Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi

Facultatea de Inginerie Chimică şi Protecţia Mediului

Ingineria
proceselor chimice
şi biologice/15

1
Departamentul Ingineria şi Managementul Mediului
2
Modelul clasic de creştere a culturii este ilustrat în următorul
grafic:

3
Conform acestui grafic, cultura trece printr-o serie de faze
caracterizate prin viteza de creştere:

-Faza de lag (domeniul 1): densitatea celulară rămâne constantă

sau creşte nesemnificativ. În această fază se produce organizarea
internă a celulelor individuale, sinteza echipamentului enzimatic şi
a altor componente necesare pentru creşterea optimă a celulelor
în condiţii de mediu particulare. Faza de lag are o importanţă
mare în culturile discontinue. Modelarea matematică a fazei de lag
este un subiect dificil

- Faza de accelerare a creşterii (domeniul 2), în care începe

diviziunea celulară

4
-Faza de creştere exponenţială (domeniul 3) este caracterizată
de multiplicarea exponenţială a masei celulare, la viteză specifică
de creştere constantă, a cărei valoare depinde de specia de
organisme cultivate şi de condiţiile ambientale.

Viteza de creştere este maximă în această perioadă,

iar populaţia microbială este uniformă din punctul
de vedere al compoziţiei chimice şi al activităţii
metabolice, dar este un amestec de celule aflate în
toate stadiile ciclului metabolic

5
- Faza staţionară (domeniul 4) apare de regulă în bioreactoare
discontinue şi se produce ca urmare a diminuării concentraţiei
substratului limitativ sau al acumulării unui produs toxic. Drept
consecinţă, viteza de creştere se va diminua gradual. Când viteza
de creştere scade la nivelul vitezei mortalităţii celulare, numărul de
celule se menţine relativ constant.

- Faza de declin (domeniul 5): viteza mortalităţii celulare

depăşeşte viteza de multiplicare şi numărul de celule se
diminuează.

6
Cinetica creşterii microbiale. Ecuaţia Monod

Monod a propus o ecuaţie de tipul izotermei de

saturaţie, care corelează viteza de creştere a culturii de
microorganisme cu concentraţia substratului (ec. 48):
µ. m S
µ= (48)
KS + S
μ – viteza specifică de creştere (s-1)
S – concentraţia substratului (kg/m3)
μm- viteza specifică maximă de creştere (s-1)
KS- constanta Monod (kg/m3) 7
Forma grafică a relaţiei (48) este următoarea:

8
Cultura microbială necesită un mediu de cultură cu mai multe
componente şi se presupune că toate sunt în exces, în afară de
unul singur, care este substrat limitativ (glucoza, un
aminoacid esenţial, oxigenul, fosforul etc.).

Valoarea KS este legată de componentul limitativ.

Pentru acelaşi microorganism, viteza maximă specifică de

creştere µ.m este diferită pentru diferite amestecuri de
substraturi.

Valorile µ.m şi KS pentru substanţe care reprezintă surse de

carbon sunt prezentate în tabele.

9
 Semnificaţia grafică a constantelor în ecuaţia Monod este
identică cu cea din ecuaţia Michaelis-Menten, pentru
cinetica enzimatică.

Viteza specifică de creştere are iniţial o tendinţă ascendentă

proporţională cu concentraţia substratului şi atinge o valoare
limită la nivele mari ale acesteia.

În ec. (48), dacă S >> K S se obţine ec. (49, 50):

µ. m S
µ= (49)
S
adică:

µ = µm (50)
10
Dacă µ = µm 2 ecuaţia (48) devine ec. (51):

µm µm S
= (51)
2 KS + S

Sau, după simplificare şi rearanjare (ec. 52):

KS = S (52)

Aceasta înseamnă că, atunci când viteza specifică de

creştere este jumătate din valoarea sa maximă,
concentraţia substratului limitativ este numeric egală cu
KS.

11
Bioreactoare pentru culturi microbiale

Bioreactoare pentru culturi discontinue

Cultivarea în regim discontinuu a microorganismelor

presupune inocularea (însămânţarea) mediului de
cultură ce conţine nutrienţii sau substraturile în
soluţie apoasă, cu o cantitate de microorganisme sau
spori, într-un reactor adecvat.

Dacă procesul este aerob (adică procesul de creştere şi

multiplicare a microorganismelor necesită prezenţa
oxigenului), conţinutul vasului (bioreactorului) este
aerat (se introduce un curent de oxigen sau aer ce
conţine 20% oxigen). 12
Pentru analiza procesului se presupune că:
- substratul limitativ este sursa de carbon
- se ignoră faptul că aerul ce reprezintă sursa de oxigen
intră în reactor cu o anumită concentraţie de dioxid de
carbon şi-l părăseşte imbogăţit cu dioxid de carbon
- se presupune că, după inoculare este depăşită faza de
lag

Creşterea microbială este analizată considerând bilanţul de

materiale în stare nestaţionară, pentru substrat S şi biomasă X.

13
 Procesul fiind discontinuu, bilanţul de materiale va fi (rel. 53):

(Material format în reacţia biologică)=(Material acumulat) (53)

Bilanţul pentru biomasă

dX
V = µ X V = rX V (54)
dt

μ – viteza specifică de creştere [s-1]

V – volumul de reacţie [m3]
X- concentraţia instantanee a biomasei [kg/m3]
rx – viteza de formare a biomasei per unitatea de volum de reactor
[kg/m3s] 14
Presupunând valabil modelul cinetic Monod (ec. 48), prin
combinarea ec. (48) cu ec. (54) rezultă relaţia (55):

dX µ m S X (55)
=
dt KS + S

Ecuaţia se integrează (ec. 57) în următoarele condiţii iniţiale şi la

limită (56):

t = t0 X = X0 (56)
t=t X=X

X
K S + S dX t
∫ = ∫ dt (57)
X0 µm S X 0
15
Ec. (57) este o integrală ce conţine concentratia substratului
S, care nu este o mărime constantă.
Dacă se notează cu Y coeficientul de randament pentru
formarea de biomasă şi cu S concentraţia substratului
limitativ, expresia vitezei de consum a substratului se poate
scrie astfel (ec. 58):
dS (58)
rS V = − V
dt
Bilanţul substratului ce se consumă va fi (ec. 59):

−
dS dX dt
= + mX (vezi ec. 37, 38) (59)
dt YG

Considerând Y=YG se obţine ec. (60):

16
 dS
=−
dX ∆X (60)
Y YX =
dt dt ∆S
S

Sau ec. (61):

Y rS = − µX (61)

