UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIAL-POLITICE

SPECIALIZARE: STUDII DE INTEGRARE ŞI SECURITATE EUROPEANĂ

TRATATUL DE LA PARIS DIN 1951

Masterandă: Moroz Mariana Manuela

 Introducere

Vechiul continent a fost scena unor confruntări sângeroase în cel de al doilea război
mondial, confruntări ce au lăsat în urma lor distrugeri inimaginabile şi numeroase victime
omeneşti. Toate statele din Europa s-au aflat la sfârşitul războiului într-o situaţie economică
extrem de dificilă. Singurul participant la război care nu a avut prea mult de suferit din punct de
vedere economic a fost Statele Unite ale Americii, a cărui economie a progresat datorită producţiei
de război. Astfel, pentru a evita prăbuşirea întregii Europe s-a pus la punct un plan ambiţios de
ajutorare a statelor afectate, Planul Marshall. Acest Plan reprezintă programul de ajutor american
pentru reconstrucţia Europei, care avea ca principii libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, a
capitalurilor şi mâinii de lucru. Obiectivele economice incluse în Plan vizau promovarea
producţiei industriale şi agricole, obţinerea şi menţinerea stabilităţii monetare şi bugetare,
creşterea schimburilor internaţionale între ţările participante. Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO) a accelerat aplicarea obiectivelor economice ale Plaului Marshall.
Europa a fost continentul care a construit prima regiune economică a lumii. Un edificiu
economic ridicat treptat, a cărui activitate a sporit în timp. Prima formă de cooperare europeană
este legată de numele lui Jean Monnet, ca "inspirator", şi de cel al ministrului de externe francez,
Robert Schuman, ea purta numele de Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi a fost
creată în 1951. În 1951, negocierile desfăşurate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa CECO.
Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul element de
noutate în constituia caracetrul supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de trasferul de
competenţe către o instituţie (Înalta Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independente de
consensul Statelor Membre.
Printre reuşitele CECO regăsim că din 1953 până în 1970 Înalta Autoritate a acordat 280
de împrumuturi pentru modernizarea întreprinderilor miniere şi metalurgice ale Comunităţii, în
valoare de 725 milioane de unităţi cont (o unitate cont era echivalentul unui dolar american), din
care 265 milioane unităţi cont pentru mine de cărbune şi 460 milioane unităţi cont pentru mine de
fier şi siderurgie. În domeniul social, a finanţat, din fondurile de readaptare ale Comunităţii,
acţiuni de remediere a incidentelor sociale, a finanţat proiecte de modernizare a întreprinderilor
într-o perioadă de criză a cărbunelui. CECO a înregistrat şi eşecuri, deşi nu era responsabilă de
criza cărbunelui, instituţia europeană nu a putut să impună un program comunitar.
2
 Capitolul I
Etapele premergătoare semnării Tratatului de la Paris

