NOŢIUNI ELEMENTARE DE CHIMIE

CHIMIA – ştiinţa care studiază compoziţia, structura, obţinerea, proprietăţile

substanţelor şi interacţiunile (transformările) lor.

CHIMIA ANORGANICĂ studiază elementele chimice şi combinaţiile lor, cu

excepţia combinaţiilor organice ale carbonului.

SUBSTANŢELE – specii de materie cu o compoziţie definită şi constantă pe

parcursul existenţei substanţei.
SUBSTANŢELE sunt alcătuite din atomi identici (substanţe simple) sau diferiţi
(substanţe compuse).

MOLECULELE sunt cele mai mici particule de materie care mai păstrează
proprietăţile substanţelor din care provin, dar pot fi descompuse în particule mai
simple, numite ATOMI.
• ATOMUL – cea mai mică particulă dintr-o substanţă,
care, prin procedee chimice obişnuite, nu mai poate fi
descompusă în particule mai simple.

• ELEMENTUL CHIMIC – totalitatea atomilor de acelaşi

fel.

• SIMBOL CHIMIC - reprezentarea unui element

chimic printr-o literă sau două litere derivate din
denumirea (greaca sau latină) a atomilor din care este
constituit elementul chimic.
FORMULA CHIMICĂ – reprezentarea tuturor elementelor şi a
raportului în care acestea se regăsesc în structura unui anumit
compus chimic.
EXEMPLE:
• substanţa CĂRBUNE este alcătuită din atomi de carbon C
• substanţa APĂ este alcătuită din 2 atomi de hidrogen (H) şi un
atom de oxigen (O) deci formula chimică a acestei substanţe
este H2O
• LIMBAJUL CHIMIC – se bazează pe utilizarea unor convenţii
acceptate la nivel internaţional şi utilizate pentru desemnarea
termenilor şi prescurtărilor utilizate pentru descrierea sistemelor
chimice.
• Internatinal Union of Pure and Applied Chemistry – IUPAC-
este organismul internaţional care stabileşte convenţiile care
guvernează limbajul chimic, atât în ceea ce priveşte
nomenclatura propriu-zisă a substanţelor chimice cât şi unităţile
de măsură şi simbolurile chimice (www.iupac.org).
Până în prezent au fost identificate 111 elemente
chimice diferite, dintre care 90 apar în stare
naturală iar celelalte au fost obţinute în
laborator.
Cele 11 elemente esenţiale pentru organizarea
şi funcţionarea materiei vii sunt H, O, C, N, Na,
K, Ca, Mg, P, S, Cl.
Cele mai importante elemente, din punct de vedere cantitativ, prezente
în organismul animal (uman)

Element Simbol % Element Simbol %

Oxigen O 61 Magneziu Mg 0,027
Carbon C 23 Siliciu Si 0,026
Hidrogen H 10 Fier Fe 0,006
Azot N 2,6 Fluor F 0,0037
(Nitrogen) Zinc Zn 0,0033
Calciu Ca 1,4 Cupru Cu 0,001
Fosfor P 1,1 Mangan Mn 0,0002
Sulf S 0,2 Staniu Sn 0,0002
Potasiu K 0,2 Iod I 0,0002
Sodiu Na 0,14 Seleniu Se 0,0002
Clor Cl 0,12
• Atomii oricărui element sunt alcătuiţi din două
părţi distincte:
• -nucleul – aflaat în centrul atomului,
concentrează aproape întreaga masă a acestuia
şi are sarcină electrică pozitivă
• -învelişul electronic – localizat la periferia
atomului, cu masă neglijabilă şi încărcat electric
negativ.
• Atomul este neutru din punct de vedere electric
întrucât numărul sarcinilor pozitive din nucleu
este egal cu numărul sarcinilor negative din
învelişul electronic.
Atomii se deosebesc între ei prin valoarea
sarcinii nucleare şi a masei nucleare.
Pentru a identifica un atom este necesară
cunoaşterea numărului de protoni şi a
numărului de neutroni din nucleu:
-numărul de masă (A) reprezintă suma
dintre numărul protonilor şi numărul
neutronilor din nucleu;
-numărul atomic (Z) reprezintă numărul
protonilor din nucleu care este egal cu
numărul electronilor din învelişul
electronic.
 Particulele fundamentale care intră în structura atomului

PARTICULA Simbol Sarcina Masa (unităţi

electrică relativă atomice de
masă u.a.m.)

PROTON p +1 1

NEUTRON n 0 1

ELECTRON e -1 1/1840
Izotopii (NUCLIZII) sunt specii de atomi ai aceluiaşi element care au
acelaşi număr atomic (Z) dar număr de masă diferit (A).

A 12 31
Z
E 2
6
C 15
P
6p+6n+6e- 15+16n+15e-

1 2 3
1
H 1
H 1
H
protiu deuteriu tritiu
1p+1e- 1p+1n+1e- 1p+2n+1e-
• Dintre elementele naturale, numai 21 sunt monoizotopice, adică
prezintă un singur tip de nuclee. Celelalte elemente din natură se
prezintă ca amestecuri de izotopi.

• Izotopii pot fi naturali şi stabili atunci când apar şi există în anumite

proporţii în materie, sau artficiali când sunt izotopi radioactivi obtinuţi
prin reacţii nucleare.

• Existenţa izotopilor, ca şi diversitatea elementelor din natură se

presupune a fi rezultatul unui eveniment numit Big Bang, care s-a
petrecut cu aproximativ 15 milioane de ani în urmă, când întreaga
materie concentrată într-un volum foarte mic, datorită temperaturii
foarte ridicate, s-a disipat sub formă de particule foarte mici
(subatomice sau elementare). Datorită răcirii ulterioare a universului,
aceste particule au început să se unească dând naştere unor
structuri mai stabile, atomii.
Teoria Big Bang cu privire la originea elementelor presupune că iniţial
materia era compusă numai din atomi de H şi He, care au rămas şi
după atâtea milioane de ani cele mai răspândite elemente din
univers, celelalte elemente formându-se prin reacţii nucleare.
• Reacţiile nucleare au loc prin bombardarea nucleelor ţintă cu
particule elementare (protoni, neutroni) sau cu alte particule de
energie înaltă.
• În medicină este folosită marcarea unor substanţe cu izotopi
radioactivi, care, după introducerea în organism permit atât
evidenţierea, distribuţia dar şi determinarea cantităţilor de substanţe
care îi conţin, prin măsurarea emisiei radioactive. În acest scop se
folosesc izotopi ai iodului, fosforului, sulfului sau hidrogenului.
Radioizotopii cobaltului se folosesc pentru distrugerea celulelor
tumorale, chiar sub numele de cobaltoterapie.
• Izotopul 14C este folosit pentru stabilirea vârstei substanţelor care
conţin carbon, deci şi a fosilelor, obiectelor de artă obţinute din
materiale organice, vârsta erelor geologice.
• Utilizările izotopilor radioactivi trebuie să fie corelate cu măsuri de
protecţie speciale, datorită efectelor nocive pe care aceştia le induc
asupra organismului viu.
Stare extrema de existenta a materiei, sub forma unei “supe de particule
subatomice: formarea unui proton din 3 quarcuri
 Particule subatomice
Particula Simbolul Număr de masă Sarcina
electrică

foton γ 0 0
foton γ (radiaţie
electomagnetică)
particulă β β 0 -1

neutrino ν 0 0

particulă α α 4 0
(nucleu de He)
• Nucleul este înconjurat de un nor de electroni, care reprezintă o
sarcină negativă difuză, de intensitate variabilă.
• Învelişul electronic este reprezentat de totalitatea elctronilor dintr-
un atom, care se află în mişcare permanentă în jurul nucleului.
Electronii nu se deplasează haotic în jurul nucleului ci sunt distribuiţi
pe anumite nivele energetice.
Electronii cu o energie aproximativ egală constituie un strat
electronic.
• Fiecărui strat electronic îi pot corespunde mai multe substraturi
alcătuite din orbitali.
• Orbitalul reprezintă starea posibilă a electronilor în atom
caracterizată printr-o anumită cantitate de energie şi o anumită
forma geometrică, iar în ansamblu reprezintă traiectoria în timp
parcursă de electoni.
• Energia orbitalilor este cu atât mai mică cu cât se află mai aproape
de nucleu:

Orbital: s p d f

energie
• Starea energetică a electronilor din învelişul electronic al unui atom
este caracterizată de patru parametri numiţi numere cuantice.
Fiecare dintre aceşti parametri are anumite valori numerice şi
semnificaţie fizică proprie.
• Numărul cuantic principal, n, indică nivelul energetic respectiv
stratul de electroni în care se află electronul, are valori de la 1 la 7
pentru elementele descoperite până în prezent dar poate creşte
teoretic până la ∞.
• Numărul cuantic secundar, l, indică substratul din cadrul
stratului, are valori de la 0 la n-1. Valoarea 0 a numărului cuantic
secundar o au electronii aflaţi în orbital de tip s, care au simetrie
circulară, iar valorile diferite de 0 caracterizează electroni din orbitali
cu simetrie eliptică.
• Numărul cuantic magnetic, m, indică poziţionarea în spaţiu a
orbitei faţă de o anumită direcţie reprezentată de câmpul magnetic
(sau electric), şi are valori exprimate de relaţia (2l+1), cuprinse în
intervalul [ -l , +l ].
• Numărul cuantic de spin, s, indică rotaţia electronului în jurul
propriei axe, în sens orar sau antiorar, şi are valori + 1/2.
 DESCOPERIREA ELEMENTELOR ŞI
PRIMELE CLASIFICĂRI

Elementele carbon, sulf, fier, cupru, argint, aur şi mercur se cunoşteau

încă din antichitate.

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea numărul de elemente cunoscute a

crescut rapid datorită avantajelor aduse de progresele din fizică şi
îmbunătăţirii tehnicilor experimentale de cercetare: electroliza,
spectroscopia atomică de masă (prin excitaţie termică, atomii emit radiaţii
cu frecvenţe de unde caracteristice).

După elementul cu numărul 106, denumit iniţial Unihexium, obţinut

artificial în 1974, s-au mai obţinut încă 12, astfel că putem spune în
prezent că numărul elementelor cunoscute este de 118, iar numărul lor
mai poate creşte. Aşa cum s-a menţionat în capitolul anterior,
Copernicium, elementul 112 este ultimul recunoscut oficial de IUPAC, iar
numele lui este încă în discuţia comunităţii ştiinţifice.
 Democrit
atomos = indivisible

Dalton said:
Stuff can be broken into elements (the things listed on the periodic table).
Elements are atoms with different masses.
Compounds are a combinations of elements. You know, like water, salt or pizza.
J.Jonah Jameson Thomson - (AKA J.J.)

Rutherford Scattering
the atom must have a small positive nucleus with the
electrons around them.

Electrons are small and negatively

charged
Protons are in the nucleus
For a particular element, only
certain frequencies (colors) of light
are absorbed or emitted.
• Schrodinger and Heisenberg
Model

Scientists build models. When new evidence is collected, the models change.
Una dintre primele tentative
de clasificare - Li Cl S
Döbereiner,1829
propune o sistematizare a
elementelor sub formă de Na Br Se
triade, în care masa
elementului din mijlocul
triadei era foarte
apropiată de media K I Te
aritmetică a celorlalte
două:

Folosind acest criteriu de clasificare, la 1850 se cunoşteau

aproximativ 20 de triade.
 -Legea octavelor, alcătuită de Newlands, în 1864, se bazează pe faptul
că, după o înşiruire a elementelor în ordinea crescătoare a maselor
atomice, fiecare al VIII-lea element prezenta asemănări cu primul.

