Pantelimon Sauca Mihai Eminescu şi romantismul european

Opera poetică a lui M. Eminescu, care s-a bucurat şi se va bucura întotdeauna

de investigaţiile numeroşilor cercetători prin veşnica ei actualitate şi aleasă
măiestrie artistică, s-a pretat şi pentru stabilirea unor afinităţi cu operele poetice ale
unor mari romantici europeni. Aflându-se la studii la Viena si Berlin, Eminescu a
devenit în contact cu atmosfera europeană unde se manifesta din plin principiul
romantic de reflectare a realităţii în operele scriitorilor din Germania, Franţa,
Anglia, Italia, Spania, fondatorii romantismului fiind consideraţi teoreticienii şi
scriitorii germani Tieck, Fichte, Holderlin, Novalis ş.a.
Despre izvoarele romantismului în lirica lui Eminescu s-a scris şi s-a vorbit
mult de către numeroşi eminescologi, de fiecare dată găsindu-se noi căi şi forme de
tangenţă, de inspiraţie din mai multe literaturi, însă în această privinţă pare logică
remarca academicianului George Călinescu referitor la faptul că e foarte dificilă
stabilirea unor afinităţi de motive, subiecte, principii în cazul unor mari scriitori
sau constatarea unor tendinţe de inspiraţie. În cazul lui Mihai Eminescu cele mai
permanente izvoare de inspiraţie au fost, după cum se ştie, cele de natură autohtonă
– creaţia orală cu toate subtilităţile ei, natura cu bogăţia ei cromatică, dragostea ca
cea mai puternică trăire sufletească. Nu e lipsită de sens constatarea făcută la
începutul secolului XX de cercetătorul C. Doinescu, care afirmă, că în scrierile sale
„Eminescu, ca poet, are incontestabil unele afinităţi şi analogii cu Goethe, Lenau,
dar poetul român e personal şi original în toate creaţiunile sale. Starea sufleteasca a
acestor trei poeţi poate fi pe alocuri asemănătoare, influenţele însă niciodată nu pot
exista”. Vorbind de influenţe, unii cercetători comparatişti consideră că nu trebuie
să se exagereze importanţa acestora pentru Eminescu, deoarece el din copilărie
avea interesul faţă de neobişnuitul mister al poveştilor, faţă de frumuseţile şi
tainele naturii şi a spaţiului cosmic. Desigur, multe din operele lui Eminescu, care
intră în categoria şi tipologia romantismului, au anumite trăsături specifice ca şi
operele romanticilor europeni, dar nu e mai puţin adevărat că multe din operele
poetului român se disting prin jocul nestăvilit al imaginaţiei, al invenţiei artistice,
prin prezentarea hiperbolică a realităţii, dar şi prin respectarea strictă a logicii
faptelor. Însă contactul permanent al lui Eminescu prin lectură şi studiere a
literaturii şi filosofiei germane, a poeziei revoluţionare a lui V. Hugo a operelor
marilor britanici Shakespeare şi Byron, sub influenţa manierei căruia se crede că
Eminescu ar fi scris poemul Împărat şi proletar, eminescologii din mai malte ţări
au ajuns la concluzia obiectivă, că poetul român a putut să resimtă unele maniere
străine, dar aclimatizate la condiţiile sociale şi morale autohtone.
Astfel, din studiile eminescologilor români Z. Dumitrescu-Buşulenga
(Eminescu şi romantismul german), M. Mureşanu-Ionescu (Eminescu şi intertextul
romantic), C. Calotă (Poezia lui Mihai Eminescu şi psihologia romantismului), a
francezului Alain Guillermou, (Geneza interioară a poeziei lui Eminescu), a
cercetătorului rus Iu. Kojevnikov (Mihai Eminescu şi problema romantismului în
literatura română sec. XIX) ş.a. reiese că şi imaginaţia fantastică, şi visul, şi dorul,
şi năzuinţa spre absolutul cosmic şi muzicalitatea versului, şi decepţionismul, şi
interpretarea filosofică vin în bună parte în poezia lui Eminescu din natura
romantică a poeţilor germani. S-a vorbit în mai multe rânduri că Eminescu l-ar fi
cunoscut din lectură pe romanticul german Friedrich fon Harderberg, zis Novalis,
şi că într-o mare măsură a rămas influenţat de romanul acestuia Heinrich fon
Ofterdingen, în care misterioasa floare albastră reprezentă simbolul infinitului
astral, al albastrului ceresc, de unde vine şi culoarea albastră, atât de frecventă în
poezia lirică a lui M. Eminescu.
