Pildele Mântuitorului Iisus și exegeza lor

Pilda Semănătorului

Lc. 8, 5) Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa

sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a

fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au

mâncat-o.

El este cu adevărat semănătorul a tot ce este bun,

iar noi suntem gospodăria Sa. Întreaga recoltă a

roadelor duhovnicești este a Sa și de la Sine. Ne-a

învățat acestea, zicând: fără Mine nu puteţi face

nimic.(Sfântul Chiril al Alexandriei

(Lc. 8, 8) Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi,

crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând,

striga: Cine are urechi de auzit să audă.

Ce ar trebui să se spună în legătură cu cine are

urechi de auzit să audă (Lc. 8, 8)? Este clar că unii

au urechi mai bune pentru a auzi învățătura lui

Dumnezeu. Ce le spune celor care nu

aud? Surzilor, auziţi; orbilor, priviţi, vedeţi! Toate

acestea sunt folosite pentru a se

adresa eului lăuntric.(Sfântul Vasile cel Mare

(Lc. 8, 9-10) Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce

înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat

să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar

celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi,

auzind, să nu înţeleagă.

Cuvântul Mântuitorului, să spunem așa, este

mereu ascuns. Binecuvântatul psalmist ni l-a adus

înainte, zicând: Deschide-voi în pilde gura

mea (Ps. 72, 2).  Vedeți că ce a proorocit s-a

întâmplat. Și adunându-se mulţime multă şi venind

de prin cetăţi la El, a zis în pildă. Întrucât nu erau

demni de a afla tainele Împărăției Cerurilor, a

învăluit pentru ei cuvântul în întuneric.

Lor nu li s-a îngăduit să cunoască tainele

Împărăției Cerurilor, dar nouă, celor care suntem

pregătiți să îmbrățișăm credința, da. Ne-a dat, în

imensa Lui înțelepciune, priceperea de pătrunde cu

mintea pildele și înțelesurile adânci, graiurile celor

înțelepți și tâlcuirea lor nepătrunsă (Pilde 1,6). Am

putea spune că pildele sunt imaginea unor obiecte

nevăzute, ci mai degrabă spirituale și înțelese prin

cuget. Prin pilde, ochii minții văd ceea ce ochii

trupului nu pot vedea. Modelează în chip minunat

subtilitatea lucrurilor ce țin de cuget, folosindu-se

de lucrurile palpabile și care țin de simțuri.(Sfântul

Chiril al Alexandriei

(Lc. 8, 11-12) Iar pilda aceasta înseamnă:

Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de

lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi

ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să

se mântuiască.
Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de

lângă drum sunt cei care aud, dar apoi vine

diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva,

crezând, să se mântuiască. Vedem imediat că

pământul cel pietros îngăduie ca sămânța să fie

luată. Drumul este mereu bătătorit și fără iarbă,

căci lumea trece mereu pe el. Sămânța nu se

prinde, ci zace la suprafață, pradă păsărilor care o

fură. Toți cei ale căror minți sunt tari și de

neînduplecat și bătătorite, ca să spun așa, nu

primesc sămânța divină. Învățătura cerească și

sfântă nu găsește calea către ei. Aceștia nu

acceptă învățătura care le-ar aduce frica de

Dumnezeu și prin care ar putea produce drept

roade slava virtuții. S-au transformat pe sine într-o

cărare bătătorită pentru duhurile necurate, da,

pentru Satana, ca să nu poată da niciodată roade

sfinte. Fie ca cei care sunt treji, a căror inimă e

stearpă și neroditoare, să își deschidă mintea, să

primească sămânța sfântă, să fie precum pământul

cel roditor și prosper, să îi aducă înainte Domnului

roadele care îi vor înălța spre o viață fără

stricăciune.(Sfântul Chiril al Alexandriei,

(Lc. 8, 13) Iar cea de pe piatră sunt aceia care,

auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia

nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la

vreme de încercare se leapădă.

Când ieșim de la biserică, nu trebuie să ne lăsăm

distrași de probleme fără valoare și nefolositoare,

ca nu cumva diavolul să vină și să ne găsească

preocupați de ele. E ca atunci când corbul găsește

în câmp un grăunte de grâu, înainte să fie acoperit

de pământ, îl ia și zboară cu el. Diavolul răpește

amintirea acestor învățături catehetice din inimile

noastre și ne găsim goliți și lipsiți de învățătura

binefăcătoare (cf. Mt. 13, 19).(Sfântul Simeon

Noul Teolog,

(Lc. 8, 14) Cea căzută între spini sunt cei ce aud

cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu

plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.

Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar

umblând cu grijile, cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii,

se înăbuşă şi nu rodesc. Mântuitorul împrăștie

sămânța care a prins rădăcini în sufletele celor

care o primesc. Abia răsar și încep să se vadă când

grijile lumești le înăbușă și le usucă, acoperindu-le

de grijile vremelnice. Spus-a proorocul Osea: o

semănătură care nu rodeşte spice şi care nu au

nici un grăunte în ele (Osea 8, 7). În lucruri

precum acestea trebuie să fim precum fermierii cei

iscusiți care curăță spinii cu răbdare și smulg tot ce

e dăunător și după aceea să împrăștiem sămânța

în pământul curățat. Putem spune cu încredere că

lucrătoriivor veni cu bucurie, ridicând snopii lor (Ps.

125, 6). Dacă cineva împrăștie sămânța într-un

pământ cu plin cu spini, mărăcini și miriște, pierde

de două ori. Prima data, își pierde semințele, apoi

își irosește munca. Pentru ca sămânța sfântă să

înflorească în noi trebuie mai întâi să ne curățăm

mintea de grijile vremelnice și de dorința zadarnică

ce ne împinge să căutăm bogăție.(Sfântul Chiril al

Alexandriei, 

(Lc. 8, 15) Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce,

cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează

şi rodesc întru răbdare.

Această sămânță bună este demnă de admirație.

Pământul bogat și bun rodește însutit. Se spune că

cel mai bun pământ fiind cultivat produce însutit,

deci acesta este semnul fiecărui loc fertil și

productiv. Sfântul prooroc spune împărtășind

cuvântul lui Dumnezeu Şi toate neamurile vă vor

ferici pe voi, căci veţi fi o ţară dorită (Mal. 3,12).

Atunci când sfântul cuvânt cade într-o minte pură,

care se ferește cu iscusință de tot ce e rău, își

înfige rădăcina adânc și răsare drept ca un știulete

de porumb. Își duce rodul la maturitate fiind

sănătos și frumos înflorit.(Sfântul Chiril al

Alexandriei,

(Lc. 8, 16) Nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde

sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o aşează în

sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina.

Sfânta Scriptură nu spune nimic despre o făclie

lumească, ci despre una simbolică.

Nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub

obroc sau n-o pune sub pat, ci o aşează în

sfeşnic (Lc. 8, 16), lângă el. Obrocul casei

simbolizează puterea sufletului. Patul este

trupul. Cei ce intră sunt cei care Îl Ascultă pe

Învățător.... Sfânta Biserică este numită sfeșnic.