-Mendeleev este primul care realizează o clasificare ştiinţifică

a elementelor, iar în forma propusă de el, tabelul avea 8 grupe verticale
şi 12 şiruri orizontale, masele atomice ale elementelor crescând de la
stânga la dreapta.
-Mendeleev a putut anticipa descoperirea unor elemente noi, cărora le-a
rezervat căsuţe goale în tabelul său, dar le-a putut anticipa, uneori cu mare
precizie, unele dintre proprietăţile fizice şi chimice.
 -Legea octavelor, alcătuită de Newlands, în 1864, se bazează pe faptul
că, după o înşiruire a elementelor în ordinea crescătoare a maselor
atomice, fiecare al VIII-lea element prezenta asemănări cu primul.

-Mendeleev este primul care realizează o clasificare ştiinţifică

a elementelor, iar în forma propusă de el, tabelul avea 8 grupe verticale
şi 12 şiruri orizontale, masele atomice ale elementelor crescând de la
stânga la dreapta.
-Mendeleev a putut anticipa descoperirea unor elemente noi, cărora le-a
rezervat căsuţe goale în tabelul său, dar le-a putut anticipa, uneori cu mare
precizie, unele dintre proprietăţile fizice şi chimice.
Mendeleev
Predicţiile lui Mendeleev
• LEGEA PERIODICITĂŢII
Tabelul periodic al elementelor chimice în
forma actuală are la bază trei idei
fundamentale:
1.tendinţa găsirii unei clasificări naturale;
2.recunoaşterea existenţei unei legături între
masa atomică şi proprietăţile chimice şi
fizice;
3.periodicitatea proprietăţilor chimice şi
fizice.
Legea periodicităţii (Mendeleev) – proprietăţile
elementelor precum şi ale combinaţiilor lor sunt funcţii
periodice ale masei atomice.
• Legea periodicităţii (actuală) – în tabelul periodic elementele sunt
aşezate în ordinea crescătoare a sarcinilor nucleelor atomice iar
proprietăţile elementelor sunt funcţii periodice ale numărului atomic
Z.
• Tabelul periodic al elementelor în forma actuală cuprinde
elementele aşezate în ordinea creşterii valorii unei proprietăţi
fundamentale a acestora, numărul atomic Z şi nu a numărului de
masă A.
• Şirurile orizontale ale tabelului se numesc perioade, iar
coloanele verticale grupe.
• Numerotarea grupelor se face în două moduri, fie cu cifre romane
de la I la VIII grupele principale şi cu cifre arabe de la 1 la 10
grupele secundare, fie, în conformitate cu recomandările recente ale
IUPAC toate grupele, în ordine, cu cifre arabe, de la 1 la 18.
Perioadele sunt număr de 7 şi se notează cu cifre arabe.
• S-a observat ca periodicitatea proprietăţilor elementelor este
legată de modificările produse la nivelul învelişului electronic şi
depind mai ales de modul în care se completează straturile
externe cu electroni

• PERIODICITATEA – CONSECINŢĂ A CONFIGURAŢIEI

ÎNVELIŞULUI ELECTRONIC

• Învelişul electronic este reprezentat de totalitatea elctronilor dintr-

un atom, care se află în mişcare permanentă în jurul nucleului.
Electronii nu se deplasează haotic în jurul nucleului ci sunt distribuiţi
pe anumite nivele energetice.
• Electronii cu o energie aproximativ egală constituie un strat
electronic.
• Fiecărui strat electronic îi pot corespunde mai multe
substraturi alcătuite din orbitali.
• Învelişul electronic este reprezentat de totalitatea elctronilor dintr-
un atom, care se află în mişcare permanentă în jurul nucleului.
Electronii nu se deplasează haotic în jurul nucleului ci sunt distribuiţi
pe anumite nivele energetice.
• Electronii cu o energie aproximativ egală constituie un strat
electronic.
• Fiecărui strat electronic îi pot corespunde mai multe
substraturi alcătuite din orbitali.
• Orbitalul reprezintă starea posibilă a electronilor în atom
caracterizată printr-o anumită cantitate de energie şi o anumită
forma geometrică, iar în ansamblu reprezintă traiectoria în timp
parcursă de electoni.
• Energia orbitalilor este cu atât mai mică cu cât se află mai aproape
de nucleu:

• Orbital: s p d f

energie
• Starea energetică a electronilor din învelişul electronic al unui atom
este caracterizată de patru parametri numiţi numere cuantice.
Fiecare dintre aceşti parametri are anumite valori numerice şi
semnificaţie fizică proprie.
• Numărul cuantic principal, n, indică nivelul energetic respectiv
stratul de electroni în care se află electronul, are valori de la 1 la 7
pentru elementele descoperite până în prezent dar poate creşte
teoretic până la ∞.
• Numărul cuantic secundar, l, indică substratul din cadrul
stratului, are valori de la 0 la n-1. Valoarea 0 a numărului cuantic
secundar o au electronii aflaţi în orbital de tip s, care au simetrie
circulară, iar valorile diferite de 0 caracterizează electroni din orbitali
cu simetrie eliptică.
• Numărul cuantic magnetic, m, indică poziţionarea în spaţiu a
orbitei faţă de o anumită direcţie reprezentată de câmpul magnetic
(sau electric), şi are valori exprimate de relaţia (2l+1), cuprinse în
intervalul [ -l , +l ].
• Numărul cuantic de spin, s, indică rotaţia electronului în jurul
propriei axe, în sens orar sau antiorar, şi are valori + 1/2.
Orientarea în spaţiu a orbitalilor s şi p
• PRINCIPII DE COMPLETARE A STRATURILOR CU
ELECTRONI
• -electronii tind să ocupe nivelele energetice cât mai
joase, orbitalii fiind ocupaţi cu electroni în ordinea
creşterii energiei: nivelul ns se ocupă înaintea nivelului
(n-1)d, (n-2)f după completarea ns;
• -fiecare orbital poate fi ocupat de maximum doi
electroni cu aceeaşi stare energetică, de spin opus;
• -completarea orbitalilor care au energia egală se
face în aşa fel încât numărul de electroni necuplaţi să fie
maxim;
• -orbitalii substraturilor primesc câte un electron cu
acelaşi spin şi doar după ce au fost completaţi cu câte
un electron se trece la completarea cu cel de-al doilea
electron de spin opus:
• Substrat Nr de Orbitali Număr total de electroni
•
• s 1s 2 s2
• p 3p 6 p6
• d 5d 10 d10
• f 7f 14 f14

Ordinea completării cu electroni nu respectă întotdeauna ordinea crescătoare a

numărului de straturi deoarece sunt orbitali care au energie inferioară numărului stratului
din care fac parte, exemplu elementul Kripton, Z = 36:
1s2 2s2 2p6 3s2 3p6 4s2 3d 10 4p6
(1s2 2s2 2p6 3s2 3 p6 4s2 4 p64 d10)

Straturile, substraturile şi orbitalii fiecărui element sunt aceleaşi şi ocuparea cu electroni

se face în mod identic la toţi atomii unui element dar şi la atomii tuturor elementelor.
Între ele, elementele se deosebesc prin configuraţia electronică a ultimului strat în care
se află electronul distinctiv:
H Z=1 1p, 1e configuraţia 1s1

He Z=2 2p, 2e configuraţia 1s2

Li Z=3 3p, 3e configuraţia 1s2, 2s1

• Elementele la care electronul distinctiv se află în orbitalul s sau p se numesc tipice
sau
reprezentative:
ns1-2 np1-6

• Elementele la care electronul distinctiv se află în orbitalul d se numesc

tranziţionale:
(n-1)d1-10ns0-2

• Elementele la care electronul distinctiv se află în substratul f se numesc

• lantanoide şi actinoide:
• (n-2)f1-14(n-1)d0-10ns2
Configuraţia electronică a elementului potasiu (K), cu Z = 19
• *”n” reprezintă numărul stratului de electroni.
1s22s22p63s23p64s1

Configuraţia electronică a elementului calciu (Ca) cu Z = 20

1s22s22p63s23p64s2
• ELECTRONII DUN STRATUL Ocuparea cu e- a primelor
EXTERIOR DETERMINĂ
xx 4 straturi
Stratul 1(K) 2(L) 3(M) 4(N)
PROPRIETĂŢILE CHMICE ALE
SUBSTANŢELOR ŞI SE NUMESC Nr. max. de 2 8 18 32
ELECTRONI DE VALENŢĂ
e- pe strat
• Un strat electronic se notează cu cifra
care indică stratul, urmată de litera Substratul 1s 2s 2p 3s3p3d 4s4p4d4f
care indică tipul de orbital, iar numărul
electronilor din orbital se notează ca Nr. max. de 2 2 6 2 6 10 2 6 10 14
exponent. e- pe 2 8 18 32
• STRUCTURI ELECTRONICE substrat
STABILE SUNT:
• -dublet pe primul strat 1s2 (K) Substratul de tip d semiocupat sau complet ocupat
• -octet pe ultimul strat ns np
2 6
cu e- este mai stabil şi de aceea are loc saltul unui
• -substraturile semiocupate d5, f7 electron din orbitatlul de tips în cel de tip d.
Cr Z=24 1s22s22p63s23p64s13d5 salt din 4s în 3d
Cu Z=29 1s22s22p63s23p64s13d10 salt din 4s în 3d

Energia orbitalilor 4p
3d
4s
3p
2p
3s
 Tabelul periodic al elementelor în forma actuală cuprinde elementele aşezate
în ordinea creşterii valorii unei proprietăţi fundamentale a acestora, numărul atomic Z
şi nu a numărului de masă A.
Şirurile orizontale ale tabelului se numesc perioade, iar coloanele verticale
grupe. Numerotarea grupelor se face în două moduri, fie cu cifre romane de la I la
VIII grupele principale şi cu cifre arabe de la 1 la 10 grupele secundare, fie, în
conformitate cu recomandările recente ale IUPAC toate grupele, în ordine, cu cifre
arabe, de la 1 la 18. Perioadele sunt număr de 7 şi se notează cu cifre arabe.

S-a observat ca periodicitatea proprietăţilor elementelor este legată de

modificările produse la nivelul învelişului electronic şi depind mai ales de modul în
care se completează straturile externe cu electroni.
Din configuraţia electronică a elementelor din sistemul periodic se desprind trei
tipuri de structuri:

1. structuri electronice în care electronul distinctiv se găseşte pe ultimul

strat într-un orbital s sau p, aceste elemente fiind plasate în grupele principale
ale sistemului periodic:
-elementele din grupa VIII (18) se numesc gaze rare sau nobile deoarece
au ultimul strat al învelişului cu electroni complet;
- elementele din grupele I (1), II (2), III (3) care conţin pe ultimul strat 1,2,3
electroni au tendinţa de a ceda aceşti electroni ajungând ca pe ultimul strat să aibă
configuraţia electronică a ultimului element – gazul rar- din perioada anterioară;
- elementele care cedează electroni (1,2,3) se transformă în ioni pozitivi
deoarece în nucleu se creează astfel un excedent de protoni; aceşti ioni pozitivi se
numesc cationi; elementele care au tendinţa de a se transforma în cationi se
numesc metale şi au caracter electropozitiv;
- elementele din grupele V (15), VI (16), VII (17) au tendinţa de a accepta electroni
completându-şi ultimul strat pentru a ajunge la configuraţia electronică a gazului rar
din aceeaşi perioadă; acceptând electroni aceste elemente devin ioni negativi sau
anioni, se manifestă ca nemetale şi au caracter electronegativ;

2. Structrurile electronice în care electronii de valenţă pot fi distribuiţi pe

două straturi exterioare incomplete şi se pot afla în d şi s, d şi p sau numai în d
şi sunt plasate în grupele secundare ale sistemului periodic (grupele 11-14):
-acestea se numesc tranziţionale şi au caracter electropozitiv mai slab, deci
sunt metale şi în combinaţiile lor apar în mai multe stări de valenţă;

3. Structurile electronice la care electronii din ultimul strat se pot afla

chiar pe trei substraturi incomplete f, d, s numindu-se lantanide (lantanoide) şi
actinide (actinoide) şi au în sistemul periodic o poziţie separată.

