Managementul Calității – Funcții și principii

Standardul ISO 8402 defineşte calitatea ca reprezentând "ansamblul

caracteristicilor unei entităţi, care îi conferă aptitudinea de a satisface nevoile exprimate
sau implicite".
Conform acestei definiţii:
 calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un ansamblu de
caracteristici;
 calitatea nu este de sine stătătoare, ea există numai în relaţia cu nevoile clienţilor;
 calitatea este o variabilă continuă şi nu discretă;
 prin calitate trebuie satisfacute nu numai nevoile exprimate, dar şi cele implicite.
Managementul calităţii reprezintă un ansamblu de activităţi având ca scop
realizarea unor obiective, prin utilizarea optimă a resurselor. Acest ansamblu cuprinde
activităţi de planificare, coordonare, organizare, control şi asigurare a calităţii.
Intreprinderea îşi propune o serie de "obiective strategice": economice, sociale, tehnice,
comerciale, care se realizează prin intermediul unor "obiective operaţionale". Acestea din
urmă ar fi: obţinerea unor produse şi servicii de calitate corespunzătoare cerinţelor, în
cantitatea solicitată, la termenul convenit şi care să fie disponibile la locul sau pe piaţa
dorită, toate acestea, in condiţiile unor costuri minime.
Un bun Sistem de Management al Calitaţii trebuie să aibă următoarele caracteristici:
-să fie stabilit în scris;
-să asigure indeplinirea cerinţelor clienţilor;
-să asigure indeplinirea cerinţelor organizaţiei;
-să fie aplicabil în toate activitaţile organizaţiei.
Avantajele implementării sistemului de management al calităţii, sunt evidente pentru
clienţi dar
şi pentru organizaţia care le furnizează:
-cresterea veniturilor şi reducerea costurilor;
-credibilitatea (clientii şi potenţialii clienţi preferă să faca achiziţii de la furnizori certificati
ISO, stiind ca acestia controlează in mod riguros toate procesele din cadrul organizaţiei
achiziţionează produse cu costuri minime si de calitate garantată)
-îmbunătăţirea imaginii organizaţiei;
-diferenţierea faţă de concurenţă;
-cresterea satisfacţiei clienţilor;
-facilitarea participării la licitaţii;
-controlul tuturor proceselor din cadrul organizaţiei;
-constientizarea (responsabilizarea) personalului de implicarea sa la realizarea obiectivelor
organizaţiei;
-certificatul care atestă funcţionarea într-un sistem de management al calităţii este un
valoros instrument de marketing.
 Principiile managementului calităţii
Principiul 1 : Orientarea către client
Organizaţiile depind de clienţii lor şi de aceea ar trebui să înţeleagă necesităţile
curente şi viitoare ale clienţilor, ar trebui să satisfacă cerinţele clientului şi ar trebui să se
preocupe să depăşească aşteptările clientului.
Beneficii:
 creşterea venitului şi a cotei de piaţă printr-un răspuns flexibil şi rapid la
oportunităţile pieţei;
 creşterea nivelului de utilizare a resurselor organizaţiei în scopul satisfacerii
clientului;
 obţinerea loialităţii clientului, acest fapt permiţând o continuare a relaţiilor
de colaborare.
Aplicarea principiului orientării către client conduce la:
 căutarea şi înţelegerea nevoilor şi aşteptărilor clientului;
 asigurarea că obiectivele organizaţiei sunt legate de nevoile şi aşteptările
clientului;
 difuzarea nevoilor şi aşteptărilor clientului în organizaţie;
 măsurarea satisfacţiei clientului şi la iniţierea de acţiuni în funcţie de
rezultate;
 gestionarea sistematică a relaţiei cu clientul;
 asigurarea unei abordări echilibrate între satisfacerea clienţilor şi a
celorlalte părţi interesate (cum ar fi: proprietari-acţionari, angajaţi,
furnizori, finanţatori, comunităţi locale, societatea în ansamblu).

