I. CUNOAȘTEREA LUI DUMNEZEU din om, cun. nat. este nedeplină, indirectă, neclară și nesigură.

Omul nu accede prin ea la o cunoaștere interpersonală,

Începe cu învățătura despre Dumnezeu sau dogma Sfintei Dumnezeu rămânând ascuns în creația Sa.
Treimi și se încheie cu cea despre Dumnezeu Judecătorul, sau
dogma eshatologică. 2. Cunoașterea lui Dumnezeu prin Revelația supranaturală
Cunoașterea lui Dumnezeu constituie premisa oricărui discurs O completează pe cea naturală, fără a o anula sau a-i diminua
teologic. Trebuie precizat că Teologia utilizează termeni importanța. Ambele căi sunt complementare. Instrumentul prin
antinomici pentru a exprima ceva din taina cunoașterii lui care omul cunoaște în mod supranatural pe Dumnezeu este
Dumnezeu. O teologie pur rațională nu reprezintă o teologie credința, întărită prin harul primit prin Botez. Ea luminează
autentică, ci o speculație rațională prin care nu se poate cunoaște mintea și o face capabilă să cunoască pe Dumnezeu ca persoană.
pe Dumnezeu, lipsind tocmai experiența relației cu Dumnezeu. Cunoașterea supranat. este teocentrică; Dumnazeu este Cel
Dumnezeu este un subiect activ care se descoperă prin lucrările care dăruiește cunoașterea Sa prin har celor credincioși. Omul
Sale și prin Cuvântul Său. De aceea cunoașterea lui Dumnezeu nu însuși se deschide mai mult prezenței și lucrării lui Dumnezeu,
este o problemă de speculație, ci de curățare a minții și a inimii decât în cazul cunoașterii naturale.
prin harul Duhului Sf. pt. contemplarea sau simțirea prezenței lui „După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe
Dumnezeu. chipuri a grăit prin prooroci, în vremurile din urmă ne-a grăit prin
Invitația la cunoaștere o face Dumnezeu, prin revelarea de Fiul” (Evrei 1, 1). Tot Sf Pavel atrage atenția că în procesul cun.
Sine, ținta ultimă fiind unirea Lui cu oamenii sau îndumnezeirea supranat, Dumnezeu este permanent activ, spre a-l atrage pe om
acestora. în dialogul cu Sine: „Acum însă, după ce ați cunoscut pe
Din perspectiva Revelației divine, cunoașterea poate fi Dumnezeu sau mai degrabă ați fost cunoscuți de Dumnezeu, cum
naturală ( prin Revelația naturală) sau supranaturală ( prin Reve. vă întoarceți iară la înțelesurile cele slabe și sărace, cărora iarăși
supranat.). voiți să le slujiți ca înainte?”(Galateni 4, 9).
Din perspectiva persoanei umane și a colaborării ei cu harul Pe lângă credință și har, cun. supranat. implică iubirea omului
divin cunoașterea poate fi: pentru că acest tip de cun. duce la o comuniune interpersonală,
• cunoaștere rațională, afirmativă sau negativă; la unire cu Cel cunoscut. „Dacă i se pare cuiva că, cunoaște ceva,
• cunoaștere apofatică, experimentală, prin puterea Sf. încă n-a cunoscut cum trebuie, dar dacă iubește pe Dumnezeu
Duh; este cunoscut de Dumnezeu” (1 Cor 8, 22-23).
• cunoaștere existențială, din împrejurările concrete ale „Dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este
vieții. cunoscut de Dumnezeu căci Dumnezeu este iubire și aceasta este
În opinia unor teologi ar mai exista cunoașterea mistică și dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci ci -fiindcă El
calea inimii ( Pr. G. Remete). ne-a iubit și a trimis pe Fiul Său...” (1 Ioan, 4, 17-19)
Cunoașterea supranaturală se datorează, pe de o parte
1. Cunoașterea lui Dumnezeu prin Revelația naturală harului divin lucrător în om de la Botez, iar pe de altă parte
Este caracterizată ca având un caracter ascendent; pornește deschiderii persoanei umane prin credință spre Dumnezeu și a
de la om și cosmos și se ridică la Dumnezeu, punând în evidență consolidării în bine prin împlinirea poruncilor, în care este ascuns
invitația omului. Din observația conținitului Revelației naturale însuși Hristos (Sf. Maxim).
care constă în om și cosmos (Pr. Stăniloae) ne putem ridica la Cunoașterea naturală coincide cu modul de cunoaștere
existența lui Dumnezeu, descoperindu-L în calitatea Sa de Creator rațional, iar cunoașterea supranaturală se exprimă prin modul
și Proniator al lumii. Sf. Scriptură confirmă posibilitatea apofatic sau tainic al cunoașterii.
cunoașterii lui Dumnezeu prin intermediul Revel. nat.: „Cerurile
spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor lui o vestește tăria” 3. Cunoașterea rațională a lui Dumnezeu
(Ps. 18,1); „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea Această cunosștere rațională mai este numită și afirmativă sau
lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și a Lui catafatică, întrucât ea indică ceea ce este Dumnezeu în raport cu
dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Romani 1, realitățile create, văzute, atribuindu-se lui Dumnezeu însușirile
19-20). creației Sale. Pe această cale identificăm în creație efectele
Pentru a-L descoperi pe Dumnezeu prin creația Sa omul lucrării creatoare, a celei proniatoare și a celei judecătoare a lui
trebuie să-și folosească intuiția, conștiința morală, rațiunea Dumnezeu.
înțeleasă ca dreaptă judecată și mintea luminată de credință, Calea afirmativă sau pozitivă a cunoașterii lui Dumnezeu este
sădite de El în noi. Sf Ioan Damaschin: „Cunoștința existenței lui insuficientă; ea trebuie completată prin calea negativă
Dumnezeu este sădită în chip natural în noi”. Sf Maxim consideră (apofatică), care aparține tot cunoașterii raționale. Atunci când
că „această cunoaștere naturală a existenței lui Dumnezeu e dată ne exprimăm negativ despre Dumnezeu, facem aceasta pentru a-I
oamenilor în chip neînvățat.” nega orice imperfecțiune sau limitare, specifică lumii create. Pr.
În procesul de cunoastere omul se bazează și pe înclinația sa Stăniloae afirma că prin cunoașterea catafatică îl sesizăm pe
firească spre Dumnezeu, care e înscrisă în chipul lui Dumnezeu Dumnezeu în calitatea Sa de cauză creatoare și susținătoare a
din el. Această înclinație poate fi alterată de păcat, omul putând lumii, pe când prin cunoașterea apofatică facem un fel de
confunda pe Creator cu făptura Sa. experiență directă a prezenței lui tainice, care depășește simpla
Această modalitate de cunoaștere nu este simplu „naturală” 1 cunoaștere în calitate de cauză. Se numește apofatică, pentru că
fiindcă ea include credința ca dar al lui Dumnezeu, și puterea prezența tainică a lui Dumnazeu, depășește capacitatea de
omului de a tinde spre El. Datorită alterării chipului lui Dumnezeu
definire prin cuvinte. Dar această cunoaștere e mai adecvată lui Premisa acestei cunoașteri constă în acțiunea proniatoare a
Dumnazeu decât cunoașterea catafatică. lui Dumnezeu, care se îndreaptă spre toți oamenii. Părintele
În cunoașterea rațională, atât cea afirmativă cât și cea Stăniloae afirma că „ fiecare îl cunoaște pe Dumnezeu prin apelul
negativă, omul are dej acunoștință că realitatea infinită a lui care îl face Acesta la el, punându-l în diferite împrejurări, în
Dumnezeu nu poate fi cuprinsă în concepte intelectuale. În faza contact cu diferiți oameni, care îi solicită implinirea unor
cunoașterii raționale trebuie să fie prezentă o componentă îndatoriri, care îi pun răbdarea la grele încercări. Fiecare Îl
spirituală. cunoaște în mustrările conștiinței pentru cele săvârșite; în sfârșit,
îl cunoaște în necazurile, în insuccesele, în bolile proprii sau ale
celor apropiați, dar și în ajutorul ce-l primește de la El în biruirea
4. Cunoașterea apofatică sau prin experiență duhovnicească lor. E o cunoaștere care ajută la conducerea fiecărui om pe un
a lui Dumnezeu drum propriu de desăvârșire”.
Pr. Stăniloae cănsidera că în tradiția patristică răsăriteană, Necazurile ne împing la rugăciune: „Întru necazul meu am
teologia apofatică este o experiență directă. Și aceasta trebuie să strigat către Domnul și El m-a auzit”(Ps 119, 1) Atunci ne rugăm
recurgă în exprimare la teologia negativă intelectuală, dar este mai intens, cerem cu stăruință ajutorul Lui și Îl cunoaștem nu într-
diferită de aceasta. un mod abstract, ci extrem de personal, ca pe cel ce nu rămâne
Dacă în teologia dogmatică ortodoxă nu se face o separație indiferent la necazurile noastre.
între Revelația naturală și cea supranaturală, ci sunt privite ca „Dumnezeu folosește mijloace de constrângere și de smerire
având o relație interioară, nici între cunoașterea rațională și cea atunci când omul începe să se încreadă în sine prea mult; atunci îl
duhovnicească, experimentală, nu se face o deosebire tranșantă. întoarce la smerenie și la cunoașterea de sine...
Cele două moduri de cunoaștere sunt complementare. Pr. Cunoașterea noastră despre Dumnezeu este în același timp o
Stăniloae afirma că cel care are o cunoaștere rațională a lui cunoaștere a noastră, a limitelor și greșelilor noastre, și de aceea
Dumnezeu ți-o completează cu cea apofatică, iar cel care are o necunoașterea noastră este o lipsă de smerenie, necunoștință și
experiență apofatică mai accentuată recurge în exprimarea ei la nemulțumire față de Dumnezeu și față de semeni” (Sf. Nicodim
termenii celei raționale. Aghioritul)
Teologia ortodoxă consideră că apofatismul reprezintă calea Și Sf. Maxim atrage atenția asupra lucrării proniatoare a lui
cea mai potrivită în abordarea transcendenței lui Dumnezeu cel Dumnezeu, prin care El poate fi cunoscut. Când suntem cuprinși
viu și personal. Apofaza presupune un continuu progres în de vreo strâmtorare, spune Sf. Maxim, înainte chiar de a cugeta la
cunoaștere. Pr. Stăniloae admite mai multe grade ale cunoașterii ceva strigăm la Dumnezeu, de parcă însăși Pronia ne atrage la ea.
apofatice: apofatismul cun. pozirive și neg.; apofatismul de la Pe Dumnezeu îl cunoaștem și din solicitările semenilor cu care
capătul rugăciunii curate; apofatismul vederii luminii intrăm în contact; în fiecare semen trebuie să-L recunoaștem pe
dumnezeiești. Hristos, suferința lui e suferința lui Hristos, mâna lui întinsă e
La Sf. Grigore Palama, cun. lui Dumnezeu are 3 etape: mâna lui Hristos. Această cunoaștere este una practică,
a) cunoașterea catafatică, rațională a lui Dumnezeu, prin care existențială, prin raporturile directe ale Lui cu noi, prin care
încercăm să numim lucrurile în relația lor cu Dumnezeu în experiem caracterul Său personalși marea Lui iubire pentru noi,
cuvintele și rugăciunile liturgice; chiar și atunci când ne judecă și ne ceartă, dar mai ales atunci
b) cunoașterea apofatică, prin depășirea a tot ceea ce poate fi când îi cerem ajutorul.
exprimat despre El, prin negrăire sau tăcere;
c) vederea lui Dumnezeu în întunericul mai presus de lumină II. ÎNVĂȚĂTURA DESPRE DUMNEZEU, UNUL ÎN FIINȚĂ ȘI
pe care o pregustăm în lumea aceasta și o desăvârșim în veșnicie, ÎNTREIT ÎN PERSOANE
când vom vedea pe Dumnezeu față către față;
Pentru acest tip de cunoaștere, spune pr. Stăniloae, omul Dogma centrală a învățăturii de credință creștine este dogma
trebuie să se curățe de patimi și să practice asceza, pt că atât Sfintei Treimi. Ea este corect înțeleasă doar în cadrul Bisericii
timp cât omul este stăpânit de plăcerile trupești și de pasiunile de Ortodoxe: numai teologia ortodoxă a rămas fidelă Revelației
orice fel, cunoașterea nu este posibilă. supranat. cu privire la Sf Treime, respingând erezia Filioque care
Cunoașterea lui Dumnezeu este simultan și alternativ atentează la unitatea Sf Treimi și doar teologia ortodoxă, în acord
rațională și apofatică, trecându-se pe rând de la exprimarea cu Descoperirea dumnezeiască și cu gândirea Sfinților Părinți,
catafatică la negrăirea sau uimirea apofatică și de la tăcerea face distincție între ființa inconfundabilă a lui Dumnezeu și
apofatică la rugăciunile liturgice apofatice. Cele 2 moduri de energiile divine necreate.
cunoaștere sunt complementare. D.p.d.v. dogmatic în Dumnezeu distingem fără separație 3
reașități concentrice: 1.Dumnezeu în Sine, adică supraființa mai
5. Cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale presus de orice nume, neîmpărțit și nedespărțit; 2.energiile divine
vieții necreate, lucrările și manifestările din jurul ființei, prin care
Această nouă modalitate de cunoaștere reprezintă contribuția Dumnezeu se împărtășește; 3.cele trei Persoane în care subzistă
pr Stăniloae, care a elaborat-o pe baza credinței și practicii dumnezeirea identică și integrală, având numele lor ipostatic:
Bisericii Ortodoxe. Ea nu trebuie despărțită sau opusă celorlalte Tată, Fiu și Duh Sfânt, care au pripriile lor caracteristici personale.
căi de cunoaștere, întrucât e un caracter convergent și Unitatea lui Dumnezeu sau a Sf Treimi izvorăște din monarhia
complementar. Pe Dumnezeu îl poate cunoaște oricine, prin Tatălui, adică din faptul că Tatăl împărtășește ființa Sa celorlalte 2
2
experiențele personale și prin situațiile existențiale pe care i le Persoane divine care provin din El, având o singură voință și o
oferă viața coridiană.
singură lucrare necreată. Această unitate se manifestă prin b) lucrările și energiile divine sunt distincte dar nu separate de
perihoreză. ființa lui Dumnezeu sau de ipostasurile treimice, deoarece
Unitatea treimii este întemeiată în persoana Tatălui. izvorăsc din ființa divină, și sunt activate de persoanele treimice.
Fundamentarea personală a unității Sf Treimi este posibilă doar În momentul pogorârii Duhului Sf, Apostolii nu au primit nici
când se pune accent pe treimea Persoanelor. ființa, nici ipostasurile Sf reimi, ci energiile îndumnezeitoare ale Sf
D.p.d.v. metodologic învățătura despre Dumnezeu poate fi Teimi pe care le primesc până astăzi credincioșii prin Sf Taine.
abordată fie din perspectiva Persoanelor treimice, fie din c) ca manifestări ale ființei divine, prin Persoanele divine,
perspectiva energiilor necreate. Sf Grigorie de Nazianz afirma că energiile au existat din veci, deși nu toate au fost activate de
„abia mă gândesc la Unime și sunt luminat de Treime; așa i-am Dumnezeu înainte de a fi lumea. Dacă nu ar fi eterne ar însemna
deosebit pe Trei și sunt iarăși atras de Unul. Când îmi reprezint pe că Dumnezeu s-a modificat pe Sine în actul creației. Necesitatea
Unul din Trei îmi pare a fi totul și într-atât mi se umple de El ochiul distincției dintre ființa și lucrările lui Dumnezeu rezultă din faptul
încât întregul îmi scapă.” că dacă ele s-ar confunda, atunci lumea ar fi și ea veșnică și s-ar
Pr Stăniloae ia ca punct de plecare distincția dintre energii și confunda și ea cu Dumnezeu.
ființa divină, pentru a evidenția concomitent transcendența d) numai această distincție dintre energii, ființă și ipostasuri
ființială și imanența harică a lui Dumnezeu. Persoanele treimice ni-L arată pe Dumnezeu ca Persoană liberă, care acționează
nu trec pe planul al doilea în Dumnezeu, ci ocupă locul central, printr-o voință liberă. Ca potențe, energiile sunt deodată cu ființa
comunicându-și reciproc ființa. divină, existând în ființa divină, dar ca acte și lucrări, aceste
potențe devin actuale numai prin voia lui Dumnezeu.
1. Raportul între lucrările și ființa lui Dumnezeu e) distincția dintre ființa și energiile divine nu introduce
Cunoașterea lui Dumnezeu este antinomică sau paradoxală. compoziții în ființa lui Dumnezeu, așa cum susțineau adversarii lui
Sf. Părinți au încrcat să exprime expresiile antinomice ale Sf Palama. Nu există ființă fără puteri, fără lucrări, precum nu există
Scripturi cf cărora, pe de o parte Dumnezeu locuiește în lumina nici lucrări sau puteri fără ființa sau persoana care să le activeze.
neapropiată și nu L-a văzut nimeni dintre oameni (1 Tim 6, 16), iar Unitatea lui Dumnezeu este antinomică și e trăită de noi ca o
pe de altă parte „Cuvântul trup s-a făcul...și am văzut slava Lui” bogăție nesfârșită, inepuizabilă de posibilități și lucrări.