Numărul perioadei indică numărul stratului electronic exterior, respectiv numărul de

straturi electronice ocupate, iar numărul grupei notat cu cifre romane (I-VIII) arată
numărul electronilor de pe ultimul strat.
Forma modernă recomandata de
IUPAC
Unde ar trebui plasat H?

-în grupa 1 (I) plasat deasupra Li, deoarece formează ioni H+

-în grupa 17 (VII) deasupra F, deoarece formează ioni H –

-în deasupra şi între B şi C, deoarece are electronegativittae intermediară
-sus în mijloc, deoarece nicăieri nu se află poziţia ideală!
Care este poziţia ideală pentru Al?

Fathi Habashi propune, în Chemistry in Education (1994) ca Al să fie plasat deasupra scandiului ţi în
continuare după Mg:
Tabelul periodic Bayley-Thomsen-Bohr
Într-o formulare adaptată de Eric Scerri după tabelele concepute de Thomas Bayley, Jørgen Thomsen and
Neils Bohreste subliniată natura asimetrică a legii periodicităţii:

Eric Scerri, The Evolution of the Periodic System, American Scientist, November-Decembe, 1997,546-553
Importanţa elementelor din tabelul periodic pentru sistemele vii

H He

Li Be B C N O F Ne

Na Mg Al Si P S Cl Ar

K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga Ge As Se Br Kr

Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pb Ag Cd In Sn Sb Te I Xe

Cs Ba La Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi Po At Rn

Fr Ra Ac

Element esenţial pentru Nutrient important pentru Element utilizat în Prezent în

construirea biomoleculelor animale şi om medicină organism, posibil
toxic
Mineral esenţial pentru Prezent în organism, nu se Elemnt considerat
animale şi om cunoaşte dacă are rol nutritiv otrăvitor pentru
sau acţiune toxică animale şi om
31.X.2011
Periodicitatea proprietăţilor elementelor este legată de
modificările produse la nivelul învelişului electronic şi
depind mai ales de modul în care se completează
straturile externe cu electroni.

• proprietăţi periodice – determinate de structura

învelişului electronic şi care se repetă la anumite
intervale de variaţie a numărului atomic, în
funcţie de repetabilitatea configuraţiei
electronice a ultimului strat;
• proprietăţi neperiodice- determinate direct de
nucleu şi sunt reflectate de variaţia numărului
atomic (Z) şi de numărul de masă (A).
 Proprietăţile elementelor
Proprietăţi neperiodice -masa atomică
-sarcina nucleară
-spectre de raze X

Proprietăţi periodice -razele atomice şi razele ionice

-energia de ionizare
-afinitatea pentru electron şi
electronegativitatea
-caracterul electrochimic
-caracterul acido-bazic al oxizilor
şi hidroxizilor
- caracterul oxido-reducător
- densitatea, punctele de fierbere
şi de topire
-proprietăţile magnetice
 PROPRIETĂŢILE NEPERIODICE ALE ELEMENTELOR

• Numărul atomic Z – numărul de ordine în tabelul

periodic, creşte continuu, de la 1, pentru H, la 112 (116)
pentru ultimul element descoperit; în căsuţele tabelului
se notează deasupra simbolului elementului.
• Masa atomică relativă – se notează sub simbolul
elementului în tabelul periodic, este de obicei un număr
zecimal deoarece se calculează în funcţie de numărul de
masă al tuturor izotopilor elementului şi de frecvenţa cu
crea aceştia apar; se măsoară în unităţi atomice de
masă – u.a.m.
• 1 u.a.m. = a 12-a parte din masa izotopului de carbon
12C (1,66057 ·10 -27kg)

• Exemple: Ar Li este 6,941, Ar H este 1,008

 PROPRIETĂŢILE PERIODICE ALE ELEMENTELOR

• Raza atomică reprezintă jumătatea distanţei

dintre nucleele a doi atomi identici aflaţi în stare
gazoasă. Se măsoară în Å (Angstrom)
1Å = 10-10m
• În grupă, raza atomică creşte de sus în jos,
pe măsură ce creşte numărul de straturi ale
învelişului electronic.
• În perioadă raza atomică scade de la stânga
la dreapta, datorită creşterii numărului de sarcini
nucleare, în vreme ce numărul de straturi ale
învelişului electronic rămâne constant.
• Raza ionică reprezintă distanţa dintre centrul nucleului
şi ultimul strat ocupat cu electroni. Este o mărime care
caracterizează dimensiunea relativă a unui ion într-un
cristal ionic;
- razele cationilor sunt mai mici decât razele atomilor
corespunzători;
- razele anionilor sunt mai mari decât razele atomilor
corespunzători;
-în aceaşi perioadă, raza unui ion este cu atât mai mică cu
cât numărul protonilor din nucleu este mai mare
deoarece se produce o contracţie a straturilor de e-
datorită forţei mai mari de atracţie a nucleului:

Na+ Mg2+ Al3+ As3- Se2- Br -

• pierzând electroni, un atom se transformă într-
un cation cu aceeaşi sarcină nucleară ca a
atomului, care atrage un număr mai mic de
electroni, ceea ce are ca rezultat scăderea razei
atomice

• acceptând electroni, un atom se transformă într-

un anion cu aceeaşi sarcină nucleară ca a
atomului, care atrage un număr mai mare de
electroni, între care se manifestă şi respingerile
electrostatice, fapt ce determină extinderea
norului electronic şi deci creşterea razei ionice
• Energia de ionizare: reprezintă cantitatea de energie
consumată pentru a îndepărta un electron din învelişul
electronic al unui atom aflat în stare gazoasă.
• Cele mai mici energii de ionizare se întâlnesc la
elementele grupei 1, întrucât pe primul strat al învelişului
electronic se află un singur electron.
• Cele mai mari energii de ionizare se întâlnesc la
elementele din grupele 17 şi 18, pentru că au 7 şi
respectiv 8 electroni pe ultimul strat.
• În grupă, energia de ionizare scade de sus în jos. Cu cât
numărul de straturi din învelişul de electroni este mai
mare, cu atât scade forţa de atracţie a nucleului faţă de
electronii periferici.
• Elementele care formează uşor ioni pozitivi (au energie
de ionizare mică) au caracter electropozitiv sau
metalic.
• Elementele au energie de ionizare mare, formează
greu ioni pozitivi, au caracter nemetalic.
• Afinitatea pentru electroni a unui element este
energia degajată de un atom în faza gazoasă
atunci când acceptă un electron. Cu cât
valoarea afinităţii pentru electroni este mai mare
cu atât se degajă o energie mai mare.
• Elementele care au afinitate mare pentru e- au
tendinţa de a forma ioni negativi, se numesc
elemente electronegative sau nemetale.
• Atomii care cedeză electroni devin ioni pozitivi
sau cationi, iar atomii care acceptă electroni
devin ioni negativi sau anioni. Razele ionice ale
cationilor sunt mai mici decât razele atomice.
Razele ionice ale anionilor sunt mai mari decât
razele atomice.
• Electronegativitatea este o mărime relativă care
reflectă capacitatea unui atom de a atrage sau respinge
electronii de legătură dintr-un compus chimic.

• În tabelul periodic, cesiul (Cs), care este ultimul element

din grupa 1, are electronegativitatea minimă, caracterul
electropozitiv cel mai puternic, caracterul metalic cel mai
pronunţat, iar florul (F) este cel mai electronegativ
element şi cel mai reactiv nemetal.

• În tabelul periodic electronegativitatea creşte în grupă de

jos în sus, iar în perioadă creşte de la stânga la dreapta.

• Există şi elemente care au caracter de tranziţie între

metale şi nemetale, prezentând proprietăţi ale ambelor
tipuri de elemente. Ex: B, Si, Ge, As, Sb, Te, Po, At
• Caracterul metalic sau electropozitiv scade în
perioadă de la stânga la dreapta şi creşte în grupă
de sus în jos. Toate elementele din grupele
secundare au caracter metalic slab electropozitiv
care variază invers decât în grupele principale adică
scade de sus în jos.
• Caracterul nemetalic sau electronegativ creşte în
perioadă de la stânga la dreapta şi în grupă de jos în
sus.
• Caracterul electrochimic al elementelor este o
proprietate periodică.
• Caracterul combinaţiilor cu oxigenul reflectă
variaţia de electropozitivitate sau electronegativitate
în sistemul periodic.
• Combinaţiile binare ale elementelor cu oxigenul se
numesc oxizi.
• Oxizii metalelor au caracter bazic, deoarece în reacţie
cu apa formează hidroxizi. Caracterul bazic al
hidroxizilor scade în perioadă, la fel ca şi
electropozitivitatea, de la stânga la dreapta:

Na2O + H2O → 2 NaOH

bază tare
toC
MgO + H2O → Mg(OH)2
bază slabă

Al2O3 + 3 H2O → 2Al(OH)3

caracter amfoter
• Caracter amfoter prezintă substanţele care în reacţie cu
bazele se comportă ca acizi, iar în reacţie cu acizii se
comportă ca baze.
tetrahidroxoaluminat de sodiu

Al(OH)3 + NaOH → Na[Al(OH)4]

Al(OH)3 + 3 HCl → AlCl3 + 3 H 2O

clorură de aluminiu
Oxizii nemetalelor au caracter acid, deoarece în reacţie cu apa
formează hidroxiacizi. Caracterul acid al hidroxiacizilor creşte în
perioadă, la fel ca şi electronegativitatea, de la stânga la dreapta:

C + O2 → CO2

CO2 + H2O ↔ H2CO3

acid carbonic – acid slab

S + O2 → SO2

SO2 + H2O ↔ H2SO3

acid sulfuros – acid slab

2 SO2 + O2 → 2 SO3

SO3 + H2O ↔ H2SO4

acid sulfuric – acid tare
H4SiO4 H3PO4 H2SO4 HClO4
acid silicic acid fosforic acid sulfuric acid percloric
creşte caracterul acid

Si P S Cl

creşte caracterul electronegativ

 Caracterul acido-bazic al elementelor este o proprietate
periodică:

Be Be(OH)2 caracter
-în grupele principale creşte Mg
amfoter (se
de sus în jos odată cu comportă atât ca
creşterea caracterului Ca acid cât şi ca
electopozitiv (exemplu Sr bază)
grupa 2): Ba(OH)2 caracter
Ba
bazic puternic
Caracterul acido-bazic al elementelor este o proprietate
periodică:

• în perioade caracterul bazic scade de la stânga

la dreapta:

LiOH – caracter bazic puternic

Be(OH)2 – caracter amfoter
B(OH)3 – caracter slab acid
 Caracterul acid al combinaţiilor binare cu hidrogenul de
tipul HnA creşte în grupă de sus în jos:

F Cl Br I

HF HCl HBr HI
acid slab cel mai tare acid

-in perioade caracterul acid al combinaţiilor binare cu

hidrogenul creşte odată cu numărul grupei:

S Cl

H 2S < HCl

Acid sulfhidric Acid clorhidric

Valenţa este un număr întreg care reflectă capacitatea de
combinare a atomilor unui element cu alţi atomi.

• Electrovalenţa reprezintă numărul de electroni cedaţi sau

acceptaţi de atomii unui element în procesul de formare
a ionilor, deci electrovalenţa reprezintă valenţa
elementelor în combinaţii ionice.
• Covalenţa reprezintă numărul de electroni pe care atomii
unui element îi pun în comun cu electronii altor atomi
identici sau diferiţi.
• În tabelul periodic, valenţa maximă este aceeaşi pentru
toate elementele din aceeaşi grupă, iar pentru grupele
principale 1, 2, 13, 14, 15, 16, 17 este egală cu numărul
de electroni de pe ultimul strat.
 Valenţa elementelor reprezentative

Nr.grupei 1 2 13 14 15 16 17 18

Nr. e- de pe 1 2 3 4 5 6 7 8
ultimul strat

Nr. e- de pe 1 2 3 4 5 6 7 0
ultimul strat 2 3 4 5
2 3
1
• Elementele cu 1, 2 şi 3 electroni pe ultimul strat al
învelişului electronic au valenţă invariabilă, egală cu
numărul acestor electroni.

