CAPITOLUL 12-16 Curs

Biologie celulara si moleculara
CAPITOLUL 12
SEMNALIZAREA CELULARĂ
Mecanisme de comunicare intercelulară
Moleculele semnal și receptorii membranari
Receptorii, mesageri secunzi și mecanismele transducției
intracelulare
Mecanisme de comunicare intercelulară
În toate organismele multicelulare, creșterea, diferențierea și
metabolismul sunt coordonate de o rețea foarte elaborată de comunicații
intercelulare.
Celulele pot comunica între ele pe distanțe foarte mari. Semnalele
dintre celule sunt foarte variate și pot include atât semnale electrice cât și
chimice. De asemenea, celulele și în special cele senzoriale pot să recționeze
la stimuli cum ar fi: deformarea mecanică (la atingere, sunete), temperatura,
lumină și oxigen.
Comunicarea prin semnale electrice este foarte rapidă și depinde de
joncțiunile de tip gap dintre celule, prin care se face trecerea informațiilor de
la o celulă la alta. Este întâlnită la sistemele excitabile de tipul creier, inimă.
Odată cu modificările electrice se face pasajul și a moleculelor mici cum ar fi
metaboliții sau moleculele cu rol de mesageri secundari care difuzează astfel,
de la o celulă la alta, cu ușurință.
Comunicarea prin semnale chimice este principalul mod de transfer
a informației, la distanță mare, între celule. În acest caz, produșii
extracelulari acționează ca adevărate semnale.
Moleculele care au rol de semnale extracelulare controlează creșterea
tuturor țesuturilor, guvernează sinteza și secreția proteinelor și reglează
compoziția fluidelor extra și intracelulare.
Aceste semnale extracelulare pot fi clasificate, după distanța la care
trebuie să acționeaze, în:
1. semnale endocrine
2. semnale paracrine
3. semnale autocrine
1
În semnalizarea endocrină, celulele organelor endocrine eliberează

hormoni, substanțe semnal, care acționează asupra celulelor țintă aflate la
distanță. La animale, hormonii sunt transportați de la locul eliberării lor, la
celulele țintă, de obicei, prin sânge (figura 12.1).
În semnalizarea paracrină, celula țintă se află în apropierea celulei
semnalizatoare, iar moleculele semnal afectează doar celulele țintă adiacente
ei. Exemplele de mai jos permit înțelegerea importanței acestui mecanism de
comunicare.
Neurotransmițătorii și neurohormonii sunt exemple de semnale
paracrine. Neutrotransmițătorii transferă informațiile prin complexul
sinaptic. Acetilcolina, eliberată de neuronii motori, declanșează cuplarea
dintre excitație și contracție la nivelul musculaturii scheletice.
Neutrofilele eliberează chemokine, semnale moleculare care permit
chemotaxia acestor celule în răspunsurile inflamatorii și în migrarea celulelor
stem hematopoietice la nivelul măduvei osoase.
În semnalizarea autocrină, celulele răspund la substanțe pe care ele
însele le eliberează (Figura 12.1). Astfel, celulele din culturi răspund la
factorii de creștere pe care îi secretă. De asemenea, trombocitele își mențin
un reglaj al activării prin feed-back-ul realizat de compușii sintetizați de tipul
eicosanoizilor.
Unele celule tumorale produc și eliberează factori de creștere care
stimulează creșterea necontrolată a celulelor tumorale, precum și a celulelor
netumorale adiacente.
Semnalele juxtacrine sunt implicate în comunicarea legată de
creșterea tisulară sau pentru migrarea în timpul răspunsului imun. În acest
caz, receptorul și stimulul sunt molecule ancorate în membranele unor celule
învecinate.
Același compus poate acționa prin două sau mai multe tipuri de
semnalizare intercelulară. Unele peptide mici funcționează atât ca
neurotransmițători (semnale paracrine), cât și ca hormoni sistemici
(semnalizare endocrină).
2
Figura 12.1 Tipuri de comunicare intercelulară prin semnale chimice

Comunicarea prin semnale extracelulare, în mod obișnuit, implică șase
etape:
1. Sinteza moleculei semnal
2. Eliberarea moleculei semnal de către celulă
3. Transportul către celula țintă
4. Detecția semnalului de către un receptor specific
5. Modificarea metabolismului celular, declanșată de complexul
receptor –moleculă semnal
6. Îndepărtarea, inactivarea semnalului, urmată de încetarea
răspunsului celular.
Moleculele semnal și receptorii membranari

Semnalelele moleculare acționează asupra celulelor țintă inducând în
acestea modificări care diferă funcție de tipul celulei țintă, respectiv de tipul
de receptori pe care îi posedă aceste celule.
Unele semnale induc modificări în activitatea uneia sau mai multor
enzime prezente în celula țintă. Astfel, celula răspunde rapid, într-un interval
de minute sau secunde. La animale, majoritatea semnalelor care induc
asemenea răspunsuri rapide sunt molecule hidrosolubile care se leagă
specific la receptori membranari.
3
Alte molecule semnal sunt capabile să își exercite acțiunea prin

modificarea expresiei genelor. În general, aceste molecule sunt puțin solubile
în soluții apoase, fiind însă liposolubile. Ele produc în celulele țintă un
răspuns lent și de durată. Asemenea efecte sunt cruciale pentru influențarea
creșterii celulare și a diferențierii.
Cea mai cunoscută clasă din această categorie de molecule semnal
este reprezentată de hormonii sterolici. Ei interacționează cu receptori
intracelulari producând inducția genelor specifice prin legarea la ADN, în
diferite regiuni de control.
Tabel 12.1. Exemple de molecule semnal hidrofobe cu implicații

majore în funcționarea organismului
Hormonii steroizi
Testosteronul
Estrogenul
Progesteronul
Corticosteroizii
 glucocorticoizii (stimulează
formarea glucozei)
 mineralocorticoizii
Molecule (acționează la nivelul rinichiului
hidrofobe de pentru a regla echilibrul
semnalizare hidromineral)
 ecdizon (hormon ce
(pătrund prin declanșează metamorfoza la insecte)
difuziune în celulă
străbătând
membrana Hormonii tiroidieni - Sintetizat de tiroidă și
plasmatică) are rol în creșterea, dezvoltarea și reglarea
metabolismului
Vitamina D3 - Reglează metabolismul ionului
de calciu
Acidul retinoic - Sintetizat din vitamina A are
rol important în dezvoltarea vertebratelor
Proteinele receptor de pe suprafața celulelor țintă din citosol sau din

nucleul acestora, posedă un situs de legare cu mare afinitate pentru o
substanță semnal particulară (neurotransmițător sau hormon).
4
Substanța semnal este denumită ligand. Cand ligandul se leagă de

receptor, complexul ligand-receptor format inițiază o secvență de reacții care
schimbă o funcție a celulei.
Răspunsul unei celule la un ligand specific este determinat de doi
factori:
1. de tipul de receptor pentru un ligand particular, pe care îl posedă
celula țintă
2. de reacțiile intracelulare care sunt inițiate prin legarea unui singur
ligand la receptorul său.
Aceeași celulă poate avea două sau mai multe tipuri de receptori, la fel
cum, diferite tipuri celulare pot avea diferite seturi de receptori pentru același
ligand, fiecare inducând un răspuns diferit. De asemenea, același receptor
poate exista la tipuri de celule diferite și legarea aceluiași ligand poate
declanșa variate răspunsuri în fiecare tip de celulă.
Este evident că, diferite celule răspund în modalități diferite la același
ligand sau pot exista complexe receptor-ligand diferite, care induc același
răspuns celular.
În celulele hepatice atât legarea glucagonului

la receptorii săi, cât și legarea adrenalinei
(epinefrinei) la receptorii specifici, poate induce
degradarea glicogenului și eliberarea glucozei în
sânge.
Pentru majoritatea sistemelor ligand-receptor, ligandul nu are nici o

altă funcție decât aceea de a se lega de receptor. Ligandul nu este metabolizat
într-un produs util, nu constituie un intermediar în nici o activitate celulară și
nu are proprietăți enzimatice.
Singura funcție a ligandului este aceea de a modifica proprietățile
receptorului, fapt ce semnalizează celulei că, în mediu, este prezent un
produs specific.
Celulele țintă pot modifica ligandul sau îl pot degrada, dacă acest lucru
se produce, celulele pot modifica sau finaliza răspunsul lor sau al celulelor
vecine la molecula semnal.
Hormonii care sunt folosiți în semnalizarea endocrină sunt clasificați
după mecanismul de acțiune și după compoziția chimică în două categorii:
Hormonii liposolubili
Sunt molecule mici, liposolubile, care difuzează prin membrana

plasmatică și interacționează cu receptori nucleari sau citosolici (Figura
5
12.2). Astfel, hormonii sterolici, tiroxina și acidul retinoic, fiind foarte

hidrofobi, sunt transportați prin sânge de către proteine „carrier”, apoi intră
în celule și legându-se de receptori specifici din citosol sau chiar din nucleu,
acționează asupra ADN nuclear modificând transcripția genelor.
Figura 12.2 Pătrunderea moleculelor hidrofobe prin membrana plasmatică

către receptori intracelulari (MSH=moleculă semnal hidrofobă, PT=proteină
transportoare, MC=membrana citoplasmatică, N=nucleu)
Unele molecule de hormoni pot fi transportate de către globuline

nespecifice sau albumine din sânge. De exemplu, cei mai mulți din hormonii
tiroidieni sunt transportați de globuline (TBG=thyroxine binding globulin) și
de albumina (TBA=thyroxine binding albumina). Din faptul că numai
hormonii tiroidieni liberi sunt activi, rezultă că disponibilitatea lor este în
funcție de concentrația plasmatică a proteinelor de care se leagă, care poate fi
modificată în diferite circumstanțe.
Hormonii hidrosolubili
Sunt molecule hidrofile care se leagă de receptori aflați la suprafața

celulară (Figura 12.3). Astfel, peptidele, hormonii proteici, prostaglandinele,
unii aminoacizi, adrenalina (epinefrina) și alți compuși, se leagă la receptorii
membranari de suprafață, declanșând creșterea sau descreșterea concentrației
intracelulare a unor unor molecule cum ar fi AMP ciclic, a 1,2 –
diacilglicerolului sau ionii de Ca2+, care sunt mesagerii secundari.
6
Figura 12.3 Fixarea semnalului molecular, molecula hidrofilă (MSHfil) la

receptorul membranar (RM), N=nucleu
Receptorii membranari sunt proteine sau complexe proteice

transmembranare care prezintă un situs de legare a ligandului orientat spre
fața externă a celulei (Figura 12.2). Liganzii specifici pentru acești receptori
sunt reprezentați de o mare varietate de hormoni a căror moleculă este
hidrofilă și nu poate traversa membrana celulară pentru a avea acces la
receptorii citoplasmatici.
Receptori membranari reacționează la creșterea cantității de ligand
(hormon) prin reducerea numărului receptorilor activi. Această inactivare, se
pare că se produce prin scufundarea în straturile membranare sau prin
schimbarea formei atât a receptorilor cât și a porțiunilor de membrană unde
se află localizați receptorii respectivi (Creager, 2001).
Excesul de hormoni tiroidieni cresc receptorii
de adrenalină pentru celulele cardiace, ceea ce duce
la creșterea ritmicității cardiace.
Anumiți hormoni pot afecta sincron atât receptorii proprii cât și ai altor
hormoni, sau pot declanșa o amplificare, prin creșterea în cascadă (Figura
12.4), a concentrației unor molecule țintă (de obicei enzime), care poartă
numele de „amplificare enzimatică” (Creager, 2001).
Tabel 12.2 Tipuri de receptori
Sunt localizați la nivelul joncțiunilor

Receptorii canale sinaptice și funcționează după principiul canalelor
ionice cu poartă, comandate de ligand. Legarea
ligandului de acești receptori, induce modificări
conformaționale în molecula lor, ceea ce determină
7
deschiderea canalului.
Funcționează direct ca enzime, dacă sunt

activați de ligand. Acești receptori sunt proteine
Receptorii catalitici transmembranare al căror domeniu molecular
citoplasmatic conține un situs enzimatic activ în
condițiile în care are loc interacțiunea cu ligandul
prezent pe fața externă a membranei.
Rolul proteinelor G este de a asigura

comunicarea dintre receptorii de pe suprafața
celulară și enzimele membranare care generează în
citoplasmă mesageri secunzi.
După ce se combină cu ligandul, receptorul
membranar activează o proteină membranară
numită proteină G și, prin acest intermediar,
activează o a treia proteină membranară care are o
activitate catalitică. Aceasta din urmă sintetizează
mesageri intracelulari secunzi. Din această
Receptorii categorie, foarte cunoscuți sunt receptorii
dependenți de adrenalinei și serotoninei.
proteina G
Sistemele de semnalizare care utilizează
proteina G sunt extrem de diverse. În general există
mai multe tipuri de proteine G, care pot fi cuprinse
în mai multe sisteme de clasificare:
• Proteina G care cuplează receptorii cu
adenilat ciclaza
• Proteine G care cuplează receptorii cu
fosfolipaza C
• Proteina G care cuplează receptorii cu
canale ionice.
O moleculă de hormon atașată pe un singur

receptor declanșează activarea mai multor enzime
de adenilat ciclază. Fiecare moleculă de adenilat
ciclază, la rândul ei, produce mai multe molecule de
AMPc, fiecare din aceste molecule activează mai
multe molecule de protein kinaze, care la rândul lor
8
activează alte enzime specifice (hormon sensitive

lipase).
În mod similar pot acționa hormonii steroizii și
asupra unei molecule de ARN pentru amplificarea
sintezei mai multor molecule de proteine-enzime.
Spre deosebire de receptorii intracelulari, receptorii membranari nu
pot interveni direct în reglarea expresiei genelor.
Conform mecanismului de transmitere transmembranară a semnalului
extracelular spre interiorul celulei, receptorii membranari pot fi clasificați în
3 categorii ( Figura 12.5, Tabel 12.2):
1. Receptori canale
2. Receptori catalitici
3. Receptori dependenți de proteinele G
Receptorii, mesageri secunzi și mecanismele transducției

intracelulare
Transmiterea semnalului de la complexul ligand-receptor se face prin
amplificare, în citosol formându-se molecule cu rol de mesager secund.
Receptorii care, activați de ligand, generează în mediul intracelular mesageri
secunzi de tipul AMP ciclic, diacilglicerol sau inozitolfosfat, utilizează ca
translocator, proteinele G.
9
Figura 12.4 Schema modului în care se produce amplificarea semnalului

intracelular prin fenomenul amplificării enzimatice, după Albert, 2002.
10
Adenilat ciclaza (AC) este o enzimă membranară care are un situs de

legare a ATP pe fața citoplasmatică a membranei. Activată de receptor,
enzima sintetizează din ATP, pe fața citoplasmatică, molecule de AMPc.
Activarea nu se face direct de către ligand-receptor, ci prin intermediul unei
a treia proteine membranare, numită proteină reglatoare ce leagă GTP sau
proteina G.
Figura 12.5 Tipuri de receptori: (A)-receptor canal, (B) –receptor dependent de

proteina G modul de activare a substratului enzimatic prin intermediul proteinei G,
de asemenea activată, (C)- receptor catalitic, după Alberts, 2002.
Pentru că este implicată în activarea enzimatică, este numită proteină

G stimulatoare (Gs). Proteina Gs este formată din trei lanțuri polipeptidice
(α –leagă și hidrolizează GTP, lanțurile β și γ). În forma inactivă proteina
este un heterotrimer cu o moleculă de GDP legată la lanțul α. Proteina este
activată prin legarea la complexul receptor-ligand.
În această stare lanțul α pierde GDP, legând în locul său o moleculă de
GTP. Legarea GTP face ca lanțul α să se disocieze de pe lanțurile β și γ, ceea
ce îi permite interacțiunea cu adenilat-ciclaza, care astfel, este activată pentru
a produce AMPc.
AMPc intracelular acționează ca un transductor de semnal sau de
mesager secund, în cazul răspusurilor intracelulare, la adrenalină sau
11
noradrenalină. Aceste răspunsuri implică legarea acestor hormoni la

receptorii adrenergici și activarea proteinei G.
Adrenalina și noradrenalina sunt hormoni din categoria
catecolaminelor. În condiții de efort fizic, frig, stress fiziologic, celulele au
nevoie de glucoză și acizi grași. Aceste surse de energie sunt eliberate rapid
în sânge prin degradarea glicogenului din ficat (glicogenoliză) și a
trigligeridelor din celulele adipoase (lipoliza).
La mamifere eliberarea glucozei și a acizilor grași poate fi declanșată
de legarea hormonilor catecolaminici la receptorii β-adrenalinici de pe
celulele hepatice și adipoase.
Receptorii β-adrenalinici există pe celulele cardiace, determinând
creșterea activității mușchiului cardiac și respectiv amplificarea fluxului
sanguin, cât și pe celulele musculare netede ale intestinului determinând
relaxarea.
O altă categorie de receptori adrenergici sunt cei α-adrenergici,
prezenți pe celulele musculare netede din pereții vaselor sanguine situate în
tractul intestinal, în piele și în rinichi. Legarea adrenalinei la acești receptori
cauzează constricția arteriolelor din aceste organe.
O moleculă semnal poate determina de pildă atât creșterea cât și
descreșterea concentrației intracelulare a AMPc, în funcție de tipul de
receptor la care se leagă. De exemplu dacă receptorii β- adrenergici
activează adenilat-ciclaza, receptorii α- adrenergici o inhibă. Diferența
constă în proteinele G care cuplează acești receptori la adenilat-ciclază.
Receptorii α sunt cuplați la enzima printr-o proteină G inhibitoare.
Aceasta conține un lanț α-inhibitor. Receptorii α- adrenergici activați,
se leagă de proteina Gi, determinând legarea GTP la lanțul α, în locul GDP.
Aceasta cauzează disocierea lanțului α de lanțurile β și γ și ambele porțiuni
moleculare contribuie la inhibarea adenila-ciclazei.
AMPc care se creează ca și mesager secund pentru mai mulți hormoni
are efecte diferite, funcție de tipul celulei. Totuși toate efectele AMPc se
exercită prin declanșarea unor mecanisme celulare similare: AMPc modifică
activitatea unei clase specifice de enzime ca urmare a activării unei enzime
numită protein-kinază dependentă de AMPc ( A-kinaza).
Activarea protein-kinazei este realizată de cuplarea cu AMPc. Această
activare induce în celule diferite efecte cum ar fi stimularea eliberării de
glucoză din glicogenul celulelor hepatice și musculare. De asemenea, în
12
adipocite o astfel de cascadă de reacții declanșată de adrenalină, reglează

sinteza și degradarea trigliceridelor, forma de depozit a acizilor grași.
Activarea receptorilor β-adrenergici de pe celulele adipoase determină
creșterea concentrației AMPc în citoplasmă și activarea unei kinaze (lipaza),
care hidrolizează trigliceridele la acizi grași și glicerol.
Acizii grași eliberați sunt transferați în sânge unde se leagă de
albumină, o proteină serică majoră. În această formă acizii grași sunt
transportați la alte țesuturi, în particular, la cord, mușchi și rinichi, unde sunt
utilizați ca sursă de ATP.
La unele celule animale AMPc activează transcripția unor gene. În
celulele neuro-endocrine ale hipotalamusului, AMPc activează gena care
codifică hormonul somatostatina. Promotorul acestei gene este recunoscut de
către o proteină reglatoare a genei, care activează transcripția dacă este
fosforilată de o kinază.
Alături de AMPc, ionii de Ca2+ reprezintă cel mai răspândit tip de
mesager secund implicat în semnalizarea celulară. Concentrația ionilor de
calciu aflați în citosol este menținută la valori extrem de scăzute
(aproximativ 10-7M), pe când concentrația în lichidele extracelulare este mai
mică 10-3 M.
ATP-azele pompează ionii de calciu, pentru ai menține concentrația
scăzută, din citosol la exteriorul celulei sau în lumenul reticulului
endoplasmatic sa a altor vezicule intracelulare care depozitează Ca2+.
Creșterea extrem de mică, cu doar 1mM, induce o mare varietate de
răspunsuri celulare.
În celulele secretoare, cum sunt celulele β ale insulelor Langerhans
care secretă insulină, creșterea concentrației intracelulare a ionului respectiv
declanșează exocitoza veziculelor secretorii și eliberarea insulinei.
În celule musculare netede, creșterea ionului de calciu declanșează
contracția, în celulele musculare striate și în celulele hepatice determină
activarea degradării glicogenului.
Când un semnal deschide tranzitoriu canalele de calciu din aceste
membrane, ionii de calciu pătrund în citosol determinând o creștere bruscă a
concentrației locale, ceea ce activează o serie de mecanisme celulare
sensibile la ionii de calciu. Pentru ca aceste mecanisme să funcționeze,
concentrația calciului din citosol trebuie menținută tot timpul la valori foarte
scăzute.
13
Toate celulele eucariote conțin în membrana lor o pompă de calciu

2+
(Ca –ATPază) care, folosind energia obținută din hidroliza ATP, pompează
ionii de calciu în afara celulei. Celulele nervoase și musculare conțin o
pompă suplimentară de calciu în membrana plasmatică, pompă care cuplează
efluxul de calciu cu influxul de sodiu (sistem antiport).
În compartimentul de sechestrare a calciului este, de asemenea,
prezentă o pompă de calciu care pompează ionii din citosol în lumenul
acestor vezicule. O parte a calciului este depozitată în acest compartiment
prin legarea sa la o proteină numită calsequestrina. Se poate considera că
din acest compartiment fac parte și mitocondriile deoarece și ele posedă o
pompă de calciu care, deși este mai puțin specifică, are o mare capacitate de
pompare datorită energiei obținute mai direct, din gradientul de protoni de la
nivelul membranei interne.
Acestă pompă mitocondrială intervine mai ales atunci când, celula este
lezată și pomparea în mediile extracelulare este ineficientă.
Calmodulina este o proteină citoplasmatică care mediază unele efecte
celulare ale ionului de calciu.
Calmodulina formează cu ionul de calciu un
complex care activează o serie de enzime cum ar fi
de pildă AMPc-fosfodiesteraza care intervine în
degradarea AMPc, blocând astfel efectele acestuia.
Legarea complexului Ca2+ -calmodulină la enzimă produce activarea
acesteia, acesta este doar un exemplu în care se vede cum pentru reglarea
funcțiilor celulei, rolul calciului interferă cu implicațiile celulare ale AMPc.
Unii hormoni, dacă se leagă la receptorii de suprafața celulară,
determină creșterea concentrației calciului din citosol chiar și atunci cand
acești ioni sunt absenți în mediul extracelular. În stadiul inițial al stimulării
hormonale a celulelor hepatice, adipoase sau alte tipuri, calciu este eliberat în
citosol din compartimentul de sechestrare a calciului și nu din mediul
extracelular.
Pe fața citoplasmatică a bistratului lipidic membranar există un
fosfolipid numit fosfatidil 4,5 –bifosfat (PIP-2). Hidroliza acestui fosfolipid
de către enzima membranară fosfolipaza C, dă naștere la doi compuși cu rol
de mesageri secunzi.
14
În mod obișnuit, fosfolipaza C (PLC) este inactivă. Activarea se va

face în momentul cuplării hormonului la receptor prin intermediul unei
proteine G.
Produșii de hidroliză sub acțiunea fosfolipazei C ai PIP-2 sunt
inozitol-trifosfatul (Ins -P3) și respectiv diacil-glicerol (DAG). Ins-P3
difuzează în citosol și, ajungând la nivelul membranelor compartimentului de
sechestrare a calciului, se leagă la receptorii specifici. Aceasta induce
deschiderea canalelor de calciu de aici, determinând ieșirea ionilor în citosol
(Figura 12.6) .
Secvența de reacții care se desfășoară în acest mecanism este
următoarea:
1. legarea hormonului la receptorul de pe suprafața celulei
2. activarea proteinei Gp
3. activare fosfolipaza C
4. formarea inozitol-trifosfatului în citoplasmă
5. deschiderea canalelor de calciu din membranele
compartimentului de sechestrare a calciului
Hidroliza PIP 2 de către fosfolipaza C generează un alt important
mesager secund: diacil-glicerolul. Funcția sa este de a activa o clasă aparte
de protein kinaze membranare, protein kinaza C. În mod normal, în forma
inactivă, este o proteină solubilă în citosol. Ionii de calciu cauzează legarea
sa pe fața citoplasmatică a membranei celulare, unde ea este activată de
diacil-glicerol.
Proprietățile protein kinazei C sugerează că ea are rol în anumite
mecanisme majore ale creșterii și metabolismului celular. Activarea protein
kinazei C, din diferite celule, are ca rezultat o mare varietate de răspunsuri
celulare.
Este de remarcat faptul că, hidroliza PIP2 este activată, atât de
receptorii cuplați cu proteina G, cât și de kinazele tirozin specifice.
Explicația este următoarea, o formă a fosfolipazei C (PLC β) este stimulată
de proteina G, în timp ce o alta, PLC γ, conține domenii SH2, care mediază
asocierea ei cu receptorul tirozin kinazic activat. Această interacțiune PLCγ
este ancorată de membrana plasmatică și prin fosforilarea pe tirozină va avea
o activitate catalitică crescută.
15
Figura 12.6 Modul de implicare a semnalelor, de tipul hormonilor

steroizi, în funcționarea genomului
Activată de Ca2+ și de diacilglicerol, protein kinaza C transferă un

radical fosfat de pe ATP pe serina sau treonina unor proteine celulare.
De exemplu:
 în unele celule animale, protein kinaza C fosforilează un
canal antiport membranar de Na+ și H+ care controlează ph
–ul intracelular. Creșterea acestui ph intracelular
inițiază proliferarea celulelor.
 O cantitate mare de protein kinază a fost găsită în creier,
unde fosforilează canalele ionice din celulele nervoase,
ceea ce duce la modificarea proprietăților și alterarea
exitabilității acestor celule.
 Protein kinaza stimulează transcripția unor gene
specifice. Promotorii acestor gene conțin o secvență care
este recunoscută de o proteină reglatoare ce este stimulată
de protein- kinază C.
O serie de receptori membranari nu funcționează, pentru conversia

unui semnal extracelular în unul intracelular, prin intermediul proteinelor G,
ci fără a fi necesar un intermediar.
16
Acești receptori sunt proteine membranare al căror domeniu

citoplasmatic conține un situs enzimatic care este activat în momentul în care
se asociază cu ligandul pe fața extracelulară a plasmalemei.
AMP nu este singurul nucleotid ciclic care participă la semnalizarea

celulară. Unele celule animale conțin un alt nucleotid ciclic GMP (kinaze
G) care fosforilează anumite proteine celulare.
Enzima care catalizează producerea GMP ciclic, guanilat ciclaza,

spre deosebire de adenilat ciclaza, este o enzima solubilă în citoplasmă, ea
produce creșterea cantității de GMP ciclic sub influența reacțiilor în care
sunt implicați inozitol fosfații.
Rolul GMP ciclic în semnalizarea celulară este cel mai bine descris în
cazul implicării sale în excitarea celulelor retiniene cu bastonașe, de către
lumină. GMP ciclic acționează direct asupra canalelor de Na+ aflate în
membrana celulelor retiniene.
In absența unui semnal luminos GMP ciclic este legat la canalele de

sodiu menținându-le deschise. Lumina determină activarea rodopsinei care
la rândul ei determină activarea unei alte proteine transducina. Transducina
activează GMP ciclic fosfodiesteraza care hidrolizează GMP ciclic, ceea ce
eliberează canalele de sodiu, care se închid producându-se hiperpolarizarea
membranei. În acest fel, semnalul luminos este transformat în semnal
electric.
Printre cei mai cunoscuți receptori catalitici sunt reprezentați de

protein kinazele tirozin-specifice, ele sunt o clasă aparte de proteine
transmembranare care traversează o dată bistratul membranar.
Funcțional sunt fosforilaze activate de ligand deoarece domeniul
moleculei de pe suprafața celulei funcționează ca receptor, iar domeniul de
pe fața citoplasmatică are funcție catalitică, transferând un radical fosfat de
pe ATP, pe tirozina unor proteine specifice din citoplasmă.
În această clasă de receptori intră:
 Receptorii pentru insulină
 Receptorii pentru factorul plachetar de creștere PDGF
(platelet derived growth factor)
PDGF- este de natură proteică, fiind produs și
depozitat în plachetele, în urma coagulării sângelui,
plachetele sanguine își eliberează conținutul (factorii
coagulării precum și PDGF) în serul sanguin.
Efectele PDGF constau în stimularea diviziunii
17
celulelor conjunctive și musculare netede în situsul

unui țesut lezat, contribuind la refacerea leziunii.
 Receptorii pentru factorul de creștere epidermal EGF

(epidermal growth factor)
Trebuie precizat că spre deosebire de protein kinazele tirozin
specifice, care fosforilează tirozina de pe proteinele substrat, celelalte protein
kinaze fosforilează serina sau treonina.
O altă caracteristică constă în faptul că protein kinazele tirozin
specifice se fosforilează pe ele însele în momentul în care sunt activate.
Această autofosforilare care crește activitatea kinazei, cum este cazul
receptorilor pentru insulină, este un exemplu de reglare prin feed-back
pozitiv.
În alte cazuri cum este receptorul pentru factorul de creștere
epidermal, fosforilarea este realizată de protein kinaza C activată de diacil-
glicerol.
Datorită implicațiilor fiziologice și patologice cu totul deosebite,
protein kinaza tirozin specifică este reprezentată de receptorul pentru
insulină.
Receptorul pentru insulină este o proteină membranară tetramerică
ce are activitate protein kinază tirozin specifică. Subunitățile expuse la
suprafața celulei constituie receptorul pentru insulină (unitățile α), iar
unitățile β reprezintă porțiunea dinspre citoplasmă cu activitate fosforilazică
tirozin specifică.
Receptorul are și capacitate de autofosforilare, ceea ce îi crește mult
activitatea. Se presupune că receptorii pentru insulină fosforilează în celulă
mai multe proteine țintă la nivelul aminoacidului tirozină din structura lor,
dar această etapă de reglare nu a fost suficient elucidată.
Insulina determină scăderea concentrației de glucoză din sânge prin
două mecanisme diferite, în funcție de tipul de celule asupra cărora
acționează. Efectul asupra hepatocitelor se traduce prin stimularea
glicogenogenezei ca urmare a activării glicogen-sintetazei, efectul asupra
celulelor musculare și adipocitelor se traduce prin accelerarea importului
de glucoză ca urmare a exprimării la suprafața celulară a transportorilor de
glucoză.
18
Efectul insulinei este acela de a crește rata captării de glucoză din

sânge de către celulele musculare și adipoase, prin creșterea numărului
transportorilor de glucoză din membrana plasmatică a acestor celule.
Efectul insulinei asupra captării glucozei și a catabolismului, apare
după câteva minute și nu necesită sinteza de proteine noi. În schimb,
expunerea îndelungată la insulină, produce efecte de lungă durată,
determinând creșterea activității enzimelor hepatice care sintetizează
glicogen și a enzimelor din adipocite care sintetizează trigliceride. În acest
context, acțiunile insulinei și ale adrenalinei sunt opuse.
După aproximativ 15 minute de expunere a celulelor adipoase la
insulină, transportul glucozei în acestea crește de 10-20 de ori, mai ales
datorită creșterii numărului de transportori de glucoză la suprafața
membranei. Celulele musculare și adipocitele posedă în citoplasmă, imediat
sub membrana plasmatică, un mare număr de vezicule ale căror membrane
conțin transportori de glucoză specifici doar pentru aceste celule.
Legarea insulinei la receptorii săi induce rapid, fuziunea acestor
vezicule cu membrana, crescând de 10 ori numărul transportorilor. Exocitoza
veziculelor cu transportori și activarea acestora, se traduce printr-o creștere
semnificativă a transportului de glucoză.
Insulina are și rol de factor de creștere pentru unele celule cum ar fi
fibroblastele. Acțiunea de stimulare a creșterii (induce sinteza ADN)
necesită ca expunerea celulelor la insulină să fie continuă. O serie de efecte
privind stimularea creșterii celulare de către insulină sunt mediate și de
receptorii pentru factorul de creștere asemănător insulinei IGF-1 (insulin like
growth factor), un hormon cu structură similară insulinei.
IGF-1 este reglatorul primar al creșterii unui organism, este produs
în special de către ficat ca răspuns la acțiunea hormonului de creștere
hipofizar (STH). Receptorii pentru insulină și pentru IGF-1 au greutatea
moleculară asemănătoare cât și activitatea protein kinazică tirozin specifică.
Funcționarea anormală a receptorilor pentru insulină

