MANAGEMENTUL LICHIDITATII BANCARE

Neculai Tudor Cristinel – Anul 3 - Focsani

 Lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au
grade diferite de lichiditate. Ea reprezintă abilitatea băncilor de a-şi onora obligaţiile financiare
asumate şi exprimă capacitatea activelor de a fi transformate rapid şi cu cheltuieli minime în
monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent).
Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situaţia unei reduceri neaşteptate a
numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare cu costuri mari, reducând astfel
profitabilitatea băncii şi determinând, în ultimă instanţă, insolvabilitatea.
Pe de altă parte, o lichiditate excesivă diminuează rentabilitatea activelor, conducând la
obţinerea unor performanţe financiare slabe.
De asemenea, menţinerea unei lichidităţi adecvate depinde şi de modul în care piaţa
percepe situaţia financiară a băncii. De pildă, dacă imaginea băncii se deteriorează, ca urmare a
unei pierderi importante în portofoliul de credite, va apărea o cerere mare de lichiditate. În aceste
condiţii va atrage fonduri de pe piaţă, dar cu costuri mari, înrăutăţindu-şi astfel şi mai mult
situaţia veniturilor.
Apreciem că sarcina principală a managementului bancar este de a estima şi acoperi
deplin nevoile de lichiditate bancară.
În realitate atingerea şi menţinerea optimului de lichiditate este o adevărată artă a
managementului bancar, a cărui valoare este confirmată numai de practică, avându-se în vedere
nenumăratele implicaţii generate de o fluctuaţie a riscului de lichiditate, atât asupra
profitabilităţii instituţiei, cât şi asupra celorlalte riscuri conexe activităţii financiar-bancare.
Importanţa menţinerii unei lichidităţi bancare adecvate rezidă şi din funcţiile acesteia:
● asigură desfăşurarea normală a activităţii bancare prin fluidizarea procesului de
intermediere bancară;
● protejează interesele clienţilor, pe de o parte şi ale acţionarilor, pe de altă parte, ştiut
fiind faptul că în cazul unor „accidente“, cât de mici, de lichiditate, impactul asupra clientelei, pe
calea efectelor psihologice, în condiţiile unei culturi bancare incipiente, poate conduce la
colapsul unei bănci;
● asigură o capacitate rezonabilă de rambursare a depozitelor către clienţi, independent
de modul în care sunt returnate băncii plasamentele în credite şi în alte active (aceasta se
realizează printr-o corelare optimă a maturităţii plasamentelor cu cea a resurselor pe benzi de
lichiditate);
● asigură independenţa băncii faţă de sursele de împrumut marginale de pe piaţă, care au
costuri ridicate;
● contribuie la evitarea lichidităţii forţate a anumitor plasamente neajunse la scadenţă,
pentru procurarea resurselor necesare unor retrageri programate sau nu;
 ● contribuie la evitarea împrumuturilor de ultimă instanţă, de la Banca Centrală.
Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora plăţile faţă de
clienţi, datorită devierii proporţiei dintre plasamentele pe termen lung şi a celor pe termen scurt
şi a necorelării cu structura pasivelor băncii.
Fiind considerat un risc major, riscul de lichiditate face obiectul unor accepţiuni precum:
 lichiditate extremă;
 „pernă de securitate“ ce procură activele lichide;
 capacitatea de mobilizare a capitalului la un cost „normal“.
Situaţia lichidităţii extreme determină eşecul unei instituţii bancare, iar riscul de
lichiditate poate fi fatal. O asemenea situaţie extremă îşi are originea în alte cauze (de exemplu
din evoluţiile adverse ale pieţelor), care pot antrena retrageri masive de fonduri sau închiderea
liniilor de credit obişnuite ale altor instituţii.
Potrivit altei accepţiuni, lichiditatea este mai curând „o pernă de securitate“ pentru a
face faţă dificultăţilor, iar riscul de lichiditate se datorează dispunerii de lichidităţi bancare
insuficiente (adică activele lichide disponibile sunt insuficiente pentru a face faţă nevoilor
neprevăzute).
În fine, riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăţilor temporare sau
permanente, de a accede la surse de fonduri. Potrivit acestei accepţiuni, lichiditatea evidenţiază
capacitatea băncii de a mări capitalurile la un cost rezonabil în permanenţă.
Deoarece plasamentele pe termen lung, sunt de regulă mai mari decât resursele pe termen
lung ale băncilor, acestea se confruntă cu două situaţii, respectiv:
 să nu-şi poată onora angajamentele pe termen scurt;
 să aibă resurse cu scadenţă mică, în timp ce plasamentele au scadenţă mare.
Prima situaţie, denumită risc de lichiditate imediată, este determinată de retragerile
masive şi neaşteptate ale creditorilor băncii. Aceasta, pentru a face faţă situaţiei, este forţată fie
să atragă deponenţi (prin bonificarea unor dobânzi superioare celor practicate pe piaţă), fie să
apeleze la împrumuturi de urgenţă, la costuri excesive.
A doua situaţie, denumită risc de transformare, obligă băncile să analizeze resursele şi
plasamentele în funcţie de exigibilitatea lor reală şi nu juridică (de pildă, depozitele la vedere
sunt, de regulă, mai stabile decât depozitele la termen, sau conturile debitoare ale clienţilor pe
termen scurt sunt deseori mai imobilizate decât creditele cu scadenţă mai îndepărtată).
Arta de a transforma resursele cu scadenţă mică, în plasamente cu scadenţă mare şi de a
putea face faţă crizei de lichiditate într-un timp scurt şi cu costuri scăzute este specifică
managementului bancar.
 În acest sens, managementul bancar trebuie să rezolve trei aspecte ale riscului de
lichiditate, şi anume:
● să se protejeze împotriva riscului de lichiditate, prin:
- atragerea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei (acordarea de credite de către bănci
presupune alocarea unor sume pe care acestea le au sub forma depozitelor trase, iar băncile care
atrag depozite de la populaţie sunt mai puţin expuse riscului de lichiditate);
- identificarea unor depozite stabile – depozite la termen, certificate de depozit ş.a. – care,
pe de o parte, permit băncilor să investească pe termen lung, iar, pe de altă parte, diminuează
riscul de lichiditate deoarece retragerea depozitelor nu se poate face inopinat;
- creşterea fondurilor proprii (majorarea capitalului social, şi implicit a fondurilor proprii,
măreşte puterea financiară şi lichiditatea băncilor, permiţându-le să facă investiţii pe termen lung
din resurse proprii);
- refinanţare (respectiv prin gajarea, cesionarea sau cedarea unor titluri de creanţe aflate în
portofoliul băncii, în schimbul lichidităţilor de care are nevoie urgentă sau apelarea la credite de
refinanţare de la Banca Naţională care acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă);
- anticiparea evoluţiei zilnice a intrărilor şi ieşirilor de fonduri, respectiv a soldului net al
băncii la sfârşitul zilei;
- acoperirea deficitelor şi plasarea excedentelor (de regulă, acoperirea deficitelor presupune
mobilizarea unor credite contra unor titluri de valoare din portofoliul băncii, iar excedentele
rezultate, fie se plasează pe piaţa interbancară, fie se utilizează pentru stingerea unor obligaţii ale
băncii în avans, atunci când se preconizează o creştere a ratei dobânzii);
● să evalueze riscul de lichiditate (metodele de măsurare a acestui risc diferă doar prin
modul de calcul al indicelui de lichiditate);
● să gestioneze eficient riscul de lichiditate.

