ARGUMENT

Mi-am ales tema „Pregătirea fundaşului în jocul de fotbal” deoarece evoluţia vertiginoasă a
postului de fundaş lateral de al sarcini simple, exclusiv defensive la sistemele de apărare, la sarcini
duble, ce vizează atât atacul, cât şi apărarea, ajungându-se până la fotbalul total, în care pressingul
atacanţilor se exercita dincolo de careul de 16 m, iar marcajul reprezintă soluţia optimă de
realizarea a fazei defensive, coroborate cu participarea în atac şi finalizare.
Fotbalul este "sportul sporturilor", este sportul miraj, care îmbina forţa, inteligenta,
curajul; îndrăzneala şi eleganta mişcărilor, cu întrecerea dura dar sublima, polarizând în jurul său
copiii de la cea mai fragedă vârstă, care încearcă să-şi imite idolii din arenă, şi care rămân extaziaţi
şi fericiţi că au reuşit să descopere frumuseţile jocului de fotbal.

Fotbalul este un joc sportiv ce se disputa între două echipe formate din câte 11 jucători, fiecare
dintre aceştia căutând să introducă mingea în poarta adversă, lovind-o cu piciorul sau cu orice
parte a corpului, în afară de braţe.

Acest joc sportiv constituie unul din fenomenete epocii noastre, şi se poate afirma că
vorbind de secolul XX, de societatea de azi, istoria va consemna acest sport, iubit de milioane de
copii, tineri şi adulţi.

În ţara noastră jocul de fotbal a început să se practice din anul 1903, iar în 1905 s-a
constituit primul club de fotbal - «Olimpia» şi în 1909 ia fiinţă a doua echipă din Bucureşti cu
denumirea de F.C. Colentina.

Primul meci internaţional se desfăşoară în 1911, romanii având ca adversari echipa

Galatasaray din Constantinopol.

În 1912 se înfiinţează Federaţia Societăţilor Sportive din România, care avea o comisie
centrală de fotbal.

După anul 1919 iau fiinţa alte cluburi ca: Tricolorul, Venus, Chinezul Timişoara, Juventus
s.a.

Pentru prima dată se organizează în ţara noastră, în anul 1934, o competiţie eliminatorie,
sub denumirea de Cupă României.

4
 După eliberarea ţării la 23 August 1944, în cadrul măsurilor de democratizare a sportului,
s-a reorganizat şi fotbalul.

Se înfiinţează .O.S.P. (Organizaţia Sportului Popular), prima organizaţie democratică de

coordonare a activităţii sportive, care a marcat şi etapa de restructurare a activităţii fotbalistice,
bazată pe echipe de întreprinderi, de departamente etc.

Astăzi activitatea fotbalistică este organizată şi se desfăşoară sub îndrumarea şi

coordonarea F.R. Fotbal, care asigura pregătirea jucătorilor pe baza unei concepţii unitare, după un
sistem adaptat specificului jucătorilor romani, începând de la formaţiile de «pitici», continuând cu
echipele de juniori şi tineret şi terminând cu cele divizionare: A, B şi C.

Din totdeauna s-a urmărit perfecţionarea jucătorului de fotbal, care să poate să realizeze
atât faza ofensivă, cât şi cea defensivă. Pentru că întotdeauna cea mai mare satisfacţie a acestui joc
a fost înscrierea golului, rolul jucătorilor din apărare şi în special al fundaşilor laterali a căpătat
mai multe valente în anihilarea rezultatului final al atacului.
Perfecţionarea continuă a apărărilor a determinat în mod implicit găsirea de mijloace care
să ducă la o bună finalizare a atacului, dar şi invers, apariţia de jucători cu gabarit, calităţi motrice
(viteza, îndemânare, rezistenta, forţa) deosebite pe postul de atacant a generat găsirea de mijloace
specifice jucătorilor pe postul de fundaş lateral.
Abordarea rolului fundaşului lateral prin prisma fotbalului total este de mare actualitatea,
tendinţele de realizare a acesteia fiind date de modelul de joc al fundaşilor laterali care au evoluat
la  Campionatul Mondial  din Franţa.
Apariția postului de fundaș în mecanismul unei echipe se datorează scoțienilor, care, în
jurul anului 1863, au retras din numărul celor 10 înaintași doi jucători, plasați unul în spatele
celuilalt, în fața portarului. Apoi, tot scoțienii au decis în anul 1872 așezarea celor doi jucători din
fața portarului pe aceeași linie, lateral, formând compartimentul defensiv.

5
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE

Jocul de fotbal a evoluat atât în ceea ce priveşte regulamentul jocului, cât şi în ceea ce
priveşte metodele şi mijloacele de antrenament, tinzând să se perfecţioneze odată cu trecerea
timpului.
Jocul modern impune jucătorilor să acţioneze eficient atât în atac, cât şi în apărare, pentru
rezolvarea sarcinilor de joc, obţinerea unor avantaje asupra adversarilor şi mai puţin pentru
spectacolul fotbalistic.
Pregătirea sportivă este mai mult decât un proces de antrenament, nu numai prin
dimensiunile sale, ci mai ales prin complexitatea sa. Astfel, în pregătirea sportivă întâlnim:
pregătirea tehnică, pregătirea tactică, pregătirea fizică, pregătirea psihologică, pregătirea teoretică,
acestea întrepătrunzându-se şi dând o pregătire generală, care nu ar duce la performanţă dacă ar
lipsi una dintre ele.
Pregătirea tehnico-tactica este una dintre cele mai importante, deoarece ea se realizează
atât pe posturi, fiecare post având specializate anumite acţiuni tehnico-tactice care diferă de la
atacanţi la mijlocaşi, la fundaşi şi portari, cât şi în colectiv, de la echipă la echipă.
În ştiinţa antrenamentului sportiv întâlnim tot mai des expresii ca: “pentru perfecţionarea
sistemului de pregătire trebuie să elaborăm modelul campionului”, “modelarea pregătirii tehnico-
tactice”, “modelul de concurs”, etc.
În cele ce urmează ne vom ocupa de pregătirea tehnico-tactica a unui jucător specializat pe
postul de fundaş lateral (stânga, dreapta) la o echipă din campionatul nostru, echipa aflată în
Divizia B – “Cimentul Fieni”.
Pregătirea tehnico-tactica a fundaşului lateral a preocupat mulţi antrenori. De aceea,
pregătirea fundaşului lateral trebuie să fie multilaterala: o completa pregătirea fizică, pe fondul
căreia însuşirea tehnicii şi tacticii specifice postului să permită perfecţionarea elementelor,
procedeelor tehnice, acţiunilor tactice individuale şi colective.
Cerinţele disputei sportive şi solicitarea jucătorilor în antrenamente şi competiţii necesita
eforturi intense, atât din partea jucătorilor, cât şi a antrenorilor; a jucătorilor în ceea ce priveşte
aplicarea din punct de vedere tehnic şi tactic a mijloacelor utilizate în pregătire, iar din partea

