Graţie şi eleganţă în artă

Aplicaţie în pictură, pe opera Marchiza de Pompadur

de Francois Boucher
Când vorbim despre graţie şi eleganţă în artă ne referim de fapt la o expresie plastică prin
care aceste două elemente sunt exprimate şi îmbinate cu alte elemente, într-un mod menit să
încânte privirea. Graţia şi eleganţa sunt asociate cu alte cuvinte ca : drăgălăşenie, fineţe, gingăşie,
delicateţe, suavitate, farmec, gust, frumos. Într – adevăr toate aceste cuvinte fac parte din acelaşi
câmp semantic, însă dacă le vom lua pe fiecare în parte, vom vedea că au nuanţe diferite în ceea
ce priveşte estetica. Nu voi pune mare accent pe particularităţile dintre ele, ci le voi lua ca un tot
unitar, accentuând în principal cele două atribute: graţia şi eleganţa.
Aceste atribute sunt redate prin mai multe componente ca înfăţişarea fizică,
vestimentaţia şi acesoriile ei, dar nu în cele din urmă, expresia feţei, despre care se spune că este
oglinda sufletului. Tot acest amalgam de cuvinte asociate, mă trimite cu gândul la modelul
feminin, care de-a lungul istoriei a fost un subiect principal tratat de artiştii vremii. Încă din cele
mai vechi timpuri s-a căutat întruchiparea perfecţiunii, şi nu întamplător mitologia antică ne
oferă imaginea Celor trei graţii sau Graţiile, despre care se credea că sunt personificări ale
gingăşiei şi frumuseţii.
Odată cu trecerea vremii s-au produs mari schimbări în toate domeniile, inclusiv în cel al
esteticii. Luând în considerare acest lucru, este important de precizat faptul că fiecare epocă şi
generaţie şi-a impus propiul stil estetic; astfel încât în fiecare epocă găsim graţia şi eleganţa
exprimate din diferite prisme sau sub diferite forme .