Prin ea, Cuvântul lui Dumnezeu luminează pe toți

cei care se găsesc în această lume și le luminează

casele cu raza adevărului, umplând mințile cu

înțelepciunea divină.(Origen

(Lc. 8, 17-18) Căci nu este nimic ascuns, care să

nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se

cunoască şi să nu vină la arătare. Luaţi seama deci

cum auziţi: Celui ce are i se va da; iar de la cel ce

nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el.

Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la

cel ce nu are, şi ce are i se va lua(Mt. 13, 12).

Aceasta este precum învățăturacine are urechi de

auzit să audă (Mt. 11, 15). Aceasta este pentru cei

care au urechi duhovnicești și nu doar dintre cele

trupești, pentru a putea auzi învățătura Sa.

Domnul și-a întărit învățătura, depășind tot ce

aveau aceștia până atunci.(Sfântul Efrem Sirul,

Pilda fiului risipitor

  

Dragostea Dumnezeiasca: Talcuirea Pildei Fiului

Risipitor

In pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32), Mantuitorul

Iisus ne-a dat o inchipuire a dragostei adevarate, a

dragostei dumnezeiesti.

(Lc. 15, 11-32) Şi a zis: Un om avea doi fii.

Care este scopul pildei? Pentru a răspunde la

această întrebare trebuie să vedem de ce a fost

Hristos nevoit să spună această pildă.

Evanghelistul Luca vorbise cu puțin timp înainte

despre Hristos, ca Mântuitor al tuturor ...

Fariseii și cărturarii se scandalizaseră de bunătatea

și dragostea Sa pentru oameni. Din răutate și

fărădelege, Îl învinovățeau pentru că învăța și

primea pe lângă El oameni a căror viață era

păcătoasă. De aceea, a fost nevoie ca Hristos să le

spună această pildă, arătându-le că Dumnezeul

tuturor cere chiar și celui sfânt, ce stă tare și

neclintit în credință și care a atins cea mai înaltă

treaptă a trăirii după poruncile Domnului, să fie

zelos în urmarea lor. Când cineva este chemat să

se pocăiască, cel virtuos trebuie să se bucure

pentru el, chiar dacă a avut un nume rău, și nu

trebuie să se lase pradă întristării datorită

pocăinței acestuia.(Sfântul Chiril al Alexandriei,

(Lc. 15, 12-13) Şi a zis cel mai tânăr dintre ei

tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din

avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe

zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-

o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind

în desfrânări.

 Vedeți cum moștenirea divină este dată celor ce o

cer. Să nu credeți că tatăl a fost cel vinovat pentru

că i-a dat fiului cel tânăr ceea ce a cerut. În

împărăția lui Dumnezeu nu există vârstă fragedă și

nici credință cumpănită de către ani. Cel care a

cerut de la tatăl partea sa de avere s-a socotit el

singur vrednic de aceasta. Dacă nu ar fi plecat de

la Tatăl său, nu ar fi cunoscut ispitele vârstei. După

ce a plecat în depărtări, el, care s-a lepădat de

Biserică, și-a cheltuit moștenirea: Şi nu după

multe zile adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus

într-o ţară depărtată.  Ce este mai îndepărtat,

decât să te depărtezi de propriul sine și nu

neapărat de un loc? Netăgăduit, cel ce se separă

de Hristos este un izgonit din patria sa, ca locuitor

al lumii căci noi nu mai suntem străini și locuitori

vremelnici, ci suntem împreună cetăţeni cu sfinţii

şi casnici ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19), căci noi,

cei care eram departe, ne-am apropiat prin

sângele lui Hristos (Efes. 2, 13). Să nu privim de

sus pe cei ce se întorc din țări îndepărtate, pentru

că și noi am fost acolo, precum a spus și Isaia: cei

ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va

străluci peste voi  (Is. 9,1). Există un loc îndepărtat

al umbrei morții, dar noi, fiind prin duh după chipul

Domnului Iisus Hristos, viețuim în umbra lui

Hristos. De aceea spune Biserica: să stau la umbra

mărului îmi place  (Cânt. 2, 3).(Sfântul Ambrozie al

Milanului
(Lc. 15, 14) Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut

foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă

lipsă.

S-a făcut foamete mare în ţara aceea. Nu era o

foamete de mâncare, ci una de fapte bune și

virtuți. Care foamete este oare mai groaznică? Fără

îndoială, cel ce se îndepărtează de Cuvântul lui

Dumnezeu flămânzește, pentru că nu numai cu

pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui

Dumnezeu  (Lc. 4, 4). Oricine se leapădă de avere,

sărăcește. Oricine se leapădă de înțelepciune, se

îndobitocește. Oricine se leapădă de virtute, este

pierdut. Pe drept a ajuns să fie în nevoi, pentru că

a abandonat comorile înțelepciunii și ale

cunoștinței de Dumnezeu (Col. 2, 3) împreună cu

adâncurile bogățiilor cerești. A început a suferi de

foame pentru că nimic nu satură plăcerea

risipitoare. Cel ce nu știe cum să se bucure de

hrana cea veșnică, va flămânzi întotdeauna.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,

(Lc. 15, 15) Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din

locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile

sale să păzească porcii.

Și ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii

acelei ţări.Oricine se alipește de sine, cade în

cursă. Locuitorul este stăpânitorul acestei lumi

(vezi și In. 12, 31; 14, 30; 16, 11), adică diavolul.
Tânărul este trimis în țarina cumpărată de cel ce s-

a lipsit de la împărăție (Lc. 14, 18). El hrănește

porcii, animalele în care diavolii au cerut să intre,

acelea pe care le-a trimis în marea lumii pentru că

trăiau în necurăție și nebunie (vezi și Mt. 8, 31-

32).

(Sfântul Ambrozie al Milanului

(Lc. 15, 16) Şi dorea să-şi sature pântecele din

roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni

nu-i dădea.

Sunt unii care interpretează porcii ca fiind legiunile

de demoni iar roșcovele ca pe lipsa virtuții a

oamenilor netrebnici și cuvintele lăudăroase a celor

ce nu pot face bine. Prin deșarta ispită a filozofiei și

înșelăciunea din predania omenească (Col. 2, 8), ei

înfățișează doar fățărnicie și nu vreun lucru

folositor. Acestea nu pot fi plăceri nepieritoare.

(Sfântul Ambrozie al Milanului

(Lc. 15, 17-19)Dar, venindu-şi în sine, a zis:

Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine,

iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi

duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la

cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă

numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

La fel și cu fiul cel tânăr care și-a risipit averea sa

și a tatălui, viețuind cu desfrânatele. Însă, în ciuda

a toate acestea, nu și-a pierdut onorabilul său

nume de fiu. Pe tărâmul robiei, după ce și-a

renegat tatăl, și-a amintit câţi argaţi ai tatălui meu

sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de

foame. Era încă un păcătos. Păcătuise atât de

mult, încât aruncase în vânt prin fărădelegile sale

întreaga moștenire primită de la tatăl său dar încă

recunoștea pe Dumnezeu ca tată al său. Aceasta

arată că harul Duhului, care îi permite să-L

numească pe Dumnezeu Tată, nu-l părăsise.

