Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
De această teorie s-au legat multe din speranţele savanţilor şi epistemologilor contemporani.
Max Black relatează, de exemplu, că a auzit un om de ştiinţă englez care spunea: ”Să nu uitaţi
că ştiinţa poate face orice pentru voi, de la a vă alege un cal la curse până la a vă alege o
nevastă!” Afirmaţia l-a făcut să-şi amintească faptul că Anglia este paradisul pentru cai şi
infernul pentru femei. 1
3 . Dar, această teorie avea presupoziţii care conduceau la o concepţie mecanicistă despre om. Cf.
Harsanyi, op.cit., p.273.
471. Harsanyi spune cu privire la acest model al raţionalităţii, că este foarte important pentru etică.
Acest model, pe care Harsanyi îl numeşte al raportului dintre preferinţe şi oportunităţi, este
mai larg, incluzând atât modelul raţionalităţii de tip mijloace-scop, cât şi pe cel al raţionalităţii de
tip comportament-care-corespunde-unui-criteriu.
Identificarea raţionalităţii cu adoptarea unui comportament ”maximizator” îşi trage o mare
parte din importanţa ei metodologică din axiomatica utilităţii evaluate propusă în a doua ediţie a
Teoriei jocurilor a lui John von Neumann şi Oskar Morgenstern. Concepţia lor era pur
matematică. Ei demonstrau că, dacă alegerile unui agent sunt făcute după anumite reguli
(”axiome”), este posibil să se deriveze utilităţile (sau oportunităţile) – numere reale care
reprezintă valori personale – astfel încât o alternativă cu consecinţe probabilistice este preferată
alteia dacă şi numai dacă utilitatea ei evaluată este mai mare decât cea a celeilalte alternative.
Utilităţile sunt entităţi pur matematice şi existenţa lor este definită de axiome – exact la fel cum
dreptele pe care le studiem în geometria euclidiană sunt entităţi matematice definite în termeni de
axiome ale acestui sistem. Utilităţile sunt identificate cu « valorile personale » ale decidentului.
Raţionalitatea este definită, în acest caz, ca fiind acordul dintre alegerile decidentului cu datele
sistemului: un decident raţional va fi, deci, cel care va prefera alternativa X alternativei Y de
fiecare dată când utilitatea evaluată a lui X va fi mai mare decât utilitatea evaluată a lui Y.
Această contribuţie majoră a fost ulterior reformulată sau revizuită, cu nuanţe importante, de
către mai mulţi filosofi, matematicieni şi economişti : Marschak, Hernstein şi Milnor, Suppes,
Noiret, Davidson, Winet şi Aumann. Teoria normativă a deciziei derivă, deci, din teoria
economică a jocurilor5. Principiul de bază al acestei teorii este supoziţia că oamenii aleg de o
asemenea manieră încât să maximizeze cât mai mult utilitatea aşteptată - altfel spus, ca să
maximizeze beneficiile şi să minimizeze costurile. Din aceste două motive 6, cred, teoria a fost
foarte favorabil primită de către oamenii de ştiinţă.
În domeniul economic al teoriei alegerii s-a ajuns la două definiţii ale raţionalităţii: una
mai largă, cealaltă mai strictă .
1. Definiţia largă se referă la paradigmă mai curând decât la o anumită teorie. Subiecţii
decidenţi acţionează în mod raţional atunci şi numai atunci când comportamentul poate fi
interpretat ca fiind conform cu paradigma « alegerii raţionale ». Această paradigmă presupune că
5 .Această teorie a fost prezentată de J. von Neumann şi O. Morgenstern, Theory of Games and
Economic Behavior, Princeton U.P., 1947.
6. Pe de o parte, exactitatea matematicii, pe de alta importanţa alegerii: Simone Weil spune că «libertatea
(umană), dacă luăm cuvântul în sensul lui concret, consistă în capacitatea de a alege».
subiecţii decidenţi individuali au o funcţie de utilitate ale cărei argumente sunt definite ca fiind
utilizările alternative ale resurselor cu care sunt înzestraţi subiecţii. Mărimile acestor resurse sunt
interpretate ca fiind constrângătoare asupra alegerilor posibile valabile pentru subiectul decident,
astfel încât comportamentul raţional constă în determinarea ansamblului de resurse
corespunzătoare fiecărei din utilizările posibile ca fiind soluţia unei probleme de maximizare.
2. Definiţie strictă a raţionalităţii (sau definiţia maximizării utilităţii evaluate), enunţată pentru
prima dată de Neumann şi Morgenstern7 depinde de puternice supoziţii de natură psihologică.
Herbert Simon spune, în legătură cu tratamentul afectat de economia neoclasică raţionalităţii,
că are următoarele caracteristici :
1. ea nu spune nimic despre conţinutul scopurilor şi al valorilor;
2. ea postulează o consistenţă globală a comportamentului;
3. ea postulează ”o singură lume” - adică faptul că un comportament este în mod obiectiv
raţional în relaţie cu mediul său.
obiectivistă despre probabilitate nu le permite, aceasta vizând mai curând un agent ideal.
10 . Citat de P. Suppes, op.cit., p.46.
A p( A ⊗B)
Teorema lui Bayes : p( )=
D pB
Cum se aplică această formulă? De exemplu 11, să presupunem cazul unui medic care are o
pacientă în jur de 30 de ani care este bănuită de cancer la sân. După ce a examinat-o, medicul
crede că o femeie cu trecutul ei medical poate avea o probabilitate du cancer de 0,5 – adică 1 din
20 femei.
Fig.1
O diagramă de arbore de probabilităţi pentru exemplul mamografiei.
Pozitivă (0.95x 0.20 = 0.19)
0.20
0.80
0.05 Pozitivă (0.05x 0.80 = 0.04)
cancer
Medicul îi recomandă să facă o mamografie, pentru că ştie că pentru femeile din grupul ei,
mamografia va indica cancerul cu o probabilitate de 80%. Pentru femeile care nu au cancer,
mamografia va indica, în mod fals, cancerul într-o proporţie de 20%.
Deci, avem mai multe posibilităţi:
Fără cancer şi mamogramă pozitivă 95 x 0,20 = 19
Fără cancer şi mamogramă negativă 95 x 0,80 = 76
Cancer şi mamografie pozitivă 5 x 0,80 = 4
Cancer şi mamografie negativă 5 x 0,20 = 1
Să presupunem că mamografia este pozitivă. Atunci, femeia va aparţine unuia dintre cele
două grupuri:
Fără cancer şi mamografie pozitivă sau
Cancer şi mamografie pozitivă.
11. Exemplul a fost utilizat pentru prima oară de D.M. Eddy, Probabilistic reasoning in clinical
medicine : Problems and Opportunities. In D.Kahenman, P.Slovic şi A. Tversky (eds.), Judgment under
uncertainty : Heuristics and biases, Cambridge University Press, 1982. p.249-267
Noi putem combina cele două grupuri, obţinând unul singur, cu 23 membre, dintre care 19
sănătoase şi 4 bolnave. Pentru acest grup, probabilitatea ca pacienta lui să aibe cancer este 4/23
sau, 0,17.
Deci, în formula noastră avem
p(A şi B) = 0,04
p(B) = 0,23 şi
p(A|B) = 0,17
Un alt mijloc de a descrie asemenea situaţii este de a construi un arbore decizional (vezi
fig.1). În acest tip de diagramă, numărul fiecărei ramuri a arborelui este probabilitatea calculată
pentru această ramură, dat fiind faptul că este destul de avansat în raport cu « rădăcina » ramurii
respective. Pentru a calcula probabilitatea de a ajunge la capătul ramurii respective, spre dreapta,
trebuie să se înmulţească toate probabilităţile care sunt întâlnite de-a lungul ramurii. Avantajul
acestui tip de diagramă este că ajută la a gândi toate posibilităţile.
Deci, teoria presupune faptul că decidentul are o funcţie de utilitate bine definită şi că poate
atribui un număr cardinal ca fiind măsura posibilităţii fiecărui scenariu pentru viitor. Apoi, ea
presupune că decidentul este confruntat cu un ansamblu bine definit de alternative de alegeri.
