Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE


SPECIALIZAREA DREPT

Latura obiectivă a infracțiunii de delapidare

Student:
Introducere
Infracţiunea de delapidare este incriminată în art. 295 C.pen. şi constă în
însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său sau
pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează
[alin. (1)].1
Varianta agravată, potrivit art. 309 C.pen., constă în situaţia când s-au
produs consecinţe deosebit de grave .
Caracterul periculos al delapidării este dat, pe de o parte, de conduita
periculoasă pentru cel care săvârşeşte o astfel de faptă prin nesocotirea obligaţiei
de fidelitate şi probitate care incumbă oricărui gestionar sau administrator în sfera
patrimoniului unei persoane juridice, iar pe de altă parte, de urmările dăunătoare
pentru patrimoniul persoane juridice.2
Latura obiectivă a infracţiunii de delapidare cuprinde: elementul
material,urmarea imediata şi legătura de cauzalitate.
a). Elementul material constă într-o acţiune de sustragere de bani, valori sau
alte bunuri,care poate fi realizat prin modalităţile: însuşire, folosire sau traficare.
Pentru existenţa elementului material şi ,implicit,pentru existenţa
infracţiunii,nu are relevanţă dacă sustragerea s-a făcut în interesul făptuitorului sau
al unei alte persoane fizice sau juridice.
1. ÎNSUŞIREA constă în scoaterea unui bun din posesia sau detenţiunea
unei unităţi patrimoniale şi trecerea acestuia în sfera de stăpânire proprie. Această
modalitate de săvârşire a delapidării, faţă de situaţia bunului care se află în
gestiunea sau administrarea făptuitorului, presupune din partea acestuia o activitate
de luare în stăpânire a bunului, crearea posibilităţii de a se comporta faţă de bun ca
faţă de un bun propriu, de a efectua acte de dispoziţie cu privire la acel bun.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca bunul să treacă efectiv în
stăpânirea făptuitorului. Un bun se consideră însuşit în momentul în care
făptuitorul îl ia în stăpânire şi poate să dispună de el, adică poate să-l consume, să-l
foloseasca sau să-l înstrăineze.
În practica juridică s-a decis ca îmbracă elementele constitutive ale
infracţiunii de delapidare, fapta gestionarului care nu a depus la bancă unele sume
de bani provenite din încasările zilnice, le-a ascuns în unitate şi nu le-a declarat la
1
Vasile DOBRINOIU, Norel NEAGU, Drept Penal , Partea Specială,Teorie și practică judiciară,Editura Universul
Juridic, București 2012, pg. 476
2
Alexandru Boroi, Drept Penal , Partea Specială, Ediția 2, Editura C.H Beck, București 2014, pg.458.