Principiul 2: Conducerea (leadership)

Liderii stabilesc unitatea dintre scopul şi orientarea organizaţiei. Aceştia ar trebui să
creeze şi să menţină mediul intern în care personalul poate deveni pe deplin implicat în
realizarea obiectivelor organizaţiei
Beneficii:
 personalul va înţelege şi va fi motivat în acord cu aspiraţiile şi obiectivele
companiei;
 activităţile sunt evaluate, corelate şi realizate într-un mod unitar;
 problemele de comunicare între nivelele organizatorice vor fi
minimizate. Aplicarea principiului personalului de conducere trebuie
să ducă la:
 luarea în considerare a nevoilor tuturor părţilor interesate (incluzând
clienţii, proprietarii, angajaţii, furnizorii, finanţatorii, comunitatea locală şi
societatea, ca ansamblu);
 stabilirea unei viziuni clare asupra viitorului organizaţiei;
 alegerea de obiective şi ţinte competitive;
 crearea şi susţinerea unor valori acceptate, a corectitudinii şi a unor modele
etice în toate nivelurile organizaţiei;
 stabilirea încrederii şi eliminarea temerii;
 asigurarea resurselor necesare, a instruirii şi a libertăţii de a acţiona cu
responsabilitate
şi eficienţă pentru întreg personalul;
inspirarea, încurajarea şi recunoaşterea contribuţiilor personale.
 Principiul 3: Implicarea personalului
Personalul -de la toate nivelurile- este esenţa unei organizaţii şi implicarea lui totală
permite ca abilităţile lui să fie utilizate în beneficiul organizaţiei.

Beneficii:
 motivarea, angajamentul şi implicarea personalului din organizaţie;
 inovare şi creativitate în urmărirea obiectivelor organizaţiei;
 personalul îşi poate cuantifica propria performanţă;
 personalul va dori să participe şi să contribuie permanent la procesul de
îmbunătăţire. Aplicarea principiului implicării personalului conduce la:
 înţelegerea de către angajaţi a importanţei contribuţiei şi rolului
lor în cadrul organizaţiei;angajaţii pot să
identifice constrângerile referitoare la performanţele lor;
 angajaţii acceptă problemele şi îşi asumă responsabilitatea rezolvării lor;
 salariaţii îşi pot evalua propriile performanţe în raport cu obiectivele
personale;
 personalul va căuta în mod activ oportunităţi menite să le
crească competenţa,cunoştinţele şi experienţa;
 angajaţii îşi vor împărtăşi în mod liber cunoştinţele şi experienţa;
 în raport cu obiectivele personale;
 personalul va discuta în mod deschis despre probleme
şi rezultate.

Principiul 4: Abordarea bazată pe proces

Rezultatul dorit este obţinut mai eficient atunci când activităţile şi resursele
aferente sunt conduse ca un proces - beneficii:
 reducerea costurilor şi perioade de timp mai scurte până la utilizarea
efectivă a resurse rezultate mai bune, consistente şi previzibile;
 oportunităţi de îmbunătăţire focalizate pe
prioritate. Aplicarea principiului abordării ca proces
conduce, de obicei, la:
 definirea sistematică a activităţilor necesare atingerii rezultatului dorit;
 stabilirea de responsabilităţi clare şi cuantificabile pentru activităţile
importante de conducere;
 analiza şi măsurarea capabilităţii activităţilor cheie;
 identificarea interfeţelor dintre activităţile cheie ale acestora cu restul
funcţiunilor organizaţiei;
 concentrarea pe factorii care pot duce la îmbunătăţirea activităţilor
organizaţiei (ca de exemplu: resurse, metode şi materiale);
 evaluare riscurilor, consecinţelor şi impactului activităţilor
asupra clienţilor, furnizorilor şi a celorlalte părţi interesate.

Principiul 5: Abordarea managementului ca sistem

Identificarea, înţelegerea şi conducerea proceselor corelate ca un sistem,
contribuie la eficacitatea şi eficienţa unei organizaţii în realizarea obiectivelor
sale.
Beneficii:
 integrarea şi alinierea proceselor va permite o mai bună realizare a
obiectivelor dorite;
  capacitatea de concentrare asupra proceselor cheie;
 furnizarea încrederii părţilor interesate asupra existenţei, eficienţei şi
consecvenţei organizaţiei.
Aplicarea principiului abordării ca sistem a managementului poate conduce la:
 structurarea unui sistem prin care obiectivele organizaţiei să fie atinse în
mod real şi cu eficienţă;
 înţelegerea interdependenţelor dintre procesele din cadrul organizaţiei;
 abordarea structurată a armonizării şi integrării proceselor;
 realizarea unei înţelegeri mai bune a rolurilor şi responsabilităţilor de care
este nevoie pentru atingerea obiectivelor comune şi pentru reducerea
disfuncţionalităţilor;
 înţelegerea capabilităţii organizaţiei şi stabilirea priorităţilor de acţiune în
acord cu constrângerile materiale;
 definirea modului în care activităţile specifice din cadrul sistemului se vor
desfăşura;
 urmărirea continuei îmbunătăţiri a sistemului prin măsurare şi evaluare.

