Scrisoarea I – teme şi motive

În Scrisoarea I temele de circulaţie universală sunt tratate în viziune specific romantică.

Secvenţele lirice ale poemului (tablourile) se grupează în funcţie de dominaţia unei teme şi de
complexul de motive aferent acesteia. Prima parte a poemului (tablourile I, II şi III) la care se
adaugă şi tabloul V de final dezvoltă tema cosmosului, ilustrând, pe de o parte, marile etape ale
istoriei Universului (haosul, geneza, devenirea continuă de secole şi previzibila extincţie /
apocalipsă), iar pe de altă parte, condiţia omului ca făptură infimă în imensitatea universului.
Partea a doua a poemului (= tabloul IV), ilustrează condiţia geniului în societate prin referire la
creaţie şi receptarea ei de către semenii mărginiţi, dar şi la timp. De altfel, la Eminescu, timpul
este supratema creaţiei, orice meditaţie elegiacă ori revoltă satirică raportându-se în subtext la
curgerea ireversibilă a acestuia.
Astfel, primul tablou şi al doilea particularizează tema (cosmosului) printr-o serie de motive,
unele dintre ele chiar recurente de-a lungul versurilor (=laitmotive):
1. motivul nopţii / al înserării introdus de incipit are rolul de a crea cadrul romantic, propice
reveriei: „Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare”. Noaptea implică un mister care
poate deveni totuşi accesibil la simpla ridicare a perdelelor („perdelele-ntr-o parte când le
dai…”); contemplarea nopţii pune fiinţa în contact cu noaptea primordială a începuturilor,
cu noaptea de dinaintea genezei cosmice; recuperarea timpului primordial este adeseori
asociat la Eminescu luminii selenare
2. cel de al doilea vers introduce motivul timpului bivalent, încorporat într-o construcţie
metaforică; în clipa reveriei, timpul uman finit, măsurabil, pare a-şi încetini mersul / cursul,
conectându-se la eternitatea timpului cosmic („Doar ceasornicul măsoară lung-a timpului
cărare”); doar ceasornicul rămâne să măsoare obiectiv şi inconştient curgerea, pe când
fiinţa, furată de dorul nemărginirilor cosmice, dobândeşte privilegiul de a călători cu
gândul pe toate coordonatele trecutului sau ale viitorului (acest fapt se relevă ulterior prin
capacitatea de cugetare a bătrânului dascăl)
3. Motivul central care face şi trecerea de la tabloul I la cel de al doilea este motivul lunii
(asociat celui al contemplaţiei / reveriei poetice). Apariţia sa în timpul nopţii face ca luna
să fie un simbol al întunericului şi al misterului (lumina ei difuză sugerează misterele /
tainele insondabile pe care mintea e tentată să le cuprindă). De asemenea se crede în
puterea ei asupra destinului uman, ca tovarăşă pasivă a soarelui (de aceea, prin
contrast cu soarele care tutelează viaţa şi cunoaşterea de tip raţional, ea este simbolul
ciclului vieţii, morţii şi renaşterii, graţie fazelor sale şi cunoaşterea de tip magic şi intuitiv).
„Voluptoasa” văpaie a lunii are darul de a şterge conturul prezentului, al lumii reale, de a
atenua suferinţele omeneşti (condamnarea la sărăcie, la limite, la neîmplinire etc.) şi de a
înlesni / potenţa reveria cugetătorului; vraja ei anesteziază simţurile, desparte fiinţa de
preocupările cotidiene, mărunte, individuale şi o face să mediteze/reflecteze la marile taine
ale universului, căutând esenţa ascunsă a existenţei / fiinţării (se depersonalizează). Prin
reverie (puterea spiritului), fiinţa are acces la infinit şi la eternitate; acestea îi apar ca
singura realitate concretă / adevărată în timp ce viaţa mizeră de peste zi i se pare doar un
vis: „Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie / Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă
scoate / De dureri pe care însă le simţim ca-n vis pe toate”. [Se observă conexat şi motivul
vieţii ca vis, care va reapărea sub o altă formă în scurtul interludiu din tabloul cosmogonic
– „Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric”].
