Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

Particularitatile unui text poetic simbolist

,,Plumb” –G. Bacovia

Simbolismul- un curent literar, apărut ca reacție împotriva poeziei retorice a romantismului si a impersonalității
reci a parnasienilor, la sfârșitul secolului al XIX-lea.
- a fost promovat la noi de Alexandru Macedonski, prin articole programatice, reviste și cenaclul simbolist
„Literatorul”;
- reprezentantul cel mai pur al simbolismului este George Bacovia; ( perioada interbelică);
- volumele lui Bacovia aparțin unei faze mai târzii a simbolismului;
Plumb
- deschide volumul cu același titlu, apărut in 1916;
Se înscrie în estetica simbolistă
- prin teme si motive;
- prin cultivarea simbolului, a sugestiei;
- prin corespondențe, decor, cromatică;
- tehnica repetițiilor, prezența laitmotivului, ce conferă poeziei muzicalitate;
Tema
- PRIMA TRĂSĂTURĂ- TEMA - condiția poetului izolat intr-o societate lipită de aspirații, condiție marcată de
singurătate, de imposibilitatea comunicării și a evadării, dar si de moartea iubirii;
Motivele lirice cu valoare de simbol- altă trăsătură
- aparțin câmpului semantic al morții: plumbul, cimitirul, sicriele, cavoul, somnul, vântul, frigul, se asociază cu
stări sufletești nelămurite, confuze, care constituie obiectul poeziei simboliste: singurătatea, izolarea, spaima de
moarte, angoasa, speenul, tragismul existențial, disperarea, inadaptarea.
Viziunea despre lume
- este sumbra si de un tragism asumat cu luciditate.
-poezia bacoviană e a unui solitar, a unei conștiințe înspăimântate de sine, de neant și de lumea în care trăiește;
Titlul
- exprimă, în sens denotativ, metalul greu, de culoare gri, utilizat în confecționarea sigiliilor;
- în sens conotativ, lipsa de viata, piertrificarea, apăsarea sufleteasca, prăbușirea interioară, cenușiul existentei,
angoasa, căderea surdă fără ecou, spațiul limitat și izolarea totală.
Structura poeziei
- este alcătuită din două catrene, în care cuvântul „plumb” este repetat de șase ori, asigurând legătura dintre ele,
fiind plasat în poziții simetrice, o trăsătură a simbolismului;
- alte surse ale simetriei, specifice poeziei simboliste, sunt paralelismul sintactic si tehnica repetițiilor (verbul
„dormeau”/„dormea” si laitmotivul „stam singur” )
O primă idee poetică surprinde eul liric, în prima strofă, în ipostaza însinguratului într-o lume pustie și
moartă, dar și imposibilitatea comunicării și lipsa de sensibilitate a contemporanilor;
- versul-incipit „dormeau adânc sicriele de plumb”, prin personificarea „dormeau... sicriele” și epitetul verbului
„dormeau adânc” sugerează ideea morții ca un somn profund;
- iar metafora-simbol „sicriele de plumb” trimite la imaginea unui spațiu închis, din care orice încercare de
evadare este iluzorie, mai mult, este metafora unei lumi închise, incapabile să înțeleagă opera poetului;
- planul exterior este reprezentat de termeni ce aparțin câmpului lexico-semantic al mortii: „sicriele de plumb”,
„vestmânt funerar”, „flori de plumb”, „coroane funerare”, artificii funerare de duzina specifice pentru mica
burghezie a provinciei.
- lumea, în manifestările ei de gingășie și frumusețe „florile”, este si ea marcată de împietrire, idée sugerată de
oximoronul „flori de plumb”.
-repetarea epitetului „de plumb” multiplică sugestiile, confirmând existența anosta, apăsătoare, iar eul liric se
retrage în spațiul închis al cavoului, simbol al izolării;
- corespondențele sunt legături subtile între planul exterior și cel interior, iar lumea este o reflectare a unei stări de