Factori de risc
Riscul de lichiditate este determinat, în special de trei factori: situaţia bilanţului bancar,
încrederea în bancă, situaţia generală a pieţei.
1. situaţia bilanţului bancar – în cadrul funcţiei de intermediar financiar, băncile atrag
resurse, prin depozite în special şi le plaseaza în primul rând prin credite acordate. Lipsa de
lichiditate apare din necorelarea pe scadenţe a operaţiunilor active şi pasive. Două sunt motivele
mai importante, ce pot determina această situaţie. În primul rând, resursele atrase de bancă sub
formă de depozite au scadenţe mai mici decât plasamentele băncii sub formă de credite. Un al
doilea motiv, ce determină o astfel de situaţie, îl reprezintă tendinţa băncii de a-şi creşte profitul
prin plasamente pe termen lung, mai bine remunerate. De fapt, banca urmăreşte să-şi plaseze cât
mai rentabil resursele atrase.
2. încrederea în bancă – încrederea de care beneficiază banca în faţa terţilor, îi permite
acesteia să beneficieze de oportunităţile pieţei în cele mai bune condiţii, să-şi crească
rentabilitatea să-şi îmbunătăţească lichiditatea şi în aceste condiţii să-şi consolideze în continuare
imaginea. În sens invers, o imagine proastă antrenează o degradare a situaţiei financiare a băncii
cu consecinţe negative asupra imaginii. Evoluţia încrederii în bancă depinde de mai mulţi factori:
zvonuri pe piaţă, schimbarea conducerii, constatarea de fraude, falimentul unui debitor. Pe lângă
aceste aspecte mai trebuie menţionate încă două cu incidenţă mare asupra încrederii într-o bancă.
3. situatia generala a pietei – nu întodeauna criza de lichiditate este determinată de
dificultăţile interne ale băncii. Uneori piaţa este cea, care transferă o lipsă de lichiditate generală
la nivelul băncii. O astfel de situaţie pe piaţă poate să apară în urma raportului dezechilibrat
dintre cererea şi oferta de monedă sau în urma unei intervenţii energice pe piaţa a autorităţii
monetare. În general, astfel de crize se rezolvă în câteva ore sau în câteva zile. În aceste condiţii,
banca poate să obţină în continuare lichidităţi, însă la o dobandă mult mai mare.