Imaginea lunii reapare şi la începutul tabloului al doilea şi în versurile finale ale
poemului cu aceleaşi atribute enunţate anterior şi ca simbol tutelar al cunoaşterii: „Lună tu,
stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci”;
simbolizează o cunoaştere magică, depăşind cadrul raţiunii pentru că luna reprezintă şi
inconştientul, magia luminii ei poate fi o cale de a pune fiinţa individuală în contact cu
inconştientul colectiv în care zace amintirea/memoria timpului primordial, al începuturilor, şi
tot trecutul omenirii: „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate” (de ex. la celţi, luna era
considerată o semizeitate feminină, numită Lug = Atotştiutoarea). Sub puterea strălucirii sale
cugetătorul devine vizionar, va căpăta acces la clipa cosmogoniei – vezi tabloul III: „Pe când
 luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri, / Într-o clipă-l duce gândul înapoi cu mii de veacuri,
(…)
Luna este invocată (în tabloul II şi V deopotrivă) şi ca martor etern şi tutelar al
destinelor omeneşti pe care le veghează / guvernează: „Peste câte mii de valuri stăpânirea ta
străbate / Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate / Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi
cetăţi, / Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!”. Dar e o zeitate pasivă, rece,
nepăsătoare / impasibilă faţă de regula implacabilă a firii la care sunt supuşi toţi muritorii
(anulând astfel contrastele care-i diferenţiază doar social): „Deşi trepte osebite le-au ieşit din
urna sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;” sau versurile revin în finalul
pesimist al poemului: „Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i
stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!”
[Motivul mării apare îngemănat cu acela al lunii: în metafora “stăpân-a mării” sau în versul
„Când răsai pe mişcătoarea mărilor singurătate”; în sens conotativ (nu doar descriptiv*): marea,
devenită la rândul său şi simbol, reprezintă o imagine polivalentă: a adâncului mister cosmic
insondabil, dar şi a destinelor umane care se succedă în valuri (cu mereu aceeaşi structură socială
şi morală, într-o mecanică oarbă a reluării aceluiaşi destin prin fiecare din indivizii speţei).]
4. motivul reveriei / al contemplaţiei, dintr-o perspectivă cosmică, se dezvoltă de asemenea
pe parcursul primelor două tablouri, versul cel mai ilustrativ părând a fi: „Câte frunţi
pline de gânduri, gânditoare le priveşti” (tautologie). Ochiul poetic se substituie
simbolic ochiului ceresc al lunii pentru a avea o imagine panoramică asupra condiţiei
omeneşti cu preocupările şi moravurile ce-i însoţesc trecerea şi pentru a putea reflecta
asupra contrastelor ce caracterizează condiţia socială şi morală a muritorilor: „Vezi un rege
ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac, / Când la ziua cea de mâne abia cuget-un
sărac…/(…)/ La acelaşi şir de patemi deopotrivă fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie
genii ori neghiobi. // Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr, / Altul caută în lume şi
în vreme adevăr, (…) / Iar altu-mparte lumea de pe marginea tărăbii, / Socotind cât aur
marea poartă-n negrele-i corăbii.”
5. motivul aparenţelor înşelătoare este prezent în realizarea portretului bătrânului dascăl,
imagine apolinică a cugetătorului de geniu. Motivul presupune contrastul romantic între
înfăţişarea demnă de milă a bătrânului ce duce o existenţă mizeră şi amplitudinea gândirii
sale: „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic / Universul fără margini e la degetul lui
mic, / Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă / Noapte-adâncă-a veciniciei el în
şiruri o dezleagă”;
6. motivul egalităţii semenilor în faţa destinului schimbător şi a morţii ar putea fi socotit un
laitmotiv al poemului graţie versurilor recurente din tabloul II şi V (versuri ce contribuie la
realizarea impresiei de simetrie circulară): „Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii /
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii”, „La acelaşi rând de patemi deopotrivă
fiind robi / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi”.