(Ioan 1, 14). În acest sens ei au afirmat o distincție între ființă f) lucrările lui Dumnezeu prin care se manifestă și intră în
și lucrările lui Dumnezeu, lucru care explică antinomiile și oferă legătură cu lumea sunt în același timp însușiri sau atribute ale lui
posibilitatea împărtășirii noastre nemijlocite de Dumnezeu. Dumnezeu. După ființa Sa Dumnezeu este fără nume, iar după
Dumnezeu este absolut transcendent și incomunicabil după lucrările Sale este cel cu multe nume.
ființă, dar cunoscut și experimentabil prin lucrările Sale. Sf Vasile Cei care s-au opus Sf. Gr Palama, renunțând la energiile
cel Mare este primul care afirmă această distincție „afirmând că necreate, au renunțat la scara de diamante, pe care Dumnezeu
noi îl cunoaștem pe Dumnezeul nostru din lucrările Lui, noi nu coboară în Biserică și pe care omul urcă spre Dumnezeu.
făgăduim deloc că îl apropiem după chiar ființa Lui. Căci dacă
lucrările Lui coboară până la noi, ființa lui rămâne inaccesibilă.” 2. Raportul dintre energiile divine și Ipostasurile treimice
Pe concepția aceasta vor merge și Dionisie Areopagitul și Maxim Lucrările sau energiile divine sunt comune celor trei Ipostasuri
Mărt. pentru că însăși ființa divină le este comună. Dacă nu există ființă
În sec XIV această înv. a fost adâncită de Gr. Palama, în fără lucrări nu există nici Persoană fără lucrări. Sf Gr Palama
disputa cu adversarii săi care susțineau că existența lui Dumnezeu explică relația existentă între ipostasuri și lucrările divine: „la cele
și lucrările sau atributele Sale sunt identice; harul de care se de o specie lucrarea este de același fel, dar fiecare ipostas lucrând
împărtășesc credincioșii nu este altceva decât o energie creată, în sine are și o lucrare proproi. Dar la cele trei Ipostasuri
separată de Dumnezeu. În acest sens Sf Grigore formulează Dumnezeiești nu este așa. Cu adevărat acolo este una și aceeași
raportul dintre ființă și lucrările necreate: lucrare...”. Prin fiecare lucrare divină manifestată asupra noastră
a) Dumnezeu nu este o ființă divină abstractă, ci ființa sa unică vin la noi cele trei Persoane dumnezeiești. Energiile divine
și absolută subzistă complet în trei ipostasuri și se manifestă izvorăsc din ființa divină cea una dar sunt activte prin Persoanele
printr-o mulțime de lucrări. După ființa și ipostasurile sale divine. Nu există distanță între persoană și lucrare, așa cum nu
treimice, Dumnezeu este neîmpărtășibil și transcendent, dar prin există între ființă și persoană.
lucrările Sale se coboară până la noi, împărtășindu-ni-se. Ființa este sâmburele de taină al fiecărei existențe, focarul
Cei ce se învrednicesc să se unească cu Dumnezeu se unesc cu inepuizabil al tuturor mnifestărilor. V Lossky a atras atenția că Sf
El prin energiile divine. Duhul prin care cel ce se alipește de Părinți au numit misterul vieții lăuntrice al Sf Treimi teologie, în
Dumnezeu devine una cu Dumnezeu, este și se numește lucrare timp ce lucrarea comună în afară a persoanelor a numit-o
necreată a Duhului, și nu ființa sau persoanele lui Dumnezeu. iconomie. Energiile divine necreate țin atât de Treimea imanentă
Dacă Dumnezeu ni s-ar împărtăși după ființa sau ipostasurile cât și de Treimea iconomică.
Sale, am deveni și noi dumnezei după ființă, iar Dumnezeu nu ar Energiile divine ni se împărtășesc din Tatăl, prin Fiul în Sf Duh,
mai fi Treime, ci mulțime de dumnezei. Împărtășirea lui astfel prin lucrarea unei singure Persoane avem prezentă întreaga
Dumnezeu după ființă s-a făcut o singură dată în veșnicie prin Sf Treime. Sf Simeon Noul Teolog spune: „Fiul e ușa spre Tatăl iar
nașterea Fiului și purcederea Sf Duh din Tatăl, fiul și duhul având Sf Duh este cheia care deschide ușa, adică pe Fiul”. Nesocotirea
aceeași ființă ca și Tatăl. Împărtășirea lui după ipostas a avut loc o distincției dintre ființă și energii a dus la erori grave pe Pavel
singură dată prin întruparea Fiului care și-a asumat firea Florenski și Sergiu Bulgakov ( a identificat energiile divine cu
3
omenească. însăși ființa lui Dumnezeu). Din teoria sofiologică a lui Bulgakov
decurg următoarele erori: introducând energiile în ființa treimică
nu se mai face deosebire între Dumnezeu și lumea care se a. Calea afirmației sau a cauzalității
împărtășește de energii, omul devine dumnezeu după ființă, nu Pornește de la ideea de cauzalitate care presupune un Creator
după har; fiinșa divină nu mai este apofatică, pentru că devine o sau o cauză primară. Toate perfecțiunile din lume își au izvorul în
ființă perfect cunoscută; dumnezeirea se revarsă în întreaga Creator, mai ales cele spirituale: puterea, existența, bunătatea
lume, pierzându-si transcendența absolută și devenind imanentă etc.
lumii; Dumnezeu intră în mișcare ca și lumea; Bulgakov ajunge să
accepte Filioque. Eroarea lui a fost criticato de Lossky, și b. Calea eminenței sau a superlativului
condamnată de un sinod al Bisericii O. Ruse. Are la bază ideea că toate calitățile sau perfecțiunile din lume
îsi au izvorul în dumnezeu la gradul superlativ absolut. Dacă omul
III. ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU. GENERALITĂȚI. e bun, Dumnezeu este atotbun, dacă oamenii sunt puternici,
Dumnezeu este atotputernic etc.
Lumea a fost creată de Dumnezeu prin voința Sa, prin lucrările
sale necreate. Prin contemplarea creației, omul poate cunoaște c. Calea negativă
unele însușiri ale Creatorului, după cum spune Pavel: „Cele Prin această cale se neagă lui Dumnezeu nu numai orice
nevăzute ale Lui....” ( Rom 1, 20). După ființa Sa Dumnezeu este imperfecțiune și lipsă, dar se consideră consideră că nu i se pot
incognoscibil, dar după lucrări este polionimos – cel cu multe atribui nici măcar perfecțiunile în gradul maxim din lumea
nume: drept, bun, înțelept, veșnic, neschimbător. Atributele creată.În acest sens nu i se pot atribui lui Dumnezeu nici că e bun,
divine sunt diferite numiri pe care noi le atribuim lui Dumnezeu nici că e foarte bun, în raport cu lumea. Dumnezeu este
pe baza lucrărilor Sale. Originea atributelor este concomitent supraexistențial,supraființial, mai presusde toate categoriile
dumnezeiască și omenească, obiectivă și subiectivă. Este divină și ființelor create.
obiectivă în conținut deoarece își au fundament în lucrările Primele două căi au primit numele de calea catafatică, iar cea
divine; este umană și subiectivă pt. că noi le formulăm. de-a treia, calea apofatică. Sf Ioan Dam. spune: „Dumnezeirea
Atributele divine nu trebuie identificate cu ființa lui este infinită și incomprehensibilă. Numai aceasta putem înțelege
Dumnezeu, eroare făcută de catolici. cu privire la ființa Sa, anume nemărginirea și
incomprehensibilitatea”.
1. Atribute, proprietăți și predicate divine Sf Gr Palama: „Firea supraexistențială a lui Dumnezeu nu
Deosebirea existentă între însușirile ființiale, cele ipostatice și poate fi nici exprimată, nici numită, nici gândită. Ea este dincolo
cele care îl caracterizează pe Dumnezeu ca subiect al lucrărilor de toate de-a pururi incognoscibilă pentru toți”.
din afară: Teologii ortodocși împart atributele în trei categorii: naturale,
a. atributele divine sunt diferite numiri pe care le dăm lui intelectuale, morale. Pr Stăniloae le împarte în 2:atribute legate
Dumnezeu, Persoanelor treimice, pe baza lucrărilor lor din afară. de supraesența lui Dumnezeu și participarea creaturilor la ele,și
b. proprietățile sau însușirile personale sunt calități sau atribute legate de spiritualitatea lui Dumnezeu și participarea
însușiri ale unei singure persoane treimice, și prin care se distinge creaturilor la ele.
de celelalte două: Tatăl este nenăscut, Fiul născut, Duhul purces.
c. predicatele sunt nume date lui Dumnezeu în calitate de IV. ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU (II)
subiect al diferitelor lucrări. Numirile de Creator, Proniator,
Sfințitor se atribuie prin apropiere unei anumite persoane A. Atributele naturale
treimice, dar fără a exclude pe celelalte două. Tatăl este Creator Prin atributele naturale, Dumnezeu apare ca o ființă
și Proniator, dar cu toate acestea și Fiul și Sf Duh au participat la absolută, liberă de toate limitările nefiind cauzat și nici
lucrare. dependent de nimeni și nimic (aseitatea), fiind spirit imaterial,
infinit, veșnic, neschimbabil, unic, în raport cu natura creată și
2. Diferențe confesionale timpul (mărginită).
Teologia romano-catolică, față de cea ortodoxă, așează
atributele divine în relație directă cu ființa lui Dumnezeu. Dacă 1. Existența de sine, aseitatea sau independeța
Ortodoxia concepe atributele dincolo de ființa lui Dumnezeu, absolută a lui Dumnezeu
catolicismul consideră că atributele constituie însăși ființa lui Acest atribut indică însușirea lui Dumnezeu de a exista
Dumnezeu. Concepția catolică pleacă de la un atribut principal sau a ființa de la Sine și prin Sine. Negativ înseamnă că
(ființă, infinitate, aseitate) și care devine principiul tuturor Dumnezeu nu e condiționat de nimeni și de nimic, că nu-și are
atributelor dumnezeiești. existența de la altcineva. Pozitiv înseamnă că Dumnezeu este
Eroarea catolică este aceea că se introduce raționalismul în cauza propriei Sale ființe, că e fără de început și fără sfârșit, El e
însăți ființa lui Dumnezeu, dând omului impresia că îl poate plinătatea ființei și a vieții: Iahve, „Cel ce sunt” (Ieșire 3,14), „Alfa
cunoaște total pe Dumnezeu. și Omega, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine” (Apocalipsă 1,8).
Comentând primul verset, Sf. Grigorie de Nazianz într-una din
3. Formularea și împărțirea atributelor divine cuvântările sale spune că „Dumnezeu „era” și „va fi” de-a pururi
Pentru formularea atributelor divine teologia a utilizat trei sau mai exact este de-a pururi deoarece în timp ce „era” și „va fi”,
metode: calea afirmativă, calea eminenței și calea negativă. sunt ale firii trecătoare, El este „Cel ce este” de-a pururi, ca un
Originile lor sunt în operele Sf Dionisie Areopagitul, Despre ocean fără hotare”.
4
numele divine și Teologia mistică. Cu timpul acestea au devenit Ființa și existența în Sine a Lui Dumnezeu există în
metode raționale de cunoaștere. concretul ipostaselor treimice, și nu abstract. Dar Dionisie
Areopagitul vorbește de Dumnezeu Cel supraființial și faptul că Dumnezeu creează, stăpânește și umple timpul, fiind
supraexistențial, ca fiind mai presus de toate cele ce sunt. prezent în orice moment temporal al lumii.
Dumnezeu e liber de orice relațție de dependență (ca în Sf. Scriptură confirmă veșnicia lui Dumnezeu: „Mai înainte de
cazul existențelor cunoscute), izvorul și cauza a tot ce există: „de s-au făcut munții și s-a zidit pământul și lumea, din veac și până în
la El și prin El și pentru El sunt toate” (Romani 11,36). veac ești Tu” (Psalmul 89,2). Veșnicia lui Dumnezeu este un
prezent continuu fără trecut, fără prezent, fără trecut sau viitor:
2. Spiritualitatea lui Dumnezeu „Dumnezeu este Cel ce este, Cel ce era și Cel ce va să vină”
Dumnezeu e spirit absolut, nematerial, necorporal, (Apocalipsă 1,4). Acest atribut trebuie înțeles ca o plenitudine a
nevăzut, liber și personal în comparație cu lumea materială creată comuniunii interpersonale treimică. Dumnezeu este în relație cu
(mărginită și finită). istoria și cu timpul, dar totodată mai presus de ele, deoarece
Ființele spirituale sunt persoane caracterizate prin rațiune și Dumnezeu crează timpul și-l umple. Hristos ne-a dat posibilitatea
libertate, unde Dumnezeu este ființa spirituală absolută necreată, participării la viața veșnică: „Cel ce crede în Mine, are viață
iar îngerii și oamenii create. Spiritualitatea pune în evidență veșnică”(Ioan 6,47)
caracterul de Duh al esenței divine aducându-i-se închinare în Prin timpul liturgic veșnicia este anticipată prin puterea
Duh și adevăr (Ioan 4,24) Duhului Sfânt, în unire cu Hristos oferindu-ne-o prin Sf.
Sf. Scriptură atestă acest atribut direct: atribuirea rațiunii, Euharistie, și totodată primirea prezenței plină de eternitate a lui
libertății („unde este Duhul Domnului acolo este libertate”): Hristos.
numindu-L Duh, și indirect învățând că Dumnezeu nu are niciuna
din însușirile materiale sau corporale, ca în cazul oamenilor 5. Neschimbabilitatea sau imuabilitatea lui Dumnezeu
(limitați în timp și spațiu). Legat de aseitate și veșnicie prin care cugetând pe Dumnezeu
Dumnezeu este cauza creatoare a tuturor spiritelor create ca existând de Sine într-un prezent continuu, fără început și fără
(îngeri, oameni), fiind numit „Dumnezeul duhurilor” (rugăciune) sfârșit Îl concepem neschimbabil, dar și invers.
al celor vii dar și celor adormiți. Dumnezeu nu se schimbă nici în ființă, nici în lucrările Sale:
„Eu sunt Domnul și nu M-am schimbat” (Maleahi 3,6), iar Iisus
3. Atotprezența sau supraspațialitatea lui Dumnezeu Hristos nu se schimbă prin întrupare: „Iisus Hristos, ieri și azi și în
Atribut în relație directă cu absolutul și infinitatea lui veci este același” (Evrei 13,8) și nici Sf. Treime prin înălțarea
Dumnezeu. Negativ se manifestă prin aspațialitate, iar pozitiv Mântuitorului. Dumnezeu nu e supus schimbării, devenirii sau
prin omniprezență. Dumnezeu nu este limitat de spațiu. „Cerul și dezvoltării, fiind mai presus de acestea, și totuși prin antinomie
pământul nu te cuprind” (III Regi 8,27); „Tu ești în cer, în iad, la este principiul devenirii existențelor create.
marginile mării” (Psalm 138). Și acest atribut are un caracter apofatic chemându-ne la
Sf. Ioan Damaschin explică în Dogmatica sa, diferența dintre participare prin experiență, cum este cazul sfinților, care se simt
omniprezența lui Dumnezeu și prezența spirituală a îngerilor: punct de sprijin prin neschimbabilitatea lui Dumnezeu.
„Îngerul nu poate să lucreze în același timp în diferite locuri, Se observă antinomia: Dumnezeu e cu totul nemișcat și
numai Dumnezeu poate să lucreze simultan în diferite moduri”. neschimbabil, iar pe de altă parte e un Dumnezeu viu, iubitor,
Sf. Ioan Gură de Aur în Omilia către evrei precizează care ia parte la viața noastră. Acestea se observă și în Sf. Scriptură
greutatea minții umane de a înțelege omniprezența lui în care se afirmă că Dumnezeu se căiește, revine asupra unor
Dumnezeu, fără a cădea în panteism: „Știm că Dumnezeu e decizii: „S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Facere
prezent pretutindeni dar nu înțelegem cum, pentru că noi 6,5), iar în alte locuri se spune că Dumnezeu nu se căiește: „El nu
cunoaștem doar o prezență limitată”. se va căi, căci El nu este om ca să se căiască” (I Regi 15,29).
Dumnezeu nu trebuie izolat de lume în transcendența Sa, în Interpretarea acestora o găsim la Sf. Ioan Damaschin (Contra
sensul deiștilor, ci în sensul că nu intră în cadrele spațiului, El nu maniheilor): „Dacă se spune că Dumnezeu se căiește, se spune
este numai aspațial, ci și supraspațial, mai presus de spațiu. după noi, pentru că omul a păcătuit. Nu se căiește pentru că a
Contar panteismului: accentuarea transcendenței ființiale a lui văzut ce se va întâmpla. Aceia s-au schimbat, făcând fapte
Dumnezeu, iar împotriva deismului, imanența Sa harică (Prof. vrednice de căință, nu Dumnezeu”.
Dumitru Popescu). Dumnezeu nu se schimbă în ființă și nici față se nimeni și
Fiind diferite grade ale prezenței lui Dumnezeu, noi nu negăm nimic, căci a prevăzut și știe din veci toate schimbările noastre, El
astfel atotprezența Sa: în Biserică, în Taine, prezențele fiind rămâne veșnic același.
simultaneși totodată cele care sfințesc aceste locuri.
Omul este chemat să participe și la acest atribut, dar în viața 6. Atotputernicia lui Dumnezeu
viitoare când depășind spațiul material, va comunica fără limite Atributul ce arată nemărginirea puterii lui Dumnezeu, care
(Prof. Ghe. Remete). poate face toate, întrucât nu e mărginit de nimic. Raportul voință-
putere la Dumnezeu diferă de cel al omului, la om voința fiind mai
4. Veșnicia sau eternitatea lui Dumnezeu mare decât puterea, la Dumnezeu fiind proporționale, cum
Acest atribut arată independența absolută față de timp a lui confirmă și Sf. Ioan Damaschin în dogmatica sa: „Dumnezeu
Dumnezeu, timpul fiind dependent de El, timpul creat odată cu poate să facă pe toate câte le voiește, dar nu voiește să facă pe
lumea, Dumnezeu fiind astfel veșnic sau etern, fiind veșnic etern toate pe câte le poate, căci poate să piardă lumea, dar nu vrea”.
(Fericitul Augustin-Confesiuni). Sf. Scriptură confirmă acest atribut: „Eu sunt Dumnezeul Cel
5
Negativ, veșnicia este însușirea lui Dumnezeu de a fi deasupra Atotputernic” (Facere 17,1); „La oameni aceasta e cu neputință,
timpului, atemporal și supratemporal, în sens pozitiv exprimă la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Matei 19,26).
 Crearea lumii, providența, restaurarea lumii în Hristos sunt
manifestări ale atotputerniciei Sale care este în deplină armonie
cu dreptatea, iubirea și mila Lui atât cât este necesar, conducerii
omului la Mântuire, manifestare denumită prin atotțiitor
(pantocrator).
Romano-catolicii susțin ideea că Dumnezeu poate lucra și
împotriva lumii pentru conștientizarea micimii ei. Astfel, este mai
degrabă un mijloc de apărare al lui Dumnezeu împotriva creaturii.
„Catolicismul a tras de aici concluzia dominării statelor, iar
protestantismul afirmarea eficienței exclusive a lui Dumnezeu,
împotriva eficienței umane” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae). Prin
exercițiul moral, prin împlinirea poruncilor, omul se unește cu
Dumnezeu și participă la atotputernicia Lui.