Principiul 6: îmbunătăţirea continuă

Îmbunătăţirea continuă a performanţei globale a organizaţiei ar trebui să fie un obiectiv
permanent al organizaţiei.
Beneficii:
 avantajul performanţei prin îmbunătăţirea capabilităţii organizaţiei;
 subordonarea activităţilor de îmbunătăţire din toate nivelele companiei la
strategia organizaţiei;
 posibilitatea de a reacţiona rapid şi flexibil la
oportunităţi. Aplicarea principiului îmbunătăţirii
continue poate conduce la:
 angajarea unei abordări consecvente în întreaga organizaţie pentru
continua îmbunătăţire a performanţelor.
Adoptarea unui sistem de management al calităţii ar trebui să fie o decizie strategică
a managementului de la cel mai înalt nivel al unei organizaţii. Proiectarea şi implementarea
unui sistem de management al calităţii pentru o organizaţie sunt influenţate de obiective, de
produsele/serviciile pe care le furnizează, de procesele existente, precum şi de mărimea şi
de structura organizaţiei.
Aplicarea principiilor de management al calităţii nu numai că furnizează beneficii
directe, dar aduce şi o contribuţie importantă în managementul costurilor şi al riscurilor.
Ediţiile din anul 2000 ale standardelor ISO 9001 şi ISO 9004 au fost elaborate ca o pereche
unitară de standarde ale sistemului de management al calităţii destinate să se completeze
unul pe celălalt, dar care să poată fi utilizate independent.
ISO 9001 specifică cerinţele unui sistem de management al calităţii, care poate fi
utilizat pentru aplicarea acestuia de organizaţii în scopuri interne, pentru certificare sau
pentru scopuri contractuale. ISO 9004 furnizează îndrumări într-un domeniu mai larg de
obiective ale unui sistem de management al calităţii decât ISO 9001, îndeosebi pentru
îmbunătăţirea continuă a performanţelor şi a eficienţei globale a unei organizaţii, precum şi
a eficacităţii acesteia.
 Managementul calității produselor agroalimentare
Calitatea reprezintă ansamblul de proprietăţi şi caracteristici ale unui produs sau serviciu, care
îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface cerinţele exprimate sau implicite ale clientului. Ea nu
poate fi analizată în afara cantităţii. Corelaţia dintre calitate şi cantitate se poate exprima prin noţiunea
de măsură, aceasta fiind limita cantitativă dincolo de care se schimbă calitatea.
Definirea calităţii are o importanţă deosebită. Calitatea influenţează productivitatea muncii,
nivelul preţurilor şi, în general, performanţele economice ale firmelor.
Calitatea se găseşte într-un anumit raport faţă de valoarea de întrebuinţare, individualizează
produsele între ele în funcţie de numărul caracteristicilor utile pe care le au şi după măsura în care
corespund domeniului de utilizare căruia i-au fost destinate.
Standardul ISO 8402 defineşte calitatea ca reprezentând „ansamblul caracteristicilor unei
entităţi, care îi conferă aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite”. Din această
definiţie pot fi desprinse o serie de elemente extrem de importante referitoare la modalitatea concretă
de analiză a calităţii, şi anume:
􀂾calitatea nu este exprimată prin intermediul unei singure caracteristici, ci printr-un
ansamblu de caracteristici;
􀂾calitatea nu este un concept singular; ea se defineşte numai în relaţie cu nevoile
clienţilor;
􀂾calitatea este o variabilă de tip continuu;
􀂾calitatea satisface nu doar nevoile exprimate, ci şi pe cele implicite ale utilizatorilor.

