Tusea

Ea reprezintă un act reflex (involuntar), dar și voluntar, fiind o reacție de

apărare a organismului, prin care se îndepărtează secrețiile patologice și produsele
străine din căile respiratorii. De la această caracteristică definitorie, face excepție
tusea cu punct de plecare extrarespirator și cea iritativă chinuitoare, indiferent de
originea sa (pulmonară sau extrapulmonară).
Tusea constă, de regulă, dintr-un inspir profund urmat de apropierea corzilor
vocale, închiderea glotei și contracția bruscă a mușchilor expiratori (intercostali
interni, abdominali), însoțită de creșterea presiunii intratoracice cu peste
100 mm Hg. Ca urmare, corzile vocale și epiglota se deschid, aerul este expulzat
cu viteză mare, de 25-1000 km/oră, antrenând particulele iritante, corpii străini,
gazele iritante și secrețiile din bronhii sau trahee spre exterior. Tusea poate fi
voluntară sau involuntară (reflexă). Tusea involuntară este rezultatul stimulării în
principal a fibrelor aferente vagale traheale (în special de la nivelul carinei) și
laringiene, dar și a altor receptori de la nivelul capului și gâtului. Stimularea
receptorilor tusei poate fi mecanică, ca în cazul aspirației sau iritativă provocată de
o iritație inflamatorie, mecanică sau tumorală a mucoasei căilor respiratorii. Centrii
de control ai tusei se află la nivel medular.
Tusea este un simptom frecvent întâlnit în majoritatea afecțiunilor acute sau
cronice ale aparatului respirator. În funcție de productivitatea tusei, se distinge:
tuse uscată și tuse productivă urmată de expectorație, cu apariția sputei. Din
punctul de vedere al evoluției, se distinge: tuse acută și tuse cronică. Există mai
multe forme particulare ale tusei: tuse surdă, tuse lătrătoare, tuse bitonală, tuse
cavernoasă, tuse chintoasă, tuse emetizantă, tuse iritativă. Din punctul de vedere al
frecvenței poate fi: tuse rară și tuse permanentă. După timpul de apariție se
distinge: tuse matinală, tuse vesperală, tuse nocturnă, tuse continuă. După
circumstanțele de apariție se distinge: tuse de efort și tuse pozițională.
Tusea uscată, chinuitoare, frecventă este inutilă și dăunătoare și poate determina
accidente hemoragice sau pneumotorax spontan, poate favoriza infecțiile, produce
insomnie cu epuizare fizică a bolnavului, induce creșterea presiunii în circulația
pulmonară. Tusea uscată este suprimată cu antitusive
(dextrometorfan, codeină etc.). Tusea umedă, productivă este utilă, ea permițând
eliminarea secrețiilor patologice din căile respiratorii, constituind unul dintre
mecanismele de apărare a organismului. Tusea productivă nu trebuie suprimată (cu
excepția unor cazuri speciale: când epuizează pacientul sau împiedică odihna și
somnul) deoarece sputa trebuie expectorată.

Mecanismul tusei
usea este un act reflex (involuntar), dar și voluntar. Reflexul tusei este format de
receptori, căi aferente, centrul tusei și căi eferente.

 Punctul de plecare a reflexului de tuse este reprezentat de receptori aflați în

zone situate atât în aparatul respirator cât și în afara sa, denumite zone
tusigene.
Zonele tusigene pulmonare din arborele respirator sunt reprezentate de
receptorii tusei din epiteliul ciliat care acoperă toată mucoasa laringiană,
traheală și bronșică, în special în mucoasa traheei și a bronhiilor principale.
Se descriu zone tusigene deosebit de sensibile, situate în: laringe (zona
interaritenoidiană), bifurcația traheei și bifurcațiile bronhiilor mari.
Stimularea receptorilor tusei poate fi mecanică, ca în cazul aspirației,
chimică (în cazul gazele iritante) sau iritativă provocată de o iritație
inflamatorie, mecanică sau tumorală a mucoasei căilor respiratorii.
Zonele tusigene extrapulmonare se găsesc în mucoasa rinofaringiană (care
determină tusea nazală sau tusea faringiană), ureche (mai ales conductul
auditiv extern), pleură (tusea pleurală), mediastin, esofag, stomac (tusea
gastrică), peritoneu (tusea peritoneală) și în unele organe abdominale: ficat,
splină, stomac, căi biliare, apendice, anexe.
Existența acestei largi palete de zone tusigene explică frecvența mare a tusei
în patologia generală (nu numai în cea respiratorie).
Căile aferente ale reflexului de tuse sunt numeroase, în raport cu originea
pulmonară sau extrapulmonară a tusei.
Tusea pulmonară are două căi nervoase centripete: ramurile senzitive ale
nervului vag, pentru mucoasele traheală (în special de la nivelul carinei
traheale aflată la locul de bifurcație a traheei) și bronșică și nervul laringian
superior, pentru mucoasa laringiană.
Tusea extrapulmonară are mai multe căi nervoase centripete: nervul
trigemen, nervul glosofaringian și mulți alți nervi.
Centrul tusei se află în porțiunea superioară a bulbului și în punte; la acest
nivel acționează medicamentele antitusive; impulsurile eferente sunt inițiate
la nivelul centrului și transmise pe calea eferentă. Centrul reflexului de tuse
este reprezentat de nucleul senzitiv al nervului vag, situat de o parte și de
alta a liniei mediane a planșeului ventriculului al IV-lea.
Controlul scoarței cerebrale asupra tusei este foarte important; sub influență
voinței tusea se poate reține (suprima) sau, din contră, se poate reproduce. În
afară de acest aspect supus voinței, trebuie menționată existența unei tuse de
origine centrală, tusea nervoasă a nevroticilor, care apare numai ziua, este
legată de traume psihoemoționale și dispare noaptea.
 Căile eferente, centrifuge ale reflexului sunt constituite din tractul cortico-
spinal, din fibrele nervului laringeu recurent (pentru musculatura din
laringe), nervului frenic și a nervilor spinali (rahidieni) motori care asigură
funcționalitatea musculaturii expiratorii toracici (mușchii intercostali
interni), a musculaturii peretelui abdominal (drepții abdominali și oblicii
mari) care produc contracția peretelui abdominal; simultan, se realizează
relaxarea diafragmului.
Închiderea glotei, moment important în producerea tusei, se realizează sub
influența stimulilor veniți pe calea nervului laringeu recurent care conțin
fibre motorii ale vagului.