6
antrenorilor de a găsi, a dezvolta acele mijloace care să corespundă cel mai bine gradului de
pregătire a jucătorului de fotbal.
Din totdeauna s-a urmărit perfecţionarea jucătorului de fotbal, care să poate să realizeze
atât faza ofensivă, cât şi cea defensivă. Pentru că întotdeauna cea mai mare satisfacţie a acestui joc
a fost înscrierea golului, rolul jucătorilor din apărare şi în special al fundaşilor laterali a căpătat
mai multe valente în anihilarea rezultatului final al atacului.
Perfecţionarea continuă a apărărilor a determinat în mod implicit găsirea de mijloace care
să ducă la o bună finalizare a atacului, dar şi invers, apariţia de jucători cu gabarit, calităţi motrice
(viteza, îndemânare, rezistenta, forţa) deosebite pe postul de atacant a generat găsirea de mijloace
specifice jucătorilor pe postul de fundaş lateral.
Evoluţia vertiginoasă a postului de fundaş lateral de al sarcini simple, exclusiv defensive la
sistemele de apărare, la sarcini duble, ce vizează atât atacul, cât şi apărarea, ajungându-se până la
fotbalul total, în care pressingul atacanţilor se exercita dincolo de careul de 16 m, iar marcajul
reprezintă soluţia optimă de realizarea a fazei defensive, coroborate cu participarea în atac şi
finalizare.
Abordarea rolului fundaşului lateral prin prisma fotbalului total este de mare actualitatea,
tendinţele de realizare a acesteia fiind date de modelul de joc al fundaşilor laterali care au evoluat
la  Campionatul Mondial  din Franţa.
Scopul lucrării este de a găsi acele mijloace care să corespundă modelului jucătorului pe
postul de fundaş lateral  de la Campionatul mondial, de a le optimiza şi aplică în cazul jucătorilor
de pe postul de fundaş lateral de la o echipă de Divizia B – “Cimentul Fieni”, urmând ca la analiza
statistico-matematica a rezultatelor obţinute din chestionare, fise de observaţie, protocoale de
observaţie la antrenamente să elaborez mijloace pentru realizarea sarcinilor de joc ale postului de
fundaş lateral.
Apariția postului de fundaș în mecanismul unei echipe se datorează scoțienilor, care, în
jurul anului 1863, au retras din numărul celor 10 înaintași doi jucători, plasați unul în spatele
celuilalt, în fața portarului. Apoi, tot scoțienii au decis în anul 1872 așezarea celor doi jucători din
fața portarului pe aceeași linie, lateral, formând compartimentul defensiv.
Din 1925, numărul fundașilor se mărește la trei, apărând poziția de stoper, fundașul din
centru, ceilalți doi devenind fundași la marcaj.
În fine, începând din anul 1952 apare în linia de fund perechea stoperului, al patrulea fundaș, cei
doi preluând rolul de marcaj, în timp ce ceilalți doi fundași sunt împinși pe lături și devin fundași
laterali.

7
 În anii '70 a apărut și un al cincilea fundaș, pe poziție centrală, denumit și libero, în cadrul
apărărilor „beton”.
În fotbal, fundașul este jucătorul care se poziționează în spatele mijlocașilor și care trebuie
să ajute portarul. Sarcina sa principală este să oprească echipa adversă să înscrie. Rolul lor este de
a lua mingea echipei adverse, cel mai des când atacanții echipei adverse preiau mingea și
sprintează spre poartă.

Fig.1.1. Poziţionarea jucatoriilor în meciul de fotbal

1.1. Fundaşul central
Rolul principal al acestuia este de a-i opri pe jucătorii adverși, mai ales pe atacanți, să
marcheze goluri. În faza ofensivă, fundașul central este jucătorul de la care pornește atacul
propriei echipe. În fotbalul modern, fundașii centrali urcă des în treimea adversă, mai ales la fazele
fixe, pentru a relua mingea prin lovituri de cap, una dintre calitățile necesare unui bun apărător
central.
Fundașul central are ca responsabilități marcajul (împiedicarea adversarului să preia
balonul), deposedarea, intercepția.
Pentru acestea, un fundaș central are nevoie de o înălțime bună care să-i permită sărituri la cap și
forță pentru contactele unu-contra-unu cu adversarii sau pentru degajările puternice.
Față de fotbalul din trecut accentul într-un joc de fotbal actual se pune foarte mult pe construcția
jocului. Fundașul central pentru a putea participa activ la construcție trebuie să aibă o tehnică
foarte bună, să dea dovadă de o înțelegere foarte bună a jocului, să poată oferi viteză în circulația
mângâi (să joace din una, două atingeri).
Pe lângă acestea, un fundaș central trebuie să aibă și următoarele calități:
– Să aibă un simț foarte bun al anticipației;
– Să fie foarte bun la duelurile aieriene;
– Să știe când să urce și când să coboare linia de apărare, în funcție de zona în care se află mingea;

8
– Să cunoască jocul în zonă dar și marcajul om la om;
– Să fie foarte bun defensiv în duelurie 1 la 1;
– Să aibă o viteză de deplasare, execuție, gândire foarte bună.
1.2. Fundaş lateral
În fotbalul anilor '60, fundașul lateral avea rol de blocare a centrărilor venite de pe flancurile
terenului, din partea extremelor adverse, dar și de a suplini absența fundașilor centrali.
În fotbalul modern, fundașii laterali joacă un rol important în ofensivă, pe lateralele terenului unde
ajută la construcția jocului său la centrări. Din acest motiv, această poziție cere multă rezistență
fizică din partea jucătorilor, fiind nevoie de sprinturi pe întreaga latură a terenului.

