UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE
DISCIPLINA: PRACTICĂ DE SPECIALITATE

POLITICA RELIGIOASĂ A
ÎMPĂRATULUI AUGUSTUS
CONFORM CU RES GESTAE

Ursu Bogdan – Costel

Licență, I.D., Anul I

1
 CUPRINS

INTRODUCERE

CAP. I. Preoțiile îndepliniste

Cap. II. Templele construite și refăcute

Cap. III. Sărbători și jocuri religioase

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
INTRODUCERE

În secolul I î.Hr. Roma trecea de la epoca republicană la epoca imperială. Cel care a
început acest proces – Caius Iulius Caesar – deși nu a deținut titulatura de împărat, totuși a
deținut puterile echivalente. Acesta și-a pus amprenta asupra lui Octavianus Augustus, pe
care l-a adoptat și căruia i-a lăsat un testament prin care l-a desemnat moștenitorul său
principal1.
Cu Octavianus Augustus începe cu adevărat perioada imperială romană, fiind primul
împărat roman oficial. După multe concesii, conflicte și mașinațiuni politice, a reușit prin
persoana și personalitatea sa să înglobeze autoritatea supremă – auctoritas. Această autoritate
s-a manifestat sub trei forme: putere militară, civilă și religioasă.
Puterea militară a exercitat-o în virtutea titlului de imperator care i-a fost conferit prin
prelungiri succesive ce deveniseră la un moment dat doar o formalitate. În noua calitate de
imperator a devenit generalul șef al armatelor romane, guvernatorul tuturor provinciilor
romane și reprezentantul poporului roman în relațiile internaționale.
Puterea civilă a cumulat-o prin intermediul potentas tribunicia, care îi conferea
inviolabilitate, dreptul de veto asupra decretelor tuturor magistraților și deciziilor senatului,
dreptul de a convoca adunarea poporului și dreptul de constrângere asupra cetățenilor. În
această calitate a fost numit princeps de către cetățeni și a intitulat regimul ca fiind cel al
principatului2.
Pe lângă magistraturile civile și militare, preoțiile și actele cu caracter religios
completau auctoritas prin augmentarea puterii religioase. În testamentul său (Res gestae divi
augusti), lăsat poporului roman, acesta trece în revistă toate realizările sale din acest punct de
vedere.

1
Vladimir Rosulescu – Tronul Romei. Istoria celor 75 de împărați ai Romei Antice, Editura Scorilo Craiova,
1999, p. 29
2
Ibidem, p. 55
3
 CAP. I. Preoțiile îndeplinite

Preoțiile erau cele care confereau posesorilor o aură sacră, aceștia deținând un statut
de semi-zeu de la momentul recunoașterii acestor funcții religioase până la moartea
deținătorilor, când aceștia intrau în rândul divinităților la care urmau să se închine locuitorii
Imperiului Roman.
După cum declară Augustus, acesta a fost pontifex maximus, augur, quindecimuir
sacris faiundis, septemuir epulonum, frater arualis, sodalis Titius, fetialis3.
Pontifices erau acei experți în dreptul religios, care aveau în grijă toate problemele
religioase publice și private. Pe lângă aceștia, se mai aflau și flamines maiores, rex sacrorum
(regele sacrului) și uirgines vestales (fecioarele vestale). În fruntea lor se afla pontifex
maximus, care era supraveghetorul suprem al tuturor cultelor, ceremoniilor, riturilor,
regulatorul calendarului, observatorul respectării dreptului divin, șeful incontestabil al
celorlalte sacerdoții sau confrerii religioase. Octavius a fost pontifex incă din anul 48 î.Hr. și a
devenit pontifex maximus abia în anul 12 î.Hr., după decesul lui Lepidus și după ce a refuzat
această funcție anterior, deoarece legea străbună interzicea ca sacerdoțiul să fie preluat de la
un pontif încă în viață4. Această magistratură i-a permis să reorganizeze rânduiala religioasă,
să controleze sacerdoțiile, să confere o serie de puteri sporite anumitor preoții, a restabilit
calendarul iulian în anul 8 î.Hr5.
Augures erau interpreți ai lui Iupiter Optimus Maximus, care, prin observații și
interpretări ale semnelor trimise de divinitate (în special prin intermediul păsărilor), ofereau
un fel de garanții întreprinderii reușite a unei acțiuni. Faptele acestora erau apreciate ca având
girul unei instanțe superioare. În 29 î.Hr., când Senatul i-a dat dreptul de a numi preoți,
Augustus a restabilit augurium salutis, adică ceremonia prin intermediul căreia se consulta
zborul păsărilor pentru a observa bunăvoința divinității cu privire la prosperitatea și sănătatea
cetății6.
Quindecimviratul era compus din persoane care aveau ca principală sarcină
descifrarea înțelesului profețiilor, oracolelor și al semnelor ce dezvăluiau mânia zeilor prin
consultarea cărților destinului poporului roman – libri Sibyllini. Augustus a procedat la

