiul IV (leziuni de coxartroză-pensarea spațiului).
Formele minore de displazie produc artroza pe 40 de ani, iar formele majore (șchiopătat,
instabilitate, durere) apar într 16-30 de ani.
29
Artroplastia prin endroprotezare este o intervenție chirurgicală reconstructivă cu
sacrificiu osos și înlocuire protetică a componentelor articulare. Vizează restaurarea mobilității
articulare și a funcționării normale a mușchilor, ligamentelor și a celorlalte structuri articulare.
Complicații ale endoprotezării – acestea pot apărea în timpul operației, după operație
sau chiar după externare:
4.Osificările heterotopice (poziție anormală) – pot apărea după o perioadă variabilă de timp și
conduc la limitări articulare, anchiloze, durere, care necesită reintervenția chirurgicală.
Plaga operatorie trebuie să fie îngrijită în mod corect, de către un personal medical
autorizat, pentru a preveni infectarea plăgii.
30
Indiferent de poziția pacientului, mișcările de abducție și rotație externă sunt interzise, iar
asocierea lor cu flexia reprezintă cel mai înalt risc de luxare. Folosirea talonetelor în cazul
diferențelor de lungime a membrelor. Este contraindicată încățămintea cu toc și ortostatismul
prelungit. Se recomandă menținerea normală a greutății, sau chiar o mică scădere. În cazul
șederii pe scaun, pat, acestea trebuie să aibă cca 70 cm, se va evita flexia mai mare de 900 a
coapselor. Trecerea din pat la marginea sa, se face spre partea MI afectat. Ridicarea în
ortostatism se face după ce pacientul a ajuns la marginea patului cu ambele tălpi pe podea și se
va împinge cu mâinile în pat pentru a se ridica. Așezarea pe pat se face în sens invers ridicării
membrul sănătos urcând primul. Așezarea pe scaun începe prin întoarcerea lentă, în momentul
așezării greutatea se transferă membrelor superioare plasat pe cotierele scaunului. Ridicarea de
pe scaun se face printr-o împingere în MS și îm membrul sănătos. Atenție la îmbrăcarea și
dezbrăcarea hainelor, să se realizeze cu prundeță evitând mișcările interzise. Urcatul și coborâtul
scărilor se face prin poziținarea bastonului înainte la urcare și la coborâre inapoi.
A. Tratamentul preo-perator – înaintea oricărei operații are loc o pregătire fizică, psihică
și materială și o serie de evaluări (chirurg, anestezist, kineto) care ajută la identificarea
unui diagnostic corect.
Mijloacele folosite pentru pregătirea fizică sunt: fizioterapia (scop antalgic, trofic),
kinetoterapia (mobilizari articulare- active, ex posturale, streching, gimnastică respiratorie, fnp-
uri, contracții izometrice), masajul, hidroterapia, medicația, terapii alternative (reflexologia
plantară, acupunctura pentru diminuarea inflamațiilor, a durerii postoperatorii).
B. Tratamentul chirurgical
31
Artroplastia primară a șoldului cu endoproteză totală reprezintă cea mai răspândită
metodă artroplastică în tratamentul diferitelor forme de artroză și a altor afecțiuni invalidante.
Calitatea osului receptor are o importanță deosebită, astflel sexul feminin prezintă apariția
osteoporozei în jurul vârstei de 40 de ani accentuată cu apariția menopauzei. Până la 50 de ani se
pot folosi proteze necimentate, iar după 70 de ani sunt recomandate proteze cimentate.
C. Tratamentul postoperator
*prevenirea luxației protezei (flexia, adducția și rotația internă-abord posterior sau extensia
abducția, rotația externă-abord anterior);
*potențarea musculaturii membrului operat (abducția șoldului este cel mai important exercițiu
care va permite pacientului să-și reia mersul fără șchiopătare);
32
În recuperarea post-operatorie se delimitează mai multe perioade: de imobilizare, de
ridicare în șezut, de verticalizare și mers.
-aliniamentul postural pasiv cu rol de corectare a pozițiilor vicioase care pot produce retracturile
musculo-tendinoase;
-locul abordului, dacă e antero-lateral se vor evita aceste mișcări prin posturare, dacă e postero-
lateral, se va postura M operat în rotație externă și ușoară abducție, prin utilizare pernelor;
-posturarea alternantă a trunchiului, asigură drenajul bronșic, evitarea escarelor, evitarea stazei
pulmonare;
-a 2-a zi, se va efectua un program de gimnastică respiratorie (și tot în aceeași zi kinetoterapia):
1. Inspir profund, sacadat, pentru deschiderea orificiilor slab ventilate; 2. Respirația de tip
abdominal; 3. Respirația pe hemitorace din DL, 4. Exerciții de tuse controlată pentru evacuarea
secrețiilor bronșice;
33
Reeducarea mersului poate începe imediat după ridicarea în șezut, iar încărcarea membrului
operat este condiționat de maniera de fixare a componentelor protetice, de prezența grefoanelor
osoase, de osteotomia trohanterului. Dacă componentele au fost cimentate este permisă o
anumită încărcare a șoldului.
