IONA

de Marin Sorescu

ARGUMENTATIE:
PARTICULARITATILE TEATRULUI MODERN

1. Definitie: tragedie si teatrul modern

Tragedia este o specie a genului dramatic ce prezinta personaje puternice, angajate in lupta
cu un destin potrivnic sau cu propriile sentimente, conflictul solutionandu-se cu infrangerea sau
moartea eroului. “Situatia tragica nu este compatibila decat cu fiinte constiente finite
confruntate cu limita”, afirma Gabriel Liiceanu. “Tragicul s-ar putea defini: daca-ti depasesti
limitele, esti pedepsit; daca nu ti le depasesti, nu esti om.”

Teatrul modern renunta adesea la distinctiile dintre specii. Eliberarea de formele dramaturgiei
traditionale se manifesta intre altele prin: preferinta pentru teatrul-parabola si teatrul absurdului,
alaturarea comicului si a tragicului, insertia liricului in text, valorificarea miturilor, aparitia
personajului-idee, lipsa conflictului, incalcarea succesiunii temporale a evenimentelor etc.

2. Tema si titlu

“Iona” (1968) a fost publicata in revista Luceafarul, fiind inclusa ulterior in trilogia cu titlu
simbolic Setea muntelui de sare, alaturi de Paracliserul si Matca. Tema piesei este singuratatea,
framantarea omului in efortul de aflare a sinelui, ezitarea in a-si asuma constient drumul in viata.
Problematica se diversifica prin revolta omului in fata destinului, raportul dintre libertate si
necesitate sau incomunicarea sociala, ca sursa a singuratatii.

Titlul trimite la mitul biblic al lui Iona, proorocul revoltat, care se intoarce la calea sa dupa
cele trei zile de pocainta si recluziune in burta unui chit. Insa pescarul Iona din textul lui Marin
Sorescu nu are un destin asemanator. Teatrul modern valorifica si reinterpreteaza miturile.

3. Specia literara si particularitati ale constructiei subiectului

Subintitulata “tragedie in patru tablouri”, piesa iese din clasificarile clasice, fiind o parabola
dramatica, alcatuita sub forma unui monolog, care cultiva alegoria si metafora. Chiar daca
existenta in scena a unui singur personaj poate fi sirprinzatoare, ea nu este neaparat neobisnuita,
cai, asemeni majoritatii dramaturgilor moderni, Sorescu isi construieste piesa in răspăr cu
regulile teatrului clasic. El renunta in primul rand la dialog, obligandu-si personajul (si, implicit,
actorul) “sa se dedubleze, sa se plieze si sa se stranga dupa cerintele vietii sale interioare si
trebuintele scenice”, facandu-l sa se comporte “ca si cand in scena ar fi doua persoane”.
Consecintele sunt disparitia conflictului si a intrigii si plasarea actiunii in planul parabolei.

4. Particularitati ale compozitiei textului

Piesa este alcatuita dintr-o succesiune de patru tablouri. Fiecare dintre acestea prezinta alt
context in care se afla personajul. Rolul indicatiilor scenice este de a ajuta la clarificarea
semnificatiilor simbolice si, de asemenea, de a oferi un sprijin pentru intelegerea problematicii
textului. Evident, nimic din ceea ce se intampla pe scena nu trebuie interpretat in plan real, piesa
fiind in fond o parabola a cautarii spirituale a individului. Este vorba de drumul dificil si dureros
spre intelegere privita ca iluminare. Astfel, toate gesturile eroului, indicatiile de regie, decorul,
trebuie interpretate din punct de vedere simbolic.

In Tabloul I, “scena e impartita in doua. Jumatate reprezinta o gura imensa de peste. Iona
sta in gura pestelui, nepasator. E intors cu spatele spre intunecimea din fundul gurii pestelui
urias”. In acest moment, Iona ignora pur si simplu pericolul. Micul acvariu aflat langa Iona si pe
care el il ignora este o reprezentare si totodata un avertisment despre inconstienta cu care se
comporta omul in fata iminentei produceri a unei situatii limita. Lumea pestisorilor nu este
acvariul, in fond o inchisoare, dar ei “dau veseli din coada”, parand a se fi adaptat pe deplin la
situatia anormala in care se afla. Este ceea ce va face si Iona, odata inghitit de “gura imensa de
peste” pe care “nepasator”, o ignorase atata vreme. Gestul sau disperat din finalul primului
tablou, cand incearca sa opreasca falcile “care se inclesteaza scartaind groaznic”, vine prea
tarziu, iar strigatul zadarnic “Ajutoooor!”, este o confirmare.