În fotbalul actual nu este suficient ca un fundaș lateral să facă doar faza defensivă, un fundaș
lateral bun și forţe bun este considerat acel fundaș care face ambele faze.
Alte calităţi necesare ale unui fundaș lateral sunt:
– Viteza;
– Capacitate de efort;
– Să poată oferi centrări de calitate;
– Să câștige duelurile 1 contra 1 atât în defensivă cât și în ofensivă;
– Să știe când trebuie să strângă spre fundașul central și când să îi ofere dublaj;
– Să cunoască principiile apărării în zonă.

9
 CAPITOLUL II
ASPECTE PRIVIND PREGĂTIREA FUNDAŞULUI

Delimitarea conţinutului procesului instructiv-educativ pe componente (factori)

specializate, având scopiri, obiective şi mijloace de realizare proprii, a permis specialiştilor o
analiză mai amănunţită a acestora. Până nu cu mulţi an în urmă, dintre componentele
antrenamentului, doar pregătirea fizică, tehnica şi tactică constituiau principala preocupare a
antrenorilor. Concursul, jocul oficial, adevăratul examen pentru evaluarea la un moment dat a
nivelului capacităţii biomotrice şi tehnico-tactice a fiecărui jucător, deci şi a echipei, a demonstrat
că nivelul de performanţă atins poate fi depăşit. Datorită preocupărilor şi cercetărilor, atât ale
specialiştilor din alte domenii, cât şi ale antrenorilor, s-a ajuns la concluzia că la nivelul sensibil
egal din punct de vedere al capacităţii fizico-tehnice şi tactice, învinge echipa cu un bagaj bogat,
dar în special cu un profil psihologic genetic dar şi dobândit superior echipei adverse.
Din acest punct de vedere, în fotbalul actual de performanţă s-au împământenit câteva
pregătiri de bază, lipsa unei dintre ele micşorând sau îngreunând nivelul de dezvoltare, de
perfecţionare: pregătirea fizică, pregătirea tehnică, pregătirea tactică, pregătirea teoretică,
pregătirea psihologică, pregătirea biologică.
Pregătirea fizică
Pornind de la orientarea modernă a fotbalului de performanţă, şi anume desfăşurarea
jocului sub semnul angajamentului total, vom înţelege de ce pregătirii fizice a fundaşului lateral i
se acordă o importanţă tot mai mare.
Prin pregătirea fizică înţelegem întregul sistem de mijloace care asigura mărirea capacităţii
funcţionale a organismului prin nivelul înalt de dezvoltare a calităţilor motrice de bază şi specifice,
ridicarea nivelului indicilor morfofuncţionali, pe fondul unei perfecte stări de sănătate.
Atât pentru începători cât şi pentru jucătorii de performanţă, pregătirea fizică constituie
baza de plecare şi creează suportul necesar abordării celorlalte componente ale antrenamentului.
Pregătirea fizică generală este partea pregătirii fizice care asigura dezvoltarea calităţilor
motrice de bază şi a capacităţilor funcţionale ale organismului  în general, îmbogăţeşte fondul

10
general de deprinderi psihomotrice, asigura dezvoltarea armonioasă a indicilor
morfofuncţionali  ce condiţionează practicarea fotbalului.
Mijloacele folosite în pregătirea fundaşului lateral sunt foarte diverse, multe împrumutate din alte
jocuri sportive (gimnastică, atletism, haltere). Locul pregătirii fizice generale este la începutul
perioadei pregătitoare, ponderea ei scade cu timpul în favoarea pregătirii fizice specifice, care îi ia
locul.

Fig.2.1. – Pregătirea fizică a jucătorilor

Pregătirea fizică specifică este partea pregătirii fizice care asigura dezvoltarea capacităţii
de efort specifice jocului de fotbal, a calităţilor motrice şi deprinderilor psihomotrice, combinate
prioritar şi diferenţiat, determinând randamentul specific.
Calităţile motrice constituie suportul de bază al efectuării actului motric, care se manifesta în
timpul jocului în cele mai variate forme şi trebuie dezvoltate la indici superiori. Fiecare calitate
motrică şi deprindere psihomotrica îşi are substratul sau morfologic şi funcţional şi ca atare
excitantul (exerciţiul fizic) trebuie să se adreseze cu precădere acestui substrat care generează
manifestarea calităţilor motrice respective. În consecinţă, problema dezvoltării calităţilor motrice
nu poate fi abordata la general, ci separat pentru fiecare calitate motrică în parte.
Viteza  este o calitate motrică stabilă, deci este foarte puţin perfectibila, deoarece estre
genetic fixată. Dezvoltarea vitezei este foarte importantă în jocul fundaşului lateral prin toate
formele de manifestare ale acestuia: viteza d reacţie, capacitatea de accelerare la plecare, viteza de
execuţie.
Îndemânarea este capacitatea motrică cel mai des folosită, mai ales în mişcările cu mingea. Ea
asigură adresa, precizia, uşurinţă, varietatea şi economicitatea mişcărilor în situaţii imprevizibile,
învăţarea relativ rapidă a actelor motrice şi perfecţionarea actelor şi acţiunilor motrice.
Rezistenta este o calitate motrică de bază şi, în funcţie de modul de solicitare, distingem
mai multe modalităţi de manifestare:
-        din punct de vedere al masei musculare: rezistenta generală şi locală;