Garţie şi eleganţă în înfăţişarea fizica

Graţia şi eleganţa presupun anumite caracteristici fizice, asupra cărora vom zăbovi şi noi
puţin, pentru a înţelege mai bine capacitatea acestora de a ne face să simpatizăm cu ele.
Am să încep cu partea superioară a corpului şi anume, capul.
Capul reprezintă practic, principalul şi primul element care atrage atenţia asupra unei
persoane. Gingăşia poate fi redată în acest caz prin trăsăturile naturale pe care faţa le poartă, iar
eleganţa prin modul în care părul a fost aranjat, prin accesoriile folosite sau prin machiaj.
Pentru ca o faţă sa fie frumoasă şi să denote gingăşie, dar şi eleganţă, trebuie să fie bine
încadrată de părul lung şi natural ondulat. Acest tip de păr se consideră a fi cel mai frumos, şi tot
odată cel care încadrează cel mai bine faţa şi scoate în evidenţă trăsăturile acesteia. Asta nu
înseamnă că femeile cu părul scurt nu pot fi gingaşe sau elegante, însă aşa cum se spune despre
păr, el este podoaba capilară, o podoabă natural menită să înfrumuseţeze, de aici şi preferinţa
pentru un păr lung şi natural ondulat.
Celelalte elemente ca ochii, gura, nasul, buzele joacă si ele un rol important. Ochii sunt
însufleţirea feţei,ei pot exprima şi transmite foarte multe lucruri, în funcţie de gândurile care îi
animă. Indiferent de culoare aceştia pot transmite gingăşie, iar în ceea ce priveşte forma şi
mărimea, ochii aşa zişi bulbucaţii sunt rareori frumoşi.
În ceea ce priveşte nasul feminin, se consideră că există un anumit şarm la nasurile puţin
acviline, dar şi a celor scurte sau mici. Despre gură sau buze părerile sunt împărţite întru-cât
preferinţele sunt diverse. Se preferă buze subţiri şi jucăuşe, sau buze groase şi cărnoase, în
funcţie de gustul individului. Apoi urmează bărbia, obrajii, tâmplele care completează
înfăţişarea. Trebuie precizat că şi mişcarea capului dintr-o poziţie în alta, modul în care e mişcat
poate denota eleganţă sau nu.
“Un gât frumos este, desigur, o atracţie a cărei putere este de necontestat”1 spune Marcel
Barrière în studiul lui asupra esteticii corpului feminine, după care clasifică gâtul feminin în două
categorii: gâtul lung şi gâtul scurt. Nu se poate preciza cu exactitate care din aceste două
categorii poate denota mai mult sau mai puţin gingăşie sau eleganţă. Acest lucru se întâmplă din
cauza modului în care toate mădularele corpului se leagă între ele. În funcţie de modul în care
gâtul e legat de cap, sau de bust; în funcţie de proporţiile acestor elemente, un gât poate transmite
eleganţă, poate denota gingăşie cu o forţă de necontestat aşa cum afirmă şi Barrière
Apoi ca firul unei poveşti, de gât se leagă umerii, bustul şi apoi talia la care din nou
eleganţa şi gingăşia sunt relative în funcţie de preferinţele individului, sau în funcţie de moda
epocii. Aici sunt aduse din nou în discuţie femeile subţirii cu sâni mici sau cele voluptuoase cu
forme generoase. În funcţie de secol si epoca femeia a fost gingaşă şi frumoasa în condiţiile în
care a aparţinut preferinţelor vremii, deşii în ceea ce priveşte gingăşia sunt preferate cele cu
forme mici şi fragede.
Membrele superioare şi inferioare fac şi ele parte din acest proces de redare a gingăşiei şi
a eleganţei. Ele tebuie să fie bine proporţionate, dar ce e cel mai important e modul în care sunt
mişcate. Mişcările care sunt realizate cu întreg corpul, dar în special cu membrele, sunt ca o carte
de vizită, ele vorbesc despre gradul de eleganţă pe care o persoană îl posedă.
Într-un eseu asupra garţiei Spencer spunea: “am ajuns la concluzia ca , in general, o
actiune are cu atat mai multa gratie cu cat se exercita cu mai putina cheltuiala de forta.”2
Consider această afrimaţie îndreptăţită, în măsura în care o persoană, în încercarea de a se face
plăcută şi elegantă în mişcări, de multe ori tinde să exagereze, căzând în ridicol prin multitudinea
de mişcări nepotrivite sau stângace. Pe când mişcarea cu graţie şi eleganţă ar trebui să fie o
plăcere estetică celor care privesc; diferitele poziţii ale corpului sau diferitele moduri în care este
reprezentat trebuie să aibă capacitatea de a ne face să simpatizăm cu el, cu ceea ce are el de oferit
din punct de vedere estetic.

Garţie şi eleganţă în ceea ce priveşte vestimentaţia

În ceea ce priveşte vestimentaţia, este de precizat faptul că de-a lungul vremii s-a căutat o
armonizare şi o împletire cât mai perfectă între corpul femeii şi îmbrăcămintea acesteia. Hainele
trebuiau în aşa fel realizate încât să se potrivească cu linile naturale ale corpului, în anumite
cazuri chiar să le modifice pentru a le face să pară mai frumoase. Montesquieu spunea:
“societatea femeilor […] formează gustul. Dorinţa de a plăcea, mai mult decât altele, dă naştere
podoabelor, iar dorinţa de a plăcea mai mult decât tu însuţi dă naştere modei." Acesta este un
alt motiv pentru care am ales modelul feminin în prezentarea de faţă, fiindcă femeia e motorul
care duce mai departe acest concept de eleganţă.
Binecunoscuta vorbă “haina face pe om” se aplică de-a lungul istoriei mai ales în măsura
în care îmbrăcămintea transmitea un mesaj social şi politic. Cu siguranţă se cunoaşte deja faptul
că de-a lungul istoriei cei mai bine îmbrăcaţi, sau cel mai corect spus, cei care purtau cele mai
pompoase şi bogate haine, uneori, departe de a fi elegante, sunt fie conducătorii, împăraţii, regii,