• Elementele cu 4, 5, 6, 7 electroni pe ultimul strat al

învelişului electronic au valenţă variabilă în funcţie de
combinaţiile în care se află.

• Elementele care au 8 electroni pe ultimul strat al

învelişului electronic nu participă la interacţiuni cu alţi
atomi, întrucât au o configuraţie electronică stabilă. Ele
se numesc gaze rare sau nobile.

• Elementele tranziţionale din grupele secundare 3 – 12

ale sistemului periodic, care au ultimul substrat d în curs
de completare, au valenţă variabilă de la 1 până la
numărul grupei din care fac parte.
• În stările inferioare de valenţă se comportă ca
metale, formând oxizi bazici (MnO, CrO,) care în
reacţie cu apa generează hidroxizi (Mn(OH)2,
Cr(OH)2) şi săruri ionice cu formula generală
MeXn.
• În stările superioare de valenţă se comportă ca
nemetale, formând oxizi acizi (Mn2O7, Cr O3 )
care generează acizi HMnO4, H2CrO4 şi
oxosăruri precum K2Cr2O7, KMnO4.
• În stări intermediare formează compuşi cu
caracter amfoter (MnO2, Cr2O3)
 LEGĂTURA COVALENTĂ

DEFINIŢIE: legătura chimică stabilită între elemente cu

electronegativitate apropiată sau egală, care pun în comun
electroni pentru a putea dobândi configuraţie stabilă pe
ultimul strat al învelişului electronic.

ÎN URMA STABILIRII DE LEGĂTURI COVALENTE SE

FORMEAZĂ MOLECULE.
*moleculele sunt cele mai mici particule dintr-o substanţă care
mai păstrează proprietăţile fizice şi chimice ale acesteia

Punerea în comun de electroni se realizează prin

întrepătrunderea orbitalilor care conţin câte un electron de
spin opus. Se formează astfel orbitali extinşi, numiţi orbitali
moleculari.
 CLASIFICAREA LEGĂTURILOR COVALENTE

După numărul electronilor puşi în comun:

Simple H H H Cl
Duble O O C O
Triple N N H C N

După natura atomilor participanţi la legătură:

Omogene sau nepolare – între atomi identici

H H O O N N
Eterogene sau polare – între atomi diferiţi

H Cl C O H C N
• legătura covalentă coordinativă sau dativă
-acest tip de covalenţă se realizează între un
atom care deşi este implicat în alte legături mai
posedă un dublet electronic neparticipant
(donor) pe care îl poate pune în comun cu un alt
atom (sau ion) care are orbital(i) exterior(i) liber
(i) (neocupat cu e-) care devine acceptor; atomul
donor dobândeşte astfel o sarcină electrică
parţială pozitivă iar cel acceptor o sarcină
parţială negativă, motiv pentru care legătura
coordinativă a mai fost denumită semi-ionică ;
această legătură poate fi reprezentată fie ca o
covalenţă simplă fie ca o săgeată de la donor
către acceptor.
 H
+
¨ – H + H – O¨ – H
H–O H–O–H + HO-
¨ ¨ ¨

.. .. .. ..
HNO2 H • • O • • N :: O : H-O-N=O acid azotos
..

..
:O: O
.. .. ..
HNO3 H • • O • • N :: O : H-O-N=O acid azotic
 O O
↑ ↑
.. ..
H2SO4 HO ─ S ─ O ─H H2SO3 HO ─ S ─ O ─H
.. ..
↓
O
O─H
│
H3PO4 O ← :P ─O─H
│
O─H
Leg.coordinativă se întâlneşte în combinaţii complexe sau complecşi

Cu Z=29 3s23p63d104s1
2+
Cu2+ 3d94s04p0
NH3
↓
H3N→ Cu ←NH3 2HO-
.. .. .. ..
NH3 NH3 NH3 NH3
↑
NH3 Ion central acceptor
Ligand donor Număr de coordinare
Ion contrar

[Cu (NH3)4](OH)2 hidroxidul tetraaminocupric

K4 [ Fe(CN)6] - hexacianoferat divalent de potasiu
Fe ↑↓ ↑↓ ↑↓ _ _ ↑↓ _ _ _
3d 4s 4p
Fe2+: ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓
-CN: -CN: -CN: -CN: -CN: -CN:

-CN
4-

-CN -CN

4 K1+ Fe2+
- CN -CN
-CN
Structura clorofilei A Structura hemului
• Combinaţiile complexe care conţin un singur atom sau ion
central se numesc combinaţii complexe mononucleare, iar
combinaţiile complexe care conţin mai mulţi atomi sau ioni
centrali se numesc combinaţii complexe polinucleare.
• Liganzii pot fi identici sau diferiţi iar numărul de liganzi
legaţi de un atom sau ion central se numeşte număr de
coordinare.
• Deşi, cu excepţia gazelor nobile, toate elementele
sistemului periodic pot funcţiona ca atom central, s-a
constat că tendinţa maximă de formare a combinaţiilor
complexe o prezintă elementele tranziţionale.
• Ca liganzi pot funcţiona atât ioni anorganici sau
molecule anorganice care au dublete electronice
neparticipante la unul dintre atomi, dar şi structuri organice
complexe care au în molecula lor atomi capabili să
funcţioneze ca donori de electroni.
Formarea leg coordinative atât între nemetale cât şi între metale şi
nemetale a determinat introducerea unei noţiuni convenţionale, numită
număr de oxidare
Numărul de oxidare reprezintă numărul de electroni aparţinând
unui atom cu care acesta participă la formarea de legături chimice.
Numărul de oxidare este reprezentat prin cifre arabe în faţa cărora este
trecut semnul + sau - , iar numărul de oxidare se pune deasupra
simbolului elementului.
În cazul legăturilor covalente polare, atunci când se calculează numărul
de oxidare, electronii sunt atribuiţi în totalitate elementului celui mai
electronegativ, iar în legăturile covalente nepolare electronii aparţin
în egală măsura tuturor particulelor de legatură, ca urmare numărul
de oxidare este egal cu zero.
Substanţele elementare au pentru fiecare element numărul de oxidare
egal cu 0.
În compuşii polielementali se calculează numărul de oxidare al tuturor
elementelor din moleculă în aşa fel încât suma numerelor de oxidare
să fie zero.
Anumite elemente au valori constante ale numărului de oxidare:
hidrogenul, cu excepţia hidrurilor metalelor, în toate combinaţiile are
numărul de oxidare +1, oxigenul are întotdeauna numărul de
oxidare –2, cu excepţia peroxizilor în care numărul de oxidare este
–1)
H2O2 H+1- O-1-O-1-H+1 peroxid de hidrogen sau apa oxigenata

Ionii metalici au numărul de oxidare egal cu sarcina ionului:

K+1Mn+7O4-2 permanganat de potasiu K2+1Cr2+6O7-2dicromat de potasiu

H2SO4
O-2 S+6 O-2 H+1

O-2 O-2 H+1

H2S H+1 S2- H+1 acid sulfhidric sau hidrogen sulfurat

O-2
HClO4
O-2 Cl+7 O2- H+1 acid percloric

O-2

O-2 H+1

H3PO4 H+1 O-2 P+5 O-2 H+1 acid fosforic

O-2
Teoria formarii legaturilor covalente coordinative are însă o
serie de limitări.
S-a constat că în cazul HNO3, dar şi în alte numeroase
tipuri de compuşi covalenţi lungimile legăturilor covalente
duble şi coordinative pe care atomul de N (atom central)
le face cu oxigenul sunt egale, ceea ce a condus la
ideea existenţei unei delocalizări a electronilor şi a unei
distribuţii mai puţin rigide a acestora.
Aceasta teorie nu face distincţie între legăturile simple şi
multiple.
Progresele înregistrate în fizică şi matematică - elaborarea
a două metode de evaluare a interacţiunilor interatomice
care se petrec în cursul stabilirii de legături covalente:
-metoda legăturii de valenţă MLV
-metoda orbitalilor moleculari MOM

MLV consideră că legătura covalentă este rezultatul

suprapunerii orbitalilor atomici monoelectronici nedeformaţi
care conţin electroni de spin opus
MOM presupune că în timpul stabilirii de legături
covalente se produce deformarea orbitalilor atomici, care
se suprapun dând naştere unui orbital molecular de
legătură, iar mişcarea e- în moleculele poliatomice se
produce simultan în câmpul tuturor nucleelor atomilor din
moleculă.
MLV propune existenţa mai multor tipuri de covalenţe
determinate de modul în care are loc suprapunerea
orbitalilor atomici care participă la formarea covalenţelor
şi care sunt ocupaţi fiecare de câte un e- de spin opus:
-covalenţa σ este cea mai stabilă legătură covalentă
care se formează prin întrepătrunderea unui orbital de tip
s cu un lob al unui orbital de tip p, d, sau f, sau prin
suprapunerea prin câte un singur lob a orbitalilor p, d,
sau f; legăturile σ au simetrie cilindrică, sunt legăturile de
bază dintr-o moleculă căreia îi determină configuraţia.
-covalenţa π se formează după stabilirea legăturilor σ,
dacă mai rămân e- necuplaţi la atomii participanţi la
legătură, prin întrepătrunderea orbitalilor p, d, sau f prin
câte doi lobi; această suprapunere induce rigiditate,
atomii participanţi la legătură nu se mai pot roti liber;
-legăturile π au o energie mai mare decât cele σ şi sunt
caracteristice legăturilor multiple (duble şi triple).
 HIBRIDIZAREA

• presupune modificarea formei, energiei şi distribuţiei

spaţiale a e- din stratul de valenţă astfel încât să
realizeze o structură cât mai simetrică;

• explică formarea, în cazul unor elemente, a unui număr

mai mare de covalenţe decât numărul electronilor
necuplaţi din ultimul strat aşa cum este el prevăzut de
configuraţia electronică.
Exemple de elemente care prezintă un număr real
de covalenţe mai mare decât cel teoretic

Element Configuraţia Nr. de e- Nr. Nr.

ultimului necuplaţi teoretic teoretic
strat covalenţe covalenţe

Be 2s2 0 0 2
B 2s22p1 1 1 3
C 2s22p2 2 2 4
N 2s22p3 3 3 3, 5
S 2s22p4 2 2 2,4,6
 energie
C 1s22s22p2
↑ ↑ _
p
↑↓ p
s
Stare fundamentală
energie energie energie

↑ ↑ ↑
↑ ↑ ↑ ↑ ↑ ↑ ↑ ↑ ↑
Hibridizare sp3 Hibridizare sp2 Hibridizare sp
 -hibridizarea sp3 - atomii au o geometrie tetraedrică
formează 4 legături covalente sigma (σ)

-hibridizarea sp2 - atomii au o geometrie trigonală

se formează o legătură dublă: 1σ + 1π

-hibridizarea sp - atomii au o geometrie liniară sau diagonală

se poate forma o legătură triplă: 1σ + 2π
Elementele care au în stratul de valenţă
orbitali d sau f prezintă şi alte tipuri de
hibridizări, cu geometrii mult mai
complexe.
În pentahalogenurile de fosfor PX5, fosforul
prezintă hibridizare sp3d cu geometrie de
bipiramidă trigonală iar în hexafluorura de
sulf, SF6, sulful este hibridizat sp3d2,
având o geometrie de ocatedru regulat.
Amoniac NH3 cu N sp3
Metilamina CH3-NH2 cu N sp3

Apa H2O cu O sp3

cu N sp2
Acid etanoic sau acetic cu 1 o sp3 si 1 O sp2
PCl5 SF6
PROPRIETĂŢILE LEGĂTURII COVALENTE
• cea mai puternică legatură chimică;
• este dirijată în spaţiu;
• este saturată dar se poate polariza;
• între legăturile covalente ale aceluiaşi element există unghiuri ale
căror valori sunt constante pentru o anumită substanţă;
• atomii participanţi la legatură sunt situaţi la distanţe fixe unii de alţii,
distanţe ce se păstrează pe parcursul existenţei substanţei;
• numai prin legături covalente se formează moleculele propriu-zise.

