Revolutia de la 1848 este un reper central in tarile romane intre ani 1830-1860,

cuprinzand o generatie de tineri scriitori care vor sa impuna un suflu nou in

literatura. Ca exemple de asemenea autori amintim: Grigore Alexandrescu,
Costache Negruzzi, Alecu Russo, Nicolae Balcescu etc.
Generatia scriitorilor pasoptisti pune pentru prima data in literatura romana
problema elaborarii unui program literar bazat pe niste principii estetice clare.
Principala intentie a fost de adaptare la mersul literaturii europene si de impunere
a specificului national in literatura romana.
Pasoptistii au pus bazele unei literaturi originale, in limba romana, au creat opere
de toate tipurile si de toate speciile: nuvele, incercari de roman, povestiri, jurnale
de calatorie, balade, imnuri, ode, meditatii, comedii etc. Proiectul lor a fost in
egala masura unul literar si national, urmarind modernizarea si emanciparea
culturii romanesti. Impunerea programului pasoptist s-a realizat prin revistele
culturale, printre care cea mai importanta a fost ,,Dacia literara”, aparuta la Iasi la
19 martie 1840 sub indrumarea lui Mihail Kogalniceanu, care semneaza si articolul
intitulat ,,Introductie”. Revista se dovedeste a fi un repertoriu general al literaturii
romanesti. Rolul ei a fost de a creea o unitate etnica, lingvistica si teritoriala prin
intermediul culturii. O dorinta a revistei a fost impunerea unor opere originale
care sa contracareze efectul imitatiilor din alte literaturi. Este enuntata teoria
spectrului national al literaturii, iar ca surse de inspiratie sa fie istoria nationala,
folclorul romanesc, peisajul natural, social al patriei. Mihail Kogalniceanu pune
bazele unei critici obiective in evaluarea unei opere de arta: ,,vom critica opera,
nu persoana”. Tezele pe care le sprijina programul ,,Daciei literare” se suprapun
esteticii romantice. Obiectivele ,,Daciei literare” nu au ramas simple idealuri, ci au
fost transpuse in opera diversa, complexa, la intersectia dintre romantism si
clasicism.
Costache Negruzzi publică nuvela Alexandru Lăpuşneanul în 1840, în primul
număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în
literatura română. Sub influenţa programului romantismului românesc, sintetizat
în articolul Introducţie, al lui Mihail Kogălniceanu, C. Negruzzi valorifică
informaţiile cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea
construcţiei, pregnanţa caracterelor şi vigoarea conflictelor.

Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate,
Grigore Ureche a consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două
domnii ale lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore
Ureche sunt preluate informaţiile despre a doua domnie a lui Alexandru
Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor turcesc; respingerea lui de
către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea cetăţilor cerută
de turci, înţelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea
domnitorului, suspectată ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea faţă de cronică în
ceea ce priveşte evenimentele majore este necesară pentru obţinerea veridicităţii
atmosferei. În privinţa celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările
cronicii . Modificările aduse modelului cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea
urmărită: cronicarii urmăresc consemnarea faptelor şi evenimentelor istorice cât
mai fidel; C.Negruzzi este creator de literatură, iar aceasta presupune
metamorfozarea personalităţilor reale, atestate de cronică, în personaje literare,
în conformitate cu obiectivele programului Daciei literare.
Naratorul este omniscient, omniprezent, sobru, detaşat, predominant obiectiv,
dar intervine direct prin câteva epitete de caracterizare (de exemplu: „tiran“,
„curtezan“, „mişelul boier", „deşănțată cuvântare"). Narațiunea la persoana a III-a
(cu focalizare zero, viziunea „dindărăt") aminteşte prin obiectivitate și concizie de
relatarea cronicarilor. Narațiunea se desfășoară linear, cronologic, prin înlănțuirea
secvențelor narative şi a episoadelor, particularitate narativă romantică, potrivit
criticului Nicolae Manolescu: „Intriga liniară și previzibilă este o particularitate a
prozei narative care denotă multă artificialitate."
Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a
personajului principal.
Principalul conflict, exterior, este de ordin politic: lupta pentru putere între
domnitor şi boieri. Impunerea autorității centrale/ domneşti în fața oligarhiei
boiereşti a constituit în secolul al XVI-lea un factor de progres, dar mijloacele
alese de Lăpuşneanul sunt sângeroase, caracteristice tiranului feudal. Insă actele
personajului sunt motivate psihologic: cruzimea devine expresia dorinței de
răzbunare pentru trădarea boierilor în prima sa domnie. Conflictul secundar, între
domnitor şi Moțoc (boierul care îl trădase), particularizează dorința de răzbunare
a domnitorului, fiind anunțat în primul capitol şi încheiat în capitolul al III-lea.
Conflictul social, între boieri şi popor, este limitat la revolta mulțimii din capitolul
al III-lea. In proza romantică, conflictele exterioare plasează personajele într-o
relație de antiteză. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre contrastul
dintre Lăpuşneanul şi doamna Ruxanda, evidențiat în capitolul al II-lea.
In concluzie, nuvela lui Costache Negruzzi ilustrează ideile despre literatură
promovate de Mihail Kogălniceanu şi include elemente specifice romantismului,
recreând, din perspectivă literară, imaginea unei epoci istorice, pentru a
demonstra că „istoria noastră” poate furniza „sujeturi de scris”. Se poate afirma,
aşadar, că romantismul patruzecioptist este punctul de plecare al literaturii
române moderne; nuvela lui Costache Negruzzi este un prim pas făcut în această
direcţie.