Surse de lichiditate
1. active cu lichiditate ridicată – acestea sunt plasamente bancare cu scadenţe mici, pe
care banca le poate lichida la nevoie. De asemenea, pot fi active cu scadenţe corelate cu
perioadele în care se cere o lichiditate suplimentară. Sunt constituite din rezerve primare, rezerve
secundare şi credite scadente.
2. împrumuturi - în această categorie intră împrumuturile contractate de bancă pe piaţa
interbancară, împrumuturile de refinanţare, dar şi depozitele atrase de bancă de la clienţi sau
certificatele de depozit emise de bancă.
3. surse neconvenţionale – în aceasta categorie intră unele tehnici şi instrumente
financiare noi, precum titluri cu opţiune de răscumparare, titluri emise pe piaţa monetară sau
procesul de titlurizare. Prin acesta din urmă, banca reuşeşte să transforme unele active cu
lichiditate scăzută, precum creditele, în surse de lichiditate.
Problema lichidităţii poate fi rezolvată în cadrul băncii sub 2 aspecte:
- sub aspectul activelor lichide aflate la o bancă;
- posibilitatea de acces la mijloace băneşti care pot fi atrase la un cost rezonabil şi în
acel moment când există cererea pentru ele.
Pentru o bancă lichiditatea presupune accesul la mijloace lichide atât aflate la momentul
dat în posesia ei cât şi procurarea de resurse. O bancă se consideră lichidă atunci când poate să-şi
onoreze obligaţiunile sale la un moment oportun. Cea mai importantă sarcină a gestiunii
lichidităţii este evaluarea în mod corect a nevoilor de lichiditate pentru fiecare moment de timp şi
acoperirea acestor nevoi cu costuri mici.
Problema gestiunii lichidităţii este duală: pe de o parte lipsa de lichiditate generează
riscul de lichiditate şi incapacitatea onorării obligaţiilor la momentul dat, pe de altă parte excesul
de lichiditate condiţionează micşorarea profitabilităţii băncii.
Necesarul de lichiditate poate fi calculat sub 2 aspecte:
 sub aspectul cererii de lichiditate;
 sub aspectul ofertei de lichiditate;
Cererea de lichiditate poate fi condiţionată de:
1 rambursarea depozitelor scadente;
2 potenţialul de creditare, adică cererea privind acordarea creditelor;
3 necesarul pentru achitarea datoriilor interbancare;
4 necesarul de onorare a obligaţiunilor curente scadente faţă de parteneri (achitarea
serviciilor procurate de bancă), acţionari (plata dividendelor), stat (plata impozitelor).
Oferta de lichiditate este condiţionată de:
1) atragerea de depozite;
2) încasarea creditelor scadente;
3) procurarea de mijloace pe piaţa interbancară;
4) încasări din vânzarea serviciilor bancare.

