TEXTUL ORAL

CE ESTE TEXTUL ORAL?

Texte orale unt textele care sunt produse într-un mediu vorbit, cele care Sunt
realizate cu sunete și stau la baza comunicării umane. Prin oralitate putem schimba idei cu
prietenii, familia, colegii etc.

Competența lingvistică este un concept strâns legat de producerea de texte orale,

deoarece prin intermediul acestuia vom ști să vorbim în anumite contexte: nu este același
lucru să vorbim cu prietenii sau familia decât în fața unui grup de profesioniști, într-un
interviu sau oferind o conferința.

Textele orale sunt esențiale pentru dezvoltarea interacțiunii umane și aproape

întotdeauna apar spontan. Învățând să vorbești, înveți să produci texte orale, deoarece, ca
unitate comunicativă, acestea constituie cel mai competent mod de transmitere a informațiilor.

Canalul său de transmisie este cel auditiv și, spre deosebire de textul scris, se
bazează pe gesturi și o anumită utilizare a expresiilor lingvistice. Textele orale sunt
considerate primare iar cele scrise sunt secundare.

CARE SUNT CARACTERISTICILE TEXTULUI ORAL?

 Sintaxă puțin elaborată: deoarece actul de vorbire (sau textul oral) apare imediat în
timpul vorbirii, sintaxa utilizată nu este în general foarte elaborată. Când vorbiți despre
sintaxă, vorbiți despre setul de reguli și despre modul în care cuvintele sunt combinate. În
limbajul oral, sintaxa este destul de slabă, în sensul că de multe ori nu există coerență
gramaticală, deoarece regulile atunci când vorbim sunt de obicei mai relaxate decât în
scris. Astfel, putem auzi oameni care în dialogurile lor spun fraze precum: „Mă uitam la
magazine și am văzut multe dintre ele închise”, sau „când i-am spus să vină, atunci ea nu a
venit”. Uneori regulile gramaticale par să nu fie utilizate corect și, în funcție de context,
pot fi acceptate. Cu alte cuvinte, atunci când un profesor vorbește în fața clasei ar trebui să
o facă corect, dar atunci când același profesor vorbește cu prietenii sau cu familia sa,
caracterul natural al vorbirii îi va permite să „sări” unele reguli gramaticale.
 Abundența deicticilor: Deicticele sunt elemente gramaticale utilizate în vorbire, al căror
sens depinde de situația comunicativă. Adică, atunci când vorbim cu o altă persoană și
spunem: „Uită-te la asta”, persoana respectivă va ști la ce ne referim, pentru că vom indica
ceva specific în mediu. Deicticele indică un loc, un obiect, un timp sau o persoană care
NU sunt specificate în textele orale și funcționează ca înlocuitori pentru concepte sau
oameni. Efectuarea gestului de a indica o adresă și de a spune „acolo” în context va fi
perfect înțeleasă, dar atunci când este redată în scris va fi necesar să se explice ce a fost
acel site numit „acolo”. Un alt exemplu poate fi atunci când spunem „uită-te la tablou, nu-
mi place acesta, dar acesta pare extraordinar”. În acest caz, „acesta” și „acela” sunt deictici.
Sau în fraza: „venim mâine”, ambele „venim”, care face aluzie la subiectul tacit al
persoanei 1 plural, cum ar fi „mâine”, un adverb de timp, ele sunt deictice, deoarece este
necesar să se clarifice cine sunt cei care vin și când va fi acel „mâine”.

CE TIPURI DE TEXTE ORALE EXISTĂ?

Conform situației comunicative, textele orale pot fi clasificate în trei tipuri principale:

 Textele orale în comunicare singulară: sunt textele produse pentru discursuri politice, o
prezentare principală (prelegeri, cursuri etc.). Se spune că sunt unice, deoarece sunt
exprimate de o singură persoană.
 Textele orale în comunicare duală: sunt acele texte care sunt produse între doi
interlocutori, cum ar fi o conversație între doi prieteni, un apel telefonic sau un interviu
(serviciu, televiziune etc.).
 Textele orale în comunicare plurală: sunt textele generate în cadrul întâlnirilor, cum ar
fi discuțiile la clasă, întâlnirile din cartier, colocvii sau conversații între trei sau mai
multe persoane. Pentru fiecare dintre ele sunt necesare abilități specifice.

Este important ca de la școală să se învețe să stăpânească „arta de a vorbi în public”.

Nu toți elevii vor fi vorbitori publici (ceea ce ar fi ideal), ci mai degrabă că vor învăța să
vorbească în public și să se exprime corect.
 Din acest motiv, multe strategii educaționale se concentrează pe faptul că elevii susțin discuții,
prezintă subiecte și au dezbateri în clasă, ca modalitate de a atinge competența lingvistică care a fost
discutată la început.

Competența lingvistică îi va permite vorbitorului să știe cum să funcționeze în anumite

domenii și să o facă în public în fața colegilor de clasă și a profesorilor va indica tonul în care se va
face și utilizarea corectă a cuvintelor.

Astfel, în conversațiile dintre prieteni vor fi acceptate cuvinte colocviale și chiar „cuvinte
rele”, în timp ce într-o conferință limba utilizată va fi mai degrabă standard și corectă.

STRATEGIILE DE ELABORARE A TEXTELOR ORALE

Părțile componente ale unui act de comunicare trebuie să fie unitare. Legătura dintre
enunțurile care alcătuiesc un text oral se poate asigura prin mai multe procedee:

 repetare integrală sau parțială a elementelor lexicale (Am așteptat în același loc.
Așteptarea n-a durat mult.) sau repetare a unor structuri sintactice (Lucian a citit mult și a
reflectat, David a citit mult și a aplicat).

 reformulare, adică repetare într-o formă diferită a unui conținut identic, prin:
folosirea sinonimelor: Stăteau într-o casă dărăpănată.→ Locuința lor era dărăpănată;
transformarea adjectivului în substantiv: Orașul nostru este cunoscut pentru patrimoniul
cultural bogat. → Orașul nostru este cunoscut pentru bogăția patrimoniului său;
transformarea verbului în substantiv: Este interzis să traversezi pe roșu. → Traversarea
pe roșu este interzisă; schimbarea formei verbului: Echipa școlii noastre a câștigat
medalia de argint. → Medalia de argint a fost câștigată de echipa școlii noastre.

 prezența unor cuvinte sau grupuri de cuvinte care realizează legătura de sens între
enunțuri și contextul în care are loc comunicarea. Acestea se numesc conectori și pot
exprima: confirmarea (într-adevăr), explicația (pentru că, de aici, de aceea), concesia
(totuși, cu toate acestea), rectificarea sau clarificarea (de fapt, în fine, mai bine zis),
obiecția (dar, păi), dezacordul (dimpotrivă, însă), concluzia (așa că, așadar, deci), adaosul
(în plus, mai mult, de altfel, și), schimbarea temei de discuție (în schimb, iar) etc. De
exemplu: La muzeu am învățat multe. În plus, ne-am simțit foarte bine.