PROPRIETĂŢILE SUBSTANŢELOR COVALENTE

• nu conduc curentul electric în stare solidă;
• au puncte de fierbere şi de topire ridicate;
• la lovire cele solide se sfărâmă deoarece legăturile nu suportă
abateri de la unghiurile formate.
• LEGĂTURA METALICĂ
• Proprietăţile specifice ale metalelor, precum opacitatea,
luciul metalic, conductibilitatea electrică şi termică,
plasticitatea, ductilitatea, rezistenţa la solicitări mecanice
sunt determinate de existenţa între atomii metalelor a
unor interacţiuni particulare, diferite de cele care apar în
formarea legăturilor ionice şi covalente.
• Dintre teoriile enunţate pentru explicarea
interacţiunilor dintre atomii metalici, cele mai recente şi
care explică în mare măsură proprietăţile specifice ale
metalelor, sunt metoda legăturii de valenţă enunţată de
Pauling (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM)
cunoscută şi sub numele de teoria benzilor sau a zonelor
( Fermi, Bloch, Brillouin).
• Teoria dezvoltată de Pauling asimilează legătura
metalică unei covalenţe delocalizate pe direcţiile în care
se află atomii în reţeaua cristalină.
• Teoria benzilor consideră că în metale, straturile
periferice ale atomilor individuali se unesc unele cu altele
formând benzi de energie mai largi care se mai numesc
orbitali moleculari extinşi. Aceşti orbitali aparţin tuturor
atomilor dintr-un metal, ceea ce înseamnă că electronii
de valenţă aflaţi într-o bandă energetică comună se
distribuie aleator către atomii izolaţi.
• Atunci când temperatura metalului creşte, electronii
de pe nivelele inferioare pot sări pe nivelul extern,
permiţând astfel transportul căldurii în toată suprafaţa
metalului.
• Faptul că electronii de valenţă implicaţi în legătura
metalică sunt mobili permite şi transportul curentului
electric.
• Practic, intre atomii metalelor, prin intermediul
electronilor de valenţă, în permanenţă se formează şi se
desfac noi legături chimice.
 Electroni delocalizaţi
Un grup de ioni pozitvi într-o mare de electroni
 In 1931, the American Chemical Society awarded Pauling the
Langmuir Prize for the most significant work in pure science by
a person 30 years of age or younger. The following year,
Pauling published what he regarded as his most important paper,
in which he first laid out the concept of hybridization of atomic
orbitals and analyzed the tetravalency of the carbon atom. Pauling
introduced the concept of electronegativity in 1932. Using the
various properties of molecules, such as the energy required to
break bonds and the dipole moments of molecules, he established
a scale and an associated numerical value for most of the
Linus Pauling în 1922 elements — the Pauling Electronegativity Scale.
a absovirea Colegiului 1954 Nobel Prize in Chemistry
de Agricultură Oregon
Francis Crick acknowledged Pauling as the
"father of molecular biology". His discovery
of sickle cell anemia as a "molecular disease"
opened the way toward examining genetically
acquired mutations at a molecular level

1962 Nobel Peace Prize

 Interacţiuni intermoleculare
Definiţie: interacţiuni slabe între molecule sau atomi care explică
răcirea gazelor comprimate la destindere (efectul Joule-Thomson),
lichefierea şi solidificarea gazelor, inclusiv a gazelor rare.

Forţele van der Waals - interacţii de natură electrostatică ce se

manifestă între specii chimice independente;
-sunt mult mai slabe decât atracţiile dintre
ionii de semn contrar şi se exercită între dipolii electrici care există
în moleculele polare sau iau naştere prin inducţia mutuală între
molecule.

Forţele van der Waals permit apropierea moleculelor nepolare unele

de altele pe toate direcţiile din spaţiu pâna la anumite distanţe, când
apar forţe de repulsie.
 TIPURI DE FORŢE VAN DER WAALS

1.Interacţiile de dispersie (London) - cele mai des întâlnite forţe van

der Waals. Stabilirea acestor forţe se datorează faptului că electronii
puşi în comun, chiar între atomi identici, sau în cazul altor legături
nepolare, se află în continuă mişcare în jurul celor două nuclee.
Astfel apar stări tranzitorii în care distribuţia electronilor este diferită
între atomii moleculelor învecinate. Astfel iau naştere forţe de
atracţie de scurtă durată între moleculele nepolare

N2 Nδ- ≡ N δ+ Nδ- ≡ N δ+ stări tranzitorii

O2 Oδ-=O δ+ Oδ-=O δ+
 TIPURI DE FORŢE VAN DER WAALS

• Cu cât masa moleculelor nepolare este mai mare, ele

vor avea o stare de agregare mai densă:
H Cl
│ │
H C  H Cl C Cl
│ │
H Cl
16 g/mol 154 g/mol
gaz lichid
 TIPURI DE FORŢE VAN DER WAALS

Forţele van der Waals de orientare (interacţii Debye) se stabilesc între

moleculele polare şi sunt forţe de atracţie dipol-dipol. Aceste forţe
impun orientarea moleculelor polare, în mediul în care se află, în
funcţie de polaritate.
H
H 3C Cl │
H C δ+Cl δ- +  + 
│
H
 TIPURI DE FORŢE VAN DER WAALS

Forţele van der Waals repulsive sunt tipuri particulare de interacţiuni

care se exprimă atunci când moleculele se apropie suficient de mult
astfel încât straturile exterioare ale atomilor se resping. Aceste forţe
protejază practic identitatea fiecărei molecule.

Ele au rolul de a echilibra forţele de atracţie în aşa fel încât

moleculele se află într-un echilibru spaţial şi energetic unele
faţă de altele.
 LEGĂTURILE (PUNŢILE) DE HIDROGEN

Definiţie: interacţiuni prin care atomii de hidrogen, legaţi covalent de

atomi ai unor elemente electronegative, sunt atraşi de atomii mai
electronegativi ai moleculelor învecinate.

Legăturile (punţile) de hidrogen sunt interacţiuni mai puternice decât

forţele van der Waals şi mai slabe decăt legăturile covalente.

Legăturile de hidrogen nu au ca rezultat obligatoriu îndepărtarea

hidrogenului din moleculă dar implică asocierea moleculelor între
ele; astfel, moleculele se asociază în aşa fel încât hidrogenul legat
de oxigenul unei molecule să fie atras de oxigenul unei molecule
învecinate.
LEGĂTURILE (PUNŢILE) DE HIDROGEN
LEGĂTURILE (PUNŢILE) DE HIDROGEN
Formarea legăturilor de hidrogen explică o serie de proprietăţi fizice ale
substanţelor ale căror molecule sunt asociate prin astfel de punţi.

Formarea legăturilor de hidrogen determină creşterea punctelor de

fierbere şi de topire ale substanţelor care le conţin.

CH3 – CH2- OH etanol sau alcool etilic 700C

CH3- CHO etanal sau aldehida acetica 210C
CH3 – COOH acid etanoic sau acetic 1180C

Se observă că cel mai ridicat punct de fierbere îl are acidul etanoic,

care formează dimeri, datorită legăturilor de hidrogen stabilite, apoi
etanolul, care de asemenea formează legături de hidrogen, şi mult
mai mic etanalul, care nu formează legături de hidrogen (cum s-a
mai precizat, legăturile C–H pot fi considerate nepolare).
Solubilitatea substanţelor este influenţată de proprietăţile lor
moleculare, de exemplu substanţele nepolare sunt solubile tot în
solvenţi nepolari, deoarece între moleculele solventului şi ale
substanţei dizolvate se stabilesc forţe van der Waals, iar substanţele
polare sunt solubile în solvenţi polari.
Comportamentul fizico-chimic al substanţelor este rezultatul
interacţiunilor dintre atomii individuali – reprezentate de
legăturile chimice- şi suma interacţiunilor stabilite între
molecule –reprezentate de legăturile van der Waals şi de
hidrogen.

Interacţiunile dipol-dipol şi legăturile de hidrogen conferă

moleculelor de apă proprietăţi unice.

Molecula de apă are un caracter polar, comportându-se ca un dipol.

Această însuşire face ca cele mai multe substanţe ionice să
disocieze complet în apă.

Distanţa între ionii aflaţi în soluţie creşte datorită moleculelor de apă

care înconjoară fiecare ion. Acest proces determină scăderea
atracţiei dintre ioni şi explică proprietăţile dielectrice ale apei.
Un dielectric este o substanţă care micşorează câmpul produs între
două sarcini electrice contrare, comparativ cu situaţia în care
sarcinile s-ar găsi în vid.

Substanţele se dizolvă în solvenţi cu care au asemănări structurale. De

exemplu substanţele nepolare se vor dizolva în solvenţi nepolari,
pentru că între moleculele solventului şi subsatnţei dizolvate se
stabilesc interacţiuni de tip van der Waals.

Substanţele polare se dizolvă în solvenţi polari deoarece între

moleculele lor se pot stabili interacţiuni ion-dipol şi/sau legături de
hidrogen, fiecare ion înconjurându-se de un strat de molecule de
solvent, orientate astfel încât să expună către ion polii lor de semn
opus.

Numărul de molecule de apă care înconjoară un ion este cu atât mai

mare cu cât sarcina ionului este mai mare şi volumul său este mai
mic.
• Structura de dipol a moleculei de apă face ca aceasta să prezinte
o organizare intermoleculară specifică:
fiecare moleculă de apă formează un numar de maximum patru punţi
de hidrogen care determină asocierea moleculelor de apă în
structuri tetraedice.
Organizarea supramoleculară a moleculelor de apă de tip integral
tetraedic se întâlneşte numai în gheaţă şi îi conferă acesteia
caracterul cristalin şi solid.

Deşi luate individual legăturile de hidrogen au o energie mai mică decât

cele chimice, numărul lor mare conferă stabilitate apei în această
organizare.
Structura macromoleculară biochimică care determină şi funcţiile
specifice şi complexe ale acestor compuşi este asigurată prin
stabilirea de forţe intermoleculare de tip covalent dar şi ionic, de tip
van der Waals şi punţi de hidrogen.

APA este un compus indispensabil vieţii întrucât intră în structura

tuturor celulelor.
Importanţa apei pentru organizarea materiei vii este explicată prin
proprietăţile sale speciale care îi permit să reprezinte mediul lichid în
care se desfăşoară toate reacţiile biochimice al căror rezultat este
viaţa.
În acelaşi timp reprezintă şi un solvent ideal pentru moleculele
biochimice polare .
Apa participă direct la reacţii biochimice:

• reacţii de hidratare A + H-OH B

• reacţii de hidroliză A + H-OH B+C

• reacţii de deshidratare A B + H-OH

• reacţii de condensare A+B A-B + HOH

Organizarea materiei vii se bazează pe stabilirea de interacţiuni atât
chimice cât şi fizice, intra- şi intermoleculare care determină
adoptarea unor conformaţii ale macromoleculelor adecvate funcţiei
biologice. Moleculele de apă au un rol esenţial în organizarea
materiei vii deoarece impun organizarea supramoleculară a
macromoleculelor componente:

cele hidrofobe (nepolare) se vor asocia între ele astfel încât să

micşoreze zona de contact cu apa;

cele hidrofile (polare) vor disocia sau vor expune grupările polare
către moleculele de apă.
Complexitatea structurală a compuşilor biochimici (care alcătuiesc
materia vie) impune formarea tuturor tipurilor de interacţiuni
intermoleculare. De exemplu, în compoziţia tuturor membranelor
biologice, atât ale celulelor cât şi ale organitelor, intră fosfolipide,
care conţin în structura lor atât domenii nepolare cât şi un domeniu
polar.
• *Molecule amfipatice sunt în general compuşi
organici cu caracter dual, hidrofil (polar) şi
hidrofob (nepolar)
• Mediul predominant apos în care a apărut viaţa
a impus organizarea acestor molecule astfel
încât să formeze un bistrat în care domeniile
nepolare se orientează către interiorul
bistratului, asociindu-se prin forţe van der Waals,
reducând contactul cu apa, iar cele polare se
orientează către exterior, pentru că pot forma cu
apa interacţiuni de tip dipol-dipol şi de hidrogen.
Organizarea spontana a moleculelor amfipatice in contact cu apa - monostrat, cu
coada hidrofoba catre aer, cu care stabileste interactiuni van der Waals si cu
capetele polare catre apa cu care stabileste interactiuni de tip dipol sau de hidrogen,
bistrat si micela, in care cozile hidrofobe se orienteaza unele catre altele pentru a
reduce contactul acestora cu mediul polar
 STĂRI DE AGREGARE
• Materia are o structură structură discretă care este alcătuită din
particule aflate în mişcare continuă.