11
 -        din punct de vedere al specificităţii fotbalului: rezistenta generală şi specifică;
-        din punct de vedere al substratului energetic: rezistenta aerobă şi anaeroba;
-        din punct de vedere al duratei: scurtă, medie şi lungă;
-        din punct de vedere al solicitărilor motrice: rezistenta-forta, rezistenta-detenta,
rezistenta-viteza.
Având în vedere fundaşul lateral, rezistenta acestuia trebuie să se prezinte sub toate
formele, deoarece jocul sau este complex şi trebuie să reziste influentelor acestuia.
Forţa   este o calitate motrică ce se manifesta în combinaţie şi cu alţi factori de ordin psiho-fizic şi
tehnic. Aceasta este o calitate motrică necesară fundaşilor laterali şi de aceea şi pregătirea pentru
forţa trebuie să fie foarte des abordata în antrenament.
Pregătirea fizică specifică se realizează cu mijloace specializate care dezvoltă combinaţiile
de calităţi prioritar determinate de particularităţile fotbalului în general şi pe posturi în special.
2.1. Pregătirea tehnică
Tehnica este importantă în primul rând în economismul şi eficacitatea acestuia. În jocul de
fotbal, tehnica influenţează în mod prioritar soluţionări tactice de joc în condiţii de adversitate, cu
economie de energie.
Determinată de folosirea piciorului ca element principal în acţionarea asupra mângâi, tehnica
jocului de fotbal are următoarele caracteristici: accesibilitate, tehnica este evolutiva, necesita
pregătire timpurie, învăţarea absolut corectă a tehnicii de bază, pregătirea în condiţii diverse,
trăsături speciale (tehnica jocului de fotbal este precisă, suplă, fină şi subtilă, ea poate fi
considerată şi spectaculoasa plăcuta atât jucătorilor cât mai ales spectatorilor).
Pregătirea tactică
În noţiunea de tactică se include deci întreaga activitate raţională a jucătorilor, desfăşurata într-o
succesiune impusă de jocul în sine – în faza de joc – prin anumite forme de manifestare, aşezări
variate în teren – sisteme de joc – cu ajutorul mijloacelor de realizare, şi anume acţiuni tactice
individuale şi colective specifice atacului şi apărării.
Pentru a fi eficientă, în acord cu tendinţele contemporane ale dezvoltării jocului, dar şi cu
disponibilităţile şi posibilităţile echipei, tactica trebuie să răspundă la câteva cerinţe:
-        să fie accesibilă – amortizata cu nivelul pregătirii fizice şi tehnice, cu particularităţile lor
psihice;
-        să fie maleabila permiţând manifestarea unor intervenţii de adaptare din partea jucătorilor. Ea
trebuie să facă faţă situaţiilor apărute în joc, permiţând intervenţii creatoare, luarea unor decizii
care se potrivesc situaţiei respective;

12
-        să permită trecerea cu uşurinţă la alte nivele calitative. Ca şi în cazul tehnicii, nivelul tacticii
nu rămâne neschimbat, el se afla într-un continuu proces de evoluţie.
Prin pregătirea tactică trebuie să înţelegem cu precădere preocuparea pentru educarea şi
dezvoltarea gândirii jucătorului, capacitatea acestuia, cunoştinţele şi abilităţile au un rol deosebit
în pregătirea teoretică.
Tactica prezintă o serie de principii generale şi specifice.
Principii generale:
-        trecerea rapidă din apărare în atac şi din atac în apărare;
-        concentrarea atenţiei tuturor jucătorilor la toate acţiunile în teren pe toată durata jocului;
-        reducerea numărului de greşeli tehnico-tactice;
-        efectuarea tuturor acţiunilor în timp util;
-        anticiparea acţiunilor proprii ale coechipierilor şi ale adversarilor;
-        acordarea sprijinului reciproc în atac şi apărare;
-        preocuparea permanenta pentru realizarea superiorităţii pe tot terenul;
-        determinarea adversarului să greşească;
-        colaborarea eficienta intre compartimentele de jucători.
Principii speciale pentru jocul fundaşului lateral
-        preocuparea continua pentru îndepărtarea pericolului şi intrarea în posesia mângâi;
-        asigurarea permanentă a echilibrului defensiv;
-        realizarea unei apărări elastice prin adaptarea permanentă a formelor şi sistemelor de apărare
la intenţiile atacanţilor.
Tactica colectivă pentru apărare însumează principiile şi regulile după care se desfăşoară
acţiunile de colaborare dintre doi sau mai mulţi apărători în vederea stânjenirii şi opririi atacului
advers.
Prin fazele apărării înţelegem succesiunea obiectivă a acţiunilor individuale şi colective
întreprinse de apărători, precum şi relaţiile dintre aceştia din momentul pierderii mingii până la
recuperarea ei.
Fazele apărării sunt:
-        faza I – pierderea mingii şi luptă pentru recuperare;
-        faza a II-a – replierea rapidă, organizarea apărării şi luptă pentru recuperare;
-        faza a III-a – organizarea apărării imediate, lupta pentru recuperarea mingii şi
apărarea porţii.
Prin formele apărării echipa, folosind întregul arsenal de mijloace tehnico-tactice, realizează
sarcinile de joc în apărare.

13
 Apărarea om la om este modul de organizare a echipei prin care unul sau mai mulţi jucători
acţionează asupra posesorului mingii în acelaşi timp şi asupra celorlalţi atacanţi susceptibili de a
primi mingea într-un marcaj strict sau la supraveghere. Numărul jucătorilor care pot lua această
formă de apărare este determinat de cerinţele jocului astfel:
-        sistemul de joc folosit în atac de către adversar;
-        numărul şi valoarea de excepţie a jucătorilor adverşi;
-        evoluţia momentană a scorului;
-        necesitatea imperioasă de intrare în posesia mângâi;
-        intenţia de a nu primi gol în prima treime a reprizei I.
Apărarea combinată – unii jucători acoperă zone mai îndepărtate de locul unde se disputa mingea
iar alţii practica marcajul strict al adversarilor imediat apropiaţi de minge.
Apărarea pe zona este modul de apărare al jucătorilor în care fiecare răspunde de o anumită zonă
de teren, supraveghind şi urmărind jucătorii care intra în zona sa.