Folosind legea lui Malthus (ec. 43) în ec. (61) va rezulta ec. (62):

dX
= µX (43)
dt

1 dS
− µX = (62)
Y dt
Prin urmare există o corelaţie strânsă între concentraţia biomasei 17
şi cea a substratului
O altă corelaţie este stabilită prin coeficientul de randament Y
(ec. 63):

∆X X − X0
Y= = (63)
− ∆S S0 − S

Care se rearanjează în forma (64):

X − X0
S = S0 −
Y (64)

X
K S + S dX t
∫ = ∫ dt (57)
X0 µm S X 0
18
Prin substituirea ec. (64) în ec. (57) şi integrare rezultă următoarea
expresie a ecuaţiei de proiectare a reactorului discontinuu
pentru culturi microbiale, din bilanţul biomasei (ec. 65):

X
K S + S dX t
∫ = ∫ dt (57)
X0 µm S X 0

K S Y + S 0Y + X 0 X K SY  YS0  (65)
ln + ln   = t
µ m (YS0 + X 0 ) X 0 µ m (YS0 + X 0 )  YS0 + X 0 − X 

19
O expresie similară a ecuaţiei de proiectare a reactorului
discontinuu pentru culturi microbiale se obţine şi din bilanţiul
substratului (ec. 66):

K S Y + S 0Y + X 0  Y (S0 − S )  K SY  S  (66)
ln 1 +  − ln  = t
µ m (YS0 + X 0 )  X0  µ m ( X 0 + YS0 )  S0 

20
 Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi
Facultatea de Inginerie Chimică şi Protecţia Mediului

Ingineria
proceselor chimice
şi biologice/16

1
Departamentul Ingineria şi Managementul Mediului
 Bioreactoare cu funcţionare continuă,
pentru culturi de microorganisme

Creşterea microorganismelor în regim continuu se poate

realiza, ca şi în cazul reacţiilor chimice în două tipuri de
reactoare:
- bioreactoare cu amestecare perfectă
- bioreactoare tubulare (curgere tip piston)

Acestea sunt cazuri idealizate ale bioreactoarelor reale.

2
 Bioreactorul cu amestecare şi funcţionare
continuă
(Continuous Stirred Tank Reactor, CSTR)
Este caracterizat prin omogenitatea fazei lichide.
Nutrienţii sunt alimentaţi în mod continuu în bioreactor,
iar suspensia ce conţine microorganismele dipersate în
faza lichidă, din care substratul a fost consumat este
îndepărtată din bioreactor tot în mod continuu.

Deoarece se consideră că bioreactorul poate fi descris de

modelul cu amestecare perfectă, probe prelevate din
orice loc din bioreactor vor avea aceeaşi compoziţie, egală
cu cea din curentul care părăseşte bioreactorul. 3
Acest mod de operare poartă denumirea de
CHEMOSTAT (Chemical environment is static).
Sistemul funcţionează în condiţii staţionare.

Sistemul CHEMOSTAT este reprezentat de un bioreactor în care se

introduce în mod continuu mediul de cultură, în timp ce lichidul de
cultură este îndepărtat în mod continuu din sistem, iar volumul
lichidului de cultură în bioreactor este menținut constant.

Microorganismele pot să se dezvolte în stare fiziologică staționară,

creșterea microbială se produce cu viteză constantă și toți
parametrii procesului rămân constanți (volumul culturii în
bioreactor, concentrația oxigenului dizolvat, concentrația
nutrienților și a produselor de reacție, pH, densitatea celulară etc.)

4
 Q [m3/s]
X0 [kg/m3]
S0 [kg/m3] Q [m3/s]
X [kg/m3]
S [kg/m3]

5
Bilanţul de materiale în bioreactor în formă explicită este
următorul:

 Debitul de material   Debitul de material format prin 

  +   −
 int rat   reactie biochimica 

 Debitul de material  (67)

−   = (Debitul de material acumulat )
 iesit 

Bilanţul poate fi întocmit în această formă pentru

substrat şi biomasă.
Termenul referitor la debit de material format, este negativ pentru
substrat si pozitiv pentru biomasă.
Termenul material acumulat este nul (zero) in stare stationara.
6
Pentru a deduce ecuaţia de proiectare, se consideră un bioreactor
cu volumul V al masei de reactie, debitul volumetric de alimentare
Q, concentraţia biomasei în influent, X0 şi concentrația
substratului limitativ S 0

În interiorul bioreactorului, concentraţia biomasei este X,

iar a substratului S, egale cu cele din curentul care
paraseste bioreactorul

7
Bilanţul pentru substrat

dS (68)
Q S0 + rSV − QS = V
dt

rS este viteza de consum a substratului [kg/m3s]

8
Bilanţul pentru biomasă

dX
Q X 0 + rX V − QX = V (69)
dt

rX este viteza de generare a biomasei [kg/m3s]

9
Pentru sistemul CHEMOSTAT se definește rata (debitul, viteza) de
diluare, ca fiind raportul dintre debitul de alimentare cu mediul de
cultură și volumul lichidului de cultură din bioreactor.

Q
D= (70)
V

D este echivalentul unei viteze spaţiale (inversul timpului

spatial)

10
 În stare staționară, viteza specifică de creștere a
microorganismelor, µ este egală cu viteza de diluare D.

Dacă în bioreactor concentrația celulară este mică, celulele pot crește cu

o viteză mai mare decât rata de diluare, deoarece creșterea nu este
limitată de un substrat (reactant) limitativ.

Substratul (nutrientul) limitativ este un susbstrat esențial pentru

creștere, dar prezent în mediul de cultură la concentrații limitative
(ceilalți nutrienți fiind introduși, de regulă, în exces).

Dacă concentrația celulară crește și devine prea mare, cantitatea de

celule care este îndepărtată din bioreactor nu poate fi substituită prin
creșterea celulară decât dacă se adaugă substrat limitativ, menținându-
se astfel constantă concentrația celulară în sistem.
În acest mod se generează starea staționară (dX/ dt = 0).