Reglarea sau funcționarea anormală a
receptorilor insulinici este prezentă la persoanele
care suferă de diabet. Unii indivizi cu diabet juvenil,
care apare încă din copilărie datorită sintezei
deficitare a insulinei de către celulele β insulare,
produc anticorpi împotriva celulelor β proprii, care
astfel sunt distruse prin reacții autoimune. În
19
majoritatea acestor cazuri injectarea cu insulină

rezolvă deficiențele. Diabetul juvenil mai poate fi
determinat de sinteza de insulină anormală, ca
urmare a unui deficit genetic.
La adulți, diabetul este determinat la unele
persoane, de răspunsul defectuos al celulelor
musculare și adipoase la insulină. Acesta se
datorează fie defectelor structurale ale receptorilor
insulinici, fie producției de autoanticorpi la
receptorii insulinici. Tratamentul cu insulină nu dă
rezultate deoarece celulele, având receptorii
anormali, nu pot răspunde la hormon.
Marea majoritate a indivizilor diabetici au
două defecte: celulele β pancreatice nu secretă
insulină ca răspuns la creșterea glicemiei și
respectiv, celulele țintă nu pot răspunde la creșterea
concentrației de insulină prin accelerarea
transportului de glucoză.
Receptorii insulinici precum și cea mai mare
parte a lanțului de reacții implicate, apar normale la
acești indivizi pentru că, celelalte răspunsuri la
insulină, cum sunt creșterea captării de aminoacizi și
stimularea sintezei de ADN, sunt neafectate. La
acești diabetici s-a constatat că transportorii de
glucoză, caracteristici celulelor musculare și
adipocitelor, sunt în număr mai redus. Se presupune
că, una din cauzele care determină diabetul la
adulți, constă din reglarea defectuoasă a expresiei
transportorilor de glucoză.
Semnalizarea paracrina și autocrina

Semnalizarea paracrină și autocrină implică intervenția mediatorilor
chimici locali a prostaglandinelor (în cazul celei paracrine) și a unor factori
de creștere.
Mediatorii chimici locali care intervin în semnalizarea paracrină,
acționează doar asupra celulelor aflate în vecinătatea celulei secretoare.
Aceasta se datorează în primul rând faptului că, după ce au fost secretați, ei
sunt rapid distruși sau sunt imobilizați în spațiile intercelulare de către
20
elementele matricei extracelulare. Există celule care sunt specializate pentru

acest tip de semnalizare.
Monoxidul de azot (NO) și monoxidul de carbon (CO)

Monoxidul de azot (NO) este o moleculă de semnalizare paracrină
importantă pentru sistemul nervos, imun și circulator. Asemănător
hormonilor steroizi, NO este capabil să difuzeze direct prin membrana
plasmatică a celulelor țintă. Dar, spre deosebire de hormonii steroizi, care
acționează pe receptorii ce reglează transcripția, NO acționează pe enzime
țintă intracelulare.
Monoxidul de azot este sintetizat din arginină (Figura 12.7) de către
enzima numită sintetaza monoxidului de azot (NOS). Odată sintetizat, NO
difuzează în afara celulei influențând activitatea celulelor vecine. Monoxidul
de azot determină numeroase efecte locale deoarece NO este extrem de
instabil, având o perioadă de înjumătățire de numai câteva secunde și induce
vasodilatație prin următorul mecanism:
Afinitatea foarte ridicată pentru fier a NO cât și a CO, face ca aceste
molecule să influențeze și să moduleze activitatea unor enzime ce conțin fier.
Eliberarea acetilcolinei la nivelul terminațiilor

nervoase din endoteliul vaselor de sânge, induce
sinteza de NO care difuzează la celulele musculare
netede vecine, unde NO reacționează cu fierul legat
la situsul activ al enzimei guanilat ciclaza.
Ca urmare a creșterii activității enzimatice are
loc sinteza mesagerului secundar GMPc, care va
induce relaxarea celulelor musculare netede și
vasodilatația.
Figura 12.7 Formarea NO din arginină
21
Monoxidul de azot (NO) este cel care induce vasodilatația și

determină erecția peniană.
De asemenea, utilizarea în medicină a nitroglicerinei, în tratamentul
bolilor de inimă, se bazează pe transformarea ei în NO, care relaxează
vasele coronare și crește aportul de sânge la nivelul mușchiului cardiac.
Efectele biologice ale oxidului de azot au fost

descoperite in ultimii 20 de ani. În acest timp au fost
acumulate o serie de informații care scot în evidență
implicarea în semnalizarea intracelulară și
intercelulară de la formele foarte simple de
nevertebrate marine, spongieri, celenterate, moluște
( dintre cele mai primitive mecanisme de semnalizare
celulară) până la formele evoluate de tipul
mamiferelor.
La nevertebratele marine monoxidul de azot
are rol multiplu fiind implicat în hrănire, apărare,
răspunsurile la stresul indus de factorii de mediu,
învățare, metamorfoză, înot, simbioză, asocierea
celulelor sanguine și reglarea presiunii sanguine.
Eficiența foarte mare a mecanismului a permis
conservarea și eficientizarea în scara filogenetică.
(R. Furchgott, F. Murat și L. Ignarro au primit

premiul Nobel pentru Medicină, 1998, pentru
descoperirea rolului NO în funcționarea sistemului
cardiac).
Mecanismele de reglare a sintezei NO sunt diverse:
- mediatorii de tipul: acetilcolina, histamina,

serotonina, bradichinina, glutamate activează sinteza
NO;
-citokinele, interleukinele, interferonul, TNFα

(tumoral necrosis factor α) induc sinteza de NO;
-apariția NO fără intervenția enzimatică este

posibilă din nitrit, în condițiile creșterii pH-ului, cum
este în cazul ischemiei.
22
Monoxidul de carbon (CO) funcționează ca și molecule semnal

pentru sistemul nervos. Este asemănător NO și intervine în dilatația vaselor
de sânge. Sinteza CO în celule ale creierului, ca și în cazul anterior, este
stimulată de neurotransmițători. CO poate stimula guanilat ciclaza, care de
asemenea, reprezintă ținta fiziologică a semnalelor CO.
Neurotransmițătorii
Transportă semnalele între neuroni sau de la neuroni la celule țintă cum
ar fi celulele musculare. Ei reprezintă un grup de molecule mici hidrofile, din
care fac parte: acetilcolina, epinefrina (adrenalina) serotonina, histamina,
glutamatul, glicina, acidul γ-aminobutiric (GABA).
Deoarece sunt molecule hidrofile, neurotransmițătorii nu pot străbate
mambrana plasmatică și de aceea, se leagă la receptorii suprafeței celulare.
Mulți receptori ai neurotransmițătorilor sunt canale cu poartă dependentă de
ligand, de exemplu receptorul pentru acetilcolină.
Legarea neurotransmițătorilor la receptori induce o modificare a
conformației receptorilor, care deschid poarta canalelor ionice, determinând
schimbări în fluxul de ioni din celula țintă.
Alți receptori ai neurotransmițătorilor sunt cuplați cu proteinele G, care
determină diferite răspunsuri intracelulare. În cazul receptorilor pentru
neurotransmițători, proteinele G asociate reglează indirect activitatea
canalelor ionice.
Histamina și serotonina
Histamina si serotonina sunt amine responsabile în principal de
manifestările clinice ale reacțiilor alergice.
Histamina este secretată de mastocite, celule existente în tesutul
consjunctiv. Mastocitele depozitează histamină în vezicule de secreție și o
eliberează rapid prin exocitoză atunci cand sunt stimulate. Stimulul poate fi
reprezentat de o infecție locală, reacții imunologice sau diferite leziuni
tisulare.
23
Principalul efect al histaminei constă în dilatația locală a vaselor

sanguine și creșterea permeabilității lor. Aceasta facilitează accesul
proteinelor serice (anticorpii) precum și al leucocitelor la situsul leziunii.
Mastocitele mai secretă și alte două peptide care au capacitatea de a atrage
eozinofilele la situsul leziunii. Eozinofilele, produc enzime care inactivează
histamina, ceea ce duce la oprirea efectului acesteia (feedback).
Un mediator chimic local cu aceleași acțiuni ca ale histaminei este
serotonina.
Factorii de creștere
Factorii de creștere sunt polipeptide ce cuprind o mare varietate
de molecule semnal care controlează creșterea și diferențierea celulară
(Tabel 12. 3).
Factorul de creștere al nervilor (NGF) este un membru al familiei
neurotrofinelor care reglează dezvoltarea și supraviețuirea neuronilor.
Factorul de creștere epidermic (EGF) este un polipeptid de 53 de aminoacizi
care are rol în controlul proliferării celulare, atât în timpul dezvoltăii
embrionare cât și la organismele adulte.
Factorul de creștere derivat din plachete (PDGF) este implicat în
vindecarea rănilor. El este depozitat în plachetele sanguine și este eliberat în
timpul coagulării sângelui pe rană. PDGF stimulează proliferarea
fibrobrastelor din vecinătatea cheagului, contribuid astfel la regenerarea
țesuturilor distruse.
Serul sanguin conține o serie de factori care intervin în reglarea și
stimularea creșterii celulare. În ultimii ani, prin creșterea celulelor în cultură,
se folosesc ca medii de incubare, mediile definite care, în loc de ser, conțin
componente cunoscute, care au efect de stimulare a creșterii. În aceste
medii, serul este înlocuit cu proteine purificate din ser.
De exemplu, factorul de creștere epidermal (EGF) stimulează creșterea
majorității tipurilor de celule în cultură, unele celule pe lângă EGF, necesită
și insulina sau IGF-1 (factorul de creștere asemănător insulinei).
Factorii de creștere stimulează creșterea celulară acționând ca agenți de
semnalizare. Ei pot fi clasificați în categoria factorilor de semnalizare
autocrină deoarece, în general, celulele care îi secretă posedă și receptori
pentru ei.
24
Mecanismele prin care factorii de creștere stimulează creșterea și

diviziunea celulară sunt încă insuficient cunoscute. Ceea ce este clar este
faptul că ei nu acționează prin activarea căilor metabolice, ci intervin în
trecerea celulei din starea de repaus în starea activă.
Cercetări mai recente au reușit să explice mecanismul de semnalizare
celulară prin intermediul factorilor de creștere, ca urmare a descoperirii
receptorilor pentru EGF, PDGF și insulină.
În răspunsul celulei la acești factori intervine protein kinaza tirozin
specifică, ea fiind stimulată în momentul în care la receptor se leagă ligandul
respectiv. Fosforilarea tirozinei în anumite proteine este deci un mecanism
important prin care factorii de creștere stimulează creșterea celulară.
Hormonii polipeptidici, neuropeptidele și factorii de creștere se leagă
de receptorii membranari. Având în vedere rolurile importante ale factorilor
de creștere în controlul proliferării celulare, anomaliile observate în
semnalizarea prin factorii de creștere, determină numeroase boli.
Înțelegerea proceselor legate de reglarea creșterii celulare are o
importanță deosebită pentru studiul celulelor canceroase. O caracteristică a
celulelor normale este aceea că ele sunt stimulate de factorii de creștere, ele
aflandu-se în inhibiție în ceea ce privește creșterea și diviziunea.
Mecanismul de inducere a cancerului constă în primul rând din
dereglarea mecanismelor de inhibiție a creșterii celulelor normale, deoarece
principala caracteristică a celulelor canceroase este creșterea
necontrolată.Expresia anormală a unui receptor strâns înrudit cu receptorul
EDGF este un important factor declanșator al cancerelor umane de sân și
ovar.
Alți factori interleukina -2, stimulator al limfocitelor T,
eritropoietina, care asigură dezvoltarea globulelor roșii, fac parte din grupul
citokinelor.
Receptorii pentru citokine deși au activitate enzimatică intrinsecă,
acționează prin stimularea intracelulară a proteinelor tirozin kinazice cu care
ei se asociază prin legături necovalente.
25
Tabel 12.3 Principalele tipuri de molecule semnal de tipul: hormoni peptidic,

neurohormini și neuropeptide, factori de creștere
Modul de acțiune
Tipuri de molecule semnal
Hormoni peptide
Insulina Reglează nivelul de glucoză si

intervine în stimularea proliferării
celulare
Glucagon Stimulează sinteza de glucoză
Hormon de creștere Stimulează creșterea
Hormonul FSH Stimulează creșterea ovulelor și a

foliculilor ovarieni
Prolactina Stimulează lactația
Neuropeptide și neurohormoni
Oxitocina Contracția musculaturii netede
Vasopresina Stimulează reabsorbția apei la nivel
renal
Encefalina analgezic
β-endorfina analgezic
Factori de creștere
NGF (nerve growth factor) Diferențierea și menținerea activității
neuronilor
EGF (epidermal growth factor) Proliferare celulară
PDGF (platelet-derivated growth Proliferarea fibrobrastelor, rol în
factor) angiogeneză
Interleukina-2 Proliferarea T-limfocitelor
Eritropoietina Dezvoltarea celulelor roșii sanguine
În schimb, receptorii citokinelor funcționează în asociere cu tirozin

kinazele nereceptoare, care sunt activate ca rezultat al legării ligandului.
Acesta legare induce dimerizarea receptorului și fosforilarea încrucișată a
tirozin kinazelor nereceptoare asociate.
Acestă categorie de receptori este denumită de superfamilia
receptorilor pentru citokine și cuprinde pe lângă receptorii pentru citokine
26
(interleukina -2 și eritropoietina) și receptori pentru hormonii peptidici

(hormonul de creștere și prolactina).
Receptorii pentru citokine au un domeniu extracelular N-terminal care
leagă ligandul, un α –helix transmembranar și un domeniu C-terminal
(citosolic), acest domeniu citosolic este lipsit de activități catalitice.
Căi de transducție a semnalului intracelular (RAS, RAF,

MAP-kinazelor)
Calea MAP kinazei este alcătuită dintr-o cascadă de protein kinaze cu
rol important în semnalizarea tuturor celulelor eucariote. MAP kinazele
(protein kinaze activate de factori mitogeni) sunt activate ca răspuns la
diferiți factori de creștere sau alte molecule de semnalizare
Cele mai bine caracterizate forme de MAP kinaze din celulele
mamiferelor aparțin familiei de ERK (kinaze reglatoare de semnal
extracelular).
Activarea ERK are un rol important în semnalizarea proliferării
celulare, indusă de către factorii de creștere, care actionează fie prin
receptorii tirozin kinazei (PTKR), fie prin receptori cuplați cu proteina G
(GPCR). Protein kinaza C poate să activeze căile ERK care stimulează
proliferarea celulară indusă de esterii forbol, inițiatori ai tumorilor.
Căile de Ca2+ cât și cele ale AMPc se intersectează cu semnalizarea
ERK, stimulând sau inhibând calea ERK în diferite tipuri de celule.
Activarea ERK este mediată de două protein kinaze din amonte, care
sunt cuplate la receptorii pentru factorii de creștere printr-o proteină legată la
GTP numită Ras (Figura 12.8). Activarea Ras duce la activarea Raf, kinază
serin/treonin specifică, care fosforilează și activează o protein kinază
secundară numită MEK (MAP kinaza sau ERK kinază).
27
Figura 12.8 Intersectarea semnalelor intracelulare cu rol în procesul de

proliferare-calea de semnalizare ERK (după Berridge, 2010- Cell Signaling
Biology )
ERK (kinaze reglatoare de semnal extracelular) PTKR (receptorii specifici

tirozin kinazei), (GPCR) receptori cuplați cu proteina G, PLC (fosfolipaza C), PLA
(posfolipaza A), Src-non-receptor protein tyrosine kinases, ETS, SAP1, ELK1
(MAPK target proteins), MEK1/2 (MAPK/ERK kinase 1/2), DAG (diacilglicerol)
Ras, Sos (proteine tip G monomerice)
Rolul principal al căii ERK a fost evidențiat în celulele animale cu

ajurorul proteinei Ras, identificată ca proteina oncogenică a virusurilor
tumorale, care determină sarcoamele la șobolani. Numele ei vine de la rat
(șobolan) și de la sarcom.
Microinjectarea proteinei Ras active induce direct proliferarea
celulelor normale de mamifere. Prin microinjectarea de anticorpi anti-Ras
sau prin expresia unei mutante Ras dominant negative se blochează
proliferarea celulară indusă prin factorul de creștere.
28
Tabel 12.4 Căile de semnalizare MAPK (ERK, p38, JNK) (după Berridge,
2010- Cell Signaling Biology )
Calea ERK de Calea p38 Calea JNK

semnalizare
Citokine, Stres Stres osmotic, Radiatii,

Factori de crestere osmotic Citokine
proliferarea celulară apoptoză proliferare, apoptoză,

dezvoltare embrionară
Proteinele Ras aparțin la o mare familie care cuprinde aproximativ 50

de proteine înrudite, ele sunt numite frecvent micile proteine legate la GTP,
deoarece Ras și proteinele înrudite au abia jumătate din dimensiunea
subunității α a proteinei G, dar leagă guanin nucleotidul funcționând similar
cu subunitatea α a proteinelorr G. Dar, spre deosebire de subunitățile α ale
proteinei G, Ras funcționează ca un monomer.
În timp ce Ras reglează creșterea și diferențierea celulară, alte
subfamilii ale micilor proteine legate de GDP, cum ar fi proteinele ARF și
Rab, reglează transportul de vezicule. Alte proteine mici care leagă GTP
sunt implicate în importul proteinei nucleare (proteina Ran) și în organizarea
citoscheletului ( proteinele subfamiliei Rho).
29
Pe lângă ERK au mai fost identificate și alte două MAP kinaze numite
JNK și p 38. Aceste două MAP kinaze sunt activate nu numai de factorii de
creștere, dar și de citokine și de stressul din mediul înconjurător
(ultraviolete).
JNK și MAP kinaza p38 sunt activate de către kinaze cu specificitate
dublă, distinctă așa numitele MAP kinaz-kinaze (MKK). Asemănător ERK,
MAP kinaza, JNK poate fi translocată în nucleu pentru a fosforila factori de
transcripție care reglează gene precoce imediate (Tabel 12.4).
Un alt mod de influențare a expresiei genelor din nucleu este asigurat
de calea Jak/STAT (signal transducer and activator of transcription), o
alternativă față de calea MAP kinazei pentru că oferă o conexiune mult mai
directă între protein/tirozin kinaze și factorii de transcripție.
În această cale , fosforilarea tirozinei substratului proteic influențează
direct localizarea și funcționarea factorului de transcripție. Elementele cheie
în această cale sunt proteinele STAT (transductori ai semnalului și activatori
ai transcripției), care conțin domenii SH2. Aceste proteine sunt inactive în
celulele nestimulate și sunt localizate în citoplasmă.
Stimularea receptorilor citokinici conduce la activarea proteinelor
STAT, care prin domeniile SH2 se leagă la secvențele ce conțin
fosfotirozina din domeniile citoplasmatice ale receptorilor polipeptidici. Ca
urmare factorii de transcripție STAT servesc ca legături directe dintre
receptorii pentru citokine și factorii de creștere, de pe suprafața celulară, și la
reglarea expresiei genelor din nucleu.
Prostaglandinele
Sunt compuși chimici derivați din acidul arahidonic care, deși sunt
molecule liposolubile, își exercită acțiunea de ligand la fel ca și hormonii
proteici, prin legarea la receptorii de suprafață.
Prostaglandinele, prostacicline, tromboxani și leucotriene fac parte din
grupul mare al lipidelor numite eicosanoizi, care spre deosebire de hormonii
30
steroizi, se leagă la receptorii membranari. Eicosanoizii acționează la nivel

local, pe căile de semnalizare autocrină sau paracrină și stimulează celulele
țintă să producă diferite răspunsuri (agregarea plachetelor, inflamația,
durerea, contracția mușchiului neted).
Prostaglandinele sunt sintetizate continuu în membranele celulelor din
majoritatea țesuturilor, prin degradarea fosfolipidelor sub acțiunea
fosfolipazei (A2 ), eliberându-se apoi în spațiul extracelular.
Prostaglandinele sunt degradate, de către enzimele existente în lichidele
extracelulare.
Majoritatea acestor mediatori funcționează ca mediatori locali în
semnalizarea paracrină, fiind rapid distruși în apropierea situsului în care au
fost sintetizate. Legându-se la receptori specifici, ele modulează răspunsul
celulelor la alți hormoni, dar au și efecte profunde asupra multor procese
celulare. Unele prostaglandine determină agregarea plachetelor sanguine și
aderența lor la pereții vaselor sanguine.
Deoarece plachetele sanguine au rol important în coagulare,
prostaglandinele pot afecta evoluția bolilor vasculare. Producând
vasodilatație în țesuturile lezate (înroșirea rănilor), provoacă inflamația
acestora.
Aspirina și alți agenți antiinflamatori inhibă sinteza
prostaglandinelor. Unele prostaglandine sunt
produse în cantități mari la nivelul uterului
producând contracțiile musculare netede a acestuia
în timpul nașterii. Datorită acestui efect, sunt folosite
astăzi ca agenți farmacologici pentru inducerea
avortului.
Transducția semnalului și citoscheletul

Funcțiile celor mai multe celule sunt influențate direct de adeziunea
celulară și de organizarea citoscheletului. Uneori receptorii care determină
adeziunea celulară acționează pentru a iniția căile de semnalizare
intracelulară care reglează și alte aspecte ale comportamentului celular ,
inclusiv expresia genelor. Factorii de creștere acționează pentru a induce
modificări ale citoscheletului care conduc la mișcarea celulară sau la
schimbări ale formei celulare. Deci, componentele citoscheletului
31
acționează atât ca receptori, cât și ca ținte în căile de semnalizare celulară

corelând forma celulei cu alte răspunsuri celulare.
Factorul de creștere care induce modificarea motilității celulare (rol în
proliferare) are roluri esențiale în procesele cum ar fi vindecarea rănilor și
dezvoltarea embrionară prin intermediul citoscheletului de actină.
Studii ale răspunsurilor fibroblastelor la stimularea prin factorii de
creștere au demonstrat rolul important al proteinelor mici care leagă GTP
(Rho, Rac, Cdc 42) în controlul asamblării și dezasamblării filamentelor de
actină. Astfel, factorii de creștere induc modificări în organizarea
citoscheletului, care determină apariția unor prelungiriale suprafeței celulare
(filopode, lamelipode) precum și constituirea contactelor focale și a fibrelor
de stress.
Membrii familiei Rho pot activa căile de semnalizare MAP kinaze,
astfel încât, micile proteine ce leagă GTP funcționează ca reglatori, atât ai
expresiei genelor, cât și ai remodelării citoscheletului (Cdc 42-induce
formarea de filopode, Rac –mediază formarea de lamelipode, Rho- implicat
în formarea contactelor focale și a fibrelor de stress).
Activitățile acestor proteine Rho sunt corelate secvențial: Cdc 42
activează Rac, iar Rac activează Rho. Această ierarhie sugerează
posibilitatea ca aceste proteine să controleze modificările citoscheletului
care produc mișcarea celulară.
Coordonarea spațială și temporală a semnalizării celulare

Căile de semnalizare celulară sunt foarte bine organizate în ceea ce
privește spațiul și timpul. În legătură cu aspectele de organizare spațială
principiul de bază este că: componentele semnalizării sunt asociate prin
proteine modulare, domenii de proteine care trebuie să fie conectate corect
pentru a permite trecerea rapidă a fluxului cu informația adecvată reglării.
Un alt aspect important al aranjării spațiale este localizarea căilor de
semnalizare în celulă. Sunt o serie de proteine țintă (scafoid proteins) care
funcționează ca fixatori și adaptori ai componentelor de semnalizare în
32
porțiunile care formează complexe macromoleculare de semnalizare (Figura

12.9).
Aceste componente „schelă” pot, de asemenea, să direcționeze
complexele macromoleculare la locații specifice din interiorul celulei cum ar
fi insulele membranare lipidice și caveolele.
Figura 12.9 Ierarhia spatială a semnalizării, după Berridge, 2010.
Acest sistem (ipotetic) de semnalizare sugerează o poziție fixă a

componentelor, dar modul de realizare a semnalizării în cascadă sugerează
mobilitate, acestă mobilitate fiind mai evidentă în cazul proteinelor care au
domenii de transducție care interacționează cu diferite lipide de semnalizare
din structura membranelor celulare.
Unul din aspectele interesante ale microdomeniilor implicate în
semnalizare este modul în care acestea sunt utilizate de neuroni pentru a
creşte capacitatea lor de a procesa informațiile. Faptul că, prelucrarea de
informaţii poate fi limitată la volume foarte mici înseamnă că fiecare neuron
este capabil de prelucrare simultană a unei cantităţi mari de informaţii.
Organizarea spaţială a căilor de semnalizare arată că elementele
componente ale semnalizarii sunt adesea foarte bine organizate (Figura 12.9)
şi, adesea, localizate porțiuni ale membranei celulare, cum ar fi caveolele.
33
Acest lucru este deosebit pentru că atribuie receptorilor diversificarea căilor

de semnalizare.
Astfel, dacă semnalizarea implică generarea de mesageri secundari, în
imediata apropiere a receptorilor , va fi un punct de convergentă, în cazul în
care concentrația va fi la un maxim și transmiterea va consta în scăderea
exponențială a mesagerului difuzat în citosol. În acest fel se creează un al
doilea domeniu al mesagerului secundar, ca și componentă cheie în
semnalizarea celulară.
Astfel de captări specifice de semnale sunt deosebit de relevante pentru
procesul de modificări sinaptice în timpul învăţării şi memorării.
Mărimea acestor domenii de semnalizare va depinde de o serie de
aspecte, cum ar fi rata de producere a semnalului, rata de difuzie semnal, rata
de eliminare semnalului prin mecanismele OFF. Mesagerii secundari joacă
un rol important în determinarea volumului acestor domenii de semnalizare,
iar acest lucru poate să fie un element deosebit de important pentru
miniaturizarea semnalizării (rol major îl are prezența ionului de calciu) în
interiorul creierului.
Oscilaţiile sunt o trăsătură caracteristică a multor sisteme de control
celular. Astfel de activitate oscilantă poate avea o gamă largă de frecvenţe .
Există trei tipuri principale de activitate oscilantă:
1- membranară (10 milisecunde-1 secundă)
2-citoplasmatică (1 minut)
3- ceasul celular circadian.
Creierul conţine oscilaţii ajungând la cea mai mare frecvenţă de 0,2-
200 Hz, iar multe dintre aceste aspecte apar ca o proprietate a reţelei
neuronale şi au fost numite oscilatoare de reţea. Cu toate acestea, este
evident că neuronii și multe alte celule, pot genera, de asemenea, oscilaţii
endogene (de membrana sau citosolice).
Un rol important în acest proces de reglare temporală a mecanismelor
moleculare îl are ionul de calciu și respectiv mecanismele de modulare a
concentrației acetui ion.
Două mecanisme distincte intercelulare: unul bazat pe transmiterea
chimică sinaptică în principal prin intermediul acidului γ-aminobutiric
(GABA), unul printr-o comunicare directă prin intermediul punctelor de
joncţiune GAP, permit sincronizarea dintre celulele nervoase din sectorul
sistemului nervos central. Stimulul luminos provenit din retină și care
urmează traseul RHT (retinohipotalamic) produce o stimulare a expresiei
genelor pentru „genele ceas”. Se pare că aceeastă stimulare genică este
34
declanșată de glutamat care acționează asupra celulelor nervoase pentru a

stimula căile de semnalizare intercelulară astfel: crește nivelul ionului de
calciu, activează factorii de transcripție (proteine), activează sinteza de
AMPc.
Aceste ritmuri oscilatorii au rol important în reglarea genelor,
transcripție, coordonarea degradării proteinelor. Există gene „ceas” care sunt
legate funcțional și care mențin coordonarea moleculară oscilatorie.
Bolile și medicamentele în disfuncții ale semnalizării

celulare
Un număr mare de boli sunt cauzate de defecte în căile de semnalizare.
Natura acestor defecte şi modul în care acestea sunt induse variază enorm.
Organismelor patogene şi viruşii pot interfera cu evenimente de semnalizare,
cauzând unele dintre aceste defecte.
Cele mai multe dintre boli grave la om, cum ar fi hipertensiunea
arterială, boli de inima, diabet si multe forme de boală mintală, par a rezulta
din subtile modificari fenotipice de semnalizare. Astfel de remodelare
fenotipică modifică comportamentul celulelor, astfel încât, funcţiile lor
normale sunt afectate, ceea ce duce la boli.
Majoritatea bolilor nu pot fi explicate prin afectarea unei singure etape
a unei căi, de semnalizare, ci prin multiple alterări care afectează reţelele
într-o manieră complexă.
Tabel 12.4 Medicamente și modul de acțiune asupra receptorilor
Modul de acțiune asupra receptorilor