Fig.2.2. Apărarea combinată

Sistemele de joc reprezintă forma generală de aşezare, organizare şi coordonare a tuturor
acţiunilor pe timpul jocului a celor 11 jucători care compun echipa. Indiferent de tipurile de
sisteme de joc acceptate de echipă, acesta trebuie să cuprindă doi fundaşi laterali.
Acţiunile tactice colective în apărare sunt: schimburi de adversari, marcajul dublu, pressingul.
Tacticile speciale în apărare sunt: apărarea aglomerată, apărarea cu libero, specifică jocului actual
la majoritatea echipelor, apărarea în linie, apărarea în inferioritate numerică (care este impusă fie
de eliminarea de jucători, fie de o accidentare).
2.2. Pregătirea psihologică
Pregătirea psihologică a fundaşului lateral are un rol foarte important în jocul de fotbal. Pregătirea
psihologică vizează: pregătirea specifică intelectuală, afectivă, volitiva, dezvoltarea trăsăturilor
personalităţii, dezvoltarea capacităţii de autoreglare.

14
Jocul de fotbal are drept caracteristica principală conduita inteligent-motrica, jucătorul putând
rezolva situaţiile concrete din timpul jocului fie prin scheme învăţate, fie prin descoperirea altora,
deci printr-o rezolvare creatoare (euristica).
Problemele tactice de joc pot fi soluţionate prin două căi principale:
-        rezolvarea algoritmică – prin scheme de acţiune învăţate dinainte şi care se aplică situaţiilor
standard;
-        rezolvarea creatoare euristica – prin găsirea unor soluţii noi, neaşteptate, pe baza intuiţiei şi
anticipaţiei de moment, având însă ca suport cunoştinţele şi deprinderile dobândite.
Performanţa sportivă se obţine prin eforturi mari, solicitând la maximum calităţile de voinţa:
orientarea spre scopuri stabilite conştient, dârzenia, curajul, iniţiativa, răbdarea.
Pregătirea psihică, la fel ca şi pregătirea generală a jucătorului, se dezvolta în spirală, în mod
progresiv, din ce în ce mai înalt.
Pregătirea teoretică
Cuprinde ansamblul cunoştinţelor de specialitate transmise de către antrenor, în vederea aplicării
în practică a unor noţiuni, principii şi reguli menite să optimizeze randamentul în competiţie.
Dintre componentele de bază ale pregătirii teoretice enumeram:
-        cunoştinţele referitoare la semnificaţiile sociale ale activităţii sportive;
-        cunoaşterea trecutului istoric al fotbalului pe plan mondial şi naţional;
-        cunoştinţe aferente înţelegerii biomecanicii tehnicii fotbalului;
-        cunoaşterea legităţilor fiziologice şi igienice ale efortului;
-        noţiuni trainice privind înţelegerea tacticii jocului de fotbal, cunoştinţe organizatorice şi
tehnico-gospodaresti.
2.3. Pregătirea biologică
Refacerea este condiţionată  ca mijloc ştiinţific al antrenamentului, strict necesară
reechilibrării psiho-fizice şi fiziologice ale organismului solicitat la efort. Orice efort fizic
generează un răspuns de adaptare din partea organismului. Modificările survenite în urma efortului
sunt compensate în perioada de repaus, când se intervine cu o serie de mijloace ajutătoare. Deci,
antrenamentul comporta ambele aspecte ale acestuia: efort şi refacere.
Capacitatea de refacere după efort depinde de o serie de factori ca:
-        gradul de antrenament şi starea formei sportivului influenţează direct intensitatea cât şi
rapiditatea refacerii;
-        nivelul vârstei influenţează refacerea după efort (juniorii se refac mai rapid după joc sau
antrenament);
-        vechimea în sport, cu întregul său avantaj de modificări funcţionale;

15
-        complexul de factori extrasportivi, care asigura pe de o parte substanţele organice necesare
şi pe de altă parte protecţia organismului faţă de cheltuielile suplimentare stimulează sistemele
compensatoare şi reparatoare.
2.4. Importanta jocului fundaşului lateral în fotbalul actual
Metodele de pregătire s-au perfecţionat continuu determinând un joc modern, bazat pe
marcaj strict, cu acroşaj la minge şi o tehnicitate foarte bună, cu controlul balonului, ceea ce face
ca jucătorii să posede calităţi evidente de finalizare.
Postul de fundaş lateral a evoluat de la forme pur defensive în vechile sisteme de joc la sarcini cu
caracter dublu: atac-aparare, până la fotbalul total, în zilele noastre.
Atacul începe în propriul careu, când mingea se afla în posesia unui jucător, de regulă la fundaşul
lateral, care prin poziţia sa laterală, zonă care este mai descongesti-onata, are posibilitatea  de a
avea o privire de ansamblu asupra jocului propriei echipe, cât şi a adversarului.
Fundaşul lateral este acela care pune în valoare atacanţii prin pase lungi, combina cu
mijlocaşii şi executa acţiuni de pătrundere către poarta adversă, deci este jucătorul de la care
pleacă primele acţiuni ofensive.
În contextul fotbalului actual, când posturile în echipa aproape au dispărut, este din ce în ce
mai evident rolul de foarte bun finalizator pe care îl capătă fundaşul lateral în timpul unui joc.

2.5. Mijloace pentru perfecţionarea jocului fundaşului lateral

Pentru că fundaşul lateral să fie eficient în joc, el trebuie să-şi însuşească în primul rând
elementele tehnice cu şi fără minge (lovirea mingii cu capul, lovirea mingii cu piciorul,
deposedările, marcajul).
Lovirea mingii cu capul se realizează fie de pe loc, fie din alergare pe diferite direcţii:
-        lovirea mingii cu capul de pe loc cu minge aruncată de către antrenor;
-         lovirea mingii din şezând, cu realizarea unei flexii a trunchiului pe coapsă;
-        lovirea mingii de pe loc la distanţă;
-        lovirea mingii cu capul din săritura, cu o amplă extensie a trunchiului;
-        lovirea mingii cu capul după ce jucătorul a “luat fata” unui atacant
Lovirea mingii cu capul are şi un suport tactic, deoarece un apărător care se găseşte în careul
de 16 m trebuie să respingă mingea în lateral şi nu în fata careului, deoarece de acolo se poate
înscrie foarte uşor gol, fie prin şut la poartă, fie printr-o combinaţie simplă (Exemplul 1,2).
Lovirea mingii cu piciorul trebuie să se execute cu cât mai multă precizie spre un coechipier sau,
dacă nu este posibil, trebuie să se respingă lateral sau cât mai departe de poarta proprie.