11
Ecuaţia (69) poate fi modificată prin introducerea mărimii D
numită rată de diluare, definită prin raportul (70).

Considerând starea staţionară, când dX/dt = 0, ecuaţia (68)

devine:

D( X 0 − X ) + rx = 0

D( X 0 − X ) = −rx (71)

D( X − X 0 ) = rx
12
 Înlocuind rX cu expresia (72):
(72)
rX = µX
rezultă ec. (73) sau (74):

D ( X − X 0 ) = µX (73)

X
D=µ (74)
(X − X 0 )
13
Dacă în curentul de alimentare nu sunt microorganisme (X0=0)
expresia (74) devine (75):

D=µ (75)

Acest rezultat este independent de modelul cinetic al creşterii

microbiale. Dacă se consideră valabil modelul Monod, în stare
staţionară se va obţine (ec. 76):

µm S
D= (76)
KS + S
14
Rearanjând termenii rezultă o expresie pentru concentraţia
substratului în stare staţionară (ec. 77):

D KS
S= (77)
µm − D

Ec. (77) arată că, în stare staţionară, concentraţia substratului

este independentă de concentraţia în curentul de alimentare S 0

Dimpotrivă, concentraţia biomasei în aceste condiţii

depinde de valoarea S 0
15
Concentraţia biomasei poate fi dedusă printr-o dezvoltare
similară a ec. (69) şi corelând rS cu µ utilizând relaţia (63):

∆X X − X0
Y= = (63)
− ∆S S0 − S

în forma rearanjată în forma (78):

X = X 0 + Y (S0 − S ) (78)

16
 Substituind ec. (78) în ec. (77) în ipoteza X0=0 va rezulta
expresia (79) pentru concentraţia biomasei:

  KS D  
X = Y  S0 −    (79)
  µm − D  

Este evident că cele două concentraţii, ale biomasei şi

substratului vor varia într-o direcţie opusă (biomasa va creste
pe seama consumului de substrat).

17
Pentru rate de diluare mici (D<<KS), S va avea valori mici, iar
X valori mari.

Prin creşterea ratei de diluare, D, concentraţia

substratului S în stare staţionară va creşte, dar vor
rezulta valori mici ale concentraţiei biomasei.

18
Graficul variaţiei concentraţiei biomasei şi a substratului
cu rata de diluţie are următoarea formă:

19
 Se poate defini mărimea numită
producţia specifică de biomasă DX (ec. 80):

QX
= DX [kg/m3s] (80)
V

20
DX este dependentă de rata de diluare şi de constanta MONOD:

21
Productivitatea celulară trece printr-un maxim, apoi devine zero când
rata de diluare atinge valoarea Dcrit care este cu atât mai mică cu cât
KS este mai mare

Localizarea maximului poate fi realizată plecând de la ec. (79)

(curs 18), care se multiplică cu D:

  KS D  
X = Y  S0 −    (79)
  µm − D  

22
   DS  
DX = DY  S 0 −   
(81)
 µ − 
  m D  

după care se caută valoarea maximă pentru d/dD=0, adică

solutiile derivatei de ordinul I (ec. 82):

d    DK S  
 DY  S 0 −    = 0 (82)
dD    µ m − D  

23
 Prin diferenţierea ec. (82) se obţine ec. (83):

−
(µ m − Dop )2 D op KS + D KS
2
op
=0 (83)
(µ − Dop )
S0 2
m

24
În ec. (83) Dop este valoarea ratei de diluare când productivitatea
celulară DX este maximă. Prin rezolvarea ec. (83) se obţine
valoarea Dop (ec. 84):

 KS 
Dop 
= µm 1 − 
 K S + S0  (84)
 

Ec. (84) reprezintă un criteriu important de proiectare pentru

sisteme continue de producţie a celulelor microbiale.

25
Prin susbstituirea ec. (84) în ec. (79) se obţine concentraţia biomasei în
bioreactorul continuu cu amestecare perfectă la productivitate celulară
maximă.
După simplificări se obţine ec. (85):

(
X op = Y S 0 − K S (K S + S 0 ) + K S ) (85)

iar productivitatea celulară va fi (ec. 86):

26
 Dop X op

= µ mY  1 −

KS
K S + S0


( )
 S 0 − K S (K S + S 0 ) + K S (86)
 

Productivitatea mare este condiţionată de concentraţii mari ale

substratului în curentul de alimentare, ceea ce înseamnă că S0>>KS

În aceste condiţii, expresia productivităţii maxime în bioreactorul

continuu cu amestecare perfectă se reduce la forma (87):

Dop X op = µ mYS0 (87)

27
Un alt criteriu de proiectare pentru bioreactorul cu amestecare
perfectă este rata de diluare, peste care biomasa ar fi îndepărtată
din bioreactor la o viteză mai mare decât viteza de regenerare,
astfel că, la un moment dat se poate ajunge la situaţia când în
bioreactor nu mai există biomasă (fenomenul washout).

În absenţa biomasei din reactor, concentraţia substratului va fi egală

cu cea din curentul de alimentare.
Ec. (76) se rearanjează în forma ec. (88):

28
 µm S
D= (76)
KS + S

D S
= (88)
µm KS + S

şi se pune condiţia (89):

D → Dcrit S → S0 (89)

atunci rezultă ec. (90):

Dcrit S0
=
µm K S + S0 (90)
29
Din ec. 90 se analizează cantitatea (91), care este subunitară:

S0
<1 (91)
K S + S0

Raportul (91) va fi întotdeauna mai mic decât unitatea, iar

Dcrit pentru un bioreactor continuu cu amestecare perfectă va
fi întotdeauna mai mic decât μm cu acelaşi factor.

30
 Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi
Facultatea de Inginerie Chimică şi Protecţia Mediului

Ingineria
proceselor chimice
şi biologice/17

1
Departamentul Ingineria şi Managementul Mediului
Bioreactorul cu amestecare şi recircularea biomasei

În numeroase cazuri este necesară operarea unui bioreactor

continuu la rate de diluare foarte mari.
Un caz particular este epurarea biologică a apelor uzate.

O soluţie a acestei probleme poate fi găsită prin utilizarea unui

bioreactor cu un volum de lucru mare, care este neeconomică.

O altă variantă constă în aplicarea unei metode de reţinere a

biomasei, prin realizarea unui curent de recirculare a biomasei
în bioreactor, permiţând în acelaşi timp evacuarea curentului
de alimentare epuizat în substrat.
2
Se pot aplica următoarele variante:
- bioreactor cuplat cu filtrare externă
- bioreactor cuplat cu filtrare internă
- bioreactor cuplat cu centrifugare
- bioreactor cuplat cu sedimentare

Membrană

3
Centrifugare

4
Filtrare internă

5
Una din cele mai aplicate metode este trecerea efluentului din
bioreactor într-un decantor, iar biomasa concenrată sau o porţiune
din aceasta este returnată în vas.

Alimentare
S0 proaspătă Q0+QR Efluent
X0
Q0 X Qe
Bioreactor Decantor
S Xe
V, X, S Se

Biomasa recirculată Nămol în exces

QR XR SR QW
XR
SR 6
Sistemul poate fi analizat şi modelat întocmind bilanţul de
materiale pentru bioreactor.