1. 1. Contribuţia Franţei la punerea bazelor Tratatului de la Paris

În trecut Europa era împărţită în sfere de influenţă juridică, iar Franţa constituia un centru
important de gândire juridică europeană, mai ales prin legislaţia sa destul de dezvoltată, care a
influenţat legislaţiile altor ţări, iar prin acestea o mare parte a societăţii europene.
Edouard Herriot (1872-1957), scriitor, om politic şi de stat francez, a avut în 1925 o primă
iniţiativă guvernamentală franceză în favoarea constituirii Uniunii Europene, exprimându-şi marea
sa dorinţă de a vedea apariţia Statelor Unite ale Europei. În anul 1930 el a lansat ideea realizării
unei uniuni europene în cadrul Societăţii Naţiunilor.
Gaston Riou propunea în anul 1928, în lucrarea „Europa patria mea”, realizarea unei
confederaţii continentale, drept singura posibilitate prin care Europa putea să-şi păstreze poziţia de
lider în faţa Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice în competiţia mondială.
Apoi, Bertrand de Jouvenel avea să publice în anul 1930 lucrarea Spre Statele Unite ale Europei.
Prima personalitate care a făcut trecerea de la
exprimarea unor idei la acţiuni politice concrete în favoarea
unificării europene a fost Aristide Briand, care, în calitate de
preşedinte al Consiliului de Miniştri al Franţei, a ţinut un
discurs la sesiunea de toamnă a Societăţii Naţiunilor, pe 5
decembrie 1929, în care a propus constituirea Statelor Unite
ale Europei, evocând necesitatea de a se stabili între statele
europene o legătură de tip federal, un federalism continental.
Propunerea lui Briand a dus la desemnarea în 1930 a unei
Comisii însărcinate să analizeze posibilităţile concrete ale
atingerii obiectivului creării uniunii europene care a rămas
fără vreun rezultat. Totuşi, meritul iniţiativei rămâne
incontestabil, deoarece Societatea Naţiunilor a elaborat un memorandum cu privire la organizarea
unui regim de Uniune Federală Europeană, sugestie preluată într-un memorandum al guvernului
francez din 1 mai 1930, care atrăgea atenţia asupra necesităţii unei coordonări a politicilor
economice, în subordonarea criteriilor politice, preconizându-se şi crearea unui mecanism
instituţional simplu, o conferinţă şi un comitet politic permanent.
Însă, impulsul hotărâtor care stă la baza formării Comunităţii Europene l-a dat tot Franţa,
3
prin doi reprezentanţi ai săi: Robert Schuman, ministru de externe, care continua linia ideologică a
ilustrului său predecesor, Aristide Briand, şi Jean Monnet, comisar general al planului de
reconstrucţie în Franţa, care a şi furnizat expertiza tehnică şi administrativă spre o Europă unită.
Astfel, Franţa oferea Germaniei Federale, cu care se voia o reconciliere după aproape o
sută de ani de tensiuni, dar şi întregului continent, o soluţie de anvergură istorică, îmbrăţişată de
cancelarul german Konrad Adenauer, care, la rândul său, era preocupat de problema reconcilierii
franco-germane, dar şi de asigurarea reintegrării ţării sale între statele vestice dezvoltate.
La 16 aprilie 1948, un grup de 16 ţări europene au semnat Tratatul instituind Organizaţia
Europeană de Cooperare Economică, la Paris, organism european creat ca instrument al cooperării
interguvernamentale pentru gestionarea în comun a ajutorului oferit de Statele Unite ale Americii
şi cunoscut drept Planul Marshall.
În decembrie 1949, omul politic francez Michel
Debré propune un proiect de Pact pentru Uniunea Statelor
Europene, bazat pe un sistem prezidenţial şi federalist
care să aibă un arbitru ales pentru o perioadă de cinci ani
prin vot universal, un Senat format din miniştrii statelor
membre, o Adunare Europeană formată din delegaţi
naţionali aleşi conform cu numărul locuitorilor (un
reprezentant pentru un milion de locuitori), comisari
stabiliţi de către arbitru şi o Curte formată din judecători.
Propunerea lui Debré a fost urmată pe 9 mai 1950 de altă
declaraţie franceză, cea a ministrului de externe al
Franţei, Robert Schuman, secondat de Jean Monet.
Declaraţia arăta că o comuniune în domeniul cărbunelui şi oţelului va asigura baza
dezvoltării economice federaliste europene şi va duce la schimbarea situaţiei acestor ţări.
Producţia în comun a cărbunelui şi oţelului, precum şi instituirea unei înalte autorităţi pentru
luarea deciziilor în noua federaţie europeană, vor avea rol important în pacea regiuni. Robert
Schuman propunea „să se plaseze ansamblul producţiei franco-germane a cărbunelui şi oţelului
sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizaţie deschisă participării altor ţări ale Europei”. În
acest fel, va fi realizată în mod simplu şi rapid fuziunea intereselor indispensabile stabilirii unei
comunităţi economice şi se va introduce fenomenul unei comunităţi mai largi şi mai profunde între
popoare mult timp opuse prin diviziuni sângeroase.

