Sunteți pe pagina 1din 90

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
Specializarea: Drept

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific
Conf. Univ. Dr.
MUNTEANU Cornelia
ABSOLVENT:
PÎRVU BOGDAN MARIAN

Sibiu
2021

Semnat digital de Pîrvu


Bogdan Marian
Pîrvu Bogdan Marian Data: 2021.06.04 16:09:59
+03'00'
UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN
SIBIU
FACULTATEA DE DREPT
Specializarea: Drept

Lucrare de licență
Efectele nulității actului juridic civil

Coordonator științific Absolvent


Conf. Univ. Dr. PÎRVU Bogdan-Marian
Munteanu Cornelia

Sibiu
2021

2
Cuprins
CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL ȘI
EFECTELE ACESTEIA.................................................................................................................................... 4

1. Introducere................................................................................................................................................. 4
CAPITOLUL II - PRINCIPIUL RETROACTIVITĂȚII NULITĂȚII............................................................... 14

2. Conținutul principiului retroactivității nulității .......................................................................................... 14


2.1 Excepții de la principiul retroactivității efectelor nulității ........................................................................ 18
CAPITOLUL III - PRINCIPIUL REPUNERII PĂRȚILOR ÎN SITUAȚIA ANTERIOARĂ ( RESTITUTIO IN
INTEGRUM ) ................................................................................................................................................. 29

3. Conținutul principiului restitution in integrum .......................................................................................... 29


3.2 Modalitățile de restituire......................................................................................................................... 34
3.3 Excepții de la principiul repunerii părților în situația anterioară .............................................................. 36
CAPITOLUL IV - PRINCIPIUL ANULĂRII ACTELOR SUBSECVENTE CA URMARE A ANULĂRII ACTULUI INIȚIAL (
RESOLUTO IURE DANTIS, RESOLVITUR IUS ACCIPIENTIS ) ................................................................................. 48

4. Conținutul principiului resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis ........................................................ 48


4.1 Excepții de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial. .......................... 55
CAPITOLUL V – CAZURILE CARE ÎNLĂTURĂ EFECTELE PRINCIPIULUI QUOD NULLUM EST,
NULLUM PRODUCIT EFFECTUM............................................................................................................... 64

5.Scurtă introducere ..................................................................................................................................... 64


5.1.Principiul conversiunii actului juridic civil nul........................................................................................ 65
5.2. Principiul răspunderii civile delictuale ................................................................................................... 71
5.4. Principiul validității aparenței în drept, error communis facit ius ............................................................ 74
CONCLUZII ȘI PROPUNERI ......................................................................................................................... 83

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................................. 85

3
CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND NULITATEA
ACTULUI JURIDIC CIVIL ȘI EFECTELE ACESTEIA

1. Introducere

Trăim fără îndoială într-un prezent de-a dreptul fascinant. Încă din primele momente ale vieții
ne izbim de lecții și fresce ale veacurilor de mult apuse, asumate în mod colectiv ca fiind redări precise,
în care conștiința umană apărea în fața timpului ca fiind umilă și neputincioasă, forțată de propriile
limite și condamnată la o continuă stagnare. Trăim permanent în iluzia modernității și alegem să uităm
istoria de dragul propriului orgoliu. Dar această stare de spirit regăsită la nivel colectiv, să fie ea oare
nouă? În anul 1807, Georg Wilhelm Friedrich Hegel critica deschis și aspru concepția îmbrățișată la
scara largă în marea societate europeană, care aborda trecutul cu o superficialitate înfricoșătoare,
minimalizându-i valoarea și lecțiile. Hegel voia să arate semenilor săi, dar și posterității, că istoria este
o comoară, un depozit de valori spre care suntem obligați permanent să ne întoarcem cu un ochi critic
și cu un altul admirativ, pentru a readuce în prezent elemente care cu trecerea timpului s-au disipat.1
Dacă pentru fiecare civilizație dreptul a existat și s-a născut din nevoie, după cum afirma
M.B.Cuzino, cei mai de seamă juriști din perioada Evului Mediu aveau să descopere că pentru
civilizația romană, existența unui sistem de drept, chiar și în forma sa incipientă a reprezentat o nevoie
încununată cu complexitatea și logica unei adevărate arte; un veritabil patrimoniu cultural care stă în
prezent la baza culturii juridice de pe continentul european din prezent și care emană de la distanță
impresia unei vaste construcții ce își asumă ca principii logica, geometria și echitatea. Putem afirma că
esența dreptului s-a închegat la civilizația romană, iar edificiul pe care strămoșii europeni ai romanilor
aveau să-l preia a fost subiectul unor secole lungi de analiză, detaliere, îmbunătățire și dezvoltare. Un
progres fantastic, al genialității minții umane, în fața căruia trebuie să ne înclinăm umili și pe care
trebuie să-l privim cu un deosebit respect, căci fără acesta nu ne-am bucura de societatea din prezent.
Dreptului i-a revenit misia de a aduce echilibru acolo unde domnește haosul. Finalitatea dreptului a fost
dreptatea, o noțiune aparent simplă, dar care ascunde în spate o profunzime desăvârșită. Dreptatea este