Se admite ipoteza că, în separator nu se produce creşterea

microbială sau reacţia biochimică, astfel încât concentraţia
substratului S în curentul de intrare în decantor este
aceeaşi cu cea din efluentul clarificat, din curentul ce
conţine biomasa evacuată şi din curentul de recirculare.

7
Bilanţul de materiale pentru bioreactor este următorul:

 Debitul de materiale 
   Debitul de materiale int rate 
 int rate cu a lim entarea  +   +
 proaspata   prin curentul de recirculare 
  (92)

 Debitul de materiale 
   Debitul de iesire 
+  generate in reactia  −   = ( Acumulare)
 bio log ica   la separator 
 

8
 Bilanţul pentru substrat: (93)

dS
Q0 S0 + QR S R + rSV - (Q0 + QR )S = V
dt

Bilanţul pentru biomasă:

dX
Q0 X 0 + QR X R + rX V - (Q0 + QR )X = V (94)
dt

9
Ipoteze:

Se cunoaşte că:

rX = µX
dX
=0 stare staţionară
dt
X0 = 0 alimentare sterilă

10
În aceste condiţii, bilanţul pentru biomasă (ec. 94) se formulează
astfel:

QR X R + µXV − (Q0 + QR )X = 0 (95)

Dacă se împarte expresia prin Q0 se obţine:

QR V QR (96)
X R + µX −X − X =0
Q0 Q0 Q0

11
QR
=R Raportul de recirculare
Q0

(97)

Q0
=D Rata de diluare
V

12
 Ţinând seama de relaţiile (97), ec. (96) devine:

µX (98)
= X (1 + R ) − RX R
D

Întrucât în ecuaţie apare raportul de recirculare este necesar să se

ia în considerare performanţa separatorului ξ (randamentul de
separare)(ec. 99):

XR (99)
ξ=
X
13
Dacă relaţia (98) se divide cu X şi se substituie expresia (99) rezultă
ec. (100):

µ (100)
= 1 + R − ξR
D
Ec. (100) se poate rearanja în forma (101):

µ
D= (101)
1 − R(ξ − 1)

14
 Se poate constata că :
- numitorul ec. (101) este mai mic decât unitatea, deci D > μ
- relaţia (101) nu depinde de modelul cinetic al creşterii
microbiale
- dacă R=0 sau ξ = 1 ecuaţia (100) devine: D = μ
corespunzătoare unui bioreactor cu amestecare perfectă în
stare staţionară fără recirculare

Efectul recirculării constă în faptul că permite operarea

bioreactorului la rate mai mari de diluare decât cele posibile
fără recirculare.
15
Procese chimice/biologice care se desfăşoară în
(bio)reactoare reale

Cauzele abaterii de la idealitate a curgerii în reactoare reale

Caracterul curgerii specific celor trei tipuri de curgere ideală

analizată până acum nu este întâlnit în reactoarele reale.

Un număr mare de scheme de circulaţie se apropie de condiţiile

ideale de curgere.

Reactoarele industriale, pilot sau de laborator se

caracterizează prin curgerea neideală a masei de reacţie. Acest tip de
curgere este cuprins între curgerea cu deplasare totală şi cea cu
amestecare perfectă.
16
Cauzele care determină abaterea circulaţiei de la caracterisiticile
ideale sunt numeroase.
Câteva dintre ele sunt următoarele:

- anumite caracteristici constructive (provenite de exemplu

dintr-o proiectare necorespunzătoare) ale reactorului sau ale
diferitelor elemente care îl compun: agitator, serpentina
pentru transferul de căldură, şicane;

- specificul sistemului de reacţie: proprietăţi fizice (în special

vâscozitatea şi densitatea), felul şi numărul fazelor, proporţia
dintre acestea, regimul de curgere (laminar, turbulent);

- gradienţii de temperatură din reactor care determină variaţia

proprietăţilor fizice ale fluidului. 17
Abaterea de la idealitate este consecinţa unor defecte de curgere, adică
a formării zonelor stagnante (staţionare), canalelor de curgere
preferenţială, a existenţei scurtcircuitelor şi a amestecării axiale.

Aceste forme ale curgerii neideale pot fi individuale sau

combinate şi conduc la micşorarea performanţelor
reactoarelor.

Din acest motiv, în activitatea de proiectare trebuie să

se ţină seama de caracteristicile curgerii neideale.

18
Toţi aceşti factori determină apariţia, în interiorul reactorului, a
anumitor moduri de circulaţie a fluidului care se abat de la
curgerea ideală, cum sunt:

zonele stagnante (moarte), materializate prin porţiuni ale

volumului reactorului, în care fluidul poate fi considerat în
repaus şi care din punct de vedere al performanţelor reactorului
sunt total ineficiente:

19
scurtcircuitele (curgerea cu ocolire) reprezintă fracţiuni din
curentul total de fluid alimentat în reactor, care trec direct de la
intrare la ieşirea din reactor fără a realiza o durată de contact
semnificativă cu componentul din interiorul reactorului.

20
canalele preferenţiale:

21
Datorită anomaliilor de curgere, diferitele părţi de fluid vor
parcurge traiectorii de lungimi diferite, ceea ce determină
durate de staţionare diferite a fluidului în reactor.
Din această cauză, curgerea fluidelor în reactoarele
reale se caracterizează prin distribuţia duratelor
(timpilor) de staţionare (DDS).

Cunoaşterea DDS prezintă o mare importanţă atât pentru

evaluarea conversiei în reactoarele reale cât şi pentru
determinarea unor mărimi importante în modelarea
reactoarelor (coeficientul de dispersie, constanta de
echilibru, fracţia de goluri).

22
Distribuţia duratelor de staţionare poate fi calculată cu ajutorul
funcţiilor de distribuţie a vârstelor elementelor de volum de fluid
din interiorul reactorului sau la ieşirea din reactor.

Vârsta reprezintă timpul scurs din momentul intrării

volumului elementar de fluid în interiorul reactorului
până când se măsoară acest element de fluid.

Vârsta unui volum de fluid poate fi măsurată în diferite puncte

din interiorul reactorului sau la ieşirea din reactor.

Raportul între o vârstă şi un timp curent sau o vârstă şi un

timp mediu de staţionare se numeşte timp redus şi arată
cu cât se abate vârsta unui element de la valoarea medie a
tuturor vârstelor. 23
 Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi
Facultatea de Inginerie Chimică şi Protecţia Mediului
“Cristofor Simionescu”

Ingineria
proceselor chimice
şi biologice/18

1
Departamentul Ingineria şi Managementul Mediului
Din cauza anomaliilor de curgere, diferitele părţi de fluid vor
parcurge traiectorii de lungimi diferite, ceea ce determină
durate de staţionare diferite a fluidului în reactor.
Din această cauză, curgerea fluidelor în reactoarele
reale se caracterizează prin distribuţia duratelor
(timpilor) de staţionare (DDS).