7. Unitatea și unicitatea lui Dumnezeu
Acest atribut rezultă din caracterul absolut și infinit al lui
Dumnezeu, ființă spirituală și unică, mai multe ființe absolute și
infinite fiind o contradicție. Se implică în celelalte atribute
naturale aseitatea, veșnicia, atotputernicia, deoarece mintea
noastră nu poate concepe că există mai multe ființe veșnice,
atotputernice.
În V.T. s-a descoperit unicitatea lui Dumnezeu: „Eu sunt Cel
dintâi și Cel de pe urmă și nu este alt Dumnezeu afară de Mine”
(Isaia 44,6). În N.T. : „Și aceast este viața veșnică: să Te cunoască
pe Tine, singurul Dumnezeu Adevărat și pe Iisus Hristos” (Ioan
17,3).
Sf. Ioan Damaschin în dogmatica sa: „Există un singur
Dumnezeu și nu mai mulți Dumnezei...dacă vom spune că sunt
mai mulți este necesar să se observe deosebirea între mulți, căci
dacă nu este deosebire între ei, este mai degrabă unul și nu
mulți”. Există un singur Dumnezeu desăvârșit, Creator și
conducător mai presus de desăvârșire.
Dionisie Areopagitul prin distincția tripersonală în Dumnezeu
și prin distincția între ființă și lucrări necreate, nu se introduce
nicio compoziție în Dumnezeu.
Participarea la acest atribut se poate face prin realizarea
unității de sine proprie devenind un centru, conducător al lumii
spre unitate. Creatura întreagă participă, este cuprinsă și proniată
unitar în Dumnezeu, care va fi „totul în toate”.
8. Infinitatea lui Dumnezeu
Este implicată în cele anterioare, Dumnezeu nefiind limitat
sau mărginit, pentru că este absolut, desăvârșit și plenitudinea
însăși. Diferit de mărginirea creației, Dumnezeu este necuprins și
nedeterminat de ceva, adevăr descoperit în persoana
Mântuitorului, cum spune Sf. Pavel: „Întemeiați fiind în iubire, să
puteți să înțelegeți care este lărgimea, lungimea, adâncimea și
înălțimea și să cunoașteți iubirea lui Hristos, cea mai presus de
cunoștință, ca plini să fiți de toată plinătatea lui Dumnezeu”
(Efeseni 3, 18-19).
Putem participa efectiv la infinitatea lui Dumnezeu, aceasta
manifestându-se în lucrările lui: „În general lumea e învăluită și
pătrunsă de infinitatea divină și nu poate exista în afară de
legătura cu ea” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae).
Suntem chemați ca ființe finite să trăim această infinitate în
comuniunea cu Dumnezeu, omul tânjind după un sens superior
aflat în cadrul infinității divine.
6
B. Atributele intelectuale
Alături de atributele morale, scot în relief caracterul de
persoană liberă și rațională, de Subiect suprem al lui Dumnezeu.
1. Atotștiința
Reprezintă cunoașterea a toate în mod desăvârșit, total, din
veci a lui Dumnezeu. După conținut, Dumnezeu cunoaște totul:
pe Sine Însuși și pe toate cele înafară de sine, din toate timpurile.
După formă Dumnezeu cunoaște totul direct, nemijlocit, nu
treptat ci deodată.
Atribut confirmat de Sf. Scriptură: „Toate căile mele mai
dinainte le-ai văzut” (Psalm 138,3); „Dumnezeu știe toate” (I Ioan
3,20).
Cunoașterea de mai înainte ca ele să existe se numește
preștiință:
a) nu trebuie confundată cu predestinația absolută, care ar
anula libertatea omului și l-ar face pe Dumnezeu autor al răului.
b) preștiința lui Dumnezeu nu e cauza faptelor viitoare a
omului, având în vedere pe cele pe care le va săvârși liber.
Dumnezeu nu intervine în desfășurarea faptelor noastre, el
proniază doar pe cele bune, pe cele rele doar le îngăduie. Sf. Ioan
Damaschin în dogmatica sa: „Dumnezeu știe totul dinainte, dar
nu le predestinează pe toate. El nu voiește să se facă răul și nici
nu forțează virtutea”.
Calvinii și apoi neo-protestanții confundă preștiința lui
Dumnezeu cu predestinația, anulând astfel libertatea omului, iar
Dumnezeu este autor al răului.
Raportarea la Persoanele Treimice: Tatăl le cunoaște pe toate
prin Fiul, care este Logosul creației, în Duhul Sfânt, Care dă viață
la toată făptura.
Făpturile raționale pot participa la acest atribut văzut ca o
cunoaștere intelectuală si morală.
2. Atotînțelepciunea
Este legată de atotștiința lui Dumnezeu, cum atestă Dionisie
Areopagitul în lucrarea Despre numele divine: „Căci Dumnezeu nu
numai că e supraplin de înțelepciune și înțelegerea Lui nu are
hotar (Psalm 146, 5), ci este așezat mai presus de toată rațiunea
și mintea și înțelepciunea”.
Înțelepciunea lui Dumnezeu, însușire de a cunoaște și a alege
în orice act sau lucrare a sa, toate din lumea aceasta reflectându-
o.
Sf. Scriptură o alătură atotputerniciei lui Dumnezeu,
constituind-o pe cea de-a doua, iar atotputernicia reprezentând
factorul de realizare al creației, conceput de atotînțelepciunea
divină: „Iar Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu
înțelepciunea Sa” (Ieremia 10,12); „Cât s-au mărit lucrările Tale
Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut” (Psalm 103,25),
înțelepciune nepătrunsă și necercetată (Romani 11,33).
Prin purificarea de patimi, omul primește harul lui Dumnezeu
prin care vine înțelepciunea cea de sus, curată, pașnică și de
roade bune.
C. Atributele morale
Evidențiază desăvârșirea dumnezeiască (manifestată într-o
serie de însușiri și atribute morale, însușiri în sensul conformității
ființelor spirituale libere, al cărei autor este Dumnezeu) de care
trebuie să se împărtășească toți, întrupând-o prin harul divin: „Fiți
desăvârșiți precum și Tatăl vostru, cel din ceruri desăvârșit este”
(Matei 5,48).
1. Sfințenia
Caracterul apofatic mai mult decât la celelalte atribute solicită
împărtășirea omului de ea pentru a trăi și a-l înțelege pe
Dumnezeu Sfânt și izvor al sfințeniei. În sens negativ Dumnezeu
este liber de orice imperfecțiune morală, pozitiv Dumnezeu este
desăvârșire și iubire absolută.
- este acordul sau identitatea desăvârșită a voinței lui
Dumnezeu cu ființa Sa, atotbună și atotdreaptă (Pr. Prof. Ioan
Mihălcescu).
- sfânt = ceva separat de lume, liber de orice necurăție,
închinat lui Dumnezeu (Sf. Scriptură).
Sf. Ioan Damaschin în Dogmatica sa, afirmă că
Dumnezeu este sfânt ființial și moral în sens absolut, deoarece „la
Dumnezeu binele coincide cu ființa Sa”.
În V.T. Dumnezeu își descoperă sfințenia Sa, la care
cheamă pe cei ce cred în El: „Sfințiți-vă și veți fi sfințiți, că Eu
Domnul Dumnezeul vostru, Sfânt sunt” (Levitic 11,44); „Sfânt,
sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava
Lui” (Isaia 6,3).
Acest atribut este un imperativ pentru om împlinit prin
Biserică și Sf. Taine, „împărtășindu-se de sfințenia lui Hristos, Care
S-a sfințit pe Sine Însuși pentru noi” (Ioan 17,19).
Părintele Stăniloae afirmă: „este atributul transcendeței
Lui ca Persoană care ne face să vedem toată păcătoșenia noastră
și produce în noi o infinită smerenie. Sfințenia Lui ne impune un
respect absolut, dar ne și cheamă spre a putea intra în
comuniune cu El, în stare de jertfă”.
2. Dreptatea și mila lui Dumnezeu
Fiind drept și milostiv ne explicăm de ce aceste atribute
nu pot fi despărțite și deasemenea raportul Lui cu lumea.
Dorește fericirea tutuor făpturilor, dar fiind și drept
răsplătește fiecăruia după faptele sale pentru a nu descuraja pe
cei vrednici, pentru că El e și Cel Preabun dar și autorul legilor
morale: „Judecător, drept și tare” (Psalm 7,11), drept este
Domnul și dreptatea lui a iubit și fața Lui spre cel drept privește
(Psalm 10,7).
Dumnezeu ne cere să fim și noi drepți în relație cu El și
cu semenii noștrii, fiind datori să cerem mila lui Dumnezeu:
„Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine” (Psalm 35,10).
În lumea aceast Dumnezeu manifestă ambele atribute
împreună: „Îndurat și milostiv este Domnul” (Psalm 102,8) în
momentul judecății, dreptatea desăvârșită a lui Dumnezeu va
separa pentru totdeauna binele de rău: „Nu este părtinire la
Dumnezeu” (Fapte 10,34).
3. Bunătatea și iubirea lui Dumnezeu
Sf. Părinți tratează aceste atribute: Dionisie Areopagitul și nu se va îndeplini?”(Numeri 23, 19), „Credincios este
în Despre numele divine afirmă că bunătatea e numele propriu al Dumnezeu prin care ați fost chemați la împărtășirea cu Fiul Său”
lui Dumnezeu, principiul și izvorul iubirii: „Precum soarele (I Corinteni 1,9), „Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele
luminează toate ce participă la lumina Lui, așa și Binele, mai nu vor trece” (Matei 24, 35).
presus de soare, transmite tuturor, pe măsura lor razele întregii
bunătăți”.
Binele e întotdeauna altruist implicând o altă persoană firii Sale și neschimbat în actele Sale.
7
căreia îi dăruiește iubire, care este manifestarea bunătății, este
bunătatea manifestată de persoană întrucât iubirea este o relație
reciprocă interpersonală.
Iubirea lui Dumnezeu e manifestarea bunătății Sale,
orientată spre: Persoanele treimice, îngeri și oameni. Ca energie
dumnezeiască necreată față de creație izvorăște din bunătatea
Sa; ca energie a Persoanelor treimice participăm la viața de
comuniune a Sf. Treimi.
Manifestări ale iubirii lui Dumnezeu: creația, pronia,
actul jertfei pe cruce, restaurarea și îndumnezeirea ființei
omenești: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut l-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci săa aibă
viață veșnică” (Ioan 3,16); „Iar când bunătatea și iubirea de
oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-a arătat, El ne-a
mântuit... după a lui îndurare” (Tit 3,4).
Participarea omului la aceste atribute reprezintă un act
de reciprocitate, dăruire și primire pentru că: „Dragostea este de
la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și
iubește pe Dumnezeu” (I Ioan 4,7-11) și pe semenii Săi, asemenea
lui Hristos.
Asemenea iubirii lui Dumnezeu față de noi, iubirea
creștină are aceleași însușiri: unește pe toți cu Dumnezeu și
întreolaltă, este altruistă, universală, reciprocă, milostivă și
desăvârșită.
4. Libertatea absolută
– subînțeleasă în aseitatea lui Dumnezeu ca formă a
subzistenței de Sine și a independenței absolute a lui Dumnezeu.
Este însușirea prin care voiește și lucrează, nu constrând de
nimeni și nimic, face tot ceea ce voiește și cum voiește.
- ca temei avem calitatea Sa de persoană.
- Dumnezezu lucrează totdeauna conform rațiunii Sale
atotbune și sfinte.
- E confirmat în Sf. Scriptură: Întru Care și moșternire am
primit, rânduuiți fiind mai înainte, după rânduiala Celui ce toate
le lucrează, potrivit sfatului voii Sale” (Efeseni 1, 11), „Dar
Dumnezeul nostru e în cer, în cer și pe pământ toate câte a voit a
făcut” (Psalm 113, 11).
- Sf- Părință ai apărat învățătura desăre șibertatea absolută a
lui Dumnezeu.
- Așadar, Dumnezeu aduce totul la existență din nimic, prin
voința Sa, prin Cuvânt.
- Oul se împărătșește de libertatea divină prin păstrarea
veșnică a libertății de voință.
5. Credincioșia sau fidelitatea
– consecvența neclintită și perfectă a voinței divine de a duce
la îndeplinire toate hotărârile Sale. Se întemeiază pe sfințenia și
atotștiința divină, reprezentând o formă a imuabilității divine.
- Temeiuri: „Dumnezeu nu e ca omul, ca să-l mință, nici ca Fiul
Omului ca să-I pară rău. Oare va zice El și nu va face? Sau va grăi
- La baza credincioșieie absolute stă neschimbabilitatea,
sfințenia și atotputernicia lui Dumnezeu. El e mereu consecvent
- Credincioșii participă la această însușire prin împlinirea
poruncilor lui Dumnezeu.

6. Veracitatea sau veridicitatea
– Dumnezeu împărtășește făpturilor Sale raționale doar
adevărul despre Sine și despre creația Sa. El descoperă adevărul,
dar se și descoperă pe Sine ca izvor al adevărului.
- Dacă diavolul este „tatăl minciunii”, Dumnezeu urăște
minciuna și cere oamenilor să fie martori și mărturii pentru tot
adevărul, care iese din gura Lui.
- se înrudește cu fidelitatea sau credincioșia: „Cel ce șade pe
el se numește Credincios și Adevăr” (Apocalipsa 19,11).
- Credincioșii se împărtășesc de adevărul suprem prin unirea
Hristos.
V. DUMNEZEU ÎNTREIT ÎN PERSOANE. DOGMA SFINTEI
TREIMI
Dumnezeu cel Unul este cunoscut ca Treime în Unitate
în Treime. Dogma despre Dumnezeu este dogma despre Sfânta
Treime sau despre Dumnezeu cel Unul în trei ipostasuri: Tatăl,
Fiul și Duhul Sfânt.
Revelația creștină culminează cu afirmația ioaneică
„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), adică iubire în sens de viață
în comuniune a Persoanelor Treimice. Iubirea dumnezeiască
implică treimea persoanelor și invers.
Biserica a rezumat învățătura despre Dumnezeu în
formula: Dumnezeu este Unul în ființă dar subzistând în trei fețe
sau trei persoane (față = in sens originar „persoană”, în greacă
prosopon = mască de teatru). Prin aceasta se evidențiază:
- Caracterul personal al lui Dumnezeu;
- Unitatea și unicitatea ființei divine.
Ființa nu există abstract de Sine,înaintea persoanelor, ci
numai în concretul persoanelor treimice. Ființa și Persoana, deși
distincte sunt nedespărțite, ființa fiind conținutul ontologic al
persoanelor, iar persoanele fiind modul de subzistență concret al
ființei divine.
Vladimir Lossky: „În tradiția răsăriteană nu e loc pentru o
teologie sau mistică a ființei dumnezeiești. Pentru mistica
răsăriteană, țelul nu este vederea ființei divine, ci participarea la
viața de comuniune a Sfintei Treimi”.
Sf. Grigorie de Nazianz: „Eu când spun Dumnezeu înțeleg
Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Când cântăm pe Dumnezeu, cântăm de
fapt Treimea; când ne unim cu Dumnezeu, ne unim de fapt cu
întreaga Sf. Treime”.
În primele secole, explicarea dogmei Sf. Treimi s-a făcut
în contextul filosofiei elenice și religiei monoteiste iudaice. Astfel,
teologia a precizat că Treimea nu înseamnă acceptarea a trei
principii primordiale. În Treime, Dumnezeu-Tatăl este principiul
uni, născător al Fiului și purcezător al Duhului.
1. Prefigurarea Sfintei Treimi în religiile păgâne
- În starea primordială, Dumnezeu s-a făcut cunoscut
protopărinților prin Revelație directă în trei persoane („Elohim” e
pluralul la „Eloh” = Dumnezeu);
- La hinduism, budism, babilonieni, chinezi, egipteni, greci,
la Platon s-ar putea considera că Treimea creștină este vag
prefigurată și anume unitatea divină concretizată într-o trinitate,
dar fără p afirmație clară.
8
2. Descoperirea Sfintei Treimi în Vechiul Testament
- e doar pregătită, indicată vag, deoarece iudeii fiind
înconjurați de popoare păgâne ar fi căzut în politeism.
- Oamenii încă nu erau capabili să înțeleagă sau să
experieze comuniunea perihoretică a lui Dumnezeu, datorită
stării de păcătoșenie (excepție: proorocii).
- Mărturiile cu privire la Sf. Treime pot fi împărțite în două
categorii:
a) Texte trinitare cu caracter nederminat: „și a zis
Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră...”
(Facere 1, 26); „Haide sa ne pogorâm și să amestecăm limbile lor,
ca să nu se mai înțeleagă unul cu altul” (Facere 11, 7). Aici,
Dumnezeu apare ca sfătuindu-Se cu Sine, adică Persoanele
trimice întreolaltă, fără să se precizeze numprul lor.
b) Texte trinitare cu caracter determinat: teofania de la
stejarul Mamvri, unde Avraam vede trei oameni, dar li se
adresează la singular (Facere 18, 2-3); cântarea serafimică „sfânt,
sfânt. Sfânt este Domnul Savaot” (Isaia 6, 3); binecuvântarea
levitică: „Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! Să caute
Domnul asupra ta cu față veselă și să te miluiască! Să-și întoarcă
Domnul fața către tine și să-ți dăruiască pace!” (Numeri 6, 24-26).
● Apar și numele Persoanlor treimice separat: „Fiul meu ești
Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalm 2,7); „nu mă lepăda de la fața
Ta și Duhul Tau cel Sfânt nu-L lua de la mine” (Psalm 50, 12);
„Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să
binevestesc săracilor” (Psalm 61, 1).
3. Descoperirea Sfintei Treimi în Noul Testament
- Este descoperită clar și fără echivoc dogma Sf. Treimi, de
către Fiul lui Dumnezeu Întrupat:
a) Texte în care este mărturisită clar Treimea Persoanlor:
- Matei 28, 19 (expresia „în numele” se folosește numai
pentru persoane)
- la Bunavestire: „Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine și
puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea li sfântul care
se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”(Luca 1, 35)
- Teofania de la Borezul Domnului (Matei 3, 16-17)
- cuvântarea lui Iisus de rămas bun către Apostoli: „Și Eu
voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi
în veac, Duhul Adevărului” (Ioan 14, 16-17)
- binecuvântarea apostolică: „harul Domnului nostru Iisus
Hristos li dragostea...” (II Corinteni 13, 13) – aici apare distincția și
între lucrările Persoanelor;
- „Aleși după cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu Tatăl
și prin sfințirea de către Duhul, spre ascultarea și stropirea cu
sângele lui Iisus Hristos...” (I Petru 1, 2).
b) Texte în care este indicată câte o singură Persoană
treimică
1. Persoana Tatălui: „Așa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să
slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16); „Tatăl
nostru, Care ești în ceruri” (Matei 6, 9), etc.