• Existenţa unei anumite substanţe în stare gazoasă, lichidă, solidă, în

anumite condiţii de temperatură şi presiune depinde de energia
particulelor componente şi de interactiunile dintre ele.

• Modificarea condiţiilor externe, în principal de temperatură şi

presiune, pot conduce la trecerea unei substanţe dintr-o stare de
agregare în alta.

• Reacţiile chimice au loc în oricare dintre stările de agregare ca

şi la suprafaţa de separare dintre două stări distincte iar
desfăşurarea reacţiei chimice este dependentă de condiţiile pe
care le oferă mediul de reacţie.

• Se consideră că există trei stări distincte de agregare a materiei:

solidă, lichidă, gazoasă.
 STĂRI DE AGREGARE
Existenţa unei anumite substanţe în stare gazoasă, lichidă, solidă, în anumite
condiţii de temperatură şi presiune depinde de energia particulelor componente şi
de interacţiunile dintre ele.
Modificarea condiţiilor externe, în principal de temperatură şi presiune, poate
conduce la trecerea unei substanţe dintr-o stare de agregare în alta.

STAREA GAZOASĂ
- nu au volum propriu, ocupă tot volumul disponibil
- sunt compresibile (îşi micşorează volumul
Între particulele gazelor – sub acţiunea unei presiuni externe)
forţe van der Waals - au densitate mult mai mică decât lichidele
- materia aflată în stare gazoasă este mult mai
rarefiată decât cea în stare lichidă sau solidă.

Parametrii care descriu starea gazoasă se numesc parametri de stare:

Temperatura absolută T oK 0oC = +273,15 oK T= toC + 273
Presiunea atm
Volumul L
 LEGILE GAZELOR IDEALE (PERFECTE)
Legea lui Avogadro: volume egale de gaze diferite, aflate în aceleaşi condiţii de
presiune şi temperatură, conţin acelaşi nr. de molecule
Un mol din orice substanţă conţine 6,023·1023particule (nr. lui Avogadro, NA)
Condiţii normale : temperatura 0oC sau +273oK, presiunea 1 atm
Vo- volumul unui mol din orice gaz aflat în condiţii normale =22,4L
Ecuaţia de stare a gazelor ideale sau perfecte
pV = nRT, n – nr. moli, R =0,082L ·atm/mol ·K
Legea Boyle-Mariotte: la temperatură constantă, volumul unei mase de gaz este
invers proporţional cu presiunea la care se află gazul
p 1 V1 =p 2 V 2 T = constant

Legea Charles: la volum constant, presiunea unui gaz variază direct

proporţional cu temperatura absolută

p = p0T/T0 V = constant

Legea Gay-Lussac: la presiune constantă, volumul unui gaz variază direct

proporţional
cu temperatura absolută
V=V0T/ T0 p = constant
 STAREA LICHIDĂ

Între particulele lichidelor -au volum propriu

legături de hidrogen -nu au formă proprie, iau forma vasului în care se află
forţe van der Waals -sunt fluide
forţe de tip dipol -au densitatea mai mare decât a gazelor

STAREA SOLIDĂ stare solidă cristalină constituită din

-volum propriu
-formă proprie
-densitate mai mare ca a lichidelor
Toate tipurile de legături chimice
şi interacţiuni intermoleculare
particule care ocupă poziţii fixe unele
faţă de altele şi sunt localizate la
distanţe egale şi fixe, la microscop au
forme geometrice caracteristice
stare solidă amorfă când particulele care
alcătuiesc materia sunt localizate unele
faţă de altele la distanţe variabile; acest
mod de organizare determină existenţa
punctelor de topire pe intervale de
temperatură
 TIPURI DE REŢELE CRISTALINE
Reţeaua cristalină - aranjamentul ordonat, regulat, al unităţilor structurale
(atomi, ioni, molecule) din care este formată o substanţă solidă cristalină.
Structura unei reţele cristaline poate fi determinată prin difracţia cu raze X
Celula elementară reprezintă cea mai mică entitate a structurii cristaline, care repetată
în spaţiu formează reţeaua cristalină.
Solidele cristaline există în 7 sisteme cristaline şi 32 de clase de cristalizare,
Clasificate după lungimea muchiilor(axele a, b, c) şi mărimea unghiurilor pe care
le formează în celula elementară (α, β, γ) :

5.ortorombic
1.cubic 2.hexagonal
3.tetragonal
4.rombic
6.monoclinic
7.triclinic
Reţea cubică simplă Reţea cubică centrată intern
diamant CsCl

Reţea cubică cu feţe centrate

NaCl
 pt pf
Substanţă solidă Substanţă lichidă Substanţă gazoasă

sublimare

condensare

REACŢII CHIMICE

Reacţii chimice - procesele de transformare a unei substanţe sau mai

multor sunstanţe în altele, cu proprietăţi noi.
Substanţele care existau înainte de desfăşurarea reacţiei chimice se
numesc reactanţi iar cele care rezultă din reacţie se numesc produşi de reacţie.
Reacţiile chimice decurg cu transformarea particulelor în particule de alt tip
şi cu altă structură.
În cursul reacţiilor chimice au loc ruperi şi refaceri de legături chimice şi se
produc schimburi de energie între reactanţi.
 Formarea combinaţiilor chimice este guvernată de o serie de legi:
LEGEA CONSERVĂRII MASEI (ŞI ENERGIEI)

Primul care a intuit această lege a fost filosoful antic Democrit, care considera
că“nimic nu vine din nimic şi nu dispare în nimic”.
Lavoisier enunţă legea conservării masei astfel: în natură nimic nu se pierde,
nu se creează, totul se transformă.
În reacţiile chimice masa totală a sistemului ca şi masa fiecărui element se conservă.

Suma maselor substanţelor care intră în reacţie este egală cu suma maselor
produşilor de reacţie
Cantitatea atomilor participanţi la reacţie se conservă.

Legea lui Avogadro: volume egale de gaze diferite, aflate în aceleaşi condiţii de
presiune şi temperatură, conţin acelaşi nr. de molecule
Un mol din orice substanţă conţine 6,023·1023particule (nr. lui Avogadro, NA)
Condiţii normale : temperatura 0oC sau +273oK, presiunea 1 atm
Vo- volumul unui mol din orice gaz aflat în condiţii normale =22,4L
Ecuaţia de stare a gazelor ideale sau perfecte
pV = nRT, n – nr. moli, R =0,082 L ·atm/mol ·K
 2Mg + CO2 2MgO + C
Solid Gaz
Solid Solid
Luciu metalic Incolor
Leg. metalică Leg. cov. pol.
Alb Negru
Leg. ionică Leg. cov. Nepol.

TIPURI DE REACŢII CHIMICE

I. Reacţii care se produc fără modificarea stării de oxidare.

a.reacţii de combinare

A+B C CaO + H2O Ca(OH)2

CaO + CO2 CaCO3

 b.reacţii de descompunere CaCO3 temp CaO + CO2

c.reacţii ionice – se petrec ca urmare a schimbului de ioni aflaţi în soluţie apoasă

-reacţii ionice cu dublu schimb
(Ag+ + NO-3 ) + (Na+ + Cl- ) AgCl ↓ + (Na+ + NO-3)
(K+ + Cl-) + (Na+ + NO-3) (Na+ + Cl-) + (K+ + NO-3)

dacă temperatura mediului este constantă în soluţie se regăsesc în echilibru toţi ionii;

dacă temperaturile sunt scăzute, se formează cristale de clorură de potasiu (KCl),

echilibrul se deplasează către stânga;
la temperaturi crescute este favorizat procesul invers deoarece creşte foarte mult
solubilitatea azotatului de potasiu (KNO3).
-reacţii ionice de deplasare - acizii tari şi bazele tari deplasează
acizii slabi şi bazele slabe din sărurile lor

2CH3COONa + H2SO4 (2Na++SO42-)+2CH3COOH

sare acid slab acid tare sare acid tare acid slab
NH4Cl + NaOH NH3 + NaCl + H2O
sare b. slabă bază tare bază slabă
 -reacţii ionice cu formare de combinaţii puţin disociate

(Hg2+ + 2NO-3) + 2(Na+ + Cl-) HgCl2 + 2(Na+ +NO3-)

Clorura mercurică HgCl2 este puţin disociată în mediul apos.
-reacţii chimice cu schimb de protoni (H+)
1. reacţii de neutralizare – decurg între un acid şi o bază şi conduc la
formarea unei sări şi a apei
acid + bază sare + apă
(H+ + Cl-) + (Na+ + HO-) (Na+ + Cl-) + H2O
(2H+ + SO42-) + 2(K+ + HO-) (2K+ + SO42-) + H2O

2.reacţii de hidroliză – între moleculele unei sări şi moleculele de

apă, rezultă acidul şi baza din care s-a format sarea;

-hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o baza tare

(2Na++CO32-)+2HOH 2(Na++HO-)+H2CO3(CO2, H2O)

Na2CO3 este o sare cu hidroliză bazică

-hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă

(NH4+ + Cl-) + HOH NH3 + (H3O+ + Cl-)
Clorura de amoniu este o sare cu hidroliză acidă.
 -hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază slabă

(NH4+ + CH3 COO-) + HOH NH3 + CH3 COOH

II.Reacţii care se petrec cu schimbarea stării de oxidare (redox)

OXIDAREA este procesul prin care se cedează electroni şi creşte valoarea algebrică a
numărului de oxidare; elementul care cedează electroni are caracter reducător.
REDUCEREA reprezintă procesul în care se acceptă electroni şi scade valoarea
algebrică a numărului de oxidare; acceptorul de electroni are caracter oxidant

În orice proces redox este necesară prezenţa simultană a oxidantului şi reducătorului

10 Fe+2SO4 + 2KMn+7O4 + 8H2SO4 5Fe3+2(SO4 )3 + K2 SO4 + 2Mn+2 SO4 + 8H2O

-1e¯
2Fe+2 2Fe+3 5 se oxidează –agent reducător
+5e¯
Mn+7 Mn+2 ½ se reduce – agent oxidant

În reacţiile biochimice, oxidarea este asociată cu pierderea de hidrogen sau cu

combinarea directă cu oxigenul, iar reducerea este asociată cu câştigul de
hidrogen sau cu pierderea de oxigen din moleculă
 ECHILIBRUL CHIMIC. FACTORII CARE
INFLUENŢEAZĂ ECHILIBRUL CHIMIC.

CONSTANTE DERIVATE DIN ECHILIBRUL CHIMIC

Reacţiile la care, după stabilirea echilibrului între reactanţi şi

produşii de reacţie, randamentul este de 100% se numesc totale sau
ireversibile.

Reacţiile ireversibile se desfăşoară într-un singur sens şi sunt

practic totale.

Atunci când reactanţii se află în cantităţi stoechiometrice se

transformă complet în produşi de reacţie.