Medicamente și utilizarea acestora sau mediatorilor secundari ai celulei
Practololul Antagonist pe receptorii β 1
-utilizat pentru tratamentul adrenergici, reduc frecvența și forța
aritmiiilor cardiace și al anginei contracțiilor cardiace
pectorale
Terbutalina Agonist care se leagă la receptorii β
-utilizat în tratamentul astmului adrenergici și mimează acțiunea
hormonului, provoacă dilatarea
bronhiilor pulmonare
Diazepamul și napotonul Se leagă de receptorii GABA și
-utilizate în tratamentul insomniei, potențează acțiunea inhibitoare a
anxietății și depresiei acestora, ca urmare are loc
deschiderea canalelor pentru Cl-,
35
hiperpolarizarea membranei și astfel

se impiedică excitarea celulei
Chlorpromazinul Antagonist al dopaminei
-neuroleptic utilizat pentru
tratamentul schizofreniei
Acidul lisergic (LSD) Agonist al serotoninei
-efecte halucinogene
Cafeina Potențează transmiterea β adrenergică
-stimulent al activității cardiace și opunându-se degradării AMPc (prin
cerebrale inactivarea fosfodiesterazei)
Aspirina Inactivează ciclooxigenaza, enzimă
-efect antiinflamator implicată în sinteza prostaglandinelor
Similar, medicamentele, fie că interacţionează specific cu o singură

ţintă sau cu mai multe molecule și vor perturba cascadele metabolice şi de
semnalizare, într-un mod complex.
În plus, din moment ce multe tipuri de celule utilizează aceleaşi
molecule pentru semnalizare în contexte diferite, multe tipuri celulare pot fi
afectate în grade diferite de acelaşi medicament. Introducerea recentă a
evaluării expresiei genice şi proteice pe baza unor sisteme de analiză de mare
capacitate, ca şi a analizelor metaboliţilor permit o mai bună înţelegere a
gradului şi localizării interferenţelor.
Experimentele celulare oferă astfel o soluţie pentru studierea
modulării unei ţinte farmacologice în reţeaua sa naturală complexă precum şi
a potenţialelor efecte asupra altor reţele.
Testele celulare au avantajul că nu necesită purificarea ţintelor
farmacologice. Totuşi, în multe cazuri, testele celulare necesită manipularea
celulară pentru a permite citirea specifică a semnalului. Supraexprimarea
receptorilor de suprafaţă celulară sau a proteinelor intracelulare pot avea
efecte substanţiale asupra fiziologiei celulei şi trebuie luate în considerare
atunci când se utilizează aceste teste pentru descoperirea noilor
medicamente.
Reacţiile precoce ale hormonilor, factorilor de creştere şi
neurotransmiţătorilor sunt deseori mediate prin intermediul mesagerilor
secunzi sau influxului şi efluxului rapid de ioni. Modificările proteinelor
post-translaţionale şi translocaţia proteinelor sunt următoarele etape care
alterează statusul fiziologic al unei celule.
36
Asemenea modificări sunt capabile să conducă la modificări rapide ale

căilor metabolice, precum şi la alterări ale activităţii genelor şi expresiei
proteice, ducând în final la noi fenotipuri celulare, ce includ proliferarea şi
moartea celulară.
Ierarhic, citirea spaţio-temporală va genera o bună cunoaştere a
mecanismelor de acţiune a medicamentelor şi va permite prezicerea efectelor
sistemice.
Încercarea găsirii unor tratamente adecvate este corelată de redundanța
mecanismelor de semnalizare celulară, care oferă oportunități multiple în
vederea găsirii de căi de tratament și de ameliorare a bolilor.
De exemplu o serie de medicamente sunt realizate cunoscând tipul și
modul de funcționare al unor receptori (Tabel 12.4). Receptorii mesagerilor
intercelulari pot fi adesea ținta unor medicamente.
CAPITOLUL 13
CICLUL CELULAR
DISFUNCȚII CU IMPLICAȚII PATOLOGICE
Fazele ciclului celular
Semnale care controleaza ciclul celular și punctele de control
Mecanisme moleculare de reglare ale ciclului celular
Factorii de creștere și ciclinele D
Semnele inhibitorii în derularea ciclului celular-cancerul
Genetica bolii canceroase
Diviziunea celulelor reprezintă una dintre cele mai importante

caracteristici ale formelor vii, prin care se asigură reproducerea și
conservarea caracteristicilor morfo-fiziologice, odată cu transmiterea la
celulele fiice a genomului propriu. Procesul este reglat și controlat cu mare
strictețe. La formele eucariote acest control este realizat de către proteinele
de tipul kinazelor
Ciclul celular cuprinde patru procese:
-creșterea volumului celular
37
-replicarea ADN
-distributția cromozomilor duplicați la celulele fiice
-diviziunea celulară
Fazele ciclului celular

Celulele umane, în cultură, se divid o dată la 24 h, ciclul celular având
2 etape: interfaza și mitoza. Mitoza (diviziunea nucleului) constă în
separarea cromozomilor și se încheie cu separarea citoplasmei (citokineza).
Mitoza și citokineza durează numai o oră, astfel încât, interfaza, perioada
dintre mitoze, ocupă 95% din ciclul celular.
Celula crește cu o viteză constantă în timpul interfazei, astfel încât
majoritatea celulelor își dublează dimensiunile între două mitoze succesive.
Sinteza ADN are loc numai într-o anumită etapă a interfazei (faza S). Ciclul
celular este împărțit în 4 etape (Figura 13.2):
1- faza M= mitoza (urmată de citokineza)
2- faza G1 (gap1) corespunde intervalului de repaus (gap1) dintre
mitoză și inițierea replicării ADN. În timpul fazei G1 celula este metabolic
activă, crește continuu, dar nu-și replică ADN-ul.
3-faza S (de sinteză)- în care se desfășoară replicarea ADN.
4-faza G2 (gap 2) în care celula continuă să crească și să sintetizeze
proteinele pregătindu-se pentru mitoza.
Pentru celula umană cu proliferare rapidă, într-un ciclu de 24 de ore,
faza G1 durează 11 ore, faza S – opt ore, faza G2 – patru ore, faza M-o oră.
Ciclurile mai scurte de aproximativ 30 minute se întâlnesc la celulele
embrionare, la scurt timp după fertilizarea oului. Aceste celule embrionare
nu cresc, dar se divid rapid în celule mai mici. Deci ciclurile embrionare nu
au fazele G1 și G2 (Figura 13.1), iar replicarea ADN se face foarte rapid
astfel încât fazele S foarte scurte alternează cu fazele M (Alberts, 1998).
38
Figura 13.1 Ciclul celular în cazul celulelor embrionare (în timpul

dezvoltării embrionare celulele nu cresc, citoplasma se divide rapid și lipsesc fazele
G1 și G2, fapt care duce la alternanța fazelor M și S)
Spre deosebire de proliferarea rapidă a celulelor embrionare, unele

celule animale de la organismele adulte nu se mai divid deloc (neuronii), și
multe alte celule se divid ocazional pentru a înlocui celulele care se pierd
prin rănire sau moarte. Astfel, fibroblastele din piele, celule din plămâni,
ficat, rinichi intră într-un stadiu de repaus al ciclului celular numit G0 în care
rămân metabolic active (Figura 13.2), dar nu mai proliferează decât dacă
sunt stimulate de semnale extracelulare, care le scot din G0 și le trec în G1.
M=mitoza
G1-fază de gap 1, corespunde
intervalului de repaus dintre
mitoză și inițierea replicării
ADN
G2=faza de gap 2, celula
continuă să crească și să
sintetizeze proteinele
pregătindu-se pentru mitoză
S= replicarea ADN
I=interfază
G0=repaus al ciclului celular
Figura 13.2 Ciclul celulelor cu toate fazele caracteristice, întâlnit la

majoritatea celulelor eucariote
39
Semnalele care controleaza ciclul celular și punctele de

control
Succesiunea fazelor ciclului celular este determinată de existența unor
mecanisme de control reglate prin semnale din mediul extracelular (cum ar fi
factorii de creștere) sau printr-o serie de procese celulare coordonate (cum
sunt creșterea celulară, replicarea ADN și mitoza).
Primul punct de control al ciclului celular este situat la sfarșitul fazei
G1 și el decide trecerea din faza G1 în faza S. Acest punct reglator (START)
a fost definit prima oară pe baza cercetărilor efectuate pentru înmugurirea
drojdiei Saccharomyces cerevisiae. După ce au trecut de START celulele
intră în faza S și se divid.
Spre deosebire de celule de drojdie, la celulele umane faza START
este denumită și faza de restricție. Celulele care nu depășesc acest punct de
restricție intră într-un stadiu de repaus al ciclului celular G0 în care creșterea
încetează, iar sinteza proteinelor se reduce.
Uneori ciclul celular mai prezintă un punct de restricție situat la
tranziția între faza G2 și faza M. La organismele animale un astfel de punct
de control este întâlnit la ovocite. Astfel, ovocitele vertebratelor pot rămâne
blocate în G2 perioade foarte lungi de timp, până când, stimularea hormonală
permite trecerea în faza M.
Desfășurarea ciclului celular este reglată de factorii de creștere, dar și
de succesiunea în diferite stadii ale ciclului. De exemplu, este foarte
important ca celula să nu înceapă mitoza înainte de terminarea replicării
genomului. Această coordonare între diferitele faze ale ciclului celular este
dependentă de un sistem de puncte de control și de feedback-uri ce împiedică
intrarea în fazele următoare, înaintea finalizării evenimentelor din faza
curentă.
Există câteva puncte de control care au rolul de a împiedica replicarea
și transmiterea la celulele fiice a cromozomilor deteriorați sau incompleți.
1- punctul de control în faza G2- împiedică inițierea mitozei înaintea
terminării replicării ADN. Dacă apare o deteriorare a ADN (exp. cauza
iradierea) această oprire în G2 oferă posibilitatea reparării leziunilor ADN
înainte ca ele să fie transmise celulelor fiice. Nu se cunosc mecanismele prin
care ADN nereplicat sau deteriorat semnalizează oprirea la acest punct de
control.
40
2- punctul de control din faza G1-permite repararea defectelor ADN

înainte de intrarea în faza S, unde ADN deteriorat ar fi replicat incorect. La
mamifere oprirea în punctul de control G1 este mediată de proteina p53 ,
care este activată rapid ca răspuns la prezența unor leziuni la nivelul ADN.
Gena care codifică p53 este frecvent mutantă
în celulele canceroase. Mutațiile genei p53
împiedică oprirea ciclului în G1 ca răspuns la
lezarea ADN, astfel încât, acest ADN va fi transmis
la celulele fiice fără să mai fie reparat. Acestă
transmitere a ADN lezat are ca rezultat creșterea
frecvenței mutațiilor și a instabilității generale a
genomului precum și apariția cancerului.
3- punctul de control de la sfârșitul mitozei- acesta supraveghează
alinierea cromozomilor în fusul mitotic asigurând distribuția exactă a unui
set complet de cromozomi la celulele fiice.
Mecanismele moleculare de reglare ale ciclului celular

Un factor care actionează ca reglator general al tranziției de la G2 la M
este denumit factorul promotor al maturării (MPF=maturation promoting
factor), a fost identificat în citoplasma ovocitelor stimulate hormonal.
Tabel 13.1 Etapele formării moleculelor reglatoare
Etapele ciclului celular Reglatori moleculari
Sinteza ciclinei B
Faza S
Ciclina B formează complexe cu Cdc1
Kinaza Cdc1 este activată,
Faza S si G2 Cdc1 este fosforilata pe treonina 161
Cdc1 este dublu fosforilata pe treonina
14 și tirozina 15
Activarea complexuluiCdc1/ciclina B ca
urmare a defosforilării treoninei 14 și
G2 - Mitoza tirozinei 15 de către o fosfatază proteică
numită Cdc25.
41
Activarea Cdc1 declanșează degradarea

ciclinei B, care are loc prin proteoliza
mediata de ubiquitina.
Degradarea ciclinei B duce la inactivarea

Ieșirea celulei din mitoză Cdc1
PIP 2 (fosfatidilinozitol 4,5-difosfat) reglează

formarea actinei și controlul formării inelului
Citokineza contractil ce va separa cele 2 celule fiice
Activarea calmodulinei ai /sau protein

kinazei C poate de asemenea, asigura
feedback-ul pentru efectorii PIP 2 și reglarea
GTP-aza pentru reglarea polimerizării actinei
Un alt tip de reglator este cel al proteinelor de tip cicline. Aceste

proteine au fost identificate în citoplasma celulelor, fiind acumulate în
interfază și degradate spre sfârșitul fiecărei mitoze. Aceste proteine sunt de
mai multe tipuri (ciclina A și ciclina B) și funcționează ca inductori ai
mitozei, acumularea și distrugerea lor controlând intrarea și ieșirea din faza
M.
MPF este alcătuit din două subunități: Cdc1 și ciclina B. Ciclina B
este o subunitate reglatoare necesară pentru activitatea catalitică a protein
kinazei Cdc1, confirmând ipoteza ca activitatea MPF este controlată prin
acumularea și degradarea ciclinei B în timpul derulării ciclului celular (Tabel
13.1).
Factorii de creștere și ciclinele D

Căile de semnalizare intracelulară situate în aval de receptorii pentru
factorii de creștere au un rol important în reglarea mecanismelor moleculare
care permit desfășurarea ciclului celular.
Astfel, sinteza ciclinei de tip D este indusă ca răspuns la stimularea
prin factorii de creștere . Ciclinele de tip D sunt sintetizate atât timp cât
factorii de creștere sunt prezenți.
42
Atat timp cât factorii de creștere sunt prezenți in G1, complexele Cdk4
(cyclin-dependent kinases)/ciclina D permit celulelor să depășească punctul
de restricție. Dacă acest lucru nu are loc atunci vor intra în faza G0.
Deoarece ciclina D este o ținta pentru semnalizarea prin factorii de
creștere este de așteptat ca deficiențele care apar în controlul sintezei ciclinei
D să contribuie la dereglarea mecanismelor de control al proliferării
celulelor, care devin astfel canceroase.
De exemplu, mutațiile care determină expresia continuă necontrolată a
ciclinei D, contribuie la apariția mai multor cancere umane cum ar fi:
limfoamele, cancerele de sân. De asemenea, mutațiile care inactivează
inhibitorii Cdk (de exemplu p16) ce se leagă la complexele Cdk/ciclina D
sunt frecvente în celulele umane canceroase.
Legătura dintre ciclina D, controlul creșterii și cancer este evidențiată
de proteina Rb (retinoblastoma ) care este produsul unei gene
tumorosupresoare, a cărei inactivare duce la dezvoltarea tumorii.
În timp ce proteinele oncogene cum ar fi Ras și ciclina D determină
proliferarea celulară, proteinele codificate de genele tumorosupresoare
acționează ca frâne care încetinesc desfășurarea ciclului celular.
Alte tipuri de reglatori ai ciclului celular codificați de genele
tumorosupresoare sunt inhibitorii Cdk, care se leagă de complexele
Cdk/ciclina D și proteina reglatoare a creșterii p53.
43
Figura 13.3 Reglarea ciclului celular de cicline și inactivarea proteinei

retinoblastoma (Rb) după Expert reviews in Molecular medicine 2002 Cambridge
University Press
Rb are un rol cheie în cuplarea mecanismelor ciclului celular cu

expresia genelor necesare pentru derularea ciclului celular și sinteza ADN.
De exemplu, fosforilarea Rb de către Cdk/ciclina D are loc când celula trece
prin punctul de restricție G1 (Figura 13.3). În forma sa nefosforilată (în G0
sau la început de G1), Rb se leagă de factorii de transcripție E2F (factor de
transcripție) ce controlează expresia genelor implicate în derularea ciclului
celular și replicarea ADN, precum și a unor gene care codifică enzimele
necesare pentru sinteza dezoxiribonucleozid trifosfaților.
Rb acționează ca un comutator molecular care transformă E2F din
supresor, în activator al genelor implicate în sinteza ADN și derularea
secvențială a ciclului celular.
Semnale inhibitorii în derularea ciclului celular-cancerul

Proliferarea celulelor este controlată nu numai de factorii de creștere, ci
și prin diferitele semnale care inhibă derularea ciclului celular. De exemplu,
agenții care produc lezarea ADN determină oprirea ciclului celular, pentru a
permite celulei să repare ADN lezat. De asemenea, contactele intercelulare
sau alți factori extracelulari acționează de obicei ca inhibitori pentru
proliferarea celulelor țintă. Efectele acestor semnale inhibitoare sunt mediate
prin reglatori ai ciclului celular reprezentați de inhibitori ai Cdk.
De exemplu protein p53 este un factor de transcripție a cărui funcție
principală este de a stimula expresia inhibitorului Cdk, p21. Protein p21
inhibă mai multe complexe Cdk- cicline, ca urmare a activării sale de către
protein p53, în acest fel contribuie la oprirea ciclului celular ca răspuns la
lezarea ADN.
De asemenea, protein p21 poate inhiba direct replicarea ADN, prin
legarea la antigenul nuclear al proliferării celulare (PCNA), care este o
subunitate a ADN polimerazei δ.
Cel mai bine caracterizat inhibitor extracelular al proliferării celulare
este TGFβ, un factor polipeptidic ce inhibă proliferarea multor tipuri de
celule epiteliale prin blocarea ciclului celular în G1.
Această acțiune pare să fie mediată prin activarea inhibitorilor CdK,
p15 și p 27 care se leagă la complexele Cdk4/ciclina D. În absența Cdk 4,
fosforilarea Rb nu mai are lor și ciclul celular se oprește în G1.
44
În unele celule de mamifere, mesagerul secundar AMPc inhibă

proliferarea celulelor în G1, prin activarea inhibitorului Cdk, p27.
Studiul celulei canceroase contribuie la înțelegerea mecanismelor de
reglare a activităților celulare. Celulele canceroase cresc și se divid într-o
manieră necontrolată invadând țesuturile și organele normale.
Cancerul rezultă din proliferarea oricărui tip de celulă din organism,
astfel încât există mai mult de 100 de tipuri de cancere, care diferă dupa
comportamentul sau după răspunsul la tratament.
Cea mai importantă problemă în patologia cancerului este distribuția
între celulele maligne și cele benigne. O tumoră este o anomalie a
proliferării celulare. Tumora benignă rămâne limitată în zona de origine, în
timp ce forma malignă este capabilă să invadeze țesutul normal din jur și să
disemineze prin organism prin sistemul sanguin sau limfatic, în procesul
numit metastazie.
La nivel celular, evoluția cancerului presupune un proces cu mai multe
etape care implică mutații și selecția celulelor cu capacitate de proliferare,
metastazare, supraviețuire și invazie.
Prima etapă, inițierea, este determinată de modificarea genetică care
induce proliferarea anormală a unei singure celule. Apoi proliferarea
acesteia determină formarea unei populații clonale de celule tumorale.
Evoluția tumorii începe cu o mutație suplimentară ce are loc în
celulele din populația tumorală. Unele mutații conferă celulei un avantaj
selectiv, cum ar fi creșterea mai rapidă. Procesul este numit selecție clonală,
întrucât noua clonă de celule tumorale a evoluat pe baza unei viteze mari de
creștere sau pe baza altor proprietăți (supraviețuire, invazie, metastazare),
care îi conferă un avantaj selectiv.
Particularități ale celulelor canceroase

1. Celulele canceroase prezintă anomalii ale mecanismelor de
proliferare și în special este remarcată absența inhibiției dependentă de
densitate. Celulele canceroase nu răspund la semnalele care produc încetarea
proliferării celulelor normale și intrarea acestora în stadiul G0, ci continuă
să se dividă atingând densități celulare crescute.
2. O altă diferență față de celula normală se referă la necesarul de
factori de creștere care este redus, în cazul celulelor canceroase atat „in
vitro” cât și „in vivo”.
45
În unele cazuri celulele canceroase pot să producă factori de

creștere, realizând o stimulare autocrină fiind astfel, mai puțin dependente
de factorii extracelulari, fiziologici.
Dependența redusă a celulelor canceroase față de factorii de creștere
se explică și prin anomaliile existente pe unele căi de semnalizare
intracelulară.
Dintre acestea menționăm:
 dereglarea activității receptorilor pentru factorii de creștere

 mutații ale proteinelor Ras sau ale proteinelor kinazelor,
care sunt elemente de transducție a semnalului, ce determină
proliferarea celulară.
3. Adezivitatea foarte redusă face ca aceste celule să poată invada
sau metastaza alte țesuturi. Adeziunea foarte redusă este și rezultatul alterării
morfologiei citoscheletului, multe celule tumorale, au o formă mult mai
sferică decât celulele normale, deoarece sunt mai slab atașate la celulele
vecine sau la matricea extracelulară.
4. De asemenea, celulele maligne secreta protează care digera
componentele matricei extracelulare, permițându-le să invadeze țesuturile
sănătoase. De exemplu, secreția de colagenază explică însușirea
carcinoamelor de a digera și pătrunde prin membrana bazală pentru a invada
țesutul conjunctiv subiacent.
5. În plus, celulele canceroase secretă factorii de creștere care
stimulează formarea de noi vase de sânge fenomen numit angiogeneză.
Angiogeneza este necesară pentru a susține creșterea dimensiunii
tumorii ce cuprinde peste un milion de celule. Aceste vase se formează ca
răspuns la factorii de creștere, produși de celulele tumorale, care stimulează
proliferarea celulelor endoteliale din pereții capilarelor din țesutul sănătos
înconjurător.
6. Celulele canceroase au ca și caracteristică lipsa capacității de
diferențiere, astfel că, rămân într-o fază inițială a diferențierii, practic nu-
și termină diferențierea. Acest lucru face ca ele să-și mențină nivelul de
proliferare ridicat.
7. Lipsa reacției la semnalele extracelulare face ca aceste celule să nu
intre în apoptoză (moartea celulară programată), ceea ce le face mai
rezistente la radiații și la chimioterapeuticele care lezează ADN.
46
Genetica bolii canceroase
Cancerul este un termen generic pentru o gamă extrem de

largă de boli caracterizate prin alterarea proceselor de creştere şi proliferare
celulară.
Proliferarea celulară necontrolată are ca rezultat formarea

unei mase celulare numite tumoră sau neoplasm (gr. neo = nou, plasein = a
forma). Procesul de formare a unei tumori este denumit tumorigeneză.
Neoplasmele maligne invadează ţesuturile învecinate şi adesea metastazează
(diseminează) colonizând teritorii aflate la distanţă, trăsături care le disting
pe acestea de tumorile benigne
Cauzele care conduc la apariţia cancerelor sunt numeroase şi

variate şi includ factorii de mediu, predispoziţia genetică şi vârsta. Aceşti
factori determină sau contribuie la transformarea celulelor normale în celule
canceroase prin perturbarea unui spectru larg de căi fiziologice. Această
complexitate a mecanismelor fiziopatologice este principala piedică în
dezvoltarea unor mijloace terapeutice specifice şi eficiente.
Indiferent de etiologie însă, toate cancerele apar ca urmare a unor

evenimente genetice şi epigenetice. Majoritatea acestor evenimente se
produc în cursul vieţii individului, la nivelul celulelor somatice. În absenţa
reparării lor, aceste mutaţii somatice sau dobândite se vor transmite la
celulele fiice, conducând la formarea unei clone. Deoarece apar la nivelul
celulelor somatice, asemenea mutaţii nu pot fi însă transmise în succesiunea
generaţiilor de organisme; ele nu sunt ereditare.
Uneori, anumite mutaţii care predispun la apariţia cancerului

apar la nivelul celulelor germinale. Asemenea mutaţii germinale se transmit
de la o generaţie la alta şi au ca rezultat agregarea familială a unor cancere
specifice.
Indiferent dacă un cancer apare spontan la un singur individ

sau se produce la mai multe persoane dintr-o familie, ca un caracter ereditar
– cancerul este considerat o boală genetică deoarece iniţierea şi dezvoltarea
unei tumori implică producerea în cascadă a unor mutaţii multiple, în diferite
gene care controlează proliferarea celulară, repararea ADN, ciclul mitotic şi
47
moartea celulară. Aceste gene pot fi separate în două categorii majore:

oncogenele şi genele supresoare de tumori.
Oncogenele reprezintă variantele mutante

(activate) ale unei clase de gene normale numite
protooncogene. Activarea acestor gene este
rezultatul unor mutaţii cu câștig de funcţie.
Oncogenele au efect dominant la nivel celular; ca
atare, o singură alelă mutantă (activată) este
suficientă pentru modificarea fenotipului celular.
Genele supresoare de tumori sunt gene care

blochează dezvoltarea neoplaziilor maligne prin
reglarea creşterii şi proliferării celulare. Mutaţii cu
pierderea funcţiei acestor gene conduc la proliferare
şi creştere celulară necontrolate şi la apoptoza
ineficientă. Genele supresoare de tumori se
manifestă ca gene recesive la nivel celular, pentru
convertirea fenotipului fiind necesară pierderea sau
mutaţia ambelor alele (inactivarea alelică).
Oncogenele
Primele date despre existenţa oncogenelor au fost aduse la sfârşitul

anilor '60 prin studiul unor virusuri capabile să inducă dezvolarea unor
tumori la diverse specii animale. Genele celulare normale au fost denumite
protooncogene, iar variantele lor activate – oncogene celulare (c-onc).
Au fost identificate şi virusuri oncogenice umane. Printre acestea se

numară atât virusuri ARN (precum virusul HTLV1 implicat în etiologia
leucemiilor adulte cu celule T sau virusul hepatitic tip C care determină
cancere hepatocelulare), cât şi virusuri cu genom ADN (cum sunt, de
exemplu, virusul Papilloma – HPV – implicat în producerea cancerelor
tractului genital, virusul hepatitic tip B – hepatocarcinoame, virusul
Epstein-Barr – limfomul Burkitt, virusul HV40 – mezotelioame sau virusul
herpetic tip 8 – sarcomul Kaposi).
48
Tabelul 13.2 Exemple de oncogene activate în cancerele umane, după

Covic, 2004.
Oncogena Localizarea Funcţia proteinei codificate

cromosomică
ABL
9q34.1 tirozin kinaza citoplasmatică
CCND1
11q13 ciclina D1 implicată în controlul
ciclului celular
EGFR
(ERBB1) 7p12.3-p12.1 receptorul pentru factorul de
creştere epidermal
ERBB2
(HER2/neu) 17q21.1 receptor membranar tirozin kinazic
înrudit cu EGFR
MDM2
12q14.3-q15 reglator al activităţii proteinei p53
MET 7q31 receptor transmembranar pentru

factorul de creştere
hepatocitar (HGF)
MYC 8q24.1 factor de transcripţie
MYCN 2p24.1 factor de transcripţie
MYCL1 1p34.3 factor de transcripţie
PDGFB 22q13.1 subunitatea ß a factorului de

creştere derivat din plachete
49
HRAS 11p15.5 proteina G citoplasmatică
KRAS2 12p12.1 proteina G citoplasmatică
NRAS 1p13.2 proteina G citoplasmatică
RET 10q11.2 receptor transmembranar tirozin

kinazic pentru factorul neurotrofic
derivat din celulele gliale (GDNF)

şi pentru neurturina
În prezent sunt cunoscute peste 100 oncogene. În funcţie de

nivelul celular unde acţionează proteinele codificate de acestea, oncogenele
pot fi clasificate în mai multe categorii (Tabel 13.2):
 oncogene care codifică factori de creştere (de

exemplu PDGFB);
 oncogene care codifică receptori ai factorilor de
creştere (de exemplu EGFR, RET);
 oncogene care codifică componente ale căilor de
semnalizare intracelulară (de exemplu familia RAS,
gena ABL);
 oncogene care codifică proteine nucleare, în special
factori de transcripţie (de exemplu MYC);
 oncogene care codifică proteine implicate în controlul
ciclului celular (de exemplu MDM2).
Fiind gene dominante, majoritatea mutaţiilor responsabile de activarea

oncogenelor apar la nivelul celulelor somatice. Mutaţiile germinale sunt
considerate a fi, foarte probabil, incompatibile cu dezvoltarea embrionară.
Sunt cunoscute totuşi două excepţii în care mutaţiile oncogenelor pot fi
transmise de la o generaţie la alta, determinând forme ereditare de cancer:
50
-neoplaziile endocrine multiple tip 2 determinate de mutaţiile

oncogenei RET
-cancerul renal papilar ereditar produs prin mutaţia oncogenei

MET.
Activarea oncogenelor în celulele somatice se poate realiza prin mai

multe mecanisme:
Activarea oncogenelor prin mutaţii punctiforme.
Acest mecanism este întâlnit în cazul unor oncogene care

codifică receptori transmembranari sau proteine citoplasmatice (exemple:
gena RET, familia genelor RAS etc.). De pildă, genele RAS codifică
proteine G (care leagă guanozin-trifosfat – GTP) implicate în căile de
transducţie ale semnalelor.
Mutaţiile punctiforme ale acestor gene conduc la sinteza unor

proteine RAS anormale, capabile să semnalizeze continuu, chiar în absenţa
GTP. Rezultatul este stimularea creşterii celulare şi transformarea tumorală.
Mutaţiile RAS sunt observate în aproximativ

15% din toate cancerele (al doilea eveniment
mutaţional ca frecvenţă după mutaţia genei TP53),
dar mult mai adesea în unele forme de cancer, cum
sunt cele de colon, sân, plămâni şi vezica urinară. În
plus, genele RAS au fost documentate experimental a
fi ţinta mutaţională a diverşi carcinogeni.
Activarea oncogenelor prin translocaţii cromozomice.
Uneori protooncogenele pot fi activate prin mutaţii

cromozomice, cel mai adesea translocaţii. Au fost descrise peste 40
asemenea translocaţii cu potential activator al unor oncogene, în special în
leucemii şi limfoame, dar şi în unele sarcoame.
Există două mecanisme prin care translocaţiile cromozomice

pot conduce la activarea oncogenelor. În unele cazuri punctele de ruptură
sunt localizate la nivelul intronilor a două gene, rezultatul rearanjării
51
cromozomice fiind producerea unei proteine himerice, cu proprietăţi noi

(mutaţie cu câştig de funcţie). Cel mai cunoscut exemplu este translocaţia
între cromosomii 9 şi 22 întâlnită în leucemia mieloidă cronică.
Alteori translocaţia activează o oncogenă prin plasarea acesteia în

apropierea unui promotor puternic din structura altei gene. Un asemenea
exemplu îl constituie activarea oncogenei MYC în limfomul Burkitt prin
plasarea acesteia din poziţia sa normală (8q24) în proximitatea promotorului
genei pentru lanţul greu al imunoglobulinelor (14q32), foarte activ în
celulele B care sintetizează Ig.
Activarea oncogenelor prin amplificare genică.
Amplificarea genică este un fenomen care are ca rezultat

producerea mai multor copii ale unor oncogene normale structural.
Fenomenul este responsabil de activarea unor oncogene precum cele din
clasa MYC şi ERB .
Activarea oncogenelor prin inserţie virală.
Retrovirusurile oncogene, ca de exemplu HTLV1,