2. Persoana Fiului: „Acesta este Fiul Meu cel iubit...” (Matei
3, 17); „Răspunzând Simon-Petru a zis: Tu ești Hristos, Fiul lui
Dumnezeu Celui viu...” (Matei 16, 16), „A răspuns Toma și I-a zis:
Domnul Meu și Dumnezeul Meu” (Ioan 20, 18), „Și Iisus le-a zis:
Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20,
21).
 3. Persoana Sfântului Duh: „Dar Mângăietorul, Duhul Sfânt,
pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța
toate” (Ioan 14, 26).
● Texte în care este mărturisită unitatea de ființă, voință și
lucrări a Persoanelor treimice:
- unitatea de ființă a Fiului cu Tatăl: „Iar Eu și Tatăl Una
suntem” (Ioan 10, 30), Ioan 10, 38.
- unitatea de ființă a Sf. Duh cu Tatăl: I Corinteni 2, 10-11.
*** Așadar, în NT avem descoperite atât Treimea
Persoanelor, cât și unitatea ființei, a voinței și a lucrărilor. Dogma
Sf. Treimi are o importanță fundamentală: Dumnezeu nu mai este
înțeles ca o simplă individualitate, ci ca Unul în Care există o
comuniune de persoane divine.
VI. MĂRTURISIREA ȘI FORMULAREA DOGMEI SFINTEI TREIMI
ÎN BISERICA PRIMARĂ
- Învățătura despre Sf. Treime a fost mărturisită și
propovăduită neîncetat;
- Datorită ereziilor antitrinitare și nevoii de întărire a
unității de credință, Biserica a formulat solemn învățătura despre
Sf. Treime la Sin. I și II Ecumenic.
- Tradiția, cultul și practica Bisericii înainte de Sin. I
Ecumenic:
1. La început a existat o mărturisire trinitară baptismală (cf.
Matei 28, 19), amplificată în scurte simboale de credință:
ierusalimitea, antiohian, alexandrin.
2. Biserica a botezat întotdeauna rostind formula: „Se
botează robul lui Dumnezeu ... în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh”.
3. În cult, avem doxologia mică, anterioară sec. IV, imnul
„Lumină lină”.
4. Mărturisirile de credință ale martirilor. Ex: Sf. Policarpm
înainte de moartea sa martirică.
5. Părinții Apostolici, apologeții învață unanim credința în
Sf. Treime într-o formă simplă. Ex: Clement Romanul scrie: „Nu
avem noi oare un singur Dumnezeu, un singur Hristos și un singur
Duh al harului?”.
- Părinții apostolici, apologeții și Sf. Părinți precum
Tertulian, Irineu, Origen, Grigorie Taumaturgul, combătând pe
ereticii sabelieni și subprdinaționiști, au aprofundat relațiile între
Persoanle treimice. Au dezvoltat teoria Logosului divin care există
din veci, transcendent în ființă și imanent prin lucrările Sale.
- Există însă unele imprecizii și expresii subordinaționiste
în învățătura Apologeților, punându-se nașterea Logosului în
legătură cu creația lumii.
Formularea dogmei Sfintei Treimi la Sinoadele I și II
Ecumenice
- Combătând pe Arie, sinodul I ecumenic, în articolul II din
simbolul de credință, învață că Fiul S-a născut din veci din Tatăl,
că este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar
nu creat, deoființă (omousios) cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
- Sin condamnă erezia ariană și pe toți care învață că: a
fost un timp când Fiul n-a existat; că Tatăl a existat înainte de Fiul;
Că Fiul a fost creat din nimic sau dintr-o substanță strină de cea a
Tatălui.
9
- Sinodul II Ecumenic, combătând erezia lui Macedonie,
învață deoființimea, dumnezeirea și egalitatea Sf. Duh cu Tatăl și
cu Fiul.
- Sinodul II Ecumenic nu folosește termenul „omousios”,
din cauza disputelor cu ereticii, dar exprimă aceeași idee prin
folosirea termenului „purcede din veci din Tatăl”, prin care se
arată că Duhul își are ființa și ipostasul din Tatăl din veci prin
purcedere și că are aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul.
- Sfinții Părinți au dedicat lucrări sau scrisori speciale
despre unitatea de ființă și Treimea Persoanelor: Sf. Atanasie: trei
tratate împotriva arienilor și „Către Serapion”, Sf. Vasile cel Mare:
„Contra lui Eunomie”, „Despre Sfântul Duh”; Sf. Grigorie de
Nazianz „Cele cinci cuvântări teologice” etc.
- Unii Sf. Părinți au recurs la analogii: Sf. Spiridon s-a slujit
de o cărămidă, care deși e una, e alcătuită din trei
elemente:pământ, apă și foc. Alte analogii: râul, apa și izvorul;
soarele, raza și lumina; rădăcina, trunchiul și coroana pomului;
trecutul, prezentul și viitorul.
- Teologia apuseană, in frunte cu Fericitul Augustin,
folosesc ca analogie; sufletul omenesc și facultățile sale: rațiune,
voință, sentiment. Teologii răsăriteni folosesc familia. Cea dintâi
are o înțelegere mai individualistă, iar cea de-a doua evidenția
aspectul de comuniune.
Terminologia trinitară
- Unitatea ființei nu desființează Treimea și nici Treimea
nu desființează deoființimea.
- Primul care folosește termenul „treime” (gr. Trias) a fost
Sf. Teofil al Antiohiei în răsărit și Tertulian în Apus.
- Sf. Părinți au preluat termeni din filosofia antică; ființă,
ipostas, persoană.
- Definiție concisă: „Dumnezeu este Unul în Ființă și
lucrările Sale și întreit în Persoane”
1. Termeni care se referă la unitatea Ființei divine:
a) Ființă (ousia) – fondul sau baza unei realități (Ex: ființa
omului are 2 elemente: trup și suflet). Sf. Vasile cel Mare: „Ființa,
esența este fondul naturii comune a mai multor indivizi sin
aceeași specie”.
- La Aristotel avea 2 sensuri: esență sau ființă concretă
(proutousia) și esența sau ființa abstractă (deuterousia). Hristu
Andrutsos afirmă că dacă ar fi aplicat primul înțeles, s-ar fi ajuns
la triteism, dacă ar fi aplicat al doilea înțeles, trebuie să se admită
că cele trei Persoane divine participă la esența divină parțial sau
concret, și atunci ființa divină s-ar împărți între Persoane.
- Sfinții Părinți învață următoarele:
• Fiecare Persoană divină e Dumnezeu adevărat pentru că
are aceeași ființă divină întreagă și deodată, nu succesiv.
• Ființa comună a lui Dumnezeu se înțelege în concret, în
realitate, din cauza identității și eternității ființei.
• Ființa divină nu se împarte între Persoanle treimice.
- Un timp, Sf. Părinți au folosit termenii „ousia” și
„ipostasis” ca echivalente, ceea ce a dsu la confuzii și neînțelegeri
(inclusiv Sf. Atanasie și Sin. I Ecumenic). Apusenii învățau că în
Dumnezeu există un singur ipostas sau substanță în trei Persoane
și acuzau pe greci că învățau trei esențe, substanțe sau ipostasuri.
Sf. Vasile cel Mare a explicat deosebirea dintre ființă și ipostas.
b) Substanță – sinonim cu ființa, având în plus alte două
sensuri: subiect sau substrat al însușirilor și ființa ce subzistă într-
un lucru existent în sine.
 c) Natură sau fire (gr. Fisis) – sinonim cu ființa.
2. Termenii care se referă la treimea Persoanelor - Biserica mărturisește că Dumnezeu e Unul în Ființă,
a) Ipostas – modul de subzistență concretă a unei ființe voință, lucrări și întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
(ousia). Ipostasul e subiectul purtător al naturii. Se deosebesc Dumnezeu ca Persoana presupune relația de comuniune cu alte
datorită modului în care ipostaziază concret ființa. persoane. Relația a două persoane nu e desăvârșită, relația de
b) Subzistența – modul de a exista al substanței (sinonim cu comuniune interpersonală fiind desăvârșită numai în trei.
ipostasul). - Sf. Vasile cel Mare: „Binele e pururea în Dumnezeu și
c) Persoana (lat. Persona, gr. Prosopon) – în antichitate aceasta îl face pe Dumnezeu să se dăruiască altuia, să nască pe
însemna „față”, „mască”; s-a înțeles o ființă umană concretă, o Fiul și să purceadă pe Sfântul Duh din veci și apoi să creeze
persoana. lumea”.
- Sf. Vasile cel Mare observă o tentință a apusenilor de a - Existența persoanelor treimice este dedusă din
defini persoana doar ca modalități de manifestare a ființei divine. bunătatea și iubirea lui Dumnezeu. Bunătatea ființei divine se
- Pesoana implică pe lângă individ, individualitate și arată în actul nașterii Fiului și purcederii Duhului Sfânt din Tatăl.
unicitate și spiritualitate, caracterizată prin rațiune și libertate. - Dacă ipostasul e modul de subzisteță de sine al ființelor
- Sf. Ioan Damaschin: „Persoana este subiectul ce se spirituale, înseamnă că Persoanele nu se deosebesc după ființă, ci
manifestă el însuși prin lucrările și proprietățile sale ca distinct de numai după ipostas, adică după modul în care posedă fiecare
alte ființe de aceeași natură”. ipostas ființa divină: Tatăl nenăscut, Fiul prin naștere și Duhul
- Persoana are conștiință de sine și puterea de a se Sfânt prin purcedere, de unde rezultă însușirile personale proprii:
determina liber, ca și intenționalitate spre comuniune cu alte Tatăl – nenăscut, Fiul – născut, Sf. Duh – purces.
persoane. A. Desșre Tatăl: posedă ființa divină în Sine, și dăruiește
- Pr. Stăniloae: „Persoana e fața deschisă, orientată ființa Sa Fiului și Duhului, fără să o piardă: „Căci precum Tatăl are
ontologic spre o altă față, spre comuniune cu altul, în care își viață în Sine așa I-a dat și Fiului să aibă viață în Sine” (Ioan 5, 26).
descoperă fiecare identitatea, fidelitatea și vocația de persoană și - Sf. Părinți îl numesc pe Tatăl „fără început, fără cauză
se împlinesc reciproc în comuniune”. sau neprincipiat, necauzat, având însușirea personală de
*** Toți acești termeni enumerați se aplică lui Dumnezeu nenăscut” (Sf. Grigorie de Nazianz).
numai prin analogie. - În Sf. Treime există un singur pricipiu: monarhia Tatălui,
în sensul că principiul existenței lui Dumnezeu, ca Treime în
Distincții și antinomii în Sfânta Treime persoane este Tatăl și nu ființa divină abstractă.
- Distincțiile din dogma Sf. Treimi se referă la Persoane și - Sf. Grigorie de Nazianz explică termenul de monarhie:
la modul în care Ele posedă ființa divină: Tătăl posedă ființa în „Iar noi cinstim pe unicul princpiu – monarhia. Nu e principiu
Sine, Fiul de la Tatăl prin naștere iar Duhul prin purcedere. mărginit într-o persoană, fiindcă aceasta nu e persoană unică, ci
- Între naștere și purcedere e o deosebire, dar această este o monarhie, un principiu, care se arată în aceeași cinste a
deosebire e o taină. firii, în acordul voinței”.
- Afirmând că antinomia înseamnă contradicție nu trebuie - Sf. Grigorie face aici 2 precizări: izvorul întregii
să înțelegem o contradicție în care două lucruri se exclud. dumnezeiti e monarhia, monada sau Persoana Tatălui, și că
Antinomia în teologie nu vrea să spună că o afirmație este Aceasta nu există ca o singură persoană, pentru că de la început,
adevărată și alta falsă, ci prin ea se exprimă ideea că ambele din veci, el se mișcă spre Doime și se oprește.
afirmații sunt adevărate și doar împreună reușesc să reflecte B. Despre Fiul: are proprietatea de a fi născut din veci din
realitatea în complexitatea ei. Tatăl (Ioan 1, 14).
- Principalele antinomii referitoare la Sf. Treime sunt: - Își primește ființa din veci din Tatăl prin naștere: „din
a) În fiecare Persoană divină se află întreaga ființă, fără ca pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut” (Psalm 109, 3). DE
aceasta să se împartî după Persoane și fără ca Persoanele sa-și când există Tatăl există și Fiul.
piardă identitatea. - Nu primește doar o parte din ființa divină, ci întreaga
b) Cu toate că nașterea și purcederea ar presupune o ființă, fără ca Tatăl să o piardă.
oarecare prioritate a Tatălui, cele Trei Persoane sunt veșnice, fără - Sf. Ioan Damaschin: „Fiul a fost dintotdeauna cu Tatăl și
început și existând deodată. în Tatăl, născut din El din veșnicie și fără de început. Căci n-a fost
c) Veșnicia exclude orice raportate la timp, ea fiind un cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl și Fiul, Care S-a
prezent continuu, deci Fiul Se naște continuu iar Duhul Sfânt născut din El.Căci Dumenzeu nu s-ar putea numi Tată fără de
purcede continuu. Fiu...”
- Dogma Sfintei Treimi nu are la bază ncio contradicție, C. Duhul Sfânt: are însușirea personală de a fi purces din
aceasta se produce d.p.d.v uman. Tatăl: „Iar când va veni Mângăietorul, pe Care Eu îl voi trimite de
- Pentru a-l cunoaște și înțelege pe Dumnezezu este la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Avela va
nevoie de o dilatare a logicii noastre într-o logică supranaturală, mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).
în care contradicțiile sunt reconciliate într-un mod tainic. - Își primește ființa și ipostasul din veci din Tatăl prin
purcedere, având toate câte au Tatăl și Fiul, afară de naștere și
purcedere.
- Pr. Stăniloae a încercat să explice taina treimii
10
persoanelor divine, plecând de la afirmația Sf. Grigorie Palama că
VII. PERSOANELE SFINTEI TREIMI „Duhul Sfânt e bucuria din veci a Tatălui de Fiul”. Relația
interpersonală „eu-tu” nu e deplină decât raportată la a treia - Texte care pun la îndoială dumnezeirea Sf. Duh: „Duhul
persoană, la „el”. Treimea Persoanelor e o condiție a deplinătății Sfânt nu va vorbi de la Sine, ci ceea ce I s-a spus” (Ioan 16, 19) –
caracterului lor personal și a comuniunii lor. explicașie: după Înalțare, Duhul va continua opera de mântuire;
- Fiul și Duhul Sfânt nu sunt subordonați Tatălui din 3 „nimeni nu cunoaște pe Fiul, fără Tatăl, nici pe Tatăl fără numai
motive: Fiul” (Matei 11, 27) – pt că nu se face mențiune de Duhul Sfânt se
a) Prin naștere și purcedere, Tatăl comunică întreaga Ființă. consideră că El nu este atotștiutor.
b) Aceste acte sunt simultane și necesare lui Dumnezeu din - E confirmată de: simboale de credință, doxologia mică,
veci. Taina Botezului, operele Sf. Părinți: SF. Iustin Martirul, Tertulian,
c) Monarhie asigură și afirmă egalitatea și deoființimea și Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare, etc.
deplinătatea comuniunii. - În teologia românească, s-a evidențiat în sens patristic și
- Ordinea în care sunt enumerate Persoanele nu indică o palamit legătura interioară dintre Fiul Și Duhul Sfânt, atât în
superioritate a uneia față de celelalte. Treimea imanentă, cât și în cea iconomică.
- Persoanele Sfintei Treimi se mai disting prin predicare –
însușirile în lucrarea externă: creație, mântuire, sfinire, judecată: Perihoreza și aproprierea în dogma Sfintei Treimi
Tatăl – Creator, Fiul – Mântuitor, Sf. Duh – Sfințitor. Aceste lucrări - Persoanele treimice, deși se deosebesc prin proprietăți,
sunt totuși comune, fiecare Persoană având o contribuție proprie. nu sunt separate sau izolate. Datorită deoființimii, Persoanele
divine locuiesc una în alta, se întrepătrund reciproc, fiecare dintre
Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi Ele fiind întreagă în celelalte două.
- Dumnezeirea e Una și neîmpărțită, că e un singur - Termenul „perihoreză” (gr, perihoresis) înseamnă
Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sau că fiecare este întrepătrundere, înconjurare reciprocă. Primul care a folosit acest
Dumnezeu adevărat, fără să zicem că există trei dumnezei. termen a fost Sf. Ioan Damaschin.
1. Dumnezeirea Tatălui – adevăr necontestat de eretici. - „Nu crezi că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine?” (Ioan
- Toate simbolurile de credință încep cu mărturisirea 14, 10), „Precum Tu, Părinte întru Mine și Eu întru Tine, ca ei să
credinței în Dumnezeu-Tatăl. fie una în Noi” (Ioan 17, 21).
- E numit Tată pt că naște pe Fiul și e părintele Creator a - Sf Atanasie cel mare folosește enosis (unire), sinafia
toate. Mântuitorul ne învață să I ne adresăm cu cuvintele „Tatăl (împreună-petrecere).
nostru” (Matei 6, 9). - Oamenii nu sunt sunt deoființă, de aceea nu pot sălăjlui
- Creștinii sunt daotir sa „slăvească pe Tatăl cel din ceruri” unele în altele. Biserica cheamă credincioșii la o perihoreză
(Matei 5, 16). El e „singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17, 3). Sf. spirituală tot mai adâncă.
Apostoli îl numesc Dumnezeu (Romani 1, 7). - Pr. Stăniloae folosește termenul de „intersubiectivitate
- Dumnezeu-Tatăl are întăietate în calitate de cauză sau treimică” sau expresia „putința locuirii reciproce a Eurilor sau
principiu, dar prin aceasta e afirmată deoființimea și egalitatea Subiectelor”.
Persoanelor, nu subordonarea. - Sf. Atanasie cel Mare: „În această unire de sine a fiecărei
2. Dumnezeirea Fiului: numele de Fiul indică o persoană persoane pentru alta, se manifestp iubirea despvârșită
distinctă de Tatăl. Fiul este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu intratrinitară, care are la bază perihoreza și relațiile de
adevărat” (art. 3 din Crez). comuniune intratreimică, care decurg din nașterea Fiului și
- A fost contestată de: arieni, monarhianiști, socinieni, purcederea Duhului din ființa atotbună a Tatălui, Care fiind veșnic
raționaliști. bun prin fire a născut și purces din veci pe Fiul și Sf. Duh”.