Reacţiile parţiale sau reversibile sunt acele reacţii în care şi

produşii de reacţie interacţionează între ei refacând parţial substanţa
iniţială. Acestea se mai numesc şi reacţii de echilibru.
Condiţii pentru ca o reacţie să fie ireversibilă:
• unul dintre produşii de reacţie este volatil, părăseşte
sistemul:
CaCO3 + 2HCl → CaCl2 + + H2O+ CO2 ↑
dioxidul de carbon este gaz
• atunci când una din substanţele rezultate se separă sub
forma unei combinaţii greu solubile (precipitat), ieşind din
sistem :
AgNO3 + NaCl → AgCl ↓+ NaNO3
• atunci când unul dintre produşii de reacţie (deşi este
solubil) este puţin disociat şi sechestrează ionii
împiedicând reacţia inversă:
Hg(NO3)2 + 2KCN → Hg(CN)2 + 2KNO3
(puţin disociată)
 A + B C + D După atingerea echilibrului reacţia care are
loc între componentele sistemului nu
C + D A + B încetează ci continuă în ambele sensuri cu
viteze egale, ceea ce semnifică faptul că s-a
stabilit un echilibru.
A + B C + D

Legea acţiunii maselor : după stabilirea echilibrului chimic, raportul

dintre produsul concentraţiilor molare ale produşilor de reacţie ridicate
la puteri având valoarea coeficienţilor şi produsul concentraţiilor molare
ale reactanţilor ridicate la puteri având valoarea coeficienţilor este
constant la o temperatură dată, oricare ar fi compoziţia amestecului
iniţial.
·
aA + bB cC + dD

[C]c · [D]d
K=
[A]a · [B]b
 4500
I2 + H2 2 HI
4500
2 HI I2 + H2

I2 + H2 2 HI
La momentul t valorile concentraţiilor [H2], [I2] şi [HI] sunt
constante indiferent dacă se pleacă de la HI sau de la H2
şi I2.
• K > 1 arată că la atingerea stării de echilibru, în
amestecul de reacţie se află produşii de reacţie în
concentraţie mult mai mare decât reactanţii, ca urmare
echilibrul este deplasat spre dreapta (în sensul formării
produşilor de reacţie); atunci când ordinul de mărime
este mai mare de 103 se consideră că reacţia este totală.
• K < 1 arată că la atingerea stării de echilibru
concentraţiile produşilor de reacţie sunt mai mici decât
cele ale reactanţilor, fiind favorizată deplasarea
echilibrului către stânga; reacţiile care la echilibru sunt
caracterizate de valori foarte mici ale K pot să fie
considerate imposibile în condiţiile date; se poate însă
acţiona asupra sistemului pentru a-l scoate din starea de
echilibru ceea ce va determina desfăşurarea reacţiei.
• K = 1 se constată în reacţiile la care în momentul
atingerii echilibrului toţi membrii sistemului se află în
aceleaşi proporţii.
 Factorii determinanţi ai echilibrului şi sensului reacţiilor chimice

Echilibrul chimic al unei reacţii reversibile se menţine constant atâta

timp cât nu se modifică niciuna dintre condiţiile sale de desfăşurare.

Factorii care influenţează echilibrul chimic producând

deplasarea lui sunt:

concentraţia reactanţilor şi a produşilor de reacţie, presiunea şi

temperatura.

Acţiunea acestor factori se face în conformitate cu principiul

Le Chatelier-Braun:

dacă asupra unui sistem aflat în echilibru acţionează un factor

extern, echilibrul sistemului se deplasează în sensul în care
efectul acţiunii este micşorat.
 Concentraţia: la creşterea concentraţiei unuia dintre membrii
sistemului de echilibru, sensul reacţiei se deplasează astfel încât
concentraţia acestuia să scadă:
, ,
R COOH + HO R R CO O R + H2O

Acid Alcool Ester Apă

carboxilic
La echilibru în mediul de reacţie avem:
[Ester] · [Apă]
K= 0,33 moli acid, 0,33 moli alcool,
0,66 moli ester,0,66 moli apă.
[Acid] · [Alcool] [0.66]·[0.66]
K= =4
[0.33]·[0.33]

Deplasarea echilibrului în sensul obţinerii unei cantităţi mai mari de

ester se face fie prin creşterea concentraţiei unuia dintre reactanţi fie prin
eliminarea continuă din sistem a unuia dintre produşii de reacţie.
HOOC- (CHOH)2-COOH + KCl K+OOC-(CHOH)2-COOH+HCl +
Acid tartric Tartrat monopotasic CH3COONa

Această reacţie în mod normal nu este una de echilibru ci decurge în sensul

eliberării acidului tartric din sarea sa de către acidul clorhidric, mai tare.
Deplasarea echilibrului în sensul formării unei cantităţi mai mari de sare este
realizată prin adăugarea în mediu a acetatului de sodiu, care reacţionează
cu acidul clorhidric, îl scoate din sistem şi echilibrul se deplasează
către dreapta.
Influenţa temperaturii este sesizabilă la reacţiile care decurg cu degajare sau
absorbţie de caldură; în cazul reacţiilor reversibile, dacă o reacţie este
endotermă într-un sens va fi exotermă în celălalt sens:

CO + H2O CO2 + H2
creşte temperatura / scade temperatura
Presiunea deplasează echilibrul reacţiilor în care există variaţie de volum între
reactanţi şi produşii de reacţie:
I2 + H2 2 HI volumul reactanţilor = volumul produşilor,
presiunea nu influenţează

N2 + 3H2 2 NH3 volumul reactanţilor > volumul produşilor

creşterea presiunii deplasează →

C2H6 C2H4 + H2 volumul reactanţilor < volumul produşilor

scaderea presiunii deplasează →

Constante derivate din echilibrul chimic

1)Constanta de aciditate (ionizare a acizilor) – exprimă o aplicare a legii acţiunii

maselor în cazul acizilor slabi care ionizează parţial

AH + H2O A- + H3O+
acid baza
conjugată
 [A-] ·[ H3O+]
K= [H2O] - constant
[AH]· [H2O]

[A-]·[ H3O+]
K x [H2O] = K x [H2O] = Ka constanta de aciditate
[AH]

2)Constanta de bazicitate se aplică la dizolvarea în apă a bazelor faţă de care apa

se comportă ca un acid slab:

NH3 + H2O NH4+ + HO-

baza1 acid2 acidul baza
conjugat1 conjugată 2
[AH] ·[ HO-]
K= [H2O] = const.
A- + H2O AH + HO-
[A-]· [H2O]
[AH] ·[ HO-]
Kb =
[A-]
• Determinarea constantei de bazicitate a explicat faptul
că aminele alifatice secundare sunt mai bazice decât
cele primare, care baze mai puternice decât amoniacul,
iar cele aromatice sunt baze mai slabe decât amoniacul:
(CH3)2NH CH3-NH2 NH3 C6H5- NH2 (C6H5)2 NH

4x10-4 > 10-4 > 1,8x10-5 > 10-10 > 10-13

(CH3)2NH - dimetilamina, CH3-NH2 – metilamina, NH3 -amoniacul,

C6H5- NH2 - fenilamina, (C6H5)2 NH difenilamina
 3)pH-ul. Apa este un electrolit slab cu grad de ionizare foarte mic:

H2O + H2O HO- + H3O+ H2O HO- + H+

[H+] ·[ HO-]
K=
[H2O]

K x [H2O] = [H+] ·[ HO-] = 1 x 10-14 t= 250C

[H+] ·[ HO-] se mai numeşte şi produsul ionic al apei.

[H+]=[ HO-]= 10-7 ion gram/litru sau mol/litru, mediul este neutru

[H+] > 10-7 ion gram/litru sau mol/litru, mediul este acid
[H+] < 10-7 ion gram/litru sau mol/litru, mediul este bazic

pH-ul reprezintă logaritmul zecimal cu semn schimbat din concentraţia

Ionilor de hidrogen (sau a ionilor hidroniu)

pH= -lg [H+]

 Mediu Acid Neutru Alcalin
Bazic

Valoare 0 – 6,9..... 7,0 7,0....- 14

pH

ACIZI, BAZE, SISTEME TAMPON

Arhenius, în 1890 acidul este substanţa capabilă să elibereze sau să cedeze

protoni (H+);
baza este substanţa capabilă să cedeze HO-.

acidul – specie chimică (molecule sau ioni) capabile să cedeze H+;

Brönsted- Lowry
baza - specie chimică capabilă să accepte unul sau mai mulţi H+

AH + H2O A- + H3O+ R-NH2 + HOH R-NH3+ +HO-

 ACIZI, BAZE, SISTEME TAMPON
acidul este substanţa capabilă să elibereze sau să cedeze
Arhenius, în 1890
protoni (H+);
baza este substanţa capabilă să cedeze HO-.

Brönsted- Lowry acidul – specie chimică (molecule sau ioni) capabile să cedeze H+
baza - specie chimică capabilă să accepte unul sau mai mulţi H+,
datorita posesiei de dublete de e- neparticipanti

AH + H2O A- + H 3 O+

R-NH2 + HOH R-NH3+ +HO-

 Acid Baza conjugată
• HCl Cl-
• H2SO4 HSO4-
• HSO4- SO4-2
• NH4+ NH3
• H2CO3 HCO3-
• HCO3- CO32-
anion bicarbonat sau carbonat acid
• H2PO4- HPO4-2
anion fosfat primar sau diacid
• HPO4-2 PO4 3-
anion fosfat secundar sau monoacid anion fosfat tertiar sau neutru
Substanţele care pot reacţiona atât ca acizi cât şi ca baze se numesc amfoliţi
– au caracter amfoter.

Importante pentru biochimie sunt reacţiile cu transfer de protoni care se petrec în

mediu apos deoarece acesta este mediul intern al organismului.
Menţinerea constantă a pH-ului în mediul intern al organismului se realizează
prinparticiparea coordonată a mai multor sisteme tampon
Sistemele tampon sunt perechi de acizi slabi şi bazele lor conjugate care la
adăugarea unor cantităţi limitate de acizi sau baze se opun modificării de pH.
Capacitatea de tamponare nu este nelimitată, ci depinde de concentraţiile
acidului şi bazei conjugate.

Cele mai importante sisteme tampon din organismul animal sunt:

-sistemul tampon fosfaţi: MeH2PO4 H2PO4- acid

Me2HPO4 HPO4-2 baza conjugată

-sistemul tampon acid carbonic/bicarbonat

H2CO3 H2CO3 acid
MeHCO3 HCO3- baza conjugată
• Menţinerea pH-ului mediului intern al organismului la valori
constante, în ciuda numărului imens de reacţii biochimice care
susţin viaţa este o sarcină dificilă şi nu se poate realiza decât prin
cooperarea mai multor sisteme tampon.
• În afară de cele menţionate, mai intervin şi aminoacizii, proteinele
solubile, peptidele.

GLUCOZA CH3-CHOH-COOH CH3-CHOH-COO- +

H+

enzime scade pH-ul in citosol

are loc inactivarea enzimelor

Sistemele tampon din citosol se opun scaderii pH-ului
 Noţiuni de termodinamică

Termodinamica studiază procesele chimice din punctul de vedere

al transferului de energie care le insoteste si care are loc mai
ales sub formă de caldură.
Clasificarea proceselor chimice definite ca sisteme termodinamice:
a)sisteme termodinamice izolate nu au loc schimburi de energie sau
de substanţe cu mediul
b) sisteme termodinamice închise nu realizează schimburi de
substanţe cu mediul dar pot face schimb de lucru mecanic sau
căldură;
c)sisteme termodinamice deschise realizează schimburi vizibile cu
mediul, atât în ceea ce priveşte masa (schimbul de substanţe) cât
şi lucrul mecanic sau căldura;
d)sisteme termodinamice adiabatice care nu schimbă căldură sau
masa cu mediul, dar schimbă lucru mecanic.
Starea termodinamică se referă la totalitatea proprietăţilor care
caracterizează un sistem termodinamic într-un anumit moment.
O stare termodinamică se poate reproduce dacă se asigură o
reproducere a parametrilor ce o definesc (temperatura, presiunea,
concentraţia, energia proprie).
Principiile termodinamicii
Principiul zero: două sisteme termodinamice au temperatura egală
dacă la contactul lor nu se modifică echilibrul niciunuia dintre
sisteme.
• dacă se aduc în contact două sisteme termodinamice cu temperaturi
diferite acest contact determină iniţierea unor transformări în ambele
sisteme ca urmare a redistribuirii căldurii care este forma de
manifestare a energiei interne a sistemului;
• energia sistemului termodinamic se manifestă fie termic, fie
mecanic, fie electric, sau radiant.
Principiul 1: în cursul transformarilor chimice energia se conservă;
funcţia matematică ce defineşte energia internă a sistemului se
numeşte entalpie (H) şi se reprezintă ca o variabilă a căldurii
interne proprii a sistemului în funcţie de presiunea şi volumul
mediului în care se află.