4
1. 2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
CECO este prima dintre cele trei Comunităţi Europene ce au stat la baza edificiului
comunitar cunoscut astăzi sub numele de „Uniunea Europeană”. Actul său de naştere l-a constituit
semnarea la Paris, la 18.04.1951, a Tratatului Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului,
intrat în vigoare la 25.07.1952. Ţările fondatoare ale CECO sunt: Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg. CECO a fost concepută ca un model experimental, iar Tratatul său a fost
semnat pentru o durată limitată de timp (50 de ani), astfel încât el va expira la 25.07.2002.
Obiectivul său era crearea în pieţe comune în două sectoare esenţiale în acea vreme pentru
dezvoltarea economică – industria carboniferă şi siderurgică – care să integreze astfel Germania în
Europa de după cel de-al doilea război mondial. La originea acestui proiect a stat un plan elaborat
de către Jean Monnet, pe atunci comisar francez al Planului de modernizare a acestei ţări, la
solicitarea ministrului de Externe al Franţei, Robert Schuman.
Planul Schuman a fost iniţiat de J. Monnet şi acceptat de R. Schuman, care l-a prezentat
miniştrilor doar într-o schiţă generală şi s-a ferit să-l prezinte Parlamentului. Guvernul francez şi-a
dat acordul la data de 9 mai 1950. Schuman explică în Declaraţie că prin constituirea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului va fi realizată fuziunea de interese indispensabilă stabilirii unei
comunităţi economice. CECO a venit ca un pas mare spre realizarea reconcilierii franco-germane
şi a unificării europene prin punerea bazelor dezvoltării economice comune.
Planul Schuman avea în vedere plasarea cărbunelui şi oţelului din Franţa şi Germania sub
autoritate comună. Cele două produse urmau să beneficieze de libera circulaţie între cele două ţări,
reglându-se nivelul producţiei din Ruhr. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
a luat fiinţă la 18 aprilie 1951 la Paris, în urma acceptării fără rezerve a Planului Schuman de către
Germania, Italia şi Ţările Benelux.
În 1950 J. Monnet vine cu propunerea ca întreaga producţie de oţel şi de cărbune, atât a
Franţei, cât şi a Germaniei, să fie pusă sub puterea unei Înalte Autorităţi internaţionale, având ca
scop unificarea condiţiilor de producţie care să ducă la o extindere treptată a cooperării efective şi
în alte domenii.
Declarația lui Schuman care a creat CECO are diferite scopuri: s-ar marca nașterea unei
Europe unite; s-ar face imposibilă ideea de război între statele membre; s-ar încuraja pacea în
lume; s-ar transforma Europa «pas cu pas» proces, ducând la unificarea Europei democratice,
incluzând atât Europa de Est cât și Europa de Vest; s-ar crea prima instituţie supranaţională; s-ar
crea o piață unică pe întreg teritoriul Comunității; acest lucru, începând cu sectorul cărbunelui și al
oțelului, ar revitaliza întreaga economie europeană prin procese de comunitate similare;

5
îmbunătățirea economică mondială și a țările în curs de dezvoltare, cum ar fi Africa.
Printre scopurile fundamentale ale organismului nou creat se numără prezervarea păcii
între Germania şi Franţa. Raţionamentul era următorul: crearea unui asemenea sistem va stimula
atât de mult schimburile între cele două state şi investiţiile reciproce încât atacarea unuia de către
celălalt ar deveni un nonsens.
Noul organism reprezintă prima organizaţie europeană ce se bucură de prerogative
supranaţionale. Acestea s-au limitat pentru început la gestionarea cărbunelui şi a oţelului. CECO
inaugurează, însă modelul european al integrării care, spre deosebire de alte modele, este
supranaţional şi pune astfel bazele Europei comunitare.
Membrii fondatori ai CECO au fost Franţa, Belgia, R. F. Germania, Italia, Luxemburg şi
Olanda. Această comunitate nu era una exclusivistă, restrictivă şi astfel alte state au aderat la
principiile care guvernau noua comunitate. Noii membrii ai CECO au fost: Danemarca, Marea
Britanie şi Irlanda, de la 1 ianuarie 1973; Grecia, de la 1 ianuarie 1981; Spania şi Portugalia, de la
1 ianuarie 1986; Austria, Suedia, Finlanda, de la 1 ianuarie 1998.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului are drept misiune să contribuie, în
armonie cu economia naţională a statelor membre şi graţie realizării unei pieţe comune, la
expansiunea economică, la dezvoltarea locurilor de muncă şi la ridicarea nivelului de viaţă în
statele membre. Comunitatea trebuie să realizeze progresiv condiţiile care să asigure repartiţia cât
mai raţională a producţiei la nivelul de productivitate cât mai ridicat, evitând să provoace în
economiile statelor membre tulburări fundamentale şi persistente.
O relansare în forţă a „iniţiativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de
la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei
uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia
atomică. O comisie de experţi condusă de Paul-Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor
externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la
Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii
Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).
După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizaţie
supranaţională, adică o organizaţie creată prin transferul de suveranitate de la Statele Membre la
„Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare, de la membri
fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune, a puterii de decizie asupra unor aspecte
comune, conform principiilor democraţiei şi satului de drept. În acest scop au fost create
mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabil să asigure reprezentarea