Indiferent de ce activităţi desfăşoară, orice agent economic trebuie să aibă în vedere ca ceea
ce oferă spre vânzare trebuie să fie de bună calitate. Dacă oferă spre vânzare un produs sau un serviciu
care nu satisface pe consumator, atunci acesta se va vinde foarte greu, iar agentul economic, mai
devreme sau mai târziu, va ajunge la faliment.
În ceea ce priveşte abordarea problemei calităţii produselor, este unanim acceptat faptul că
aceasta trebuie să se facă de-a lungul „filierei” produsului, pornind de la faza de concepţie a
produsului şi ajungând până la faza de reciclare a deşeurilor rezultate în urma consumului produsului
respectiv.
Sistemul calităţii
Calitatea1 este cel mai controversat subiect în managementul anilor ’80, caracterizat de tot
atâtea interpretări diferite câţi participanţi la dialog. Pe scurt, calitatea este acel ceva pe care procesele
industriale şi produsele japoneze îl au, respectiv pe care nu-l au cele occidentale. Noua abordare a
industriilor şi a afacerilor pornea la drum urmărind punctul de vedere al consumatorului şi
intenţionând să-i ofere bunuri şi servicii mult peste aşteptările sale. Calitatea era privită ca o măsură a
nivelului până la care izbutea să facă acest lucru.
„Merită să conferi tuturor produselor o imagine a calităţii; este un bilet de călătorie cu clasa
întâi.”(David Ogilvy)
În general, calitatea se caracterizează prin intermediul celor trei funcţii ale sale, şi anume:
funcţia tehnică, funcţia economică şi funcţia socială. Funcţia tehnică este exprimată cu ajutorul
caracteristicilor tehnico-funcţionale ale produsului; în exprimarea funcţiei economice se face apel la o
serie de indicatori cum ar fi: venitul, preţul etc., indicatori ce vizează aspectele de ordin economic ale
procesului de realizare a produselor şi asigurarea eficienţei economice; funcţia socială reliefează
modul în care calitatea produselor se răsfrânge asupra calităţii vieţii oamenilor şi a calităţii mediului
înconjurător.
Calitatea evoluează în permanenţă, putând fi caracterizată printr-un dinamism evident.
Principalii factori care îi imprimă acest caracter sunt: progresul tehnico-ştiinţific, concurenţa şi
exigenţele crescânde ale consumatorilor contemporani.
Sisteme de asigurarea calităţii
Asigurarea calităţii - parte a managementului calităţii focalizată pe oferirea încrederii că
cerinţele de calitate vor fi satisfăcute. ISO 9000:2001
În paralel cu preocupările individuale ale caliticienilor şi cu aplicarea lărgită a sistemelor de
controlul calităţii, precum şi ca urmare a necesităţilor de asigurarea calităţii la fabricaţia unor produse
de strictă securitate (din domeniul militar, aeronautic, al centralelor nuclearo-electrice, spaţial,
electronic etc.), iar ulterior a unor produse supuse unor reglementări de protecţie a consumatorului şi a
mediului, încep să devină funcţionale, într-o serie de organizaţii, sisteme ale calităţii a căror sferă de
influenţă se extinde treptat de la verificarea calităţii şi asupra altor activităţi din organizaţie implicate
direct în realizarea produselor (analiza cerinţei clientului, planificarea fabricaţiei, fabricaţie, achiziţii,
depozitare şi livrare, service, iar apoi, chiar asupra proiectării constructive şi tehnologice).
În baza experienţei acumulate treptat de la aceste organizaţii şi preluând rezultatele practice
ale organizaţiilor care au reuşit în demersul lor de implementare a principiilor şi conceptelor
caliticienilor sub directa îndrumare a acestora, apar reglementări naţionale de planificare a sistemelor
calităţii, reglementări preluate ulterior de organismele internaţionale de standardizare.