L = Oferta mijloace lichide – Cererea mijloace lichide

Dacă acest coeficient este:

 mai mare 0 – banca se va confrunta cu un exces de lichiditate, managerii băncii vor
căuta posibilităţi de plasament efectiv;
 mai mic ca 0 - banca se va confrunta cu riscul de lichiditate, managerii băncii vor
căuta posibilităţi de atragere a resurselor cu cele mai mici costuri;
 este egal cu 0 – foarte rare cazuri.
Se calculă pentru fiecare zi în parte.
Cererea de lichiditate depinde de mai mulţi factori:
a. factorul general a economiei;
b. poziţia băncii pe piaţă;
 c. politica monetară – creditară a statului – o politică de dobânzi joase va genera o cerere
de mijloace lichide înaltă şi invers. Politica monetar-creditară influențează şi oferta
de mijloace lichide.
d. factorul specific activităţii economice în regiunea dată: cererea sezonieră, cererea
ciclică, cererea pe termen lung.
Metodologia de estimare a lichidităţii.
Metodologia de gestiune prin pasive presupune următoarele etape:
1) Structurarea tuturor pasivelor în 3 categorii mari după principiul necesar de
rambursare:
a) pasivele urgente – toate pasivele care necesită a fi rambursate în următoarele zile
(conturile curente şi depozitele scadente);
b) depozite instabile – depozite şi alte obligaţiuni pe care banca le va achita în
viitorul apropiat;
c) pasivele stabile – sunt pasivele în care banca are încredere că nu vor fi retrase în
viitorul apropiat (depozitele pe termen lung, depozitele interbancare legate de conturi de
corespondenţă, acţionarii şi fondatorii băncii);
2) Prestabilirea unui coeficient formulat din experienţa proprie pentru fiecare tip de
pasive conform căruia banca va calcula necesarul de mijloace lichide pentru al acoperi;
3) Calcularea sumelor respective prin ponderarea fiecărui tip de pasiv la coeficientul
şi corectarea acestor sume cu rezervele bancare obţinute pentru fiecare tip de pasiv.
La suma necesară de lichiditate pentru acoperirea pasivelor se va mai adăuga şi cererea
prognozată de credite, care se va determina ca diferenţa dintre potenţialul de creditare şi creditul
acordat efectiv la momentul dat.
Istoric s-au format mai multe principii de gestiune a lichidităţii:
 Principiul de gestiune prin active – când o bancă se considera lichidă doar dacă
avea cantităţi importante de active lichide;
 Principiul de gestiune prin pasive – care presupune că o bancă este lichidă dacă
are acces la mijloace lichide pe piaţă în orice moment;
 Principiul de gestiune mixt – o parte din necesarul băncii este finanţat din active
lichide proprii, cealaltă parte din posibilitatea de atragere a resurselor la un moment dat de timp.

Analizăm două tipuri de indicatori de lichiditate:

 1. indicatorii de lichiditate impuşi de sistemul de supraveghere care variază de la un
sistem naţional la altul având ca sursă reglementările emise de Banca Centrală
Europeană;
2. indicatori de lichiditate interni pe care banca îi calculă din experienţa proprie şi îi
consideră estimativi pentru evaluarea riscului de lichiditate.
Indicatori de lichiditate
1. indicele de lichiditate – se determină ca raport între suma pasivelor ponderate şi suma
activelor ponderate. Pentru calculul indicelui trebuie să existe o bază de date privind activele şi
pasivele bancare, grupate pe perioade în funcţie de scadenţă. Ponderarea se poate face cu un
numar mediu de zile, săptămâni sau luni din fiecare perioadă sau cu numărul curent al fiecarei
perioade, atât pentru active, cât şi pentru pasive. Prima variantă de ponderare, în special când
foloseşte un număr de zile, este mai exactă, însă a doua variantă este mai uşor de aplicat. Din
punct de vedere al lichidităţii, valoarea optimă a indicelui este 1.
2. poziţia lichidităţii – acest indicator foloseşte aceiaşi bază de date ca în cazul indicelui de
lichiditate. Într-o primă variantă, poziţia lichidităţii simplă se determină prin diferenţa dintre
pasive şi active, pe fiecare perioadă în parte. Acest indicator arată, pentru fiecare perioadă,
măsura în care pasivele scadente sunt acoperite de active scadente. Într-o a doua variantă, poziţia
lichidităţii cumulată se determină ca diferenţa între pasive şi active cumulate. Astfel, se
determină perioada de maximă nevoie de lichiditate pentru bancă.
3. rata lichidităţii – este un indicator, care arată evoluţia gradului de îndatorare a băncii faţă de
piaţa monetară. Se determină ca raport între împrumuturi noi contractate şi împrumuturi scadente
pentru o anumită perioadă (de regulă lună). Dacă indicatorul este supraunitar, acesta reflectă o
creştere a lichidităţii băncii prin creşterea îndatorării faţă de piaţa monetară. O valoare subunitară
presupune o scădere a lichidităţii bancare.
4. raportul credite / depozite – acest indicator uşor de calculat, însă nu este foarte expresiv. O
valoare supraunitară sau o evoluţie în acest sens arată o scădere a lichidităţii, în timp ce un raport
subunitar exprimă o bună lichiditate.
Indicatorii lichidității bancare utilizați pe piața interbancară din România sunt redați în
structura următoare:
 GAP-ul de lichiditate se determină pentru fiecare scadenţă „t” ca diferenţă între
pasivele exigibile la scadenţa „t” şi activele lichide la scadenţa „t”.

GAP – pasive nete simple aferente scadenţei t;

At – active cu scadenţa t;
Pt – pasive cu scadenţa t′.
  Indicele de lichiditate se calculează ca raport între pasivele ponderate şi activele
ponderate. Ponderarea activelor şi pasivelor se face fie cu ajutorul unui număr mediu de zile
(luni, ani) corespunzător fiecărei scadenţe, fie cu ajutorul numărului curent al grupei scadenţei
respective.

IL – indicele de lichiditate;
Pi – pasive cu scadenţa i;
Ai – active cu scadenţa i;
ai – coeficientul de ponderare al pasivelor cu scadenţa i;
bi – coeficientul de ponderare al activelor cu scadenţa i.

Dacă indicele de lichiditate este egal cu 1, vom spune că activele şi pasivele băncii sunt
perfect corelate pe fiecare scadenţă. În acest caz nu se poate vorbi despre un risc de lichididate.
Remarcăm totuşi că această situaţie este doar una teoretică, deoarece este imposibil ca, la
nivelul unei bănci, fiecare resursă atrasă să fie alocată exact pe aceeaşi maturitate şi sumă.
Dacă indicele de lichiditate este subunitar, se remarcă o predominanţă a utilizărilor asupra
resurselor şi, în acest caz, banca trebuie să se preocupe de găsirea de soluţii pentru a-şi finanţa
deficitul de lichiditate.
Situaţia în care indicele de lichiditate este supraunitar corespunde unui surplus de resurse
ale băncii, deci unui excedent de lichiditate.
 Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente se calculează ca
raport între resursele pe termen lung ale băncii şi utilizările pe termen lung (mai mare de 5 ani) şi
urmăreşte să împiedice o finanţare a plasamentelor pe termen lung din resurse pe termen scurt.
Acest raport trebuie să fie de cel puţin 60% pentru băncile din Uniunea Europeană.

CoFPRP – coeficientul fondurilor proprii şi resurselor permanente;

ResT – resurse pe termen lung (fonduri proprii + resurse atrase pe termen mai mare de 5 ani );
UtilizTL – utilizări pe termen lung (imobilizări, participaţii, credite acordate pe termene mai mari
de 5 ani, valori mobiliare pe termen lung).
  Rezerva minimă obligatorie este suma pe care fiecare bancă este obligată să o
păstreze la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se dimensionează prin aplicarea cotei sau
ratei rezervei minime obligatorii stabilită de către banca centrală, la volumul depozitelor atrase
de fiecare bancă. Această obligativitate are un aspect prudenţial legat de asigurarea unei
lichidităţi minime băncilor pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depozitelor.