îndeplinesc rolul unor vectori, transportând oncogene activate de la un
organism la altul. Virusurile ADN acţionează însă prin inserţia în genomul
gazdă a unor oncogene fără corespondent uman (ca, de pildă, gena pentru
antigenul T al virusului SV40 – implicat în etiologia mezotelioamelor, ori
antigenele E6 şi E7 ale papilomavirusului tip 16 – implicat în producerea
cancerelor de col uterin).
Mezoteliomul malign este o tumoră cu originea în celulele mezoteliale,

care alcătuiesc majoritatea foițelor seroaselor (structuri speciale, foarte
fine, care delimiteaza cavitățile.
Leucemia mieloidă cronică (LMC)
LMC este o boală caracterizată prin

expansiunea clonală a celulelor stem hematopoietice
52
transformate malign, ceea ce are drept rezultat o

creştere a numărului celulelor mieloide, eritroide şi
al plachetelor circulante. Transformarea celulelor
circulante are loc ca rezultat al expresiei oncogenei
himerice BCR-ABL.
Aproximativ 95% din pacienţii cu LMC au un

cromozom Philadelphia, produs prin translocaţia
t(9;22), iar restul au translocaţii complexe sau
variante ale translocaţiei principale. Protooncogena
ABL (Abelson) care codifică o tirozin kinază
citoplasmatică este localizată pe cromozomul 9q34,
iar gena BCR (breakpoint cluster region), ce codifică
o fosfoproteină, este localizată pe cromozomul
22q11.
În cursul formarii cromosomului Philadelphia

gena ABL este ruptă la nivelul intronului 1, iar gena
BCR cel mai adesea la nivelul intronului 11. În urma
translocaţiei, la nivelul cromosomului 22 se
formează gena himerică BCR-ABL alcătuită din
exonii 1-11 ai genei BCR şi 2-11 ai genei
ABL.
Până în prezent nu se cunosc pe deplin

funcţiile proteinelor BCR şi ABL. Proteina ABL se
găseşte în citoplasmă, nucleu şi la nivelul membranei
celulare şi intervine în multiple procese: controlul
ciclului celular, semnalizarea integrinică şi
dezvoltarea neurală.
Proteina BCR este implicată în reglarea

activităţii proteinelor din familia RAS şi a GTP-
azelor RAC şi RHO. Spre deosebire de proteina ABL
normală, proteina himerică are activitate tirozin
kinazică constitutivă şi este localizată în principal în
53
citoplasmă, unde se leagă intens de microfilamentele

de actină.
BCR-ABL fosforilează câteva substraturi

citoplasmatice şi activează, probabil, o serie de
cascade de semnalizare care controlează creşterea şi
diferenţierea, precum şi adeziunea celulelor
hematopoietice. Proliferarea necontrolată a
celulelor stem hematopoietice conduce la eliberarea
în circulaţie a unor celule imature, generând LMC.
In cursul progresiei LMC pot apare

modificări cromosomice noi, precum trisomia 8 sau
19, i(17q) ori un al doilea cromozom Philadelphia.
Apariţia acestor modificări are ca rezultat debutul
crizei blastice.
Din punct de vedere clinic LMC se

caracterizează prin evoluţie trifazică. Stadiul iniţial
(sau cronic) este caracterizat prin debut insidios cu
manifestări precum pierderea ponderală,
splenomegalia minimă sau moderată. În timp, LMC
evoluează spre o fază accelerată şi apoi spre criza
blastică caracterizată prin leucocitoză progresivă,
anemie, trombocitoză sau trombocitopenie, febră,
accentuarea splenomegaliei şi leziuni osoase, cu
evoluţie fatală rapidă.
Metodele de tratament utilizate constau în

transplantul medular sau administrarea de alpha
interferon pentru cei fără donori compatibili.
Administrarea altor citostatice are efecte numai pe
scurte perioade de timp.
Identificarea proteinei de fuziune BCR-ABL a

condus la sinteza unui inhibitor specific (Imatinib
mesylate – Gleevec) capabil să inducă moartea prin
54
apoptoză exclusiv a celulelor care exprimă proteina

anormală.
Imatinib mesylate-ul este un medicament

extrem de eficient şi a devenit rapid agentul
terapeutic de elecţie pentru cazurile noi de LMC
pentru care nu este indicat transplantul medular
alogenic.
Genele supresoare de tumori
Experimentele de fuziune celulară au evidenţiat faptul că fenotipul

transformat al unei celule tumorale poate fi adesea corectat prin fuziunea
celulei maligne cu una normală. Aceasta arată că tumorigeneza implică
nu numai activarea dominantă a unor oncogene, dar şi mutaţii cu pierderea
funcţiei ale altor gene. Aceste gene au fost denumite gene supresoare de
tumori (“tumor-suppressor genes”). Deoarece celulele rezultate în urma
acestor fuziuni sunt cu certitudine heterozigote, genele supresoare de
tumori au efect recesiv la nivel celular.
Deşi genele supresoare de tumori au efecte recesiv la nivel celular,

posibilitatea apariţiei unei mutaţii care să inactiveze a doua alelă în cel puţin
o celulă a organismului este crescută şi, ca urmare, retinoblastomul ereditar
(ca şi alte boli genetice produse de moştenirea unor asemenea mutaţii ale
genelor supresoare de tumori) au un model de transmitere dominant. Exista
însă şi forme ereditare de cancere determinate prin transmiterea unor mutaţii
germinale dar în care modul de transmitere a bolii este unul recesiv.
Studiile citogenetice au permis identificarea mai multor mecanisme

de inactivare a celei de-a două copii a unei gene supresoare de tumori în
cancerele ereditare:
 deleţii;
 recombinări somatice – prima dovadă a existenţei
acestui fenomen la nivelul celulelor somatice;
 pierderea unui cromozom;
 pierderea unui cromozom asociată cu duplicaţia
cromozomului restant;
55
Pierderea heterozigozităţii este mecanismul cel mai frecvent de

inactivare a celei de-a doua alelă, în cancerele ereditare produse prin
moştenirea unei gene supresoare de
tumori mutante. Când pierderea
heterozigozităţii nu este observată, cel
de-al doilea eveniment mutaţional este
de regulă o mutaţie punctiformă sau
Genele supresoare de
inactivarea transcripţională a celei de-a
tumori codifică proteine cu
doua alelă printr-un eveniment
funcţii extrem de diverse:
epigenetic.
Identificarea genelor
supresoare de tumori a fost realizată receptori membranari
prin două categorii de studii: (precum PTCH);
 clonarea poziţională a genelor

implicate în producerea unor proteine citoplasmatice (de
forme rare de cancere ereditare exemplu: APC, NF1);
;
 analiza fragmentelor
cromozomice care suferă proteine nucleare (TP53,
frecvent deleţii în cancerele RB1, VHL, WT1, ATM,
sporadice (prin studii de BRCA1 etc.).
pierdere a heterozigozităţii ori hibridizare genomică comparativă).
Pe lângă implicarea lor în producerea unor cancere ereditare,

genele supresoare de tumori sunt inactivate adesea şi în cazul cancerelor
sporadice. Inactivarea genei TP53 este, de exemplu, cel mai frecvent
eveniment mutaţional întâlnit în cancerele sporadice (circa 50% din acestea,
dar cu frecvenţe mai mari în anumite localizări: cancerele mamare,
colorectale, vezicale, pulmonare, cervicale etc.).
Alte gene supresoare de tumori care sunt frecvent inactivate

în cancerele sporadice sunt APC (in aproximativ 70% dintre cancerele
colorectale), NF1 (în cancerele cu origine în celulele nervoase), genele MMR
56
în circa 15% dintre cancerele colorectale, în timp ce mutaţiile BRCA1 şi

BRCA2 sunt întâlnite relativ rar în cancerele de sân şi ovar sporadice.
Anomalii citogenetice în cancer
Anomaliile citogenetice sunt consecinţa instabilităţii genomice -

caracteristică tuturor cancerelor şi responsabilă de creşterea numărului
mutaţiilor care conduc la dezvoltarea neoplaziilor. Există trei categorii
majore de anomalii cromozomice care pot fi întâlnite în cancer: anomalii
numerice, anomalii structurale şi amplificări genice.
Anomaliile cromozomice numerice implică pierderea sau câştigul

unor cromozomi în întregime – aneuploidie. Numărul cromozomilor poate fi
redus – hipoploidie, crescut – hiperploidie sau aparent normal –
pseudodiploidie.
Asemenea modificări sunt întâlnite în majoritatea tipurilor tumorale.

In general nu există anomalii numerice specifice pentru un anumit tip
tumoral, deşi unele variante pot fi întâlnite mai frecvent în unele forme de
cancer.
Asemenea exemple sunt pierderea cromozomului 10 în glioblastoame

(reflectând adesea inactivarea genei supresoare de tumori PTEN), ori adiţia
unui cromozom 7 în carcinoamele renale papilare (reflectând duplicaţia
oncogenei MET).
Aneuploidia poate explica mai bine decât mutaţiile unor gene

izolate modificările fenotipice dramatice ale celulelor canceroase
(deoarece sunt implicate sute sau mii de gene) şi poate explica de
asemeni, mai bine, latenţa acţiunii unor carcinogeni ori dobândirea rapidă
a rezistenţei multiple a celulelor tumorale la agenţii citostatici.
Una dintre direcţiile majore de cercetare în cancer este

identificarea genelor care controlează aparatul mitotic, ţinte în
generarea instabilităţii cromozomice.
GENA TP53
57
Inactivarea sa în culturile celulare este

asociată cu apariţia aneuploidiei, anomalii ale
fusului de diviziune şi cu blocarea progresiei prin
ciclul celular la nivelul punctului de control G2/M.
Pe de altă parte, există însă şi linii celulare
cu mutaţii ale genei TP53 care sunt diploide. Mai
mult, mutaţia TP53 este un eveniment tardiv în
evoluţia majorităţii cancerelor, în timp ce
aneuploidia apare precoce. Toate aceste rezultate
sugerează că TP53 poate exacerba instabilitatea
cromozomică, dar este puţin probabil să fie o cauză
primară a acesteia.
Teoretic, genele implicate în producerea aneuploidiei pot controla

condensarea cromozomilor, coeziunea cromatidelor surori, funcţia şi
structura kinetocorilor şi centrosomilor, ori dinamica microtubulilor.
Un prim punct de control este reglarea activităţii fusului de diviziune

care preîntâmpină separarea cromatidelor surori înainte de alinierea
corespunzătoare a cromozomilor la nivelul fusului mitotic. Astfel,
reducerea expresiei genei MAD2L1 (cromosomul 4q27) – evidenţiată în
numeroase cancere mamare – este asociată cu instabilitate cromozomică
tradusă prin aneuploidie.
O a doua cauză potenţială a aneuploidiei implică funcţia

anormală a centrosomilor. In multe tipuri de cancere umane, cum sunt cele
de sân, plămân, colon sau prostata au fost evidenţiate fusuri de diviziune
multipolare sau un număr anormal de centrosomi.
Până în prezent au fost identificate câteva gene care controlează

activitatea centrosomilor şi anume cele care codifică kinazele CDK2,
STK15 ori PLK1.
Anomalii cromozomice structurale
Cea mai frecventă categorie de anomalii cromozomice

structurale întâlnite în cancerele umane este cea a translocaţiilor. Pot fi
58
evidenţiate două categorii majore de anomalii structurale: tipul complex şi

tipul simplu.
Tipul complex este observat în special în tumorile solide şi constă

în rearanjări complicate ce interesează mai mulţi cromozomi. Caracterizarea
lor este posibilă adeseori numai prin metode bazate pe hibridizarea
fluorescentă in situ (FISH) ori hibridizarea genomică comparativă (CGH).
O consecinţă frecventă a unor asemenea rearanjări complexe este

apariţia cromosomilor marker, întâlniţi frecvent în tumorile solide. De
asemeni, pot rezulta adeseori pierderi ale unor fragmente cromosomice mari
(traduse la nivel molecular prin pierderea heterozigozităţii), câştiguri de
material genetic ori generarea unor noi produşi genici.
Bazele moleculare ale apariţiei anomaliilor cromosomice de

structură sunt încă incomplet înţelese.
Tipul simplu de anomalii cromosomice de structură este

caracterizat prin apariţia unor rearanjări care implică segmente cromozomice
adeseori specifice pentru anumite tipuri de neoplazii. Ele apar mai frecvent
în leucemii şi limfoame ca şi în unele tipuri de sarcoame sau forme rare de
cancer . Datorită specificităţii lor, identificarea acestor forme de anomalii
cromosomice poate fi utilizată pentru clasificarea neoplasmelor şi pentru
predicţia răspunsului lor terapeutic.
Analizele moleculare ale unor asemenea anomalii cromosomice au

condus la identificarea unor noi gene, implicate în dezvoltarea cancerelor, în
special oncogene. Aceste rearanjări conduc în general la activarea
oncogenelor prin repoziţionarea lor lângă un promotor puternic sau prin
fuziunea cu o altă genă activă. Asemenea rearanjări specifice par să fie
esenţiale pentru dezvoltarea sau progresia cancerelor în care apar.
Spre deosebire de tipul complex, tipul simplu de rearanjări

cromosomice nu pare să fie rezultatul unei instabilităţi genetice care să
promoveze apariţia lor cu o frecvenţă mai crescută decât în celulele normale.
De fapt, multe dintre aceste anomalii structurale reprezintă aberaţii ale unor
procese normale de recombinare, precum cele promovate de proteinele RAG
59
care intervin în rearanjări genelor ce codifică imunoglobulinele sau receptorii

TCR.
Amplificările genice
Amplificările genice sunt evidenţiate citogenetic sub forma

regiunilor colorate omogen (homogeneously stained regions - HSR) ori a
cromosomilor minusculi (double minutes – DMIN). Ampliconii rezultaţi
conţin 0,5 - 10 megabaze ADN.
Rezultatul îl reprezintă apariţia a zeci sau sute de copii ale unei

singure gene, în general protooncogene sau gene implicate în rezistenţa la
agenţi antitumorali. Amplificarea genică este un fenomen întâlnit în
numeroase tipuri de cancere: colorecatale, de sân, cancerele capului şi
gâtului sau în neuroblastoame. Fenomenul este asociat în special fazelor
avansate de boală şi implică un prognostic nefavorabil. Câteva exemple sunt
amplificarea N-MYC în 30% din neuroblastoamele avansate, ori
amplificarea ERBB2 (HER2/neu) în cancerele mamare avansate.
Mecanismele care conduc la apariţia amplificărilor genice

sunt în cea mai mare parte necunoscute. O cauză potenţială este mutaţia
genei TP53, deoarece amplificările genice apar mult mai frecvent în celulele
cu această genă inactivată. Oricum, bazele moleculare sunt cu siguranţă mai
complexe, întrucât fenomenul poate apare şi în celulele tumorale cu gena
TP53 integra.
Evoluţia multistadială a cancerelor
Cu puţine excepţii, cancerele se dezvoltă dintr-o singură celulă

somatică şi din urmaşii acesteia. In cursul evoluţiei neoplazice clona
acumulează o serie de modificări genetice şi epigenetice care determină
modificări fenotipice majore, în final luând naştere o populaţie de celule care
scapă mecanismelor de control al creşterii şi proliferării celulare, rezultatul
fiind dezvoltarea unui cancer.
60
Conform modelului Weinberg, transformarea unei celule normale

într-o celulă canceroasă necesită 6-7 mutaţii succesive. Rata tipică a
mutaţiilor este însă 10-7 per genă şi per celulă. Ca urmare, probabilitatea
apariţiei a 7 mutaţii succesive într-o singură celulă din cele circa 1013 ale
unui organism uman ar fi extrem de redusă: 1013 x 10-42 = 10-29. Frecvenţa
crescută a cancerelor poate fi explicată prin intervenţia a două mecanisme:
- unele mutaţii exacerbează capacitatea de proliferare celulară,

determinând naşterea unei populaţii crescute de celule ţintă pentru
mutaţiile următoare.
- unele mutaţii determină instabilitatea întregului genom,
crescând rata globală a mutaţiilor.
Exacerbarea capacităţii proliferative este consecinţa

mutaţiilor proto-oncogenelor ori a genelor supresoare de tumori (subclasa
gatekeeper), care permit:
 producerea autosuficientă a semnalelor necesare creşterii celulare;

 insensibilitatea la stimulii care se opun creşterii;
 sustragerea de sub controlul mecanismelor apoptozei;
 potenţial replicativ nelimitat.
Instabilitatea genetică îmbracă cele două forme majore:
- instabilitatea microsateliţilor (MIN) determinată de mutaţii

ale genelor implicate în repararea erorilor de împerechere;
- instabilitatea cromosomică (CIN) determinată de mutaţii ale
genelor care controlează diverse componente ale aparatului mitotic.
Intre cele două forme de instabilitate genetică există o corelaţie inversă

aşa cum se observă de exemplu în cancerele colorectale sau endometriale.
Cancerele cu MIN sunt în general diploide, iar cancerele aneuploide au în
general mecanisme eficiente de reparare a erorilor de împerechere. Ambele
forme de instabilitate genetică par a fi însă evenimente precoce în
dezvoltarea tumorală.
In cadrul evoluţiei multistadiale a cancerelor unele evenimente sunt

întâlnite aproape obligatoriu. Acestea sunt: imortalizarea (dobândirea
61
capacităţii de proliferare nelimitată), apariţia unor modificări epigenetice,

mutaţii ale genomului mitocondrial, angiogeneza, invazia şi metastazarea.
Imortalizarea celulelor tumorale
Celulele normale ale organismului uman pot suferi un număr

limitat de diviziuni (limita Hayflick) după care intră într-un stadiu numit
senescenţa replicativă. Acest fapt se datorează scurtării progresive a
telomerelor, care este rezultatul caracterului asimetric al replicării celor două
catene ale ADN.
S-a constatat că aproximativ 90% din cancerele umane au însă

telomeraza reactivată. Reactivarea telomerazei poate fi indusă de către
oncogena MYC sau de către oncogena E6 a virusului Papilloma. Reactivarea
telomerazei nu este însă suficientă pentru imortalizare, un alt eveniment
necesar fiind inactivarea căii P16-RB-E2F1 de control a ciclului celular.
Aproximativ 10% din cancerele umane sunt însă capabile să

menţină lungimea normală a telomerelor şi capacitatea de proliferare
necontrolată în absenţa reactivării telomerazei. Recent s-a stabilit că această
trăsătură poate fi rezultatul mutaţiei genelor care intervin în repararea
erorilor de împerechere (MMR).
Aceste gene sunt necesare pentru evitarea mutaţiilor şi pentru represia

recombinării omologe. Cum secvenţele telomerice nu sunt perfect omologe,
alterarea funcţiei acestor gene poate conduce la recombinări între capetele
cromosomice care pot avea ca rezultat menţinerea lungimii telomerelor şi, ca
urmare, a capacităţii de proliferare. Pe de alta parte, deoarece mutaţiile
genelor MMR cresc rata mutaţiilor, creşterea capacităţii de proliferare
telomeraza-independentă poate fi secundară apariţiei unor mutaţii la nivelul
genelor care influenţează recombinarea telomerelor. De exemplu, unele
mutaţii ale ADN-polimerazei δ pot avea consecinţe asemănătoare.
Una dintre caracteristicile constante ale liniilor celulare

imortalizate este aneuploidia. Semnificaţia şi bazele moleculare ale acestei
asocieri sunt însă incomplet cunoscute.
Modificări epigenetice în cancer
62
Expresia genelor poate fi reglată nu numai prin evenimente

genetice cum sunt mutaţiile ori deleţiile, ci şi prin modificări epigenetice.
Principala modificare epigenetică răspunzătoare de alterarea expresiei genice
este metilarea regiunilor promotor. Metilarea ADN uman apare la nivelul
poziţiei 5' a citozinei din cadrul dubletelor C- .
Hipermetilarea este asociată cu un proces de dezacetilare a

histonelor, iar rezultatul este modificarea conformaţiei structurale a
cromatinei. Hipermetilarea aberantă este o caracteristică frecvent întâlnită în
cadrul cancerelor umane şi este asociată adeseori cu inactivarea unor gene
supresoare de tumori.
Cum hipermetilarea se poate accentua o dată cu proliferarea

celulară, aceasta poate conduce la grade diferite de inactivare a expresiei
genice, spre deosebire de inactivarea produsă de mutaţiile genice. Pe de altă
parte, hipermetilarea poate fi potenţial reversibilă.
De exemplu, în unele forme de cancer inactivarea prin hipermetilarea

promotorului genei CDH1 (care codifică caderina E – o proteină implicată în
adeziunea celulară) este un eveniment precoce care ar favoriza invazia
tumorală. Pe de alta parte, formarea unor agregate celulare care să permită
supravieţuirea celulelor metastazate poate necesita reexprimarea caderinei E,
obţinută prin reducerea regională a metilării promotorului său.
Mutaţii ale ADN mitocondrial
Genomul mitocondrial este mai vulnerabil la alterările oxidative şi suferă o

rată mai înaltă a mutaţiilor decât genomul nuclear. Tumorile prezintă
adeseori mutaţii ale ADNmt. Asemenea alterări au fost identificate în
cancerele de vezică urinară, sân, colon, cap şi gât, rinichi, ficat, stomac, în
leucemii şi limfoame.
Rata crescută a mutaţiilor la nivelul genomului mitocondrial poate fi

explicată prin trei factori:
 localizarea în apropierea lanţului de transport al electronilor

care generează o concentraţie crescută a speciilor reactive de
oxigen;
63
 existenţa unor capacităţi limitate de reparare a leziunilor ADN-

ului mitocondrial în raport cu cel nuclear;
 absenţa protecţiei asigurate de histone şi de organizarea sub
forma fibrelor de cromatină.
Deoarece ADNmt nu conţine introni, majoritatea mutaţiilor apar la

nivelul secvenţelor codante. Fiecare tip de cancer analizat pare să
conţină un model caracteristic al mutaţiilor ADNmt. Aceasta conduce la
ideea ca aceste mutaţii ar putea fi un component esenţial în evoluţia
tumorilor.
 Există mai multe explicaţii posibile ale modului în care aceste mutaţii
ar putea interveni în evoluţia multistadială a cancerelor:
 una dintre consecinţe ar putea fi creşterea producţiei radicalilor liberi
de oxigen care sporeşte şi mai mult rata mutaţiilor;
 capacităţii de glicoliză anaeroba care este o caracteristică comună
tuturor celulelor tumorale. Cantitatea de ATP astfel produsă este însă
mai mică decât în celulele normale, ceea ce ar avea consecinţe asupra
capacităţii acestor celule de a traversa ciclul celular şi de a-şi repara
leziunile ADN;
 inserţia unor fragmente ale ADNmt în interiorul genelor nucleare ar
putea fi o cauză a activării unor oncogene. Astfel de fragmente ale
genelor ND4, citocromului c, oxidazelor I, II şi III au fost identificate
în mai multe cazuri în interiorul unor gene nucleare.
64
CAPITOLUL 14
DIFERENȚIERE ȘI PLASTICITATE CELULARĂ
Diferențierea celulară
Populațiile de celule
Inducția celulară
Reglarea diferențierii celulare
Celule nediferențiate-celule stem
Diferența dintre celulele stem embrionare și cele adulte
Folosirea celulelor stem în tratamentul unor boli grave
Diferențierea celulară
Diferențierea celulară cât și dezvoltarea structurilor corpului trebuie

să fie reglate prin căi de semnalizare intercelulare care coordonează
activitățile celulelor individuale și în final dau naștere unor organisme
complexe cum sunt ființele umane.
Dezvoltarea este inițiată de fuziunea spermatozoidului și ovulului în
momentul fecundării. Oul fecundat suferă o serie de clivaje mitotice rapide,
care divid volumul mare de citoplasmă din interiorul micilor celule, formând
o morulă și apoi o blastulă.
Celulele blastulei se rearanjează pentru a forma trei straturi
germinative care dau naștere diferitelor țesuturi.
65
Stratul germinativ extern, ectodermul dă naștere pielii și sistemului

nervos, stratul germinativ intern, endodermul dă naștere celulelor tractului
digestiv și la organe, cum sunt ficatul și pancreasul, iar stratul germinativ
median, mezodermul dă naștere țesutului conjunctiv, muscular și celulelor
sanguine.
Celulele interacționează unele cu altele și suferă o serie de aranjamente
pentru a forma organele și țesuturile corpului.
Un organism cum este cel uman este format dintr-un număr foarte
mare de celule foarte diverse ca formă și ca funcție, aflate într-un proces
dinamic în timp și spațiu.
Astfel, un nou născut are câteva mii de miliarde de celule (1012), iar
un adult are are mai multe milioane de miliarde (1015). Toate aceste celule
care provin dintr-o celulă ou sunt genotipic identice, dar fenotipid diferite.
Celulele cresc și se divid, migrează, se recunosc și aderă (între ele sau
cu matricea extracelulară), se diferențiază și mor.
Procesul prin care celulele cu aceeași informație genetică, ajung să
difere considerabil ca formă și funcție se numește diferențiere. În acest
proces toate celulele au nevoie de ansamblul de molecule intercelulare, de
asemenea, de un aport de substanțe nutritive (prin sânge) precum și de
interrelațiile stabilite prin semnalele electrice sau prin mesagerii chimici.
Deci, fiecare tesut este format dintr-un amestec de diferite tipuri de
celule (determinate genetic) care vor coexista în același mediu datorită
”memoriei celulare” aceasta menține starea de diferențiere. De asemenea,
matricea intercelulară secretată de celule contribuie și la menținerea
diferențierii.
Populațiile de celule
Diferitele tipuri de celule sau de populații celulare pot fi sistematizate astfel:
- celule statice sau adulte- celule cu un anumit grad de diferențiere, care nu
se mai divid, care adesea scad treptat ca număr cum sunt: celulele
cristalinului, neuronii, fibrele musculare, respectiv fibrele mușchiului
cardiac, ovocitele.
După ce apar în cursul dezvoltării embrionare
aceste celule se diferențiază și apoi se mențin fără să
se dividă în tot cursul vieții. Dacă ele sunt distruse
66
cum este în cazul celulelor miocardice, ca urmare a

infarctului miocardic, nu mai pot fi înlocuite.
-celule în tranzit – celule provenite din celule precursoare, cu o existență
relativ scurtă, care se „sinucid” prin maturare (spermatocite, keratinocitele,
mielocitele, neuroblastele, etc). Unele din aceste celule sunt capabile de
diviziune (spermatocitele) altele nu (spermatidele).
- celule adulte care își reiau proliferarea cand este nevoie să înlocuiască
celulele lezate sau moarte. Printre celulele din acest tip menționăm
fibroblastele pielii, celulele musculare netede, celulele epiteliale ale
organelor interne (pancreas, rinichi, plămâni, prostată, sânge.
Celulele ficatului în mod normal se divid
foarte rar. Dacă se pierde un număr de hepatocite,
de exemplu prin îndepărtarea chirurgicală a 2/3 din
ficatul unui șobolan, celulele rămase sunt stimulate
să prolifereze, regenerând țesutul lipsă în numai
câteva zile.
-celulele stem-celule capabile de automenținere, cu capacitate de reînoire,
care persistă pe tot parcursul vieții indivizilor. Deci, orice tip de celule din
organism, care sunt capabile să-și păstreze numărul prin proliferare pe tot
parcursul vieții, în ciuda pierderilor fiziologice sau patologice sunt definite
celule stem.
Celulele stem se divid și produc celule fiice, care se diferențiază sau
rămân celule stem, ce reprezintă o sursă pentru producția de celule
diferențiate de-a lungul vieții. Diferențierea celulelor sanguine constituie cel
mai bun exemplu de proliferare continuă a celulelor stem.
Eritrocitele, granulocitele și celulele
macrofage (care participă la fagocitoză), plachetele
(care sunt fragmente de megacariocite și au rol în
coagulare) și limfocitele (care induc răspunsul imun)
au o durată de viață limitată (de la o zi la câteva
luni) și sunt produse prin diviziunea unei celule stem
comune- celula stem pluripotentă- din măduva
osoasă. Descendenții celulei stem pluripotente
urmează diferite căi de diferențiere. Aceste celule
după câteva diviziuni repetate pe măsură ce se
diferențiază complet, își încetează proliferarea.
67
Deci menținerea populațiilor de celule sanguine diferențiate este dependentă

de proliferarea continuă a celulei stem pluripotente.
Tabel 14.1 Date comparative privind caracterele celulelor diferențiate și

ale celor nediferențiate
Caracterele generale ale celulelor Caracterele generale ale
diferențiate celulelor nediferențiate
Funcția principalul obiectiv Lipsa Singurul rol posibil
specifică al diferențierii funcției al celulelor
celulare este specifice nediferențiate este
formarea unor celule acela de a da naștere
foarte strict unor tipuri de celule
specializate specializate, în
funcțional urma determinării
succesive
Structura Celulele specializate Lipsa unei Toate celulele
specifică au formă și structură structuri nediferențiate sau
caracteristică specifice parțial diferențiate
corespunzătoare unei se aseamănă.
dezvoltări a Nucleul este
organitelor celulare eucromatic, are
necesare îndeplinirii dimensiuni mari în
funcției specifice raport cu
(celulele implicate în dimensiunile celulei.
sinteza de proteine au Citoplasma este
reticulul redusă în raport cu
endoplasmatic rugos dimensiunile
și complexul Golgi nucleului, este slab
foarte dezvoltate) bazofilă datorită
unui număr crescut
de ribozomi liberi.
Organitele celulare
sunt reduse ca
număr și puțin
dezvoltate.
Compoziția Diferențierea este compoziții - Lipsa unei
chimică însoțită de chimice compoziții chimice
specifică acumularea unor specifice
proteine specifice sau
de instalarea unei
68
activități enzimatice
specifice
Adeziunea Se realizează Adeziunea Celulele
pe substrat solidaritatea pe nediferențiate pot
și intercelulară și substrat șistabili joncțiuni de
joncțiunea formarea țesuturilor joncțiunea tip GAP, cu alte
și a organelor atunci celule cu care vin în
cand mai multe contact la un
pături celulare vin în moment dat. Aceste
contact. joncțiuni au
dimensiuni mai mici
decât cele realizate
între celulele
diferențiate. Ele sunt
caracterizate printr-
un mare dinamism
(se desfac și se refac
cu rapiditate) se
pare că apariția lor
este corelată cu
momentul acțiunii
unor inductori.
Inhibiția Celulele diferențiate Capacitate Celulele
capacității sunt greu divizibile mare de nediferențiate sunt
de sau indivizibile. Din diviziune rapid divizibile.
diviziune prima categorie, Astfel, în urma
indivizibile, fac parte acțiunii inductorilor
neuronii, celulele are loc creșterea
musculare, celulele numărului de celule.
cardiace); Celulele
divizibile care au un
ritm variat de
diviziune reglat în
funcție de necesități
(hepatocitele).
Tesuturile în care
celulele specializate
au o durată de viată
foarte scurtă datorită
unei funcționări
intense conțin celule
tinere, incomplet
69
diferențiate, capabile
de diviziune pentru
autoîntreținere și
pentru refacerea
populației de celule
adulte specializate
Inhibiția Atunci când Inhibiția Celulele

de contact densitatea celulei de contact nediferențiate pot
dintr-un țesut atinge migra, se pot divide
un anumit grad, și atunci cand
celulele sunt oprite densitatea celulară
din migrare și atinge un anumit
proliferare grad, atât mișcarea
cât și diviziunea
celulară încetează.
Datorită acestei
proprietăți pot veni
în contact, prin
migrare, cu alte
tipuri de celule,
moment în care se
opresc din migrare
Un agregat celular organizat pentru efectuarea unei funcții comune

speciale formează țesutul. Conceptul de țesut constuie o bază pentru
recunoașterea diferitelor tipuri de celule care alcătuiesc un corp și totodată
pentru a înțelege felul cum acestea conlucrează.
Cu toată diversitatea morfologică și funcțională, agregatele de celule
ce compun diferitele țesuturi și organe, pot fi reduse și clasificate la 4 tipuri
de țesuturi fundamentale: țesutul epitelial, țesutul conjunctiv, țesutul
muscular, țesutul nervos.
Fiecare dintre acestea se caracterizează printr-un set de însușiri
morfologice generale și de proprietăți funcționale. Fiecare tip poate fi
subdivizat pornind de la unele caractere specifice cum ar fi: substanța
fundamentală sau intercelulară care prezintă proprietăți speciale.
Țesuturile epiteliale se caracterizează prin apoziție a celulelor
componente și printr-o polaritate și o suprafață liberă a celulelor. Epiteliile se
clasifică pe baza localizării, a formei și aranjării celulelor componente.
70
Epiteliile sunt acele țesuturi de o mare diversitate histochimică și

structurală, având drept caracter morfologic comun faptul că, sunt alcătuite
din agregate strânse de celule poliedrice, bogate în citokeratine, iar ca
însușire fundamentală, aceea de a realiza și controla homeostazia mediului
intern și autonomia organismului față de mediul extern.
Forma și dimensiunile celulelor epiteliale variază mergând de la

columnare , cuboide, squamoase, incluzând și formele intermediare ale
acestora. Aspectul lor poliedric se datorează suprapunerii lor în straturi.
Nucleul are forme asemănătoare cu cele ale celulelor, axul mare al nucleului
este totdeauna paralel cu axul mare al celulei, fapt important pentru
determinarea dispoziției celulelor precum și pentru clasificarea epiteliilor.
În citoplasma celulelor epiteliale, organitele citoplasmatice ale

celulelor epiteliale nu prezintă deosebiri esențiale, ci doar variații cantitative
și topografice. În schimb matricea celulară (hialoplasma sau citoplasma)
conține o serie de molecule organice specifice acestor epitelii.
S-a arătat că deși numărul tipurilor de proteine din matricea celulară

variază foarte mult există o serie de 6 tipuri de proteine fundamentale:
actina, α și β tubulină, proteinele filamentelor intermediare, clatrina,
spasmina (care se contractă în prezența calciului) și calmodulina.
Aceste proteine alcătuiesc citoscheletul matricei ca o rețea principală