Cunoaşterea DDS prezintă o mare importanţă atât pentru

evaluarea conversiei în reactoarele reale cât şi pentru
determinarea unor mărimi importante în modelarea
reactoarelor (coeficientul de dispersie, constanta de
echilibru, fracţia de goluri).

2
Distribuţia duratelor de staţionare poate fi calculată cu ajutorul
funcţiilor de distribuţie a vârstelor elementelor de volum de fluid
din interiorul reactorului sau la ieşirea din reactor.

Vârsta reprezintă timpul scurs din momentul intrării

volumului elementar de fluid în interiorul reactorului
până când se măsoară acest element de fluid.

Vârsta unui volum de fluid poate fi măsurată în diferite puncte

din interiorul reactorului sau la ieşirea din reactor.

Raportul între o vârstă şi un timp curent sau o vârstă şi un

timp mediu de staţionare se numeşte timp redus şi arată
cu cât se abate vârsta unui element de la valoarea medie a
tuturor vârstelor. 3
 Funcţiile de distribuţie a vârstelor

Pentru analiza funcţiilor de distribuţie a vârstelor se

consideră fluidul ca fiind format din elemente de fluid care
pot sau nu să-şi păstreze individualitatea la intrarea în
reactor în timpul curgerii prin reactor.

Conceptul de element de fluid sau „punct material” desemnează un

volum mic în raport cu dimensiunile reactorului dar suficient de
mare pentru a conţine un număr considerabil de molecule (1016 –
1018), pentru care pot fi definite proprietăţi continue cum ar fi
densitatea, concentraţia.

4
 Elementele de fluid formează o populaţie statistică ai cărei
indivizi vor avea propriile lor durate de staţionare în reactor.

Caracterizarea acestei populaţii, respectiv determinarea

vârstelor elementelor de fluid se face prin mărimi
statistice uzuale.

Fiecare din aceste funcţii conţine aceleaşi informaţii de bază,

însă anumite aspecte ale curgerii neideale sunt adesea mult mai
bine puse în evidenţă prin una dintre ele.

5
 Distribuţia vârstelor este caracterizată în principal de
următoarele funcţii:

a) funcţia de distribuţie a timpilor de staţionare E (θ) este

definită astfel încât E (θ) reprezintă fracţiunea din elementele
de fluid din efluent care au durata de staţionare cuprinsă între
θ şi θ + dθ.

Prin însumarea tuturor fracţiunilor pentru timpi de

staţionare între 0 şi ∞ se obţine unitatea (ec. 4):

∫ E (θ )dθ
0
=1 (4)
6
 Relaţia (4) constituie normarea funcţiei.

Funcţia de distribuţie a vârstelor la ieşirea din reactor poate

fi reprezentată grafic astfel:

E (θ)

0
θ1 θ 7
Suprafaţa de sub curbă se determină cu ajutorul ecuaţiei (4).
Fracţia de substanţă ieşită, mai tânără decât θ1 este (5):

θ1
∫ E (θ ) dθ (5)
0

iar fracţia de substanţă, mai în vârstă decât θ1 va fi suprafaţa

haşurată (ec. 6):

∞ θ1
(6)
∫ E (θ ) dθ = 1 − ∫ E (θ ) dθ
θ1 0

8
b) funcţia de distribuţie a vârstelor în interiorul
reactorului I(θ) este definită astfel încât I(θ)dθ
reprezintă fracţiunea din elementele de fluid din
interiorul reactorului cu vârste cuprinse între θ şi
θ+dθ.

I(θ)

0 θ2 θ
9
Deoarece suma tuturor fracţiilor de substanţă din vas este egală
cu unitatea această sumă trebuie să fie egală cu suprafaţa de sub
curba I în funcţie de θ (ec. 7):

∞
∫ I (θ ) dθ = 1 (7)
0
Fracţia din conţinutul reactorului mai tânără decât θ2 este dată de
suprafaţa haşurată, adică (8):

θ2
∫ I (θ ) dθ
(8)
0
10
 Fracţia din conţinutul reactorului mai în vârstă decât θ2 este (ec. 9):

∞ θ2
∫ I (θ ) dθ = 1 − ∫ I (θ ) dθ (9)
θ2 0

c) funcţia de intensitate λ(θ) este definită astfel

încât λ(θ) reprezintă probabilitatea ca un element de
fluid, care a stat în aparat un timp θ, să părăsească
aparatul în intervalul de timp θ şi θ + dθ.

Între funcţiile definite există relaţia (10):

E (θ )
λ (θ ) = (10)
I (θ )
11
Funcţia λ(θ) este o măsură a defectelor de curgere, luând pentru
aceasta valori extreme:

- o curgere turbulentă are funcţia λ(θ) crescătoare cu timpul;

- scurtcircuitele arată o creştere rapidă a funcţiei pentru valori mici
ale timpului;
- zonele moarte prezintă maxime la valori mari ale timpului.

λ(θ)

0 θ 12
Metode experimentale de evaluare a funcţiilor de
distribuţie a vârstelor

Pentru evaluarea funcţiilor de distribuţie a vârstelor se

foloseşte metoda (tehnica) impuls – răspuns, care constă
în introducerea unui semnal în afluent şi măsurarea
răspunsului în efluent.
Prin analiza răspunsului se obţine informaţia dorită asupra
sistemului.

Experienţele se efectuează în lipsa reacţiei

chimice, iar fluidul circulă în regim staţionar.

13
 Reactor
efluent
afluent

Semnal de intrare Semnal de ieşire

trasor trasor
(impuls) (răspuns)

Trasori
Semnalul de intrare este introdus cu ajutorul unui trasor care
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să fie miscibil cu fluidul din aparat şi să nu afecteze curgerea;
• să poată fi analizat de preferinţă prin metode fizice, chiar la
concentraţii mici;
• să fie inert (să nu reacţioneze) cu fluidul din sistem, chiar la
concentraţii mici;
• să nu fie absorbit de pereţii aparatului;
• să poată fi introdus în sistem în modul impus de tipul 14
experienţei
Exemple de trasori:

- soluţiile unor săruri (NaCl, KCl etc) bune

conducătoare de electricitate;
- acizi
- CO2
- o substanţă radioactivă
- un colorant

15
Tipuri de semnale de intrare

Semnal treaptă

Pentru realizarea unui astfel de semnal, trasorul se

introduce pe traseul fluidului de proces pe toată
perioada determinării experimentului.
Debitul de trasor adăugat determină realizarea
unei concentraţii C 0 a acestuia în afluent, la intrare.