După productivitate
În funcție de existența sau inexistența sputei, tusea este de două feluri: tuse uscată
și tuse umedă, productivă.

Tusea uscată sau tusea neproductivă, tusea seacă este neurmată de expectorație și

are un timbru sec. Ea este scurtă, repetată, iritativă și obosește bolnavul,
producându-i insomnii. Este cauzată de excitația zonelor tusigene pulmonare
(trahee, bronhii) sau extrapulmonare (rinofaringe, ureche, mediastin, pleură,
esofag, stomac, apendice, ficat, splină, colecist, peritoneu, uter și anexe etc.)

Tusea productivă sau tusea umedă, este urmată de expectorație, cu apariția sputei

în proporții variabile. Are un timbru umed și apare din cauza prezenței secrețiilor
în tractul respirator. Acest tip de tuse constituie indiciu al unei afecțiuni a
aparatului respirator, care evoluează cu hipersecreție bronșică, exsudare sau
transsudare alveolară.

După timbru tusea poate fi: răgușită, afonă, lătrătoare, cântătoare, bitonală,
cavernoasă cu timbru metalic, tusea chintoasă, tuse iritativă cu timbru sec.

Tusea răgușită sau tusea surdă, tusea stinsă, tusea voalată are o intensitate foarte

mică. Este cauzată de inflamația sau infiltrația corzilor vocale.
Apare în afecțiuni laringiene care afectează corzile vocale, fie prin producerea unui
edem local (crup difteric, laringite acute sau cronice, gripă, la începutul perioadei
de stare a bolilor eruptive, în special a rujeolei), fie prin ulcerații (neoplasm
laringian, tuberculoză laringiană) și la bolnavii slăbiți, epuizați, cu alterare marcată
a stării generale, în stări de denutriție.
Tusea afonă apare în paralizia corzilor vocale sau în bolile distructive ale corzilor
vocale (neoplasmele laringiene) care nu se mai pot închide complet sau în situațiile
în care curentul de aer este insuficient de puternic pentru a pune în vibrare pereții
glotei.

Tusea lătrătoare este foarte sonoră, zgomotoasă, aspră, stridentă, de intensitate

crescută, cu un timbru lătrător (asemănată cu lătratul câinelui). Este cauzată de un
edem al laringelui și glotei și spasme ale mușchilor laringieni în afecțiunile
inflamatorii laringiene fără leziuni distructive sau compresiuni ale traheii și
bronhiilor în procese mediastinale.
Apare, de obicei, în accese, mai ales la copii mici, în laringita striduloasă. La copii
și adolescenți apare și în urma unor adenopatii mediastinale (de obicei de natură
tuberculoasă), iar la adulți în procese mediastinale (adenopatii traheo-bronșice și
tumori mediastinale, anevrisme ale aortei) cu compresiuni produse de ele pe trahee
și bronhii.
Tusea cântătoare apare în accese formate din secuse succesive urmate de inspirație
profundă și zgomotoasă, se întâlnește în tusea convulsivă.

Tusea bitonală este compusă din două tonuri sau zgomote, unul bronșic și unul
glotic. Este cauzată de o pareză de coardă vocală provocată de iritația și paralizia
nervului laringeu recurent (paralizie de recurent), cel mai adesea cel stâng.

Tusea cavernoasă are un timbru metalic, care dă senzația de gol. Este întâlnită

când în parenchimul pulmonar există o cavernă cu diametrul de cel puțin 6 cm,
care este drenată de o bronhie liberă, care se comportă ca o cutie de rezonanță,
vibrând și amplificând tusea. Se întâlnește în tuberculoza pulmonară cavernoasă,
neoplasmele pulmonare ulcerate și în pneumotorax.

Tusea chintoasă sau tusea în accese, tusea măgărească survine în accese

paroxistice și se caracterizează printr-o succesiune de sacade (secuse) expiratorii
întrerupte de inspirații profunde (numite reprize).

Tusea matinală apare exclusiv sau predominant matinal (dimineața) și este însoțită
de eliminarea secrețiilor bronhopulmonare sau rinofaringiene acumulate în cursul
nopții. În cursul nopții se acumulează secreții la nivelul bronșiilor, cavităților din
plămâni, rinofaringelui, iar dimineața, la sculare, prin schimbarea poziției
bolnavului, secrețiile vor irita zonele tusigene și vor declanșa accesul de tuse. Se
spune despre acești bolnavi că își fac "toaleta bronșiilor".