(cu filamente de actină și microtubuli), filamente intermediare ce cuprind
diferite proteine organizate sub formă de fascicule și sub formă de rețele laxe
așa cum sunt citokinele. Celulele epiteliale sunt clasificate după tipul
citokinelor conținute.
Celulele epiteliale se reînoiesc prin activitate mitotică. Rata reînoirii

poate fi rapidă în epiteliul intestinal (2-5 zile) sau la 50 zile în pancreas. În
epiteliile stratificate, activitatea mitotică este în profunzime.
În anumite condiții patologice și fiziologice un anumit tip de țesut
epitelial se poate transforma în alt tip de epiteliu, proces reversibil care se
numește metaplazie.
De exemplu, la fumători epiteliul

pseudostratificat al căilor respiratorii se transformă
în epiteliu pavimentos. De asemenea, avitaminoza,
atrage schimbarea aspectului epiteliului traheal și
vezical, care din pseudostratificate devin stratificat-
pavimentoase.
71
Un alt epiteliu în care celulele prezintă o mare plasticitate este epiteliul

de tranziție. Celulele în acest tip de țesut își pot schimba forma în funcție de
condițiile ambiante, astfel este epiteliul vezicii urinare denumit și uroteliu.
Acesta apare sub forma unor celule turtite bistratificate, când vezica
urinară este plină sau apare înalt, format din trei tipuri de celule (celule
cubice profunde, celule în formă de rachetă și celule acoperitoare
superficiale, în formă de umbrelă). Aceste diferențe sunt datorate adaptării ca
barieră la trecerea apei și a sărurilor minerale. Țesutul de tranziție prezintă de
asemenea, la suprafața celulelor superficiale o pătură cu cheratină ceea ce
face acest țesut să nu fie lezat de substanțele nocive din urină.
Țesuturile conjunctive
Având în vedere morfologia elementelor componente si structura
substanței fundamentale, distingem trei mari categorii de țesuturi
conjunctive:
- țesuturi conjunctive proriu-zise sau moi cu rol de legătură
- țesutul cartilaginos
- țesutul osos
În cazul țesutului conjunctiv propriu-zis, se întâlnesc numeroase celule,
a căror varietate este foarte mare, împărțite în două categorii: celule
autohtone și celule migratoare.
Celulele autohtone sunt reprezentate de fibrocite, histiocite,

plasmocite, mastocite, celule grase sau lipocite, celule pigmentare.
Celulele migratoare sunt reprezentate de elementele sanguine care
pătrund în rețeaua conjunctivă: limfocite, monocite, leucocite (neutrofile,
acidofile, bazofile).
Dintre acestea, celula conjunctivă cea mai frecventă este fibroblastul,
acesta derivă din celule mezenchimatoase sau din fibroblaste preexistente. În
țesutul conjunctiv aceste fibroblaste au două variante: fibroblastul activ,
angajat în procese metabolice și fibroblastul în repaus funcțional sau fibrocit.
Fibroblastul activ este o celulă cu citoplasmă abundentă cu organite
bine reprezentate, au astfel un aparat de sinteză dezvoltat, reprezentat printr-
un reticul endoplasmatic rugos, cu cisterne dilatate, cu numeroși
poliribozomi, un complex Golgi perinuclear, numeroase mitocondrii
filamentoase, lizozomi, centrul celular, microtubuli și microfilamente.
Microfilamentele sunt foarte dezvoltate în fibroblastele din jurul

plăgilor pe cale de vindecare. Acestea joacă rol important în procesele de
72
vindecare și se numesc miofibroblaste (sunt prezente și în axul vilozităților

intestinale).
Nucleul fibroblastelor este bogat în eucromatină și are doi nucleoli.
Membrana fibroblastelor prezintă receptori specifici pentru diferite molecule
extracelulare (insulina, factorul de creștere, lipoproteine).
Fibrocitul (Figura 14.1) este o celulă mică și alungită, cu prelungiri
bifurcate, cu nucleul heterocromatinizat și cu puține organite celulare. Bine
reprezentați sunt lizozomii sub formă de autofagozomi.
Fibroblastele sunt celule care participă la formarea substanței

fundamentale, sintetizează și secretă proteine fibroase și elastină,
glicozaminoglicanii care intră în alcătuirea substanței fundamentale.
Figura 14.1 Fibrocit

Mastocitul este o altă celulă din țesutul conjunctiv, cu adaptări
funcționale deosebite, din lungul vaselor. Membrana mastocitelor conține
receptori specifici pentru imunoglobuline. În citoplasmă se găsesc puține
organite celulare, RER redus, Ap. Golgi slab dezvoltat, însă prezintă
numeroase vezicule granulare.
Funcția mastocitelor este ca la impactul antigen –anticorp, la suprafața
mastocitelor să apară complexele antigen-anticorp care duce la o eliberare a
veziculelor intracelulare ( Figura 14.2) pline cu: heparină (anticoagulant și
factor antilipemic), histamină (vasodilatatorși determină creșterea
permeabilității vaselor și accesul apei și a serumproteinelor), factorul
chemostatic pentru eozinofile (substanță reactivă în șocul anafilactic) și
serotonină (vasoconstrictor al musculaturii netede traheobronsice). Toate
aceste substanțe sunt mediatori chimici.
73
Figura 14.2 Mastocit
Tot din categoria țesutului conjunctiv fac parte și celulele adipoase

(Figura 14.3). În afară de celulele adipoase alb-galbene, mai există țesutul
adipos brun, format din celule de culoare întunecată datorită unui citocrom
existent în mitocondrii. Nucleul acestor celule este central, au numeorase
mitocondrii și ribozomi, REN dezvoltat. Acest tip de țesut adipos este bine
dezvoltat la embrion și la nou născut, scade treptat cu vărsta.
El se pare că are rol în adaptarea extrauterină a noului născut, funcția

principală fiind de a genera căldura organismului.
Frigul stimulează termogeneza care determină eliberarea de
norepinefrină în țesuturi. Acest hormon activează lipaza din adipocite. În
celulele grase brune la nivelul mitocondriilor procesul de fosforilare
oxidativă este slab cuplat cu oxidarea. Insuficiența fosforlării oxidative face
ca oxidarea acizilor grași să se desfășoare cu viteză crescută și să nu se
sintetizeze ATP, ca urmare toată energia este îndreptată către eliberare de
căldură.
Figura 14.3 Adipocite
Sistemul reticuloendoplasmatic-histiocitar –este format dintr-un

complex de celule de origine mezenchimală alcătuit din celule foarte diferite
ca formă și localizare și care este difuz răspândit în tot organismul, ca urmare
acest sistem are mai mult rol fiziologic
Celule caracteristice sunt:
74
- celule migratoare (histiocite) din țesutul conjunctiv lax

-celule reticulate din sistemul ganglionar limfatic (splină, ganglioni,
măduva oaselor, amigdale)
- celulele Kupffer din ficat
- celulele sinusurilor venoase din măduva osoasă
- celulele alveolelor pulmonare
Funcțiile sunt: fagocitară (față de germenii patogeni, celule

degenerate, celule sanguine, iar prin pinocitoză - toxine eliberate de
microorganisme), funcție metabolică (au proprietatea de a acumula și
transforma chimic lipide, proteine și produse de degradare a hemoglobinei;
elaborare anticorpi și citopoetică (produce elemente figurate);
granulopexia (atrocitoza) acumularea sub formă de vacuole a compușilor
de origine externă (coloranți, toxine, praf etc).
Aparent una din funcții predomină într-un țesut anume. Funcția

metabolică în ficat, atrocitoza în plămân, citopoeza în măduvă. În stări
patologice, orice celulă a acestui sistem, își poate modifica toate
potențialitățile. Histiocitele active, pentru a se putea deplasa printre țesuturi,
prezintă ca organite de mișcare membrane ondulante. Activitatea acestui
sistem este controlată de sistemul nervos central.
Timocitele sunt celule mari, mijlocii și mici produse de zona
corticală a timusului (organ limfoid cu cea mai mare activitate limfopoetică
din organism, în perioada neonatală, cu rol de coordonator al dezvoltării și
menținerii structurilor și funcțiilor ganglionilor limfatici și ai splinei).
Timocitele sunt celule cu nucleul foarte mare, cromatină bogată, cu
unul sau mai mulți nucleoli. Între timocite și celulele epitelio-reticulare s-au
observat punți citoplasmatice prin care se face hrănirea timocitelor și se
transmit informațiile imunitare. Timocitele nu sunt imunologic active, dar
transmit competența lor limfocitelor din organele limfopoetice, conțin un
factor care stimulează limfopoeza.
De asemenea, timocitele sunt implicate în metabolismul hidromineral,
în metabolismul fosforului și calciului, în metabolismul nucleoproteic și
lipidic.
Țesutul muscular are ca și celulă caracteristică fibra musculară
striată. Aceasta este o celulă ultraspecializată, capabilă să se contracte de
1000 de ori mai mult decât propria greutate.
75
Membrana fibrei musculare este de 9 nm grosime și apare trilaminată

ultrastructural. Celula poate avea sute de nuclei (20-40/cm), ei ocupă 1% din
volumul fibrei, deoarece un nucleu din alte celule (mononucleate) ocupă
cam 5-6% din volumul celulei, numărul mare de nuclei pare să provină și de
la celulele satelit, adiacente fibrelor musculare, situate sub lamina bazală.
Aceste celule satelit sunt de dimensiuni mici, alungite, turtite.
Fibrele musculare fiind celule diferențiate nu se divid. Regenerarea
lor se realizează pe seama diviziunii celulelor satelite (celule mononucleate)
acestea pot funcționa ca resurse pentru repararea fibrelor scheletice lezate.
Aceste celule inactive, în cazul unei leziuni musculare, se activează și
proliferează prin diviziuni și apoi fuzionează refăcând fibra scheletică sau
formând o altă fibră „de novo”. Se pare că aceste celule au originea în pre-
mioblaștii embrionar nediferențiați, a căror dezvoltare a fost stopată în cursul
miogenezei.
Aceste celule sunt caracterizate de nuclei mari heterocromatici, puțină
citoplasmă și cu puține organite.
Celulele musculare cardiace se caracterizează printr-o funcționare
sincițială, deși sunt separate. Celulele se dispun cap la cap, joncțiunile au o
structură și funcționalitate specială existentă numai în miocard, formând
discurile intercalare.
Fibrele cardiace ventriculare au in general un singur nucleu celular, el
este înconjurat de o porțiune de citoplasmă cu aspect granular în care se
găsesc granule de pigment galben „pigment de uzură” lipofuscină, care se
aglomerează odată cu înaintarea în vârstă. Mitocondriile sunt cele mai
bogate, acestea reprezintă 35% din volumul organitelor (în celulele fibrelor
scheletice 3-4%, în hepatocite 15%).
În celulele atriale există vezicule secretorii specifice, localizate
perinuclear, care conțin factorul natriuretic (factorul natriuretic atrial-FNA)
de natură polipeptidică care produce diureza, natriureza. Astfel, scade
tensiunea arterială și se reduce secreția de renină și aldosteron. FND este
prezent în sângele sanguin fiind cel mai puternic compus de semnalizare
natriuretică de origine endogenă. Este de 3 tipuri:
A- la nivelul celulelor cardiace atriale;
B- la nivelul miocardiocitelor ventriculare;
C- situat în celule endoteliale ale vaselor de sânge.
Țesutul nervos
76
În alcătuirea tesutului nervos se găsesc două categorii de celule: celule

nervoase sau neuronii și celule de susținere nevroglice. Celulele nervoase se
caracterizează printr-o mare varietate de forme și de mărimi. Dacă se ia în
considerare și prelungirile respective, mărimea suprafeței neuronale apare
enormă.
De exemplu, o celulă din ganglionul spinal, are un diametru de 120
µm, calculând suprafața corpului celular, aceasta este de 432.000 µm 2. Dacă
axonul are diametrul de 12 µm și lungimea de 1m, suprafața este de
36.000.000 µm 2 (de 837 ori suprafața celulei).
Celulele suport, nevroglii, sunt în număr de 10: 1 neuron, deoarece
sunt mai mici decât neuronii ocupă 50% din volumul țesutului nervos.
Acestea sunt de mai multe tipuri: astrocite, oligodendrocitele , microgliile,
glia ependimar. Toate au prelungiri numeroase și scurte, la microglii
expansiunile sunt cu aspect de spini.
Microgliile secretă un polipeptid denumit factor de proliferare glială,
cu rol în cicatrizări.
Inducția celulară
Toate specializările și coneziunile intercelulare produc efecte
intracelulare (constă în apariția în interiorul celulei a unor modificări
structurale succesive care sunt responsabile de apariția formei și structurii
specifice celulei diferențiate) sau intercelulare (acumularea unor proteine
specifice, proteine cu funcții enzimatice, ce va avea ca rezultat funcțional al
diferențierii, apariția unor funcții specifice fiecărui tip celular constituit).
Apariția celulelor diferențiate, specializate presupune interacțiunea
intimă dintre anumiți factori inductori și o populație de celule (celule
induse).
Fenomenul de inducție explică un mare număr de fapte embriologice,
iar natura inductorilor poate varia, ei putând acționa ca activatori ai genelor,
ca depresori ai transcripției ARN mesager, etc.
Celulele aflate sub efectul inductorului nu sunt pasive, ci trebuie să se
caracterizeze prin capacitatea de a reacționa , numită competență și depinde
nu numai de gradul reacțional, dar și de momentul în care se exercită
inducția.
77
De obicei grupul de celule indus devine, el însuși, inductor pentru alte

grupe celulare nediferențiate încă. Procesul de inducție nu se exercită
întotdeauna în același sens.
Circulația informației este explicată prin:
1- ipoteza transferului de macromolecule informaționale de la inductor
la indus- in cursul diferențierii celulare, celulele stabilesc joncțiuni de tip
gap, ce se formează și se desfac foarte repede. Aceste joncțiuni sunt
permeabile pentru anumite molecule printre care se presupune că are loc un
transfer de molecule ARN reglator sau mesager, de la inductor la indus.
Prin procesul revers-transcripției, în celula indusă are loc sinteza unei
molecule de ADN pe substratul de ARN provenit de la inductor. În acest fel,
molecula ADN nou formată este încorporată în aparatul genetic al gazdei și
din acel moment devine reglatorul procesului de diferențiere
2- celula indusă –gazdă, deține încorporate în genomul său mesajul
pentru programul diferențierii, program care nu se poate realiza decât sub
acțiunea inductorilor de tip hormonal, polipeptide, neurotransmițători sau
factori de creștere.
Aceștia se leagă de receptorii specifici ai membranei celulei induse și
declanșează acțiunea unor mesageri chimici de tipul AMPc, GMPc. Aceștia
vor determina apariția a unor produși de metabolism ce vor acționa asupra
aparatului genetic din nucleu.
Modificările genetice survenite sunt transmise citoplasmei (RE rugos și
complexului Golgi), în regiunile în care are loc sinteza de membrane
celulare. Aceste porțiuni nou sintetizate de membrane se atașează
membranei plasmatice, se încorporează și are proprietăți diferite de restul
membranei determinate genetic. Această porțiune este responsabilă de
permisivitatea celulei pentru un anumit inductor, având capacitatea de a
recunoaște și a lega inductorul.
Teoria sistemului competență este superioară teoriei simple a inducției.
Se observă că multe substanțe pot acționa ca și inductori, iar numai anumite
tipuri de țesuturi pot răspunde la acțiunea factorilor inductori. Explicația
acestui fenomen este capacitatea de competență, de a răspunde, la anumiți
evocatori și este regăsit în acțiunea modelatoare a genelor asupra procesului
diferențierii și dezvoltării.
Competența = abilitatea de a răspunde la un
semnal inductor
78
Evocația = semnalul general ce comandă unui

țesut tipul de celule din care urmează a fi alcătuit.
Individualizarea = procesul prin care celulele
țesutului capătă propria lor identitate
Reglarea diferențierii celulare

În cadrul dezvoltării unui organism, diferitele țesuturi care, în
ontogeneză, sunt toate de tip proliferativ își modifică ulterior profund ritmul
de diviziune astfel că, potențialul mitotic se schimbă sau dispare. Cele mai
multe țesuturi își pierd capacitatea de proliferare în stare adultă, unele însă,
păstrând o subpopulație celulară, pot asigura regenerarea țesutului
respectiv, iar altele au o mare capacitate de creștere în tot cursul vieții.
Fenomenele de diferențiere, trecerea și starea de nediferențiere urmată

de rediferențiere sunt des întâlnite și dau naștere la controverse.
Astfel de fenomene, se produc în

degenerescența walerianăunde, celulele Schwann se
diferențiază în fagocite care se divid.
Creierul vertebratelor completează lipsa

substanțelor prin proliferarea nevrogliei și a
elementelor din piamater.
Rolul mitozelor constă în reorganizarea structurilor celulare (de

exemplu reorganizarea mitocondriilor și aparatului Golgi în spermiogeneza),
fie în dezorganizarea structurilor celulare, cum se întamplă în procesul de
regenerare a ficatului, când au loc transformări mitocondriale în timpul
diviziunii hepatocitelor.
Acest ultim rol explică lipsa diviziunilor neuronilor adulți care ar duce
la dezorganizarea activității nervoase a întregului organism.
In general, reglarea diviziunilor celulare are loc prin mai multe

mecanisme:
 de autoreglare tisulară
 de heteroreglare tisulară
 de control prin retroinhibiție
 de control prin produși metabolici tisulari
79
Mecanismele care realizează o autoreglare tisulară au la bază faptul

că, există la mamiferele adulte un control homeostatic al dinamicii
echilibrului celular exprimat printr-un control constant între celulele nou
formate, celulele care cresc și cele care mor.
Controlul proceselor de proliferare se realizează în acest caz, fie

printr-un proces genetic, fie printr-un control epigenetic al produșilor tisulari
specifici (orice modificare în biosinteza proteică duce la o modificare la
nivelul genelor, o astfel de substanță cu rol reglator este o glicoproteină
numită generic chalone, care reglează potențialul mitotic prin represia sau
activarea genelor care determină proliferarea).
Heteroreglarea tisulară - unele țesuturi sunt active din punct de

vedere fiziologic numai în anumite perioade și, în acest caz, reglarea
proeselor de proliferare se face cu ajutorul hormonilor, având loc o
heteroreglare, deoarece aceste țesuturi intră în diviziune sub acțiunea
stimulilor hormonali produși de alte țesuturi.
Mecanismul de control prin retroinhibiție - se referă la existența în

plasma extracelulară a unor proteine care au rol direct în reglarea proliferării
celulare. Mecanismul a fost sugerat în urma observațiilor lui Glinos și G.
Gey. Folosind ser sanguin de la un șobolan adult, creșterea hepatocitelor „in
vitro” este inhibată, însă serul provenit de la șobolani hepatectomizați are
acțiune inhibitoare mai scăzută. Inhibarea mitozelor depinde de concentrația
plasmei care, atunci cand crește, duce la inhibare accentuată, iar când este
diluată duce la stimularea mitozelor în ficatul adult.
Într-o cultură de hepatocite ajunse la stadiul adult acestea încep să

sintetizeze proteine a căror concentrație acționează ca represor al ADN-ului,
celulele pierzându-și capacitatea de diviziune.
Controlul prin produși metabolici tisulari presupune existența unor

factori produși chiar de celule și care pot regla procesul de proliferare. Acești
factori sunt eliberați în mod normal în celule. Se poate stimula proliferarea
unui organ dacă se injectează intraperitoneal, la șobolan, un omogenat
provenit de la acel organ.
Eliberarea unor factori, din țesuturile necrozate, produce diviziunea

celulelor de același fel. Creșterea eficientă a indicelui mitotic se obține cu
omogenatele din fragmente autolizate timp de 24-48 h. Acest fenomen
prezintă și specificitate tisulară, omogenatele influențând numai organele din
care au provenit.
80
În ceea ce privește diferența dintre celulele diferențate și nediferețiate,

se pare că din punct de vedere biochimic sau molecular se apreciază că, o
celulă diferențiată este capabilă să producă o cantitate mare de molecule
neesențiale pentru funcționarea celulei, dar definitorii pentru țesutul din care
face parte celula.
De pildă, toate celulele produc citocromi, colesterol, dehidrogenază

succinică, triptofan-sintetază, glucozo-6 fosfatază, ARN, celule esențiale
viabilității acestor celule. În schimb, unele produc albumine, cheratine,
hemoglobine, condroitin-sulfați, molecule care nu sunt esențiale pentru
viabilitatea lor, după cum oocitele produc ARN m sau ARNr active sau
represate, în mare cantitate și care nu contribuie cu nimic la supraviețuirea
imediată a viitoarelor blastomere.
Filtrajul genetic, pe seama căruia sunt puse aceste diferențe, este

realizat în primul rând prin sinteza diferențiată a acizilor nucleici și prin
mitoză, fiind bine cunoscut faptul că, o celulă care se divide nu se mai
diferențiază.
Oprirea diviziunii celulare se face prin creșterea concentației AMPc,

care stimulează ARN-polimeraza II, cu rol în producerea ARNm, cu o serie
de consecințe asupra modificărilor membranei plasmatice. Astfel, reglajul
genetic care codifică modificarea reversibilă a suprafeței celulare este legat
de activitatea mitotică. Pătrunderea calciului în celulă determină, pe de altă
parte o creștere a GMPc cu consecințe asupra sintezei ADN și asupra
mitozei. Permeabilizarea membranei pentru calciu este și ea dată de o serie
de factori.
În celulă și mai exact în structura cromozomilor, telomerele, joacă un

rol decisiv în reglarea procesului de replicare și respectiv diviziune celulară.
Modificarea acestor secvențe (TTAGGG) de ”sfărșit” sau capăt cromozomial,
indusă de o modificare a enzimei telomeraza ( cum ar fi deficiența), cauzează
disfuncții celulare ce constă în diviziuni repetate și respectiv moartea celulei
(senescență replicativă).
Apariția modificărilor la nivelul genelor responsabile de producerea
telomerazei determină apariția predispoziției la cancer, inducerea
modificărilor în celulele stem.
(Drs. Elizabeth H Blackburn, Jack W Szostak

and Carol W Greider pentru descoperirea
telomerazei, în 2009- Nobel Prize Physiology or
Medicine)
81
Celule nediferențiate-celule stem

Celulele stem sunt celule nediferențiate care posedă capacitatea de a se
transforma în celule înalt specializate, care mai departe pot forma orice tip de
țesut și organ din corp.
Importanța lor rezidă tocmai în această posibilitate de a se dezvolta în orice
tip de celulă din organismul uman. Celulele stem embrionare sunt celule
nediferențiate care au particularități ce le deosebesc fundamental de celulele
adulte cu funcții specializate.
Capacitatea lor de diviziune este nelimitată în condițiile în care

organismul căruia aparțin este viu, iar din această caracteristică derivă cea
mai importantă funcție pe care o au și pentru care sunt atat de folosite, și
anume aceea de a acționa precum un sistem de refacere și reparare a oricărei
parți constituente a organismului.
La fiecare diviziune a unei celule mamă, apar celule fiice cu

capacitatea de a rămâne în stadiul de celulă stem sau de a se dezvolta în
celule cu funcții specializate, cum ar fi celulele musculare, nervoase sau
celulele sangvine.
Totuși, nu toate celulele stem posedă aceeași capacitate de replicare

sau același potențial de diferențiere, motiv pentru care, cercetătorii le-au
împărțit în mai multe clase, astfel:
În funcție de capacitatea lor replicativă și de potențialul de

diferențiere, celulele stem au fost clasificate în:
1. Celule stem totipotente. Sunt produse prin fuziunea unui ovocit

cu un spermatozoid. Tot celule totipotente sunt și cele apărute după
primele diviziuni ale ovocitului fecundat. Acestea se pot diferenția în
orice tip de celulă, sunt capabile să formeze o placentă și un embrion
întreg;
2. Celule stem pluripotente. Sunt descendente ale celulelor

totipotente. Se pot diferenția în toate tipurile celulare, cu excepția
celulelor totipotente. Sunt capabile să formeze țesuturi derivate din toate
cele trei foițe embrionare (endoderm, mezoderm și ectoderm);
3. Celule stem multipotente -care au proprietăți de regenerare a

unor țesuturi specifice, cum ar fi pielea, ficatul, tractul intestinal.
82
Sunt celule care produc celulele dintr-o singura familie, progenitori

ai celulelor din diferite țesuturi (ex:celulele stem hematopoietice se vor
diferenția în celulele sanguine: hematii, celule albe, trombocite etc). Au
un potențial regenerativ imens și își reînnoiesc continuu populațiile
celulare;
4. Celule stem unipotente. Aceste celule pot produce un singur tip

de celule, dar au proprietatea de a se reînnoi, ceea ce le diferențiază de
celulele non-stem.
Proprietățile celulelor stem le fac utile diferitelor specialități clinice,

precum și cercetării medicale, însă folosirea lor ridică probleme etice și în
prezent, datorită faptului că, celule stem pluripotente provin de la un alt
organism viu, considerat o ființă în sine, și anume embrionul uman (cu varsta
cuprinsă între 2 zile și 8-9 săptămâni).
Argumentele în favoarea depășirii acestei bariere de ordin etic sunt
utilizarea celulelor stem embrionare în potențiala vindecare a unor boli
grave, printre care și diferite tipuri de cancere, precum și faptul că recoltarea
lor se face doar de la embrionii furnizați de clinicile de fertilizare.
Sursele de celule stem pot fi: organismul adult, celulele embrionare,

celulele canceroase sau de la nivelul cordonului ombilical.
Diferența dintre celulele stem embrionare și cele adulte

Diferența majoră între celulele stem embrionare și cele adulte derivă
din originea lor, și anume din organismul din care sunt recoltate. Celulele
embrionare provin din embrioni cu vârsta de maxim 7 zile, care pot fi, la
rândul lor, donați sau produși în exces în timpul proceselor de fertilizare in
vitro. Celulele stem adulte sunt fie prelevate din organisme adulte, fie din
cordonul ombilical.
Cercetătorii au evidențiat faptul că și după naștere persistă în

organism un grup restrâns de celule nediferențiate, considerate a avea rol de
rezervă în cazul în care apar pe parcurs situații care să impună folosirea lor.
Inconvenientul major al acestor celule stem îl reprezintă faptul că, în

urma diviziunii lor, numărul de celule fiice este foarte limitat și inferior
celulelor stem embrionare.
O altă diferență constă în longevitatea celulelor embrionare, care sunt
capabile de a-și menține abilitatea de a forma orice alt tip de celulă chiar și
după luni sau ani de utilizare și creștere în laborator.
83
Celulele stem adulte sunt celule nediferențiate aflate printre celule cu

funcții specializate, în cadrul unui țesut sau organ, care au capacitatea de
autoregenerare și de diferențiere în cele mai importante tipuri celulare. Rolul
esențial al acestor celule în organismul viu este acela de a menține
integritatea și de a repara uzura țesutului în care se găsesc.
Astfel, de celule stem au fost identificate în multe țesuturi și organe. Se

pare că ele ocupă, în cadrul țesutului, o zonă specifică bine delimitată, unde
pot rămâne sub formă nediferențiată chiar și ani, până când sunt activate și
încep să se dividă sub influența directă a leziunilor tisulare. Printre organele
care conțin în mod cert celule stem adulte se numără: creierul, pielea, ficatul.
Celulele stem adulte prezintă, comparativ cu celulele stem embrionare,

anumite avantaje și dezavantaje care le indică sau nu în utilizarea terapeutică.
Printre avantaje se numără și faptul că, nu există probleme de ordin etic