- Este confirmat atât în VT (Psalm 2,7: „Fiul Meu ești Tu,
Eu astăzi Te-am născut”; 109, 3: „Din pântece mai înainte de Aproprierea treimică
Luceafăr Te-am născut”), cât și în NT (Matei 3, 17; 17, 5). În Dumnezeu există o singură ființă, voință și lucrare externă.
- Sunt anumite texte biblice din care ar rezulta că Fiul nu Când o activitate referitoare la toate cele trei Persoane se
este egal cu Tatăl: „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14, atribuie uneia singure, se folosește termenul „apropriere”
28), însă aici vorbește în calitate de om. („approprier” – a-și însuși). Această atribuire nu se face cu
- Unii eretici susțin că dumnezeirea Fiului a fost afirmată excluderea celorlalte Persoane divine. Lucrările externe sunt
în secolul IV. Combatere: Simboalele (:D) de credință, Sf. Părinți, atribuite astfel: Tatăl hotărăște, Fiul împlinește iar Duhul Sfânt
martiri bisericii: Sf. Clement Romanul, Sf. Policarp, Sf. Muc. desăvârșește. „Tatăl face totul prin Fiul în Duhul Sfânt” (Romani
Donata. 13, 26). În raport cu lumea, Tatăl o crează, Fiul o mântuiește iar
- D.p.d.v. dogmatic, dumnezeirea Fiului rezultă din faptul Duhul Sfânt o sfințește.
că El deține aceeși ființă divină. S-a dezvoltat teologia Logosului creator: prin participarea
3. Dumnezeirea Duhului Sfânt: este mai puțin evidențiată Cuvântului la actul creației se explică mai ușor raționalitatea
în VT, dar mai mult în NT. creației și posibilitatea Întrupării. Fiul „întru ale Sale a venit” Ioan
- A fost contestată de Macedonie și Eunomie, iar azi de 1, 11. De asemenea Hristos devine Pantocrator (Atotțiitor), fapt
unitarieni, Martorii lui Iehova. exprimat prin pictură. Se reliefează și lucrarea Sa proniatoare. Pr.
- Din Sf. Scriptură rezultă: este atotștiutor (Ioan 14, 26), Stăniloae afirmă centralitatea lui Hristos în teologia,
atotputernic (Facere 1, 2), prin El vine mântuirea oamenilor (Ioan spiritualitatea și viața Bisericii.
3, 5). Sf. Apostoli confirmă: „Anania, de ce a umplut satana inima
11
ta, sa să minți tu Duhului Sfânt?N-ai mințit oamenilor, ci lui VIII. EREZIILE ANTITRINITARE
Dumnezeu”(Fapte 5, 3-4)
 A. Monarhianismul Adepții lui Arie, excomunicat de Sinod, s-au împărțit în trei
Dumnezeu este unic în Ființă și în Persoană (monarhie – grupe:
conducere de unul singur). În fața politeismului, monarhianiștii a. arienii extremiști sau anomeii, care susțineau că Fiul nu este
refuzau orice pluralitate în Dumnezeu. nici măcar asemănător („anomios”) Tatălui. Reprezentant:
În Sf. Scriptură găsim cele trei ipostase Tatăl, Fiul și Duhul Eunomie.
Sfânt, iar ei le explică ca fiind trei puteri (dinamis) sau trei moduri b. semiarienii sau omiusienii: Fiul e născut din Tatăl, dar nu
de manifestare a unei singure ființe dumnezeiești, Tatăl. De aici este deoființă, ci asemănător cu Tatăl („omiusios”).
două categorii: cei dinamici și cei modaliști. c. acacienii: Fiul este asemănător Tatălui, dar nu după ființă, ci
1. După monarhianiștii dinamici, Fiul și Duhul Sfânt reprezintă precum o icoană este asemănătoare persoanei reprezentate pe
puteri emanate din Tatăl, fără să aibă calitatea de Dumnezeu. Ei ea. Reprezentant: Episcopul Acaciu al Cezareii.
neagă întruparea Logosului, Iisus Hristos fiind un simplu om în
care se află o putere dumnezeiască.
Reprezentantul – Paul de Samosata. Pentru el, creștinismul 2. Macedonianismul.
este o religie strict monoteistă ca și iudaismul. Paul a fost Este o extindere a învățăturii lui Arie la persoana Duhului
excomunicat printr-un sinod din Antiohia din 269. Înainte de el, Sfânt. Dacă lumea este creată de Dumnezeu prin Fiul, și Duhul
Theodot, eretic modalist, a fost condamnat de Biserica din Roma este creat prin Fiul, fiind inferior Tatălui și Fiului. Duhul Sfânt este
în 195, pentru că refuza să-I atribuie lui Hristos numele de o creatură a Fiului și nu este Dumnezeu adevărat. Reprezentanți:
Dumnezeu. Macedonie, Aetius, Eunomie.
Ideile lui Paul de Samosata au fost preluate de Nestorie. Erezia a fost combătută de Atanasie cel Mare (Epistola către
Serapion), Didim cel Orb (Despre Duhul Sfânt), Vasile cel Mare
2. După monarhianiștii modaliști, există o Treime aparentă, (Contra lui Eunomie, Despre Duhul Sfânt). A fost condamnată la
ca manifestări a unei singure divinități. Aceasta ia diferite Sinodul II Ecumenic, stabilindu-se consubstanțialitatea Duhului
înfățișări și chipuri. Sfânt cu Tatăl și cu Fiul.
Dumnezeu Tatăl se manifestă în trei moduri: ca Tatăl la
crearea lumii, ca Fiul la mântuirea ei și ca Sfântul Duh la sfințirea C. Triteismul
ei. Întruparea lui Dumnezeu s-a făcut în persoana Tatălui, care a Erezia separă total cele trei Persoane divine. Acestea au doar
creat lumea, s-a întrupat și a pătimit pe cruce. De aceea ei se mai o ființă comună (o substanță divină abstractă), după cum oamenii
numesc „patripasieni” (Pater passum est - „Tatăl a pătimit”). au în comun o natură umană. Persoanele divine dețin o unitate
Reprezentantul – Sabelie, preot din Africa, venit la Roma și specifică și morală dar nu numerică.
condamnat de papa Calist în 220. Ideile au fost combătute de Natura umană se repetă în indivizii umani despărțiți între ei,
Tertulian, Ipolit, Sf. Maxim Mărturisitorul. așa și natura divină în cele trei Persoane divine. Rezultă trei
Dumnezei. Reprezentant: Ioan Filopon din Alexandria.
B. Subordinaționismul Din ea apare tetrateismul, ce susținea, pe lângă Tatăl, Fiul și
Numele îl primește de la concepția lor: Fiul și Duhul Sfânt nu Duhul Sfânt, și existența proprie a ființei divine (comune),
sunt deoființă, consubstanțiali și egali cu Tatăl, ci inferiori și rezultând patru Dumnezei.
subordonați. Apare sub două forme: ariană și macedoniană. Biserica nu a luat hotărâri speciale, fiind combătute deja prin
primele două Sinoade Ecumenice. Biserica Romano-Catolică le-a
1. Arianismul. Ei admit existența a trei persoane în Dumnezeu, condamnat în Sinodul IV Lateran (1215).
dar ele nu sunt egale. Dumnezeu Tatăl deține întreaga
dumnezeire iar Fiul și Duhul sunt subordonați lui. D. Antitrinitarii moderni
Preotul Arie din Alexandria susține că ființa lui Dumnezeu este Au fost teologi protestanți care au negat dogma Sfintei Treimi
unică și incomunicabilă, de aceea: (ex: Faust Socinus din Polonia). Acesta a organizat o comunitate
- Dumnezeu-Tatăl e principiul necreat, numele de Tatăl creștină cu idei antitrinitare: unitarienii. Susțin că Dumnezeu este
indicând întâietatea față de Fiul; monopersonal, Tatăl este Dumnezeu în sens propriu.
- Fiul este prima creatură a Tatălui, prin voința Tatălui din Preiau idei de la Paul de Samosata, considerând că Fiul este
nimic, creat în timp, nu din veci. Este o Creatură superioară, un simplu om, născut supranatural și trimis să mântuiască lumea.
având o ființă deosebită de cea a Tatălui; Lui i s-a comunicat puterea dumnezeiască și ne-a luminat ca să
- Fiul e cel mai apropiat de Tatăl și deține unele prerogative trăim după voia lui Dumnezeu. După moarte, Dumnezeu l-a
față de celelalte creaturi, de aceea poate fi numit Fiul lui primit la cer de-a dreapta Sa. Duhul Sfânt e doar o putere
Dumnezeu. Este prima și cea mai perfectă creatură. sfințitoare a lui Dumnezeu.
- Dumnezeu nu putea crea lumea fără ajutorul unei ființe Tendințele se întâlnesc astăzi în protestantismul liberal. Iisus
intermediare, de aceea L-a creat pe Fiul. Deci scopul creării Fiului Hristos este Fiu în sens etic și adopțianist. Această concepție o au
este de a crea lumea. și secta „Martorii lui Iehova”.
Arie a fost apărat de episcopul Eusebiu și criticat de Atanasie
și Alexandru. Sinodul I Ecumenic formulează răspunsul ortodox Adaosul Filioque și combaterea lui
împotriva ereziei: Fiul s-a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl Ereziile trinitare analizate aparțin istoriei, dar învățătura
și este deoființă cu Tatăl. Este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu trinitară eronată Filioque persistă. Biserica Ortodoxă a învățat,
12
adevărat. prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, că Duhul Sfânt purcede
ființial și ipostatic din veci din Tatăl, fiind trimis în timp, în lume,
de Tatăl și de Fiul.
Biserica Apuseană, prin Fericitul Augustin, învață din sec. V că
Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, anulând monarhia Tatălui;
rezultă existența a două principii în Dumnezeu: Tatăl și Fiul.
Filioque este o dogmă nouă, inadmisibil din punct de vedere
al tradiției dogmatice. Inovația dogmatică încalcă hotărârea
sinodului III Ecumenic (să nu se adauge nimic la Simbolul de
credință) și afirmă două principii în Dumnezeu. Învățătura
slăbește caracterul personal al lui Dumnezeu, socotind
Persoanele treimice drept relații.
Filioque a fost introdus oficial în Crez la sinodul local de la
Toledo, în 589, prin canonul 3. Introducerea s-a făcut din motive
istorice, pentru a atrage vizigoții arieni din Spania la ortodoxie.
Învățătura s-a răspândit în Franța și Germania, apoi aprobată
la Sinodul din Aachen în 809. Papa Leon III nu acceptă
introducerea lui Filioque, aceasta având loc abia în 1014, prin
decizia papei Benedict VIII.
Fotie al Constantinopolului a arătat pericolul în „Enciclică
către patriarhii orientali” din 867. Mitropolitul Marcu al Efesului a
formulat argumente împotriva Filioque la Sinodul unionist de la
Florența.
Respingem Filioque pentru că:
1. Nu are temei în Revelația supranaturală. Textele invocate
„Luați Duh Sfânt” (Ioan 20,20); „Pe care-L voi trimite de la Tatăl”
(Ioan 15, 26) se referă la trimiterea în lume a Duhului Sfânt,
confundată de catolici cu purcederea din veșnicie. La catolici
purcederea Duhului Sfânt e însușire ființială. La ortodocși,
purcederea reprezintă o însușire personală. La Ioan 15, 26, se
face referire la persoana Tatălui și nu la substanța divină. La Ioan
16, 14, „Toate câte are Tatăl sunt ale Mele”, Sf. Ioan Gură de Aur
explică: „Tatăl va lua din știința pe care o are Fiul, deci e vorba de
știință, nu de ființă”.
2. Catolicii susțin purcederea și de la Fiul pentru că a fost
trimis în lume de Tatăl și de Fiul. Ei fac confuzia între purcederea
Duhului (caracter veșnic) și trimiterea în lume (caracter
temporal). Purcederea veșnică a Duhului nu poate depinde de
trimiterea temporară în lume, pentru că Dumnezeu este veșnic,
iar lumea există în timp. „Prin Fiul” (prepoziția „prin” = „dia” în lb
greacă) înseamnă doar activitatea externă a Sf. Duh de a fi trimis
în lume, nu și la viața interioară a Sfintei Treimi. Sfântul Ioan
Damaschin: „Duhul purcede numai de la Tatăl și rămâne, se
odihnește sau strălucește în Fiul”.
3. Catolicii alterează relația dintre Duhul Sfânt și Fiul, făcându-
L extensia Fiului, lipsind o relație directă între iconomiile lor.
Dacă indirect rezultă că Duhul rămâne exterior Tatălui și Fiului
(purcede din amândoi), se dizolvă comuniunea trinitară personală
și cade în individualism. La catolici primează unitatea naturii
divine în loc de comuniunea perihoretică trinitară.
Părerea ortodoxă: Duhul Sfânt rămâne legătura internă dintre
Tatăl și Fiul; purcederea de la Tatăl întemeiază comuniunea din
interiorul Sfintei Treimi, reflectată în comuniunea Bisericii.
Atitudini teologice mai noi față de adaosul Filioque
Apusenii consideră că purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui
lasă pe planul doi relația Fiului cu Duhul. Jurgen Moltmann Dumnezeu, că din cele neapărute s-au făcut cele ce se văd”.
propune înlocuirea Filioque cu: „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl
13
Fiului și își primește forma de la Tatăl și de la Fiul”. Aici Fiul devine „Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor
centrul de gravitație al Sfintei Treimi. În Filioque Duhul Sfânt este celor văzute și nevăzute” (art. 1). Sf. Irineu: „Dumnezeu a creat
acest centru. Ambele cazuri contrazic monarhia Tatălui, izvorul
Sfintei Treimi (naște pe Fiul și purcede pe Duhul). Apusenii
consideră Duhul Sfânt o ființă impersonală.
La ortodocși, Tatăl își revarsă viața și iubirea Fiului prin Duhul
Sfânt, iar Fiul o întoarce Tatălui tot prin Duhul Sfânt,
desăvârșindu-se o mișcare perihoretică veșnică.
Catolicii contemporani identifică iubirea dintre Tatăl și Fiul cu
persoana Duhului Sfânt. Părintele Stăniloae consideră că
ortodocșii au primit pe Fiul și pe Duhul Sfânt ca persoane date în
mod real prin naștere și prin purcedere, fără a explica în alt fel
modul originii lor. Sfinții Părinți au accentuat că în Dumnezeu
există un singur principiu, el fiind Tatăl, deci o persoană care
asigură caracterul personal al tuturor Persoanelor, nu ființa
comună.
IX. DUMNEZEU CREATORUL. ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ
DESPRE CREAREA LUMII (COSMOLOGIA ORTODOXĂ)
Dumnezeu a creat lumea din nimic, nu din Sine, nici din vreo
materie preexistentă, ci prin voința Sa. Religiile și filosofiile
păgâne au concepții eronate:
a. Dualismul: lumea este creată de Dumnezeu dintr-o materie
preexistentă, veșnică. Dumnezeu este un arhitect ce modelează.
Se întâlnește la Platon, gnostici și în parsism.
b. Panteism: lumea e o emanație directă din ființa lui
Dumnezeu, având o substanță divină identică cu Dumnezeu. Se
întâlnește în brahmanism, credințele orientale, filosofii Giordano
Bruno, Spinoza, Hegel
c. Materialismul: lumea e un rezultat al combinațiilor
atomilor. Lumea e veșnică ca materie dar forma este rezultatul
unei evoluții, conform unor legi inerente materiei. Concepția este
atee pentru că nu admite existența lui Dumnezeu și a spiritului.
Simon Magul și Menandru învățau că substanța lumii este
veșnică iar lumea a fost formată de către îngeri din substanță.
Maniheii și priscilienii învățau că lumea este opera diavolului, rea
în sine.
1. Crearea lumii din nimic:
a. Autorul este Dumnezeu, lumea nu există de la sine, nici din
veci sau din întâmplare. Are început și va avea un sfârșit.
b. Dumnezeu a creat lumea din nimic (ex nihilo). Dogma
creației este exprimată negativ (din nimic) sau pozitiv (prin voința
lui Dumnezeu, prin cuvânt).
Revelația divină: „La început a făcut Dumnezeu cerul și
pământul” (Facere 1, 1), „Cel ce a făcut cerul și pământul” (Palm
145,6), „Domnul care a făcut cerurile, Dumnezeu care a întocmit
pământul” (Isaia 45, 18).
Termenul „din nimic” apare la: II Macabei 7, 28: „privind la cer
și la pământ și văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoști că
din cele ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul
omenesc asemenea l-a făcut”. Evrei 11, 3: „Prin credință
Dogma creației este confirmată de Sfânta Tradiție. Crezul –
lumea nu prin îngeri sau prin alte puteri deosebite … putând face
toate prin cuvântul Său”. Sf. Atanasie cel Mare: „Dacă Dumnezeu
nu este și cauza materiei … atunci e un Dumnezeu slab, deoarece
nu a putut fără materie să producă ceva”
2. Crearea lumii odată cu timpul
Lumea are un început și a fost creată odată cu timpul. Înainte
de timp nu exista lumea. Fericitul Augustin: „Lumea a fost creată
nu în timp, ci odată cu timpul ... Timpul a fost creat odată cu
lumea, întrucât prin producerea ei s-a născut mișcarea sau
schimbarea creaturilor în timp.” Argumente: „Mai înainte de ce s-
au făcut munții și s-a zidit pământul și lumea, din veac și până în
veac ești Tu” (Psalm 92, 2). „Și acum Mă preaslăvește Tu, Părinte,
la Tine însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a
fi lumea” (Ioan 17, 5).
Dumnezeu e fără început și fără sfârșit, dar prin actul creației
El se unește cu timpul, imprimând făpturilor mișcarea de
întoarcere spre el. „La început a făcut Dumnezeu…” înseamnă
începutul timpului, creat odată cu lumea, și începutul coborârii lui
Dumnezeu în timp prin energiile Sale. Sf. Vasile cel Mare și Sf.
Grigorie de Nyssa consideră că „la început” este acel „deodată”
platonic, în care se întâlnește eternitatea și timpul.
D. Stăniloae consideră că „începutul” nu e deja timp, pentru
că ar avea început, mijloc și sfârșit, și nu se poate vorbi despre un
început al începutului. „Deodată al lumii este deodată al voirii
divine ca lumea să fie”.