6
intereselor guvernelor Statelor Membre, a interesului general al Comunităţii, precum şi a
intereselor cetăţenilor europeni.
Instituţiile Comunităţii trebuie, în cadrul atribuţiilor specifice şi respectând interesul
comun, să: vegheze la aprovizionarea regulată a pieţei comune, ţinând cont de nevoile terţelor
părţi; să asigure tuturor utilizatorilor pieţei comune plasaţi în condiţii comparabile un acces egal la
sursele de producţie; să vegheze la menţinerea condiţiilor care să stimuleze întreprinderile; să
dezvolte şi să amelioreze potenţialul lor de producţie şi să promoveze o politică de exploatare
raţională a resurselor naturale, evitând epuizarea acestora; să promoveze ameliorarea condiţiilor de
viaţă şi muncă a forţei de lucru, permiţând egalizarea lor în sens ascendent, în fiecare ramură a
industriei în care este implicată; să promoveze dezvoltarea schimburilor internaţionale şi să
vegheze la respectarea limitelor echitabile în ceea ce priveşte preţurile practicate pe pieţele
exterioare; să promoveze expansiunea regulată şi modernizarea producţiei.
Conform tratatului de înfiinţare a CECO,
sunt recunoscute ca fiind incompatibile cu piaţa
comună a oţelului şi cărbunelui şi deci sunt
abolite şi interzise în interiorul Comunităţii,
următoarele: drepturile de intrare sau de ieşire
sau taxele care au un efect echivalent, precum şi
restricţiile cantitative cu privire la circulaţia
produselor; măsurile sau practicile stabilind o
discriminare între producători, cumpărători sau
între utilizatori, mai ales în ceea ce priveşte
condiţiile de preţ sau de livrare sau tarifele de
transport, cât şi măsurile sau practicile care
împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului său; practicile restrictive cu privire la
repartiţia sau exploatarea pieţelor.
Comunitatea intenţionează să-şi îndeplinească misiunea cu intervenţii limitate în
economiile naţionale şi în acest scop ea facilitează acţiunea părţilor interesate culegând informaţii,
organizând consultaţii şi definind obiective generale; pune la dispoziţia întreprinderilor mijloacele
de finanţare pentru investiţii şi participă la cheltuielile de reorientare a producţiei; asigură
stabilirea, menţinerea şi respectarea condiţiilor normale de concurenţă şi nu exercită nici o acţiune
directă asupra producţiei şi asupra pieţelor; face publice motivele acţiunilor sale şi ia măsurile
necesare pentru a asigura respectarea regulilor prevăzute în tratat.