16
 Fig2.3. Schema de apărare poarta 1-2
În cazul când apărătorul marchează adversarul B şi din spate vine lansat pentru a primi
mingea atacantul B1, liberoul A1 îi iese în întâmpinare şi încearcă să-l deposedeze sau să îl întârzie
să finalizeze.
Schimbul de adversari – se pot contracara schimburile de locuri şi un-doi-urile executate de
atacanţi (exemplu – doi apărători marchează la supraveghere sau intercepţie pe doi atacanţi care
încarcă să-şi găsească spaţii libere pentru a pătrunde spre poartă. În această situaţie, la schimbul
lor de locuri, pasă pe poziţii viitoare apărătorul A1preia atacantul B, iar apărătorul B1 pe atacantul
A).
Pentru a perfecţiona acţiunile tactice individuale (marcajul, tatonarea, recuperarea mângâi)
amintim câteva exerciţii foarte eficiente:

Fig.2.4.- Schema de joc 1-1 Fig.2.5.- Schema de joc 1-2-1

-        Joc 1-1, unul dintre jucători cauta să-l depăşească pe celălalt şi să tragă la poartă, apărătorul
urmăreşte să-l împiedice şi să-l deposedeze de minge.
-        Antrenorul cu o minge şi doi jucători: atacantul se demarca permanent pe un spaţiu limitat,
pentru a primi mingia de la antrenor, iar apărătorul îl marchează încercând să-l împiedice.

17
-        Joc la poartă cu oprirea acestuia când încalcă observaţiile antrenorului.
Marcajul strict la atacanţii pătrunşi în zona 1 pe culoarul I central. Fundaşul central realizează
marcajul, iar liberoul supraveghează zona din spatele acesteia intervenind şi la fundaşii laterali în
caz că aceştia sunt depăşiţi de atacanţii adverşi.
Supravegherea sau marcajul la atacanţii care iau parte la faza fixă de joc.

Fig.2.6.- Schema de joc 1-2-3-1 Fig.2.7 Schema de joc 1-2-1-3

Replierea rapidă a fundaşului însoţind sau ajungând chiar înaintea adversarului (ex. – de  la
centru pleacă câte doi, un atacant şi un apărător, antrenorul trimite mingea şi apărătorul încearcă să
intervină la minge înaintea atacantului B).
Organizarea apărării în culoarul I prin dispunerea ei mai avansat pentru împiedicarea
adversarului de a trage la poarta de la distanţe mici (din careul mare sau careul mic).
Marcajul dublu la atacanţii de superclasa, cu scopul de a deposeda sau cel puţin de a închide
culoarele de pasăre sau şut la poartă. Dacă primul apărător a fost depăşit, al doilea apărător venit
în sprijinul coechipierului se plasează la o distanţa optimă, pentru a interveni prin deposedare.
Dacă şi acesta a fost depăşit, un al treilea apărător, plasându-se în scara intervine in acelasi scop.
.

Fig.2.8. Schema de joc atac-aparare Fig.2.9. Schema de joc 2 atac-aparare

18
 CAPITOLUL III
STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL PROGRAMEI DE PREGĂTIRE A
TINERILOR FOTBALIŞTI

Fiecare perioadă are propriile obiective şi caracteristici, existând o relaţie importantă între
ele şi calendarul competiţional, ţinând cont de specificul jocului de fotbal, în care perioada
pregătitoare are o durată de aproximativ trei luni, iar cea competiţională e de 8 luni. Perioada
pregătitoare este consacrată, în primul rând, unei pregătiri de bază, în scopul realizării unei
pregătiri fizice optime. În această perioadă, componentele antrenamentului au următoarea
pondere: - pregătirea fizică generală - 45%; - pregătirea fizică specială - 15%; - pregătirea tehnică
- 30%; - pregătirea tactică - 10%.
A doua etapă, perioada precompetiţională, urmăreşte instalarea formei sportive prin: -
dezvoltarea capacitaţilor motrice specifice fotbalului; - perfecţionarea pregătirii tehnico-tactice cu
accent pe structurile care se vor aplica în joc; - pregătirea psihologică specială şi de concurs.
Pentru pregătirea fizică, se folosesc metode speciale şi mijloace tehnico-tactice corespunzătoare,
atât în cadrul antrenamentelor colective, cât şi al celor individualizate. Mijloacele tehnico-tactice
se folosesc în condiţii apropiate de joc şi în condiţii de joc. Pregătirea capătă un caracter integral la
sfârşitul acestei perioade, atunci când jocurile de verificare devin principalele mijloace de
pregătire.
Perioada competiţională are o specificitate aparte, având în vedere problemele legate de
participarea echipelor la competiţiile oficiale, fus orar, deplasări. Jocurile oficiale importante, fiind
numeroase, solicitările competiţionale determină o abordare precisă a planificării antrenamentelor
în această perioadă. În această ordine de idei, se urmăreşte: - menţinerea capacităţii competiţionale
a jucătorilor la cel mai ridicat nivel şi, pe cât este posibil sporires acesteia; - creşterea omogenităţii
echipei; - abordarea specială pentru unele jocuri oficiale cu miza foarte mare; - efectuarea unor
pregătiri speciale cu jucătorii unor loturi reprezentative, în vederea realizării de către aceştia a
unor performanţe internaţionale; - menţinerea gradului de sănătate a componenţilor echipei.