(Lc. 15, 20) Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi

încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a

făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi

l-a sărutat.

Iacov și-a scos oile și le-a adus în casa tatălui său;

În această venire acasă se poate afla

Un simbol de către cei cu discernământ,

Și o pildă de către cei cu rațiune:

Să ne întoarcem și noi în casa Tatălui,

Fraților și să nu mai devenim robi ai dorinței,

Pentru acest pământ vremelnic

Căci adevărata noastră cetate este în Rai.

Cu adevărat binecuvântată este acel om

Care a văzut pe cei dragi ai săi în mijlocul său.

(Sfântul Efrem Sirul, Imnele raiului. 14.7,  tradu

(Lc. 15, 21) Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi

înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc

fiul tău.

Tată am greşit la cer şi înaintea ta.  Aceasta este

mărturisirea făcută înaintea Creatorului a toată

natura, Dătătorul milei și Judecătorul a tot păcatul.

Deși Dumnezeu cunoaște toate (vezi și Estera 4,

37; In. 21, 17), așteaptă cuvintele mărturisirii tale

Mărturisește, ca Hristos să mijlocească pentru tine,

El, Cel pe care îl avem ca mijlocitor la Tatăl (1 In.

2, 1). Mărturisește, pentru ca Biserica să se roage

pentru tine și ca oamenii să se tânguiască pentru

tine. Nu-ți fie teamă, gândind că nu ai să primești

iertare. Mijlocitorul făgăduiește iertarea. Tatăl dă

har. Mijlocitorul făgăduiește împăcarea cu

bunăvoința Tatălui. Credeți, pentru că așa este (In.

14, 6; 1 In. 5, 6)! Consimte, pentru că este o

virtute. El mijlocește pentru tine dintr-un motiv,

altfel ar fi murit în zadar (Gal. 2, 21). Și Tatăl are

un motiv pentru a ierta, acela că Tatăl vrea ceea

ce și Fiul vrea.

(Sfântul Ambrozie al Milanului

(Lc. 15, 22) Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi

degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi

inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;

Daţi inel în mâna lui.  Devotamentul tatălui nu se

mulțumește doar cu restaurarea curăției sale, ci îi

aduce înapoi și cinstea cea dintâi. Și încălţăminte

în picioarele lui. Cât de bogat era atunci când a

plecat și cât de sărac este acum, la întoarcere! Din

toate câte a avut, nu s-a întors nici măcar cu

încălțăminte în picioarele sale. Dați încălţăminte în

picioarele lui ca goliciunea să nu necinstească nici

măcar un picior și ca să aibă încălțări atunci când

se întoarce la viața sa cea dintâi.(Petru Hrisologul,

(Lc. 15, 23-24) Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l

înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest

fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a

aflat. Şi au început să se veselească.

Tatăl se bucură, căci fratele tău acesta mort era şi

a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Cel ce era, s-a

pierdut. Cel ce nu este, nu se poate pierde.

Neamurile nu sunt, creștinii sunt, după cum s-a

scris despre aceasta: Dumnezeu Şi-a ales pe cele

de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă,

pe cele ce nu sunt  (1 Cor. 1 ,28). Aici putem

înțelege și asemănarea omenirii într-un singur om.

Adam era, și noi suntem cu toții în el. Adam a fost

pierdut și cu toții ne-am pierdut în el (1 Cor. 15,

22).

(Sfântul Ambrozie al Milanului

(Lc. 15, 25) Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când

a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi

jocuri.

Dacă cineva spune că fiul ascultător și virtuos

simbolizează după trup, Israelul, nu putem fi de

acord cu aceasta. Nu se cuvine în nici un fel a

spune că Israelul a ales o viață nevinovată. De-a

lungul întregii Sfinte Scripturi, îi aflăm acuzați de a

fi răzvrătiți și neascultători …

Cred că mai trebuie să amintim și aceasta. Unii să

referă la persoana Mântuitorului ca fiind vițelul cel

îngrășat pe care tatăl l-a junghiat la întoarcerea

fiului … Dacă cineva își imaginează că fiul cel mare

și ascultător simbolizează trupește pe Israel, cum

poate spune cu dreptate acesta că nu a primit

niciodată nici măcar un ied. Fie că-L numim vițel

sau ied, Hristos trebuie înțeles ca jertfa adusă

pentru păcat. Hristos nu a fost jertfit numai pentru

neamuri, ci și ca să răscumpere pe Israel, care din

cauza deselor sale călcări ale Legii și-a agonisit o

grea pedeapsă. Înțeleptul Pavel mărturisește

aceasta, spunând: Pentru aceea şi Iisus, ca să

sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în

afara porţii (Evr. 13, 12).

(Sfântul Chiril al Alexandriei,

(Lc. 15, 28) Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre;

dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.

Fratele în vârstă, fiul în vârstă care vine de la

câmp, care reprezintă poporul Legii, aude

cântecele și dansurile din casa tatălui, dar nu vrea

să intre. Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt

puţini  (Lc. 10, 2). În fiecare zi vedem același lucru

petrecându-se în ochii noștri. Evreii vin la casa

Tatălui, dar stau afară din cauza geloziei lor. Aud

harpa lui David cântând și muzica de la cântările

psalmilor și dansul jucat de atâtea neamuri, dar nu

doresc să intre. Din cauza geloziei, rămân afară. În

groaza lor, judecă după vechile lor obiceiuri pe

frații lor dintre neamuri și în același timp se lipsesc

de bunătățile Tatălui și se înlătură de la bucuriile

Sale.

(Petru Hrisologul,

(Lc. 15, 31) Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna

eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.

Toate ale mele ale tale sunt. Cum așa? Legea,

proorocii, templul, preoția, jertfele, împărăția și

darurile sunt pentru tine, iar cel mai mare dar

dintre toate este acesta: Nașterea lui Hristos.

Pentru că prin gelozie vrei să nimicești pe fratele

tău nu mai ești vrednic să intri la ospățul tatălui și

se te bucuri de el.

Pilda samarineanului milostiv

(Lc. 10, 25) Şi iată, un învăţător de lege s-a

ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac

ca să moştenesc viaţa de veci?

Oricine înțelege pe deplin taina întrupării ar putea

să-i spună învățătorului de lege: Dacă într-adevăr

ai fi fost priceput în cele ale Legii și în înțelesurile

profundei sale învățături, nu ai fi uitat pe Cine

încerci să ispitești. Ai crezut că este doar un simplu

Om, doar un Om și nu Dumnezeu care s-a făcut

văzut în chip omenesc, care cunoaște cele ascunse

și care poate privi în inimile celor care vin la El. În

multe chipuri, Emanuel este anticipat în faptele lui

Moise. L-ai văzut jertfit ca pe un miel dar

dărâmând și călcând peste moarte prin sângele

Său. L-ai văzut în arcă, în care era așezată Legea.