Aceste preferinţe nu au nevoie să fie alese în acelaşi timp, dar ele pot presupune secvenţe de
alegeri sau strategii în care fiecare sub-alegere va fi făcută numai la un moment dat utilizând
informaţia valabilă la acel moment dat. Mai mult, ea presupune că decidentul poate atribui o
probabilitate asociată distribuţiei consistentă pentru toate mulţimile viitoare de evenimente. În
fine, ea asumă că decidentul va (sau va putea) alege alternativa, sau strategia, care va maximiza
valoarea evaluată, în termenii funcţiei sale de utilitate, a unui ansamblu de evenimente ce decurg
dintr-o strategie. Fiecărei strategii îi este asociată o probabilitate de distribuţie a viitoarelor
scenarii, care poate fi utilizată pentru măsurarea utilităţilor acestor scenarii.
Deci, noi avem posibilitatea de a defini bayesianismul în modul următor 12: el constă în a
crede că probabilitatea poate fi interpretată subiectiv ca grad de credinţă raţională, şi ca mod
raţional de a amenda o structură de credinţă pentru a ţine cont de elementele de informaţie noi,
fiind descrisă de formula probabilităţilor condiţionale. Ea dă punctului de vedere bayesian o altă
caracterizare, pe care o consideră la fel de bună ca prima, în trei puncte :
1. decizia raţională şi preferinţa raţională rezultă din estimarea utilităţii subiective;
Acţiune Stare
(Ou) Bun (Ou) Stricat
Să-l spargi în O omletă cu şase Nici o omletă şi cinci
farfuria în care sunt şi ouă ouă bune compromise.
celelalte cinci ouă
Să-l spargi într-o altă O omletă cu şase O omletă cu cinci ouă şi
farfurie ouă şi încă o încă o farfurie de spălat
farfurie de spălat.
Să-l arunci la gunoi O omletă cu cinci O omletă cu cinci ouă
ouă şi un ou bun
aruncat la gunoi
Când agentul este sigur de rezultatele acţiunii sale prin raport cu stările posibile ale lumii, atunci
o ordonare ordinală este adecvată. Fiind dată certitudinea, decidentul nu are nevoie să invoce
ordonarea obişnuită a rezultatelor bazată pe preferinţele sale personale; el trebuie numai să
aleagă acţiunea care are cea mai mare utilitate în clasamentul său. Dar, problemele apar atunci
când decidentul nu are o astfel de certitudine despre rezultate.
19 . On What We Know We Don’t Know. Explanation, Theory, Linguistics, and How Questions Shape
Them, Chicago, The University of Chicago Press, 1997.
20 . Expresia este cea utilizată de autor.
21 . op.cit., p.129. . Într-o notă de subsol, autorul spune că ”a cunoaşte” este prea tare, că mai adecvat ar
fi ”a crede” sau ”a crede pe baze justificate”, vezi p. 151.
O persoană P este un ignorant raţional în momentul t prin raport cu un ansamblu finit de
chestiuni Q dacă şi numai dacă, în momentul t, Q este un sub-ansamblu accesibil al ignoranţei
lui P, şi P are o strategie raţională de selecţionare a chestiunii următoare din Q care trebuie
eliminată din ignoranţa lui P.
Această viziune despre ignoranţa raţională are câteva supoziţii pe care trebuie să le
prezentăm :
a. ignorantul raţional trebuie să fie capabil să-şi reprezinte chestiunile, adică să fie capabil să
formuleze şi să înţeleagă enunţurile interogative dintr-un anumit limbaj sau ceea ce autorul
numeşte “condiţiile de reprezentare”. Dacă agentul nu este capabil să-şi reprezinte întrebarea, să
o formuleze, este puţin probabil că va fi capabil să-i găsească în mod raţional răspunsul.
b. el trebuie să fie capabil să cunoască22 faptul că anumite chestiuni reprezintă itemi originari de
ignoranţă, adică faptul că trebuie să ştie sau să aibă motive temeinice să creadă că trebuie să
cunoască răspunsul acestor chestiuni, sau ceea ce autorul numeşte “condiţiile adecvării”. Dacă
agentul nu este capabil să-şi reprezinte faptul că este vorba despre o ignoranţă din partea lui, este
improbabil că el va căuta un răspuns. Dacă el nu crede că este vorba de o chestiune la care el nu
poate răspunde pentru că nu ştie răspunsul, atunci el nu are nici un motiv să-l caute, fie pentru că
crede că-l are deja, fie pentru că crede că este vorba de o chestiune fără răspuns.
c. ignorantul raţional trebuie să cunoască despre anumite chestiuni din Q faptul că el nu le poate
cunoaşte răspunsurile sau ceea ce autorul numeşte “condiţiile de conştienţă” (awareness).
Agentul trebuie să ştie că există chestiuni pentru care el nu are raţiuni suficiente să accepte vreun
răspuns, oricare ar fi acesta23.
d. odată ce sub-ansamblul de chestiuni accesibile poate avea o mărime impresionantă,
ignorantul raţional nu poate încerca să răspundă la toate acestea şi el trebuie să aleagă. Dacă
alegerile sale trebuie să fie raţionale, atunci el trebuie să caute să maximizeze valorile şi să
minimizeze costurile sau ceea ce autorul numeşte “condiţiile de valoare”.24
22
23 . op.cit., p.152.
24 . Bromberger clasifică valorile în 4 categorii : (i) valoare peirceană : valoarea unei chestiuni date de
valoarea intelectuală evaluată a răspunsului său ; (ii) valoarea jamesiană : valoarea pe care chestiunea o
primeşte de la beneficiile materiale estimate pentru răspunsul ei ; (iii) valoarea collingwoodiană :
valoarea pe care chestiunea o primeşte de la estimarea că răspunsul ei va produce noi chestiuni cu valori
estimate ; (iv) valoarea macheiană : valoarea pe care o primeşte chestiunea de la estimarea că răspunsul
va implica alte răspunsuri la alte chestiuni cu valori estimate.
Toate aceste valori sunt relativizate la preferinţele şi la cunoaşterea fundamentală a
ignorantului raţional în momentul în care el trebuie să-şi facă alegerile.
Ceea ce este important în acest model este faptul că ceea ce defineşte ignorantul ca fiind
raţional este modul în care el se raportează la propria ignoranţă, adică la chestiunile la care nu
ştie să răspundă : el trebuie să aleagă chestiunile care reprezintă, pentru el, conţinutul ignoranţei
sale. Astfel, în ultimă instanţă, ceea ce face dintr-un ignorant o fiinţă raţională este modul în care
îşi alege conţinutul de ignoranţă. Dacă încercăm să gândim modelul lui Bromberger în cadrul
alegerii în condiţii de incertitudine, avem situaţia următoare : agentul trebuie să ia o decizie, de
exemplu dacă el trebuie sau nu să-şi ia umbrela la plecarea de-acasă. El nu ştie, în acest moment
destule lucruri : el nu ştie rezultatul unui meci de fotbal, numele ultimului alpinist care a încercat
să escaladeze Everestul, care va fi timpul probabil pentru orele următoare etc. ; dintre toate
aceste lucruri, ultimul pare să aibă importanţă, acum, pentru lui ; este o întrebare la care el poate
da un răspuns ? dacă da, atunci ce cale trebuie el să aleagă pentru ca să ajungă la răspunsul cel
mai valoros şi cel mai puţin costisitor pentru el ? Aici, el trebuie să utilizeze teoria deciziei
pentru a decide în mod raţional care este modalitatea cea mai raţională pentru el ca să elimine
ignoranţa privind datele necesare unui alt proces raţional de decizie. Situaţie care pare a fi
paradoxală, să utilizezi teoria deciziei pentru a solutiona dificultăţile pe care le întâlneşte teorie
însăşi în aplicarea ei. Dar, se poate răspunde că, chiar dacă pare să fie paradoxală, situaţia nu
este astfel, odată ce nimic nu interzice tratarea celor două aplicări ale teoriei ca având un scop
diferit (una vizează o decizie referitoare la umbrelă, cealaltă se referă la timpul probabil pentru
orele următoare) şi utilizează mijloace diferite (prima utilizează un alt proces de decizie ca fiind
un mijloc de reducere a incertitudinii care-i blochează decizia : dacă pronosticul meteo pentru
orele următoare are o probabilitate rezonabilă, atunci eu pot depăşi incertitudinea iniţială şi pot
lua o decizie cu un anumit risc). Deci, modelul lui Bromberg ne permite să reducem
incertitudinea iniţială la risc.