2
începutul inventarierii (chiar dacă el ar avea pretenţii pentru o parte din aceste
sume).
În susţinerea acestei soluţii, în literatura de specialitate s-a subliniat că, prin
nedepunerea sumelor de bani rezultate din vânzarea şi prin ascunderea lor (chiar în
unitatea patrimonială) - gestionarul a ascuns aceste sume din patrimoniul unităţii
şi, în consecinţă, le-a trecut la dispoziţia sa; continuând să le deţină şi după ce a
început inventarierea gestiunii (indiferent din ce mobil), el a efectuat un act de
însuşire, astfel că nu s-a putut nega existenţa delapidării.
În situaţia în care intenţia sustragerii este materializată numai în scriptele
unităţii prin falsificarea acestora, de exemplu - dacă bunul nu a fost trecut de
făptuitor efectiv în stăpânirea sa, nu poate fi vorba de delapidare.
Caracterul sustragerii efectuate poate fi ascuns prin introducerea în gestiune
de bunuri proprietate personală ori sustrase din alte gestiuni; în atare situaţie, fapta
rămâne însă o delapidare prin însuşire.
Există delapidare prin însuşire şi atunci când bunurile mobile sunt scoase
definitiv din gestiune ca o compensaţie hotărâtă de gestionar sau administrator ce i
s-ar fi cuvenit pentru unele datorii pe care unitatea le avea faţă de el.
Fapta constituie infracţiune nu pentru că făptuitorul şi-a făcut singur
dreptate, ci pentru că această modalitate de a-şi face singur dreptate este
incriminată de lege, astfel făcându-se deplină aplicabilitatea principiului nullum
crimen sine lege.
Există delapidare prin însuşire şi atunci când, pentru o sumă de bani,
făptuitorul schimbă în folosul altuia un bun aflat în păstrarea sa cu un altul
asemănător, dar de o valoare inferioară, deoarece ceea ce îşi însuşeşte, în acest caz,
este diferenţa de valoare dintre cele două bunuri. Nu există infracţiune atunci când
se constată o lipsa în gestiune a cărei cauză nu s-a dovedit a fi însuşirea, folosirea
traficarea valorilor respective de către gestionar sau administrator.3
Soluţia îşi menţine valabilitatea confirmând principiul legalităţii în dreptul
penal şi pentru aprecierea faptei făptuitorului care, având o lipsă în gestiune, se
dovedeşte că o parte importantă din aceasta a fost delapidarea. Pentru partea care
nu se poate face dovada însuşirii (folosirii sau traficării) nu poate fi considerată
delapidată numai pentru faptul că s-a probat extragerea unei părţi din valorile ce
lipsesc din gestiune. Dacă s-ar proceda astfel, ar însemna să se contravină

3
Mihail Udroiu, Drept penal. Parte generală. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p.370

3
principiului conform căruia, vinovaţia în penal nu se prezumă, ea se dovedeşte
întotdeauna.
Crearea de plusuri în gestiune poate constitui un act premergător dar nu este
prin ea însaşi suficientă pentu a se reţine delapidarea. În practică s-a mai decis că
nu se poate reţine delapidarea ca urmare a unor întârzieri în efectuarea unor acte
specifice gestiunii sau administrării (de exemplu, casierul reţine banii încasaţi
pentru a-i depune mai târziu).
2. FOLOSIREA constă dintr-un act iniţial de luare sau scoatere a unui bun
din sfera patrimonială a unei unităţi publice sau private şi apoi dintr-un act
subsecvent de întrebuinţare a bunului sustras prin care se obţine un folos în
beneficiul făptuitorului ori altei persoane.
În mod concret, folosirea unui bun înseamnă tragerea de foloase, de
exemplu, scoaterea dintr-o unitate patrimonială (magazin) a unei maşini şi
folosirea ei.
Spre deosebire de însuşire, în cazul căreia bunul luat rămâne la făptuitor, în
cazul folosirii, bunul este readus în unitatea patrimonială, fiind vorba de o luare
temporală şi întrebuinţarea frauduloasă a bunului.
În legătură cu obiectul noţiune de "folosire",în literatura de specialitate s-au
exprimat două opinii. Potrivit uneia dintre ele, folosirea nu ar putea avea ca obiect
decât bunuri neconsumptibile, deoarece bunurile consumptibile se consumă prin
folosire, ceea ce, într-o ultimă analiză înseamnă însuşire.4
În altă opinie, se consideră că folosirea este posibilă şi în privinţa bunurilor
consumptibile, cu condiţia ca acestea să aibă carecter fungibil, adică să fie
susceptibil de înlocuire cu altele de acelaşi fel. În susţinerea acestui ultim punct de
vedere se arată că, enumerând acţiunile ce pot constitui elementul material al
delapidării (însuşire, folosire, traficare), legiuitorul nu stabileşte nici o distincţie în
funcţie de obiectul material, ci le raportează pe toate la aceleaşi categorii de bunuri
(bani, valori sau alte bunuri), ceea ce înseamnă că şi bunurile consumptibile pot fi
folosite şi traficate.
Acestui argument, în literatura juridică i s-a adus obiecţii în sensul că, deşi
nu limitează expres sfera acţiunilor de folosire şi traficare la anumite categorii de
bunuri, o asemenea limitare rezultă, implicit din natura bunurilor consumptibile
care, prin folosire, îşi pierd substanţa şi nu pot fi restituite; or, restituirea aceluiaşi
bun, în identitatea sa fizică, este de esenţa folosirii. Bunurile consumptibile pot fi,
4
Vasile DOBRINOIU, Norel NEAGU, Drept Penal , Partea Specială,Teorie și practică judiciară,Editura Universul
Juridic, București 2012, p. 249