1
A se vedea Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Phenomenology of Spirit, Oxford University Press Inc, tradusă de A.V Miller și
analizată de J.N. Findlay, pg. 101.

4
fără îndoială situată pe un plan transcendent cu dreptul și există independent de acesta2. O viziune care
își regăsește pe deplin logica în teoria formelor pe care Platon o formulează. O frântură din conceptul
dreptății pe care îl regăsim în lumea noastră perceptibilă este dezideratul tuturor sistemelor de drept,
dar pentru că perfecțiunea unor astfel de sisteme ajunge să fie o un ideal desprins din lumea ideilor,
rezultatul eforturilor noastre va rămâne în forma sa limitată a lumii sensibile, unde translatăm prin
intermediul simțurilor ceea ce nu putem înțelege pe deplin în lumea ideatică.
„Dreptatea constă în voința constantă și permanentă de a atribui fiecăruia dreptul său” se
exprima Ulpian. 3
Nu putem porni în această analiză fără a ne apleca atenția asupra începuturilor instituției cu
pricina. Dacă în multe privințe știința nu ne oferă răspunsuri fără echivoc când plecăm în căutarea
originilor, în ceea ce privește originile dreptului continental european, suntem ghidați de o oarecare
certitudine. Dreptul roman este momentul considerat ca fiind sfârșitul dreptului, de către Francis
Fukuyama4, un punct de vedere discutabil având în vedere că întreaga operă romană poate fi criticată
dacă alegem într-un mod greșit, să-i estimăm valoarea fără a fi anacronici în gândire. Într-un limbaj
metaforic, suntem îndreptățiți să afirmăm că romanii ne-au lăsat o monumentală piatră, pe care
posteritatea a sculptat-o cum a știut mai bine.
Despre originile nulității, în perioada dreptului roman, abordând problema dintr-o perspectivă
istorică, Pavel Filip enumeră un set de opt opinii în lucrarea sa despre nulitatea actului juridic civil.
Prima dintre ele îi aparține lui Daniel G Plopu, enunțată în lucrarea Fragmente Juridice, unde se
evidențiază că acțiunea în nulitate, concepută de pretorul Paul în perioada Republicii Romane, era
capabilă să desființeze actul făcut în dauna creditorului, ca și cum actul nu ar fi fost niciodată încheiat
și cu întoarcerea bunului în patrimoniul debitorului care urmărea diminuarea propriei solvabilități. O a
doua opinie susținută de Edouard Cuq în Institutions Juridiques des Romains, dezvoltă ideea că nulitate
ca sancțiune de drept privat a apărut în ultimele secole ale Republicii și că era cât se poate de “simplă și
eficientă”. Prin analiza pe care acesta a întreprins-o asupra legilor, autorul mai sus menționat ajungea la
concluzia că romanii au înțeles existența celor două feluri de nulitate, însă nu au făcut o distincție
categorică între acestea. Aceeași opinie o regăsim și la autorii A. Collin și H Capitan în Cours