RMOnec – rezerva minimă obligatorie necesară pe care banca trebuie să o constituie la banca
centrală;
RMOef – suma efectivă aflată în contul unei bănci deschis la banca centrală;
ER – excesul de rezervă;
DR – deficitul de rezervă;
r – rata sau cota rezervei minime obligatorii;
D – volumul depozitelor atrase de bancă.

Caracteristicile managementului lichidităţii în organizaţiile bancare

Una dintre cele mai prestigioase instituţii în domeniul supravegherii riscurilor bancare -
Bank for International Settlements (BIS) - a emis prin intermediul Comitetului de Supraveghere
Bancară de la Basel (Comitet) un set de principii ce ar trebui să stea la baza managementului
lichidităţii organizaţiilor bancare. Acest Comitet reuneşte membrii marcanţi ai managementului
şi supravegherii bancare din întreaga lume, ceea ce accentuează valoarea setului de principii emis
în vederea întăririi procedurilor de management al riscurilor bancare.
Comitetul consideră lichiditatea - abilitatea de a asigura un nivel corespunzător al
activelor şi achitarea tuturor obligaţiilor ce ajung la scadenţă - ca fiind crucială pentru
dezvoltarea viabilă a oricărei instituţii bancare. în plus, importanţa lichidităţii depăşeşte cadrul
izolat al unei singure bănci, deoarece înregistrarea unei sincope în asigurarea lichidităţii unei
singure instituţii poate conduce la repercusiuni negative sistemice. Din acest motiv, analiştii în
probleme de lichiditate solicită ca managementul bancar nu doar să cuantifice poziţia lichidităţii
băncii în prezent, ci să analizeze modul în care necesităţile de finanţare ar putea să evolueze în
condiţiile unor scenarii diverse, inclusiv în cazul apariţiei unor condiţii adverse, generatoare de
situaţii de criză.
Prin urmare, managementul lichidităţii este una dintre cele mai importante activităţi
realizate de bănci.
 Principiile de cuantificare şi gestionare a lichidităţii, elaborate de Comitet, ating
următoarele zone de activitate:
 dezvoltarea unei structuri pentru managementul lichidităţii;
 cuantificarea şi monitorizarea necesarului net de finanţare;
 managementul accesului pe piaţă;
 planurile privind evenimentele neprevăzute;
 managementul lichidităţii valutelor;
 controlul intern al managementului riscului de lichiditate;
 rolul comunicării publice în îmbunătăţirea lichidităţii;
 rolul instituţiilor de supraveghere.
În opinia Comitetului, aceste principii prezintă o relevanţă aparte pentru pieţele şi
participanţii ce nu fac parte din grupul celor 10 ţări avansate (G10).