Prin trupul Său cel sfânt era ca și în arcă, fiind

Cuvântul Tatălui, Fiul născut din Dumnezeu după

natură. L-ai văzut ca pe scaunul milei din cortul

sfânt, în jurul căruia stăteau serafimii. El este

scaunul milei pentru iertarea păcatelor noastre.

Da, și chiar ca și Om este lăudat de către serafimi,

care sunt cele mai inteligente și sfinte puteri și

care stau în jurul scaunului Său divin și preaînalt.

(Sfântul Chiril al Alexandriei

(Lc. 10, 26-28)Iar Iisus a zis către el: Ce este

scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând,

a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din

toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată

puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele

tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai

răspuns, fă aceasta şi vei trăi.

Care este cea dintâi și mai mare poruncă a Legii?

Învățătorul i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul

Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul

tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău,

iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Toată

această învățătură este înălțată prin două porunci,

ca și cum ar fi două aripi, adică, iubind pe

Dumnezeu și pe oameni.(Sfântul Efrem Sirul,

(Lc. 10, 29) Dar el, voind să se îndrepteze pe sine,

a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?

Unii cred că aproapele lor este fratele lor, familia,

rudenia sau neamul lor. Domnul învață cine este

aproapele nostru în parabola unui om care cobora

de la Ierusalim la Ierihon… oricine poate fi

aproapele nostru și de aceea nu trebuie să facem

rău nimănui. Dacă, dimpotrivă, privim ca aproape

al nostru numai pe frați și pe rude, asta înseamnă

că putem face rău străinilor? Domnul a osândit o

astfel de gândire! Suntem aproapele, fiecare

pentru fiecare și împreună pentru toată lumea, căci

avem un singur Tată. (Fericitul Ieronim, 

(Lc. 10, 30) Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om

cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între

tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit,

au plecat, lăsându-l aproape mort.

Ierihonul simbolizează această lume. Adam,

alungat din Rai (Fc. 3, 23), din acel Ierusalim

ceresc (Ev. 12, 22), a căzut din el, greșind prin

păcatul său, adică a plecat dintre cei vii la cei

muritori, pentru care nu schimbarea locului, ci a

purtării a însemnat căderea. Omul s-a schimbat

foarte mult față de acel Adam care se bucura de

fericirea veșnică. Când s-a îndreptat spre păcatele

lumești, Adam a căzut printre tâlhari, printre care

nu ar fi căzut dacă nu s-ar fi abătut de la poruncile

cerești și nu s-ar fi făcut singur o pradă lor. Cine

sunt tâlharii, dacă nu îngerii nopții și ai

întunericului, care iau câteodată chip de înger al

luminii (2 Cor, 11, 14), dar pe care nu pot să-l

mențină? Acești îngeri, mai întâi fură veșmintele

harului spiritual primit de noi, apoi se deprind să

pricinuiască răni. Dacă păstrăm nepătate

veșmintele noastre, nu vom primi loviturile

tâlharilor. Bagă de seamă, de teama că prima dată

ești dezbrăcat precum și Adam s-a dezbrăcat de

porunca divină, lepădând pronia și aruncând

veșmântul credinței (vezi și Fc. 3, 7). Adam a

primit o rană aducătoare de moarte, prin care toți

oamenii ar fi căzut dacă acel Samarinean, în

drumul Său, nu i-ar fi legat rănile.(Sfântul

Ambrozie al Milanului,

(Lc. 10, 31-33) Din întâmplare un preot cobora pe

calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.De

asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi

văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean,

mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a

făcut milă,Tâlharii te-au lăsat pe drum aproape

mort, dar ai fost aflat zăcând acolo de către bunul

samarinean ce trecea pe acolo. Ți s-a turnat

untdelemn și vin. Ai primit Taina Unului Născut. Ai

fost ridicat pe dobitocul Său. Ai crezut în

întruparea lui Hristos. Ai fost adus în casa de

oaspeți și ai fost îngrijit și vindecat în Biserică.

De acolo și de aceea vorbesc. Asta este ceea ce eu

și cu toții facem. Săvârșim lucrarea gazdei. Gazdei

i s-a spus: ce vei mai cheltui, când mă voi

întoarce, îți voi da înapoi.  Dacă am cheltui și noi

măcar cât am primit! Fraților și surorilor, oricât am

cheltui, să știți că o facem din banii Domnului.

(Fericitul Augustin,

(Lc. 10, 34) Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile,

turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe

dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a

purtat grijă de el.

I-a legat rănile, turnând untdelemn și vin.  Acel

Tămăduitor are felurite leacuri, toate care vindecă.

Un cuvânt al Său leagă rănile, altul toarnă

untdelemn, iar altul toarnă vin. Leagă rănile cu

lege mai strânsă. Tămăduiește prin iertarea

păcatelor și curăță ca și cu vin, prin aducerea

aminte de judecată.(Sfântul Ambrozie al Milanului,

(Lc. 10, 35) Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a

dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai

cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.

Ce reprezintă cei doi dinari, dacă nu cele două

Testamente, în care este revelat veșnicul Împărat,

prin ale Cărui răni suntem și noi vindecați?

Scumpul Său sânge ne-a răscumpărat, ca să

scăpăm de durerile ultimei morți.(Sfântul Ambrozie

(Lc. 10, 36-37) Care din aceşti trei ţi se pare că a

fost aproapele celui căzut între tâlhari?Iar el a zis:

Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi

fă şi tu asemenea.
Deoarece nimeni nu este mai apropiat de noi decât

El, Cel care a legat rănile noastre, să-L iubim pe

Domnul și să-L iubim ca pe aproapele nostru.

Nimic nu este mai aproape de mădulare decât este

capul lor (1 Cor. 6, 15; Efes. 5, 15).(Sfântul

Ambrozie al Milanului,

Pilda celo zece fecioare

Matei 25

1. Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna

cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi

au ieşit în întâmpinarea mirelui.

2. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci

înţelepte.
3. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele,

n-au luat cu ele untdelemn;

4. dar cele înţelepte, împreună cu candelele,

au luat cu ele şi untdelemn în vase.

5. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au

adormit.

6. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: "Iată

mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!"

7. Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi

şi-au pregătit candelele.

8. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte:

"Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se

sting candelele."
9. Cele înţelepte le-au răspuns: "Nu; ca nu

cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci

mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn

şi cumpăraţi-vă."

10. Pe când se duceau ele să cumpere

untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata

au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat

uşa.

11. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare

şi au zis: "Doamne, Doamne, deschide-ne!"

12. Dar el, drept răspuns, le-a zis: "Adevărat

vă spun că nu vă cunosc!"

13. Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici

ceasul în care va veni Fiul omului.

Talcuirea pildei: cele zece fecioare – cinci intelepte

si cinci nebune – suntem noi, crestinii; dintre noi,

unii sunt intelepti, in virtutea credintei lor, a vietii

lor imbunatatite si a pregatirii lor pentru moarte,

pe cand ceilalti sunt nebuni, in virtutea putinei lor

credinte sau a nepasarii lor reci fata de credinta, a

vietii lor trupesti, patimase, a nepregatirii lor

pentru moarte si pentru judecata care urmeaza

indata dupa aceasta, intrucat este randuit

oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie

judecata  (Evr. 9, 27).