19
Perioada de tranziţie. Această perioadă urmăreşte refacerea capacitaţii de efort, în vederea
începerii unui nou ciclu de pregătire, cu asigurarea fazei de supracompensare pentru efortul viitor.
Asigurarea odihnei active în această perioadă se realizează prin reducerea treptată a
efortului faţă de nivelul acestuia din perioada competiţională, eliminarea oboselii fizice şi
nervoase, prevenirea surmenajului şi menţinerea indicilor de pregătire tehnico-tactică.
Durata acestei perioade este influenţată de nivelul de pregătire al jucătorilor, de stadiul în
care se află, precum şi de „distanţa” până la momentul reînceperii antrenamentelor, la copii fiind
de aproximativ 6-7 săptămâni, iar la jucătorii de performanță, de 1-3 săptămâni. Metodele şi
mijloacele folosite în antrenamente se vor schimba, dar vor fi orientate spre menţinerea capacitaţii
fizice a jucătorilor, permiţând desfăşurarea la un nivel optim a perioadei de tranziţie.
Perioada de tranziţie durează o lună şi îi revine lunii iulie. Perioada de pregătire începe cu
luna august şi durează până la începutul noului Campionat Naţional la toate eşantioanele. Odată cu
sfârşitul primului tur de Campionat, perioada de pregătire a tinerilor fotbalişti continuă în lunile
decembrie, ianuarie şi februarie. Perioada competiţională durează 7-8 luni, iar uneori, când
echipele din ţară participă la turnee internaţionale, aceasta ajunge până la 9 luni. Perioada
competiţională ocupă locul principal în programa de pregătire, deoarece în acest timp, pe fonul
ridicat al nivelului de pregătire a tinerilor fotbalişti, se dezvoltă calităţile fizice 95 speciale,
funcţiile psihofiziologice, se atinge un nivel corespunzător al activităţii tehnico-tactice, sporeşte
nivelul însuşirii cunoştinţelor teoretice de bază, se dobândesc principalele calităţi psihologice şi, în
cele din urmă, acestea se transformă în măiestria activităţii de joc.
Aproximativ jumătate din antrenamente sunt îndreptate spre dezvoltarea calităţilor fizice
speciale în complex. În general, aceasta reprezintă practicarea diferitelor jocuri sportive, restul
timpului se atribuie pregătirii de viteză-forţă (până la 25%), sporirii rezistenţei speciale (până la
15%) şi a rezistenţei generale (până la 10%). Unul dintre momentele-cheie ale programei
experimentale este volumul total de ore prevăzut pentru pregătirea fizică specială și diferenţiată a
tinerilor fotbalişti de diferite posturi.
3.1.Pregătirea fizică generală
Pregătirea fizică generală creează condiţii optime în atingerea succesului pe baza
dezvoltării fizice în procesul antrenamentelor şi al orelor de individualizare. În calitate de mijloace
pentru PFG se folosesc şi exerciţii din alte probe sportive. La orele practice se folosesc pe larg
exerciţii din gimnastică pentru dezvoltarea forţei și a rezistenţei diferitelor părţi ale corpului.
Exerciţiile se îndeplinesc fără obiecte, în combinare cu exerciţii de relaxare. Din atletism se
folosesc alergarea, alergarea în combinare cu mersul, crosuri, sărituri. În complexele de exerciţii
recomandate se întâlnesc obligatoriu exerciţii de respiraţie, în concordanţă cu exerciţiile pentru

20
sporirea rezistenţei în regim aerob (alergarea cu mărirea continuă a duratei de la 15 min până la o
oră, crosuri 1-2 ori pe săptămână cu durata de 15- 40 min, nataţie etc.) şi cu exerciţiile de
mobilitate pentru păstrarea şi menţinerea formei sportive şi a 97 ţinutei.
Elementele pregătirii fizice generale sunt jocurile sportive (fotbal, baschet, tenis, handbal,
volei). La începutul pregătirii, volumul mijloacelor nespeciale predomină, că mai apoi să se
micşoreze până la 20 -30%. În perioada de tranziţie pregătirea fizică generală se exprimă prin
menţinerea nivelului aerob stabilit şi constă din alergări de 20 min cu viteza de 1 km în 5-5,5 min
şi 2-3 crosuri pe săptămână.

Fig. 3.1. – Pregatirea fizica

3.2. Pregătirea fizică specială
Pregătirea fizică specială este partea de bază a programei de pregătire a tinerilor fotbalişti
de diferite posturi şi este îndreptată spre dezvoltarea calităţilor fizice necesare activităţii de joc,
precum: dezvoltarea forţei în general şi a membrelor inferioare în special (forţă explozivă,
detentă); dezvoltarea vitezei (a vitezei de reacţie şi a vitezei în regim de rezistenţă şi de forţă);
dezvoltarea rezistenţei cardiorespiratorii prin realizarea eforturilor aerobe şi mixte specifice
jocului de fotbal.
Mijloacele pregătirii fizice speciale sunt exerciţiile corespunzătoare activităţii specifice
jocului de fotbal. În primele luni sunt incluse exerciţii orientatee spre dezvoltarea calităţilor de
viteză, precum şi folosirea pe larg a jocurilor sportive (tenis, tenis de masă, badminton) pentru
dezvoltarea reacţiei. În lunile următoare, continuă dezvoltarea rezistenţei speciale, care are o
însemnătate deosebită în activitatea de joc.
Baza metodicii dezvoltării calităţilor motrice specifice jocului de fotbal constă în repetarea
multiplă a mişcărilor, îndeplinirea exerciţiilor cu viteză maximă (vezi în anexe modele de exerciţii
pentru pregătirea fizică specială). Folosirea metodei repetării se bazează pe îndeplinirea