(1) o teorie de utilităţii, care este teoria comportamentului raţional individual în condiţii de
certitudine, de risc, şi de incertitudine. Rezultatul principal al acesteia este faptul că,
comportamentul raţional este definit ca fiind maximizarea utilităţii evaluate.
(2) Teoria jocurilor, care este teoria comportamentului raţional pentru doi sau mai mulţi
indivizi raţionali care interacţionează, fiecare fiind determinat să-şi maximizeze propriile
interese, fie că sunt sau nu egoiste, în acord cu propria funcţie de utilitate.
(3) O etică, care este teoria judecăţilor raţionale cu valoare morală, adică judecăţile raţionale de
preferinţă bazate pe criterii imparţiale şi impersonale. Judecăţile morale raţionale presupun
maximizarea nivelului utilităţii medii a tuturor indivizilor care compun societatea.
Se poate vedea acum că ceea ce este numit teoria deciziei raţionale este ceva destul de
complex. Această complexitate este sporită de faptul că, în cursul istoriei sale, teoria şi-a
schimbat ea însăşi scopurile, astfel încât au apărut mai multe dezvoltări alternative, în funcţie de
scopul urmărit de teorie . Astfel, avem trei abordări distincte, în cadrul aceleiaşi teorii :
1. O abordare descriptivă, care caută să descrie într-un mod mai exact maniera în care agenţii reali
îşi iau deciziile. Acest tip de abordare se confruntă cu necesitatea de a dezvolta o teorie despre
eroare pentru a acomoda datele empirice cu teoria deciziei;
2. O abordare normativă, care caută să construiască modele mai complicate ale deciziei, îndeosebi
pentru a justifica schimbările din timpul procesului de decizie (schimbarea de informaţie, de
preferinţă, de mijloc etc.)
3. O abordare prescriptivă, care vrea să dezvolte tehnici eficace pentru învăţarea unor maniere
decizionale ale teoriei îndeosebi pentru cei care este foarte important să ia decizii rapide şi
corecte, de exemplu, medicii. Interesul acesteia este de a găsi inconsistenţele cele mai frecvente
din judecata obişnuită a agenţilor şi de a-i învăţa maniera în care pot fi evitate asemenea
inconsistenţe. Această abordare este cea mai recentă şi destul de importantă pentru că raţiunea ei
de a fi este tocmai diferenţa dintre ceea ce indică teoria şi ceea ce face efectiv agentul. 26
Situaţia este exprimată foarte bine de Isaac Levi 28 : ”un decident care ocupă o poziţie
ideală…trebuie să facă în mod raţional o opţiune care este cea mai preferabilă pentru el.”29
Jeffrey a încercat să răspundă la această obiecţie care vede în teoria bayesiană mariajul
33
34 . care este definit ca fiind ”un mod particular de schimbare a probabilităţilor anterioare ”, op.cit., 202.
35. Jeffrey prezintă toate sensurile cuvântului: « urgent », « convingător », « constrângător »,
« puternic », « irezistibil » etc.
35
36 Jeffrey, op.cit, p.203.
Deci, probabilismul radical al lui Jeffrey se opune tendinţelor care au văzut în teoria deciziei
ceva foarte apropiat de gândirea logică şi argumentativă şi care au furnizat modele de a gândi în
mod corect şi de a lua decizii bune. El vrea să apropie teoria deciziei cât mai mult posibil de
realitatea deciziei. În tentativa lui de apropiere de procesul real de decizie, se poate remarca, în
primul rând, faptul că Jeffrey renunţă la aspectul raţional al bayesianismului. Aceasta înseamnă
două lucruri: că el încearcă, pe de o parte, să construiască o teorie a deciziei care să fie complet
descriptivă, adică fără nici o normativitate şi, pe de altă parte, să elimine orice tentativă de
reducere sau de eliminare a incertitudinii iniţiale. Această renunţare la raţionalitate 37 vrea,
probabil să dea dreptate cercetărilor care au ajuns la concluzia irationalităţii agenţilor pe baza
faptului că ei nu respectă axiomele teoriei raţionale a deciziei. Dar, Jeffrey pare să fie indiferent
în privinţa problemei raţionalităţii deciziei. El este mai interesat de conformitatea teoriei cu
realitatea deciziei. Aceasta explică de ce el subliniază, de fiecare dată, aspectele implicite, tacite
ale procesului, faptulul că teoria lui furnizează o viziune mai intuitivă despre decizia umană
decât teoria clasică.
Viziunea lui despre învăţarea tehnicilor de calcul este marcată de această grijă pentru ceea ce
ţine de intuiţie. Probabilismul radical crede că noi putem păstra proiectul de învăţare a tehnicilor
de calcul al probabilităţilor, dar el susţine că programele de antrenament (training) trebuie să fie
create pe baza unor factori de experienţă (pe care Jeffrey îi numeşte capta pentru a-i distinge de
data – datele teoriei clasice) recoltaţi din experienţa experţilor. Teoria prescriptivă nu mai are
drept scop eliminarea diferenţelor care există între teoria normativă şi cea descriptivă, ci de a
elimina diferenţele care există între decizia expertului şi cea a novicelui, diferenţe care nu mai
sunt la nivelul tehnicilor, ci la nivelul acelor capta, al factorilor prezenţi în experienţa noastră
care sunt utilizaţi în procesul de decizie.38
Încercarea lui de a elimina orice normativitate şi orice presupoziţie este evidentă în
demersul care priveşte rolul pe care trebuie să-l joace calculul probabilităţilor în decizia
obişnuită: el spune că «rolul propriu omului de ştiinţă nu este de a asigura agenţilor raţionali
probabilităţi pentru ipotezele pe care ei trebuie, pe această bază, să le accepte sau să le respingă».
Dacă oamenii de ştiinţă trebuie să maximizeze binele, atunci ei trebuie să se abţină de la a
accepta sau a respinge ipotezele. Cineva nu poate, acceptând sau respingând ipoteza privitoare la
37 . El utilizează numele ”raţional” numai pentru a desemna alternativa concurentă pentru bayesianismul
său, nu şi pentru teoria sa.
38 . Această viziune prezintă anumite trăsături comune cu cea împărtăşită de Brunswik sau Hammond.
vaccinul contra poliomelitei, de exemplu, să dea dreptate atât problemei medicului care încearcă
să decidă dacă trebuie să-l inoculeze unui copil şi celei a veterinarului, care are o problemă
similară cu o maimuţă. Pentru a accepta sau a respinge această ipoteză definitiv, aceasta
înseamnă să se introducă un conflict inutil între interesele medicului şi cele ale veterinarului.