1
Barrière, Marcel, Feminitatea în artă, Editura SemnE, Bucureşti, 2008, pag. 35.
2
Hogarth, William, Analiza frumosului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981, pag. 49.
fie cei care făceau parte din pătura de sus a clasei sociale. Într-o epocă în care aristocraţia atingea
cote maxime, existau diferenţe evidente între păturile sociale, inclusiv în ceea ce priveşte
îmbrăcămintea, care “a arătat întotdeauna dimensiunile relative ale oamenilor pe scara
socială.”3
“Astfel, în epocile de supremaţie aristocratică, în Burgundia secolului al XV-lea sau în
Franţa secolului al XVIII-lea, idea de maximă frumuseţe şi eleganţă era legată de fineţea şi
delicateţea corpului cu ţinută graţioasă. “4 Asupra acestei epoci mă voi opri şi eu, cu intenţia de
a pava introducerea în prezentarea operei pe care o voi analiza mai jos. Epoca rococo, e o epoca
scurtă dar bogată din punct de vedere estetic.
Modelul feminin preferat era femeia minionă cu proporţii de copil, sau chiar de păpuşă.
Capul era rotund, încununat cu o expresie de candoare afectată, fragilă. Părul era pudrat cu pudră
albă, faţa machiată , iar corpul era îmbrăcat cu fusta cu cercuri şi menţinut de corset. În
comparaţie cu trupul, capul părea mic. În ceea ce priveşte machiajul, acesta era artificial,
deoarece machiajul natural, se pare că era considerat vulgar. Astfel faţa era foarte albă, cu un ten
de portelan, şi obraji roşii. Aluniţele false, coafura pudrată strânsă la spate împodobită cu flori,
pene, bijuterii sau alte accesori întregeau înfăţişarea feminină.
Costumul era în aşa fel făcut, încât, el deşii elegant, nu permitea prea multă mişcare,
tocmai pentru a marca privilegiul inactivităţii, lucru care arăta hotărât rangul superior al
persoanelor respective, care nu trebuia să facă muncă de rând. Gama cromatică pentru costume
era una dulce, fină, cu tonuri deschise şi pastelate, care se potriveau de minune pe materialele
uşoare de mătase.
Preferate erau motivele florale (în special florile de câmp, ca floarea de măceş, sau
garofiţa), bucheţele legate cu panglici, completate de alte podoabe care să întregească costumul,
ca flori, perle, pene, etc. Binenţeles aceste podoabe erau de o valoare extraordinară, iar portul
bijuteriilor devenea o artă întreagă. Însă trebuie precizat că ele, nu înlocuiau cu success gingăşia
anumitor doamne, gingăşie care a fost furată de timpul nepăsător. Cum spunea şi Alphonse Karl:
“cutare doamne, ajunse la o vârstă matură, cred că pot şterge "urmele ireparabile ale anilor"
împodobindu-şi corpul cu toată caseta lor de bijuterii "care ar putea trezii poftele unui hoţ, dar
nicidecum ale unui îndrăgostit"5
Astfel gingăşia naturală, trebuia să se împletească armonios cu eleganţa articolelor de
îmbrăcăminte, şi dacă acest lucru se întampla, privitorul avea în faţă, cel mai frumos spectacol
esthetic.

Graţie şi eleganţă sufletească

Un ultim detaliu, dar nu cel din urmă ca importanţă, este expresia sufletească care
încununează chipul. Cum am spus şi mai sus, ochii care sunt atracţia principală a unei feţe, sunt
însufleţiti de această expresie sufletească, care, poate într-un fel sau altul să dea o privire demnă
şi elegantă, sau poate gingaşă şi jucăuşă.
William Hogarth în Analiza frumosului afirma: “Analiza fizionomiei umane iese din
domeniul plastic pentru a pătrunde în cel al psihologiei, în fiinţa umană fizicul şi psihicul sunt
profund implicate unul în celălat, nu există explicaţie completă, dacă după ce s-a recurs la unul