21
exerciţiilor de durată scurtă 10-15 s, cu intensitatea maximă de 80-100 %, accelerări după semnal
pe distanţa de 10, 20, 30 m cu viteză maximă, diferite ştafete. Aplicarea metodei de joc prevede
folosirea mijloacelor din jocurile sportive (volei, baschet, handbal, tenis, fotbal). Pentru
dezvoltarea rezistenţei generale se îndeplineşte un volum sporit de lucru în concordanţă cu
exerciţii de relaxare.
Pentru dezvoltarea rezistenţei speciale se foloseşte metoda repetării, conform căreia se
repetă lungimea distanţei şi odihnă. În timpul dezvoltării calităţii de viteză în regim de rezistenţă
se foloseşte metoda repetată, unde distanţa şi pauză de odihnă alternează între ele. Lungimea
distanţelor nu trebuie să 98 depăşească 30 m, iar durata constituie de la 20 s până la 2 min, cu o
intensitate de îndeplinire de 90-95 %. În timpul pregătirii se folosesc exerciţiile a căror structura
corespund mişcărilor tinerilor fotbalişti din timpul jocului.
Pentru dezvoltarea rezistenţei speciale se foloseşte metodă în serie în condiţiile apropiate
de competiţie. Timpul efectuării efortului este de 1-2 minute, cu odihnă de aproape un minut,
numărul repetărilor se îndeplineşte ţinând cont de restabilirea pulsului în timpul odihnei până la
130 bătăi/minut. Pe durata experimentului, tinerii fotbalişti de diferite posturi au primit şi sarcini
diferenţiate în funcţie de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice şi în conformitate cu indicaţiile
folosite şi cunoscute în practică.
3.3. Pregătirea tehnico-tactică
Procedee tehnice în atac: lovirea mingii cu şiretul exterior, interior şi plin, de pe loc şi din
deplasare, către partener şi spre poartă; lovirea mingii cu capul din deplasare şi din săritură;
preluarea mingii cu piciorul şi pe piept; fente (de pasă, şut); şutul la poartă în forţă; conducerea
mângâi. Procedee tehnice în apărare: tehnica deplasărilor în teren; deposedarea din faţă şi din
lateral şi acţionarea asupra mingilor cu traiectorie înaltă şi joasă. Pregătirea tactică: Acţiuni tactice
folosite în atac: demarcajul; pătrunderea; depăşirea; centrarea; un - doi-ul; aşezarea în teren;
contraatacul. Acţiuni tactice folosite în apărare: marcajul; intercepţia; presingul.
Conţinutul pregătirii tehnico-tactice constă din elaborarea şi consolidarea priceperilor şi
deprinderilor speciale, caracteristice activităţii fotbalistice. Sarcina pregătirii tehnico-tactice constă
în instruirea tinerilor fotbalişti de a se deplasa corect pe teren: cu faţa înainte, întorcând capul la
stânga la dreapta după necesitate, deplasarea cu spatele înainte, cu paşi alăturaţi, întoarceri etc.
Mijloacele pregătirii tehnico-tactice sunt exerciţiile maximal apropiate de mişcările fotbalistului în
timpul jocului. Metodica pregătirii tehnico-tactice este bazată pe desfăşurarea antrenamentelor
care se caracterizează prin îndeplinirea repetată a sarcinilor de către tinerii fotbalişti.
Mijloacele de bază sunt exerciţiile orientate spre dezvoltarea calităţilor motrice speciale,
spre însuşirea elementelor şi a procedeelor tehnico-tactice, care se combină cu exerciţii pentru

22
dezvoltarea principalelor calităţi, diferite combinări de îndeplinire a acestor elemente şi procedee
tehnico-tactice. Majoritatea orelor practice se încheie cu joc bilateral de fotbal. Un compartiment
aparte al pregătirii tehnico-tactice este jocul

Fig.3.2. Pregatire tehnico-tactica

. În procesul de antrenament, tinerii fotbalişti îşi perfecţionează deprinderile şi priceperile
de joc acumulate modelând diferite situaţii care se întâlnesc în timpul jocului.

23
 CONCLUZII

În concluzie, pentru a studia acţiunile tehnico-tactice ale fundaşului lateral este necesară o
documentare de specialitate, folosind experienta unor jucători şi antrenori care lucrează în
eşaloanele superioare.
Utilizarea mijloacelor tehnico-tactice realizează pentru jucătorul specializat pe postul de
fundaş lateral la o echipă de Divizia B:
-        o instruire temeinică de specialitate;
-        o pregătire fizică generală;
-        formarea unui fond larg de deprinderi motrice specifice jocului de fotbal;
-        o dezvoltare echilibrată a tuturor calităţilor motrice în raport cu particulari-tatile postului de
fundaş lateral.
Utilizarea acţiunilor tehnico-tactice specifice postului de fundaş lateral realizează o foarte
bună   îndeplinire a obiectivelor sportului de performanţă:
-        o stare de sănătate bună,
-        favorizarea unei dezvoltări fizice armonioase, prin creşterea taliei şi a principalelor grupe
musculare;
-        contribuie la dezvoltarea calităţilor şi trăsăturilor morale şi intelectuale, a simţului estetic.
Pentru sportivul de performanţă cu o clasificare înalta, o pregătire tehnică precisă joacă un rol
principal, aceasta evidenţiindu-se printr-o mare stabilitate, la grad înalt de intensitate a efortului,
printr-un consum minim de energie şi timp, pentru perfecţionare.
Perfecţionarea tehnică nu trebuie să stânjenească creşterea vitezei şi a celorlalte calităţi motrice
(forţa, rezistenta).
Antrenamentele de tehnica şi tactică trebuie să fie concepute ca un proces de adaptare şi trebuie
planificate chiar dacă aspectul preponderent nu este cel energetic.
În vederea creşterii eficienţei în joc a unui jucător specializat pe postul de fundaş lateral, să se
utilizeze unele acţiuni tehnico-tactice care să scurteze timpul necesar perfecţionării pe acest post.
Să se folosească pe tot parcursul anului de instruire, inclusiv în antrenamente, mijloace
specifice de pregătire tehnică pentru postul de fundaş lateral.
Pregătirea tehnico-tactica a jucătorului specializat pe postul de fundaş lateral să nu reprezinte
un scop în sine, ci să se îmbine permanent cu pregătirea fizică, psihică şi biologică.

24
 BIBLIOGRAFIE

1. Apolzan, D., Fotbal 2010 – Federaţia Română de Fotbal

2. Gârleanu, D., Pregătirea fizică a jucătorului de fotbal, Bucureşti, Editura Printech, 2006
3. Ionescu, I.V., Demian, M., Succesul în fotbal, Timişoara, Editura Artpress, 2007
4. Rădulescu, M., Fotbal – tehnica factor prioritar, Bucureşti, Editura Răzeşu, 2007
5. Rădulescu, M., Cojocaru, V., Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori, Bucureşti, Editura
Axis Mundi, 2003 6. Rees, R., van der Meer, C., Coaching Soccer Successfully, Human Kinetics,
1997
6. www.referate.ro
7. www.scridb.com
8. www.clopotelul.ro

25