OBS: haosul, naşterea cosmică şi stingerea universală pot fi privite şi ele ca motive (teme ale
unui fragment de text) prinse în ţesătura complexă a mitului cosmogonic şi a celui escatologic
pe care autorul îl poetizează în secvenţele din tabloul al treilea al poemului (topind original
informaţii din astrofizica modernă şi din credinţele străvechi, fie indice, greceşti sau creştine)
7. motivul sorţii schimbătoare (fortuna labilis) e valorificat şi în subtextul pasajului /
interludiului satiric din tabloul al III-lea, prin metafora razei (capricioase a) norocului în
care se mişcă, inconştient şi haotic, omenescul derizoriu: „Precum pulberea se mişcă în
imperiul unei raze, /Mii de fire viorie ce cu raza încetează / Avem clipa, avem raza care tot
mai ţine încă (...) / Cum s-o stinge, totul piere ca o umbră-n întuneric” (pulberea =
nimicnicia umană);
8. partea a doua a poemului, satira din tabloul IV dezvoltă un alt motiv romantic recurent,
deci un laitmotiv: al zădărniciei umane (vanitas vanitatul et omnia vanitas). În
concepţia eminesciană pesimistă eforturile sprirituale, fie ale cugetătorului, fie ale
conducătorului de popoare sunt deopotrivă zădărnicite de puterea egalizatoare / nivelatoare
a morţii: „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi, orice-ai spune, / Peste toate o lopată de
ţărână se depune. / Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri / Ce-au cuprins tot
universul încap bine-n patru scânduri.” De asemenea, superficialitatea, ignoranţa, ipocrizia
 contemporanilor sau a celor din posteritate, incapabili să perceapă mesajul creaţiei omului
de geniu anulează, zădărnicesc elanul lui creator: „Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o, ci
păcatele şi vina, / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o
mână de pământ; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi vor atrage
decât tot ce ai gândit.
Tabloul V revine, în versuri aproape identice, asupra aceloraşi motive din primul tablou
(al lunii, al nopţii, al contemplaţiei panoramice asupra misterelor înconjurătoare). Poemul se
încheie în nota pesimistă pe care o imprimă motivul egalităţii semenilor în faţa morţii / al
zădărniciei tuturor câte există. Luna, zeitate cosmică, rămâne impasibilă faţă de legile nescrise
ale firii, tutelând, generaţii de-a rândul, acelaşi destin pe „mişcătoarea mărilor singurătate”.

Scrisoarea I, considerată pe bună dreptate „cea mai filosofică dintre Scrisori”, este
poate şi cea mai temperată din punctul de vedere al ironiei romantice cu accente satirice,
exegeza subliniind că textul este mult mai mare măsură o meditaţie filosofică decât o satiră
propriu-zisă.
Titlul acestui text este valorificat pentru un ciclu poetic unitar alcătuit din cinci ample texte
lirice cu teme diferite (Scrisoarea I-V, numerotatea lor din manuscris fiind diferită de cea din
„Convorbiri literare”; de exemplu, textul cunoscut azi ca Scrisoarea I era a treia). Poetul a
şovăit o clipă în privinţa titlului, vrând întâi să le numească Satire, ceea ce chiar sunt (satiră =
specie lirică a poeziei didactice cu subiect moral sau filosofic). Modelul cel mai vechi al
acestei forme de expresie poetică, se află în Satirele şi în Epistulele lui Horaţiu (poet latin care
a influenţat lirica satirică europeană, ex. Iuvenal, Boileau etc.). Dar încă de la Scrisoarea II,
care era, în fapt, prima redactată şi care chiar are, nenumit, un adresant („De ce pana mea
rămâne în cerneală, mă întrebi / De ce ritmu-i nu m-abate cu ispita de la trebi?”), poetul se
hătărăşte pentru celălalt titlu, de Scrisoare. Maiorescu, în schimb, ca editor, a preferat Satire şi
cu acest titlu le-a şi publicat în ediţiile lui şi în traducerile în germană (făcute de Carmen Sylva
şi de Mite Kremnitz). Caracterul de adresare directă, ca într-o scrisoare, rămâne valabil doar
pe alocuri, prin folosirea persoanei I şi a II-a singular în primul şi în ultimul tablou (aici, cu
înţeles general „perdelele-ntr-o parte când le dai”) şi în partea de satiră din tabloul al IV-lea
unde simulează un dialog imaginar cu înţeleptul care se autoiluzionează („O, sărmane! ţii tu
minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? ... / Şi când propria ta
viaţă singur n-o ţii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”).