Tabloul II se deruleaza in interiorul Pestelui I, printre “bureti, oscioare, alge, mizerie

acvatica”, Iona fiind surprins in semiobscuritatea noului spatiu-capcana, “cu mainile dibuind,
nauc”. Inceputul tabloului surprinde personajul in stare meditativa: “-Mi se pare mie sau e
tarziu?/ -Cum a trecut timpul!/ -Incepe sa fie tarziu in mine.” Meditatia asupra timpului anuleaza
orice speranta, orice protectie a unui viitor. Universul intreg este derizoriu, el devine doar obiect
de “pomenire”. De asemenea, personajul mediteaza si asupra limitelor pe care omul ar trebui sa
si le stabileasca in viata, pentru a nu fi ranit, pentru a nu suferi, considerand ca: “-Ar trebui să se
pună un grătar la intrarea în orice suflet./ -Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul.”

In Tabloul III, “mica moara de vant” aflata in burta Pestelui II (care inghitise Pesele I) si de
care Iona se simte “atras ca un vartej”, constituie si ea un avertisment simbolic. Spre deosebire
de Don Quijote, eroul lui Cervantes, care infrunta morile de vant, crezand ca sunt uriasi, Iona
evita pericolul, ferindu-se “tot timpul sa nu nimereasca intre dintii de lemn” ai morii, dar nu va
face singurul gest cu adevarat normal intr-o astfel de situatie: sa o inlature din cale. La fel facuse
de fapt tot timpul pana atunci: refuzase sa iti constientizeze situatia, incercand doar sa se
adapteze, sa se resemneze in fata a ceea ce se intampla. Apocalipticul – tenebrele monstrului -
devine “locuibil” prin “vorbaria” lui Iona care creeaza mental si lingvistic un al doilea spatiu,
cotidian, derizoriu si uman. Personajul mediteaza asupra vietii, a conditiei umane, a ciclicitaii
vietii- moarte intr-un discurs grav-ironic, cu note de comedie si parodie: “Doar daca intr-adevar
sunt mort si acum se pune problema sa viu iar pe lume?”. Apar doi figuranti, personaje de fundal
care isi duc povara continuu (cele doua barne sisifice), fara intrebari si motivatii. Iona devine
increzator (“o scot eu la capat intr-un fel”), spinteca burta pestelui pentru a se gasi intr-un al
treilea peste (“Altul. Ma miram eu sa se termine asa repede”). Iona pare acum a se afla intr-un
prizonierat perpetuu, prin urmare se evidentiaza aici si motivul labirintului, dupa cum releva si
cuvintele protagonistului: “Problema este daca mai reusesti sa iesi din ceva, odata ce te-ai nascut,
Doamne, cati pesti unul intr-altul”.

Tabloul al IV-lea il reprezinta pe Iona in gura “ultimului peste” aparent din nou afara, in
lumina, aproape de marea pe care nu o vede, aerul este mai curat, dar la orizont se vad tot burtile
de pesti uriasi. Barba lui Iona “lunga si ascutita” este un indice de timp: a trecut o viata de cand
omul incearca zadarnic sa gaseasca o solutie. Iona este, asdar, omul prins fara voia lui intr-o
capcana din care inceaca pur si simplu sa scape. Ideea cautarii se insinueaza mult mai tarziu in
mintea lui. Primele sale actiuni sunt mai degraba rodul unor impulsuri de moment decat niste
acte rationale: prins in capcana el doar se zbate sa scape. Iona spinteca burta pestelui care l-a
inghitit si se trezeste in burta altuia mai mare decat a primului. Iesirea din limite vechi inseamna
intrarea in limite noi. Intelegerea se va produce abia in final. Eroul alesese un drum gresit, care
ducea in afara. Caklea cea adevarata, singura de altfel, se afla insa inauntrul nostru: “Trebuie s-o
iau in partea cealalta. ...E invers. Totul e invers.”, exclama el in final, iluminat. Gestul de a-si
spinteca burta nu trebuie asada inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio actiune din text nu se
manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar aceasta se afla in sine.
Mitul labirintului din fnal si metafora luminii (“Razbim noi cumva de lumina”) sustin
semnificatia simbolica a piesei. Paradoxal, in intunericul in care traieste, Ioan devine constient de
rostul sau, se opune unui univers ostil si trece de la starea de inconstienta la demersul lucid.