2
A se vedea Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept Civil Partea Generală, Ed a II-a, Editura Universul Juridic,
București 2017, pg 14
3
Ibidem
4
A se vedea Manuel Guțan – Drept Privat Roman, ediția a iii-a, Editura Universul Juridic, București 2013, pg. 5

5
elementaire de Droit civil Francais, care susțin că în textele romane nu s-a făcut o diferență clară între
instituția inexistenței și cea a nulității. Rafael N. Petronius înaintează în Teoria actelor inexistente,
ideea că sistemul judiciar primitiv roman considera actele juridice care erau încheiate într-o manieră
care contravenea legilor în vigoare inexistente, termenul “nullus” fiind uzitat sugerând conceptul de
inexistență. De abia în perioada legisacțiunilor se susține că noțiunea de nulitate a fost folosită în mod
curent în procedura extraordinară. Georges Lutzesco încheagă în lucrarea lui Theorie & Pratique des
nullites, ideea că apariția sancțiunii nulității trebuia să apară în același timp cu apariția actelor scrise.
Într-o a cincea opinie, Cosson B. F susține că termenul de nulitate este absent în jus civile. Nulitatea se
confundă cu ineficacitatea, toate actele care nu erau încheiate în conformitate cu prevederile legii erau
considerate ca neproducând efecte. Trei autori romani de prestigiu, Hamangiu C, Rosseti-Bălănescu și
Al. Băicoianu susțin că actul nul se socotea ca și cum nu a existat vreodată, cu nuanța că pe parcursul
imperiului, de cele mai multe ori pretorii au fost puși în fața unor situații unde rigoarea echității i-a
determinat să aplice o formă a restitutio in integrum pentru a înlătura pagubele pricinuite, operațiune de
unde se desprinde dezbaterea asupra fondului apariției instituției nulității. Încheiem cu opinia lui
I.Micescu care ne învederează că în dreptul roman nu au existat două categorii de nulități precum se
susține. Nulitatea, în viziunea sa, reprezenta o parte din teoria ineficacității, dat fiind că ineficacitatea
se obținea printr-o gamă largă de mijloace (pe cale de acțiune, excepție, interdict, restitutio in integrum)
doctrina modernă a reținut în mod greșit două tipuri de nulitate.
Astfel cum este lesne de observat, caracterul cutumiar al dreptului roman a pus în dificultăți
foarte mari doctrina juridică pentru a stabili întocmai cum funcționa sancțiunea nulității în dreptul
roman. Până la momentul adoptării Legii celor XII table (753 î. Hr. – 449 î. Hr.), nu putem susține că a
existat o manifestare concretă a regulilor juridice în societatea romană până la regalitate, cele XII table
reprezentând prima compilație juridică de acest gen, care în opinia doctrinei 5 nu făcea altceva decât să
consacre în scris majoritatea cutumelor ce guvernau societatea din vremea regalității și începuturile
Republicii. Dar iată că nici aceste doisprezece table nu reglementau într-un fel sau altul sancțiunea
nulității actului juridic.
De abia în perioada republicii doctrina a reușit să identifice argumente valide și a încercat să
formuleze o teză despre folosirea nulității ca sancțiune de drept privat prin analiza legilor adoptate în
această perioadă. O analiză interesantă a avut loc pe marginea legii Cincia, adoptată în 204 î. Hr, o lege