Ni se spune ca fecioarele nebune, luandu-si

candelele, nu au luat cu ele si untdelemn.  Ce sunt

candelele acestea si ce inseamna untdelemnul

pentru candele?Candelele sunt sufletele

noastre, dupa cuvantul Mantuitorului: luminatorul

trupului este ochiul  (Mt. 6, 22). Prin ochi  El

intelege inima omeneasca sau

sufletul;untdelemnul este, potrivit Sfantului

Ioan Gura de Aur, milostenia – sau,

indeobste, faptele cele bune. Asadar, crestinii

nechibzuiti, iesind in intampinarea Mirelui, nu au

pregatit pentru sufletele lor fapte bune, care sa le

poata sprijini viata duhovniceasca, pe cand cei

intelepti au luat untdelemn in vasele lor, adica si-

au agonisit fapte bune, ca sa-L intampine pe Mire

cum se cuvine.
Cine este Mirele? Iisus Hristos. Cand si cum iesim

in intampinarea Lui? Toata viata noastra ar trebui

sa fie o pregatire – la inceput pentru intampinarea

Lui aparte, caci fiecare suflet, dupa moartea sa,

trebuie sa apara in fata Lui, incepatorului vietii

noastre, ca sa dea socoteala, si de aceea toata

viata trebuie sa se ingrijim pentru a dobandi si

pastra in inima credinta vie si dragoste fierbinte de

Domnul, ca dupa moarte sa ne infatisam nerusinati

si neosanditi inaintea infricosatorului Tron al

Domnului slavei; iar la intalnirea cea de obste vom

iesi dupa invierea noastra din morti,

Mirele intarzie, adica Iisus Hristos intarzie sa

curme viata noastra cea muritoare, nevrand sa

piara cineva, ci toti sa vina la pocainta (II Ptr. 3,

9), si totodata intarzie cu cea de-a doua, slavita si

infricosatoare venire a Sa, ca sa se inmulteasca din

ce in ce fiii Imparatiei cerurilor – iar oamenii,

amagiti de dulceata vremelnica a pacatului si de

faptul ca raman deocamdata nepedepsiti pentru el,

si vazand ca lumea dainuie, socotind ca ea va

dainui astfel la nesfarsit si avand ei insisi parte de

sanatate trainica si de alte bunuri materiale, se

cufunda in dormitare sufleteasca, nu se ingrijesc sa

se indrepte, ci dorm somnul pacatului. Iata insa ca

atunci cand in somnul pacatului este chiar miez de

noapte, cand nimeni dintre pacatosi

parable_of_the_10_virginsnici nu se gandeste la

primejdia cumplita in care se afla, rasuna glasul

tunator:

Iata, Mirele vine, iesiti in intampinarea Lui!

Atunci, toti se desteapta din somn si aprind

candelele lor, adica isi incordeaza luarea-aminte a

sufletului. Bine va fi atunci de crestinii cei intelepti,

caci sufletele lor vor arde cu focul preadulcei iubiri

de Domnul, dar va fi vai de cei nechibzuiti:

sufletele acestora, ca niste candele lipsite de

untdelemn, se vor stinge, adica se vor intuneca si

se vor raci de lipsa dragostei catre Dumnezeu,

Izvorul iubirii, si vor incepe sa preguste chinurile

iadului. Vor cere untdelemn, adica fapte bune, de

la crestinii cei intelepti, insa aceia nu le vor da, ca

sa nu ramana insisi in lipsa; vor merge sa cumpere

de la cei ce vand, adica se vor apuca sa faca fapte

bune si vor merge sa caute prilej pentru asta, insa

tocmai atunci va veni Mirele, adica tocmai atunci

cand vor dori sa faca fapte bune ii va ajunge

moartea si ii va pune inaintea Judecatorului Ceresc

fara nici un fel de virtuti, cu mirosul urat al

faradelegilor. Vor dori sa intre in camara

Imparatiei cerurilor, careia toti i-am fost meniti de

la nastere, pentru care si traim – Domnul nu-i va

lasa, ci le va zice: nu va cunosc pe voi.

Asadar, privegheati, isi incheie Domnul parabola,

ca nu stiti ziua, nici ceasul cand Fiul Omului va

veni.  Sfantul Ioan De Kronstadt

Pilda neghinei

Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a

semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când

oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat

neghină printre grâu şi s-a dus. Iar dacă

a  I crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi

neghina. Venind  slugile stăpânului casei, i-au zis:

Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în

ţarina ta? De unde dar are neghină? Iar el le-a

răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Slugile i-

au zis: Voieştideci să ne ducem şi s-o plivim? El

însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să

smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească

împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la

vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi

întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar

grâul adunaţi-l în jitniţa mea... După aceea, lăsând

mulţimile, a venit în casă, iar ucenicii Lui s-au

apropiat de El, zicând: Lămureşte-ne nouă pilda cu

neghina din ţarină. El, răspunzând, le-a zis: Cel ce

seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului.

Ţarina este lumea; sămânţa cea bună sunt fiii

împărăţiei; iar neghina suntfiii celui rău. Duşmanul

care a semănat-o este diavolul; secerişul este

sfârşitul lumii, iarsecerătoriisunt îngerii. Şi,

dupăcum  se alege neghina si se arde în foc, aşa va

fi la sfârşitul veacului. Trimite-va Fiul Omului pe

îngerii Săi, vor culege din imparajia Lui toate

smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor

arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi

plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi

vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cel

ce are urechide auzit, să audă!   (Mt. 13,24-30;36-

43)

Parabola   este o vorbire cu sens figurat prin care

se urmăreşte redarea concretă a unor idei,

învăţături, având în general un rol didactic,

moralizator.

Potrivit Sfintei Scripturi, după ce a creat lumea,

Dumnezeu a privit la ceea ce a făcut şi toate erau

bune. Aşadar, El este autorul binelui. Odată cu

căderea în mândrie, diavolul a devenit autorul

răului, duşmanul şi potrivnicul lui Dumnezeu, dar şi

al oamenilor. Aşadar, diavolul este vrăjmaşul,

duşmanul mântuirii noastre.

Fiind creaţi de Dumnezeu, toţi oamenii sunt buni

la naştere. Dar pentru că El ne-a înzestrat pe

fiecare cu darul liberei voinţe, fiecare dintre noi

putem alege: fie să mergem spre împărăţia Sa, fie

spre împărăţia răului.

Va veni o vreme, ştiută numai de Dumnezeu,

când fiecare dintre noi va fi chemat să dea seama

în faţa Sa pentru toate faptele pe care le-a săvârşit

în această viaţă. Dumnezeu nu încalcă libertatea

nimănui, darîi aşteaptă pe toţi oamenii să meargă

pe calea binelui care duce spre împărăţia Sa.

 Aşadar, în biserica lui Hristos există şi grâu şi

neghină, adică şi oameni virtuoşi, care vor moşteni

împărăţia cerurilor, dar şi oameni păcătoşi, care

fac voia diavolului.