3
Nanu, Adina, Artă, Stil, Costum, Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2007, pag. 14.
4
Nanu, Adina, Artă, Stil, Costum, Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2007, pag. 13.
5
Avermate, Roger, Despre gust şi culoare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971, pag. 198.
din ele, nu e invocat şi celalat.”6
Având în vedere acest lucru, observăm că, stările sufleteşti şi trăirile interioare aruncă o
anume lumină asupra chipului uman, lumină care poate scoate în evidenţă frumuseţea, gingăşia
şi eleganţa, sau care dimpotrivă accentuează urâţenia şi prostul gust. Trebuie să existe o armonie,
o legătură între chip şi suflet, care să arate nu numai calităţile exterioare ale omului, dar şi cele
interioare, care sunt de neprţeuit.

Doamna de Pompadur
de Francois Boucher

„Boucher e unul dintre acei oameni care marchează gustul unui secol, care-l exprimă, îl
personifică şi-l încarnează. Gustul francez al veacului al XVIII-lea s-a manifestat în el în toată
specificitatea caracterului său: bBoucher va rămâne nunumai pictorul acestui secol, ci şi
martorul lui, reprezentantul, tipul.”7
Nu am găsit o descriere mai potrivită pentru a face introducerea în analiza operei
Doamna de Pompadur, decât aceste cuvinte, care surprind esenţa a ceea ce a fost Boucher. Pictor
francez, o glorie a Parisului, am putea spune, a ajuns sub protecţia Doamnei de Pompadur, pentru
care a realizat numeroase lucrări.
Într-o vreme în care Franţa era sub semnul rafinamentului, al eleganţei, şi al
drăgălăşeniei, cel care reuşeşte să redea plastic şi artistic cel mai bine acest lucru, este Boucher.
Dintre numeroasele sale lucrări, am ales pictura Doamna de Pompadur cu convingerea că în ea
voi găsi toate calităţile pe care le-am enumerat mai sus, sau cel puţin, o mare parte din ele.
Doamna de Pompadur, pe numele său adevărat Jeanne-Antoinette Poisson, are o poveste
interesantă, care începe în momentul în care o ghicitoare, îi va spune că va ajunge metresa
regelui Ludovic al XV-lea. Odată ajunsă la palat, Doamna de Pompadur, nu îşi ascunde
înclinaţiile ei pentru frumos, artă şi cultură. În aceste condiţii, Boucher ajunge protejatul ei,
despre care se spune că i-ar fi fost totodată şi amant.
În lucrarea Doamna de Pompadur, realizată de Francois în jur de anul 1750, totul se
petrece într-un fundal închis, în care se văd reliefate cateva obiecte de mobilier, el fiind menit să
scoată în relief personajul din imagine, iar perdelele cu falduri mari de culoare galbena sunt
singurele elemente, ce inveselesc apartamentul, atenţia fiind îndreptată asupra personajului
feminin. Pe parchet câteva obiecte sunt împrăştiate neglijent, ele reprezentând probabil o parte
din lucrurile spre care protectoarea avea înclinaţii, sau cu care se distra. Pe langă canapeaua pe
care stă aşezată, se face văzută o măsuţă, pe care sunt împrăştiate neglijent câteva lucruri.
Iar cât despre Madam de Pompadur, pe aceasta o găsim într-o atitudine lejeră, aşezată
după cum am spus, pe acea canapea specifică rococoului. Pernele de mătase sunt împodobite cu
flori, si frunze, şi acele dungi rozalii, care dau impresia unor panglici.
Braţul ei stâng, se sprijină uşor şi delicat pe una din perne, pe când cel drept îi ţine uşor o
carte pe genunchi. Atenţia ei distrată, este scoasă în evidenţă tocmai de faptul că privirea îi era
îndreptată în altă parte, şi nu asupra cărţii. Pe astfel de fundal îşi începe Boucher opera ce avea ca
subiect principal pe „favorita”, protectoarea lui.
În cele ce urmează voi încerca să trec analiza operei, prin toate cele 3 categorii amintite
mai sus, şi anume: graţia şi eleganţa în înfăţişarea fizică, în ceea ce priveşte vestimentaţia şi
graţia şi eleganţa sufletească. De-a lungul analizei, vom observa că ele se completează una pe