Începutul lumii este executarea planului din veci al lui
Dumnezeu cu privire la lume. Se face diferență între „ideea”
lumii, aflată din veci în gândul lui Dumnezeu și realizarea acesteia,
în timp. Sf. Damaschin: „Dumnezeu a văzut pe toate înainte de
facerea lor, avându-le în minte din veșnicie”.
Învățătura patristică despre paradigmele divine:
- lumea nu există din veci, are un început, ideile veșnice ale lui
Dumnezeu au fost aduse la existență și se realizează în timp;
- în ideile din veci ale lui Dumnezeu e înscris destinul sau
predestinarea fiecăruia de a se realiza în conformitate cu gândul
lui Dumnezeu;
- Timpul și lumea sunt corelative, implicând realizarea
fiecăruia în timp potrivit ideilor veșnice ale lui Dumnezeu.
Viața de aici și timpul sunt mijloace de realizare și întâlnire a
noastră cu Dumnezeu, participând la eternitate.
Obiecția 1 – odată cu crearea lumii din nimic, ar putea
interveni o schimbare în Dumnezeu, sau lumea ar fi veșnică dacă
Dumnezeu își manifestă puterea din veci. Răsp: Crearea lumii nu
contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu. Nu intervine nicio
schimbare în Dumnezeu, pentru că lumea n-a fost creată din
substanța lui Dumnezeu, ci din voința Sa.
Obiecția 2 (Origen și tomiștii) – Dumnezeu nu e Atotputernic
în Sine, doar față de creaturi. R: N-ar mai fi Atotputernic în mod
absolut sau deplin.
3. Lumea, operă a Sfintei Treimi
În Crez, Tatăl este făcător al cerului și al pământului, dar toate bucuria, sunt daruri ale lui Dumnezeu (Ecclesiast 1, 26). Prin acest
Persoanele au contribuit la creație. Sf. Vasile cel Mare: Tatăl este dar Dumnezeu vrea să câștige dragostea noastră față de El. Dacă
cauza îndeplinătoare (din voia Lui), sunt aduse la existență prin cineva primește darul și uită semnificația lui, nu a înțeles nimic și
lucrarea Fiului și se împlinesc prin lucrarea Sf. Duh.
Argumente: Facere 1, 26: „să facem om după chipul și și Jertfa. Crucea face lumea și pe noi transparenți, ca să-L vedem
14
asemănarea Noastră”, „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra pe Dumnezeu în ea. Persoana lui Dumnezeu este mai neprețuită
apelor” (Facere 1, 3-4). Dumnezeu a creat lumea prin cuvântul decât darurile făcute. Dacă uităm de darurile primite, Dumnezeu
Său (să fie lumină!). Cuvântul este a doua persoană a Sfintei
Treimi, Logosul prin care s-au făcut toate. Sfinții Părinți arată că
spiritul nu este exterior materiei, ci fundamentul materiei
(Logosul crează lumea). Știința a descoperit că lumea se
întemeiază pe particule nevăzute și microcosmosul este temelia
Universului dar oamenii de știință tind spre panteism.
Teologia răsăriteană, prin doctrina energiilor necreate,
poate indica relația dintre raționalitatea creației și Logosul sau
Rațiunea divină, depășind panteismul științific.
4.Motivul și scopul creației
Dumnezeu a creat lumea în mod liber și nu dintr-o necesitate
internă sau externă. Toate s-au făcut de El și pentru El. Sfinții
Părinți consideră ca motiv al creației bunătatea lui Dumnezeu. Sf.
Grigorie de Nyssa afirmă că Dumnezeu a creat omul din dragoste
pentru el, pentru ca omul să fie martor al slavei și bunătății Lui.
Dumnezeu a creat lumea din bunătate, fiindcă bunătatea nu e
pentru sine, ci pentru altul, pentru a face și alte ființe părtașe la
bucuria intratrinitară. Maxim Mărturisitorul – Făptura a fost
creată ca „să se bucure împărtășindu-se de El”. Ioan
Damaschin – „Dumnezeu nu s-a mulțumit cu contemplarea Lui
proprie și … a binevoit a face ceva care să primească binefacerile
Sale”. Dionisie Areopagitul: „bunătatea și dragostea divină pe
toate le întoarce spre Sine ca spre cel care e singurul Bine”.
Caracterul teocentric al creației reiese din cuvintele Sf. Maxim
Mărturisitorul: „Toate au fost aduse la existență ca să
dobândească existența fericită și prin aceasta odihna veșnică și
fericită în Dumnezeu”. Unirea cu Dumnezeu implică fericirea
oamenilor și preamărirea lui Dumnezeu.
Dumnezeu a creat lumea bună, din punct de vedere fizic
(ordine și armonie) și spiritual (omul progresează duhovnicește și
se mântuiește). Răul din lume se datorează omului și libertății
sale de voință. Izvorul răului stă în căderea îngerilor și în omul
care s-a abătut de la izvorul binelui. Răul fizic și moral apar ca
lipsa binelui, nu au o existență proprie; el progresează când se
deschide voința omului.
Teologia ortodoxă este împotriva viziunii pesimiste despre
lume (lumea este răul). Gnosticii și maniheii considerau că răul
este ființial lumii. Dar răul nu poate afecta scopul creației, lumea
rămâne bună pentru că este creată de Dumnezeu. Ortodoxia este
și împotriva optimismului absolut (filosoful Leibnitz): Dumnezeu
este liber să creeze sau să nu creeze lumea; dacă s-a hotărât să o
facă atunci trebuia să o facă perfectă. Prin această concepție se
mărginește libertatea lui Dumnezeu.
Biserica învață că Dumnezeu a creat lumea bună, nu perfectă.
Omul trebuie să stăruiască în bine pe calea asemănării cu
Dumnezeu. Dacă lumea ar fi rea sau perfectă, Dumnezeu n-ar mai
avea de ce să o mântuiască.
5.Lumea ca dar al lui Dumnezeu, implicând crucea
Pr. Stăniloae: Lumea a fost creată de Dumnezeu ca un dar
pentru oameni, inclusiv toate din ea. Înțelepciunea, știința,
nu răspunde iubirii dăruitorului. În orice dar este implicată Crucea
ni le poate lua înapoi, ca să ne dăruim Lui. Avem ca exemplu pe lui Dumnezeu Tatăl :”Deci nu vă îngrijiți zicând ce vom bea sau ce
Iov, care îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât toate darurile vom mânca sau cu ce ne vom îmbrăca, căci știe Tatăl vostru cel
(„Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului ceresc că aveți trebuință de acestea”(Mt 6,31-32). În același timp
binecuvântat” Iov 1, 21). Sf. Duh participă la pronia divină :”Trimite-vei Duhul Tău și se vor
Uitarea de daruri, preferând persoana lui Dumnezeu, e o zidi și vei înnoi fața pământului”(Ps 103,31) și Mântuitorul
cruce, o jertfă, o răstignire a lumii în mine. „Lumea e răstignită Hristos, atât înainte cât și după Întrupare :”Toate prin El s-au
(moartă) pentru mine și eu pentru lume” (Galateni 6, 14). făcut si fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut…În lume era și
Prin dezlipirea de lume, omul dă de Dumnezeu. Crucea prin lumea prin El s-a făcut,dar lumea nu L-a cunoscut” (In1,3-5;10).
care credinciosul se dezlipește îl duc pe om la înviere. Lumea și Din motivul și scopul creației rezultă și necesitatea proniei
toate ale lumii trebuie să le facem daruri și între noi, întărind astfel încât creând lumea Dumnezeu nu o putea părăsi, idee
iubirea între noi. redată de atributul divin „Atotțiitor”. În mărturisirea Ortodoxă a
lui Dositei : ”Credem că toate lucrurile fie văzute, fie nevăzute
6. Rațiunile lucrurilor și sensurile lor sunt guvernate de pronia divină: pe cele rele le preștie și le
Sf. Atanasie cel Mare, Dionisie Areopagitul și Maxim îngăduie Dumnezeu, nu se îngrijește de ele deoarece nu le-a
Mărturisitorul: Toate lucrurile își au rațiunea existenței lor în făcut, iar pe cele bune le preștie și le predetermine”. Pronia se
Dumnezeu. Rațiunile eterne ale lucrurilor („logoi”) sunt identice referă atât la legile generale ale creației cât și la ființele
cu paradigmele divine. „Paradigme sunt acei Logoi, care preexistă individuale în care există aceste legi, ea dă orientare creației și
în Dumnezeu și fac să existe cele ce sunt. Ele sunt numite ajutor, e „palma lui Dumnezeu”(Ps 139,5), ia forma unui dialog
predeterminări, predestinări și voințe dumnezeiești”. „Logoi” continuu, a unei sinergii libere.
sunt și sensurile mai înainte, puse în lucruri, care trebuie Există o providență universală care are în vedere întreaga
descoperite de către rațiunea umană. Se distinge sensul unui creației, cât și una particulară(ființele individuale). Dumnezeu
lucru de rațiunea personală a omului care cercetează lucrul. poartă de grijă față de întreaga omenire, dar și de popoare și de
Rațiunile lucrurilor (logoi) se deosebesc de cunoașterea și cei ce aparțin acestora. Omul reprezintă obiectul proniei
înțelegerea acestora de către om într-un proces de contemplare. particulare :”Când privesccerurile, lucrul mâinilor tale, luna și
Cunoașterea se face prin rațiunea analitică, iar înțelegerea stelele pe care Tu le-ai întemeiat zic: ce este omul câ-ti amintești
prin dreapta judecată, intuitivă, un dar dumnezeiesc. Sensul de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?”(Ps 8,3-4). Nici
comun al tuturor lucrurilor este Logosul divin, în El găsește omul nașterea și nici moartea fiecăruia dintre noi nu sunt ocazionale,
propriul sens al existenței sale. Omul duhovnicesc este singurul sunt conduse de pronie (Ps 30,16), toate întâmplările din viața
care vede adevăratul sens, pur, al fiecărui lucru, persoane, în omului,triste sau vesele, sunt sub pronia lui Dumnezeu :”cele
Hristos. bune și cele rele, viața și moartea, sărăcia și avuția de la Domnul
Datorită rațiunii pătimașe, viziunea lumii suferă deformări: sunt”(Înțelep lui I Sirah 11,16), Dumnezeu îndreaptă pașii omului
a. Rațiunea spirituală se estompează, văzându-se în lucruri și-l conduce toată viața :”de Domnul sunt hotărâți pașii omului și
doar latura materială, utilitară; transformă totul într-un obiect de cum poate omul să priceapă cale lui?” (Pilde 20,24).
plăcere personală.
b. Rațiunea pătimașă se convinge singură cu false argumente,
înlocuind rațiunile obiective cu cele subiective. Se produce o Aspectele proniei:
deformare a realității și o cădere din adevăr. Adevărul obiectiv e 1. Conservarea
înlocuit de fiecare cu adevărul său subiectiv. – grija pe care o are Dumnezeu pentru păstrarea în existență a
Toate opiniile sunt iluzii, iar adevărul obiectiv există în el făpturilor Sale, prin ea menține lumea și fiecare făptură în forma
însuși și se referă la lucruri existente. Pr. Stăniloae: „În omul lor originară. Nu e numai o simplă apărare ci o activitate pozitivă
pătimaș, rațiunea este întotdeauna în slujba patimilor și manifestată printr-o influență continuă a lui Dumnezeu asupra
judecățile ei strâmbă adevărul și deformează realitatea”. făpturilor, Mântuitorul ne învață că Dumnezeu poartă de grijă de
Maxim Mărturisitorul: trebuie să ducem un război împotriva păsările cerului și de crinii câmpului (Mt 6,26), iar Sf Ap Pavel :”în
patimilor noastre, care întunecă mintea, care ne fac să ne folosim El acem viață, în El ne mișcăm și suntem”(Fa 17,28). Mărturii
de obiecte și lucruri ca de simple obiecte de plăcere. despre conservare a proniei divine: „toate către Tine așteaptă să
le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna;
X. DUMNEZEU PRONIATORUL deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăți. Dar
întorcându-Ți fața Ta se vor tulbura…”(Ps 103,28-30), iar Sf Ioan
Pronia divină – o altă lucrare în afară a lui Dumnezeu-Sf. Gură de Aur afirmă :”Conservarea lumii nu este o faptă inferioară
Treime, nedespărțită de lucrarea Sa creatoare. Când se zice după creării ei,ci chiar superioară.A conserva lucrurile care tind spre
creație că S-a odihnit (Fc 2,2), nu trebuie să înțelegem că El a inexistență și a le ține laolaltă când vor să se împrăștie, este o
încetat orice activitate față de lume, ci nu mai creează ființe din faptă mare și minunată și un semn de multă putere”.(Omilia II la
nimic. După căderea omului S-a îngrjit mai departe de mântuirea Evrei).
lui și a lumii. Pronia = modul In care Dumnezeu chivernisește și 2. Cooperarea sau conlucrarea
conduce lumea spre scopul final pt care a fost create, acțiunea – acțiunea prin care Dumnezeu oferă ajutor creaturilor Sale
proniatoare este neîntreruptă și concomitentă cu cea creatoare și pt ca ele să-și realizeze scopul. Asta înseamnă că Dumnezeu
judecătoare. așteaptă ca și făptura să lucreze la destinul ei.
15
Pronia divină este confirmată de Mântuitorul Hristos :”Tatăl Deși Dumnezeu este Atotprezent, totuși conlucrarea Lui cu
Meu până acum lucrează și Eu lucrez”(In 5,17), este atribuită tot creaturile este diversă : într-un fel se manifestă lucrarea lui în
făpturile fără viață, altfel în plante, animale, și cu totul altfel în
oameni.
Sfinții Părinți discern mai multe forme ale harului divin sau
energii necreate, prin care Dumnezeu sprijină diferitele regnuri :
vegetal,mineral, animal, uman. Sf Maxim Mărturisitorul stabilește
o ordine : harul de existență dătător, cel de viață factor, cel de
rațiune dătător, și cel îndumnezeitor.
Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul este înscrisă în noțiunea
de chip și asemănare a lui Dumnezeu după care a fost creat omul.
L a colaborarea cu El nu răspund însă toți, ci numai cei care vor,
libertatea umană regăsindu-se în apelul pe care Dumnezeu îl
adresează tuturor. Dumnezeu conlucrează cu fiecare om care-I
cere ajutorul Său pt săvârșirea faptelor bune, nu și pt cele rele, iar
aceasta are loc numai în comuniunea de iubire la care este
chemat omul prin însuși chipul său dumnezeiesc și mai apoi prin
Iisus Hristos.
Mărturii: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca voi
să voiți și să săvârșiți după a lui bunăvoință” (Filip 2,13) ; „Căci noi
suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (I Cor 3,9); Sf Ioan Gură
de Aur: să știi că Dumnezeu toate le întocmește, de toate poartă
grijă, că noi suntem liberi, că Dumnezeu conlucrează cu noi într-
una. Că El nu voiește nici un rău, că nu numai prin voința lui se
întâmplă toate, ci și prin voința noastră și totodată prin
conlucrarea cu El” (Omilia III la Ep II Timotei).
3. Guvernarea sau conducerea – strâns legat de celelalte
două, formând o unitate.
Lumea fizică este condusă de Dumnezeu spre scopul ei prin
legile fizice, chimice, biologice imprimate la creație. Acestea ajută
oamenii să evolueze, de a ajunge fiecare la arhetipul fixat de
Dumnezeu.
Omenirea e condusă prin diferite mijloace, diferiți oameni,
diferite concursuri de împrejurări. Omul care are voință proprie
este condus de Dumnezeu printr-o influență binefăcătoare aceste
voințe, printr-un imbold și o întărire spre a face binele și a se feri
de rău.
Conducerea poate fi socotită sensul dinamic al proniei divine
deoarece se activează pe planul istoriei ființelor umane
conștiente, pe planul dezvoltării umanității. Ea ajută aici nu numai
forțele binelui să se mențină pe ele, ci și să contracareze formele
noi de acțiune ale răului.
Nici în conducere Dumnezeu nu lucrează singur, ci în
colaborare cu acțiunea omului. Revelația supranaturală pune în
evidență inițiativa și roulul lui Dumnezeu în înaintarea creației pe
noi trepte. Sfânta Scriptură ne învață că Dumnezeu îndrumă și
conduce viața oamenilor, a îngerilor, a popoarelor (Fa 17, 26-27 ;
Iov 12, 23-25 ; Înțelep lui I Sirah 17,14 ; Daniel 4,14 ; Pilde 8,15).
Mântuitorul numește pe Dumnezeu : „Domn (ocârmuitor) al
cerului și pământului”(Mt 25,11). Sf Efrem Sirul :”Văd creaturile și
trag concluzia despre Creatorul lor. Văd lumea și cunosc
providența. Văd cum se îneacă corabia dacă lipsește
cârmuitorul…”
Părintele Stăniloae : „Dumnezeu(proniatorul) nu este un
Dumnezeu pur conservator al lumii, ci un Dumnezeu al unei lumi
chemate la perfecțiunea vieții în unire cu El. Dumnezeu a lucrat în
vremuri trecute, dar care au dus lumea înainte. De aceea trebuie
să credem că El și acum în moduri adecvate timpului nostru
lucrează și va lucre și în viitor, descoperindu-se tot mai mult”.
16
Obiecții împotriva proniei divine
a. S-a afirmat ca pronia ar anula libertatea omului, omul
trebuie să facă ce hotărăște Domnezeu. Realitatea e alta : omul
face în general ceea ce vrea el și mai puțin din ce ar trebui să facă.
Prin pronie Dumnezeu ne indică numai ținta vieții și ne arată cum
putem ajunge la aceasta; ne arată binele ce urmează dacă Îl
ascultăm dar nu ne obligă sau forțează. Noi putem să ne
îndreptăm pe orice drum decât cel indicat în orice moment. Dacă
ar desființa libertatea atunci cum ar mai exista păcatele
oamenilor, căci nu putem spune că ele sunt voite de Dumnezeu.
b. Existența răului în lume contrazice pronia divină. Dacă
Dumnezeu poartă de grijă lumii, de ce mai există răul? Nu cumva
El este cauza răului? Răul există : răul moral care este păcatul și
cel fizic constituie urmarea lui. Păcatul își are originea în
libertatea duhurilor netrupești care s-au răzvrătit contra lui
Dumnezeu și în libertatea omului. Existența proniei nu este
împiedicată de existența răului, Dumnezeu îngăduie păcatul
deoarece respectă libertatea noastră, dar El rânduiește lucrurile
astfel încât răul să nu fie și să nu devină atotputernic. Răul stă în
voința omului care se abate de la cuvântul lui Dumnezeu, răul
există pt că există libertatea libertatea umană, iar pronia divină
rescpectă până la capăt libertatea noastră.
c. Disproporția dintre merit și răsplată
Dacă există pronie de ce lasă Dumnezeu pe cei buni de multe
ori nefericiți și pe cei răi fericiți?