în ceea ce privește utilizarea lor. De asemenea, în cazurile în care donatorul
și primitorul sunt aceeași persoană, nu există riscul respingerii transplantului
celular prin intervenția sistemului imun.
Dacă însa, donatorul este diferit de acceptor, poate să apară reacție

imună din partea organismului gazdă care să ducă la respingerea
transplantului.
Însă cercetatorii au descoperit 3 dezavantaje extrem de importante
celulelor stem adulte care impun prudență și pot chiar contraindica folosirea
lor în terapie:
- sunt celule mature și nu au capacitate mare de proliferare, în sensul că

pot genera doar anumite tipuri celulare, în numar limitat.
- în cadrul unui organism, celulele stem adulte sunt greu de identificat.
Spre deosebire de ele, celulele stem embrionare sunt ușor de reperat,

deoarece formează populația celulară dominantă în organismul embrionului,
practic orice tip de celulă embrionară putând juca rol de celulă stem.
De asemenea, celulele embrionare se pot divide de un număr nelimitat

de ori, generând tot timpul celule noi în cantități utile, atât pentru cercetare
cât și pentru terapie.
84
- în al treilea rând, celulele stem adulte se dezvoltă greu, fapt evidențiat

de numeroase studii care au arătat durata lungă de timp, de ordinul lunilor
chiar, necesară unor celule stem adulte de a se transforma în tipul particular
de celule vizat inițial, fapt deosebit de dezavantajos în cazul în care starea
pacientului aflat în tratament impune transplantarea rapidă a celulelor.
Celulele stem embrionare, însa au rata de diviziune rapidă și pot fi chiar
depozitate, astfel că dacă apare nevoia administrării lor, aceasta se poate
realiza imediat.
Folosirea celulelor stem în tratamentul unor boli grave

Experimentele și cercetările efectuate pe celule stem embrionare au
început efectiv de-abia din anul 1998, când un grup de oameni de știință,
conduși de dr. James Thomson, de la Universitatea din Wisconsin, SUA, a
pus bazele unei metode de izolare și cultivare a celulelor.
Studiile și experimentele desfășurate în ultimii ani au demonstrat că

aceste celule au capacitatea de a influența decisiv numeroase domenii ale
medicinii, atât datorită abilității de formare a celulelor de tipul neuronilor,
hepatocitelor, cardiomiocitelor, celulelor pancreatice sau endoteliale, cât și
prin posibilitatea de a interacționa în mod direct cu aceste celule
modificându-le materialul genetic în vederea folosirii lor în cadrul terapiei-
genice.
Toate bolile cunoscute până în prezent au o bază celulară, un defect

apărut în replicarea celulară, în regenerarea și repararea tisulară, care să
creeze un teren propice pentru dezvoltarea și autoîntreținerea procesului
patologic. Ținând cont de acest fapt, se poate afirma, teoretic doar că, orice
boală poate fi tratată folosind celule stem.
Celulele stem din cordonul ombilical sunt derivate din sângele din
placenta și vasele ombilicale și pot fi prelevate dupa naștere. Incă din anul
1988 aceste celule au fost folosite pentru a trata boala Gunther, sindromul
Hunter, sindromul Hurler, leucemia limfoblastică acută și alte afecțiuni în
special ale copiilor.
Atunci când celulele provin de la un donor diferit de cel ce va

beneficia de această terapie poartă numele de tratament allogenic, când
provin de la același pacient este denumit autolog și când este colectat de la
indivizi identici (ex: gemeni monozigoți), singenic.
85
Intre bolile pentru care se studiază intensiv tratamentul cu celule stem

sunt incluse: diabetul, boala Parkinson, boala Crohn, afecțiuni cardiace, boli
genetice, cancere.
Diabet: în ceea ce privește diabetul, cercetătorii încearcă să influențeze

transformarea celulelor stem în celule producătoare de insulină, acestea
urmând a fi transplantate persoanelor diagnosticate cu o asemenea afecțiune.
Boala Parkinson: în declanșarea bolii în sine este incriminată

distrugerea neuronilor dintr-o anumită regiune a creierului. Boala se
caracterizează prin pierderea capacității de control a mișcărilor voluntare
asociind și un tremor fin al extremităților.
De mulți ani, tratamentul acestei boli, care afectează peste 2% din

populația de peste 65 de ani, se bazează pe administrarea de levodopa,
substanță pe care creierul o transformă în dopamină (aceasta lipsind la
persoanele afectate, datorită pierderii, în cadrul procesului patogenic a
neuronilor care o produc). Pe parcursul terapiei, însă, levodopa își pierde din
eficiență, în paralel crescând rata de apariție a efectelor secundare, pacientul
devenind în final, o cauza pierdută. Dacă însă, se reușește obținerea de celule
nervoase viabile și funcționale se poate încerca transplantarea acestora și
înlocuirea celor bolnave.
Cancer: există forme de cancer, precum cel de sân, în care

chimioterapia și radioterapia au ca efect secundar distrugerea măduvei
osoase, ceea ce impune multă precauție și restrânge mult din folosirea
acestor modalități terapeutice. Dacă prin intermediul celulelor stem se poate
reface măduva osoasă, medicii ar putea institui terapia anticanceroasa mai
repede și în doze mai mari, în vederea sporirii eficienței.
De asemenea, celulele stem pot fi folosite și în vederea formării de

celule cu acțiune specifică anticanceroasă, contribuind astfel, la lupta
împotriva cancerului inițiată de organism.Celulele stem pot fi folosite și în
vederea refacerii unei părți de țesut sau chiar pentru transplantul diferitelor
organe în cazul în care acestea au trebuit excizate în scop terapeutic.
Traumatisme medulo-spinale: celulele stem sunt folosite pentru

formarea celulelor nervoase ce intră în componența măduvei spinale. Scopul
este de a obține ameliorarea simptomatologiei și chiar vindecarea
persoanelor cu hemiplegii sau tetraplegii survenite în urma unor leziuni
grave ale coloanei vertebrale.
86
Boala Crohn: este o inflamație cronică de natură autoimună, cu

localizare predilectă la nivelul ileonului terminal. Mucoasa intestinului
prezintă numeroase ulcerații și fisuri profunde datorate unor procese imune
aberante, în care celulele imune sunt direcționate împotriva celulelor
intestinale. În acest caz, terapia cu celule stem vizează înlocuirea acestor
celulele imune cu unele cu funcție normală.
Boli genetice: aceste boli se caracterizează prin existența unui defect

cu localizare la nivelul diferitelor gene sau cromozomi, care afectează
organismul înca de la naștere, cum ar fi: anemia falciformă, fibroza cistică,
boli neuromusculare, precum și cancere (acestea având o importantă
componenta genetică, până în prezent identificându-se cel puțin 4 categorii
de gene implicate în apariția lui).
Pentru moment, numărul pacienților tratați cu celule stem este foarte

redus, cei care au beneficiat de un astfel de tratament având boli grave, în
stadii terminale.Deocamdată, medicii evită să recurgă la acest tratament, iar
când o fac, sunt foarte prudenți, întrucât acest domeniu al medicinei este la
început și există încă numeroase necunoscute cu privire la funcționarea
celulelor stem.
Încurajator este faptul că cercetătorii europeni au descris, în

septembrie 2006, rezultate promițătoare în ceea ce privește transplantul de
celule din măduva osoasă cu scopul tratării leziunilor post infarct miocardic.
CAPITOLUL 15
BAZELE MOLECULARE ȘI FIZIOLOGICE ALE

CITOPROTECȚIEI
Citoprotecția și factorii care determină homeostazia ionică
Importanța menținerii structurilor biomembranelor
Neutralizarea substanțelor toxice de natură chimică
Influența stresului asupra metabolismului celular
87
Citoprotecția și factorii care determină homeostazia

ionică
Citoprotecția –funcția celulei de a menține homeostazia sub acțiunea
factorilor agresivi.
În realizarea citoprotecției sunt implicate mai multe mecanisme care se
referă la:
 Homeostazia proceselor de oxido-reducere ca factor de
citoprotecție
 Homeostazia ionică și reglarea ph-ului intracelular.
 Rolul biomembranelor
 Procesele bioenergetice ca factor esențial
Organismul vine în contact direct cu un număr din ce în ce mai mare
de substanțe toxice, multe din ele cu acțiune citotoxică, ce solicită la
maximum, în multe cazuri peste limita acceptabilă, mecanismele de adaptare
și protecție.
Semnificativ este faptul că, conceptul de citoprotecție a fost introdus și
s-a generalizat în gastroenterologie deoarece mucoasa gastrointestinală
reprezintă cel mai fascinant exemplu de bioprotecție. Un singur strat de
celule, cu o grosime de două sutimi de milimetru, asigură protecția, atât față
de factorii agresivi proprii (acid clorhidric și pepsină), dar și față de un
mediu septic și traumatizant, în multe cazuri citotoxic.
Conceptul de citoprotecție a fost elaborat pentru prima dată în anul
1975, când s-a constatat că prostaglandinele (PG) au proprietatea de a
preveni apariția ulcerului experimental al mucoasei gastrice la șobolani.
Segal și Segal (1986) postulează că citoprotecția este un fenomen
complex în care homeostazia celulară este puternic implicată și, ca urmare ,
sunt angajați toți factorii care intervin în complexele mecanisme metabolice.
Citoprotecția este un proces mai complex
decât participarea unei substanțe sau chiar a unui
sistem de substanțe, deoarece menținerea structurilor
și funcțiilor biologice sub acțiunea factorilor agresivi
mobilizează metabolismul în întregime.
Trebuie avut în vedere că însăși trecerea celulei de la respirația
anaerobă la respirația aerobă, cu randament energetic superior, a însemnat
un risc asumat deoarece oxigenul este toxic pentru celulă.
88
După cum este cunoscut, molecula de oxigen, în stare normală (starea

triplet-nivelul de energie a electronilor scăzut), este stabilă și deci puțin
reactivă, dar în procesele metabolice se exercită o activitate cu formare de
elemente puternic reactive: oxigen singlet (1O2)-forma diamagnetică, anionul
superoxid (O2-), radicalul hidroxil (OH-) și apă oxigenată (H2O2). Toate
formele reactive ale oxigenului reprezintă un pericol potențial pentru
integritatea celulară, fiind citotoxice.
Radicalii cei mai periculoși sunt oxigenul singlet și radicalul hidroxil.
Totodată, în prezența ionilor metalici (Fe2+), radicalii superoxid și peroxidul
de hidrogen (teoretic mai puțin periculoși) se pot combina și forma radicali
hidroxil, conform reacției Haber. Ca urmare celula este expusă continuu la
acțiunea citotoxică a radicalilor liberi formați în decursul respirației
oxidative.
Principiul general de protecție a celulei constă în a transforma radicalii
toxici în oxigen molecular, prin oxidare, sau în apă prin reducere, ultima cale
fiind cea mai eficientă. Ca urmare, organismul și-a elaborat un sistem
complex de apărare antioxidant la care participă atât enzimele cât și
substanțele reducătoare.
Cea mai importantă reacție de citoprotecție, care acționează în prima
linie de apărare celulară, neutralizând peste 90% din radicalii liberi formați,
este reacția de dismutare care prezintă principalul avantaj că nu utilizează, ca
substrat, compuși esențiali pentru celulă.
2O-2 + 2H SOD→ H2O2 +O2
2H2O2 CATALAZA → 2H2O +O2
Procesul este catalizat de enzima superoxiddismutaza (SOD)

considerată de unii cercetători ca fiind cea mai importantă enzimă a vieții
aerobe, datorită eficienței cu care realizează neutralizarea radicalilor
citotoxici. Apa oxigenată este descompusă după reacția 2 , în apă și oxigen
molecular.
Oxigenul singlet nu se descompune prin cataliză enzimatică și este
neutralizat prin acțiunea antioxidanților biologici existenți în celulă.
Prin antioxidanți se înțeleg acele substanțe care inhibă viteza de
oxidare, prin eliberarea de H și care acționează după următoarea schemă:
RO2 +HA→ROOH + A
89
R+HA→RH+A
În care HA este substanța antioxidantă, iar A este un radical inactiv sau

slab activ. În felul acesta procesul de protecție constă în înlocuirea radicalilor
activi RO2 și R, cu radicali inactivi A, care nu au capacitatea de a prelungi
reacția în lanț și care, în final, formează produse stabile prin dimerizare
(A+A→AA; A+ RO2→ARO2).
Dintre antioxidanții prezenți în celulă, vitamina E joacă un rol
deosebită de important. Tocoferolii inhibă procese de oxidare și limitează
formarea peroxizilor toxici exercitând un efect antiradical general.
Carotenoizii, vitamina A, vitamina C și grupările tiolice au, de
asemenea, un rol de protecție important în celulă. Ele se găsesc, totodată,
într-o strânsă interacțiune conducând la un efect maxim.
În citoprotecție un rol central îl joacă grupările tiolice (-SH) ale
proteinelor, peptidelor și aminoacizilor: glutationul, cisteina, metionina, care
intervin în toate procesele metabolice importante și în menținerea structurilor
celulare.
Grupările –SH intervin în reglarea sintezei proteice și implicit, în
procesele de asociere, disociere a ribozomilor. De asemenea, sunt implicate
în activitatea ARN-polimerazei, ADN-dependente.
Grupările tiolice au interacțiuni directe și indirecte cu majoritatea
vitaminelor.
Dintre compușii tiolici un rol aparte îl are glutationul care este un
constituient aproape universal al sistemelor biologice funcționale, absolut
necesar dezvoltării și supraviețuirii celulei.
glutationul
Este considerat un sistem foarte complex contribuid la sinteza unor
proteine, activarea unor enzime, în special cele tiolice.
Sistemul celular de oxido-reducere a glutationului este controlat de
multiple sisteme enzimatice în care un rol deosebit îl are glutation-
peroxidaza. Ea exercită o acțiune de protecție a celulei față de diferiți
90
poluanți (nitriți, nitrozamine, peroxizi, metale), substanțe toxice,

medicamente. Această enzimă reprezintă cea mai eficientă protecție față de
peroxidare.
Rolul esențial pe care-l au grupările tiolice –SH în metabolism
determină interacțiuni complexe cu majoritatea vitaminelor: A, D, E, K, B,
B2, B6, B12, acidul folic, acidul pantotenic, niacina, biotina, acidul ascorbic,
interacțiuni care constă în reglarea și medierea activității vitaminice.
Homeostazia ionică celulară influențează profund metabolismul și
diferențierea celulară, acționând la trei nivele, ceea ce dă posibilitatea celulei
să-și modifice, în limite largi, proprietățile și funcțiile (Tabel 15.1).
 La primul nivel acționează asupra variației mărimii potențialului de
membrană, a pH-lui și a altor parametrii protoplasmatici.
 La al doilea nivel influențează metabolismul energetic și proteic.
 La al treilea nivel, homeostazia ionică celulară acționează asupra
informației genetice.
Menținerea constantă a concentrației ionice se realizează cu ajutorul
pompelor ionice: pompa de Na+/K+, pompa de calciu.
Diferiți mediatori biologici au influență
profundă asupra pompei de calciu. Serotonina, în
concentrații de 10-6, provoacă o diminuare a
acumulării calciului și o stimulare a transportului
pasiv. Prostaglandinele provoacă o modificare a
permeabilității membranei pentru calciu.
Lipoperoxidarea lipidelor din reticulul
endoplasmatic modifică conformația membranelor.
În concentrații mici lipoperoxizii activează Ca2+-
ATPaza, pe când în condițiile unei peroxidări de
durată se realizează inactivarea enzimei cu formare
de produși secundari.
S-a constatat că, odată cu vârsta, se
înregistrează o dereglare a transportului de Ca2+,
activitatea Ca2+-Mg2+- ATP azei și viteza de
transport a Ca2+ scade, crește energia de activare a
enzimelor, corelata cu afectuarea membranelor.
În aprecierea rolului protector al ionilor metalici trebuie să se țină
seama că, în ansamblu, fiecare ion depinde de alt ion din dietă (calciu
91
depinde de fosfor și magneziu, fierul de cupru, zincu de cupru), factorii

genetici, toxici, traumatici și patologici care influențează necesarul pentru
fiecare persoană.
De asemenea, produsul sau forma sub care este ingerat și metabolizat
(conținutul de fitați din alimentație, starea de oxidare a compusului,
cantitatea de fibre influențează disponibilitatea sau toxicitatea ionului
mineral). Un interes deosebit îl prezintă condițiile de absorbție a
microelementelor de către organism. Necesarul de microelemente este
dependent de stadiul de creștere, maternitate, intensitatea activităților fizice.
Absorbția microelementelor este inhibată în intestin de fosfați, fitați
(combinații dintre unii acidul fitic din cereale și unele minerale), taninuri,
acid oxalic, EDTA (acidul etilendiaminotetraacetic), prezența fibrelor
alimentare și a glucidelor. Cea mai mare parte a microelementelor se
absoarbe în duoden și în prima zonă a intestinului subțire. Intensitatea
trecerii microelementelor prin stratul de celule epiteliale depinde de
concentrația metaloproteinelor.
Pătrunderea în organism a microelementelor în doze mari poate duce la
dereglarea metabolismului de absorbție a unor microelemente ca urmare a
concurenței între ele pe canalele specifice de transport la nivelul celulelor
intestinale.
Administrarea timp îndelungat a fierului
provoacă creșterea excreției cuprului și mai ales a
manganului. Cauza o constituie concurența dintre
fier șsi mangan pentru transferină, iar fierul care
prezintă o mai mare afinitate pentru aceasta
perturbă transportul manganului. În felul acesta se
explică de ce, în urma terapiei sau profilaxiei cu
preparatele de Fe, se poate perturba metabolismul
altor microelemente în organism, în special al
manganului.
Transferina= proteina prezentă în serul
sangvin, sintetizată de către ficat, al carei rol
fiziologic esențial este transportul fierului necesar
sintetizării hemoglobinei, începând de la celulele
intestinale până la maduva osoasă.
Creșterea dozelor alimentare sau
medicamentoase de zinc provoacă anemie datorită
92
reducerii concentrației fierului și cuprului în plasma

sângelui și în ficat, concomitent cu inhibarea
absorbției fierului în intestin.
Absorbtia zincului în intestin este perturbată de
concentrații mari de calciu și fosfor în
alimentație.Excesul de fosfor antrenează precipitarea
calciului sub formă de fosfat tricalcic insolubil, care
se elimină prin fecale.
Tabel 15.1 Implicațiile principalilor ioni anorganici în reglarea și

funcționarea metabolismului celular
Ionul
Implicații celulare și patologice
Calciu Integritatea sistemului osos
Transmiterea influxului nervos
Excitabilitatea neuromusculară
Coagularea sângelui
Activarea unor enzime
Secreția de hormoni
Funcționarea membranelor celulare
Magneziu Activator pentru aproximativ 300 enzime, în special cele care
folosesc ATP
Rol în procesele energetice
Permeabilitatea celulară
Excitabilitatea neuromusculară
Sinteza proteinelor, lipidelor și a acizilor nucleici
Contracția musculară
Fosforilarea oxidativă
La nivel celular, hipomagnezia provoacă tulburări ale
transportului potasiului prin membrană, ceea ce conduce la
creșterea pierderilor renale de potasiu. În felul acesta se explică de
ce corecția deficitului de magneziu este chiar mai eficace pentru
corijarea deficitului intracelular de potasiu decât perfuziile de
potasiu.
Deficitul de magneziu afectează sistemul nervos, mușchii, tractul
gastrointestinal.
Fier Component al hemoglobinei, mioglobinei, citocromilor, sisteme
enzimatice din lanțul respirator;
Este necesar pentru activitatea ribonucleotid-reductazei,
influențând toate funcțiile celulei prin amprenta care o pune asupra
sintezei ADN-ului
93
Cupru Are o înaltă activitate biologică deoarece intră în compoziția a

numeroase enzime și participă la o serie de procese fiziologice.
Intervine în creștere, dezvoltare, hematopoieză, imunogeneză,
respirație celulară.
Cea mai importantă funcție este participarea la structura unor
oxidaze finale, în special citocromoxidaze, ascorbatoxidaza,
tirozinaza.
Ceruloplasmina- are activități enzimatice intensificându-se în
condiții de stress și în dereglări endocrine.
Funcționează ca și oxidază care catalizează oxidarea aminelor
aromate, a adrenalinei, noradrenalinei, serotoninei, metioninei și
acidului ascorbic.
Funcționează ca fier-oxidază ce regrează eliberarea fierului depus
în ficat, trecerea lui în plasmă și formarea hemoglobinei.
În insuficiență de Cu în alimentație se constată o diminuare a
activității fier-oxidazelor, a concentrației de fier și hemoglobinei în
sânge, scade durata vieții eritrocitelor și se deprimă maturarea
acestora.
Mangan Intervine în acțiunea unor enzime, hormoni, vitamine
Intervine în fermentația alcoolică și în oxidarea aerobă a
glucidelor
Intensifică efectul hipoglicemiant al insulinei
Participă în hematopoieză și sinteza hemoglobinei
Crom Implicat în metabolismul lipidic, glucidic și protidic
Carența este însoțită de creșterea semnificativă a intoleranței
pentru glucoză, viteza de eliminare din sânge fiind redusă la
jumătate, ceea ce mărește predispoziția pentru diabet.
Seleniu Intră în structura enzimei glutationperoxidazei (GSH-Px) cu rol
esențial în neutralizarea peroxizilor, asigurând protecția celulară.
Intensifică activitatea sistemului enzimatic al citocrom P-450, de
mare importanță pentru detoxifierea ficatului, stimulează sinteza
ubichinonelor și participă la metabolismul sistemului imunitar.
Are proprietăți anticancerigene.
Favorizează încorporarea calciului și fosforului în os.
Zincul Intră în compoziția dehidrogenazelor, a peptidazelor, fosfatazelor,
izomerazelor etc.
Astfel participă la sinteza și descompunerea acizilor nucleici.
Influențează permeabilitatea membranei celulare.
Participă la neutralizarea toxinelor și rezistența față de virusuri.
Importanța menținerii structurilor biomembranelor
94
Dezvoltarea multor procese patologice la nivel celular este corelată cu

dereglarea funcțiilor de barieră sau modificarea structurală a membranei.
Principalii factori care pot deregla funcția de barieră a lipidelor sunt:
 peroxidarea lipidelor
 acțiunea fosfolipazelor (endogene și exogene)
 dereglarea balanței osmotice
 absorbția pe membrana a unor poliamide, polilactone și în special
proteine.
Peroxidarea lipidelor conduce la o creștere a permeabilității
membranei mitocondriale pentru protoni și alți ioni monovalenți, ceea ce
dereglează selectivitatea biomembranelor. Modificarea permeabilității
membranelor mitocondriilor și eritrocitelor pentru ioni (K+, Na+, Cl-) s-a
determinat în urma oxidării grupelor tiolice ale proteinelor din membrană
datorită peroxidării.
Fosforilaza endogenă a mitocondriilor se activează în condițiile
incubării anoxice a organitelor, în prezența ionilor de calciu, și acțiunea ei
conduce la o ireversibilă degradare a mitocondriilor, în hipoxia țesuturilor.
Ca rezultat al acestui proces are loc creșterea permeabilității membranelor
mitocondriale pentru ionii de hidrogen și K+, umflarea organitelor,
decuplarea oxidării fosforilante și ieșirea componenților matricei și a
transportorilor transmembranari (în special a citocromului) din mitocondrii.
În celulele vii, membranele biologice se caracterizează prin diferențe
mari de potențial. Potențialul de repaus al membranelor plasmatice a
celulelor nervoase sau musculare este de 70 mV, în timp ce potențialul
membranelor interioare ale mitocondriilor ajunge la 200 mV.
Modificarea potențialului de străpungere a biomembranelor
depinde de următorii factori:
 modificarea compoziției chimice a membranelor
 acțiunea substanțelor superficiale active
 creșterea gradului de încărcare a suprafețelor
 adăugarea de ioni de calciu mărește permeabilitatea electrică a
membranelor
 dezvoltarea unei asimetrii de încărcare a membranelor.
Prezența colesterolului mărește stabilitatea electrică a membranelor.

În membrana plasmatică, colesterolul reprezintă principalul component care
mărește vâscozitatea biomembranelor și, ca urmare, stabilitatea electrică a
acestora.
95
Rolul de protecție a colesterolului prezintă o deosebită importanță în

patologie. Toți factorii care dereglează funcția de barieră a membranelor
acționează, în primul rând, asupra stabilității electrice și reduc dramatic
potențialul de străpungere ceea ce favorizează instalarea stărilor patologice.
Alimentația influențează structura și funcțiile biomembranelor prin
componenți necesari edificării acestor structuri și prin întreținerea
fiziologică, prin următoarea secvențialitate: lipide alimentare→lipide
membranare→starea funcțională a membranelor.
Neutralizarea substanțelor toxice de natură chimică

Organismul acţionează împotriva xenobioticelor prin metabolizarea
lor, proces care are loc în special la nivelul ficatului, dar şi în alte ţesuturi. O
consecinţă importantă a biotransformării este trecerea mai mult sau mai puţin
avansată de la lipofilie (fapt ce favorizează absorbţia) la hidrofilie
(favorizează excreţia în urină şi fecale), excepţie fac compuşii volatili care se
elimină preponderent prin expiraţie.
În decursul evoluției organismul a elaborat o serie de mecanisme de

detoxifiere celulară, de natură enzimatică, acestea putând fi clasificate în
mai multe categorii:
 Oxido-reductaze
 Transferaze
 Hidrolaze
 Liaze
 Izomeraze
 Ligaze sau sintetaze
Enzimele care participă la procesul de metabolizare a xenobioticelor
se numesc enzime xenobiotice și au sediul în microzomi (structuri
veziculare derivate din reticulul endoplasmatic). Particularitatea
metabolizării xenobioticelor este că, la proces, participă şi enzimele interne
"endogene"care nu pot deosebi substanţele exogene datorită asemănării cu
propriul substrat.
Hidrocarburile aromatice policiclice, aflatoxinele, nitrozaminele,
coloranții azoici ca și alte structuri cu potențial toxic sau cancerigen din
alimente și mediul înconjurător sunt metabolizate de sisteme enzimatice
microzomale (la nivel hepatic).
Cea mai mare importantă în detoxifierea celulară o are hidroxilarea
care se realizează după un lanț respirator celular și care, în afară de faptul că,
96
are un spectru larg de acțiune, participă la biotransformarea unor metaboliți

naturali, cum sunt colesterolul, diferiți hormoni, cu implicații biochimice
profunde.
Lanțul de hidroxilare, asemănător sub acest aspect secvențial cu cel
microzomal, folosește ca oxidant, oxigenul molecular și necesită pentru
funcționare NADH sau NADPH și citocromul P450.
Cel mai mare interes îl reprezintă sistemul de hidroxilare microzomală
implicat în metabolismul toxicelor, medicamentelor, cancerigenelor,
hormonilor steroizi și a numeroși compuși străini, xenobiotice, care pătrund
în organism din mediul înconjurător.
În reticulul endoplasmatic al celulelor hepatice există următoarele
tipuri de reacții de hidroxilare:
 alifatică (oxidarea prin acest sistem a barbituricelor)
 aromatică
 dezaminare (aminele liposolubile cum e amfetamina și analogii săi, se
transformă în cetonă și amoniac sub acțiunea sistemului enzimatic din
ficat)
S-a stabilit că, pentru oxidarea majorității xenobioticelor, pe această
cale, este necesar să participe numai 3 componente ale complexului
multienzimatic din microzomii ficatului:
 citocrom P450
 NADPH-citocrom P450 reductaza
 fosfatidilcolina
Prezența acestor componente, a NADPH și a oxigenului asigură
refacerea activității catalitice a sistemelor microzomale.
Citocromul P-450 are, în calitate de grupare prostetică, protoporfirina
cu fier. Citocrom P-450 are rol de activator al oxigenului pentru oxidazele cu
funcții mixte. El se reduce cu ajutorul NADPH printr-un sistem de structură
căruia intră flavoproteinele (FP) și proteinele cu fier, citocromul P-450 redus
reacționează cu oxigenul din aer. Prin aceasta, unul din atomii de oxigen se
reduce formând apa, iar al doilea se leagă cu citocromul P–450.
Citocromul P-450 oxidat reacționează cu compușii aromatici formând
complexul O-P-450-RCH3. Apoi, se descompune complexul, rezultând
compusul aromatic hidroxilat și citocromul P-450 oxidat.
97
Prin acest mecanism se detoxifică organismul de xenobiotice. S-a

stabilit că, introducerea în organism a peste 200 de substanțe străine, induce
o creștere a concentrației enzimelor de hidroxilare și a citocromului P- 450.
Schema de oxidare microzomală în cazul unui medicament -MH,
MOH (medicamentul oxidat) este următoarea:
MH + NADPH + H+ + O2 -Citocrom P450 → MOH + NADP +

H2 O
De asemenea, citocromul P-450 joacă un rol important în metabolismul
acizilor grași.
Fosfolipidele participă la toate stadiile procesului de hidroxilare. Ele
formează o ambianță hidrofobă pentru enzimele legate de membrane sau
pentru părți dintre acestea, creând condiții optime pentru intercațiunea
citocrom P450 cu reductaza. Fosfolipidele formează micelii sau lipozomi și
au o mare influență asupra reacțiilor citocromului P-450 la nivel molecular:
 măresc stabilitatea complexului enzimă –substrat
 pot forma complecsi cu citocromul și reductazele și măresc
stabilitatea acestor complexe
 accelerează reducerea citocromului P-450 –reductazei
 exercită un efect favorabil asupra reacțiilor de oxidare în mediul
hidrofob asigurând o mare mobilitate componentelor sistemelor
microzomale.
În procesele moleculare fosfolipidele joacă rol de substanțe

tensioactive sistemelor microzomale. Sistemul de hidroxilare microzomală
este influențat de activitatea hormonală, de asemenea, mărirea activității de
hidroxilare a microzomilor s-a constatat la animalele în stare de stress când,
s-a activat sistemul hipofizo-adrenalinic.
Caracteristic pentru sistemul de hidroxilare microzomală este inducrea
activității în urma administrării de medicamente, hormoni, insecticide,
cancerigeni, care sunt hidroxilați. Nu există o legatură determinată între
natura substanțelor și capacitatea de a induce sinteza enzimelor. Comună este
numai proprietatea de a se solubiliza, în lipide, la valori de pH-fiziologic
normale.
Intensificarea activității sistemului de hidroxilare este corelată cu
creșterea conținutului de enzime și poate fi privită ca o sinteză indusă a
enzimelor. În felul acesta, se accelerează sinteza citocromului P -450 și
NADPH-P 450- oxidoreductază, intensificându-se totodată și formarea unor
noi membrane endoplasmatice.
98
Efectul stimulat al xenobioticelor asupra procesului de metabolizare

permite organismului să se dezintoxice rapid și eficient. Totodată inducția
enzimelor microzomale stimulează metabolismul sau sinteza unor metaboliți
normali cum ar fi colesterolul, diferiți hormoni.
Administrarea de fenobarbital la animale intensifică hidroxilarea
androgenilor, estrogenilor, glucocorticoizilor din microzomii ficatului. Acest
efect se manifestă in vivo prin accelerarea secreției de steroizi și micșorarea
acțiunii estradiolului și progesteronului.
Prin administrarea cronică a unor substanțe nocive are loc o creștere a
nivelului enzimelor implicate în metabolizarea endogenă, cu efect de
reducere a potențialului de apărare a organismului față de alte substanțe
nocive și se poate altera metabolizarea constituienților normali.
Datorită inducției enzimatice are loc o oxidare microzomală intensă,
celula consumă cantități mari de glucoză, glicogen, glutamat și se
înregistrează scăderea producerii de ATP, a sintezei acizilor grași și a
colesterolului în favoarea corpilor cetonici.
Inducția enzimatică predomină clar în ficat, dar a mai fost evidențiat în
rinichi, plămâni, intestine și piele.
Stimularea activității enzimatice microzomale este însoțită de creșterea
greutății ficatului, proliferarea reticulului endoplasmatic neted, mărirea
cantității de fosfolipide și activității citocromului microzomal.
În reacția de metabolizare a xenobioticelor, prin procesul de
hidroxilare enzimatică, sunt implicate direct vitamina E, vitamina PP,
aminoacizii și peptidele cu sulf, seleniul, glucoza, dar indirect întregul
complex de substanțe care determină desfășurarea normală a metabolismului.
Numeroși antioxidanți biologici ca: vitamina C, polifenolii acționează
asupra ciclului citocromului P-450 indirect, ca donator de electroni pentru
citocromul b5 și, în felul acesta, asupra reacției 4 din citocromul P-450.
Astfel, administrarea vitaminei C stimulează funcțiile citocromului P-
450 mărind rezistența organismului față de xenobiotice (substanțe chimice,
aflatoxine, pesticide, etc.). O combinare a vitaminei C cu alfa-tocoferolul
poate mări capacitatea de detoxifiere a ficatului persoanelor supuse la factori
agresivi.
Influența stresului asupra metabolismului celular