Principiile
Principiul 1: Fiecare bancă trebuie să aibă aprobată o strategie pentru managementul
operativ al lichidităţii. Această strategie trebuie să fie comunicată în interiorul organizaţiei.
Principiul 2: Comitetul de direcţie al băncii trebuie să aprobe strategia şi politicile
referitoare la managementul lichidităţii. Comitetul de direcţie trebuie, de asemenea, să se asigure
că se desfăşoară o activitate corespunzătoare de către conducerea executivă în domeniul
monitorizării şi controlului riscului de lichiditate. Comitetul de direcţie trebuie informat atât în
mod regulat asupra situaţiei lichidităţii băncii, cât şi imediat ce apar modificări semnificative în
lichiditatea curentă sau previzionată.
Principiul 3: Fiecare bancă trebuie să deţină o structură de management cu rol de
implementare efectivă a strategiei de lichiditate. În cadrul acestei structuri trebuie să se implice
permanent membrii conducerii executive. Aceştia trebuie să se asigure că lichiditatea este
adecvat gestionată, iar procedurile şi politicile corespunzătoare sunt create pentru controlul şi
limitarea riscului lichidităţii. Băncile trebuie să stabilească şi să revadă periodic limitele
nivelurilor poziţiilor de lichiditate pentru anumite orizonturi de timp.
Principiul 4: O bancă trebuie să deţină un sistem informaţional adecvat pentru măsurarea,
monitorizarea, controlul şi raportarea riscului de lichiditate. Rapoartele trebuie furnizate periodic
Comitetului de direcţie, conducerii băncii şi altor persoane cu rol în managementul lichidităţii.
Principiul 5: Fiecare bancă trebuie să stabilească un procedeu (proces) pentru
cuantificarea şi monitorizarea necesarului net de finanţare. Necesarul net de fonduri este
determinat prin analiza fluxurilor viitoare, bazate pe ipotezele evoluţiei activelor, pasivelor şi
elementelor extrabilanţiere, şi presupune apoi calcularea excesului/deficitului net cumulativ pe
parcursul unei perioade pentru evaluarea lichidităţii.
Principiul 6: O bancă trebuie să analizeze lichiditatea utilizând o varietate de scenarii de
tip "what if". O bancă va avea nevoie pentru evaluarea lichidităţii de scadenţele activelor şi
pasivelor, estimându-se probabilitatea evoluţiei cashflow-ului în cadrul fiecărui scenariu.
Principiul 7: O bancă trebuie să revizuiască frecvent ipotezele utilizate în managementul
lichidităţii pentru a se determina dacă acestea rămân valide.
Principiul 8: Fiecare bancă trebuie să-şi revizuiască periodic încercările de stabilire şi
continuare a relaţiilor cu deţinătorii de depozite, să menţină diversificarea pasivelor şi să asigure
capacitatea de a vinde active.
Principiul 9: O bancă trebuie să deţină planuri privind gestionarea evenimentelor
neprevăzute, în scopul realizării strategiei privind managementul crizelor de lichiditate şi a
procedurilor pentru acoperirea deficitelor de lichiditate în situaţii de criză.
Principiul 10: Fiecare bancă trebuie să deţină sisteme de cuantificare, monitorizare şi
control în ce priveşte poziţiile de lichiditate în valutele dominante. Suplimentar faţă de evaluarea
necesarului valutar agregat şi a Gap-urilor acceptabile în corelare cu angajamentele în valuta
internă, o bancă trebuie să realizeze analize separate privind strategia aferentă fiecărei valute în
parte.
Principiul 11: Referitor la analizele realizate în conformitate cu Principiul 10, o bancă va
trebui, dacă este cazul, să stabilească şi să revadă periodic limitele nivelului deficitului în cadrul
cashflow-ului pe anumite orizonturi de timp pentru valute, atât la nivel agregat, cât şi pe fiecare
valută dominantă în care banca operează.
Principiul 12: Fiecare bancă trebuie să deţină un sistem adecvat de control intern asupra
procesului de management al riscului lichidităţii. O componentă fundamentală a sistemului de
control intern implică evaluări şi controale periodice independente cu privire la eficienţa
sistemului şi, dacă este cazul, a asigurării aplicării modificărilor/îmbunătăţirilor solicitate de
controlul intern.
Principiul 13: Fiecare bancă trebuie să deţină un mecanism pentru asigurarea existenţei
unui nivel adecvat al informaţiei cu privire la bancă, ce a fost adusă la cunoştinţa opiniei publice,
în scopul gestiunii percepţiei pozitive asupra organizaţiei.
Principiul 14: Instituţiile de supraveghere realizează o evaluare independentă a
strategiilor, politicilor, procedurilor şi practicilor băncii referitoare la managementul lichidităţii.
Acestea trebuie să solicite ca o bancă să deţină un sistem efectiv ce cuantifică, monitorizează şi
controlează riscul de lichiditate. Instituţiile de supraveghere trebuie să obţină de la fiecare bancă
informaţii periodice şi suficiente care permit evaluarea riscului de lichiditate şi trebuie să se
asigure că băncile dispun de planuri de asigurare a lichidităţii în situaţii neprevăzute.