Conflictul poate fi soluţionat fie dacă omul de ştiinţă le asigură celor doi o singură probabilitate
privitoare la ipoteză (plecând de la care ei iau decizii bazate pe utilităţile particulare ale
problemelor lor), fie el se ocupă de elaborarea unei decizii separate pentru acceptabilitatea
ipotezei în fiecare caz. Există trei motive pentru a accepta o astfel de viziune : (i) ea presupune o
teorie satisfăcătoare despre probabilitate în sensul gradului de confirmare pentru ipotezele
privind o evidenţă dată ; (ii) chiar dacă o astfel de teorie ar fi disponibilă ar exista dificultăţi
practice enorme în utilizarea ei ; (iii) o astfel de abordare nu prezintă nici o asemănare cu modul
nostru obişnuit de a concepe ştiinţa. Cărţile de electrodinamică, adaugă Jeffrey, se mărginesc la a
prezenta ecuaţiile lui Maxwell ca fiind legi; ele nu le adaugă şi un grad de confirmare.39
Pentru Jeffrey, teoria bayesiană a deciziei este mai curând un fel de carte de reguli pentru
şah care ne spune cum să câştigăm o partidă. Ceea ce rămâne, după el, în afara teoriei este
problema căilor şi a mijloacelor pentru a realiza asta. 40
Se pare că Jeffrey este hotărât să distrugă vechea teorie a deciziei, că este adeptul unui
probabilism radical, care exclude complet certitudinea absolută (valorile 1 şi 0). Dar, această
poziţie nu este întotdeauna susţinută cu aceiaşi putere. Uneori41, el acceptă ideea că pot fi
utilizate probabilităţile extreme şi el crede despre probabilismul lui că este un fel de alternativă la
aceste judecăţi extreme. Probabilismul, spune el, nu trebuie să insiste pe precizia judecăţii în
fiecare caz. O stare de judecată perfect inteligibilă este, de exemplu, cea în care agentul
presupune că ploaia este mai probabilă decât ninsoarea şi mai puţin probabilă decât timpul
frumos, dar el nu le poate atribui valori numerice pentru că nu este cazul (Nu pentru că nu ar
exista numere în mintea lui, ne spune el, maliţios, ci pentru că este prea întuneric acolo, în
mintea lui, pentru ca să le poată vedea).
Legile probabilităţii logice nu sunt desemnate să-i apere pe oameni de la a nu deveni
victimele tentaţiilor doxastice, ele sunt desemnate să ne ajute să explorăm ramificaţiile diverselor
39 . Jeffrey, Probabiliy and th Art of Judgment, Cambridge, Cambridge University Press, 1992, p.26.
40 .op.cit., p.43.
108. vezi op.cit., p.48
41.
noastre stări de credinţă actuale şi potenţiale - ale noastre sau ale altor oameni, acum sau în trecut
sau în viitor. Şi ele sunt înţelese ca asigurând o bază pentru metodologie. Concepţia lui Jeffrey
42
are consecinţe deosebite pentru teoria deciziei, pentru că, odată cu eliminarea normativismului
presupus de acesta, el elimină şi posibilitatea unei decizii raţionale. Scopul lui este de a oferi o
descriere sistematică, “ştiinţifică” a deciziei umane, fără a introduce nici un fel de supoziţie
normativă. Este, însă, posibil aşa ceva? Mai putem vorbi de o teorie a deciziei, mai are aceasta
valoare predictivă şi mai are vreun sens învăţarea metodelor de decizie elaborate de teoria
bayesiană? Pentru a vedea care sunt implicaţiile acestei modificări, va trebui să examinăm mai
atent supoziţiile filosofice ale acestei teorii.
Raţionalitatea şi comportament real. Statutul erorilor.
Modelul clasic al raţionalităţii exclude practic posibilitatea unui
comportament care să fie, în acelaşi timp raţional şi eronat. De aici, rezultă paradoxul
următor: pe de o parte, fiinţele umane sunt foarte inteligente şi pe de altă parte în mod
cronic influenţate în raţionamentele şi judecăţile lor.
Ca să înţelegem ce se întâmplă în aceste cazuri, să ne imaginăm problema
următoare:
Linda are 31 ani, necăsătorită, sinceră şi foarte inteligentă. Ea şi-a făcut
studiile în filosofie. Ca studentă, ea a fost foarte implicată în mişcările legate de
discriminare şi de justiţie socială şi a participat la demonstraţii antinucleare. Care
dintre aceste două alternative este cea mai probabilă ?
(a) Linda este casieră la bancă;
(b) Linda este casieră la bancă şi militantă în mişcarea feministă.
Care va fi alternativa pe care o alegeţi ? Cel mai probabil este că veţi opta
pentru (b), ca majoritatea subiecţilor care au participat la experiment.
Experimentatorul vă explică că (b) este o conjuncţie de două evenimente, îndeosebi,
că Linda este casieră şi că ea activează în mişcarea feministă, în vreme ce (a) este
una din componentele conjuncţiei. Pentru că probabilitatea ca o conjuncţie de două
evenimente nu poate fi mai mare decât cea a uneia din componentele ei, răspunsul
corect este (a) şi nu (b), spune experimentatorul. De aceea, judecata aceasta este
înregistrată ca o eroare de raţionament, cunoscută sub numele de eroarea conjuncţiei.
42 ..id., p.90.
Acum, experimentatorul vă explică că aceste erori de raţionament sunt ca iluziile
vizuale: odată descoperite, ele pot fi indicate, dar această cunoaştere nu este
necesarmente utilă. Oamenii văd în continuare aceiaşi iluzie, sau continuă să
raţioneze în acelaşi fel, în ciuda faptului că o ştiu. De aceea, prin analogie cu iluziile
vizuale, erorile permanente de raţionament ca iluzia conjuncţiei, vor fi numite iluzii
cognitive .
Iluziile cognitive par să fie “durabile, sistematice şi greu de eliminat” . Ele au
fost văzute ca fiind consecinţe deschise ale legilor raţionamentului uman; oamenii nu
posedă algoritmi mentali apropriaţi. Paleontologul Stephen J. Gould spune direct,
referindu-se la “problema Linda”: “De ce trebuie să facem, în mod constant, această
eroare logică ? Tversky şi Kahneman susţin, în mod corect, cred, că spiritul nostru nu
este construit pentru ca să lucreze după regulile probabilităţii”.
De aceea, deoarece conduc la concluzia că oamenii sunt iraţionali, cercetările
asupra erorilor comise prin influenţare (bias) au fost criticate, invocându-se
următoarele motive:
1. Autorii citează în mod selectiv evidenţa influenţei şi ignoră studiile care raportează
raţionamente corecte.
2. Erorile sunt judecate relativ la un sistem normativ arbitrar ca logica standard sau
teoria probabilităţilor, în timp ce subiecţii pot utiliza un sistem alternativ .
3. Raţionalitatea este mărginită de constrângerile cognitive computaţionale. Sistemele
normative referenţiale (ca logica şi teoria probabilităţilor) sunt irelevante pentru că
este computaţional imposibil pentru o fiinţă omenească să aplice aceste principii la
problemele complexe ale lumii reale .
4. Experimentele psihologice sunt arbitrare şi nereprezentative pentru lumea reală.
Ele produc “iluzii cognitive” similare cu iluziile vizuale .
5. Experimentele psihologice care induc erori sunt desemnate ca informând asupra
proceselor cognitive implicate, dar ele nu suportă extrapolări privind performanţa în
lumea reală.
6. Erorile aparente de raţionament reflectă reprezentarea personalizată de către
subiecţi a informaţiei problemei.
7. Există o relaţie circulară între logică şi comprehensiune, şi singura poziţie non-
contradictorie posibilă este de a asuma raţionamentul logic.
Conceptul cognitiv de raţionalitate.
Cercetările cognitive asupra raţionalităţii cuprind două câmpuri majore:
domeniul decizional) şi cel al judecăţii; studiul raţionamentului deductiv şi inductiv.
Două concepţii diferite apar din aceste două câmpuri: prima, raţionalitatea 1 este cea a
scopurilor, în timp ce cea de-a doua este raţionalitatea procesului.
Raţionalitatea în comportamentul decizional.
Teoria normativă a deciziei derivă din teoria economică a jocurilor . Principiul
de bază al acestei teorii este supoziţia că oamenii aleg în aşa fel încât să-şi
maximizeze utilitatea aşteptată - altfel spus, să-şi maximizeze beneficiile sau să-şi
minimizeze costurile. Noţiunea de maximizare a utilităţii este, evident, un caz de
raţionalitate1.
Principiul de maximizare a utilităţii subiective aşteptate. Teoria
comportamentului decizional are un câmp de aplicaţie cunoscut sub numele de
analiză decizională . Într-o analiză decizională, un consilier ajută factorii de decizie
să-şi structureze problema, ceea ce implică dezvoltarea unor arbori decizionali şi
asocierea rezultatelor proiectate cu probabilităţi şi utilităţi, pentru ca decizia să fie
luată în acord cu principiul USA.