Introducerea trasorului şi analiza acestuia trebuie

făcută cât mai aproape de aparat pentru a minimiza influenţa
curgerii în conductele de alimentare şi de evacuare.

16
 Reactor
fluid de efluent
proces

C0 C
A
Semnal de intrare Semnal de ieşire
(trasor) trasor
(răspuns)

C C 0 = F (t )
C C
C0 1
C0

t t
0 t 0 t t 0 θ t
intrare ieşire 17
Curba F
Curba de variaţie a concentraţiei trasorului la ieşirea din
reactor, sub forma raportului este cunoscută şi sub numele de
curba F.

Semnal impuls

Este exprimat matematic prin funcţia δ (Dirac).

Trasorul se introduce în afluent într-un interval foarte mic de timp.
Datorită dispersiei care apare în urma amestecării în timpul
curgerii, impulsurile de trasor îşi modifică forma după
introducerea în reactor, cu atât mai mult cu cât dispersia este mai
mare.
Astfel, curba de variaţie în timp a concentraţiei trasorului la ieşire
C(t) devine aplatizată în comparaţie cu semnalul iniţial.
18
 Reactor
fluid de efluent
proces

C0 C
A
Semnal de intrare Semnal de ieşire
(impuls) trasor
(răspuns)

C (t )
∞
=C

C ∫ C (t )dt
C 0

t t θ
0 0 t t 0 θ
intrare ieşire Curba C 19
După un timp suficient de lung ca tot trasorul să părăsească
vasul, suprafaţa de sub curba C(t) este egală cu cantitatea de
trasor introdusă raportată la unitatea de debit volumetric, m
(ec. 11).

∞
∫ C (t ) dt = m (11)
0

Împărţind prin m se obţine (ec. 12):

∞

∫ C (t )dt ∞
(12)
0
= ∫ E (t )dt = 1
m 0

20
Funcţia E(t) este funcţia de distribuţie, a timpilor
(duratelor) de staţionare a fluidului care părăseşte reactorul.
Prin urmare, această funcţie se poate calcula cu relaţia (13):

C (t )
E (t ) = ∞ (13)
∫ C (t )dt
0

Funcţia astfel calculată mai poartă în literatură

denumirea de funcţia C

Alte tipuri de semnale impuls sunt de formă

periodică (sinusoidale sau oarecare).
21
Identificarea calitativă a caracterului circulaţiei fluidelor în
reactoare din forma curbelor de distribuţie

Reactorul tubular (Curgere apropiată de modelul tip piston)

Funcţia E

- în cazul unei structuri a curgerii apropiată de modelul ideal, curba E(θ) ar trebui
să fie simetrică faţă de valoarea timpului mediu de staţionare.

E(θ)

0 1 θ
Faţă de această situaţie pot apărea anumite abateri:
- prezenţa în reactor a scurtcircuitelor este indicată de
apariţia mai timpurie a trasorului , în raport cu timpul mediu
de staţionare

E (θ)

0 1 θ
- recircularea internă, aduce trasorul în dreptul punctului de măsură
de mai multe ori

E(θ)

0 1 θ
- dacă trasorul nu este inert se înregistrează apariţia sa mai târziu
decât valoarea timpului mediu de staţionare

E (θ)

0 1 θ

Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi dacă timpul de staţionare a fost

calculat greşit.
- prezenţa zonelor stagnante este evidenţiată de o porţiune
prelungită a curbei E(θ) la valori mari, ale timpilor de staţionare
(„coada”)

E(θ)

zone stagnante

0 1 θ
- dacă trasorul este transportat pe două trasee distincte în
interiorul reactorului, forma curbei este următoarea:

E (θ)

0 1 θ
Reactorul cu amestecare

Funcţia E

- dacă amestecarea este foarte apropiată de cea ideală, funcţia

E are următorul profil:

E(θ)

0 1 θ
Pentru reactorul cu amestecare perfectă, funcţia de
distribuţie a timpilor de staţionare la ieşirea din reactor
scade exponenţial în timp, conform următoarei ecuaţii
(14):

E (θ ) = e −θ (14)
- dacă există recirculare internă care aduce trasorul de mai
multe ori prin dreptul punctului de măsurare, forma funcţiei
E va fi următoarea:

E(θ)

0 θ
1
- întârzierea la reacţia aparatului de măsură schimbă profilul
curbei E astfel:

E(θ)

0 θ
1
 Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi
Facultatea de Inginerie Chimică şi Protecţia Mediului
“Cristofor Simionescu”

Ingineria
proceselor chimice
şi biologice/19
Titular disciplină : Prof.dr.ing. Maria Gavrilescu

Departamentul Ingineria şi Managementul Mediului

Funcţia I

- fracţia de fluid care scurtcircuitează aparatul este

evidenţiată astfel:

1
h

0,5

0 1 2 3 4 θ
Funcţia λ

Funcţia de intensitate a distribuţiei poate fi folosită la

diagnosticarea “curgerii”:

- pentru reactorul tubular ideal:

0 1 θ
- pentru reactorul cu amestecare perfectă:

λ(θ)

0 1 θ
- dacă există zone stagnante, elementele de fluid din aceste zone
au o probabilitate mai mică de a ieşi, până când nu se atinge o
anumită valoare a timpului.

λ(θ)

0 1 θ
Funcţia λ(θ) va fi crescătoare pentru fracţiunea principală de fluid,
care părăseşte reactorul în jurul timpului mediu de staţionare, după
care va urma o porţiune descrescătoare.
Dacă se aşteaptă mai mult, fluidul din zonele moarte părăseşte şi el
reactorul şi, ca urmare, λ(θ) va prezenta din nou o porţiune
crescătoare.
- în prezenţa scurtcircuitelor, forma curbei λ(θ) este
următoarea:

λ(θ)

0 1 θ
 PROCESE ETEROGENE

Specificul curgerii în reactoare eterogene

Studiul reacţiilor eterogene şi proiectarea reactoarelor specifice

este mai dificilă decât în cazul reacţiilor omogene, deoarece:
- ecuaţia vitezei de reacţie este mai complicată;
- există posibilităţi diferite de contactare a sistemelor cu
mai multe faze

Prezenţa mai multor faze in sistemele eterogene determină ca, în

ecuaţia de reacţie, pe lângă termenul ce se referă la cinetica
chimică, specific sistemelor omogene, să se introducă termeni
referitori la transferul de masă. Aceşti termeni sunt diferiţi funcţie
de tipurile de sisteme eterogene.
În cazul sistemelor omogene s-au considerat două modele
ideale pentru curgerea fluidului în reactoare:
• curgerea cu deplasare totală
• curgerea cu amestecare perfectă

La sistemele eterogene, fiecărui fluid i se poate asocia unul

din cele două modele ideale de curgere. Acest fapt determină
posibilitatea existenţei mai multor moduri de contactare a
fazelor.