5
A se vedea Peretz I. Istoria Dreptului Român, Editura Curierul Judiciar, București 1916, pg. 165

6
cu caracter imperfect, ce nu conținea sancțiuni. Legea limita donațiile inter vivos precum cele ce
depășeau o valoare specifică, cele între soți, dar și cele în favoarea avocaților. Ulpian este cel care
menționează caracterul imperfect al legii în Regulilor de Legibus et Moribus et Libertis (Despre legi,
moravuri și libertate), unde subliniază că legea cu pricina este imperfectă pentru că nu declară anulabile
donațiile care depășesc sumele prevăzute ca limite. Ulpian folosea în fraza de mai sus cuvântul
“rescindo” care este echivalentul verbului a anula. Același Ulpian folosește în Reguli, De his qui in
potestate sunt, termenul “nulitate”. Termen care era folosit în perioada aceea pentru a desemna atât
nulitatea, cât și inexistența. Interesant este că regulile lui Ulpian au fost elaborate cu titlu de
aproximație în timpul împăratului Caracala, reprezentând perioada Imperiului, dar care reluau și
analizau legi ce au fost adoptate în perioada republicii, fapt ce reprezintă un argument destul de
puternic pentru teza ce susține că termenul de nulitate a debutat în limbajul juridic de atunci în perioada
Republicii.
O altă sursă de informații o reprezintă lucrările juristului Gaius, precum Instituțiile lui Gaius6
unde se enumeră o sumă de exemple din care reiese în mod neîndoielnic că jurisconsultul Gaius folosea
noțiunea de “rescindere” echivalând cu ceea ce astăzi numim “anulare” a unei operațiuni juridice.
Operațiunile descrise de acesta erau variate, de la o ipoteză de vânzare în care lucrul promis nu poate fi
dat (datorită pieririi acestuia stipulația va fi nulă), la ipoteza persoanei fără discernământ, socotită
nebună, căreia nu îi era îngăduită posibilitatea de către lege de a gira o afacere. Alături de aceste
exemple, doctrina7 exemplifică ipoteza în care printr-un testament s-a dispus eliberarea unor sclavi fără
a se menționa ordinea eliberării, legea Fufia Canina prin care s-a instituit în anul 2 î. Hr o limitare a
eliberării sclavilor, anulează eliberările făcute într-o manieră susceptibilă de a frauda legea.
Suma exemplelor date ne duce la un rezultat previzibil, acela că pentru însemnata perioadă a Republicii
Romane, erau folosiți în mod recurent termeni precum “rescindere 8” (termen ce desemna remediul cu
care magistratul intervenea în situația în care un act considerat inexistent de ius civile producea totuși
pagube, părțile operațiunii juridice fiind puse în situația anterioară, o veritabilă aplicație timpurie a
principiului restitutio in integrum), “nullus” (termen ce desemna inexistența din punct de vedere juridic

6
A se vedea Gaius, Instituțiunile dreptului privat roman, traducere de către POPESCU A.N., Ed. Academia RSR, București,
1982, pg. 83
7
A se vedea Girard P.F, Textes de Droit Romain, Ed. Arthur Rousseau, Paris, 1913, p. 46
8
Idem p. 1079