Încercând un comentariu asupra lămuririi enigmaticii Flori albastre, istoricul
literar român Gheorghe Nicolescu afirmă că floarea albastră din romanul lui
Novalis simbolizează albastrul himeric transcedental, în timp ce poezia lui Mihai
Eminescu nu exprimă sensul de iubită, cum se crede în mai malte referinţe ale
eminescologilor, ci simbolizează sensul romantic al aspiraţiei nostalgice după un
ideal necunoscut, prin care poetul îşi cheamă iubita în spaţiul miraculos al naturii.
Istoricul literar C. Popovici e înclinat să creadă că la baza poeziei Floare albastră
se află mai curând o deziluzie amară a poetului în urma despărţirii forţate de iubita
lui – Veronica Micle – şi că albastrul simbolizează seninul si sublimul
sentimentului de dragoste. Făcând referinţă la expresia finală: Şi-a murit iubirea
noastră, C. Popovici crede că aceasta este o hiperbolă ce exprimă deziluzia
îndrăgostitului, care se poate constata şi în poeziile La o artistă, Atât de fragedă,
Crăiasa din poveşti ş.a., concepute în acelaşi stil romantic.
Ca şi la romanticii germani şi cei europeni, pentru multe poezii ale lui
Eminescu este caracteristic „farmecul durerii”, ai dorului, pesimismul trăirilor
sufleteşti, pentru alinarea cărora poetul găseşte refugiu în mijlocul naturii, precum
vedem acest fenomen în poeziile Pe lângă plopii fără soţ, De ce nu-mi vii? şi în
multe altele, care laolaltă ne vorbesc despre coloritul naţional al liricii de dragoste
a poetului nostru. Referindu-se la conţinutul naţional al poeziei de dragoste a lui
Eminescu, criticul literar Tudor Vianu în studiul său Poezia lui Eminescu afirmă,
că „...farmecul dureros” al liricii eminesciene nu e numai o categorie sentimentală,
pe care romanticii au instaurat-o, ci şi dorul poeziei noastre populare, ca izvor de
energie expansivă lăuntrică. Anume poezia populară, de rând cu bogatul peisaj
natural, sunt considerate de către T. Vianu reperele principale de inspiraţie
naţională, fără a ignora, desigur, şi o anumită doză de influenţă a „nostalgicului
cântec al cornului de altă dată al lui Weber în Freisichte sau a prelungului,
misteriosului sunet plin de nelinişte în sufletul lui Vigni sau al lui Tieck”.
Referindu-se la conţinutul cosmogonic-misterios al multor opere ale lui
Eminescu, istoricul literar român Z. Dumitrescu-Buşulenga consideră că acestea se
situează printre cele mai tipice ale romantismului european, că ele s-au născut
dintr-o dimensiune a acestui spirit: din năzuinţa absolută către stăpânirea demiurgă
a lumii şi ca exemplu aduce poemul Luceafărul. În continuare acelaşi autor
consideră, că în această tendinţă spre demiurg, Eminescu s-a lăsat ademenit şi de
filosofia budistă, apoi şi de cea romantică germană de la Fichte şi Schelling la
Shopenhauer, conform căreia viaţa îşi are cursul ei şi orice încercare de a o
schimba nu duce la un rezultat dorit, făcându-se trimitere în acest sens la poemul
Împărat şi proletar şi Scrisoarea III. Admiţând o posibilă influenţă a unor poeţi
germani asupra creaţiei lui Eminescu, Z. Dumitrescu-Buşulenga este înclinată să
creadă că această influenţă vine din lectura operelor romanticilor germani Jean
Paul Richter, Friedrich fon Schiller, pe care Eminescu i-a citat în nuvela Cezara.