           Omul  care a semănat sămânţa este

Dumnezeu, iar ţarina este lumea

aceasta.Dumnezeu este stăpânul absolut,

Proprietarul de drept al ţarinei, adică al lumii, în

timp ce satana este un vrăjmaş care face doar

ceea ce i se permite de către adevăratul Stăpân.

Dumnezeu îngăduie ca în lume să trăiască

laolaltă oameni buni şi oameni răi. El are multă

răbdare pentru că vrea ca toţi oamenii să se

mântuiască. Cei răi sunt chemaţi la îndreptare,

având mereu lângă ei exemple pozitive. Oamenii

buni se întăresc pe calea binelui în lupta cu

întunericul răutăţii. Prin rugăciune, î prin sfaturi

bune şi prin viaţa lor ei pot ajuta pe semenii lor să

aleagă viaţa în comuniune cu Dumnezeu.

lată că Dumnezeu vrea ca să căutăm împreună

mântuirea. Din pricina celor care trăiesc în

fărădelegi suferă comunităţi sau chiar popoare

întregi. însă | Dumnezeu aduce iertare, mângâiere

şi binecuvântare asupra tuturor, chiar numai

pentru un singur om care trăieşte în sfinţenie.

La sfârşitul veacurilor, Dumnezeu va separa

definitiv pe cei buni de cei răi şi fiecăruia se va

răsplăti după faptele lui, prin aceasta văzându-se

dreptatea lui Dumnezeu: de-a dreapta, lumina

împărăţiei cerurilor, de-a stânga, întunericul

iadului.

Sămânţa cea bună reprezintă pe fiii împărăţiei,

iar neghina pe oamenii răi.Duşmanul care vine şi

seamănă neghina este diavolul. Secerişul este

sfârşitul lumii,secerătorii fiind îngerii trimişi de

Dumnezeu. Cei drepţi vor străluci ca 1 soarele în

împărăţia cerurilor, iar cei răi vor sfârşi în văpaia

focului veşnic.

Judecata e o lucrare care îi aparţine în

exclusivitate lui Dumnezeu, Singurul care cunoaşte

interiorul fiinţei omeneşti.

 De aceea suntem datori ca fiecare dintre noi să

ne pregătim din timp sufletul şi să îl păzim ca nu

cumva diavolul să vină şi să ne primejduiască

mântuirea.

Domnul Iisus Hristos ne pune în faţa ochilor un

izbitor contrast: grâul şi neghina. Grâul în urma

măcinării devine făină, element principal al pâinii.

Neghina este exact opusul, este nefolositoare şi

are un gust amar.

Grâul hrăneşte şi întreţine viaţa, neghina este

întreţinută artificial, ca exemplu a ceea ce nu

trebuie să fim. Întâi a fost semănat grâul, apoi în

miez de noapte, adică în lipsa luminii, s-a semănat

şi neghina. Deşi cele două plante au nevoie de

lumina soarelui pentru a creşte şi a se dezvolta,

neghina este cea care a ocolit lumina. 

În final, grâul este cinstit prin faptul că pâinea

făcută din el ajunge un dar oferit lui Dumnezeu şi

prin pogorârea Sfântului Duh în timpul Sfintei

Liturghii devine Trupul Domnului Hristos. Neghina

va arde în foc ca orice buruiană nefolositoare.

Priviţi câtă sobrietate şi smerenie are un fir de

grâu; priviţi şi la florile frumos colorate ale

neghinei. Un înţelept din vechime aşa spunea:

“Frumuseţea este o scurtă tiranie”

Pilda Talanților (titularizare )

(Mt. 25, 15) Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi,

altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat.

Pilda talanților de la Luca (Lc. 19, 11-18) este

spusă diferit și este cu totul diferită față de

aceasta. Căci acolo, fiecare talant a adus câștiguri

diferite față de talanții de aici. De la un talant unul

a făcut cinci, altul zece, unul niciunul și și-au primit

răsplata pe măsură. Aici este diferit: cel care a

primit doi a adus alți doi, cel care a primit cinci mai

adus alți cinci. Dar în versiunea de la Luca, cu

același talant, unul a adus mai mult, altul a adus

mai puțin și fiecare a primit răsplata pe măsura

profitului său. Însă în amândouă versiunile, nu

cere imediat să-i fie restituit ceea ce le-a dat pe

mâna lor.(Sfântul Ioan Gură de Aur,

Mt. 15, 16-17) Îndată, mergând, cel ce luase cinci

talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi.

De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi.

Și sunt și unii care se învrednicesc să primească

doi talanți, adică cei care împlinesc atât teoria, cât

și practica. Ei pătrund în cele mai mici detalii

lucrurile interioare și săvârșesc lucruri uimitoare în

afară. Când propovăduiesc altora și prin teorie și

prin practică, munca lor aduce roadă îndoită. Bine

este ca încă cinci sau încă doi talanți să fie

câștigați, pentru că propovăduirea fiind oferită

ambelor sexe, talanții primiți sunt și ei dublați.

(Sfântul Grigorie cel Mare,

(Mt. 25, 18) Iar cel ce luase un talant s-a dus, a

săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul

stăpânului său.

Dar persoana care a primit un talant a mers, a

săpat o groapă în pământ și a ascuns averea

stăpânului. A ascunde talantul în pământ înseamnă

a folosi competențele proprii în slujba lucrurilor

pământești, renunțând a căuta profitul duhovnicesc

și fără a ridica vreodată inima de la gândurile

trecătoare. Sunt unii care au primit darul

priceperii, dar nu caută decât lucruri care aparțin

trupului. Proorocul spune către aceștia:

sunt pricepuţi numai la rele, iar binele nu ştiu să-l

facă (Ier. 4, 22).

(Sfântul Grigorie cel Mare, 

 (Mt. 25, 19) După multă vreme a venit şi stăpânul

acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele.

În cazul viei, El o încredințează lucrătorilor și

pleacă într-o țară îndepărtată. Aici le-a înmânat

talanții și a pornit în călătoria Sa pentru ca prin

aceasta voi să vedeți răbdarea și multa Sa

suferință. Mi se pare că prin aceste cuvinte vrea să

se refere la înviere. Dar aici nu mai există vie și

lucrători ai ei, ci lucrători ai stăpânului. Pentru că

El nu le vorbește doar căpeteniilor poporului sau

iudeilor, ci tuturor celor de față, iar cei ce-I aduc

un profit mărturisesc vădit ceea ce este a lor și

ceea ce este a Stăpânului. Unul spune Doamne,

cinci talanţi mi-ai dat, altul spune doi,  arătând că

de la El au primit sursa câștigului lor și pentru

aceasta, îi mulțumesc și îi sunt recunoscători (Mt.

25, 20).(Sfântul Ioan Gură de Aur,

(Mt. 25, 20) Şi apropiindu-se cel care luase cinci

talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: „Doamne,

cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am

câştigat cu ei”.