7
a unui act juridic contrar normelor de drept roman edictate, iar mai apoi ajuns să fie uzitat pentru a
desemna întocmai sancțiunea nulității).
După cum foarte bine doctrina observă 9, dreptul roman primitiv este adus la viață prin
intermediul dreptului pretorian, care a intervenit în mod activ pentru a da deplină efectivitate echității.
S-a conturat astfel o nulitate a pretorului, care era într-o măsură semnificativă de sorginte procedurală,
neoperând ope legis, ci fiind lăsată la atitudinea magistratului odată cu promovarea unei acțiuni.
Însemnați autori constată de asemenea că: “Primitiv, fizionomia nulității era simplă. Acolo, un
act nul se socotea ca și cum n-ar exista, ca și cum n-ar fi fost făcut niciodată: nullum negotium, nihil
actum est; a fi nul sau a nu exista era același lucru, din punct de vedere juridic. Nulitatea provenea din
încălcarea legii sau din lipsa unei condiții necesare la formarea actului, și această nulitate era civilă; ea
se producea în mod automat, de plin drept, și actul era nul de la început, fără să mai fie nevoie ca
nulitatea să fie pronunțată de către justiție” 10.
Concomitent cu primele semne de orientare către modernitate din societatea românească, în
zorii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, puternica fascinație a culturii românești pentru cultura socială
franceză avea să fie din nou confirmată de adoptarea Codului civil de la 1864, inspirat puternic de
viziunile literaturii de factură franțuzească care au conturat adoptarea Codului civil francez de la 1804.
Orientare este datorată unor multiple cauze politice și sociale, dar cu precădere numărului ridicat de
absolvenți de studii juridice în mediul universitar din Franța, care aveau să se implice activ în
dezvoltarea doctrinei românești de drept civil.
Am asistat la o adevărată asumare legislativă în ceea ce privește concepția asupra instituției
nulității. Adoptarea acestui act legislativ, a însemnat un act de asumare în ceea ce privește natura sa
științifică. Drept dovadă, literatura juridică românească stă astăzi sub semnul unei tradiții frumoase,
care a născut numeroase lucrări și dezbateri aprinse, în special în ceea ce privește instituția cu pricina.
În regimul vechii reglementări era consacrată teoria nulităților de plin drept și mai târziu pe calea
doctrinară avea să fie consacrată și teoria inexistenței actului juridic, dezvoltată de Constantin Nacu,
George Plastara, Dimitrie Alexandresco, Constantin Hamangiu și alții 11. Aceste aspecte ne duc la

9
A se vedea Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op. cit., pg 362
10
A se vedea Hamangiu C, Rosseti-Bălănescu I,. Băicoianu AL. , Tratat de drept civil, Editura ALL. BUCUREȘTI 1996, PG. 115
11
A se vedea PAVEL FILIP, Nulitatea actului juridic civil prin prisma interesului ocrotit, Editura Hamangiu, București 2016,
pg. 61

8
concluzia că a existat o dezvoltare organică ce a culminat cu adoptarea noului cod civil, care a avut o
tradiție în spate ce i-a dezvoltat apropierea sa de relațiile sociale existente.
În ceea ce privește instituția nulității, lucrarea de față își propune cercetarea modului de
abordare a doctrinei, față de efectele nulității, cu un accent pe compilarea excepțiilor de la efectele ei,
în viziunea principalilor autori de drept civil.
Siguranța circuitului juridic implică respectarea formalismului impus de legiuitor, care mai întâi
de toate, are ca țintă anticiparea și fixarea unor limite exigente pentru a asigura deplina forță a echității.
Pe parcursul istoriei, aducerea în ființă a unei ramuri de drept, fie ea de drept privat, reglementată într-
un mod eficient, exhaustiv, rigoarea legii și calitatea ei științifică nu i-a scutit pe parcursul timpului pe
practicienii dreptului de povara, uneori, iar alteori de frumusețea oportunității de a fi martori a unor
situații încâlcite, sensibile, cu adevărat complicate, unde litera legii rămâne întinsă până la maximul ei
în încercarea de a acoperi o realitate socială extraordinar de complexă. Se poate observa pe cale
empirică că situația unui act juridic afectat de o cauză de nulitate, fie ea absolută, fie relativă, conduce
la agravarea și periclitarea circuitului juridic civil odată cu trecerea timpului și rămânerea cauzei
susceptibile de nulitate, încă nedescoperită.
Comparabil cu un efect de domino, intrarea unui act juridic civil în circuitul firesc al economiei
are ca efect apariția unor numeroase acte juridice civile subsecvente sau cel puțin aflate într-o legătura
indirectă, modelatoare, cum este de pildă o sporire a unui patrimoniu în urma unei donații afectate de o
cauză de nulitate, care atât timp cât cauza stă ascunsă, determină întregi evoluții bazate pe anumite
realități fără un fond juridic solid, ce se poate schimba în integralitatea lui. Donația poate îndreptăți
beneficiarul ei să dispună de alte bunuri din patrimoniul acestuia sau să încheie acte juridice de
administrare, pe care nu le-ar fi încheiat fără existența actului ce a determinat sporirea patrimoniului și
implicita schimbare a propriei percepții economice. De regulă, aceste acte nu vor fi afectate de efectele
nulității, pe când, soarta actelor subsecvente aflate în legătură directă cu actul juridic afectat de o cauză
de nulitate este diferită.
Este totuși lesne de menționat că lanțul de acte juridice subsecvente încheiate ulterior actului
juridic afectat de o cauză de nulitate, se bucură de o prezumție relativă de valabilitate. Doctrina de
drept civil vorbește așadar, despre existența unei nulități aflate în stare latentă, care nu își produce
efectele până la momentul pronunțării hotărârii declarative de nulitate.