Teoria comportamentului decizional are implicaţii asupra conceperii raţionalităţii 2 :
de exemplu, cineva care intră într-un restaurant şi cere un meniu. Ce determină
alegerea ? Un teoretician al învăţării poate afirma că el va generaliza experienţa lui
din alte restaurante cu meniuri asemănătoare şi că va alege ceva care i-a făcut altădată
plăcere şi va evita tot ceea îi displace. Pentru acesta, se pare că alegerea este
determinată de experienţa trecută. Teoreticianul deciziei, pe de altă parte, va afirma
că decidentul va calcula care din opţiunile sale este cea mai bună pentru a maximiza
utilitatea şi a alege în acord cu aceasta. Dacă-l întrebaţi cum face acest calcul, atunci,
desigur, va apela la experienţele trecute din restaurante asemănătoare şi la alegereile
pe care le-a făcut atunci.
Cele două teorii prezic aceleaşi alegeri şi ifecare respectă principiul de
raţionalitate1. Dar, abordarea teoreticianului deciziei apare ca fiind mai raţională şi, de
aceea, el ne spune ceva despre natura raţionalităţii. Componentele conceptului
raţionalităţii1 includ gândurile conştiente, liberul arbitru şi logicitatea.
Analizele decizionale au favorizat viziunea bayesiană după care o probabilitate este
un număr care reprezintă gradul de credinţă în posibilitatea ca un eveniment să aibă
loc: „omul a fost apreciat ca fiind un bun statistician intuitiv" . Ultimii 20 de ani au
43
adus dovezi care susţin concepţia după care modul în care se formează probabilităţile
subiective este supus unei varietăţi foarte mare de influenţe.
43 . C.R. Peterson şi L.R. Beach, "Man as an intuitive statistician", Psychological Bulletin, 68: 1967, p. 29.
44 . Rational Choice and the Framing of Decisions,dans D. E. Bell, H. Raiffa şi A. Tversky (eds.), Decision Making.
Descriptive, normative and Prescriptive intercations, Cambridge, Cambridge University Press, 1988, p.167-192.
Teoria prospectivă este o descriere a modului în care oamenii iau decizii cu
privire la pariuri (sau loterii) simple. Ea a pus în evidenţă existenţa a trei diferenţe
sistematice în raport cu teoria maximizării utilităţii estimate:
1. oamenii consideră consecinţele ca fiind creşteri (sau scăderi) ale stării actuale şi
au aversiune faţă de pierderi. Altfel spus, mulţi oameni dovedesc un punct de
rezistenţă în raport cu status quo-ul lor ca punct de referinţă : ei au aversiune faţă
de risc dacă-şi depăşesc status quo-ul şi caută riscul dacă sunt sub status quo.
2. ei nu tratează în mod adecvat numerele mari. De exemplu, 20.000 $ pare, pentru
ei, o sumă foarte apropiată de 25.000 $.
1. ei dau o importanţă prea mare (exprimată în mod probabilist) evenimentelor
improbabile şi subapreciază evenimentele cu o mare probabilitate.
Un alt obiect de studiu pentru teoria prospectivă îl reprezintă modul în care sunt
construite judecăţile agenţilor decidenţi. Contrar ideilor clasice, care prespuneau că
raţionamentul are o natură deductivă, cercetările grupului lui Kahnemann au ajuns la
concluzia că este vorba mai curând de euristici, adică de moduri de gândire foarte
empirice, bazate pe experienţa directă, îndeosebi pe succesul acesteia. Exemplul cel
mai important al unei asemenea euristici este reprezentativitatea. Kahneman şi
Tversky o descriu în maniera următoare: „Prespunînd că C este o categorie şi o este
un obiect oarecare, pentru a judeca probabilitatea ca o să fie un membru al lui C,
oamenii se bazează pe perceperea reprezentativităţii lui o în C. În special, o este
considerat, în mod verosimil, ca aparţinând lui C dacă proprietăţile pregnante ale lui
o sunt prezise de apartenenţa la C şi este considerat ca neaparţinând lui C, dacă
aceleaşi proprietăţi sunt, fie nonprezise, fie contra-prezise de apartenenţa la C.”45
Pentru a înţelege cum funcţionează reprezentativitatea, să luăm un exemplu:
avem categoria PASĂRE şi o ocurenţă vrabie. Cunoaşterea faptului că vrăbiile sunt
păsări prezice multe din proprietăţile lor evidente, de exemplu, faptul că ele zboară.
Alte proprietăţi, de exemplu, mărimea, nu sunt prezise de apartenenţa lor la categorie,
dar ele pot fi la fel de întâmplătoare pentru alte păsări, cum este cazul pinguinilor care
nu pot să zboare. Deci, proprietăţile au o capacitate predictivă diferită în privinţa
apartenenţei la o categorie şi instanţe diferite dau, cu ajutorul categoriei, impresii
45.N. Osherson, Probability Judgment, in E.E.Smith şi D.N.Osherson (eds.), Thinking. An Invitation to Cognitive
Science, volume 3, p.47.
diferite de predictabilitate. De exemplu, proprietăţile vrăbiei par să fie mai previzibile
în raport cu apartenenţa lor la PASĂRE decât proprietăţile pinguinilor.
O altă teorie, numită a regretului, a fost propusă de Bell, Loomes et Sugden , 46
în 1982. După această teorie noi regretăm decizia pe care am luat-o dacă aflăm că
rezultatul ar fi fost mai bun dacă am fi ales altceva. De exemplu, dacă cineva a hotărât
să facă o plimbare fără să-şi ia umbrela, pentru că afară este frumos şi, dacă după o
vreme, vremea se schimbă şi începe să plouă, agentul va regreta că nu şi-a luat
umbrela. Dacă nu plouă, atunci el se va bucura că nu a luat umbrela. Atunci când
luăm decizii, anticipăm aceste sentimente (regret, bucurie) şi le luăm în calcul. După
teoria regretului, noi supraevaluăm aceste sentimente anticipate de regret şi de
bucurie atunci când diferenţa dintre rezultate este mare. În ce priveşte decizia privind
umbrela, diferenţa dintre rezultate apare dacă plouă: în această „stare a lumii” ne
bucurăm mai mult dacă avem umbrelă şi regretăm mai mult dacă nu o avem. Dacă nu
plouă diferenţa dintre rezultate este prea mică (să cari sau nu o umbrelă inutilă) ca să
ţinem cont de sentimente.
R. J. Quinn şi D. E. Bell 47 arată, cu ajutorul unui exemplu, importanţa unui alt
fenomen, cel al decepţiei: A merge la cinema şi descoperă că este spectatorul cu
numărul 1000. Primeşte drept premiu un cec de 100 de $. B merge la un alt
cinematograf şi este spectatorul cu numărul 1.000.000. În această calitate, el poate
trage la sorţi: are 80% şanse să câştige 50.000 $ şi 20% şanse să câştige 100 $. Care
dintre cei doi va fi mai fericit când va primi cecul de 100 $ ? Majoritatea oamenilor
spun că A este cel mai fericit, deoarece B este decepţionat de faptul că nu a câştigat
cei 50.000 $.
46. Regret theory : An alternative theory of choice under uncertainty, Economic Journal, 97, p.805-824.
47. A preliminary test of a reference-point model of risk choice, citat de Jonathan Baron, Thnking and Deciding,
Cambridge University Press, 1988, p. 345.
Succesul cercetărilor grupului condus de Kahneman a atras atenţia psihologilor către
problema limitelor cogniţiei umane; astfel, ei au ajuns să facă descoperiri importante
relative la limitările care afectează memoria. Constrângerile impuse de capacitatea
limitată a memoriei pe termen scurt au fost puse în evidenţă de G.A. Miller 48 şi A.D.
Baddeley49 şi au fost folosite ca explicaţii pentru a justifica anumite influenţe
negative în experimentele consacrate raţionamentului de către J.St.B.T. Evans50 şi
P.N. Johnson-Laird51. O altă limitare, mai puţin studiată, afectează memoria pe
termen lung.