1.Faza mersului fără sprijin pe membrul operat(cu ajutorul cârjelor, barelor paralele)-
care va fi poziționat pe sol doar formal (talon,rulare,vârf); extensia șoldului în timpul pasului
posterior trebuie să fie completă; genunchii să se flecteze normal; balansul M afectat fără
deviație, distanța dintre pași egală și constantă; cârjele se duc în față și M afectat se duce între ele
fără încărcare (doar atinge solul), greutatea copului trecându-se pe cârje prin balansarea acestuia
în față. M sănătos se deplasează înainte cârjelor, trecându-se greutatea de pe cârje pe M sănătos.
3.Faza de mers cu bastonul, se începe când pacientul încarcă 50% din greutatea corpului,
iar pelvisul nu se mai basculează datorită insuficienței abductorilor. Bastonul este utilizat în
mâna opusă membrului operat și deplasarea acestuia se face concomitent cu membrul operat.
Urcarea scărilor se face cu piciorul sănătos, iar coborârea cu piciorul afectat. Încărcarea poate
ajunge până la 70%. Utilizarea bastonului se face până la dispariția durerilor și a mersului
șchiopătat, iar la pacienții cu revizia protezei este recomandată folosirea continuă a bastonului.
Pacientul poate fi externat(10-12 zile) când poate urca și coborâ singur din pat și poate urca
câteva trepte. În primele 6 săptămâni pacientul va trebuie să respecte o serie de restricții:flexie
mai mare de 900, abducție mai mare de 300, adducția, rotația internă sau externă forțată.
Se recomandă reîntoarcerea la lucrul mai ușor după 6 săpt. Iar la activitățile care necesită
ridicări ușoare, după 3 luni.
Hidrokinetoterapia este de dorit a fi folosită din a 2-a săpt. Pentru antrenarea la mers și
mobilizarea articulară, prin descărcarea greutății corpului.
Procesul bolii afectează nu numai cartilajul articular, ci și întreaga articulație, inclusiv osul
subcondral, ligamentele, capsula, membrana sinovială și mușchii periarticulari. În cele din urmă
cartilajul degenerează cu apariția fibrilației, fisurilor și pierderea completă a suprafeței articulare.
Simptomele clinice ale artrozei genunchiului sunt: durerile articulare, sensibilitate, limitarea
mobilității, crepitații, efuziuni articulare și grade diferite de inflamație, istalarea pozițiilo vicioase
în flexie și deformare progresivă în plan frontal de tip genu varum și genu valgum.
Factorii biologici locali (periferici) – deoarece cartilajul articular este aneural, acesta nu
poate determina durere, deci durerea este produsă de alte structuri articulare și anume:
inflamația sinovială și prezența osteofitelor produce iritațiile terminațiilor nervoase senzoriale
din siovială (sinovita și efuziunile articulare), uzura osului subcondral, ischemia osoasă,
presiunea intraosoasă crescută, leziunile meniscale vechi, hipotonia musculară (mai ales a
cvadricepsului), nervii înșiși din mușchi, capsulă, sinovială, tendoane, ligamente și osul
subcondral.
35
Examenul radiologic poate confirma diagnosticul de gonartroză, stadiul incipient – labă de
gâscă, stadiul avansat – pensarea interliniului articular, osteoscleroza subcondrală, osteofite
marginale etc.
Lawrence & Kellgren realizează clasificarea radiologică a gonartrozei astfel gr.1- minime
osteofite, gr.2 – prezența clară a osteofitelor, gr.3 pensarea interliniului articular, gr.4 spațiu
articular dispărut, prezența osteosclerozei subcondrale.
Tratamentul gonartrozei
Igieno-dietetic: regimul hipocaloric (pentru obezi), evitarea efortului fizic (coborât sau urcat
scări), evitarea ridicării unor greutăți.
36
tratamentul radical – artroplastia totală de genunchi – care reprezintă singura soluție în stadiile
avansate de artroză.
Etapa II, săp. 2-5, obiective: schimbarea cadrului metalic cu cârja, îmbunătățirea forței
musculare, proprieocepției, echilibrului din timpul mersului, creșterea amplitudinii articulare 0-
1250 , reluarea activităților casnice.
Mers, bicicletă, exerciții de echilibru (statul într-un picior), genuflexiuni, pași laterali.
Etapa III, săpt. 5-8, obiective: mers fără ajutor, echilibru static și dinamic, optimizarea
amplitudinii fiziologice.
Continuarea exercițiilor, mers fără ajutor, tonifiere musculară(nu se adaugă greutăți până
la consultarea chirurgului), rezistență musculară.
37