4
cel mult, înlocuite, dar aceasta este o acţiune posterioară însuşirii, a cărei expresie
evidentă este consumarea.
Existenţa infracţiunii nu este afectată de împrejurarea că, prin folosirea
bunului, nu s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani; atâta vreme cât bunul a fost
scos temporal din sfera patrimonială în care se găsea, s-a creat o stare de pericol
pentru acel patrimoniu, existând posi-bilitatea ca bunul să fie pierdut sau însuşit.
Legat de această problemă, în literatura de specialitate s-a exprimat opinia,
pe care o îmbrăţisăm, potrivit căreia, delapidarea, nefiind o infracţiune de pericol,
ci o infracţiune îndreptată împotriva patrimoniului, ca şi celelalte infracţiuni
patrimoniale, nu este de conceput fără producerea unei pagube.
3.TRAFICAREA ca modalitate de realizare a infracţiunii de delapidare ,este
tot o formă de sustragere şi constă ,pe de o parte,în scoaterea bunului din sfera
patrimoniului persoanei juridice şi apoi,din actul de speculare,în vederea obţinerii
unui profit.
Ca şi în cazul primelor modalităţi normative de săvârşire a delapidării,în
cazul traficării,bunul este scos din patrimoniul unităţii şi trecut în stăpânirea
făptuitorului.În cazul traficării,bunul este supus temporar unor operaţii
speculative,făptuitorul urmărind realizarea şi însuşirea profitului sau câştigului,iar
în cazul folosirii - care este tot o luare temporară a bunului din unitatea
patrimonială - se urmăreşte satisfacerea unei nevoi personale.5
În practica judiciară s-a decis că există delapidare prin traficare în cazul în
care magazionerul împrumută un bun din gestiune în schimbul unei sume de
bani,ori în cazul unui gestionar,de exemplu al unui bufet care scoate temporar
sume de bani din gestiune pentru a cumpăra din comerţ băuturi alcoolice şi le
vinde în unitate la un preţ de desfacere în unităţile de alimentaţie publică.6
În caz de delapidare prin folosire sau traficare,paguba constă în uzura
bunului pe timpul cât a fost scos din gestiune,sau dacă obiectul material este o
sumă de bani,în echivalentul dobânzii legale pe durata folosirii sumei.
De asemenea în practica judiciară s-a considerat "traficare " - de exemplu -
darea de mărfuri pe credit de către gestionarul vânzător,dacă de pe urma acelui
credit,făptuitorul a urmărit să obţină un profit personal
Sunt situaţii când traficarea nu poate fi delimitată corect de însuşi-re. De
pildă,în practică s-a considerat delapidare prin traficare şi nu prin însuşire,fapta
5
V. DOBRINOIU, op.cit., p. 326
6
Idem