În condiții de stress cronic, organismul trece la un nou nivel de
homeostazie, modificându-se toate tipurile de metabolism, proteic, lipidic,
glucidic. Etapele primare ale acestor transformări sunt:
 inhibarea enzimelor cheie ale glicolizei în diferite țesuturi și
activarea enzimelor cheie ale gluconeogenezei în ficat și în rinichi
 intensificarea mobilizării lipidelor
99
Factorii mediului extern care acționează asupra sistemului de reglare a

organismului, măresc nivelul activității funcționale a celulelor.
Mecanismul celular prin care acționează stresorii se exercită prin
intermediul nucleotidelor ciclice. Substanțele care cresc AMPc, ca
noradrenalina, histamina, și teofilina sunt imunosupresoare, în timp ce
substanțele care acționează favorabil asupra GMPc, așa cum sunt acetilcolina
și insulina sunt imunostimulatoare.
Stresul determină, concomitent cu afectarea organelor țintă, și o
creștere a cantității de colesterol.
Toate mecanismele modificate duc către descompunerea ATP-ului
din celule și creșterea raportului ADP-AMP-Pi/ATP, proces cunoscut sub
denumirea de reglare fosforilantă (RF), deoarece ATP-ul inhibă, iar
produșii lui de descompunere intensifică oxidarea fosforilantă. RF face parte
din factorii reglatori potențiali ai lanțului de biosinteză a proteinelor
(ADN→ARN→proteine).
Creșterea masei mitocondriilor și intensificarea sistemului energetic
conduce la un nou nivel de funcționare. Mărirea masei structurii funcționale
stă la baza profilaxiei modificărilor dezadaptative și a prevenirii acțiunii
excitanților puternici.
Lizozomii sunt printre primele ultrastructuri celulare care sunt
incluse în reacția de răspuns a organismului la factorii adverși. Ca
urmare, se mărește numărul și dimensiunile lizozomilor, se modifică
localizarea lor în celulă, crește permeabilitatea membranelor, se activează
enzimele hidrolitice.
Concomitent, au loc modificări în membrana citoplasmatică și se
reduce activitatea fosfatazei alcaline, markerul enzimatic al acesteia. Se
consideră că activitatea fosfatazei alcaline și acide din sânge trebuie privită
ca un semn al unor modificări profunde ale membranelor citoplasmatice și
lizozomale.
Sub acțiunea proteazelor lizozomale, fagocitele măresc secreția de
amine biogene (histamina, serotonina) din celulele grase. Serotonina
determină un deficit de oxigen, iar procesele energetice celulare sunt
orientate spre glicoliză, ca urmare se acumulează un exces de acid lactic.
100
CAPITOLUL 16
APOPTOZA CELULARĂ
Apoptoza versus necroza

Fazele procesului apoptotic
Schimbări celulare în timpul apoptozei
Căile declanșării apoptozei
Recunoașterea și înlăturarea celulelor apoptotice
Reglarea moleculară a apoptozei
Implicațiile apoptozei în patologie
101
Apoptoza și cancerul
Apoptoza versus necroza
Moartea celulară fiziologică este esențială pentru dezvoltarea și
funcționarea normală a organismelor multicelulare. Celulele non-necesare,
deteriorate și potențial nocive trebuie înlăturate din microclimatul celular
sănătos pentru asigurarea homeostaziei structurale și funcționale a țesutului.
Exemple ale morții celulare fiziologice au fost observate la aproape toate
tipurile celulare pe parcursul dezvoltării și maturării.
Pe parcursul dezvoltării embrionare modelarea celulară specifică și

organogeneza sunt asigurate de un program spațio-temporal definit genetic
de proliferare și moarte celulară.
In țesuturile adulte, moartea celulară fiziologică apare de asemenea,

proeminent în interiorul țesuturilor ciclic stimulate sau dependente hormonal,
cum sunt endometrul, prostata și glanda mamară, dar și in turnoverul “stady-
state” al multor alte țesuturi.
Moartea selectivă a celulelor este fundamentală pentru dezvoltarea,

reglarea și funcționarea sistemului imun, incluzând eliminarea timocitelor
auto-reactive, selecția negativă a limfocitelor T si B și distrugerea celulelor
realizată de limfocitele T citotoxice. Celulele ce au suferit deteriorări
genetice ireparabile sunt de asemenea, detectate de procese endogene,
probabil limitându-se astfel, diseminarea leziunilor genetice potențial nocive.
Limfocitele ce invadează țesuturi privilegiate din punct de vedere
imunologic sunt rapid eliminate, astfel protejându-se regiunile sensibile de o
deteriorare produsă printr-un răspuns inflamator .
Conceptul unificator al tuturor acestor circumstanțe diverse este acelă

că procesul de moarte celulară este mediat de un set comun de evenimente și
se desfășoară pe căi biochimice similare conducând la o dispunere stereotipă
a modificărilor structurale.
Această moarte celulară este numită apoptoză. Apoptoza este un

proces înnăscut, conservat din punct de vedere evolutiv, prin care celulele
sistematic își inactivează, își dezasamblează și își degradează propriile
componente structurale și funcționale pentru desăvârșirea propriului lor
deces.
Acest proces poate fi activat intracelular printr-un program de

dezvoltare definit genetic sau extracelular prin intermediul proteinelor
102
endogene, citokinelor și hormonilor ca și de componente xenobiotice,

radiații, stresul oxidativ și hipoxia.
Abilitatea unei celule de a intra în apoptoză ca răspuns la un semnal de
“moarte” depinde de statusul său proliferativ, poziția ciclului celular și de
expresia controlată a genelor care promovează, inhibă și afectează programul
de moarte.
Moartea celulară a fost considerată la început un proces haotic. Totuși,

așa cum o celula își poate echilibra metabolismul, pendulând între anabolic și
catabolic, tot astfel, un organism multicelular trebuie să echilibreze ratele de
proliferare celulară și de moarte celulară pentru menținerea homeostaziei.
De asemenea, un organism trebuie să îndeparteze celulele senescente,

deteriorate sau anormale care ar putea să interfere cu buna funcționare a unui
organ sau s-ar putea transforma malign.
De obicei apoptoza afectează celule individuale și, odată inițiată, se
propagă rapid. Ingestia celulelor apoptotice de către macrofage nu induce
eliberarea enzimelor proteolitice sau a oxigenului singlet care e toxic.
Fragmentarea celulelor are loc fără scurgerea conținutului celular în
spațiul extracelular, iar îndepărtarea celulelor apoptotice nu provoacă un
răspuns inflamator. Absența inflamației reprezintă o trăsătură crucială
permițându-se astfel, moartea celulei fără deteriorarea celulelor adiacente.
Moartea celulară poate fi accidentală sau programată într-un
organism multicelular. Dovezile sprijină ipoteza existenței unui “program de
sinucidere” inerent în celulele vertebratelor care este activat atunci când
moartea celulei este dorită pentru binele restului comunității celulare.
În țesuturile vertebratelor s-au descris două modele de moarte
celulară cu morfologie distinctă: apoptoza și necroza , însă mecanismele lor
la nivel molecular nu sunt încă complet înțelese.
Necroza poate fi descrisă ca și colapsul metabolic celular și apare

când celula nu-și mai poate menține homeostazia ionică. Pe masură ce
nivelurile de ATP se epuizează și gradientul ionic transmembranar se disipă,
celulele se umflă și organitele intracelulare se dilată.
Inițial se observă înmuguriri reversibile ale membranei, modificări
timpurii în conformația și funcția mitocondriilor și celula devine rapid
incapabilă de a menține homeostazia. Depășind un prag, procesul devine
ireversibil.
Membrana celulară poate deveni situsul major al alterărilor
pierzându-și astfel capacitatea de reglare a presiunii osmotice, celula se
umflă și crapă.
103
Deteriorările membranelor interne permit eliberarea enzimelor

lizozomale, conținutul celulei este împrăștiat în spațiul tisular înconjurator și
provoacă un răspuns inflamator nespecific.
Necroza este indusă tipic de modificări extreme în mediul

înconjurător al celulei, ce determină leziuni severe și bruște, provocate de
exemplu de ischemie, hipertermie menținută sau traume fizice sau chimice.
Se presupune ca necroza nu este influențată genetic.
Apoptoza este o formă de moarte celulară în care procesul este mult

mai subtil. Este adesea echivalată cu moartea celulară programată.
Apoptoza se referă la o serie de modificări morfologice pe parcursul
procesului de moarte celulară, modificări diferite de cele observate în
necroză, fiind asociată cu procesul normal de reglare a țesuturilor.
Apoptoza apare în celule individuale dispersate, nu în grupuri de celule
învecinate, așa cum se întamplă în necroză.
Motivul pentru care celulele trebuie să moară este diferit de la un tip
celular la altul, la fel și mecanismul de declanșare. Deseori semnalul de
sinucidere provine din mediul înconjurator, ca în expunerea la/sau retragerea
dintr-un mediu cu hormoni sau factori de creștere.
Acest aspect este incitant din punct de vedere conceptual, atâta vreme
cât se traduce prin faptul că, soarta unei celule este dependentă de activitatea
alteia; chiar dacă moartea este programată, locusul programului este în afara
celulei care trebuie sa moară.
În alte cazuri, de exemplu turnoverul neutrofilelor, se pare că celula are

un ceas intern autonom care ar controla programul de moarte a celulei
(adevaratul program de moarte celulară autonom a fost identificat la
nematode și genele ce controlează acest proces au fost elucidate).
Căile de activare a apoptozei vor fi diferite, în celule diferite, dar

mecanismul de moarte în sine va fi mereu același, ceea ce înseamnă că există
o cale finală comună. Este foarte important ca, în studiul apoptozei, să
încercăm sa facem distincția dintre procesele care sunt specifice celulei de
cele care sunt specifice morții.
Se pare că există multe mecanisme declanșatoare ale căilor de

sinucidere, chiar și într-un singur tip de celulă. Nu toate acestea vor fi
recunoscute imediat ca fiind “programate”.
De exemplu, pentru a activa calea apoptotică, timocitele pot fi

semnalizate de către glucocorticoizi sau de o cross-linkare a receptorului
104
pentru antigen, în acest caz, ambii stimuli fiind considerați fiziologici. Dar,
timocitele vor suferi un proces apoptotic identic după expunerea la o doza
mică de radiații ionizante sau la o otravă. Deoarece nici unul dintre acești
agenți nu este fiziologic, în acest caz moartea celulelor nu poate fi strict
definită ca fiind programată.
Totuși definiția poate fi lărgită în sensul că, în anumite celule, când

sunt deteriorate nespecific, se poate activa fiziologic o “moarte programată”.
Aceasta presupune că deteriorarea sa nu fie foarte severa pentru ca
programul să poata fi exprimat: dacă timocitele sunt menținute la 43ºC vor
muri prin necroză, dar dacă se revine, suficient de rapid, la o temperatura de
37ºC, vor muri prin apoptoza.
S-a sugerat că, ar fi prea periculos pentru limfocite să încerce repararea

unor astfel de tipuri de leziuni, atâta vreme cât o reparare imperfectă ar putea
duce la instalarea autoimunității sau a leucemiei, în astfel de cazuri celulele
activându-și mecanismul apoptotic.
Fazele procesului apoptotic

Celulele au mecanisme intrinseci prin care sunt capabile să identifice
condițiile variate la care sunt expuse și să deceleze între normal și patologic.
Se poate vorbi de câteva stări fiziologice ale celulelor, în condiții normale:
1) celulă metabolic activă, dar nu desfășoară nici procesul de proliferare și
nici cel de apoptoză (celula aflată în faza G0);
2) celulă în curs de desfășurare a procesului de proliferare
(G0→G1→S→G2→mitoza);
3) celulă pe punctul de a desfășura procesul de moarte celulară fie pe
calea programată (G0→D1→F→D2→fragmentare celulară
apoptotică), fie pe calea neprogramată (necroza).
105
Figura 16.1 Schema desfășurării ciclului celular care arată opțiunile unei
celule aflate în faza G0
D1 definește perioada pe parcursul căreia se activează noi gene a

căror expresie proteică este cerută pentru inducerea fragmentării ADN (faza
F).
D2 definește perioada însăși celula se fragmentează în corpi

apoptotici.
Celulele pot fi induse să intre pe calea morții celulare programate din orice
fază a ciclului celular de proliferare (G1, S sau G2) (Figura 16.1).
Semnalele locale sau sistemice
ale factorilor de creștere ce reglează
progresia in interiorul ciclului celular
sunt specifice tipului celular si sunt
independent determinate ca parte a
fenotipului de diferențiere a celulei în
cauză.
Astfel, același factor de creștere

(ex: factorul transformant de creștere –
β1) poate avea efecte agoniste sau
antagoniste în cadrul ciclului celular al
diferitelor tipuri de celule (inductor al
proliferării celulare în celulele
mezenchimale sau inductor al arestului
106
Figura 16.2 Celulă

în G0 sau progresia prin fazele

apoptozei pentru celulele epiteliale).
Procesul apoptotic poate fi

împărțit în trei etape distincte:
- angajarea, în care celula care
a primit un stimul apoptotic letal
devine ireversibil angajată pe calea
morții;
- executarea, pe parcursul
căreia apar majoritatea modificărilor
structurale;
-clearance-ul, în cadrul căruia
resturile celulare sunt îndepartate prin
fagocitoză.
Modificările structurale ce apar pe parcursul fazei executorii au fost

descrise pentru prima dată de Kerr și colaboratorii, iar acum sunt din ce in ce
mai bine înțelese din punct de vedere al mecanismului.
Schimbări celulare în timpul apoptozei

Modificări morfologice și biochimice coordonate apar în interiorul
nucleului, citoplasmei, organitelor și membranei plasmatice (Figura 16.2,
Figura 16.3). Modificările morfologice care se observă cel mai ușor sunt cele
care apar în interiorul nucleului.
Cromatina condensează și formează agregate de-a lungul periferiei

nucleare relevând un model conformațional semilunar. Caracterizarea
morfologică a cromatinei demonstrează o degradare ordonată a ADN-ului de
către o nuclează endogenă dependentă de cation, întâi în fragmente mari de
30-50 kilobaze până la fragmente nucleozomale de 180-200 perechi de baze.
Început fragmentare
ADN, cromatina se
heterocromatinizează
Fragmentarea nucleului
107
Fragmentarea celulei
Figura 16.3 Fenomenele citologice din timpul apoptozei, după Cooper, 2009.
Totuși, clivarea cromatinei la fragmente nucleozomale nu are loc în

toate tipurile celulare și poate fi inhibată fără a bloca celelalte modificări ale
apoptozei. Odată cu condensarea cromatinei este alterată ultrastructura
nucleară. Lamina nucleară și rețeaua de filamente intermediare care menține
integritatea anvelopei nucleare și distribuția porilor nucleari sunt clivate
proteolitic.
Astfel, distrugerea structurii rețelei nucleare ar putea permite

alăturarea porilor nucleari și fărămițarea nucleului în fragmente ce conțin
cromatină.
Celelalte organite citoplasmatice rămân intacte din punct de vedere

structural cu toate că disfuncțiile mitocondriale sunt asociate cu apoptoza.
Modificările nucleare sunt precedate de reducerea potențialului
transmembranar mitocondrial, necuplarea transportului de electroni de la
sinteza ATP-ului și creșterea generării de specii reactive de oxigen.
În citoplasmă apare acțiunea transglutaminazelor, filamentele

citoscheletale se agregă în formațiuni paralele și reticulul endoplasmic se
dilată și fuzionează cu membrana plasmatică creând cratere în forma de sac
la nivelul fuziunii.
Membrana celulară se umflă și se cutează într-o măsură mult mai mare

decât în necroză, fenomenul a fost numit zeioză. Integritatea structurală a
membranei este ulterior compromisă prin pierderea asimetriei fosfolipidice, a
microvililor și a joncțiunilor intercelulare.
Celula se sfericizează, se îndepartează de vecinii săi și se contractă

dramatic și expulzează protuberanțe care se separă în “corpi apoptotici”
înveliți în membrană (Figura 16.3).
108
În interiorul țesuturilor, celulele apoptotice și corpii apoptotici sunt

recunoscuți și fagocitați rapid de către celulele vecine sau macrofage.
Recunoașterea celulelor apoptotice de către fagocite poate implica

interacții ale lectinelor macrofagelor endogene cu resturi zaharidice N-acetil
specifice exprimate pe suprafața celulelor apoptotice, interacțiile specific
mediate de receptori cu fosfatidilserina din stratul exterior al membranei
plasmatice și interacțiile trombospondina/receptori de suprafața celulară, ce
conțin resturi incomplet caracterizate, de pe suprafata celulelor apoptotice.
Semnificativ pentru strategia centrală a acestui tip de moarte celulară

este clerance-ul rapid și eficient al resturilor apoptotice de către fagocitele
vecine, amatoare sau profesioniste, deoarece previne răspunsul inflamator
care, altminteri, ar urma calea distrugerii celulare și deversarea proteinelor
intracelulare și a acizilor nucleici în spațiul extracelular.
Multi factori care influențează angajarea sau susceptibilitatea celulară

la apoptoză sunt implicați direct în recepția și transmiterea semnalului
apoptotic. Acești factori reglatori sunt frecvent selectați pentru a bloca
procesul pe parcursul transformării neoplazice sau dezvoltării rezistenței la
medicamente și sunt subiectul modificării virale.
Pe parcursul fazei D1 apoptotice, celula suferă o reprogramare

genetică, proces pe parcursul caruia gene care erau normal exprimate acum
sunt supresate și invers.
Aceste modificări epigenetice au ca rezultat fragmentarea dublu

catenară a ADN pe parcursul fazei F.
Celulele care suferă apoptoza, se contractă considerabil, iar electrono-

micrografiile evidențiază o citoplasmă extrem de condensată cu organite ce
par a fi normale. Cea mai plauzibilă explicație ar fi aceea că celula a pierdut
apa și, cum nu se evidențiază o umflare imediată, probabil a pierdut ioni
izoosmotic.
Deși apoptoza este un proces opus necrozei, reprezentând calea

fiziologică de moarte celulară, poate fi de asemenea, provocată de stimuli
patologici. În general, orice stimul ce produce necroza prin distrugere
celulară directă poate induce apoptoza, în cazul în care celula inițial
supraviețuiește. În acest sens, apoptoza reprezintă un răspuns celular
coordonat la stimuli vătămători care nu sunt imediat letali.
109
Nu se poate vorbi de o serie invariabilă de evenimente metabolice ce

au loc în cursul apoptozei. Totuși, timpuriu, în apoptoză, în multe tipuri
celulare apare o creștere susținută a nivelului de calciu ionizat citosolic.
Calciul, poate activa latent enzime care contribuie la modificările

structurale din cursul apoptozei. Aceste enzime includ o endonuclează
nucleară calciu dependentă care clivează invariabil ADN și o
transglutaminază care modifică proteine citosolice. Proteazele calciu
dependente (calpaina) degradează citoscheletul.
Modificarile membranei plasmatice

Fagocitarea rapidă corpilor apoptotici de către celulele adiacente, cât
timp membranele lor celulare sunt intacte (pentru prevenirea inflamației și
lezării țesuturilor în care se formează, în special când procesul apare în
condiții fiziologice) implică operarea unui mecanism de recunoaștere foarte
specific și există dovezi care susțin existența mai multor astfel de
mecanisme. In mod normal, fosfolipidele membranei plasmatice sunt
distribuite asimetric.
Lipidele ce conțin colina, cum ar fi fosfatidilcolina (FC) și

sfingomielina sunt concentrate pe fața externă a membranei plasmatice în
timp ce aminofosfolipidele cum sunt fosfatidiletanolamina (FEA) și
fosfatidilserina (FS) abundă pe fața internă a membranei plasmatice (Figura
16.4-a).
Pierderea asimetriei fosfolipidice și expunerea FS a fost prima oară

demonstrată pentru limfocite, dar această descoperire a fost confirmată într-o
serie de tipuri celulare.
Externalizarea FS este rapidă sugerând mai degrabă un transport facilitat
decât o difuzie pasivă a lipidelor prin bistrat. Această activitate se presupune
că este mediată de o proteină enzimatică activată de calciu, ATP
independentă și nespecifică din punct de vedere al fosfolipidelor transportate
.
Din punct de vedere biologic, expunerea FS la suprafață e considerată

a fi un ligand pentru înlăturarea rapidă a celulelor ce-l exprimă (Figura 16.4-
b). O altă consecință biologică este legată de faptul că FS servește drept
cofactor pentru cascada de coagulare, domeniu în care, datele încep să se
contureze sugerând că FS poate avea o serie de efecte anti-inflamatoare sau
imunosupresive.
110
Figura 16.4 Modificările plasmatice înainte (a) și după instalarea

apoptozei (b), fosfatidil serina dispusă în mod normal citosolic devine externalizată
(b), fapt ce permite recunoașterea fragmentelor apoptotice de macrofage, după
Cooper, 2009
Căile declanșării apoptozei

1. Extrinseci- constă în activarea unor receptori pro-apoptotici.
Substanțele care se leagă la aceștia se numesc liganzi apoptotici și sunt de
tipul: Apo2L/TRAIL, CD95/FasL. Aceștia construiesc receptorii de
recunoaștere de tipul: DR4/DR5 și CD95/Fas, TNFα (tumour necrosis factor
α), receptori care fac parte din categoria celor ce mediază răspunsurile
inflamatorii.
111
Figura 16.5 Declanșarea apoptozei pe calea extrinsecă și inducerea

cascadei de caspaze (de inițiere și efectoare), după Cooper, 2009, modificat.
2. Intrinseci - sunt mecanisme declanșate ca și răspuns la distrugerea

ADN, dereglarea ciclului celular, detașarea de matricea extracelulară,
hipoxia celulară și alți factori de stress.
Această cale dezvoltă sinteza de proteine pro-apoptotice care activează
enzimele caspaze din mitocondrii (Figura 16.6, Figura 16.7).
Proteinele pro-apoptotice sunt reglate de către permeabilitatea
membranei mitocondriene. Mitocondriile eliberează citocrom c (Figura
16.7), care se asociază cu un adaptor apoptotic (Apaf-1=protease activating
factor 1). Această asociere permite formarea unui complex multiproteic
numit apoptozom (cu rol de reglare enzimatică a caspazei 9). Inițiatorul
caspazei 9 se află în interiorul complexului multiproteic (Figura 16.6).
112
Figura 16.6 Complex multiproteic de tip apoptozom cu rol în reglarea

caspazelor, după Cooper, 2009
3- Cascadele de caspaze –joacă un rol vital în inducția, transducția,

amplificarea și realizarea semnalelor apoptotice. Caspazele sunt un grup de
enzime –cisteine care sub acțiunea factorilor externi și interni distrug
proteinele esențiale din celulă.
Figura 16.7 Calea apoptozei cu participarea mitocondriei, după Cooper,

2009
113
Caspazele pot fi de 2 tipuri: inițiatori și efectori (Figura 16.5).

Inițiatorii se află în apoptozom (Figura 16.5).
Enzimele caspaze intervin în: distrugerea ADN, distrugerea laminei, a
proteinelor citoscheletului (miozina, actina, α-actinina, tubulina, vimentina)
și proteinele aparatului Golgi
Recunoașterea și înlăturarea celulelor apoptotice

Evenimentul final, comun pentru majoritatea celulelor apoptotice este
reprezentat de recunoașterea și îndepărtarea lor de către fagocite. Celulele
apoptotice sunt îndepărtate înaintea lizei lor, acest eveniment sugerând că ele
exprimă modificări specifice pe suprafața ce semnalizează fagocitelor
legarea și înglobarea lor.
Aceste fagocite pot fi profesioniste (macrofagele) sau amatoare

(fibroblaste, celule epiteliale și celule musculare netede din pereții vaselor de
sânge). Până acum au fost descriși mai mulți receptori pe macrofage și alte
celule ce leagă celulele apoptotice și mediază înglobarea lor. Aceștia sunt
reprezentați de receptori lectin-like, receptorul pentru vitronectine αvβ3 ,
CD36, receptorul de recunoaștere al fosfatidilserinei, încă necaracterizat,
CD14 și receptori scavanger.
Mecanismul prin care acești receptori mediază fagocitoza celulelor

apoptotice nu este cunoscut, iar liganzii acestor receptori nu sunt încă bine
caracterizați. Cu toate acestea comun multor celule rămâne expunerea
fosfatidilserinei pe fața externă a membranei plasmatice, acest fosfolipid
părând a fi recunoscut într-o manieră stereospecifică de către subseturi de
macrofage, de către celule melanoma, de celule musculare netede din pereții
vaselor de sânge.
În mod normal, fosfolipidele de membrană sunt distribuite asimetric.

Macrofagele sunt “fagocite profesioniste” ce îndepărtează celulele și corpii
apoptotici, dar la acest proces pot participa și alte tipuri celulare, ca de
exemplu celule epiteliale și tumorale ce pot îngloba celule apoptotice vecine.
În timpul înglobarii celulelor apoptotice, macrofagele nu eliberează agenți de
tipul eicosanoizilor și citokinelor.
Lipsa acestui răspuns pare a fi determinată de mecanismul prin care

celulele apoptotice sunt ingerate, dat fiind că celulele apoptotice, opsonizate
pentru a putea fi preluate de receptorii Fc ai macrofagelor, induc, de
exemplu, eliberarea de tromboxan. Totuși, dacă celulele apoptotice nu sunt
114
preluate de către macrofage, ele se umflă și se dezintegrează eliberandu-și

conținutul.
Dacă ar avea loc un astfel de eveniment pe parcursul clearance-ului

neutrofilelor din situsurile inflamate, eliberarea conținutului granulelor
citoplasmatice ar avea consecințe nefaste. Mai mult decât atât, evadarea
nedorită a materialului nuclear din leucocitele moarte, poate fi de asemenea
periculoasă, nucleozomii eliberați din limfocitele apoptotice neingerate pot
stimula sinteza de ADN și imunoglobuline in limfocitele viabile.
Există mai multe mecanisme posibile de recunoaștere a celulelor

apoptotice de către fagocite și de asemenea, mai multe statusuri țintă etalate
de celulele apoptotice.
Recunoașterea celulelor apoptotice de fagocite

1- lectinele fagocitelor
Un mecanism obișnuit de interacție intercelulară îl reprezintă legarea

carbohidraților de la suprafața celulară a unei celule de lectinele altei celule,
mecanism ce poate fi inhibat specific de către zaharuri simple recunoscute de
lectine.
Unele din consecințele apoptozei sunt reprezentate de modificările
specifice ale carbohidraților de pe suprafața membranei celulare. Se
presupune că pierderea, printr-un mecanism încă necunoscut, a unui reziduu
terminal de acid sialic din lanțurile laterale glicoproteice ar putea să expună
N-acetilglucozamina, N-acetilgalactozamina și galactoza, mascate în condiții
normale, restituind aceste reziduuri accesibilității interacțiunii cu presupusele
lectine macrofagice (Figura 16.8 -1).
115
Figura 16.8 Trei mecanisme prin intermediul cărora fagocitele ar putea

recunoaște celulele ce intră în apoptoză.
2 -receptori trombospondinici ai fagocitelor
Macrofagele umane derivate din monocite pot recunoaște neutrofile

și limfocite umane apoptotice prin intermediul receptorilor pentru
vitronectina (VnR) αvβ3 și receptorii scavenger din clasa B (CD36). Acești
receptori se leagă de trombospondină, ce servește drept punte între
macrofage și celulele apoptotice (Figura 16.8-2). Se pare că această
recunoaștere este independentă de expunerea fosfatidilserinei la suprafața
membranei celulei apoptotice și pare a fi legată de fenotipul macrofagului și
nu de tipul celulei apoptotice.
3- receptorii pentru fosfatidilserina
Este clar că macrofagele pot recunoaște fosfatidilserina într-o

manieră dependentă de doză și de stereospecificitate, fapt ce sugerează
existența receptorului pentru FS (Figura 16.8-3). Au fost descriși o serie de
receptori cu rol în medierea recunoașterii FS și anume CD68, CD14,
anexinele, receptorii scavenger.
Există și date care sugerează recunoșterea FS de pe celulele
apoptotice de către fagocite “amatoare”. Nu se știe totuși dacă acești
receptori sunt specifici pentru FS. Cel mai probabil este că mai mulți
receptori pot lega FS, dar rămâne încă sub semnul întrebării dacă ei pot
recunoaște FS pe suprafața celulară.
116
Reglarea moleculară a apoptozei
In pofida numeroaselor progrese ce s-au realizat în cercetarea