M.Oaksford şi N. Chater52, continuând cercetările colectivului lui D. Kahneman
privind deciziile hazardate, susţin că trebuie asertată existenţa unor limite şi în ce
priveşte raţionamentul deductiv. Ei afirmă că abaterile empiric determinate în raport
cu teoriile normative nu trebuie să pună sub semnul întrebării raţionalitatea umană: în
general, oamenii pot să nu folosească unele dintre aceste strategii normative. Îl putem
condamna pe cineva ca fiind iraţional pentru că nu a folosit o anumită strategie numai
dacă ar fi trebuit s-o utilizeze. „A gândi altfel, înseamnă a-l condamna pentru că nu
respiră în apă, chiar dacă nu are bronhii» 53. Ar fi iraţional, mai curând, să ceri
oamenilor să folosească strategii pe care nu pot utiliza. Autorii sugerează că, cel puţin
în anumite situaţii, strategiile normative sunt inadecvate posibilităţilor agenţilor
decidenţi. Cu alte cuvinte, există situaţii în care decizia raţională nu este, omeneşte
vorbind, posibilă.
P.N. Johnson-Laird şi R.M.J. Byrne54 resping ideea enunţată, între alţii de H.
Brown, privind faptul că regulile sunt garantul raţionalităţii şi susţin că mai curând
conformitatea faţă de reguli, căutarea de contra-exemple furnizează un principiu
universal de raţionalitate. Dar, în ce priveşte căutarea de contra-exemple, se poate
obiecta că ea nu este o cerinţă necesară pentru raţionalitate, din două motive:
58.
"Judgement", în D.N. Osherson şi E.E. Smith (eds),An Invitation to Cognitive Science, tomul 3, MIT Press,
Cambridge, Mass., 1990.
Conflictul dintre teoria normativă a deciziei şi teoria descriptivă psihologică.
În studierea comportamentelor de alegere, cele două discipline diferă în mai multe
puncte:
1. clasa fenomenelor studiate : psihologii nu-şi limitează domeniul de cercetare la nivelul
comportamentului de piaţă;
59.Robert E. Lucas, Jr. The Behavioral Foundations of Public Policy-making, în R.M.Hogarth, M.W.Reder (eds.),
Rational Choice. The Contrast between Economics ans Psychology, Chicago:The University of Chicago Press,
1987.
de aspectele structurale ale problemelor şi de diferenţele privind nivelul individual de
expertiză. Dar Tversky şi Kahneman ne spun că expertiza profesională într-un anumit
domeniu nu garantează faptul că oamenii percep problemele de alegere ca fiind
transparente. Dar, cum rezultatele lor sunt obţinute pe o bază ipotetică, scepticii s-ar
putea întreba dacă răspunsurile obţinute de experimentatori au o influenţă reală
asupra deciziilor luate de agenţi în situaţii reale.
Majoritatea subiecţilor au considerat că (h) este mai probabilă decât (f). O asemenea
ordonare este incoerentă pentru că ea are forma
P(S1 şi S2)>P(S1),
Care contrazice axioma d a lui Kolmogorov. 61
Tversky şi Kahneman au presupus că această eroare se produce din cauza faptului
că mulţi subiecţi înţeleg (f) ca având sensul:
(f*) Linda este casieră la bancă şi ea nu este activă în mişcarea feministă.
Dacă (f) este înţeles astfel, atunci eroarea dispare, pentru că (h) are o probabilitate
mai mare decât (f*). Pentru a verifica această ipoteză, ei au înlocuit pe (f) cu:
(f’) Linda este casieră independent de faptul că ar fi sau nu activă în mişcarea
feministă.
Această alternativă nu poate fi interpretată ca (f*). Numai16% din cei 75 de
subiecţi au considerat că (h) este mai puţin probabilă decât (f’).
Dar, există un alt aspect al acestui experiment care a provocat foarte multe
discuţii: faptul că subiecţii nu sunt capabili să-şi corecteze eroarea. Astfel,
experimentatorul îi explică subiectului în ce constă eroarea conjuncţiei: faptul că (h)
este conjuncţia a două evenimente, adică (1) Linda este casieră şi (2) Linda este
activivă în mişcarea feministă, în vreme ce (f) este una din componentele conjuncţiei;
72 . Această afirmaţie pare contestabilă : se poate crede că consistenţa teoriei este mai importantă decât această
invalidare empirică, de exemplu ; dar, există câteva argumente în favoarea părerii mele pe care le voi aminti aici :
- problemele de consistenţă sunt tolerabile, într-o anumită măsură, în orice teorie; istoria ştiinţei ne arată că teorii
foarte onorabile, cum ar fi mecanica newtoniană sau cea relativistă, au avut, aproape tot timpul astfel de
probleme. Dar dacă o teorie îşi pierde valoarea explicativă şi predictivă, atunci este înlocuită de o alta.
- Problemele de consistenţă pot fi rezolvate fie fiind negate ca atare (cazul lui Allais, care a negat faptul că am
avea de-a face cu un paradox decizional), fie prin eliminarea din domeniul teoriei a tuturor situaţiilor care pot
conduce la inconsistenţă. Erorile empirice sistematice nu sunt, însă, eliminabile decât printr-o schimbare a
teoriei.
73 . Am pedepsi, de exemplu, furtul şi crima, cu aceiaşi pedeapsă maximă, aşa cum au cerut unii “justiţiari” şi la noi.
context.
Această situaţie este răspunzătoare de îndoielile cu care trebuie să se confrunte teoria
prescriptivă: dacă teoria clasică trebuie înlocuită, progresiv, de o mulţime de teorii descriptive
care descriu modurile obişnuite de luare a deciziilor ale decidenţilor, la ce bun să mai încercăm
să-i învăţăm ceva (adică să schimbăm obişnuinţele decizionale ale agentului) diferit de ceea ce el
ştie deja şi consideră ca fiind corect ? Cu atât mai mult cu cât şi noi, ca psihologi, consderăm că
acesta este modul corect de a decide.
Dar, problema relevanţei raţionalităţii limitate este, într-adevăr, o problemă ? În fond, ar
putea replica cineva, avem nevoie de un concept de raţionalitate ca să ştim ce decizie poate fi
luată într-o situaţie dată, atât. Dacă un model descriptiv al raţionalităţii limitate ne permite să
determinăm acest lucru, atunci nu are nici o importanţă dacă agentul este mai mult sau mai puţin
raţional decât în altă situaţie. Funcţia oricărei teorii a raţionalităţii limitate este de a asigura
predicţia alegerii agentului. Dar, se poate răspunde că faptul că fiecare model al raţionalităţii
limitate propune o viziune diferită asupra aceleiaşi situaţii decizionale, ceea ce înseamnă şi
rezultate diferite ale deciziei. În vreme ce, anterior, aveam de-a face cu o singură predicţie
considerată, dintr-o perspectivă unică, pe baza unui calcul unic, ca fiind raţională, acum vom
avea mai multe predicţii apreciate ca fiind raţionale, dar din perspective diferite74, pe baza unor
calcule diferite. Cum decidem care este teoria adecvată situaţiei ? De unde ştim dacă teoria
noastră modelează corect situaţia ? Din aceea că predicţia ei este confirmată ? Dar, dacă mai sunt
şi alte modele care avansează aceiaşi predicţie ?
Egon Brunswik şi-a pus aceste întrebări şi a realizat necesitatea unei unificări între teoria
clasică normativă şi realitatea psihologică. Bazele acestei unificări le-a văzut în conceptul de
cvasi-raţionalitate. Intenţia lui este de a construi o teorie şi un model al simţului comun. Această
teorie vizează reunirea intuiţiei şi a gândirii logice în acelaşi concept de simţ comun. Dar,
conceptul a fost introdus în legătură cu descrierea percepţiei mărimii unui obiect ca fiind un
„compromis” între mărimea proiectată pe retină şi mărimea fizică în mediu, gradul specific al
compromisului fiind dependent de condiţiile locale. Apoi, el a extins noţiunea de compromis
pentru a se referi la activitatea cognitivă în general şi la judecată în special. Deci, ideea unui
compromis între latura analitică a gândirii noastre şi latura intuitivă a condus la ideea cvasi-
raţionalităţii, care presupune existenţa unui continuum între cele două laturi.