spirit.
- vântul este singurul element ce sugerează mișcare, însă produce efectele reci ale morții, devenind un simbol cu
sugestii auditive și tactile, care corespund senzației de gol sufletesc, idée exprimată direct de laitmotivul „Stam
singur în cavou...și era vânt .../Si scârțâiau coroanele de plumb.”
Ideea poetică, din ce-a de-a doua strofă, surprinde tragismului existențial, generat de moartea iubirii:
„Dormea întors amorul meu de plumb”.
- este vorba, cum va spune Blaga, de întoarcerea cu fața spre apus („a fi întors înseamnă a fi cu fata spre moarte”),
în epitetul „dormea întors” constând și misterul poezia.
- metafora „amorul meu de plumb” sugerează ideea ca efectul toxic al plumbului a cuprins până și sentimentul
iubirii, moartea amorului reprezentând pierderea ultimei speranțe de salvare;
- exteriorizarea spaimei de neant se face prin strigăt: „și-am început să-l strig”;
- încercarea de salvare este iluzorie , căci metafora „aripile de plumb “ presupune zborul în jos, căderea surda și
grea, imposibilitatea evadării, moartea afectivității .
- moartea iubirii acutizează angoasa și sentimentul de singurătate: „stam singur lângă mort...și era frig...”
- este vorba de frigul neființei, imagine tactilă ce cultivă senzația morții;
-simbolurile „frigul” și „vântul” reprezintă disoluția ( descompunerea) materiei;
Ambiguitatea,
- o caracteristică a limbajului poetic modern, este produsă de multiplele semnificații ale simbolurilor; poezia poate
fi considerată și o „ars poetica” care tratează condiția poetului și a poeziei. Astfel, poetul este un inadaptat în
această lume incapabilă să înțeleagă valoarea artei sale. De aici și strigătul de deznădejde, o data cu lipsa aprecierii
operei sale, lucru cel mai de preț al creatorului.
La nivel stilistic
- predomină metaforele simbol: „sicriele de plumb”, amorul meu de plumb”, „aripile de plumb”; enumerația „și
flori de plumb și funerar vestmânt”, „…și era vânt…./ și scârțâiau…”, oximoronul „flori de plumb”, epitetelul
simbol din câmpul lexical al morții: „coroanele de plumb”, „aripile de plumb” sau epitetul în inversiune „funerar
vestmânt”.
La nivel morfologic
- verbele la imperfect „dormeau”, „stam”, prin repetare și reluare, exprimă moartea sufletească;
- cele la perfect compus „am început” și conjunctiv „să strig”- incapacitatea de a comunica cu iubirea, de unde
spaima de neant.
La nivel fonetic, cuvantul “plumb” cuprinde o vocala inchisa de cate doua consoane „grele” ceea ce sugereaza o
inchidere a spatiului. In restul poeziei predomina vocalele o, i, u , dand sentimentul golului existential, al absentei,
al vidului launtric. Sonoritatile lugubre sunt obtinute prin aglomerarea consoanelor dure : b, p, m, n, s, t.
Prozodia
- elementele prozodiei clasice produc muzicalitatea exterioară prin rima îmbrățișată, măsura fixa de zece silabe,
alternarea iambului cu amfibrahul.
- muzicalitatea interioară, specific simbolismului, se realizează prim sonoritatea data de consoanele „grele” ale
simbolului plumb, repetat obsesiv în rimă, prin tehnica repetițiilor, prin asonanțe ( repetarea aceleiați vocale în
cuvinte care se succed) si aliterații ( repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete , în cuvinte care se succed)
care transformă poezia într-un vaiet monoton;
Concluzia
- poezia lui Bacovia devine un avertisment dat lumii, de la care nu așteaptă niciun răspuns de înțelegere, iar prin
creația sa, Bacovia rămâne reprezentantul cel mai pur al simbolismului românesc.