Prin standardul ISO 9001 se statuează în mod clar şi explicit nivelul minim de implicare a
unei organizaţii, pentru ca aceasta să poată realiza calitatea aşteptată (adică „ansamblul de
proprietăţi şi caracteristici ale unui produs sau serviciu care îi conferă acestuia aptitudinea de a
satisface necesităţile exprimate sau implicite") de client.
Primele sisteme de asigurarea calităţii au fost aplicate la fabricaţia produselor din domeniile:
militar, naval, al energiei nucleare şi aerospaţial. Treptat, ele încep să fie impuse şi întreprinderilor din
domeniul industriei construcţiilor de maşini, acestea fiind furnizori direcţi de componente şi maşini
larg utilizate în domeniile precizate. Era necesară o asigurarea calităţii la fabricaţia acestora la acelaşi
nivel cu cel aplicat produselor finale. Aceasta face ca sistemele specifice ale calităţii create pentru
fiecare dintre domeniile precizate să fie aplicate pe anumite structuri de activitate din cadrul
întreprinderilor constructoare de maşini. Deşi prin standardele ISO 9001/9002/9003 apare o concepţie
unitară referitoare la dimensiunile sistemelor de asigurarea calităţii, există încă astăzi sisteme
specifice de asigurarea calităţii reglementate pe anumite domenii şi recunoscute fie de asociaţiile
profesionale, fie de un grup de organizaţii reunite prin aceleaşi interese, fie de o organizaţie mare sau
de un concern care îşi poate permite impunerea către furnizori a unei anumite politici de calitate.
Fiecare dintre documentele precizate structurează elementele necesare de planificare a
calităţii, aplicabile la realizarea produselor/serviciilor achiziţionate, de interes pentru organizaţia
respectivă şi solicită furnizorului să se alinieze acestor cerinţe, procedând la acordarea unui nivel de
aptitudine furnizorului (de exemplu: apt, apt insuficient dar posibil pentru ameliorare, inapt etc.) şi
precizând clauze contractuale de ameliorare a nivelului calităţii (pentru furnizorii necorespunzători) în
timp util.
Larga acceptare de care se bucură modelele ISO 9000 a făcut ca în scurt timp numărul de
organizaţii care şi-au certificat sistemul de calitate după un astfel de model să ajungă la 500.000 în
anul 2001.
Prevederile şi normele privind asigurarea calităţii sunt cuprinse în seria de standarde ISO
9000 şi în standardul ISO 8402. Aceste standarde au realizat uniformizarea normelor privind calitatea
pe plan internaţional. România a preluat aceste standarde. Institutul Român de Standardizare este
membru ISO. Sistemul naţional de certificare a calităţii este cuprins în Hotărârea Guvernului nr.
167/1992.
• Controlul calităţii. Tehnicile şi activităţile cu caracter operaţional utilizate pentru
îndeplinirea condiţiilor de calitate.
• Conducerea totală a calităţii. Modul de conducere a unui organism, axat pe
calitate, bazat pe participarea tuturor membrilor săi şi urmărind rentabilitatea pe termen lung prin
satisfacerea clientului şi incluzând avantajele pentru membrii organismului şi pentru societate.
Calitatea produselor trebuie să fie abordată în strânsă legătură cu calitatea mediului înconjurător.
• Supravegherea calităţii. Urmărirea şi verificarea continuă a stării unei entităţi şi
analiza înregistrărilor pentru a asigura satisfacerea condiţiilor specificate. Este realizată de producător,
beneficiar sau alt partener din interiorul fluxului (filierei).
• Certificarea calităţii. Totalitatea activităţilor (încercări, verificări etc.) efectuate de
un organism neutru, independent de furnizor şi beneficiar, competent din punct de vedere juridic şi
profesional, prin care se atestă în scris performanţele unui produs/serviciu, precum şi capabilitatea
producătorului/prestatorului de a-l reproduce în serie la parametrii calitativi stabiliţi. În urma
certificării este emis un „Certificat de conformitate” sau un „Certificat de capabilitate”.
 Pentru ca o întreprindere să-şi poată comercializa produsele pe piaţă (fie ea internă sau
externă) este absolut necesar ca acestea să fie certificate. Certificarea este o procedură de atestare a
conformităţii unui produs, a unui serviciu sau a unui sistem de organizare a întreprinderii în raport cu
un standard. Această procedură este îndreptată spre asigurarea protecţiei consumatorilor (drepturi,
sănătate, securitate) şi a mediului înconjurător.
Certificarea reprezintă o modalitate de atestare a conformităţii produselor, serviciilor,
proceselor, sistemului calităţii întreprinderii cu un referenţial prestabilit, atestarea fiind realizată de
către un organism neutru, independent de producător şi beneficiar, numit organism de certificare.
Recunoaşterea oficială a competenţei unui organism de certificare se realizează prin acreditare.
• Evaluarea calităţii. Examinarea sistematică pentru a determina în ce măsură este capabilă o
entitate să răspundă condiţiilor specificate. În funcţie de domeniul de aplicare, întâlnim evaluarea
calităţii procesului, evaluarea calităţii personalului, evaluarea calităţii sistemului, iar în funcţie de
momentul în care se desfăşoară evaluarea: evaluare precontractuală, evaluare contractuală, evaluare
postcontractuală.
• Acreditarea. Recunoaşterea competenţei unui laborator de încercări de a realiza analize,
măsurări, examinare sau tipuri de încercări determinate, prin care se determină caracteristicile
performanţelor unui material sau produs. Scopul principal al acreditării este acela de a controla
organismele de certificare. Controlul poate fi exercitat în mod direct, de către stat, sau de către un
organism care se ocupă de toate aspectele tehnice ale acreditării.
O componentă importantă a activităţii de acreditare se referă la acreditarea laboratoarelor,
care este definită ca o „recunoaştere oficială a competenţei unui laborator de a realiza anumite
încercări sau tipuri de încercări”. În consecinţă, acreditarea permite validarea competenţei
laboratoarelor, contribuind astfel la recunoaşterea reciprocă a încercărilor realizate de către acestea.
• O altă noţiune utilizată în analiza calităţii este declaraţia de conformitate. Declaraţia de
conformitate reprezintă declaraţia unui furnizor (producător, distribuitor, intermediar etc.) care
afirmă pe propria răspundere că un produs, proces sau serviciu este în conformitate cu un standard sau
cu un alt document normativ.
O declaraţie de conformitate cuprinde următoarele informaţii:
􀂾numele şi adresa furnizorului emitent;
􀂾elementele de identificare ale produsului: denumire, tip, model etc. şi orice alte informaţii
suplimentare relevante;
􀂾standardele sau alte documente normative la care se face referire într-o formă precisă,
completă şi corespunzător definită;
􀂾data emiterii declaraţiei;
􀂾semnătura sau marcajul echivalent al persoanei autorizate;
􀂾confirmarea faptului că declaraţia a fost emisă pe propria răspundere a furnizorului.