74 . Multe din ele incomensurabile. De exemplu, un model care ia în cont factori culturali (tradiţii, moravuri etc) sau
afectivi (sentimente, emoţii) şi un model care ia în cont factori economici (costuri, profit etc).
În « The conceptual framework of psychology »75, el a introdus baza teoretică pentru
utilizarea statisticii regresiei multiple ca unealtă matematică pentru cogniţia cvasi-raţională. El
crede că omul, spre deosebire de maşina inteligentă 76, folosind indici cu o validitate limitată, are
o percepţie şi o judecată imperfecte. Pentru Brunswik, spre deosebire de alţi psihologi, atât
gândirea logică cât şi intuiţia sunt forme imperfecte de raţionament. Fiecare, spune el, are virtuţi
proprii , dar şi propria formă de stupiditate.
Ce rezultat al evoluţiei, omul este capabil să stabilească corelaţii între diferiţi indici.
Acest fapt este posibil datorită faptului că indicii sunt redundanţi şi, de aceia, interşanjabili. Un
surâs piretenos poate înlocui o strângere de mână prietenoasă ca semn al prieteniei, de exemplu.
Hammond crede că medicina, ca artă, constă în capacitatea medicului de a cunoaşte şi a
recunoaşte interşanjabilitatea, redundanţa diferitelor semne şi simptome care vehiculează
informaţia care nu e direct observabilă.
În general, condiţiile naturale oferă informaţia în termeni de indici multipli failibili. Dar,
în eforturile noastre de a spori exactitatea şi competenţa judecăţilor noastre, construim continuu,
pentru propria noastră utilizare, indici infailibili. Hammond dă ca exemplu de astfel de indici,
farurile, semnele de circulaţie etc. Astfel, o mare parte din mediul nostru înconjurător a fost
transformat pentru a ne asigura astfel de indici. Cel mai bun exemplu este locul de muncă într-o
uzină: întreaga structură a acestuia este gândită plecând de la cerinţele legate de o optimă
desfăşurare a operaţiilor cerute de procesul de muncă vizat.
Oamenii se confruntă cu condiţii care le oferă atât indici failibili (în lumea naturală) cât şi
indici infailibili (în lumea umanizată). Anumite situaţii şi anumite scopuri sunt mai generoase cu
primele, altele sunt mai generoase cu ultimele. De exemplu, munca fizicianului experimentator
este foarte bogată în indici infailibili: el controlează majoritatea variabilelor presupuse de
experiment, aceasta are o structură determinată de interesul cognitiv al cercetătorului, există
instrumente adecvate care pot da uşor o expresie cantitativă variabilelor, în fine maşini de calcul
puternice (care folosesc algoritmi puternici cu viteze care-i fac eficienţi) asigură o imagine
globală destul de apropiată de realitatea experimentării. Dar, în ciuda tuturor acestor indici
infailibili, fizicianul nu-i poate elimina complet pe ceilalţi, failibili şi, de aceea, este obligat să
apeleze la intuiţie. Lucrul acesta este valabil îndeosebi în cazul incertitudinii, ca în acest exemplu
75. În Enciclopedia of Unified Science (vol. I, no.10, p. 4 -102), Chicago, University of Chicago Press,1952.
76Care este construită în funcţie de câţiva indici (cues) fizici, dar care au o credibilitate maximă, dând
astfel posibilitatea unui raţionament perfect valid.
din istoria ştiinţei: Hertz a fost obligat să interpreteze anumiţi indici care nu erau (încă) infailibili
şi care erau răspunzători de incertitudinea experimentului. Eroarea lui nu era iraţională, pentru că
interpretarea lui era o încercare de reducere a incertitudinii. El a încercat să determine care indici
ai experimentului pot fi interpretaţi ca fiind infailibili. El s-a înşelat, dar într-o manieră cvasi-
raţională, pentru că a fost obligat să suplinească lipsa de informaţie (de certitudine) cu intuiţia
pentru a construi un algoritm al experimentului. Dar, din nefericire, intuiţia l-a înşelat.
Hammond a construit o variantă a modelului lentilei corespunzătoare cvasi-raţionalităţii
La fel ca în modelul original, organismul este văzut ca o lentilă : el colectează informaţia cu
ajutorul indicilor care emană de la obiect şi îi reorientează în sistemul cognitiv al organismului
sub forma unei judecăţi despre o stare ideală.
Teoria jocurilor
definește trecerea la un alt nod, după care celălalt jucător trebuie să aleagă o mutare etc. Dintre
jucători, Natura este singura care mută la întâmplare, adică mutările ei sunt selectate întâmplător.
Jocul are o regulă de încheiere descrisă de nodul terminal al arborelui. În acel moment jucătorii
își primesc recompensele numite și cîștiguri (payoffs). Figura 2.1 prezintă forma extinsă a unui
joc cu doi jucători, un joc stocastic cu mutări simultane. Putem spune și că acest joc are
informația unei structuri de mutări simultane. Aceasta înseamnă că jucătorul 2 nu știe ca acțiune
a ales jucătorul 1 și vice versa. În această figură, nodul marcat cu D1 corespunde jucătorului !,
iar nodurile marcate cu D2 corespund mutării jucătorului 2. Informația jucătorului 2 este
reprezentată de caseta ovală. De aceea, jucătorul 2 nu știe care a fost acțiunea aleasă de jucătorul
1. Nodurile marcate cu E corespund mutării Naturii. În acest caz, prespunem că sunt posibile 3
evenimente echiprobabile. Nodurile reprezentate de cercurile pline sunt nodurile terminale în
care jocul se încheie și se achită câștigurile.
Ca şi teoria alegerii raţionale, teoria jocurilor pleacă de la individualismul metodologic şi
aplică principiul Maximin (maximizarea câştigurilor şi minimizarea costurilor). Diferenţe:
1. între alternative sunt incluse alegerile celuilalt (sau ale celorlalţi) jucător(i).
2. jocul comportă mai multe stadii („ture”): adică nu avem de-a face cu o singură secvenţă
decizională, ci cu o serie care conduce la rezultatul urmărit.
3. un set de reguli pe care fiecare jucător este obligat să le respecte, pentru a putea fi
considerat „raţional”, adică pentru a nu fi eliminat din joc.
Machiavelli : „Un principe găseşte întotdeauna motive raţionale ca să-şi încalce promisiunile.
Ameninţări, promisiuni şi jocuri secvenţiale (cu mai multe mutări)
Schemele la care face apel teoria jocurilor se numesc „arbori decizionali” şi ele indică paşii
presupuşi de realizarea obiectivului acţiunii.
Exemplu
Nu copiază Ia o notă mai mică decât
A. student dacă ar copia
copiază
B. profesor
Ameninţă că va da 1 Îi dă nota 1 pentru copiat şi
pentru copiat pierde examenul
Profesorul poate folosi ameninţarea pentru a-i descuraja pe studenţii care intenţionează să o
facă. Este important să existe o evaluare a ameninţării.
Exemplu: părinţii folosesc deseori ameninţările pentru a-şi tempera copii. Eficacitatea acestora
depinde de doi factori:
1. dacă părintele, în cazul în care copilul nu respectă interdicţia, îşi duce sau nu la
îndeplinire ameninţarea. În al doilea caz, copilul nu va mai lua ameninţarea în serios.
Probabilitatea acesteia va scădea.
2. dacă ameninţarea este „corect” ponderată: dacă ameninţarea este exagerată în raport cu
obiectul încălcării, probabilitatea ca ea să fie aplicată scade. Dacă este prea mică, atunci
ea poate fi asumată ca un „cost” suportabil al încălcării.
Eliminarea alternativelor
Pentru a creşte probabilitatea unei alternative care te conduce către rezultatul scontat, poţi apela
la eliminarea acelor opţiuni care te îndepărtează de el. În acest fel, reuşeşti să obţii un rezultat
dublu:
1. să creşti probabilitatea obiectivă (un număr mai redus de alternative înseamnă o
probabilitatea obiectivă mai mare pentru fiecare alternativă).