Din lectură vin, probabil, şi alte afinităţi de motive, de principii artistice ale
poeţilor francezi Victor Hugo, Jerar de Nerval. Istoricul literar român M.
Mureşanu-Ionescu afirmă foarte just, că ar fi nedrept să-l învinuim pe Eminescu că
în Geniu pustiu, Scrisoarea I sau Memento mori l-ar fi imitat pe Nerval după opera
acestuia Hristos pe muntele măslinilor, fiindcă în toate cazurile merge vorba mai
curând despre nişte potriviri de concepţii, de viziuni poetice. Sub acest aspect de
comunităţi poate fi constatată şi asemănarea de motive a suferinţei din dragoste şi
la Nerval şi la Eminescu, care survin din sentimentul neîmplinirii dorinţei în
poeziile lui Eminescu Floare albastră, Venere si Madonă ca şi la Nerval în poezia
El Deschichado.
Nerval a avut parte, în fond, de aceeaşi viaţă scurtă, plină de trăiri puternice
sufleteşti şi ca şi Eminescu, a fost influenţat în egală măsură de folclorul naţional şi
de farmecul naturii – elemente principale ale scrierilor lui Nerval, orientate spre
lumea fantastică, spre mitologia filosofică ca şi la Eminescu mai târziu. Se crede că
secvenţa finală din Sărmanul Dionis al lui Eminescu are mult comun cu secvenţele
finale din opera epică a lui Nerval Angelique şi Silvye. În continuare M. Mureşanu-
Ionescu consideră că tema şi procedeele din nuvela neterminată a lui Eminescu
Moartea lui Vestimie se regăsesc şi în povestirea lui Nerval Contele de Saint-
Germain la fel neterminată.
Insă cu toate aceste asemănări, constată M. Mureşanu-Ionescu, ar fi nedrept
să-l învinuim pe Eminescu de împrumuturi, reluări sau de repetări de motive,
imagini străine, deoarece în toate cazurile este vorba mai curând de nişte potriviri
de concepţii, de viziuni poetice. Eminescu nu l-a copiat nici pe germanul Novalis,
nici pe francezul Nerval, fiindcă de ultimul l-a apropiat nu timpul, care i-a
îndepărtat categoric, ci modul de interpretare a realităţii cu ajutorul imaginaţiei
filosofice şi mitice. Se crede că prin romantismul lui Eminescu se încheie dialogul
activ al literaturii româneşti cu cea germană şi franceză, dar se ştie ca unele
răsunete epigonice s-au putut constata mai târziu în creaţia lui Şt. Iosif, A. Vlahuţă.
A. Macedonski ş.a., pentru care romantismul european a fost o bună şcoală de
ideologie literară şi artistică.
Pornind de la constatările asupra tangenţelor operei lui M. Eminescu în
contextul romantismului european cu literaturile germană, franceză, italiană şi cu
cea rusă în cazul afinităţii poemului Luceafărul cu poemul Demon de Iu.
Lermontov, am putea ajunge la concluzia că prin întreaga sa cultură poetică, prin
talentul său de mare poet al epocii, prin natura elementelor de inspiraţie, prin
contopirea lui cu bogata coloratură a naturii cu toate tainele şi misterele ei, prin
cunoaşterea profundă a mitologiei şi filosofiei europene, Mihai Eminescu rămâne
pentru totdeauna drept cel mai reprezentativ poet romantic român, fapt care este
confirmat şi de însăşi poetul în poezia 'Eu nu cred nici în Iehova:
 Nu mă-ncântaţi nici cu clasicii, / Nici cu stil curat şi antic - / Toate-mi sunt
deopotrivă, / Eu rămân ce-am fost: romantic.

Referinţe bibliografice:
1. G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1975.
2. Z. Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu şi romantismul german, Bucureşti,
1986.
3. M. Mureşanu-Ionescu, Eminescu şi intertextul romantic, Iaşi, 1972.
4. C. Popovici, Eminescu. Viaţa şi opera, Chişinău, 1976.
5. T. Vianu, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, 1964.
6. L. Bârlădeanu, Sentimentul naturii în poezia lui Eminescu, Chişinău, 1996.