Judecata noastră despre oameni buni sau răi poate fi
subiectivă, adesea judecând după aparențe iar astfel ne putem și
înșela. Nu este corectă nici judecata noastră despre fericirea sau
nefericirea cuiva pt că de multe ori suntem tentați să-i credem
fericiți pe cei ce au tot ce le trebuie pt viața lor și nefericiți pe cei
săraci. Realitatea a demostrat de multe ori contrariu : bogații sunt
mai nefericiți decât săracii deoarece în casele lor există certuri,
conflicte.
Dacă Dumnezeu permite uneori ca drepții să sufere, exemplul
lui Iov, o face pt binele lor. Suferința este o încercare a virtuții și
are un rol pedagogic. Și cu toate că „multe sunt nenorocirile care
lovesc pe cel drept, dar din toate îl scapă Domnul” (Ps 34,20).
Sf Ioan Damaschinul : „Dumnezeu îngăduie ca cel cuvios să
sufere ca să nu cadă din conștiința lui cea dreaptă sau ca să nu
alunece în mândrie, cum a fost cazul cu Pavel(II Cor 12,7). Este
părăsit cineva pt o bucată de vreme pt îndreptarea altuia, ca să
capete învățătură ceilalți, cum a fost cu Lazăr și bogatul(Lc 16,19)
Nimeni nu poate să spună că este fără păcat (I Ioan 1,8) și că
suferă pe nedrept. Din iubire Dumnezeu îi dă necazuri și pt
păcatele mai mici ca să ducă o viață cât mai virtuoasă. Dumnezeu
oferă uneori și celor răi anumite bunuri tocmai ca să-i îndrepte și
să-i determine la pocăință (Rm 2,4)
Deismul și pronia divină
Concepția deistă respinge pronia divină. Deismul e un system
filozofic și a apărut in sec. XVIII. Idei deiste găsim în antichitate la
Lucretiu și la Epicur care considera că zeii nu se preocupă de lume
deoarece aceasta le-ar tulbura fericirea. Inițiatorul modern a fost
Herbert of Cherbury în Anglia, în Franța reprezentanți : Voltaire,
Rousseau, Diderot, d’Alembert.
Deismul – există un Dumnezeu personal care a creat lumea. La
creației i-au fost fixate anumite legi după care să se conducă
totdeauna. După creației Dumnezeu s-a retras din lume și numai
intervine în ea, nici nu mai are vreo influență asupra ei. Afirmația
că Dumnezeu „S-a odihnit a șaptea zi”(Fc 2,2) ei o consideră ca și
cum El a întrerupt orice activitate, că a rupt orice legătură cu
lumea și se află într-un repaos veșnic. Între Dumnezeu și lume
este un abis de netrecut, providența este imposibilă și nici nu este
necesară căci lumea se conduce după legile fixate ei.
Răspunsul : dacă Dumnezeu nu poartă de grijă lumii sau
omului este ori pt că nu poate, ori pt că nu vrea. Dacă nu poate
înseamnă că este o ființă slabă și mărginită și de aceea nu poate
intervene. Dacă nu vrea înseamnă că este o ființă rea, că se
dezinteresează de lume și de om. Dar experiența ne arată că
atunci când cineva face un lucru bun se interesează de el.
În acest sens Sf Ioan Damaschinul : „Singur Dumnezeu este
prin fire bun și înțelept. Pentru că este bun poartă de grijă, căci
cel care nu poartă nu este bun. Căci și oamenii și cele
neraționale, în chip firesc poartă de grijă de odraslele lor, iar cel
ce nu poartă este hulit”.
XI. CREAREA LUMII NEVĂZUTE
1. Originea îngerilor
– aceștia sunt făpturi create de Dumnezeu din nimic, ca și
oamenii, doar că au fost toți creați deodată ; nu au apărut din
ceva preexistent și nici nu sunt emanții din Dumnezeu. Referatul
biblic nu precizează momentul concret dar exprimă acest adevăr
la Fc 1,1 unde „cerul” are sens de lume spiritual, nevăzută,
„lumea îngerilor”, nu se poate înțelege cerul văzut care a fost
creat de altfel a-2-a zi, ci cerul cu locuitorii săi , îngerii.
După Atanasie cel Mare și Teodoret de Cyr, motivul pt care nu
se menționează précis la Facere crearea îngerilor este acela ca
evreii să nu fi căzut în idolatrie față de îngeri. Ioan Gură de Aur
afirmă că în referatul biblic s-a descries numai lumea văzută și
omul tocmai ca din acestă expunere omul să cunoască pe
Creatorul lui.
Îngerii au fost creați de Dumnezeu : „Pentru că întru El au fost
făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și
cele nevăzute, fie tronuri , fie domnii, fie începătorii fie
stăpâniri”(Col 1,16). „Care, după ce S-a suit la ceruri, este de-a
dreapta lui Dumnezeu și se supun Lui îngerii și stăpânirile și
puterile”(I Petru3,22). Apoi articolul 1 din Crez : „Creatorul cerului
și al pământului,…”
Timpul creării lor nu se știe sigur dar este plasat de revelație
înainte lumii văzute, deoarece în momentul căderii
protopărinților existau duhuri cerești, ba mai mult o parte din
acestea chiar căzuseră din starea lor de început. Îngerii existau și
în a-4-a zi a creației când s-au făcut stelele: „Când s-au făcut
stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii Mei”(Iov 38,7).
După Ghenadie de Marsilia au fost creați în intervalul prima
creației(material informă) – organizarea materiei în 6 zile,
Fericitul Augsutin spune că au fost creați în prima zi cu lumea
materială, Sf Ioan Damaschinul : „ Sunt de părerea lui Grigorie
Taumaturgul : trebuie să fie zidită întâi ființa spirituală și apoi cea
sensibilă, și din cele două omul”.
2.Existența îngerilor
– ca ființe spirituale ei sunt în afara experinețelor noastre
obișnuite, anghelofaniile pot fi confundate cu teofaniile, iar în
17
plus în Sf Scriptură sunt numiți îngeri și ființe umane.
În antichitate existența lor a fost tăgăduită de saduchei (Fc
23,8), iar mult mai târziu de socinieni și unii protestanți care-I
considerau ființe fictive sau personificări ale însușirilor lui
Dumnezeu.
Sf Scriptură confirmă existența îngerilor : după cădere îngerii
păzeau drumul către pomul vieții (Fc 3,24) ; lui Avraam I se arată
la stejarul Mamvri 3 îngeri (Fc 18,2) ; Iacov vede îngerii lui
Dumnezeu pogorându-se pe o scară din cer (Fc 28,12) ; îngerul
Domnului I se arată lui Valaam (Num 22,22).
Numai că s-a emis idea că evreii au împrumutat credința în
îngeri de la păgâni, babilonieni, numai că între concepția biblical
și cea păgână sunt deosebiri fundamentale : în primul caz îngerii
sunt creaturi ale lui Dumnezeu, în al doilea caz sunt simple emații.
În N.T. anghelofanii : îngerul Gavriil vestește Sfintei Fecioare
nașterea lui Iisus (Lc 1,11-20) ; un înger se arată păstorilor la
nașterea Domnului (Lc2,9-12) ; un înger Îl întărește pe Iisus în
noaptea Patimilor (Lc 22,43) ; un înger scoate pe Apostoli din
temniță (Fa 5,19).
3. Natura și starea morală a îngerilor buni
– după natural or sunt duhuri sau spirite pure, nemateriale,
nevăzute, personale, raționale, libere, nemuritoare.
Sf Scriptură îi numește duhuri (penevma) ; spirite pure,
imateriale, sunt nevăzuți (Col 1,16), dar pot lua și forme omenești
(bărbat, tânăr Fc 32,25) ; îngerii pot vorbi omenește (Lc 24,4) ;
„duhuri slujitoare” (Evr 1,14) așa cum se spune că Dumnezeu este
duh (Ioan 4,24).
Sf Ioan Damaschinul : „Îngerul are o fire rațională, spiritual,
liberă și schimbătoare în felul de a gândi și a voi, căci tot ceea ce
este creat este schimbător. Pt că îngerul are o fire rațională și
spirituală este liber, iar pt că este creat și schimbător are
facultatea de a rămâne și a progresa în bines au de a se îndrepta
spre rău”.
Sf Vasile cel Mare afirmă după „ Cel ce face pe îngerii Săi pară
de foc” (Ps 103,5) :”Probabil că ființa îngerilor este un duh aerian
sau foc immaterial”. Îngerii „sunt circumscriși, căci atunci când
sunt în cer, nu sunt pe pământ și când sunt trimiși de Dumnezeu
pe pământ, nu rămân în cer(Ioan Damaschinul).
Îngerii sunt superiori în cunoaștere, înțelegere, au ajuns la
nepătimire, adică s-au fixat pt totdeauna în bine. Starea lor
morală e una de sfințenie, dar nu prin natural or, ci prin harul lui
Dumnezeu, după ce au rezistat ispitei lui Lucifer.
Îngerii sunt sfinți și rămân sfinți în veac (Mt 25,31), se află
într-o comuniune nesfârșită cu Dumnezeu. Ei vor și cu oamenii să
fie înt-o comuniune, prin sfințenie, lucru care se întâmplă în
biserică, la Sf Liturghie.
4. Numărul și ierarhia cerească
– nu este precizat doar că ar fi foarte mare, oștiri îngerești, de
mii și zeci de mii (Dn 7,10), legiuni de îngeri (Mt 26,53), iar Sfinții
Părinți spun că numărul lor e infinit de mare.
În lumea îngerilor există o ierarhie bazată pe puterile și
slujirile lor deosebite la fel ca și în lumea văzută. Urmând lui
Dionisie Areopagitul (Despre ierarhia cerească), Biserica împarte
această ierarhie în 9 cete, grupate pe 3 trepte : Serafimi,Heruvimi
și Tronuri; Domnii, Puteri și Stăpâniri; Începătorii, Arhangheli și
Îngeri.
 Treapta Serafimilor este cea mai aproape de Dumnezeu, - Îngerii răi nu constituie un principiu al răului în sine și
acestea sunt nume de cete, nu personale, se cunosc 3 nume de de sine, iar existența lor nu implică un dualism ontologic (bine-
Arhangheli : Mihaiil, Gavriil și Rafail. rău).
Deosebirea dintre trepte nu se știe în c constă, dar se înțelege - Ingerii răi sunt și ei creature ale lui Dumnezeu, ei nu au
că e o creștere permanent a tuturor cetelor în cunoaștere și fost creați răi, ci au devenit prin voința lor liberă (Maxim
iluminare. Cele mai apropiate de Dumnezeu împărtășesc celor Mărturisitorul).
următoare din cunoașterea și dragostea lui Dumnezeu, între ele A avut loc căderea lor tocmai datorită naturii lor spiritual,
existând o comuniune. create, rațională și liberă, și deci și schimbătoare, având
Sfinții Părinți (Ignatie Teoforul, Clement Alexandrinul, Chiril al posibilitatea de a rămâne și a progresa in bines au de a se
Ierusalimului, Vasile cel Mare, etc) și Sinodul V Ec prin canoanele îndrepta spre rău.
2 și 14 au condamnat concepția origenistă după care ierarhia „Diavolul are răutatea prin alegere liberă, dar firea lui nu e
cerească s-a făcut mai târziu, drept consecință a căderii unora în opusă Binelui” (Sf Vasile cel Mare). Diavolul a căzut din mândrie
păcat. Starea primordial a îngerilor nu era definitive, așa cum nici sau orgoliu, din dorința de asemănare cu Dumnezeu, de
a oamenilor nu a fost. neaccepatere a dependenței de Acesta, de a fi fără Dumnezeu (Is
14,13).
5. Motivul și scopul creării îngerilor „El de la început a fost ucigător de oamnei și nu a stat întru
– să se împărtășească de bunătatea și viața lui Dumnezeu, să adevăr pt că adevăr nu este în el. Când grăiește minciuna,
fie în comuniune de iubire cu El, să-L preamărească pe grăiește dintru ale sale, căci este tatăl minciunii”(Ioan 8,44).
Dumnezeu. Sfintii Părinți – mai întâi a căzut căpetenia primei cete a
Sf Scriptură întărește acest lucru și afirmă că îngerii „văd fața îngerilor, din cele zece inițiale și odată cu ea toți din această ceată
lui Dumnezeu” (Mt 18,10), Îl preamăresc (Is 6,2), Îi împlinesc voia : „dintre aceste puteri îngerești, înainte-stătătorul cetei terestre,
(Mt 6,10), slujesc împreună la iconomia mântuirii noastre (Evr căruia Dumnezeu i-a încredințat păzirea pământului,…prin voința
1,14). În raport cu lumea I sunt organelle proniei divine, cu lui liberă s-a îndrepatat de la starea naturală la o stare contară
menirea de a contribui la lucrarea de Intemeiere și desăvârșire a naturii sale și s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu” (Ioan
împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Îngerii vestec nașterea Damaschinul0.
Domnului, L-au slujit la naștere, în pustie, în Ghetsimani, la Pedeapsa diavolilor este osânda veșnică în iad : „ Dumnezeu
Înviere și Îl vor însoți la a-2-a venire (Mt 25). Ei anunță și nașterea n-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-I cu legăturile
Sf Ioan Botezătorul, ajută pe Apostoli, îi ocrotesc pe drepții V.T., intunericului în iad, i-a dat să fie păziți spre judecată (II Petru 2,4).
se bucură de întoarcerea păcătoșilor (Lc 15,10). Căderea lor a avut loc înaintea istoriei umane, iar Sfinții Părinți o
De la Botez fiecare om are un înger păzitor și slujitor, se consideră radical, definitive și ireversibilă, fără a se mai putea
menționează în Sf Scriptură de îngerul copiilor și de îngerul bun al mântui : „După cădere, ei nu mai au posibilitatea pocăinței, cum
lui Petru. Chiar și sufletele celor adormiți le însoțesc : „Și a murit nici oamenii nu o au după moarte: (Ioan Damaschinul).
săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Lc 16,22). Maxim Mărturisitorul descrie modul în care diavolul ispitește
Îngerii ocrotesc biserici, mânăstiri, popare și state (Dn 10,13), pe oameni : „Ațâță puterea poftitoare a noastră ca să dovedească
comunități (I Cor 11,10). cele potrivnice firii; apoi răscolește iuțimea să lupte pt lucrul ales
de poftă; învață rațiunea să născocească diferite moduri ale
6. Duhurile rele sau diavolii plăcerilor. Diavolul se ascunde nevăzut în înfățișările văzute ale
– au făcut parte de la început din lumea îngerilor creați buni lucrurilor și cheamă amăgitor prin fiecare simț al nostru dorințele
de Dumnezeu, dar răzvrătindu-se au fost aruncați din cer. sufletului. Fața diavolului este poleiala plăcerii, prin care se pune
Sf Scriptură îi numește : duhuri rele (Lc 7,21) ; duhuri necurate stăpânire pe orice suflet, care vrăjește simțurile” (Filocalia,
(Mt 10,1) ; diavoli, draci, demoni (Lc 8,30) ; îngerii diavolului (Mt Răspunsuri către Talasie, vol III).
25,41)stăpânitorii întunericului (Efes 6,12).
Principala preocupare a diavolului este prin definiție de a XII. CREAREA LUMII VĂZUTE
dezbina, cel care desparte cele unite. Numărul lor este nespus de
mare (Lc 8,30) și compun o adevărată împărăție a răului (Lc Lumea văzută este lumea materială și fenomenală, ce este
11,18). Există și o ierarhie : începătorii, domnii ale întunericului supusă simțurilor și cuprinde universul material și omul. Omul dă
(Efes 6,12; Col 2,15), satana sau Belzebul (Mt 12,24). sens lumii cosmice revelând sensurile divine ale lumii materiale.
Existența lor a fost contestată dar Sf Scriptură îi prezintă ca Lumea văzută nu este simplă materialitate ci materie impregnată
ființe reale : diavolul produce nenorociri lui Iov (Iov 1,6), de energia și sensurile spiritului, fiind plină de Duhul care a creat-
chinuiește pe Saul (I Regi 16,15), ispitește pe protopărinții noștrii o. Duhul Sfânt cu energia Sa necreată constituie forța de coeziune
și pe David, moartea apre în lume prin lucrarea diavoului (Înțelep a întregului cosmos ca expresie a comuniunii treimice.
lui Solomon 2 ,24). Legătura indisolubilă între om și lumea materială înseamnă
Demonii nu sunt personificări ale răului, ci ființe reale, solidaritatea cosmică a omului, umanizarea naturii și caracterul
spiritual,raționale care „cred și se cutremură” (Iacov 2,19), au antropocentric al naturii care se împlinește numai prin om.
voință proprie și au păcătuit liber de la început (I Ioan 3,8). Revelația divină arată prin cuvintele „La început” primul
Biserica învață că toți îngerii au fost creați de Dumnezeuca contact al lui Dumnezeu cu timpul, facerea timpului și a lumii,
făpturi raționale libere, dar că unii au devenit răi prin voința lor crearea lumii din nimic.
18
liberă, prin folosirea greșită a libertății lor. Rezultă : Motivul creării este iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu care se
manifestă veșnic prin energiilr necreate.
 Lumea nu este o creație statică, automată sau fixă. Unii și antroposofii, dar și de unii protestanții care au ca bază versetul
teologi vorbesc de două faze ale creației: A. creația primară – prin I Tes. 5, 23.
care a apărut materia; B. creația secundară – prin care materia a Sufletul nu se divide, nu se descompune, nu moare, la
evoluat până la formele existente astăzi. despărțirea sa de trup își păstrează intacte însușirile, identitatea,
amintirea și conștiința responsabilității. Sufletul nu este supus nici
unei legi materiale.
Trupul nu este un reflex sau o umbră a sufletului nici o
închisoare așa cum credeau păgânii, filosofii antici și unii
protestanți. Trupul este componentă reală, esenșială a persoanei
Învățătura ortodoxă despre crearea omului umane și organul de manifestare a sufletului. Viața trupului face
(Antropologia ortodoxă) parte intim din viața sufletului.