3
Res gestae divi augusti, 7.3
4
R.G., 10.2
5
R.G., nota 49, pp. 154-155
6
R.G., nota 50, pp. 156-157
4
reorganizarea colegiului, urmărind ca membrii acestuia să provină numai dintre consulari și
senatori de rang înalt. În calitate de magister al colegiului a prezidat jocurile seculare din anul
17 î.Hr. și a însărcinat colegiul cu cercetarea și recopierea cărților profetice privitoare la
destinul Romei7.
Colegiul preoților epulones avea sarcina de a asista pe pontifices la banchetul sacru
oferit lui Iupiter Capitolinus. Octavianus a intrat în colegiul preoților septemuiri epulones
înainte de anul 17 î.Hr8.
Fratres aruales (frații arvali) formau una dintre cele mai vechi confrerii religioase
romane, anterioare întemeierii Romei. Conform tradiției, frații arvali erau cei doisprezece fii
ai lui Acca Larentia, mater nutrix Romuli și soția lui Faustulus, care ofereau anual un
sacrificiu pentru fertilitatea câmpurilor. Sarcina culturală principală a fraților arvali era de a
celebra timp de trei zile un sacrificiu în cinstea divinității dea Dia. Octavianus a reformat
colegiul prin reactivarea ritualului, cu o dimensionare politică a liturghiei, prin săvârșirea
unor sacrificii circumstanțiale dedicate casei imperiale9.
O altă confrerie a cărei reputații care stă sub semnul unui arhaism aproape misterios
este cea a Sodales Titii. Se consideră că ar fi fost un colegiu creat de Titus Tius, coregentul
lui Romulus, pentru a păstra riturile sabinilor uniți cu romanii. În timpurile arhaice ale
Romei, sodales Titii erau deservanții cultului de pe Collis Quirinalis, unde se cinsteau
divinități de origine sabină. Octavianus a reînviat și această confrerie, despre care există
foarte puține informații, întocmai pentru a-și potența sacralitatea10.
Fetialis era un corp al preoțimii compus din preoți experți în dreptul internațional și al
suveranității romane asupra unui teritoriu (ius fetiale). Erau cei care, rostind formule și
săvârșind anumite gesturi ritualice, sanctificau declarațiile de război și raporturile de
bună-credință cu alte populații. În cazul lui Octavianus, se poate observa că era deja fetialis în
anul 32 î.Hr., întrucât a declarat război Cleopatrei în conformitate cu străvechiul ritual11.

7
R.G., nota 51, pp. 158-159
8
R.G., nota 52, pp. 159-160
9
R.G., nota 53, pp. 160-161
10
R.G., nota 54, p. 161
11
R.G., nota 55, p. 162
5
 CAP. II. Templele construite și refăcute

În ceea ce privește lăcașurile de cult, din propriile mărturii12 se extrage faptul că a

edificat, refăcut și terminat lucrările începute de antecesorii săi la nu mai puțin de 100 de
temple. Numai în al șaselea consulat ar fi restaurat nu mai puțin de 82 de temple13, fără însă a
le mai enumera.
Din modul de așezare a textului, se pare că enumerarea templelor sau clădirilor care
au o funcție religioasă (cel puțin tangențial) a fost realizată în ordinea importanței acestora
din punctul de vedere al autorului, însuși Augustus. O opinie14 este și în sensul că selecția are
o menire oarecum propagandistică în sensul că ar fi dorit Octavianus să fie asociat cu o serie
de divinități respectate de un segment mai larg al populației romane.
Interesant de remarcat este și faptul că nu se face o disociere între clădirile de cult și
cele seculare. Augustus a dorit, prin această enumerare să pună accentul mai mult pe faptul că
a reușit să lase în urma lui o Romă mult mai frumoasă decât cea pe care a preluat-o. Templele
sale se caracterizează prin grandoare și frumusețe – măreția Imperiului trebuie să se reflecte
în arhitectura capitalei acestuia, o arhitectură care trebuie să impresioneze.
Mai mult decât atât, această enumerare fiind realizată într-un testament, un alt scop
mai poate fi și cel de stimulare a urmașilor în a continua această tendință. Chiar și în timpul
vieții i-a îndemnat pe ceilalți să-i urmeze exemplul. A construit chiar și pe propria moșie, din
fonduri proprii, probabil din același motiv – de a responsabiliza și pe ceilalți.
Curia menționată de Augustus este curia Iulia, al cărei nume vine de la cel al lui
Caius Iulius Caesar, în onoarea acestuia, deja canonizat. Faptul că apare ca fiind prima
mențiune nu este întâmplătoare, fiind și locul unde se întrunea Senatul. Dacă luăm în
considerare și anul în care a fost inaugurată, simbolizează o întoarcere la normalitate, după o
serie de războaie civile care au tulburat apele în Roma.
Din enumerarea templelor și lăcașurilor de cult se poate extrage o oarecare predilecție
a lui Augustus pentru tradițiile și obiceiurile religioase autentic romane, care se întorc până la
întemeietorii și întemeierea Romei. Restaurarea Lupercal-ului, reconstruirea templului lui
Quirinus de pe colina Quirinalis, sunt exemple elocvente care trădează această politică.