9
Se face, pe cale de consecință, o distincție între efectele nulității în perioada de provizorat
(adică până la momentul declarării judecătorești a acesteia) și efectele nulității în perioada ulterioară
pronunțării ei, efecte ce depind de prezumția de valabilitate a actului juridic civil. 12
Această teză a fost criticată în doctrină 13 cu diverse argumente. S-a învederat în primul rând că
această teorie are la bază o viziune pur contencioasă a nulității, exclusiv judecătorească, ori în sistemul
de drept civil românesc cunoaștem diferite exemple de nulități ce intervin de drept, prevăzute de
dispozițiile legale ce ocrotesc un interes general. Un al doilea argument împotriva acestei distincții a
fost acela că prezumția de valabilitate pe care actele subsecvente se întemeiază au la bază caracterul
voalat al cauzei de nulitate, de unde reiese și suma de excepții de la efectele nulității care vin în ajutorul
părților de bună credință. Se evocă o lipsă de analiză strictă a cauzelor de nulitate intr-o manieră in
concreto, cu alte cuvinte teoria pleacă de la ideea că toate cauzele de nulitate sunt ascunse. Putem
observa că în situația unui act subsecvent ce se bazează pe un act ce nesocotește o normă cu caracter
general, actul este nul de drept, cauză care adesea are un anumit grad de vizibilitate, previzibilitate, și
pe care terții o pot observa înainte de a încheia contractul, fapt ce se poate proba și poate în consecință
înlătura prezumția de valabilitate. Concluzia autorului citat este că efectele între cele două perioade
depind mai degrabă de modul de operare a nulității (ipso iure sau la cererea părții interesate) și nu după
cum se poate aprecia că actul se bucură prezumției de valabilitate.
Așadar distingem, continuând raționamentul precedent, între actul juridic lovit de o cauză de
nulitate ce operează ab initio, caz în care actul civil cu pricina nu produce nici un efect juridic și
fireasca consecință este că ce s-a executat anterior este lipsit de cauză juridică (cu mențiunea că dacă se
bucură de prezumția de valabilitate, doar prin intermediul excepției de nulitate se pot paraliza efectele
sale) și în fine, între actul juridic afectat de o cauză de nulitate relativă, care se poate bucura de
prezumția de valabilitate având în vedere gravitatea redusă a cauzelor de nulitate relativă.
Din punct de vedere al întinderii efectelor, trebuie făcută precizarea că actul juridic afectat de o
cauză de nulitate scontează aceeași sumă de efecte, neoperând o distincție între actul juridic afectat de o
cauză de nulitate absolută sau relativă. O diferență asupra întinderii efectelor operează însă după cum
actul afectat este lovit de o nulitate parțială sau de o nulitate totală.

12
A se vedea O. Căpățînă, Tratat de drept civil - Partea generală, vol I ,Editura Academiei, Bucureşti 1989, p.212
13
A se vedea Marian Nicolae, Drept Civil, Teoria generală vol ii. Teoria Drepturilor Subiective civile. Ed.Solomon. București
2018, pg 566