Eseu

Lirismul bacovian este expresia cea mai elocventă și mai durabilă a simbolismului autohton, cu toate
temele, motivele și tehnicile specifice acestui curent literar pe plan european, un curent apărut ca reacție împotriva
poeziei retorice a romantismului si a impersonalității reci a parnasienilor, la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Simbolismul a fost promovat la noi de Alexandru Macedonski, prin articole programatice, reviste și
cenaclul „Literatorul”. Publicate în perioada interbelică, volumele lui Bacovia aparțin unei faze mai târzii a
simbolismului, iar poezia „Plumb”, ce deschide volumul cu același titlu, apărut in 1916, îl definește.
Textul poetic se înscrie în estetica simbolistă prin teme si motive, prin cultivarea simbolului, a sugestiei,
prin corespondențe, decor, cromatică, prin tehnica repetițiilor,a laitmotivului ce conferă poeziei muzicalitate.
O primă trăsătură a simbolismului este ilustrată de tema poeziei care evidențiază condiția poetului izolat
intr-o societate lipită de aspirații, condiție marcată de singurătate, de imposibilitatea comunicării și a evadării, dar
si de moartea iubirii. Motivele lirice cu valoare de simbol aparțin câmpului semantic al morții: plumbul,
cimitirul, sicriele, cavoul, somnul, vântul, frigul, se asociază cu stări sufletești nelămurite, confuze, care
constituie obiectul poeziei simboliste: singurătatea, izolarea, spaima de moarte, angoasa, speenul, tragismul
existențial, disperarea, inadaptarea.
Viziunea despre lume este sumbra si de un tragism asumat cu luciditate. Poezia bacoviană e a unui solitar,
a unei conștiințe înspăimântate de sine, de neant și de lumea în care trăiește.
 Titlul exprimă, în sens denotativ, metalul greu, de culoare gri, utilizat în confecționarea sigiliilor și în sens
conotativ, lipsa de viata, piertrificarea, apăsarea sufleteasca, prăbușirea interioară, cenușiul existentei, angoasa,
căderea surdă fără ecou, spațiul limitat și izolarea totală, fiind în strânsă legătură cu tema poeziei.
Ca structură, poezia este alcătuită din două catrene, în care cuvântul „plumb” este repetat de șase ori,
asigurând legătura dintre ele, fiind plasat în poziții simetrice. Alte surse ale simetriei, specifice poeziei
simboliste, sunt paralelismul sintactic si tehnica repetițiilor (verbul „dormeau”/„dormea” si laitmotivul „stam
singur” )
O primă idee poetică surprinde eul liric în ipostaza însinguratului, într-o lume pustie și moartă, dar și
imposibilitatea comunicării și lipsa de sensibilitate a contemporanilor. Versul-incipit „dormeau adânc sicriele de
plumb”, prin personificarea „dormeau... sicriele” și epitetul verbului „dormeau adânc” sugerează ideea morții ca
un somn profund, iar metafora-simbol „sicriele de plumb” trimite la imaginea unui spațiu închis, din care orice
încercare de evadare este iluzorie, mai mult, este metafora unei lumi închise, incapabile să înțeleagă opera
poetului . Planul exterior este reprezentat de termeni ce aparțin câmpului lexico-semantic al mortii: „sicriele de
plumb”, „vestmânt funerar”, „flori de plumb”, „coroane funerare”, artificii funerare de duzina specifice pentru
mica burghezie a provinciei. Lumea, în manifestările ei de gingășie și frumusețe „florile”, este si ea marcată de
împietrire, idée sugerată de oximoronul „flori de plumb”. Repetarea epitetului „de plumb” multiplică sugestiile,
confirmând existența anosta, apăsătoare, iar eul liric se retrage în spațiul închis al cavoului, simbol al izolării.
Corespondențele, trăsătură a simbolismului, sunt legături subtile între planul exterior și cel interior, iar
lumea este o reflectare a unei stări de spirit. Vântul este singurul element ce sugerează mișcare, însă produce
efectele reci ale morții, devenind un simbol cu sugestii auditive și tactile, care corespund senzației de gol sufletesc,
idée exprimată direct de laitmotivul „Stam singur în cavou...și era vânt .../Si scârțâiau coroanele de plumb.”
Ideea poetică, din ce-a de-a doua strofă, surprinde tragismului existențial, generat de moartea iubirii:
„Dormea întors amorul meu de plumb”. Este vorba, cum va spune Blaga, de întoarcerea cu fața spre apus a
mortului („a fi întors înseamnă a fi cu fata spre moarte”), în epitetul „dormea întors” constând și misterul poezia.
Metafora „amorul meu de plumb” sugerează ideea că efectul toxic al plumbului a cuprins până și sentimentul
iubirii, moartea amorului reprezentând pierderea ultimei speranțe de salvare. Acesta este și motivul pentru care
exteriorizarea spaimei de neant se face prin strigăt: „și-am început să-l strig”. Încercarea de salvare este iluzorie ,
căci metafora „aripile de plumb “ presupune zborul în jos, căderea surda și grea, imposibilitatea evadării, moartea
afectivității . Moartea iubirii acutizează angoasa și sentimentul de singurătate: „stam singur lângă mort...și era
frig...” Este vorba de frigul neființei, imagine tactilă ce cultivă senzația morții. Simbolurile „frigul” și „vântul”
reprezintă disoluția materiei.
Ambiguitatea, o caracteristică a limbajului poetic simbolist, este produsă de multiplele semnificații ale
simbolurilor. Poezia poate fi considerată și o „ars poetica” care tratează condiția poetului și a poeziei. Astfel,
poetul este un inadaptat în această lume incapabilă să înțeleagă valoarea artei sale. De aici și strigătul de
deznădejde, o data cu lipsa aprecierii operei sale, lucru cel mai de preț al creatorului. La nivel stilistic predomină
metaforele simbol: „sicriele de plumb”, „ amorul meu de plumb”, „aripile de plumb”; enumerația „și flori de
plumb și funerar vestmânt”, „…și era vânt…./ și scârțâiau…”, oximoronul „flori de plumb”, epitetelul simbol din
câmpul lexical al morții: „coroanele de plumb”, „aripile de plumb” sau epitetul în inversiune „funerar vestmânt”.
La nivel morfologic, verbele la imperfect „dormeau”, „stam”, prin repetare și reluare, exprimă moartea
sufletească, iar cele la perfect compus „am început” și conjunctiv „să strig”- incapacitatea de a comunica cu
iubirea, de unde spaima de neant.
La nivel fonetic, cuvantul „plumb” cuprinde o vocala inchisa de cate doua consoane „grele” ceea ce
sugereaza o inchidere a spatiului. In restul poeziei predomina vocalele o, i, u , dand sentimentul golului existential,
al absentei, al vidului launtric. Sonoritatile lugubre sunt obtinute prin aglomerarea consoanelor
dure: b, p, m, n, s, t.
 Elementele prozodiei clasice produc muzicalitatea exterioară prin rima îmbrățișată, măsura fixa de zece
silabe, alternarea iambului cu amfibrahul. Muzicalitatea interioară, specific simbolismului, se realizează prim
sonoritatea data de consoanele „grele” ale simbolului plumb, repetat obsesiv în rimă, prin tehnica repetițiilor, prin
asonanțe si aliterații care transformă poezia într-un vaiet monoton.
Poezia lui Bacovia devine, astfel, un avertisment dat lumii, de la care nu așteaptă niciun răspuns de
înțelegere, iar prin creația sa, Bacovia rămâne reprezentantul cel mai pur al simbolismului românesc.