5
magazionerului de a fi vândut plusurile de mărfuri aflate în gestiune şi de a-şi fi
însuşit contravaloarea lor.
b).Urmarea imediată
Acţiunea de sustragere a unui bun aparţinând unităţii patrimoniale publice
sau private,indiferent de modalitatea de realizare,însuşire, folosire sau
traficare,produce ca urmare imediată,scoaterea bunului din sfera patrimonială în
care se găsea şi lipsirea unităţii publice sau private de bunul sustras.Unitatea
patrimonială este lipsită,datorită sustragerii de posibilitatea de a avea şi de a folosi
bunul sustras,ceea ce înseamnă şi producerea unei eventuale pagube unităţii
respective,în afară de valoarea bunului sustras prin însuşire.30
Termenul "sferă patrimonială" folosit mai sus,nu trebuie înţeles în sensul
că s-ar referi la avutul unei unităţi publice sau private.
De aceea există delapidare chiar atunci când,ca urmare a însuşirii, bunul a
rămas în patrimoniul aceleiaşi unităti publice sau private, dar a trecut de sub
puterea de dispoziţie a unei unităţi patrimoniale în puterea de dispoziţie a alteia.31
Nu ne-am afla în această ipoteză dacă produsele ce constituie obiectul
transferului nu au ieşit din patrimoniul întreprinderii,ci doar au fost trecute din
secţia de producţie la depozit; operaţia de transfer ce s-a efectuat, în acest
caz,corespunde fluxului normal al producţiei şi desfacerii care cere ca produsele
realizate în secţia de producţie să fie preluate de depozit. Dacă această operaţie s-ar
realiza numai faptic, fără să se întocmească,concomitent şi actele de transfer -
pentru a se acoperi o lipsă existentă la depozit - fapta ar prezenta elementele
infracţiunii de favorizare a infractorului.7
Legătura de cauzalitate
Pentru înţelegerea laturei obiective a infracţiunii de delapidare este necesar
să existe o legătură de cauzalitate între acţiunea de însuşire, folosire sau traficare şi
urmarea imediată, deposedarea unităţii publice sau private de acel bun.
Cu alte cuvinte, urmarea imediată trebuie să aibă drept cauză săvârşirea
infracţiunii de sustragere. Dacă deposedarea nu se datorează unei acţiuni de
sustragere, ci altei cauze (pierderea bunului, furtul sau distrugerea lui), nu poate fi
vorba de legătură de cauzalitate şi nici de infracţiunea de delapidare.
Legătura de cauzalitate nu poate fi pusă în discuţie până ce nu se face
dovada că s-a săvârşit o sustragere de către gestionarul sau administratorul
7
M. Udroiu., op.cit., p. 291

6
bunurilor. Simpla presupunere că lipsa unui bun s-ar datora unei sustrageri nu
constituie o dovadă a legăturii de cauzalitate între pretinsa sustragere şi acea lipsă.
Aşa cu am arătat, simpla lipsă a unor bunuri sau valori din gestiune,
neconstituind prin ea însăşi o dovadă a vreunei sustrageri frauduloase (definitive
sau temporare) nu poate fi considerată nici ca element indispensabil raportului de
cauzalitate al delapidării.
Pentru existenţa legăturii de cauzalitate este imperios necesar să se facă o
verificare în fapt; simpla verificare scriptică nu dovedeşte că realitatea este aceeaşi.
Urmare imediată (rezultatul) constă în cazul infracţiunii de delapidare,
indiferent de modalitatea de omitere,în diminuarea patrimo-niului subiectului pasiv
în urma acţiunii ilicite a făptuitorului (pricinuirea unei pagube). Este necesar ca
paguba să fie materială (nu morală).8
Întinderea pagubei este determinată de modalitatea de săvârşire
(însuşire,folosire,traficare) aceasta va influenţa şi încadrarea juridică a delapidării
în simplă sau agravată, pe lângă faptul că ar putea influenţa şi
Urmarea, pricinuirea unei pagube patrimoniului, trebuie să fie o consecinţă
directă (nemijlocită) a acţiunii sau infracţiuni făptuitorului.
De cele mai multe ori raportul de cauzalitate rezultă din însăşi
materialilitatea faptei, dacă trebuie dovedit, sarcina dovedirii existenţei acestuia
revine organelor judiciare.

Bibiliografie

8
A. Boroi, op.cit., p.462

7
 Alexandru Boroi, Drept Penal , Partea Specială, Ediția 2, Editura C.H
Beck, București 2014

 Mihail Udroiu, Drept penal. Parte generală. Partea specială, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2013
 Vasile DOBRINOIU, Norel NEAGU, Drept Penal , Partea Specială,Teorie
și practică judiciară,Editura Universul Juridic, București 2012
 Vasile DOBRINOIU, Norel NEAGU, Drept Penal , Partea Specială,Teorie și
practică judiciară,Editura Universul Juridic, București 2012