Standardizarea condițiilor tehnice de calitate

Calitatea mărfurilor reprezintă gradul în care acestea satisfac nevoile omului. Pentru a
prescrie în standarde condiţiile de calitate, este necesar să se stabilească proprietăţile
mărfurilor şi nivelul acelor proprietăţi care corespund în cea mai mare măsură cerinţelor
omului în acelaşi timp, pentru a comensura proprietăţile mărfurilor, este necesara înscrierea
în standarde a metodelor de analiză şi încercări, a regulilor de verificare a calităţii şi de
sortare pe calităţi, precum şi condiţiile de menţinere a calităţii din momentul fabricării, până
la consumarea produsului.
Mărfurile se caracterizează printr-un număr relativ mare de proprietăţi, dintre care
unele sunt esenţiale (determină calitatea), iar altele neesenţiale (influenţează calitatea, într-o
măsură mai mică). În activitatea de prescriere a calităţii, standardizarea nu poate, şi nici nu
trebuie, să utilizeze toate proprietăţile unei mărfi. Din multitudinea de proprietăţi pe care le
poate avea o anumită marfa, standardizarea alege pentru prescrierea calităţii, un număr foarte
redus de proprietăţi, folosind criterii proprii de selecţie.
 Criteriile de selecţie sunt diferenţiate în funcţie de o serie de factori economici şi
sociali şi sunt specifice diferitelor grupe de mărfuri.
Caracterul dinamic al calităţii, istoriceşte determinat, impune alegerea caracteristicilor
în vederea prescrierii, atât în funcţie de anumite particularităţi economice şi sociale ale
perioadei în care se elaborează standardele, cât şi în funcţie de stadiul de dezvoltare al ştiinţei
şi tehnicii, ţinându-se cont de nevoile sociale şi de resursele materiale disponibile. Sunt
selectate unele proprietăţi fizice, mecanice, chimice, microbiologice etc., cu ajutorul cărora se
pot exprima anumite caracteristici funcţionale, de durabilitate şi de fiabilitate. În acelaşi timp,
standardizarea evidenţiază anumite proprietăţi estetice, organoleptice, ergonomice, ecologice
etc.
La alegerea proprietăţilor care vor servi drept criterii de calitate, în scopul prescrierii
acestora în standarde, se va avea în vedere ca acestea să oglindească cât mai exact calitatea.
Numărul de criterii, ce se vor selecta în vederea prescrierii în standarde, trebuie să fie cât mai
redus. Reducerea se poate realiza prin analizarea temeinică a importanţei fiecărei
caracteristici în exprimarea calităţii, folosind în acest scop grilele de comparaţie.
Reducerea numărului de caracteristici prescrise în standarde este justificată atât din
considerente metodologice (evidenţierea caracteristicilor esenţiale), cât şi economice (costul
determinărilor).
La prescrierea calităţii se va avea în vedere posibilitatea determinării proprietăţilor,
înţelegând prin aceasta existenţa unor metode utilizabile şi standardizabile, care să poată fi
aplicate în controlul curent al calităţii produselor. în stadiul actual al tehnicii şi cercetării, o
serie de caracteristici cum ar fi durabilitatea, fiabilitatea, comoditatea, confortul etc., nu pot fi
incluse încă în standarde, din cauza lipsei unor metode standardizabile de determinare a
valorilor acestor caracteristici sau a necunoaşterii semnificaţiei acestora în definirea calităţii.
În vederea prescrierii calităţii, se întocmeşte, mai întâi, nomenclatorul tuturor
caracteristicilor produselor şi apoi se procedează la selectarea acelora care se vor înscrie în
standard. La început se aleg acele caracteristici care exprimă mai plenar calitatea produselor,
fiind expresia cumulată a mai multor proprietăţi, o rezultantă a acestora. Astfel, de exemplu,
în cazul cerealelor, se va selecta drept caracteristică sintetică de calitate masa hectolitrică,