Ecuaţia de proiectare (dimensionare) a reactoarelor va

trebui să ţină seama de expresia vitezei de reacţie şi de
modul de realizare a contactului dintre faze.
În cazul curgerii ideale a ambelor faze, există opt posibilităţi de
realizare a contactului dintre faze.

În cazul curgerii cu amestecare perfectă a unei faze,

trebuie să se ţină seama de caracterul de macrofluid sau
de microfluid al acesteia.

Fluidele în care moleculele se prezintă sub formă de

asociaţii de molecule se numesc macrofluide.

Fluidele în care moleculele există ca individualităţi

distincte se numesc microfluide.
În sistemele fluid – fluid (gaz-lichid, lichid-lichid, lichid-gaz),
fazele pot fi contactate astfel:

a. echicurent b. contracurent c. curent încrucişat

Macrofluid
Microfluid

Microfluid
Macrofluid

d. e.
Microfluid Macrofluid Microfluid

Microfluid Macrofluid Macrofluid

f. g. h.
Modelele de curgere a, b şi h sunt cele mai importante,
deoarece ele aproximează operaţii de amestecare – decantare
într-o singură treaptă, în cascadă şi curgerea în reactoare tip
coloană.

Pentru sistemele fluid – solid, modelele de curgere cele

mai importante sunt d şi g, deoarece ele reprezintă
prelucrarea continuă pe bandă a solidelor şi sistemele de
contactare în strat fluidizat.

Atunci când curgerea reală se abate mult de la aceste

modele, se pot elabora alte modele care să reflecte mai bine
curgerea reală. În practică, curgerea în reactoarele reale
pentru sisteme eterogene poate fi aproximată prin unul din
modelele ideale prezentate mai sus.
Cinetica reacţiilor eterogene

Ecuaţia vitezei de reacţie pentru o reacţie eterogenă

trebuie să ţină seama de faptul că mai multe procese
individuale compun procesul global.

Notăm r1, r2, ..., r n vitezele proceselor individuale de

care trebuie să se ţină seama în evaluarea vitezei globale.

Raportul între vitezele proceselor elementare constituente

ale procesului global şi viteza procesului global este diferit
după cum aceste procese elementare au loc în paralel, în
serie sau o combinaţie a acestora.
Dacă procesele elementare au loc în paralel, atunci viteza
globală va fi mai mare decât viteza oricărui proces
elementar:

rglobal > relementar max im (1)

Dacă procesele elementare care se desfăşoară în paralel sunt

independente unul de altul, viteza globală va fi suma tuturor
vitezelor individuale:

rglobal = ∑1 ri
n
(2)
 Dacă procesele elementare au loc în serie, atunci, în regim
staţionar, fiecare proces se va desfăşura cu aceeaşi viteză:

rglobal = r1 = r2 = ... = rn (3)

sau:

rglobal ≤ relementar min im (4)

În aceste cazuri se defineşte un proces elementar determinant de

viteză, numit şi stadiu limitant (treaptă limitativă) de viteză.
Procesul elementar determinant decurge cu viteza cea mai mică.
Pentru a realiza combinarea proceselor elementare, trebuie să fie
îndeplinite două condiţii:
• acelaşi mod de exprimare a vitezelor proceselor elementare
• alegerea aceleiaşi mărimi intensive drept forţă motoare

Transferul de masă este determinat de fluxul de material pe

unitarea de arie a suprafeţei S.
În aceste condiţii, viteza de reacţie este exprimată în raport cu
suprafaţa de contact dintre faze, în locul unităţii de volum
utilizată în sisteme omogene.
Viteza procesului global va fi determinată de viteza de
transfer (ec. 5) şi de viteza de reacţie (ec. 6):

1 dN A
rtransfer = (5)
S dt

1 dN A
(− rA ) = − (6)
S dt

Ecuaţia (6) este ecuaţia vitezei de reacţie utilizată frecvent în cazul

reacţiilor eterogene.
Forţele motrice utilizate în mod frecvent sunt:
• diferenţa de temperatură – pentru transferul de căldură ;
• diferenţa dintre concentraţia momentană şi concentraţia
la echilibru – pentru transferul de masă ;
• deplasarea de la echilibru – pentru reacţia chimică

Pentru reacţiile eterogene cu mai multe trepte de

transfer de masă şi de reacţie chimică, viteza globală a
procesului va fi o funcţie de concentraţie.
 Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi
Facultatea de Inginerie Chimică şi Protecţia Mediului
“Cristofor Simionescu”

Ingineria
proceselor chimice
şi biologice/20
Titular disciplină : Prof.dr.ing. Maria Gavrilescu

1
Departamentul Ingineria şi Managementul Mediului
Reacţii eterogene fluid-fluid

Reacţiile eterogene fluid – fluid se întâlnesc frecvent în

industria chimică şi în biotehnologie, implicând sisteme
lichid – lichid sau gaz – lichid.

În ambele cazuri, pentru asigurarea desfaşurării reacţiei nu

este suficientă numai menţinerea parametrilor procesului
(presiune, temperatură) la valorile impuse, ci şi asigurarea
unei suprafeţe de contact adecvate.

2
 Deşi formal sistemul este eterogen, reacţia ca atare este omogenă,
adică se petrece, fie în fază lichidă, de cele mai multe ori, fie în
fază gazoasă.
Sunt rare cazurile în care reacţia are loc simultan în ambele faze.

În reacţiile eterogene fluid – fluid, contactarea fazelor se poate

realiza pe trei căi:
• fiecare fază circulă continuu prin aparat, reacţia chimică are
loc la interfaţă;
• dispersarea fazei lichide în fază gazoasă sub formă de picături
fine (gazul este faza continua, iar lichidul este faza dispersata);
• dispersarea fazei gazoase în fază lichidă (lichidul este faza
continua, iar gazul este faza dispersata), sau a unui lichid în
celălalt. 3
Ecuaţia vitezei de reacţie pentru reacţii eterogene fluid – fluid

Se consideră un sistem format din două faze:

• o fază gazoasă în care se află reactantul A
• o fază lichidă, în care se află reactantul B

Expresia globală a vitezei de reacţie va conţine termeni referitori la:

- viteza transferului de substanţă dintre faze
- viteza reacţiei chimice

4
Contribuţia acestor termeni la valoarea vitezei globale poate varia în
limite largi.

Unul din cazurile extreme îl constituie reacţiile foarte rapide.