2. să determini celălalt jucător să adopte o decizie în favoarea rezultatului tău.
Să presupunem că ataci un port aflat pe o insulă. Oraşul atacat ştie că tu vrei să obţii o victorie
cât mai uşoară, adică cu un minim de pierderi din rândurile soldaţilor tăi. Deci, adversarul va
încerca să prelungească lupta cât mai mult pentru a te descuraja şi a te determina să ridici
asediul.
Trebuie să iei o decizie care să-l facă să renunţe la această tactică şi să se predea. Arderea navei
cu care ţi-ai adus soldaţii a fost, în istorie, o astfel de tactică. În acest fel, pe de o parte, soldaţii
tăi sunt convinşi că nu au de ales, trebuie să cucerească oraşul sau să moară. Pe de altă parte,
atacatul înţelege că, indiferent cât va dura asediul, nu va exista posibilitatea retragerii
atacatorului. Atacatorul arăta că este hotărât să cucerească portul prin aceea că elimina
posibilitatea retragerii. Confruntat cu eliminarea acestei alternative, oraşul asediat rămâne numai
cu cea a capitulării.
Această tactică a fost folosită, de exemplu de conquistadorul spaniol Cortez împotriva aztecilor,
când a debarcat în America.
Negocierea
Un alt exemplu de joc este negocierea. Să presupunem că trebuie să-ţi negociezi salariul.
Vrei o mărire de salariu.
Care este arborele decizional în acest caz ?
A. salariat Mărire de salariu
Nu o acordă
Patronul
pierde un
Iţi cauţi alt angajat
C. salariat serviciu
Patronul nu-ţi
măreşte salariul
accepţi
Decizia patronului depinde în acest caz, de ceea ce anticipează că vei face în C, adică vei accepta
refuzul de mărire şi vei rămâne (el câştigă) sau vei refuza şi el pierde un angajat. Dacă are nevoie
de tine, deci dacă rezultatul pe care-l urmăreşte este să te păstreze, atunci îţi va acorda mărirea de
salariu cerută. Probabilitatea acordării creşte dacă tu îl ameninţi că, în caz contrar, vei pleca.
Eliminarea alternativei rămânerii pe acelaşi salariu, îl poate determina, deci să aleagă mărirea de
salariu. Dacă ameninţarea plecării, chiar formulată, nu este reală, atunci va alege să nu-ţi acorde
mărirea, pentru că ştie că alternativa plecării este puţin probabilă. Patronul poate formula chiar
el, în B, o ameninţare, anume aceea reducerii de personal, făcând astfel alternativa măririi
imposibilă.
Problema onestităţii (a respectării regulilor jocului).
Există situaţii paradoxale în care negocierea se loveşte de anumite ambiguităţi legate de
credibilitatea (cel puţin a) unuia dintre jucători.
Cazul răpirilor de persoane.
Un răpitor cere o răscumpărare pentru a elibera persoana răpită. Pentru a primi banii el trebuie
să-i convingă pe cei care trebuie să o plătească de buna lui credinţă, adică de faptul că se va ţine
de cuvânt. Problema lui este faptul că răpirea este o infracţiune care îi pune în discuţie
onestitatea: cine comite o astfel de infracţiune este puţin probabil că-şi va respecta promisiunea.
El ştie că dacă aceştia nu au încredere în onestitatea lui pot anunţa poliţia, ceea ce îi pune în
pericol libertatea. Dar şi dacă îşi respectă promisiunea, adică eliberează captivul, acesta poate
ajuta poliţia la prinderea lui, deci îi pune în pericol libertatea. Pe de altă parte, totuşi, dacă îl
omoară pe captiv în loc să-l elibereze, comite o infracţiune mai gravă decât răpirea, ceea ce
înseamnă că, deşi probabilitatea de a fi prins scade, costul (pedeapsa pentru crimă este mult mai
mare decât pentru răpire plus poliţia va fi mai motivată în a-l prinde decât dacă ar elibera
victima) este prea mare. Deci, cel mai avantajos pentru răpitor este să-şi respecte cuvântul şi să
elibereze victima.
Un caz asemănător este şantajul. Şantajistul are şi el o problemă de credibilitate în faţa celui
şantajat, deoarece şantajul este şi el considerat o infracţiune. Şantajatul poate crede, în plus, că
şantajistul nu va renunţa la şantaj şi după, ce a primit suma de bani cerută şi atunci poate cere
ajutorul poliţiei. Deci, şantajistul se confruntă cu problema dacă, după primirea sumei, să renunţe
la şantaj sau nu. Dacă renunţă se privează de un câştig, dacă nu renunţă îşi pierde credibilitatea şi
şantajatul poate refuza să plătească şi îl poate denunţa poliţiei, deci pierde şi banii şi libertatea.
Deci, pentru şantajist cel mai avantajos este să-şi respecte cuvântul şi să renunţe la reeditarea
şantajului.
Cu alte cuvinte, chiar şi în cazul unor acţiuni imorale, agenţii au de câştigat dacă au reputaţia
unor oameni care „respectă regulile jocului”.
Invadarea Irakului de către trupele NATO conduse de SUA
Jucători: SUA, Consiliul de Securitate ONU, membrii NATO.
Punctul de plecare: SUA sunt principalul importator de petrol. Iarakul este un producător
important de petrol. Sancţiunile ONU împotriva Irakului („petrol contra hrană”) limitează
exploatarea şi exporturile irakiene de petrol. Consecinţa creşterea rapidă a cererii internaţionale
de petrol, adică creşterea rapidă a preţului la petrol, adică cheltuieli mai mari pentru importatorii
americani de petrol.
Soluţia: înlăturarea lui Saddam Hussein – ridicarea sancţiunilor- creşterea producţiei şi
exportului de petrol irakian – scăderea cheltuielilor.
Scopul SUA: înlăturarea lui S.H.
Posibilităţi :
1. Un război „drept” (adică legitimat de CS al ONU şi de membrii NATO) împotriva lui SH –
înlăturarea lui SH- …
2. Un război parţial justificat (parţial legitimat de unii membri NATO în urma unor negocieri cu
aceştia şi a unor încercări de a obţine un sprijin al CS) – înlăturarea lui SH…
3. Un război „nedrept” (SUA atacă imediat în mod unilateral Irakul) – înlăturarea lui SH…
Costuri:
1. Obţinerea unei hotărâri consensuale este dificilă şi presupune timp. Opoziţia Chinei şi a
Rusiei în CS al ONU şi opoziţia Franţei şi a Germaniei în NATO au redus apreciabil
probabilitatea obţinerii lui. Costurile cresc odată cu trecerea timpului.
2. Obţinerea unui consens parţial (cu noii membri ai NATO şi alţi aliaţi mai vechi) este
realizabilă într-un termen mai scurt. Costul implicat: scăderea popularităţii SUA în ţările
care au refuzat să sprijine intervenţia: Franţa, Germania, Rusia, China. În 3 dintre acestea
(F,R, C) sentimentele antiamericane există deja, deci, oricum adoptarea acestei alegeri nu
modifică radical lucrurile. În cazul Germaniei, atitudinea este conjuncturală: schimbarea
partidului la putere a reapropiat Germania de SUA.
3. Izolarea politică a SUA atât faţă de aliaţii din NATO cât şi faţă de comunitatea
internaţională (ONU).
Prima alternativă reduce la minim costurile, dar și probabilitatea beneficiului. Ultima asigură o
realizare imediată a beneficiului, dar cu costuri maxime. Alternativa 2 apare ca fiind mai
echilibrată în privința costurilor și a beneficiului.
Concluzii
Teme-te numai de ameninţările credibile (adică cu o probabilitate mai mare). Încrede-te numai în
promisiunile credibile.
Ocupă-te numai de costurile tale, nu şi de cele ale oponentului tău. Odată ce maximizarea
câştigului este scopul tău, nu trebuie să-ţi pui problema dacă vei câştiga mai mult sau mai puţin
decât el.
„Nu are rost să plângi după laptele vărsat”. Trebuie să te preocupe acţiunile viitoare, nu cele
trecute.