Se cunosc următoarele strategii de gestiune a lichidităţii băncii:

1. Asigurarea lichidităţii prin influenţa activelor
2. Structurarea resurselor atrase pentru rezolvarea problemelor lichidităţii
3. Gestiunea mixtă
Prima metodă este cea mai recunoscută datorită simplităţii sale. Esenţa ei constă în
acumularea activelor lichida sub forma de mijloace băneşti şi titluri mobiliare lichide. În cazul
apariţiei necesităţii, activele acumulate suni utilizate (vîndute) pînă această necesitate este
acoperită. Această strategic mai este numită şi strategia transformării activelor. Pentru a utiliza
această metodă activele lichide ale băncii trebuie să posede următoarele caracteristici:
- să aibă piaţa proprie, necesară pentru transformarea lor rapidă în mijloace băneşti
- să aibă preţuri destul de stabile, adică piaţa trebuie să asimileze activele propuse
fără a micşora preţul ei
- trebuie să fie uşor transmisibile, adică banca trebuie să fie sigură ca î-şi va recupera
cel puţin banii investiţi în ele.
Cele mai utilizabile active lichide sunt bonurile de tezaur, împrumuturi de la banca
centrală, depozite la alte bănci, obligaţiunile ale autorităţilor publice locale, etc. Strategia dată
esie utilizată în cele mai dese cazuri de băncile mici, care o consideră mai puţin riscantă, dar
şi mai puţin profitabilă Şi totuşi această strategie nu este deloc ieftină. Vînzaraea activelor
presupune pierderea veniturilor viitoare, pe care banca le-ar fi primit, dacă nu le-ar fi vîndut.
Transformarea activelor lichide în mijloace băneşti este costisitoare datorită comisioanelor pe
care le vor plăti banca brokerilor. Totodată vînzarea activelor lichide înrăutăţeşte situaţia
financiară a băncii, deoarece activele lichide vindute suni de obicei cele mai sigure şi mai
puţin riscante. Totodată necesitatea de vinde aceste active poate apărea în acel timp cînd pe
piaţă se înrăutăţeşte situaţia, ceea ce generează riscuri de pierdere a unei părţi din investiţii în
urma vinzării la un preţ mai jos decît au fost cumpărate.
A doua metodă presupune împrumuturi de active lichide în cantităţi necesare pentru
acoperirea integrală a cererii de lichiditate. Această strategie mai este denumită şi strategia
lichidităţii procurate. In cazul în care apare o cerere exagerată de lichiditate, atunci hanra va
propune un preţ din ce în ce mai ridicat pînă nu va procura mijloace lichide necesare. De aceea
această sltategie este considerată destul de riscantă, banca nefiind în stare să prognozeze
nivelul dobînziloi pe care ea va fi nevoită să le plătească pentiu procurarea lichidităţilor. De
obicei necesităţile stringente de lichidităţi apar la bancă ce are probleme financiare. Clienţii ei
aflînd că banca încearcă să procure mijloace, pentru a se asiguia vor extrage numerarul de pe
conturiile sale, ceea ce va duce la sporirea cererii de lichidităţi Posibilităţi de procurare a
lichidităţii sunt:
- împrumuturi de la banca cenlială
- vînzarea titlurilor mobiliare lichide cu condiţia răscumpărării loi (lombardarea,
REPO) altor bănci sau la banca centrală
- emisiunea certificatelor de depozii şi plasarea lor la alte bănci, autorităţi publice
şi marele corporalii - termenul de scadenţă a acestor certificate poate varia de la cîtcva zile
pinâ la cîteva luni la o dobindă convenită între banca emitent şi creditor.
- atragerea depozitelor, inclusiv pe piaţa eurovalutelor de la marile corporalii şi
bănci străine cu o dobtndă convenită în funcţie de cererea şi oferta pe piaţa monetară
internaţională şi un termen de scadenţă de la cîleva zile la cîteva luni
- refinanţarea de la banca centrală, care este cea mai rapidă metodă, dar cere de
la bancă respectarea unor condiţii destul de stricte. Majoiitalca acestor împrumuturi se acordă
pe un termen foarte scurt (l-7) zile.
Această strategie este utilizată de băncile mari. In ansamblu ea este mai puţin
costisitoare, dar mult mai riscantă, de aceea la această strategie poale parcurge o bancă cu o
autoritate bună pe piaţă.