Prima slugă a pășit cu încredere înainte pentru că

s-a ostenit și a adus profit. Această încredere îi dă

curaj pentru că el este primul care se apropie de

stăpânul său și-I spune: Doamne, cinci talanţi mi-

ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei,  iar

stăpânul îi răspunde așa cum ne va răspunde și

nouă atunci când se va socoti și cu noi: Bine, slugă

bună şi credincioasă.  Aceste cuvinte sunt complet

deosebite de cele spuse celei de-a treia

slugi: Slugă vicleană şi leneşă.(Origen, 

(Mt. 25, 21) Zis-a lui stăpânul: „Bine, slugă bună

şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă,

peste multe te voi pune; intră întru bucuria

domnului tău”.

Ce spune atunci stăpânul? Îi spune: Bine, slugă

bună şi credincioasă pentru că de folos este să văd

câștigul aproapelui tău.Peste puţine ai fost

credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru

bucuria domnului tău.  Prin această expresie, se

referă la împărăția tuturor binecuvântărilor.

(Sfântul Ioan Gură de Aur

 (Mt. 25, 22) Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a

zis: „Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi

talanţi am câştigat cu ei”.

În legătură cu cei doi talanți, cei care nu s-au

mulțumit cu suma primită și au căutat să o

înmulțească (fără a depăși în final numărul de doi

talanți) sunt cei care au aplicat priceperea

lumească.  Numărul doi ar putea părea a fi o medie

sau un număr lumesc. Primind doi talanți de la cel

care cunoaște darul fiecăruia, a mai câștigat doi pe

deasupra. Acest lucru poate fi explicat atât

referindu-ne la înțelepciunea lumească, fie la o

înțelepciune mai înaltă.(Origen,

(Mt. 25, 23) Zis-a lui stăpânul: „Bine, slugă bună

şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă,

peste multe te voi pune; intră întru bucuria

domnului tău”.

Și sluga care s-a întors cu un câștig de doi talanți a

fost lăudată de stăpânul său. Apoi i s-a oferit

răsplata cea veșnică atunci când stăpânul i-a

spus: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste

puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi

pune; intră întru bucuria domnului tău. Toate

faptele bune săvârșite în această viață, oricât de

multe ar putea părea ele a fi, sunt puține în

comparație cu veșnica noastră răsplată. Sluga

credincioasă este pusă peste multe după ce a biruit

toate piedicile puse înainte de către lucrurile

trecătoare și se veselește în bucuria veșnică a

lăcașului său ceresc. Este cu desăvârșire adusă în

bucuria domnului său când este așezată în veșnica

Sa casă și alături de cetele de îngerești. Bucuria

izvorâtă de darul primit este atât de mare, încât

reprezintă desprinderea de orice lucru care i-ar

putea aduce durere și întristare.(Sfântul Grigorie

cel Mare

(Mt. 25, 24) Apropiindu-se apoi şi cel care primise

un talant, a zis: „Doamne, te-am ştiut că eşti om

aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de

unde n-ai împrăştiat”.

Ei pun în practică cuvintele slugii care răspunde și

zice: te-am ştiut că eşti om aspru și unul care

seceră unde n-a semănat şi adună de unde n-a

împrăştiat.

Stăpânul i-a răspuns și i-a vorbit ca unei slugi

viclene și leneșe, dar  ia seama că nu s-a numit pe

Sine om aspru, ci a fost de acord cu ce a spus

sluga și a zis doar: ştiai că secer unde n-am

semănat şi adun de unde n-am împrăştiat.

Cum trebuie să înțelegem noi că Domnul seceră

unde nu seamănă și adună de unde nu împrăștie?

Mi se pare că omul cel dreptseamănă în Duhul, de

unde va și secera viaţă veşnică  (Gal. 6, 8).

Dumnezeu seceră tot ceea ce este semănat și

secerat pentru viața veșnică de către omul drept.

Om drept aparține lui Dumnezeu, Cel care seceră

acolo unde nu El, ci omul cel drept a semănat.

Așadar, putem spune că omul drept Împărţit-a,

dat-a săracilor; dreptatea Lui rămâne în veac (2

Cor. 9, 9). Cu toate acestea, Domnul, adună la

Sine ceea ce omul cel drept a împărțit și a dat

săracilor.  Secerând ceea ce nu a semănat și

adunând ceea ce nu a împrăștiat, consideră că Lui

I s-au făcut ceea ce credinciosul a semănat și a

împărțit săracilor. Dumnezeu le spune celor care

au făcut bine cu aproapele lor: Veniţi,

binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea

pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci

flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc … (Mt. 25,

34-35).

Și pentru că dorește să secere unde nu a semănat

și să adune unde nu a împrăștiat, atunci când nu

găsește nimic care să secere și să adune, le spune

acestora: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în

focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi

îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat

să mănânc … (Mt. 25, 41-42).(Origen, Co

 (Mt. 25, 25) Şi temându-mă, m-am dus de am

ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al

tău.Dar nu a făcut la fel ca ceilalți, ci

cum? Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care

seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai

împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am

ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al

tău.(Sfântul Ioan Gură de Aur

(Mt. 25, 27) Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei

la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu

dobândă.

A da argintul zarafilor înseamnă a preda învățătura

propovăduirii celor care pot să o dea mai departe.

Dacă vezi primejdia în care mă aflu eu pentru că

țin talantul Domnului, la fel de atent vezi-o și pe a

ta! Ceea ce ai va fi cerut cu dobândă de la tine.

Toată chestiunea cu dobânda este că vine înapoi

mai mult decât s-a dat.(Sfântul Grigorie cel Mare

(Mt. 25, 28) Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l

celui ce are zece talanţi.

Pentru că nu a făcut nimic cu singurul său talant,

chiar și acela i se va lua și se va da tovarășului

său. Căci celui ce are i se va da și-i va prisosi iar

celui ce nu are și ceea ce are i se va lua. Ce

înseamnă pentru noi aceasta? Înseamnă că cel ce

a fost înzestrat cu darul propovăduirii sau al

învățăturii, a primit acest dar ca și alții să se

folosească de el. Dacă este cineva care nu lucrează

acest dar, îl va pierde. Însă cel care se va folosi de

acest dar cu sârguință va dobândi răsplată încât

să-i prisosească, la fel cum primitorul inactiv va

pierde ceea ce a primit. Totuși, sancțiunea nu

constă numai în aceasta. În plus, pedeapsa este de

nesuportat, sentința fiind plină de acuzație gravă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur,

(Mt. 25, 29) Căci tot celui ce are i se va da şi-i va

prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.