12
R.G., 19.1, 19.2, 20.1, 20.3, 20.4, 20.5, 21.1, 21.2, 21.3
13
R.G., 20.4
14
Dimitrios Mantzilas – Res Gestae Divi Augusti: Propaganda Of An Aspiring God, p. 617
6
 Prin urmare, construirea și renovarea acestor temple sunt activități care se înscriu în
politica împăratului de căutare a unei legitimități divine, care să atragă simpatia sau frica
celor care îl urmează sau îl vor urma, în politica acestuia de revigorare și reîntoarcere la
origini, ce conturează identitatea poporului roman, și, bineînțeles, în politica egocentristă și
megalomană a unui conducător însetat de putere, care dorește să rămână în amintirea
colectivă a poporului său.

Cap. III. Sărbători și jocuri religioase

Sărbătorile și jocurile religioase sunt o altă formă de manifestare a auctoritas pe plan

religios.
Multe sărbători au fost stabilite spre a-l sărbători pe împărat, chiar în timpul vieții
acestuia. Senatul a decretat ca la fiecare cinci ani să se facă ritualuri și jocuri pentru sănătatea
lui Augustus15. Aceste sărbătoriri și venerări au legătură cauzală și cu faptul că Augustus a
primit statutul de sacrosant, adică figură umană care întruchipează voința zeilor sau un
mesager al acestora, un salvator trimis pe pământ.
În aceeași politică de sanctificare a conducătorului suprem se înscrie și includerea
numelui lui Augustus în imnul salienilor16, unul dintre cele mai vechi ritualuri de venerație. A
fost instituită ziua Augustalia, ca zi a sărbătoririi întoarcerii din Siria la Roma17.
Aceste acte de venerație vin ca o recompensă din partea celor care au rămas fideli
valorilor și credințelor religioase. Pe lângă cele enumerate mai sus, s-a dedicat un altar pentru
Pax Augusta, la care, anual, magistrații, sacerdoții și vestalele să săvârșească sacrificii18, i s-a
conferit cognomen-ul cu aură sacră Augustus, stâlpii casei i-au fost împodobiți cu lauri, iar în
Curia Iulia s-a așezat un scut de aur pe care era inscripționată una dintre virtuțile cardinale
ale oricărui roman autentic – pietas19.

15
R.G., 9.1, 9.2
16
R.G., 10.1
17
R.G., 11
18
R.G., 12.2
19
R.G., 34.2
7
CONCLUZII

Politica religioasă a Împăratului Augustus trebuie înțeleasă în contextul tranziției de la

republică la imperiu, o tranziție începută încă de pe vremea lui Caius Iulius Caesar și prin
care s-a dorit concentrarea puterii în mâinile unui singur conducător. Contextul războaielor
civile și al dorinței de extindere prin cucerire a făcut ca politica dusă de Augustus să
urmărească obținerea de auctoritas.
Auctoritas reprezintă una dintre cele mai complexe noțiuni ale limbajului politic și
moral roman, semnificând, în ultimă instanță, prestigiu, influență determinantă și eficace,
putere de a garanta prin propriile acțiuni faptele celorlalți, capacitate de a inspira încredere,
însușirea de a iniția, de a întreprinde cu succes și de a cauționa viabilitatea unui fapt. Ea
trimite la o calitate permanentă, izvorâtă din situația socială, din uirtutes și din abilități
militare, politice și practice. Este, în ultimă instanță, expresia superiorității omului de stat
roman20.
Statul fiind înțeles ca o realitate juridico-religioasă, conducătorul care dorea să obțină
auctoritas era nevoit să obțină și puterea religioasă, pentru o legitimare completă a deciziilor
politice.

20
Nelu Zugravu, Studiu introductiv, în R.G., p. 56

8
 BIBLIOGRAFIE

- Vladimir Rosulescu – Tronul Romei. Istoria celor 75 de împărați ai Romei Antice,

Editura Scorilo Craiova, 1999;
- Dimitrios Mantzilas – Res Gestae Divi Augusti: Propaganda Of An Aspiring God;
- Res gestae divi augusti, ediție trilingvă, tradusă de Marius Alexianu și Roxana Curcă, cu
studiu introductiv, note și comentarii de Nelu Zugravu, Editura Universității Alexandru
Ioan Cuza, Iași, 2004.