științifică este foarte dificilă identificarea moleculelor responsabile de
apoptoză cu ajutorul demersurilor biochimice și moleculare în sistemele
mamaliene.
Nematodul Caenorhabditis elegans reprezintă un model particular de
studiu al reglării genetice a apoptozei extrem de util.
Astfel, s-a identificat un numar mare de mutații ce afectează stadii
specifice ale procesului apoptotic și genele corespunzătoare care au fost
ordonate într-o schemă genetică.
Doua dintre aceste gene, ced-3 si ced-4 sunt necesare pentru toate
formele de apoptoză din cadrul dezvoltării și se consideră a codifica efectorii
finali ai căii apoptotice. O altă genă reglatoare cheie, ced-9, este necesară
pentru supresia apoptozei în celulele programate să supraviețuiască.
Această genă codifică o proteină omologă cu familia Bcl-2 din
sistemul uman. Mai mult decât atât, expresia lui Bcl-2 poate inhiba apoptoza
în nematode și poate chiar substitui parțial pierderea funcției lui Ced-9, ceea
ce indică faptul că cel puțin câteva componente ale căii apoptotice sunt
conservate în evoluție.
La mamifere sunt aproximativ 20 de proteine de tipul Bcl-2 care sunt
împărțite în trei grupe funcționale:
 grupul antiapoptotic (Bcl-2, Bcl-xL) include proteine care
funcționează ca forme inhibitoare ale apoptozei
 proteine proapoptotice (Bax, Bak) care induc activarea caspazelor
 proteine BH3 proapoptotice (Bid, Bad, Noxa, Puma, Bim) care
funcționează asupra semnalelor ce induc apoptoza.
Au fost izolate mutațiile din 14 gene diferite ce afectează apoptoza în

diferitele ei etape. Mutațiile ce influențează decizia de a muri afectează doar
un număr mic de gene. Genele implicate în etapele ulterioare sunt comune
tuturor celulelor somatice, din organism, angajate pe calea morții.
Implicațiile apoptozei în patologie
117
Dereglarea procesului apoptotic, care are ca

rezultat o moarte celulară excesivă, insuficientă sau
prematură, constituie fundamentul inițierii și
progresiei multor maladii umane.
Se presupune că o exacerbare a apoptozei

celulelor neuronale ar putea contribui la progresia și
severitatea mai multor dereglări neurodegenerative,
care includ maladia Alzheimer, scleroza laterală
amiotrofică, atrofia musculară spinală, maladia
Parkinson, maladiile neuromotorii și chiar atacul
cerebral.
Apoptoza excesivă la nivelul celulelor T

circulante este corelată cu sindromul
imunodeficienței severe și SIDA.
Manifestarea insuficientă a acestui proces

constituie mecanismul de declanșare al anumitor boli
autoimune și limfoproliferative. Inhibarea procesului
apoptotic prin pierderea mutațiilor funcționale în
genele activatoare ale morții sau câștigarea unor
mutații funcționale în genele supresoare de moarte
este incriminată în transformarea neoplazică.
Virusurile și-au dezvoltat mecanisme, care

manipulează calea apoptotică, pentru a-și asigura
perpetuarea propriei supraviețuiri, înhibând
apoptoza celulelor infectate, pentru a permite
replicarea virală, și activând apoptoza mecanismelor
celulare de apărare ale gazdei. Ținând cont de
aceste realitați, manipularea căilor apoptotice prin
intervenție farmacologică sau genetică promite noi
oportunități terapeutice pentru o serie de maladii.
Circumstanțele apariției apoptozei se împart în

2 mari categorii. Apoptoza apare în țesuturile
normale, unde răspunde de deleția celulelor, și este
de asemenea, observată în contexte patologice
specifice. Cel puțin într-o parte din situațiile din
categoria a doua, poate fi susținut teoretic faptul că
vine în sprijinul unei semnificații biologice.
118
Supraviețuirea celulelor în curs de distrugere

ar putea fi nocivă gazdei. În contrast, necroza este
totdeauna patologică, fiind consecința lezării majore
a celulei și nu îi poate fi atribuită nici o funcție
homeostatică.
Celulele răspund la leziune, dacă pot, prin

apoptoză. Dacă un medicament induce apoptoza într-
un limfocit, de obicei furnizează mai multe date
despre celulă decât despre medicament, deci astfel
de experimente trebuie interpretate cu precauție.
Implicatiile acestui proces in terapie sunt

evidente: un medicament care inhibă apoptoza poate
fi folosit în prevenirea pierderii celulei, acordând
timp altor forme de terapie să înlăture infecția. În
cancer, dimpotrivă, va avea valoare terapeutică o
cale de stimulare a apoptozei în celulele maligne.
Modul de obținere al acestui efect cu specificitate
adecvată reprezintă o provocare, la fel ca în cazul
agenților chemoterapeutici uzuali.
O alta potențială terapie este reprezentată de

anticorpii declanșatori ai apoptozei, dar foarte
importante sunt și imunotoxinele, care ascund
liganzi, care induc apoptoza.
Concomitent cu explorarea potențialului

terapeutic al apoptozei este necesară descoperirea
mecanismelor și moleculelor implicate.
Legăturile intercelulare caracteristice

formelor superioare de viață nu ar fi posibile, fără
un mecanism de îndepartare individuală a celulelor,
care nu mai sunt necesare sau care nu mai
funcționează normal. Reglarea defectivă a morții
celulare programate ar putea juca un rol în etiologia
cancerului, SIDA, bolilor autoimune si bolilor
degenerative ale sistemului nervos central.
Manipularea farmacologică a apoptozei oferă noi
posibilități de profilaxie și tratament acestor maladii.
119
Apoptoza și cancerul
Oncologii au fost tradițional preocupați în principal de proliferarea
celulară, cu toate acestea, în ultimul timp, atenția lor se îndreaptă, cu un
interes din ce în ce mai mare, spre studiul apoptozei.
Extinderea cunoștințelor despre controlul apoptozei la nivel

molecular a dus la lărgirea semnificației ei potențial oncologice, depășind
simpla alimentare a unei explicații mecaniciste pentru deleția celulelor
tumorale. În particular, descoperirea faptului că apoptoza poate fi reglată de
produșii unor anumite protooncogene și de gena supresor tumoral p53, a
deschis noi drumuri viitoarelor cercetări.
Atunci când modificările de la nivelul ADN provoacă acumularea

anormală de celule se produce transformarea malignă. Ratele comparative,
ale morții celulare și ale diviziunii celulare, determină viteza de creștere a
cancerului. Anumite celule canceroase se divid mult mai încet decât celulele
normale, dar cancerul continuă sa se extindă, datorită prelungirii timpului de
viață al celulei.
Mulți carcinogeni provoacă rupturi ADN sau interferă cu enzimele

necesare pentru replicarea corectă a ADN. Celula poate răspunde la acest tip
de alterare în mai multe feluri: poate întârzia diviziunea celulară până la
repararea leziunii, poate suferi apoptoza sau poate progresa fără întrerupere
în ciclul de creștere celulară.
Apoptoza este o metodă eficientă de prevenire a transformării

maligne, deoarece ea îndepărtează celulele care posedă alterări genetice.
Apoptoza anormală poate promova dezvoltarea cancerului, atât prin
permiterea acumularii de celule în diviziune, cât și prin blocarea îndepărtării
variantelor genetice cu potențial malign ridicat.
Încă nu se cunosc factorii, care determină celula să urmeze una din

cele 3 căi: intrarea în apoptoză după leziune, repararea deteriorării sau
continuarea ciclului celular. Paradoxal, anumite gene care stimulează
diviziunea celulară, cum este c-myc, participă la deciderea căii de urmat.
Concentrațiile de ARN și proteina pentru c-myc cresc timpuriu în apoptoza
și supraexprimarea acestor oncogene induce apoptoza în fibroblaste.
Oncogena Bcl-2 ar putea fi “supresorul general al morții celulare”

pentru genele care reglează direct apoptoza. Toate celulele hematopoietice și
120
limfoide, multe celule epiteliale și neuroni conțin gena Bcl-2, întâlnită în

special în membrana mitocondrială, nucleu și reticul endoplasmic.
Limfoamele foliculare de celule B posedă o concentrație crescută de

proteina Bcl-2, datorită unei translocații, care plasează gena Bcl-2 sub
controlul unui promotor puternic, cel al genei care codifică lanțul greu al
imunoglobulinei.
Produsul proteic al genei supresoare tumorale p53 poate întârzia

progresia ciclului celular, înaintea inițierii sintezei replicative de ADN.
Multe cancere umane posedă mutații sau deleții la nivelul genei p53.
Proteinele codificate de virusurile oncogene pot, de asemenea, lega și

inactiva proteina p53. Funcționarea defectuoasă a p53 poate promova
dezvoltarea cancerului, prin permiterea duplicării ADN în celulele cu mutații
secundare, înainte de o reparare completă.
Totuși, p53 este doar un inhibitor al diviziunii celulare, în alte situații

se comportă ca o “apoptogenă” directă (o gena care provoacă apoptoza).
Superproducerea proteinei p53 normale, în linia celulară leucemică mieloidă,
induce rapid moartea celulară prin apoptoză.
În multe tipuri celulare, proliferarea necesită cel puțin 2 stimuli

externi, uneori numiți semnale de competență și progresie. Semnalele de
competență declanșează evenimentele metabolice comune atât replicării, cât
și apoptozei; semnalul de progresie abate celula spre replicare, altfel survine
apoptoza.
Apoptoza poate fi considerată o cale alternativă, care distruge

celulele incapabile să strabată punctul de control înainte de replicarea ADN
și se petrece în celulele competente activate, când un semnal de progresie
este absent sau anormal sau când o celulă nu-și repară o leziune într-o
perioadă critică.
Majoritatea medicamentelor anticancerigene: inhibitori ai

topoizomerazei, agenți alchilanți, antimetaboliți și hormoni antagoniști,
produc apoptoza în celulele sensibile. În urma acestor observații, este
subînțeles faptul că eficiența lor nu depinde totdeauna doar de interacția cu o
țintă biochimic specifică; un efect asupra evenimentelor metabolice
conducând la apoptoză poate, de asemenea, influența răspunsul la
chemoterapie.
121
S-a descoperit faptul că, în diferite cancere umane, concentrația

endonucleazelor calciu- dependente, care degradează ADN-ul pe parcursul
apoptozei, variază enorm. Tendința unei celule cancerigene de a suferi
apoptoza poate fi importantă, în special pentru terapia tumorilor maligne cu o
rată scăzută de creștere, care sunt de obicei rezistente la agenți citostatici.
Apariția spontană a apoptozei în tumori
Apoptoza poate fi găsită în toate tumorile virtuale, netratate. Deși s-

au efectuat puține studii cantitative precise, evaluările histologice indică
faptul că extinderea apoptozei în anumite tumori umane se apropie de ceea
ce s-a observat în țesuturile cu involuție rapidă evidențiind semnificația ei
cinetică, uneori considerabilă.
Factorii responsabili pentru apariția spontană a apoptozei în tumori

sunt, indubitabil, diverși. Apoptoza, deseori este proeminentă mai ales la
locusul de confluență cu necroza, unde se presupune că ischemia moderată
este implicată în inițierea ei, aceasta fiind o cauză cunoscută a activării
apoptozei în țesuturile non-neoplazice. S-a aratat că, TNFa (factorul de
necroză tumoral) induce apoptoza în liniile de celule tumorale in vitro, astfel,
o serie de fenomene apoptotice observate in vivo, în tumori ar putea fi
atribuite eliberării acestei citokine de către macrofagele infiltrante.
În alte cazuri, apoptoza poate fi rezultatul atacului tumorii de către

limfocitele T citotoxice. Totuși, un nivel ridicat al apoptozei este observat și
în locusurile pre-neoplazice și în nodulii care se dezvoltă în ficat, dupa
administrarea de carcinogeni chimici, este improbabil ca factorii mentionați
ar putea fi operativi în aceste circumstanțe.
Este posibil ca prezumtivele mecanisme reglatoare ale populațiilor

celulare, descrise mai sus, acționează într-o etapă timpurie a procesului de
carcinogeneză, cu o apoptoză crescută, care echilibrează temporar creșterea
proliferării celulare. În sfârșit, nivelurile crescute de apoptoză în tumori pot
fi rezultatul unui proces intrinsec al acestor celule. Ratele de apoptoză, găsite
în tumori similare diferă, fiind rezultatul expresiei diferitelor oncogene.
122
GLOSSAR
adenină -Bază purinică din structura acizilor nucleici
aderens -Joncțiune intercelulară în care filamentele de actină ale
citoscheletului sunt legate de membrana plasmatică
aminoacil ARNt sintetază-Enzimă care asigură atașarea corectă a
aminoacizilor la secvența anticodon a ARN
amfipatic-Moleculă care are atât regiuni hidrofobe cât și hidrofile
anafază-Etapă a diviziunii celulară în care cromatidele se separă și
migrează către polii celulei
actina-Actină care prin polimerizare formează filamentele
citoscheletului
adaptina-Proteină care se atașează de receptoriii membranari și
intervine în formarea veziculelor cu clatrină
aminoacid-Componenta monomerică a proteinelor
angiogeneză-Formarea de vase sanguine noi
ankirină-Componentă proteică a citoscheletului membranar
anticodon-Secvență nucleotidică la ARNt care formează perechi de
baze complementare cu secvența ARN mesager
antiport-Transport prin membrană a două molecule în direcții opuse
apoptoză-Proces activ de moarte celulară programată
apoptozom- Complex proteic format din citocrom c și care activeazp
caspaza 9 implicată în apoptoză
aquapor-Canal proteic prin care apa trece rapin prin membrana
plasmatică
123
ATP (adenozin-trifosfat)-Moleculă cu rol în stocarea energie celulare

ATP-sintetază-Complex proteic din structura membranei
mitocondriene care asigură cuplarea transferului de protoni cu sinteza
de ATP
autocrin-Tip de semnalizare celulară prin care celula răspunde la
propriile semnale secretate (ex: factori de creștere)
autofagozom-Veziculă ce conține organite proprii celulei, uzate, ce
urmează a fi distruse de enzimele lizozomale
Bcl-2-Un tip de proteine (20 de proteine cunoscute la om) care
intervine în reglarea apoptozei
caderine-Molecule de interacțiune intercelară
calmodulina-Moleculă complexă care fizează calciu intracelular
carrier-Proteină transportoare
caspază-Proteină din grupul proteazelor care intervine în procesul de
apoptoză
caveole-Invaginații ale membranei celulare
Cdk-Proteină –serin/treonin kinază care intervine în controlul ciclului
celular
colesterol-Moleculă lipidică majoră din structura membranelor
celulare și precursor al hormonilor steroizi
clatrina-Proteină care îmbracă vezicule prin care se realizează
transportul intracelular de macromolecule
c-myc-Proto-oncogenă care codifică factorii de transcripție, este
activată în cazul unor tumori
codon-Unitate de bază a codului genetic (există 64 de codoni formați
din 3 nucleotide)
cis-Golgi-Porțiune a Aparatului Golgi prin care intră proteinele de la
reticulul endoplasmatic
cromatină-Complexul filamentar dintre ADN și proteinele histone,
componenta de bază a cromozomilor
coenzimă -Moleculă care alături de enzimă participă la cataliza unor
reacții biologice
coenzima A-Compontă cu rol de transportor al grupării acetil, din
ciclul reacțiilor metabolice
coenzima Q-Moleculă mică liposolubilă care transferă electronii la
nivelul membranei mitocondriene
colagen-Proteină din structura matrixului extracelular
COP I , COP II-Proteine cu rol de înveliș al veziculelor transportoare
de la nivelul Ap. Golgi și RE
124
ciclină-Proteine cu rol de reglator al activității ciclului celular în

interacțiune directă cu Cdk
citozină-Bază azotată pirimidinică
citoschelet-Retea de proteine care asigură forma celulei și permite
mișcarea și comunicarea dintre celule
desmozom-Legătură dintre celule (epiteliale) prin care filamentele de
keratină sunt ancorate de membrană
dineina-Proteină motor care se deplasează de-a lungul microtubulilor
distrofină-Proteină a citoscheletului celulei musculare
eicosanoid-Clasă de lipide implicate în semnalizarea celulară autocrină
și paracrină (prostaglandine, prostacicline,leucotriene,
endocitoză-Pătrunderea unor materiale din spațiul extracelular în
vezicule formate din invaginarea membranei
endozom-Compartiment vezicular implicat în transportul către
sistemul lizozomal a particulelor endocitate
ERK-Componentă a kinazelor MAP care joacă rol în proliferarea
celulară
exon -Segment din structura unei gene
fibroblast-Tip de celulă din țesutul conjunctiv
fibronectină-Proteină de adeziune celulară din matricea extracelulară
glicocalix-Înveliș de natură glucidică al celulei
glicoliză-Proces de scindare a glucozei
guanină-Bază azotată purinică
hemidesmozomi-Regiune de contact intercelular în care filamentele de
keratină sunt atașate de cele de integrină
histonă-Proteină care intră în structura ccromozomilor
importină-Moleculă implicată în transportul prin porii nucleari
Inozitol 3-fosfat (IP3)-Mesager secundar celular care se formează din
hidroliza PIP2 și are rol în eliberarea ionilor de calciu din RE
integrină-Proteină transmembranară care mediază adeziunea celulară
Jak/Stat-Cale de semnalizare în care factorii de transcripție sunt
activați ca rezultat al fosforilării membrilor din familia kinazelor JAK
keraină-Proteina din structura filamentelor intermediare ale celulelor
epiteliale
kinezină-Proteină motor care se mișcă de-a lungul microtubulilor către
capătul pozitiv
kinetocor-Structura specializată la fixarea cromozomilor de
filamentele mitotice
lipozom-Veziculă lipidică folosită pentru introducerea ADN-lui
modificat în celule
125
LDL-(low density lipoprotein) structură lipo-proteică care transportă

colesterol
microzom-Vezicule formate din reticul endoplasmatic cu rol în
citoprotecție
miozină-Proteină care formează împreună cu actina un motor
molecular
miozina I -Tip de miozină cu rol în transportul veziculelor sau
moleculelor de-a lungul filamentelor de actină
miozina II-Tip de miozină care produce contracția prin glisarea printre
filamentele de actină
monocistronic-ARNm care decodifică un singur lanț peptidic
necroză-Moartea celulară accidentală ca urmare a unei lezări acute
neurofilament-Tip de filament intermediar din structura axonilor
celulelor nervoase
NLS (nuclear localization signal)-Secvențe de aminoacizi atașate
proteinelor implicate în transportul dinspre citoplasmă către nucleu
nucleol-Zonă nucleară specializată în transcripția, procesarea și
asamblarea ribozomilor
nucleozid-Baze azotate (purine și pirimidine) legate la un zaharid
(riboză și dezoxiriboză)
nucleozom-Unitate structurală a cromozomului formată din cromatină
și histone
nucleotid-Nucleozid fosforilat
pinocitoză- Pătrunderea unor de lichide sau unor molecule foarte mici
prin membrana
policistronic-ARNm care decodifică mai multe lanțuri peptidice
polizom-Ansamblu de ribozomi care participă la traducerea ARNm
prostaglandina-Familie de lipide eicosanoide produsă în inflamație
PK (protein kinase)-Enzimă care fosforilează proteine prin transferul
de la ATP
PKA-Protein kinaza A reglată de AMPc
PKC-Protein kinaza C , protein-serin/treonin kinază activată de diacil
glicerol și calciu, intervine în semnalizarea intracelulară
protein-serin/treonin kinază-Kinază care fosforilează serina și
treonina
proteoglican-Proteină legată de glicozaminoglicani
proteoliză-Degradarea lanțului polipeptidic
proteom-Toate proteinele dintr-o celulă dată
Rab-familia proteinelor legate de GTP, care joacă rol în transportul
vezicular
126
Raf-Proteina-serin/treonin kinază activată de Ras și legată de

activarea ERK, MAP kinază
Ran-Familia proteinelor legate de GTP cu rol în exportul ți importul
nuclear
Ras-Proteine legate de GTP care cuplează receptorii pentru factorii de
creștere cu semnalele intracelulare
Rho-Proteine legate de GTP implicate în reglarea citoscheletului
SRP (signal recognition particle)-Secvență peptidică cu rol de
semnal la nivelul RE
telomere-Secvențe repetate de AND în porțiunile terminale ale
cromozomilor.
tromboxan-Eicosanoid implicat în coagularea sângelui
transcripție-Sinteza moleculelor de ARN pe matrița ADN
translație-Sinteza polipeptidelor folosind ca matriță ARNm
tropomiozina-Proteina fibroasă care reglează contracția prin blocarea
interacției dintre miozină și actină
troponina- Complex de proteine legat de actină și care reglează
contracția muschilor scheletici
Ubichinonă -Coenzima Q
ubichitina-Proteină cu rol de a marca alte proteine pentru degradare
vimentina-Filament intermediar
vinblastină -Medicament care inhibă polimerizarea microtubulilor
vincristină-Medicament care inhibă polimerizarea microtubulilor
BIBLIOGRAFIE
Alberts, B. et. al ., 2002. Molecular of the Cell, fourth edition. Garland
Scince
127
Bolsover, S. R., & al, e., 2004. Cell Biology- A Short Course. Wiley-
Liss.
Boultwood, J., & Fidler, C. 2002. Molecular Analysis of Cancer.
Methods in Molecular Medicine , 302pp.
Comănescu Geanina, 1993. Curs de citologie și histologie animală,
Ed. UNIV. Al. I. Cuza, Iasi, 314.
Constantin Cotrutz et al., 1994. Manual de lucrări practice de biologie
celulară, Ed Tehnică Chișinău, 247p.
Covic M., Stefanescu D., Sandovici I., 2004. Genetica Medicala.
Editura Polirom Iasi.
Crocker, J., & Murray, P. G., 2003. Molecular Biology in Cellular
Pathology. John Wilei &Sons Ltd, 393.
Dingerman, T., & al., 2004. Molecular Biology in Medicinal
Chemistry. Wiley VCH-Verlag , 428.
Dubinin, N. P., -Genetica moleculară și acțiunea radiațiilor asupra
eredității. Ed St. Buc.
Frederick M. Ausubel et al., 2003- Current protocol in Molecular
Biology, 4648pp.
Geoffrey M. Cooper and Robert E. Hausman, 2009. The Cell –A
Molecular Approach-Fifth Editions-, ASM Press Washington, 820p.
Gorduza E.V., 2007. Compendiu de genetica umana si medicala.
Editura Tehnopress Iași.
Gorduza E.V., Buhuși M.C., Rusu C., 2003. Genetica umana – manual
de lucrari practice. Ed.Kolos Group Iași.
Gorduza E.V., Stoica O.F., 2003. Elemente de Genetica umana.
Editura Timpul Iasi,.
Haggis and col., 1968. Introducere în biologia molecular, 477p
Helgason, C. D., & Miller, C. L. . Basic Cell Culture Protocols.
Methods in Molecular Biology , 365.
Humphrey, T., & Brooks, C., Cell Cycle Control- Mechanism and
Protocols. Methods in Molecular Biology .
Hurt, E. M., & al, 2010. Identification of Vitronectin as an Extrinsec
Inducer of cancer Stem Cell Differentiation and Tumor Formation. Stem
Cells , 390-398.
Inside the Cell- Us. Department of Health and Human services.
(http//www.nigms.nih.gov)
Iuliana Dimofte & colab, 2003- Lucrări practice –Biologie celulară și
moleculară, Ed. Cartea Universitară, 101p.
Johnson, K. E., 1991. Histology and Cell Biology. The National
Medical Series for Independent Study , 422.
128
Karp, Gerald, 1999. Cell and Molecular Biology-concepts and

experiments, 2nd Edition, John Wiley & Sons Inc., 816pp.
Lela Buckingham and Maribeth L. Flaws, 2007. Fundaments Methods
and Clinical Applications, F.A. Davis Company, Philadelphia, 479 pp.
Lilios Gabriela, 2006. Fiziologie și patologie. Ovidius University
Press, Constanța.
Lilios Gabriela, 2006. Aspecte fiziopatologice în șocul reumatic.
Ovidius Univesity Press, Constanța.
Lodish, et. al., 2003. Molecular Cell Biology. Fifth Edition , 979. pp.
Lorena Aranbacia Carcamo, 2006. Studying the Localization Surface,
Stability And Endocytosis of Neurotransmitter Receptors by Antibody
Labeling and Biotinylation Approaches from The dinamyc Synapse –
Molecular methods in Ionotropic Receptors Biology. Taylor & Francis Goup
(http://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK2552/)
Lüllmann, 2000. Color Atlas of Pharmacology-second editions-,
396pp.
Mehedinți Rodica et al. –Introducere în studiul celulei-note de curs.
Biologie celulară și moleculară. 154 pp.
Meșter R., Scripcaru D., 1976. Manual de lucrări practice de biologie
celulară, Ed. Univ. Buc, 267 pp.
Mihai Cruce, 1999. Biologie celulară și moleculară, Ed. Aius Craiova,
314p.
Mircea Ionescu-Varo, 1976. Biologie celulară, Ed. Did. și Ped.
București, 318p.
Mixich F., Ardelean, A., 2002-Principii fundamentale de biologie
moleculară. Editura Medicală Universitară, Craiova, 314 pp.
P. James, 1997. "Protein identification in the post-genome era: the
rapid rise of proteomics.". Quarterly reviews of biophysics 30 (4): 279–331.
Quesenberry, P. J., Stein, G., Forget, B., & Weissman, S., 1998. Stem
Cell Biology and Gene Therapy. Stem Cell , 570 pp.
Raicu, P., Nachtigal, M., 1969. Citogenetica-principii și metode, 319p.
Rusu, V. and colab., 1991- Biomembrane și patologie. Ed. Medicală,
395p.
Selinsky, B. S. (fără an). Membrane Protein protocols: Expresion,
Purification and Characterization . Methods in Molecular Biology , 386.
Smith, A., 2000. Oxford Dictionary of Biochemistry and Molecular
Biology. Revised edition , 753.
Stela Gabriela Jelea , Marian Jelea, 2007. Citologie, Histologie,
Embriologie. Ed. Univ.de Nord –Baia Mare.
Stela Zamfirescu, 1999. Biologie celulară și moleculară, Ovidius
University Press, 200p.
129
Stenesh, J., 1989. Dictionary of Biochemistry and Molecular Biology.

A Wiley Interscience Publication.
Stoicescu Ramona Mihaela, 2010. Esenţial de Imunologie şi
Imunopatologie, Editura „Nautica” Constanţa, Colecţia Universitaria, ISBN
978-606-8105-19-2, 228 pp.
Stoicescu Ramona Mihaela, 2009. Noţiuni de Microbiologie Medicală
şi Farmaceutică, Editura”Carol Davila”, Bucureşti, , ISBN 978-973-708-
445-3, 254 pp.
Tudose, I.Gh., 1993. Genetica, vol 1,2. Ed. Univ. ”Al. I. Cuza” Iasi.
Turkensen, K., 2002. Embryonic Stem cells, Methods and protocols.
Methods in Molecular Biology, 185 , 516.
Wolfgang Kuehnel, 2003.Cytology, Histology and Microscopic
Anatomy-4-th Editions-. Thieme Stuttgard- New-York, 544p.
Wu, Felicia and Wu Cheng-Wen, 1990. Structure an Funcțion of
Nucleic Acids and Proteins. Ed. Raven Press. New York.
Xia, X., 2003. Data Analysis in Molecular Biology and Evolution.
New York: Kluwer Academic Publishers.
http://cellbase.ascb.org/research.html#Literature
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/20738070
http://userpages.umbc.edu/~jwolf/method2a.htm
http://homepages.gac.edu/~cellab/index-1.html
http://www.cell.com/cellpress/trends
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK7572/
http://bcs.whfreeman.com/lodish5e
http://www.web-books.com/MoBio/Free/Ch6F4.htm
http://medical-dictionary.thefreedictionary.com/biotransformation
http://schwartzlab.mit.edu/site/Research_Interests.html
http://www.biochemj.org/bj/
http://themedicalbiochemistrypage.org/home.html
130
131

CAPITOLUL 12-16 Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 12-16 Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biologie celulara si moleculara

În semnalizarea endocrină, celulele organelor endocrine eliberează

Figura 12.1 Tipuri de comunicare intercelulară prin semnale chimice

Moleculele semnal și receptorii membranari

Alte molecule semnal sunt capabile să își exercite acțiunea prin

Tabel 12.1. Exemple de molecule semnal hidrofobe cu implicații

Proteinele receptor de pe suprafața celulelor țintă din citosol sau din

Substanța semnal este denumită ligand. Cand ligandul se leagă de

În celulele hepatice atât legarea glucagonului

Pentru majoritatea sistemelor ligand-receptor, ligandul nu are nici o

Sunt molecule mici, liposolubile, care difuzează prin membrana

12.2). Astfel, hormonii sterolici, tiroxina și acidul retinoic, fiind foarte

Figura 12.2 Pătrunderea moleculelor hidrofobe prin membrana plasmatică

Unele molecule de hormoni pot fi transportate de către globuline

Sunt molecule hidrofile care se leagă de receptori aflați la suprafața

Figura 12.3 Fixarea semnalului molecular, molecula hidrofilă (MSHfil) la

Receptorii membranari sunt proteine sau complexe proteice

Sunt localizați la nivelul joncțiunilor

Funcționează direct ca enzime, dacă sunt

Rolul proteinelor G este de a asigura

O moleculă de hormon atașată pe un singur

activează alte enzime specifice (hormon sensitive

Receptorii, mesageri secunzi și mecanismele transducției

Figura 12.4 Schema modului în care se produce amplificarea semnalului

Adenilat ciclaza (AC) este o enzimă membranară care are un situs de

Figura 12.5 Tipuri de receptori: (A)-receptor canal, (B) –receptor dependent de

Pentru că este implicată în activarea enzimatică, este numită proteină

noradrenalină. Aceste răspunsuri implică legarea acestor hormoni la

adipocite o astfel de cascadă de reacții declanșată de adrenalină, reglează

Toate celulele eucariote conțin în membrana lor o pompă de calciu

În mod obișnuit, fosfolipaza C (PLC) este inactivă. Activarea se va

Figura 12.6 Modul de implicare a semnalelor, de tipul hormonilor

Activată de Ca2+ și de diacilglicerol, protein kinaza C transferă un

O serie de receptori membranari nu funcționează, pentru conversia

Acești receptori sunt proteine membranare al căror domeniu

AMP nu este singurul nucleotid ciclic care participă la semnalizarea

Enzima care catalizează producerea GMP ciclic, guanilat ciclaza,

In absența unui semnal luminos GMP ciclic este legat la canalele de

Printre cei mai cunoscuți receptori catalitici sunt reprezentați de

celulelor conjunctive și musculare netede în situsul

 Receptorii pentru factorul de creștere epidermal EGF

Efectul insulinei este acela de a crește rata captării de glucoză din

Funcționarea anormală a receptorilor pentru insulină

majoritatea acestor cazuri injectarea cu insulină

Semnalizarea paracrina și autocrina

elementele matricei extracelulare. Există celule care sunt specializate pentru

Monoxidul de azot (NO) și monoxidul de carbon (CO)

Eliberarea acetilcolinei la nivelul terminațiilor

Figura 12.7 Formarea NO din arginină

Monoxidul de azot (NO) este cel care induce vasodilatația și

Efectele biologice ale oxidului de azot au fost

(R. Furchgott, F. Murat și L. Ignarro au primit

Mecanismele de reglare a sintezei NO sunt diverse:

- mediatorii de tipul: acetilcolina, histamina,

-citokinele, interleukinele, interferonul, TNFα

-apariția NO fără intervenția enzimatică este

Monoxidul de carbon (CO) funcționează ca și molecule semnal

Principalul efect al histaminei constă în dilatația locală a vaselor

Mecanismele prin care factorii de creștere stimulează creșterea și

Tabel 12.3 Principalele tipuri de molecule semnal de tipul: hormoni peptidic,

Insulina Reglează nivelul de glucoză si

Hormonul FSH Stimulează creșterea ovulelor și a

În schimb, receptorii citokinelor funcționează în asociere cu tirozin