aceasta integrând mai multe proprietăţi, printre care: gradul de dezvoltate a bobului, puritatea,
conţinutul de umiditate, proporţia diferitelor componente etc.
Caracteristicile sintetice sunt, de regulă, orientative, cu ajutorul lor putându-se forma
numai o imagine generală asupra calităţii. Aceste caracteristici trebuie să fie corelate cu
altele, mai analitice, pentru a elimina riscul mascării calităţii reduse, prin valorile crescute ale
unora dintre caracteristicile componente.
La alegerea caracteristicilor trebuie să se ţină seama de necesitatea adaptării
produselor la modificările cerinţelor consumatorilor, pentru a nu frâna diversificarea
sortimentelor, modelelor sau perfecţionarea tehnoloiilor. La produsele pentru care cererea sau
tehnologiile sunt foarte dinamice, se vor prescrie numai caracteristicile a căror respectare să
nu îngreuneze adaptarea produselor la necesităţi. În astfel de cazuri, se prescrie un număr mai
redus de caracteristici, parametri generali, urmând ca proprietăţile care individualizează
produsele (forma, culoarea, modelul etc.) să se stabilească pe bază de înţelegere între
producători şi beneficiari.
Pentru prescrierea şi exprimarea, cu cea mai mare precizie, a calităţii produselor, este
necesar ca ponderea caracteristicilor care se determină prin evaluări subiective să fie din ce în
ce mai redusă, evident, în favoarea criteriilor comensurabile.
În activitatea practică, se constată existenţa unor relaţii între valorile unor
caracteristici ale aceluiaşi produs, relaţii care pot fi exprimate prin ecuaţii matematice. Astfel
de relaţii pot fi stabilite, de exemplu, între porozitate şi masa specifică aparentă, între
conţinutul unor componenţi chimici şi unele proprietăţi mecanice etc.
 În felul acesta, prin prescrierea unei singure caracteristici, putem obţine informaţii şi
asupra altora, printr-un calcul simplu. În astfel de cazuri, se selectează pentru înscriere în
standarde acea caracteristică ce poate fi determinată mai uşor şi care oferă informaţii mai
clare despre produs. În urma selecţiei, se stabileşte un nomenclator minim de caracteristici
care să reflecte plenar şi fără echivoc calitatea produsului, considerat nomenclator optim.
Valorile acestor caracteristici se analizează prin metode statistice, pentru a stabili
valorile medii şi dispersiile, în vederea înscrierii lor în standarde.

Standardizarea produselor alimentare

Standardele definesc un nivel minim de calitate şi permit alegerea obiectivelor şi

„transparenţa” produselor; sunt standarde obligatorii (cele mai numeroase), dar şi facultative.
Potrivit standardelor internaţionale, de exemplu, fructele sunt clasate pe categorii în
funcţie de forma, calibrul şi culoarea lor, dar şi după prezenţa unor defecte exterioare minore
pe care le au. În Franţa culoarea etichetei de pe ambalajul fructelor atestă categoria lor de
încadrare: roşu pentru categoria „Extra”, verde pentru categoria I-a, galben pentru categoria
a II-a şi gri pentru categoria a III-a.
Carcasele de bovine, porcine şi ovine sunt încadrate pe clase de calitate imediat după
tăiere, pe baza grilei EUROP, folosită în toate ţările UE, după conformaţia carcaselor şi starea
lor de îngrăşare.
Pentru laptele de consum, în Franţa există un cod de culori stabilit în funcţie de
conţinutul în grăsime al acestuia: roşu pentru lapte integral, bleu pentru lapte semidegresat şi
verde pentru lapte degresat.
Pentru vinuri, există o clasificare europeană:
• vinuri de masă:
- vin de masă fără indicarea geografică;
- vin de masă cu indicarea geografică (vinuri de ţară);
• vinuri de calitate produse în regiuni determinate:
- vinuri de calitate superioară din regiuni delimitate;
- vinuri cu denumiri de origine controlată.