6
Hogarth, William, Analiza frumosului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981, pag. 50.
7
Goncourt, Edmond şi Jules, Arta franceză a secolului al XVIII-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, pag. 139.
alta, şi pentru a ajunge la un stadiu ideal de graţie şi eleganţă, e nevoie, neapărată de toate 3.
Portretul acesta o redă pe Doamna de Popmadur în toată splendoarea ei. Începând de la
părul blond pudrat, în care se găsesc câteva flori, acest motiv floral va continua, şi in decor şi în
vestimentaţie. Pielea albă, tenul superb, este redat în aşa fel încât, parcă îi poti simţi fineţea şi
subţirimea, iar câţiva stropi de pudră îmbujorează obrajii de catifea.
Faţa îi este plăcută şi gingaşă, iar privirea neatentă şi surâsul de pe buze, dau impresia de
un moment de visare sau aşteptare a ceva. Ochii albaştrii şi mari, poartă în ei sclipiri şi visare.
Buzele sunt accentuate de un roşu crud, deschis, care arată frăgezimea, şi delicateţea lor. Gâtul
se prinde uşor de pieptul alb, toată această „arhitectură” fiind îndulcită de un accesoriu menit să
dea culoare şi eleganţă.
Fundiţa roz de la gât e urmată de altele mai mari, ce se continuă la decolteul drept al
rochiei, ele fiind prezente şi la mâneci, la închieietura braţului. Rochia bogată, de culoare
albastră exprimă o eleganţă desăvârşită, de lux, regală. Bijuteriile prezente sunt puţine, dar alese
cu gust. Perlele ce se găsesc la mâini, fundiţa de la gât şi florile din păr fiind de ajuns pentru a
evidenţia frumuseţea naturală a Doamnei de Pompadur.
În partea superioară, floriile, apar ca nişte podoabe naturale, care sunt continuate de
trandafirii mici rozalii ce coboară pe linia rochiei până în partea inferioară la poalele fustei.
Binenţeles, nelipsiţi sunt papucii trandafirii brodaţi cu argint, ce îmbracă picioarele micuţe,
aşezate unul peste celălalt.
Delicateţea ei plăpândă şi încântătoare este evidentă, prin atitudinea ei, prin prezenţă şi
ţinută. Acest lucru se pare că se potriveşte de minune cu tot acel decor, cu vestimentaţia şi cu
podoabele, care au un caracter de opulenţă, care denotă somptuozitate, o somptuozitate regală.
Părea făcută pentru regalitate, pentru toată acea eleganţă şi bogăţie.
Doamna se Pompadur cu spiritul ei fin dar înnzestrat în acelaşi timp cu o forţă şi o
încăpăţânare feminină şi-a pus amprenta în viaţa politică a Franţei, în economie, dar nu în
ultimul rând în artă şi viaţa culturală. Cu toate acestea nu a uitat că atunci când graţia înfăţişării
fizice se împleteşte cu vestimentaţia elegantă, şi când cele două sunt încununate de un caracter
valoros şi un suflet nobil, ochiul are plăcerea să surprindă cel mai frumos spectacol estetic, ea
fiind exemplul cel mai reprezentativ din perioada rococoului, şi nu numai.
 Bibliografie

Avermate, Roger, Despre gust şi culoare, Editura Meridiane, Bucureşti,

1971.

Barrière, Marcel, Feminitatea în artă, Editura SemnE, Bucureşti, 2008.

Goncourt, Edmond şi Jules, Arta franceză a secolului al XVIII-lea, Editura

Meridiane, Bucureşti, 1979.

Hogarth, William, Analiza frumosului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981.

Nanu, Adina, Artă, Stil, Costum, Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2007.