În această situaţie, în expresia vitezei procesului se ia în
considerare numai rezistenţa la transferul de masă.

La cealaltă extremă, reacţia poate fi atât de lentă în comparaţie cu

transferul de masă, încât nu există neuniformităţi de concentraţie în
interiorul unei faze.
Reacţia chimică va influenţa viteza globală a procesului.

În toate cazurile situate între aceste două extreme, ecuaţia

vitezei procesului global trebuie să ţină seama de ambele
fenomene.
5
Procesele elementare care intervin în reacţiile fluid – fluid
sunt:

• difuziunea reactantului gazos din masa de gaz spre

interfaţă;

• difuziunea reactantului gazos de la interfaţă spre masa

de lichid;

• dizolvarea gazului în lichid, proces în care are loc şi

reacţia chimică;

• difuziunea produselor de reacţie în interiorul fazei lichide.

6
În cazul reacţiilor fluid – fluid, reacţia chimică poate avea loc
•pe o suprafaţă,
• într-un volum limitat,
•în tot volumul unei singure faze sau a ambelor faze aceasta
în funcţie de raportul între viteza procesului de
difuziune şi viteza procesului chimic.

7
În funcţie de raportul între vitezele celor două procese elementare,
următoarele procese pot fi determinante de proces:

• transferul de masă

• transferul de masă şi reacţia chimică

• reacţia chimică

8
Teorii ale transferului de masă

Explicarea mecanismului transferului de masă se poate realiza

pe baza unor teorii ale transferului de masă, ca de exemplu:

• Teoria (modelul) celor două filme

• Teoria penetraţiei (modelul reînnoirii suprafeţei)

9
 Teoria (modelul) celor două filme

Modelul celor două filme are la bază următoarele ipoteze:

- la contactarea celor două faze, de o parte şi de alta a

interfeţei se formează două filme de fluid în care curgerea
este laminară.
În masa celor două fluide curgerea este turbulentă, fapt ce
determină o constanţă a concentraţiei componenţilor ce se
transferă. Rezistenţa la transferul de masă este concentrată în
cele două straturi limită de la interfaţă.

10
-prin filmele de fluid transferul de masă se produce prin
difuziune moleculară, în regim staţionar, iar concentraţia
variază liniar;

- interfaţa este plană şi nu opune rezistenţă la transfer;

-la interfaţă se stabileşte instantaneu echilibrul între

faze;

- rezistenţele filmelor sunt în serie, iar rezistenţa totală se

obţine prin însumare.

11
Modelul celor două filme pentru un sistem eterogen gaz-lichid

Interfaţa gaz-lichid

masa de gaz
pA C Ai

masa de lichid
CA

p Ai
δG δL

Filmul Filmul
de gaz de lichid
12
p A - presiunea parţială a componentului A în masa de gaz [Pa]
p Ai - presiunea parţială a componentului A la interfaţa gaz-
lichid (de partea filmului gazos) [Pa], în echilibru cu concentraţia
componentului A la interfaţă, C A i [mol/m3] (de partea
filmului lichid)
C A - concentraţia componentului A în masa de lichid [mol/m3]

δ G - grosimea filmului de gaz [m]

δ L - grosimea filmului de lichid [m]

Legea Henry:
p Ai = H A C Ai (7)
13
 Conform modelului celor două filme, coeficientul de transfer de
masă este direct proporţional cu coeficientul de difuziune şi
invers proporţional cu grosimea filmului.

Procesul de difuziune are loc în sensul descrescător al

concentraţiei, de la fluidul cu concentraţie mare la fluidul cu
concentraţie mică.

Forţa motoare a transferului de masă este gradientul de concentraţie.

14
Fluxul molar j al componentului ce se transferă poate fi exprimat,
conform teoriei celor două filme, prin relaţia (8):

j=
DA
δ
(C Ai − C A ) (8)

în care:

δ - grosimea filmului laminar [m]

D A - coeficient de difuziune moleculară a solutului A [m2/s]

(C −C ) - diferenţa dintre concentraţia solutului A la interfaţă

A
i
A

şi din masa de fluid [moli/m3]

15
Grosimea filmului, δ, nu poate fi măsurată direct şi de aceea se
combină cu coeficientul de difuziune moleculară, combinaţie din
care rezultă coeficientul de transfer de masă, k L

kL = DA/ δ [m/s] (9)

Studiile experimentale au arătat însă faptul că valoarea kL nu este

direct proporţională cu coeficientul de difuziune, aşa cum
postulează modelul celor două filme

16
Teoria penetraţiei (Higbie, 1935)

Conform acestei teorii, la interfaţa dintre două fluide (de exemplu,

un gaz şi un fluid), transferul de masă se face prin intermediul
turbioanelor care vin din masa fluidului şi ajung la interfaţă.
Turbioanele rămân la interfaţă pentru un interval de timp, t, în
contact cu turbioanele cele din cealaltă fază, după care revin în masa
de fluid.

Timpul cât turbioanele rămân la suprafaţă este timpul

de contact sau de reînoire a suprafeţei.

17
 Operaţia de înlocuire a turbioanelor se repetă la intervale
scurte de timp şi egale, astfel încât, la interfaţă se găseşte în
mod permanent lichid sau gaz proaspăt care asigură
transferul între faze.

Se consideră că la un moment dat numărul de turbioane

este acelaşi pentru ambele faze.

Conform acestui model, coeficientul de transfer de masă este

proporţional cu coeficintul de difuziune, D 0,5 :

D
kL = 2 (10)
πt

18
 Relaţia (10) nu poate fi aplicată pentru calculul kL deoarece nu se
cunoaşte timpul de contact de la suprafaţa.

Modelul a fost imbunătăţit de către Danckwerts (1951) care

face ipoteza că t nu este acelaşi pentru toate turbioanele, ceea
ce determină numai o reînoire parţială a suprafeţei.

Pe baza acestui model, kL se poate calcula cu relaţia (11):

k L = D Ar (11)

Ar- reprezintă fracţia de suprafaţă reînoită

Dintre toate modelele propuse pentru explicarea mecanismului transferului
de masă cea mai mare aplicabilitate practică o are modelul celor două filme1.9