Clasificarea standardelor. În Comunitatea Europeană sistemele de asigurare a

calităţii disting patru tipuri de standarde (norme) pentru produsele alimentare:
• standarde de specificare, ce definesc compoziţia şi caracteristicile organice, fizico-
chimice şi bacteriologice ale produselor, terminologia şi regulile de fabricaţie;
• standarde privind „mediul” produselor. Acestea definesc modalităţile de
etichetare, de ambalare, de stocare şi de transport al produselor ;
• standarde privind metodele de analiză şi încercare a produselor. Ele definesc
metodele de eşantionare şi de executare a diverselor analize, inclusiv a celor senzoriale;
• standarde cu rol de directivă care definesc cerinţele practice privind igiena
fabricării produselor şi recomandări în materie de procedee de fabricaţie, de stocare şi de
distribuţie.
Răspunzând criteriilor subiective (culoare, conformaţie, stadiu de îngrăşare etc.) şi/sau
obiective (greutate, calibru, rasă, zonă de producţie, conţinut în zahăr etc.) de apreciere a
calităţii, standardizarea permite distingerea şi trierea loturilor de produse eterogene,
asigurându-se pe această bază diminuarea incertitudinii în vânzarea acestora, precum şi o mai
bună transparenţă a pieţei.
Standardele permit:
• consumatorului să aleagă şi să aibă siguranţă în alimentaţie;
 • vânzătorului să stabilească eficienţa vânzărilor (cost, preţ, profit), pe grupe de clienţi
şi pe diferitele categorii de produse comercializate;
• cumpărătorului să-şi analizeze cumpărăturile pe categorii de produse şi pe furnizori
(preţuri, cheltuieli de aprovizionare, timp etc.);
• cumpărătorilor, vânzătorilor şi puterilor publice de a avea acelaşi limbaj pentru
definirea produselor şi practicării unei politici contractuale pe piaţă.

De asemenea, standardele contribuie la promovarea vânzărilor, deoarece furnizează

vânzătorilor argumente comerciale şi cumpărătorilor garanţii.
În lipsa standardelor sau alături de ele, pentru precizarea caracteristicilor produselor
ce fac obiectul unor viitoare tranzacţii se folosesc caietele de sarcini. De regulă, însoţesc
contractele comerciale dintre angrosişti şi marile firme producătoare de alimente.
Alături de standardele impuse de către stat, al căror obiectiv este de a asigura o
calitate şi o securitate minimă a alimentelor, pot exista şi standarde elaborate din iniţiativa
operatorilor de pe filierele de produs, organizaţi în asociaţii interprofesionale, în scopul
facilitării tranzacţiilor comerciale. De exemplu, în Franţa, în domeniul legumelor şi fructelor,
Asociaţia Interprofesională de Fructe şi Legume Proaspete (INTERFEL) a avut un rol
esenţial în definitivarea acordurilor interprofesionale privind criteriile de calitate şi regulile
de condiţionare.
De standardizarea internaţională în domeniul produselor alimentare se ocupă
Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) şi Comisia Codex Alimentarius (organism
comun al OMS şi FAO). Aceste organisme au ca obiect de activitate elaborarea de standarde
şi norme unitare asupra alimentelor, care să faciliteze comerţul internaţional şi să protejeze
sănătatea consumatorilor.
ISO a elaborat seria de standarde TC-34 pentru produsele agricole şi alimentare:
cereale şi leguminoase, fructe şi legume proaspete şi deshidratate, grăsimi animale şi
vegetale, condimente, ceai, cacao, cafea, lapte şi produse lactate, carne şi produse derivate
etc.
În cadrul activităţii de standardizare, ISO acordă o atenţie deosebită elaborării metodelor de
testare a aptitudinilor de utilizare a acestor bunuri de consum.