Și-ndată se mai adaugă ceva: Căci tot celui ce are

i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce

are i se va lua. Celui care are, i se va mai da și va

avea mai mult decât destul. Cel care are dragoste

în sufletul său va primi și alte daruri, iar cel care

nu cunoaște dragostea pierde și darurile pe care

credea că le are. De aceea, prietenilor, se cuvine

ca în tot ceea ce faceți să fiți vigilenți în a păzi

dragostea. Dragostea adevărată înseamnă a iubi

pe prietenul tău în Dumnezeu și pe dușmanul tău

pentru Dumnezeu. Cine face la fel ac acesta 

pierde fiecare bun pe care-l are, este lipsit de

talanții pe care i-a primit și conform pedepsei

Domnului, este aruncat întru întunericul cel mai

din afară.  Acest întuneric vine ca o pedeapsă

pentru cel care prin păcatul său de bună voie a

căzut în întunericul cel mai dinăuntru. Cel care s-a

desfătat de bună voie în întunericul acestei lumi va

fi silit să sufere pedeapsa întunericului în cea

viitoare.(Sfântul Grigorie cel Mare

(Mt. 25, 30) Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o

întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi

plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Sluga care nu a adus câștig este aruncată în

întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea și

scrâșnirea dinților. Vedeți cum și păcatul de a nu

face ceva bun este osândit prin pedepse grele. Nu

este pedepsit doar lacomul, desfrânatul și cel ce

face cele rele, ci și cel care nu săvârșește binele.

Să ascultăm cu atenție de aceste cuvinte. Cât

avem posibilitatea să lucrăm la mântuirea noastră.

Să adunăm untdelemn pentru candelele noastre și

să muncim ca să înmulțim talantul. Pentru că dacă

suntem codași și ne petrecem timpul în trândăvie,

nimănui nu-i va mai fi milă după aceea, chiar de ne

vom tângui de mii de ori…  Amintiți-vă de

fecioarele care au venit la Hristos, au bătut la ușă

și L-au rugat, dar a fost în van și fără rezultat.

(Sfântul Ioan Gură de Aur,

Pilda vameșului și fariseului (titularizare )

(Lc. 18, 10)Doi oameni s-au suit la templu, ca

să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş.

Ce răsplată este în a posti de două ori pe

săptămână dacă acest post slujește nepăsării și

îngâmfării și te face mândru, trufaș și egoist? Dai

zeciuială din averea ta și te mândrești cu aceasta.

Altfel spus, faci pe Dumnezeu să se mânie

judecând, și acuzând pe cei care nu fac la fel ca

tine. Te preaînalți, aducându-ți singur laude, deși

nu ești încununat cu dreptate. Fariseul spune

despre sine: nu sunt ca ceilalţi oameni. Potolește-

te, Fariseule! Pune strajă gurii tale şi uşă de

îngrădire împrejurul buzelor tale (Ps. 140, 3)!

Vorbești cu Dumnezeu, Care le știe pe toate.

Așteaptă decizia Judecătorului. Nimeni, maestru în

luptă nu se încununează pe sine. Nimeni nu-și

așează singur cununa, ci așteaptă chemarea

arbitrului… de aceea, potolește-ți mândria pentru

că îngâmfarea este osândită și urâtă de

Dumnezeu! Mândria este străină de înțelepciunea

fricii de Dumnezeu. Însuși Hristos a spus: Nu

judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi

fi osândiţi  (Lc. 6, 37). Iar unul dintre ucenici a

spus și el: Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul:

Cel ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine

eşti, care judeci pe aproapele? (Iac. 4, 12).

Nimeni, sănătos fiind, nu ia în râs pe cel bolnav

pentru că stă întins și țintuit la pat, ci se teme

pentru că ar putea ajunge și el victima unor astfel

de suferințe. O persoană care este în luptă nu se

laudă că a scăpat de a se mai lupta pentru că

cealaltă este căzută. Slăbiciunea altora nu trebuie

să fie un lucru de laudă al celor sănătoși. (Sfântul

Chiril )

(Lc. 18, 11-12) Fariseul, stând, aşa se ruga în

sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca

ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca

şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână,

dau zeciuială din toate câte câştig.

Ce medicament folositor și necesar este pocăința!

Oamenii care își amintesc că sunt doar simpli

oameni vor înțelege cu ușurință asta. Căci scris

este: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar

celor smeriţi le dă har  (1 Pt. 5, 5; Iov. 22, 29;

Prov. 3, 34).

Fariseul nu se bucura de sănătatea proprie, pe cât

se bucura comparându-se cu slăbiciunile altora.

Venit la doctor, mai folositor ar fi fost să-i fi

mărturisit lucrurile care mergeau rău cu sine, în loc

să-și ascundă rănile și să aibă curajul să se bucure

de suferințele altora. Nu este surprinzător că

vameșul a plecat de la templu curățit, pentru că el

nu s-a rușinat să arate ceea ce îl durea.

(Fericitul Augustin,

(Lc. 18, 13) Iar vameşul, departe stând, nu voia

nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul,

zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie,

păcătosului”.

În cazul fariseului care se ruga, lucrurile ce le

spunea erau adevărate. Pentru că fariseul spunea

lucrurile din mândrie, iar vameșul își mărturisea

păcatele cu smerenie, mărturisirea celui din urmă

a fost mai bine primită înaintea lui Dumnezeu

decât amintirea milosteniei făcute. Este mai greu

a-ți mărturisi păcatele decât a-ți mărturisi

dreptatea. Dumnezeu privește la cel împovărat și

astfel vameșul i-a apărut că având o mai mare

povară de purtat decât ar fi avut fariseul. Vameșul

a plecat mai îndreptat de la templu decât a făcut-o

fariseul, doar pentru că a fost smerit. Dacă și

fariseul și-ar fi recunoscut păcătoșenia, rugăciunea

sa ar fi adăugat fărădelege după fărădelege, și s-ar

fi curățit așa cum Domnul a curățit pe vameș de

fărădelegile sale. Dacă numai rugându-se,

rugăciunea fariseului a provocat mânia lui

Dumnezeu, atunci ca rezultat al unei astfel de

provocări, rugăciunea vameșului s-a dovedit mai

roditoare.(Sfântul Efrem Sirul)

(Lc. 18, 14) Zic vouă că acesta s-a coborât mai

îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se

înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte

pe sine se va înălţa.

Asprul fariseu, care în copleșitoarea sa mândrie nu

numai că s-a înălțat pe sine dar l-a și umilit

înaintea lui Dumnezeu pe vameș, s-a lipsit de

îndreptare prin păcatul mândriei. Spre deosebire

de fariseu, vameșul s-a coborât îndreptat pentru că

adusese laudă lui Dumnezeu, cel Unul Sfânt,

neîndrăznind să-și ridice ochii, ci cerând doar

îndurare. S-a judecat singur pe sine pentru starea

în care se afla, bătându-și pieptul și pentru nimic

altceva decât pentru a primi iertare. Fii ție propriul

paznic și poartă cu tine această pildă de grea

pagubă din trufie. Cel vinovat de semeție a pierdut

dreptatea și a zădărnicit răsplata prin prea marea

încredere în sine. De aceea, a fost aflat inferior

unui om smerit și păcătos pentru că în

preaînălțarea sa, nu a așteptat judecata lui

Dumnezeu, ci și-a pronunțat-o el însuși. Niciodată

să nu te așezi mai presus de nimeni, nici a celor

mai mari păcătoși. Smerenia scapă adesea chiar și

pe un păcătos care a săvârșit cele mai mari

fărădelegi.(Sfântul Vasile cel Mare