• Principiul 2: se referă la sensul de desfăşurare a reacţiei chimice

de echilibru şi spune că este imposibil să treci căldura de la un corp
rece la unul cald fără să efectuezi lucru mecanic adică este
imposibil să creezi un mecanism care efectuează continuu lucru
mecanic pe seama energiei preluate de la aceeaşi sursă.

TERMOCHIMIA studiază schimburile de caldură ce însoţesc reacţiile

chimice.
Cantitatea de căldură eliberată sau absorbită în cursul reacţiei chimice
se numeşte căldură de reacţie.
• La toate nivelurile de organizare a materiei vii se manifestă două
tendinţe opuse: una de împrăştiere şi îndepărtare dezordonată a
particulelor ce alcătuiesc materia şi alta de apropriere şi de ordonare
a particulelor.

• Această ipoteză demonstrează existenţa a două stări extreme ale

substanţelor care să exprime ordinea maximă şi dezordinea
maximă: starea de gaz ideal si starea de solid ideal

• Între aceste stări extreme există numeroase stări intermediare,

particulele materiei ca şi transformările pe care le pot suferi se află
sub controlul transformărilor energetice.
- starea de gaz ideal reflectă dezordinea maximă şi
presupune că orice substanţă aflată la o presiune
suficient de mică şi la o temperatură suficient de mare se
prezintă sub formă de particule aflate în mişcare
dezordonată care se răspândesc uniform în spaţiu fără a
se influenţa unele pe altele; această ipoteză presupune
că volumele egale de gaz aflate în aceleaşi condiţii de
presiune şi temperatură conţin acelaşi număr de
molecule (particule);

- starea de solid ideal presupune că poziţia fiecărei

particule este exact determinată în raport cu poziţia
particulelor vecine şi reflectă ordinea maximă.
 NOŢIUNI CARE DESCRIU STĂRILE DE ENERGIE A
PARTICULELOR ŞI TRANSFORMĂRILE LOR
• Energia internă (U, E) cantitatea totală de energie conţinută de
un mol substanţă, reprezintă suma energiilor de mişcare a
particulelor, a energiilor de interacţiune atât între ele cât şi cu
exteriorul şi a energiilor intramoleculare date de legăturile
chimice şi intraatomice
• La 00K (-273 0C) energia interna a particulelor este minimă;
energia internă a unei substanţe sau a unor particule nu se
poate determina în valoare absolută, ci în mod practic prin
evaluarea variaţiei energiei interne între două stări distincte:

starea iniţială Ui ∆U= Uf – Ui

starea finală Uf
• Entalpia (H) reprezintă suma dintre energia internă a sistemului şi
lucrul mecanic necesar pentru a ocupa volumul propriu la o presiune
constantă.
• Ca şi energia internă nu poate fi măsurată direct, ceea ce se poate
detrmina experimental este variaţia de entalpie ∆H, între starea
iniţială şi finală a sistemului care a parcurs un proces fizic sau
chimic.
• Se consideră că atât variaţia energiei interne cât şi variaţia entalpiei
nu depind de etapele intermediare şi nici de timpul necesar
transformării, ci numai de stările iniţială şi finală ale sistemului.

• Daca într-un proces, sistemul suferă o transformare prin care

cedează căldură vecinătăţilor sale atunci variaţia, ∆H< 0 iar
procesul este exoterm.

• Dacă într-un proces, sistemul suferă o transformare prin care

absoarbe căldura vecinătăţilor sale atunci variaţia ∆H> 0 iar
procesul este endoterm
• Entropia (S) reprezintă măsura fizică a dezordinii particulelor din
sistem deci a probabilităţii stării unui ansamblu de particule
materiale.
• Această mărime exprimă tendinţa sistemului de a evolua spontan
spre starea cea mai stabila, adică cea mai săracă în energie.
• Entropia particulelor aflate în stare gazoasă este mai mare decât
cea a particulelor în stare lichidă, iar particulele materiei în stare
solidă au entropia minimă.
• Combinaţiile chimice au entropii mai mici decât ale particulelor,
ionilor sau moleculelor din care provin.

• Entalpia liberă sau funcţia Gibbs (G) este o mărime

termodinamică prin care se poate aprecia probabilitatea şi sensul de
desfăşurare spontană a unei reacţii chimice.
• Reprezintă acea parte din entalpia de reacţie care poate fi
valorificată sub formă de lucru util dacă procesul decurge în condiţii
izobare (presiune constantă) şi izoterme (temperatură constantă)
Entalpia liberă nu se poate măsura ca valoare absolută ci se determină
experimental variaţia entalpiei libere:

∆G = ∆H-T∆S

• T∆S – cantitatea de caldură care nu se mai poate transforma.

• ∆G – exprimă relaţia dintre entalpie şi entropie adică tendinţa
evoluţiei sistemelor către un minim de energie şi un maxim de
dezordine.
• ∆Go – entalpia liberă molară, se referă la variaţia entalpiei
libere a unui mol de reactanţi la temperatură şi presiune constante.

Reactanţi → Produşi

G reactanţi > G produşi

[reactanţi]< [produşi]
 Clasificarea transformărilor chimice în funcţie de
variaţia entalpiei libere (∆G)

1. Procese spontane care se numesc termodinamic posibile şi sunt

exergonice (cedează energie, ∆G<0).
2. Reacţii care nu sunt termodinamic posibile . ∆G>0, dar pot avea
loc numai în cazul în care sistemul primeşte energie din
exterior deci este endergonic şi nu are loc spontan;

[reactanţi]>[produşi]
Fotosinteza:
energie solară
6CO2+6H2O C6H12O6 (glucoza)

∆G= +686 kcal /mol

• Reacţia nu este termodinamic posibilă dar datorită energiei solare
(convertită în energie chimică) este posibilă numai în plantele verzi.
3. Procese de echilibru ∆G=0, caracteristică proceselor reversibile
aflate în echilibru în care:

[reactanţi]=[produşi]

• Importanţa reacţiilor ireversibile pentru sistemele vii este aceea că

asigură controlul asupra metabolismelor complexe prin blocarea lor
în punctele ireversibile dacă în sistem nu se asigură energia
necesară.
• Aceste procese asigură şi unitatea celor două laturi ale
metabolismului, anabolismul şi catabolismul, deoarece în
anabolism, ∆G global al unei căi metabolice este mai mare ca 0 deci
se cheltuieşte energie cel mai adesea sub formă de ATP, iar în
catabolism ∆G este mai mic ca 0 deci eliberează energie sub formă
de ATP.
• Spre deosebire de conversiile energetice din afara organismului
(energia termică din cărbuni este convertită în energie electrică) în
organismele vii are loc o reconversie a energiei între legăturile
chimice care se rup şi legăturile chimice care se formează şi aceste
procese de reconversie au loc pe parcursul mai multor etape
succesive care sunt controlate în anumite puncte de reacţii
caracterizate prin ∆G >0.

• Cuplarea unor reacţii endergonice cu unele exergonice este un

proces extrem de important pentru sistemele vii pentru că face
posibilă şi desfăşurarea în condiţii izoterme a unor reacţii
nefavorabile din punct de vedere termodinamic. Cel mai utilizat
furnizor de energie este acidul adenozintrifosforic ATP:

ATP +HOH → ADP + H3PO4

∆GO = -30,5 kJ/ mol
 ATP +HOH → ADP + H3PO4

∆GO = -30,5 kJ/ mol

X-OH + Y → X-Y + H2O

∆GO = +12,5 kJ/ mol

X-OH + ATP → X-P +ADP

X-P +Y → X-Y + H3PO4 (acid fosforic)

X-OH + Y + ATP→ X-Y + ADP + H3PO4

∆GO = -18 kJ/ mol

 Noţiuni de cinetică chimică

Cinetica reacţiilor chimice

studiază viteza cu care se
desfăşoară procesele
chimice şi factorii care
influenţează valoarea acestei
viteze.
Viteza de desfăşurare a reacţiilor
chimice poate fi exprimată în
mai multe moduri:
-cantitatea de substanţă care se
transformă în unitatea de timp;
-scăderea concentraţiei
reactanţilor în unitatea de timp
-creşterea cantităţii produşilor de
reacţie în unitatea de timp;
-creşterea concentraţiei produşilor
de reacţie în unitatea de timp.
• Transformarea reactanţilor în produşi de reacţie este posibilă numai
dacă moleculele acestora se ciocnesc între ele având contact direct.
• Ciocnirea între molecule are ca rezultat ruperea unor legături
chimice, rearanjarea electronilor de valenţă şi formarea altor
legături chimice rezultând o nouă substanţă.
*Nu toate ciocnirile dintre molecule sunt eficiente şi utile; pentru ca o
reacţie chimică să aibă loc trebuie ca în urma ciocnirii moleculele să
treacă într-o stare de energie superioară numită stare activată sau
stare de tranziţie sau stare energizată.
• Producerea ciocnirilor utile şi formarea complexului activat depinde
de două condiţii:
• -energetică: partenerii ciocnirii să posede energie de activare;
• -sterică: orientarea spaţială a moleculelor să fie favorabilă.

Pentru procesul:
R → R*→P
transformarea este posibilă dacă reactantul trece într-o stare activată
notată R*, trebuie să se ia in considerare şi faptul că într-un proces
spontan, energia produşilor de reacţie este inferioară celei a
reactanţilor.
Viteza de reacţie este cu
atât mai mare cu cât
energia de activare este
mai mică.

În reacţiile chimice
creşterea temperaturii
creşte viteza de reacţie
deoarece scade energia
de activare.
Nu toate ciocnirile dintre molecule conduc la transformări chimice, chiar
dacă energetic ar fi favorizate datorită impedimentelor de ordin steric

(conformaţiile reactanţilor nu sunt compatibile)

 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ VITEZA DE REACŢIE

1. concentraţia reactanţilor: viteza de reacţie creşte proporţional cu

concentraţia reactanţilor;

2. temperatura : creşterea temperaturii scade energia de activare a

reactanţilor rezultând creşterea vitezei de reacţie (excepţie fac
reacţiile biochimice în care creşterea temperaturii peste valoarea
fiziologică conduce la denaturarea atât a reactanţilor cât şi a
enzimelor ce catalizează reacţia);

3. catalizatorii: substanţe care accelerează viteza de reacţie, participă

la reacţie fără să se consume în timpul acesteia şi în general
acţionează prin scăderea energiei de activare a reactanţilor;

- cataliza poate decurge în sistem omogen atunci când atât reactanţii

cât şi catalizatorii sunt în aceeaşi stare de agregare şi în condiţii
eterogene când se află în stări de agregare diferite;
Catalizatorii induc scăderea energiei
de activare a reactanţilor;

Există şi catalizatori care

încetinesc viteza de reacţie.
Aceştia se numesc inhibitori iar
acţiunea lor se numeşte cataliză
negativă.
Autocataliza are loc
atunci când unul dintre produşii
de reacţie acţionează ulterior
drept catalizator. Ca exemplu se
poate da reacţia dintre acidul
oxalic şi permanganatul de
potasiu, în mediu de acid
sulfuric. La începutul reacţiei
este necesară încălzirea, până
când în mediu apar primii ioni de
Mn2+, care apoi acţionează drept
catalizatori