In final, Iona afla o definitie a vietii: “dracia aceea frumoasa si minunata si nenorocita si
caraghioasa, formata din ani pe care am trait-o eu”, unde retinem ca importante, stilistic,
metafora ce ilustreaza neputinta umana de aprinde in limbaj viata; epitetele “frumoasa si
minunata” sau “nenorocita si caraghioasa”, in raport de antiteza astfel incat sa surprinda
complexitatea si neprevazutul existentei. Cauta un nume pentru sine (“cum ma numeam eu”),
pentru ca, in confruntarea cu sine, nu se mai recunoaste. Marin Sorescu sa o turnura noua
monologului prin repetarea anaforica sau realizata prin sinonime aproximative/ contextuale ale
structurii “Cum se numeau...?”, dupa care personajul rememoreaza roluri si evenimente tipic-
umane: bunicii, numiti prin metafora “batranii aceia buni”, parintii- “barbatul cel incruntat si
femeia cea harnica”. Isi descopera identitatea ca fiinta inzestrata cu atributul reflectarii, singura
blestemata sa fie astfel (“Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!”) si intelege ca, prizonier al
unui univers fizic ostil, a gresit drumul, trebuind sa incerce un drum invers. El intelege acum ca
drumul spre libertate este invers, spre Centru, adica spre Spirit.

5. Constructia personajului

Statutul social al personajului este acela de pescar. Statutul social are inca in piesa un rol
simbolic in ceea ce priveste comportamentul uman, El simbolizeaza fugura sperantei eterne pana
la ultimul sau gest pe care il savarseste in acest sens. Actul de a pescui semnifica nevoia de
cunoastere si autocunoastere. Acesta este punctul esential care contureaza statutul psihologic si
moral al personajului. Iona este pescarul care traieste viata, printr-o miscare neincetata din
pantecele unui peste in altul, in cautarea unui orizint de lumina, desi acesta se dovedeste in final
a fi tot o lume inchisa, nedefinita, incontrolabila si artificiala. In acest sens indicatiile scenice din
debutul fiecarui tablou sunt semnificative. Drama existentiala a personajului este bine
individualizata prin indicatiile autorului. Prin multitudinea trairilor, Iona devine imaginea
generica a omului modern. Sugestive in acest sens sunt didascaliile din primul tablou: explicativ,
intelept, imperativ, uimit, vesel, curios, nehotarat, faccandu-si curaj. Miscarile sufletesti snt
surprinse cu o mare fineteete. Fiecare tablou surprinde eroul in calatoria sa ratata. Cu cat se
apropie de esec, cu atat indicatiile scenice sunt mai semnificative: reconsituind, enervat, blazat,
imitand, certandu-se, descoperire, cu calm dupa caderea paravanului.

Modalitatile de caracterizare utilizate in textul dramatic sunt directe si indirecte. Caracterizarea

directa este realizata de auotr prin intermediul didascaliilor. In text regasim s procedee moderne
de caracterizare precum introspectia si monologul interior, deoarece “personajul dramatic –
tragic sau comic – se infatiseaza [...] prin actiunile si vorbele sale rostire [...] intr-un monolog.”
(Gabriela Duda, Analiza textului literar)

6. Concluzie

Renuntarea la concretul istoric, situarea in atemporal, deschiderea spre arhetipal si, de aici, spre
general uman, rescrierea mitului biblic cu trimiteri spre actualitate, sunt trasaturi care atesta
faptul ca piesa “Iona” de Marin Sorescu este o opera ce apartine teatrului modern.