7
 Au existat câteva teste care au pus la încercare capacitatea Înaltei Autorităţi de a
reglementa o serie de procese din domeniul cărbunelui şi oţelului. Între 1958 – 1959, Înalta
Autoritate s-a confruntat cu o scădere a consumului de energie în ansamblul ţărilor membre
asociată cu o creştere a producţiei de cărbune şi importuri de petrol la preţuri scăzute. Statele
membre au respins propunerea Înaltei Autorităţi de a căuta o soluţie globală si s-au retras în
acţiuni protective, fapt ce a demonstrat slăbiciunea acestei instituţii în efortul de a impune o
politică specifică în domeniul energiei. O explicaşie a acestei situaţii poate fi găsită în declinul
importanţei oţelului şi cărbunelui în raport cu alte surse de energie ceea ce susţine opinia potrivit
căreia se impunea cu necesitate o politică a energiei şi mai puţin o politică singulară a cărbunelui.
CECO are personalitate juridică şi se bucură în relaţiile internaţionale de capacitatea
juridică necesară pentru a-şi exercita funcţiunile şi pentru a-şi atinge scopurile. Prin tratatul de
formare a CECO se creau 4 organe ale Comunităţii, fiecare cu atribuţii clar delimitate. Astfel
avem: Înalta Autoritate, asistată de un Comitet Consultativ, Adunarea Comună, Consiliul Special
de Miniştri, Curtea de Justiţie. Instituirea CECO a determinat politicienii europeni să extrapoleze
noul sistem de integrare economică şi la alte domenii:
- la 27 mai 1952, a fost semnat la Paris tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare
(CEA);
- la 9 martie 1953, Adunarea Generală CECO a elaborat şi prezentat reprezentanţilor
guvernelor statelor membre proiectul tratatului instituind Comunitatea Politică Europeană
(CPE);
- la 30 august 1954, Franţa respinge, printr-un vot procedural, tratatul CEA, iar proiectul
CPE este amânat;
- miniştrii afacerilor externe ai celor „şase” reuniţi în cadrul Conferinţei de la Messina din 1-
2 iunie 1955, recunoscând viabilitatea şi logica construcţiei europene începută în 1951,
confirma că statele lor sunt cointeresate de continuarea integrării lor economice şi acceptă
să extindă domeniul energiei nucleare;
- în consencinţă este creat Comitetul interguvernamental prezidat de Paul-Henri Spaak care
elaborează un raport asupra „posibilităţilor unei uniuni economice generale, ca şi asupra
unei uniuni în domeniul nuclear”;
- la 25 martie 1957, pe baza raportului Spaak, remis la 21 martie 1956, guvernele „celor
şase” au început negocierile care au dus la semnarea tratatelor de la Roma, adică a
Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) sau EURATOM.