Omul este punctul de întâlnire dintre lumea spirituală și cea Omul prin suflet și trup este o persoană unică și irepetabilă în
materială, unindu-l pe ambele în sine. Această sinteză reprezintă Univers.
un microcosmos în macrocosmos. Sf. Grigorie Teologul consideră
că „trebuie să se realizeze o unire a celor două lunmi, să fie un fel
de reunire între lumea văzută și cea nevăzută”. 3. Omul ca protopărinte. Originea neamului omenesc
Ca singura făptură creată după chipul și asemănarea lui Biserica creștină întemeiată pe revelația divină învață că
Dumnezeu, prin sufletul care animă trupul său material, dar îl și neamul omenesc provine dintr-o singură pereche umană Adam și
transcede, omul e o ființă spirituală unică, cu conștiința de sine, Eva. Astfel, având un strămoș unic, omenirea este unitară (cf.
rațiune și libertate. Înțelepciunea lui Somon 10,1; Tobit 8,6), iar această concepție se
Modelul concret al realizării îndumnezeirii omului este Iisus numește monogenism.
Hristos, Care S-a înomenit pentru ca noi să ne îndumnezeim întru Unitatea ființială și originară este o condiție absolut necesară
El. Astfel, antropologia a fost înțeleasă totdeauna în lumina pentru înțelegerea universalității păcatului strămoșesc și a
hristologiei. universalității mântuirii prin Iisus Hristos. Dacă mântuirea n-ar fi
unitară, păcatul strămoșesc n-ar fi universal, iar lucrarea
1. Originea omului Mântuitorului n-ar părea atotcuprinzătoare asupra neamului
Biserica Ortodoxă învață că asemenea tuturor celorlalte omenesc.
făpturi, și omul își are originea de la Dumnezeu prin creație. În Monogenismul respinge rasismul, arătând egalitatea
capitolul II din Facere este descrisă creația specială a lui Adam și oamenilor.
Eva. Învățătura revelată despre om poate fi sistematizată astfel:
a. omul a fost creat de Dumnezeu, trup și suflet, după chipul lui 4. Originea sufletelor urmașilor lui Adam
Dumnezeu, bărbat și femeie; b. crearea femeii din coasta lui Rămâne un mister pentru minte pentru că este legată
Adam, ca ajutor pe potriva lui, exprimă unitatea lor de ființă și nemijlocit de misterul omului ca persoană, care este inepuizabilă.
natura bipolară; c. omul trebuie să se înmulțească, să crească din Pentru rațiunea umană, crearea sufletelor rămâne un mister
toate punctele de vedere, să stăpânească și să conducă întrg cunoscut numai de Dumnezeu. Persistența acestui mister nu este
pământul. o înjosire a rațiunii umane ci dimpotrivă subliniază demnitatea
Omul nu a fost creat în două acte, ci a fost un singur act excepțională a omului ca spirit și persoană valoroasă în veșnicie.
creator sau o creație simultană a sufletului și a trupului. Ceea ce a. Teoria preexistențialistă
vrea Scriptura să exprime nu este o succesiune, ci amintește mai Formulată de Origen a fost susținută de mai mulți eretici.
întâi trupul ca element constitutiv al ființei umane, ca bază a vieții Afirmă că sufletele au fost create de la început toate deodată și
spirituale umane. nașterea unui om înseamnă trimiterea sufletului, preexistent de
„Trupul și sufletul au fost făcute simultan și nu întâi unul și la facerea lumii, într-un trup nou. Teoria aceasta este identică cu
apoi celălalt, după cum în chip prostesc afirmă Origen”. Sf. Ioan teoria reîncarnării. Este condamnată de Biserică prin sinodul V
Damaschin. Ecumenic.
b. Teoria traducianistă
2. Natura dihotomică a omului Numele vine de la cuvântul latin „tradux, traducis – răsad”.
Omul este alcătuit din două elemente deosebite: trup și suflet Teoria susținea că sufletele oamenilor se nasc din sufletele
spiritual (cf. Ecclesiast 12, 7). părinților ca și răsadurile sufletele copiilor se nasc direct din
Trupul luat din țărână, din pământ, este compus din materie, sufletele părinților, ei având puterea de a naște suflete. Are
este muritor, supus devenirii, limitării și afectelor. avantajul de a explica transmiterea păcatului strămoșesc. Biserica
Sufletul fiind spirit, adică simplu, nematerial, indivizibil și îl respinge pentru că contrazice esența sufletului prin care sufletul
nemuritor este creat de Dumnezeu din nimic. În Sf. Scriptură are este indivizibil și nu naște nimic din el, nu se înmulțește ca trupul.
mai multe numiri: suflet, spirit și duh. Mântuitorul însuși a folosit Dacă teoria ar fi valabilă, ar însemna că părinții ar transmite și
suflet și spirit. păcatele lor personale, ceea ce este inacceptabil.
Sf.Ap. Pavel vorbește despre: „duhul, sufletul și trupul” c. Teoria creaționistă
omului (I Tesaloniceni 5, 23). Este concepția cea mai răspândită în Biserică și susținută de
Ereticii (apolinariștii) afirmă că omul e compus din trei părți: mulți Sf. Părinți. Vine în consonanță cu învățătura Bisericii. Afirmă
19
trup, suflet și spirit (duh), concepție numită trihotomism. În că Dumnezeu creează direct și personal fiecare suflet nou în clipa
antichitate erau platonicii, în zilele noastre sunt spiritiștii, teosofii
n care are loc fecundarea. Nu este satisfăcător pentru că nu
poate explica transmiterea păcatului strămoșesc.
5. Motivul și scopul creării omului
Omul a fost creat printr-un act direct, personal și intim al lui
Dumnezeu. Temei biblic „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după
chipul și asemănarea noastră” (Facere 1, 26).
a. În raport cu Dumnezeu
De a-l cunoaște și iubi, de a se împărtășii de viața
dumnezeiască (cf. Isus Sirah 17,7; Matei 5, 16; I Corinteni 6, 20; I
Corinteni 10, 31)
b. În raport cu sine
Desăvârșirea ființială, personală până la asemănarea cu
Dumnezeu, prin dezvoltarea virtuților sale.
c. În raport cu natura și întreaga creație.
De a-l umaniza ca mijlocitor, ca profet al voii lui Dumnezeu și
ca preot rațional, jertfitor în cununile acestei lumi materiale.
XIII. STAREA PRIMORDIALĂ A OMULUI
Biserica ortodoxă ne învață că primii oameni au fost creați cu
toate puterile fizice și spirituale necesare atingerii scopului
pentru care i-a creat Dumnezeu. Starea primordială sau
paradisiacă a omului, care a ținut de la creație și până la căderea
în păcat a fost o stare de perfecțiune relativă, în sensul că omul
trebuia să-și pună în lucrare voința liberă, să se consolideze în
săvârșirea binelui și să adâncească relația de comuniune cu
Dumnezeu. În rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă,
inimă curată și voință liberă.
Învățătura despre chipul lui Dumnezeu în om constituie
pentru teologia ortodoxă centrul și cheia întregii antropoligii
creștine.
1. Omul, chip și asemănare a lui Dumnezeu
Sfânta Tradiție explică „chipul lui Dumnezeu” din om ca
referindu-se la natura spirituală a omului – rațiunea, voința și
simțirea lui. El nu se referă la trup (pentru că Dumnezeu este
numai spirit), dar nici nu e total de trup ci privește omul întreg ca rămâne externă.
persoană.
Sfinții Părinți întemeiați pe citatul de la Facere 1, 27 „Și-a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său” fac deosebire între „chipul” și
„asemănarea” cu Dumnezeu. „Chipul” se referă la însușirile
omului ca spirit, rațiune, libertate, conștiință morală și sete spre
absolut. „Asemănarea” este starea finală, starea de sfințenie și
dreptate atinsă de om prin harul divin și practicarea virtuților.
Raportul „chip” – „asemănare” poate fi exprimat astfel:
„Chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea este chipul
în actualitate” (cf. Sf. Vasile cel Mare).
Argumente patristice privind chip-asemănare:
Sf. Ioan Damaschin: „Cuvintele după chip indică rațiunea și
libertatea, iar cuvintele după asemănare arată asemănarea cu
Dumnezeu în virtute atât cât este posibil”.
Sf. Grigorie de Nyssa: „Suntem după chip prin creație iar după datora chiar firii umane, dar în sine și exclusiv, în chip natural,
asemănare ajungem prin noi înșine, prin voința noastră liberp. autonom și fără harul divin.
Dumnezeu ne-a făcut pe noi înșine lucrătorii asemănării noastre
cu El, spre a ne dărui răsplata pentru activitatea noastră.
2. Perfecțiunea relativă a protopărinților în rai
Omul trebuia să câștige cu ajutorul harului, deci al lui
Dumnezeu, perfecțiunea absolută în timp prin dezvoltarea
tuturor darurilor așezate în el de Creator. Starea fericită a lui
Adam și Eva nu era desăvârșită moral și ființial, pentru că aceasta
ar fi exclus orice proces.
P. Stăniloae: „Omul a fost curat de pornirile rele și cu o
tendință spre binele comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii, dar
nu era întărit în această curățenie și în acest bine... Nu era
păcătos dar nici împodobit cu virtuți dobândite și cu gânduri
curate consolidate.. Avea nevinovăția celui ce nu a gustat
păcatul”.
Mântuirea constituie reabilitarea vieții primordiale și
refacerea chipului în special, prin învierea și viața nouă în Hristos,
astfel ne ridicăm deasupra stării paradisiace. În Hristos a, căștigat
mai mult decât am pierdut în Adam.
3. Deosebiri confesionale cu privire la starea primordială
a. Doctrina romano-catolică despre starea primordială
Concepția romano-catolică afirmă că starea paradisiacă este
perfectă, nu relativă. Perfecțiunea s-ar datora harului divin
supraadăugat peste ființa omului. Aceasta face o împărțire
forțată neadevărată între ființa omului și harul divin. Această
împărțire duce la o separare în Dumnezeu Însuși, adică omul ar fi
fost creat întâi de Dumnezeu Creatorul, această lucrare fiind
corectată sau completată de Dumnezeu Proniatorul prin
adăugarea harului divin, rămas exterior omului.
Critica ortodoxă
Dacă desăvârșirea paradisiacă s-ar datora numai harului
supraadăugat și n-ar ține de ființa omului, atunci căderea în
păcatul strămoșesc ar apare imposibilă pentru că este
inexplicabilă deraierea omului de la harul divin.
Dacă desăvârșirea paradisiacă ar privi numai harul paradisiac
supraadăugat ar însemna că omul paradisiac de la început,
dinaintea adăugirii harului, nu se deosebește de omul căzut în
păcat. Această concepție însușită de ereticii pelagieni a fost
combătută din primele secole de Biserica creștină.
Dacă harul divin este supraadăugat simplu adaus, atunci ar
rămâne ceva extern și mecanic, iar desăvârșirea, formarea omului
Dacă harul e extern, supraadăugat, căderea în păcatul
strămoșesc ar însemna că nu afectează firea umană și practic,
omul căzut în păcat ar fi tot una cu omul necăzut în păcat, dar
fără harul divin.
Învățătura ortodoxă afirmă că actul creării omului a fost unitar
și complet. Dumnezeu nu l-a făcut pe om în două etape: I în care
i-a creat ființa; II în care i-a adăugat harul divin. Harul divin a fost
înserat ființial în om, printr-un act creațional, unic și unitar.
Adăugarea harului divin ar însemna necomunicarea reală a lui
Dumnezeu, distanțarea de om și incapacitatea lui Dumnezeu de a
comunica real și ființial cu omul.
b. Doctrina protestantă despre starea primordială
Concepția protestanță afirmă că desăvârșirea paradisiacă se
20
Protestanții identifică „chipul” și „asemănarea” le confundă,
nefăcând o distincție între ele. Concepția protestantă este
inadmisibilă pentru că autonomizează ființa umană pierdut sentimentul de ambianță familială, de casă și grădina
considerându-o o realitate și o existență în sine și pentru sine. rânduită de Dumnezeu, ajungând să o considere un teritoriu de
Critica Ortodoxă cucerit și chiar de distrus. Această realitate este evidențiată în
Învățătura ortodoxă arată că autonomizarea oricărei existențe mitologia populară.
în afară de Dumnezeu (deci și a omului) este imposibilă și
absurdă. Nici o existență, nici măcar un obiect nu există de la Transmiterea păcatului strămoșesc
sine, decât numai în raport cu izvorul vieții, cu Dumnezeu. Omul Pentru mintea umană, modul în care se transmite păcatul
este ființă spirituală, personalitate morală, vie și capabilă de originar este cunoscut numai de Dumnezeu. În Răsărit s-a înțeles
progres, nu numai prin activitatea proprie ci mai ales prin harul această transmitere a păcatului originar, nu atât în sens juridic, ci
divin, absolut necesar. Lucru arătat de însuși Iisus Hristos, omul mai mult prin prisma legăturii ontologice a fiinelor umane.
perfect, care a cunoscut ca om un progres, o desăvârșire prin Păcatul lui Adam se răsfrânge asupra tuturor urmașilor lui, în
harul lui Dumnezeu. Cf. Luca 1, 80. virtutea acestei comuniuni și prin aceasta umanitatea rămâne
permanent solidară în fața lui Dumnezeu.
XIV. PĂCATUL STRĂMOȘESC ȘI CONSECINȚELE LUI Antropologia ortodoxă își află împlinirea în opera de
restaurare și transfigurare a firii umane, împlinită de Mântuitorul
Prin păcat strămoșesc înțelegem atât fapta personală, istorică Iisus Hristos în Persoana Sa.
a strămoșilor Adam și Eva cât și starea de păcătoșenie a firii
umane decăzute cu care se naște fiecare om, ca urmaș al lui Concepția romano-catolică despre păcatul originar și
Dumnezeu. consecințele lui
Prin creație Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu capacitățile Teologia romano-catolică înțelege păcatul originar doar ca o
fizice și sufletești necesare progresului pentru desăvârșirea lipsire a omului de darurile supranaturale ale dreptății originare,
personală. căreia îi urmează pedeapsa divină și moartea. Din acest motiv
Pentru atingerea acestei desăvârșiri era necesară o încercare, păcatul ereditar în concepția romano-catolică privește mai puțin
o probă precisă, intenționată prin care omul să-li afirme liber și raportul omului cu Dumnezeu și mai mult raportul omului cu
conștient dorința de a viețui numai în și prin creatorul său care l-a legea divină.
adus din neființă la ființă, din iubire nesfârșită. Dacă în starea primordială omul poseda dreptatea originară,
Necesitatea acestei încercări este argumentată biblic de Isus reprezentată de darurile supranaturale, dar fără a fi părtaș la ea,
Sirah 34, 10: „Cel neispitit și neîncercat nu este vrednic de nimic”. ci rămânând oarecum exterioară firii sale, tot astfel, prin păcat
Argumente patristice omul nu suferă nici o alterare în natura sa, consecința păcatului
Sf. Ioan Damaschin: „Nu era folositor ca omul să dobândească constând doar în lipsirea de darurile supranaturale.
fără să fie ispitit și încercat, ca să nu cadă în mândria și osânda Astfel, după romano-catolici prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu
diavolului”. nu vine să restaureze firea omenească, ci doar să ofere satisfacție
Sf. Grigorie Teologul afirmă că Dumnezeu a dat „spre a lui Dumnezeu – Tatăl, ceea ce dă o viziune strict juridică
procura materie voinței lui libere”. răscumpărării.
După săvârșirea păcatului, conștiința vinovăției se trezește în
protopărinți, aceștia „cunoscând că erau goi”. Atunci când Concepția protestantă despre păcatul strămoșesc și
Dumnezeu arată lui Adam vina păcatului, acesta încearcă să o consecințele lui
atribuie exclusiv femeii și chiar lui Dumnezeu. La fel și Eva, Protestantismul susține că prin păcatul strămoșesc s-a distrus
aruncând vina pe șarpe. Fără dorirea de mărire omul n-ar fi căzut. total chipul lui Dumnezeu din om. Puterile spirituale ale omului
Păcatul primul oameni este nesupunerea, neascultarea, au fost nimicite complet, locul chipului divin din om fiind luat de
neîncrederea și nerecunoștința. concupiscență. Din punct de vedere religios-moral omul este ca o
piatră sau ca un buștean, incapabil de a face binele spiritual. Tot
Urmările păcatului strămoșesc ce rămâne omului după cădere este o oarecare libertate, prin
Urmările păcatului strămoșesc se referă la sufletul care se face posibilă viața socială.
omului, trupul și universul material. Exagerările și erorile lor doctrinare sunt respinse de teologia
Sufletul și-a pierdut dreptatea, sfințenia relativă paradisiacă și ortodoxă deoarece vin în contradicție cu Revelația, rațiunea și
a cunoscut moartea sufletească. Rațiunea s-a întunecat putând să datele evidente din Istoria lui Achimescu:
ajungă la absurdul și nonsensul lumii. Omul a pierdut sentimentul 1. Prin cădere, oamenii nu au pierdut cu totul cunoștința
de solidaritate cu lumea spirituală, prin faptul că sentimentul de Dumnezeu, chiar păgânii pot cunoaște într-o anumită măsură
omului s-a răcit, cunoaște ura față de Dumnezeu și față de pe Dumnezeu cf. Romani 1, 19-20.
celelalte existențe. Acest sentiment a fost pervertit de o sub 2. Păcatul originar n-a anulat libertatea, ci doar a diminuat-
forma egoismului, a disprețului de sine care duce la disperare o.
(chiar sinuciere) sentiment cultivat de filosofia existențialistă. 3. Păcatul n-a distrus total chipul lui Dumnezeu din om cf.
Voința a slăbit, înclinând spre rău. Sf. Ap. Pavel spune: „Nu binele Facere 9,6.
pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc pe acela-l săvârșesc. 4. Faptele bune ale omului natural, căzut, ale păgânilor
Păcatul strămoșesc a adus trupului moartea fizică, suferința, sunt bune cu adevărat, chiar dacă prin ele nu se poate ajunge la
bolile și afectele, slăbiciunile omenești în general. mântuire, lipsind harulcf. Ieșire 1, 20; Luca 18, 14 (vameșul și
21
Păcatul strămoșesc a dus universul material la alterarea, fariseul).
poluarea lui morală și fizică. Față de lumea materială omul a
 Concepția protestantă despre căderea iremediabilă a omului
prin păcatul originar și despre pierderea totală a chipului divin din
om, va determina conceperea mântuirii, săvârșită de Fiul lui
Dumnezeu întrupat, ca având valoare declarativă, omul
rămânând în sine, la fel de păcătos ca și înainte.

22