8
 Capitolul II
Prevederile Tratatul de la Paris

2. 1. Tratatul de la Paris
Uniunea Europeană a suferit mult până să ajungă în stadiul actual, unul de unde mai e încă
mult de lucru. Procesul de formare a trecut prin mai multe faze, s-au luat mai multe hotărâri şi
astfel de-a lungul istoriei am avut de-a face cu mai multe tratate. Fără a intra pe domeniul altor
teme de referat o să prezint în continuare tratatele formării Uniunii Europene, în ordine
cronologică.
Primele contururi ale Europei economice se nasc din dorinţa de a pune capăt dificilei
perioade de după cel de-al doilea război mondial. În septembrie 1946, la Zurich, Churchill şi-a
exprimat dorinţa creării „Statelor Unite ale Europei sub protecţia Americii”. În 1948, cu ajutorul
Statelor Unite a luat fiinţa Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) prima
instituţie economică europeană, ce permite o primă liberalizare a schimburilor şi a plăţilor.
Comunităţile europene au avut drept scop stabilirea între membrii lor a unei apropieri mai
puternice decât cea care rezulta din organizaţiile de cooperare. Prima dintre Comunităţi, CECO
(Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului), s-a născut
dintr-o iniţiativă franceză, un rol important l-a avut Jean
Monnet, datorită căruia s-au făcut demersuri în scopul
realizării unei noi unităţi europene. La 9 mai 1950, Robert
Schuman, ministrul francez de externe, lansa declaraţia,
inspirată de Jean Monnet, prin care propunea înfiinţarea unei
pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă
potrivit metodelor supranaţionale, metode ce implică o
ruptură de schemele tradiţionale ale relaţiilor între state.
Planul Schuman, menit să evite o nouă conflagraţie mondială,
prin punerea ramurilor de bază ale industriei de armament sub
control internaţional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a
fost acceptat de Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Tratatul a fost semnat pe
18 aprilie 1951, la Paris şi a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Fiind încheiat pe o perioadă de 50 de
ani, acest tratat a încetat să mai producă efecte la data de 23 iulie 2002. „Pace mondială, realizări
concrete, comunitate, fuziune de interese esenţiale, destin de acum înainte comun sunt cuvinte
cheie care poartă spiritul şi metoda comunitară şi conservă astăzi toate puterile lor mobilizatoare”.
9
2. 2. Conţinutul şi prevederile Tratatului de la Paris
Franţa chiar înainte de al doilea Război Mondial, dar în special după acesta, îşi dorea
crearea unei Europe unite, proiect care propunea „punerea în comun a producţiilor de bază şi
instituirea unei Înalte Autorităţi noi, ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi ţările care vor
adera, această propunere va realiza primele baze concrete ale unei federaţii europene
indispensabilă menţinerii păcii”.
Soliditatea proiectului francez face să fie acceptat nu doar de Germania, căreia se adresa
direct, ci a fost îmbrăţişat de alte patru ţări (Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), care semnează
chiar la Paris, pe 18 aprilie 1951, tratatul care instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO), intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Astfel, cele două domenii au fost puse pentru o
perioadă de 50 de ani sub o singură Autoritate, condusă chiar de părintele spiritual al planului
promovat de Schuman, anume economistul Jean Monnet, ca primul preşedinte al Înaltei Autorităţi.
Raţiunile politice ascunse ale acestei construcţii comunitare constau în teama permanentă a
Franţei faţă de Germania, care era dezmembrată la acea vreme, astfel se ofereau garanţii acum prin
punerea în comun a resurselor metalurgice şi miniere, ceea ce făcea imposibilă orice stare de
beligeranță între cele două ţări, „astfel ca orice război între Franţa şi Germania să devină nu numai
de negândit, dar şi din punct de vedere material imposibil”, ţinându-se seama de ponderea
economică a cărbunelui şi oţelului.
Propunerea lui Robert Schuman a primit imediat răspuns favorabil din partea R. F.
Germania, curând şi din partea Belgiei, Olandei, Luxemburgului şi Italiei, doar Marea Britanie
refuzând să se alăture viitoarei Comunităţi, pe motiv că nu putea să nu ia în considerare o limitare,
fie şi parţială, sub aspectul suveranităţii.
Acestui proiect, materializat prin Tratatul de la Paris, îi revine meritul de a pune bazele
celor patru organe comunitare: Înalta Autoritate – însărcinată să favorizeze interesele comunitare;
Consiliul de Miniștri - organ interguvernamental; Adunarea Comună aleasă prin vot universal
direct şi avea sarcina controlului democraţiei; Curtea de Justiţie - care asigura respectarea
normelor juridice instituite în Comunitate. Cu toate modificările ulterioare, aceste patru organe
comunitare au creat dreptul care se aplică astăzi în întreaga Comunitate Europeană. Astfel, Tratatul
de la Paris, dincolo de însemnătatea sa politică, reprezintă, în primul rând, un exemplu de
cooperare între mai multe state, care îşi propuneau să realizeze integrarea unor sectoare
economice, care la rândul lor puteau genera un proces de integrare în alte sectoare economice.
Analizând Planul, observăm că el a abordat într-o manieră nouă, de un pragmatism
prudent, problema construcţiei europene şi a impus principiul supranaţional. Metoda propusă, şi

10
anume: calea comunitară de integrare, acorda prioritate integrării sectoriale şi celei economice, în
detrimentul celei globale şi, respectiv, politice. A fost abandonată schema tradiţională a cooperării
economice între state, propunându-se o formulă nouă, numită „integrare”, în care statele transferă
unele competenţe proprii, în domenii bine delimitate, către o nouă entitate supranațională creată
prin voinţa lor suverană.
Tratatul conţine patru titluri şi anume:
- superioritatea instituţiilor – aplicarea în cadrul relaţiilor internaţionale a
principiilor de egalitate, de arbitraj şi de conciliere în vigoare în interiorul aceloraşi
democraţii constituie un progres al civilizaţiei;
- independenţa instituţiilor comunitare – instituţiile comunitare dispun de
autoritate proprie;
- colaborarea între instituţii – dialogul între cele patru instituţii (Înalta Autoritate –
9 membri desemnaţi de cele şase guverne şi având rol executiv comunitar,
Consiliul de Miniştri – scopul său e de a da avize conforme în anumite situaţii,
Adunarea Parlamentară – cu rol de control democratic, Curtea de Justiţie – cu
scopul de a asigura respectarea normelor comunitare) era organizat pe o bază de
colaborare şi nu de subordonare;
- egalitatea între state – Jean Monnet era convins că doar principiul egalităţii între
state era de natură să creeze o nouă mentalitate.
J. Monnet, în calitate de secretar general adjunct al
Societăţii Naţiunilor, şi-a câştigat titlul de „părinte al
construcţiei europene”. Astăzi, din perspectiva rolului jucat
în construcţia europeană, este frecvent numit „Monsieur
Europe”. De Gaulle l-a numit „Inspiratorul”, Henry
Kissinger l-a considerat singurul om de pe pământ care a
marcat, mai puternic şi a schimbat, mai profund, viaţa
politică a timpurilor noastre, a fost „Părintele Europei”.
Unul dintre principiile care i-au călăuzit viaţa şi activitatea
a fost acela că toţi oamenii sunt egali la naştere, dar pe
măsură ce cresc, ei se dezvoltă într-un anumit mediu şi
într-un anumit sistem de reguli care, mai târziu, le
determină comportamentul şi în cadrul căruia indivizii încearcă să-şi menţină, deseori printr-o
politică de dominaţie, privilegiile câştigate până atunci.

11
Concluzii

De la început, Franţa, prin declaraţia lui Robert Schuman, se dovedea vizionară, proiectul
acestuia cuprinzând trei obiective care îi dezvăluiau caracterul de soliditate constructivă deoarece
avea ca interes imediat reconcilierea franco-germană. Obiectivul pe termen lung era realizarea
unei uniuni politice, dar pentru reuşita sa sigură se adoptă politica paşilor mărunţi, pentru a
înlătura reținerile ţărilor membre în privința cedării suveranităţii. De asemenea, se accentua
dezvoltarea graduală şi pragmatică a aplicării sectoriale.
Tratatul a fost considerat ca fundamentul pacificării Europei după cel de-al doilea război
mondial. Unele dintre fostele naţiuni beligerante au ajuns să folosească în comun producţia de
cărbune şi oţel, care fuseseră în timpul conflagraţiei resursele cel mai solicitate.
În Tratat se preciza că prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instituirea unei
Înalte Autorităţi noi, ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi ţările care vor adera, această
propunere va realiza primele baze concrete ale unei federaţii europene indispensabilă menţinerii
păcii.
Analizele economice întreprinse asupra începuturilor Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului
demonstrează un grad înalt de succes prin abolirea cotelor şi tarifelor vamale, progres în
desfiinţarea barierelor non-tarifare în domeniul comerţului, sprijin în restructurarea industriilor,
dobândirea unei culturi noi organizaţionale în rândul oamenilor politici şi funcţionarilor din ţările
membre şi cresterea rapidă a volumului schimburilor comerciale dintre satele membre.

12
Bibliografie
 Commelin Bertrand, Europa economică: UEM, piaţa comună, politici comune, Editura
Institutul European, Iaşi, 1998.
 Fontaine Pascal, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Editura
Institutul European, Iaşi 1998.
 Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
 Ghica Luciana-Alexandra, Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucuresti
2007.
 Jinga Ion şi Andrei Popescu, Integrarea Europeană, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000.
 Nicolae Păun, Istoria construcţiei europene, Editura Cluj-Napoca, 1999.

13