10
Analiza ce urmează pe marginea efectelor concrete ale nulității actelor juridice civile își
propune să aprofundeze și să expună abordarea jurisprudențială a acestei instituții.
Quod nullum est, nullum producit effectum este adagiul ce înmagazinează întreaga rațiune
privind reglementarea sancțiunii nulității. Prin efectele sancțiunii înțelegem totalitatea consecințelor ce
intervin în situația în care un act juridic civil este desființat fie în întregime fie doar parțial. Efectele ce
survin în urma desființării actului juridic sunt dirijate de ceea ce doctrina numește “principiile efectelor
nulității” care surprind mecanismul sancțiunii, modalitatea în care operează, setând totodată o serie de
limite din rațiuni ce țin de securitatea circuitului civil și protecția bunei-credințe, dar și pentru a trasa o
linie de graniță clară între alte consecințe ce apar adesea concomitent cu nulitatea, ce țin de refacerea
actului juridic nul sau anulabil ori chestiuni ce privesc răspunderea civilă.14 Totodată, excepțiile de la
cele trei principii reprezintă și limitări ale principiului mai sus menționat. 15
Adagiul mai sus exprimat determină o serie de consecințe. În primul rând, soarta prestațiilor, ce
a fost stipulat și neexecutat până la momentul intervenirii nulității nu mai poate fi solicitat pe viitor,
întrucât actul juridic nu mai produce efecte, baza sa fiind ștearsă. Astfel, părțile pot uzita de excepția
nulității, paralizând o eventuală acțiune ce decurge din actul cu pricina. În al doilea rând, în ceea ce
privește prestațiile executate, indiferent dacă a intervenit executarea integrală sau fie ea doar parțială,
prestațiile executate trebuie restituite, cauza juridică încheierii lor nemaiexistând, operând după cum se
poate observa o adevărată ștergere a acestuia din memoria circuitului civil. În al treilea rând, soarta
actelor încheiate trebuie apreciată in concreto, de regulă, aceste acte încheiate de către părți cu terțe
persoane vor fi desființate, dacă legea nu prevede în mod contrar, când sunt incidente excepții specifice
prevăzute de lege.16
Aceste aspecte se regăsesc și în jurisprudență: „Prin efectele nulităţii actului juridic civil
înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în
întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale
referitoare la condiţiile sale de validitate. Aşadar, esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar
definiţia nulităţii şi constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrare normelor juridice
edictate pentru încheierea sa valabilă. Efectul nulităţii actului juridic civil este exprimat foarte sugestiv
prin adagiul quod nullum est, nullum producit effectum. Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea

14
A se vedea Marian Nicolae, Drept Civil, op. cit.,pg. 567
15
A se vedea Gabriel Boroi, Drept Civil – Teoria generală, Editiura ALL, București 2010, 256 Pg
16
A se vedea Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit,. pg 389

11
raportului juridic civil născut din actul juridic civil lovit de această sancţiune şi, prin aceasta,
restabilirea legalităţii. Concret însă, efectele nulităţii diferă, în primul rând, după cum nulitatea este
totală sau parţială, iar în al doilea rând, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului
juridic civil lovit de nulitate, mai exact, după cum actul a fost sau nu executat şi după cum au fost
încheiate sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu aceleaşi drepturi.”17
General vorbind, principalul efect al nulității de drept civil este restabilirea legalității și a
ordinei juridice și desființarea raportului juridic civil afectat de sancțiune. Efectele nulității, abordând
dintr-o perspectivă practică problema, observăm că, întinderea efectelor se află în directă legătură după
cum avem de a face cu o nulitate parțială sau totală, după cum prestațiile contractului au fost executate
ori după cum au fost încheiate acte juridice ulterioare care au transmis drepturile afectate de cauza de
nulitate ori altele.18
Doctrina19 trage o linie de demarcație clară între efectele nulității și alte efecte determinate cu
ocazia intervenirii sancțiunii nulității ale actului juridic civil.
În primul rând, este necesară diferențierea efectelor nulității de problematica refacerii actului
afectat de o cauză de nulitate, dar și de problematica confirmării actului. Refacerea reprezintă o
operațiune ulterioară nulității, ce intervine eminamente în situația actelor juridice civile lovite de o
cauză de nulitate absolută. Legiuitorul prevede instituția refacerii îndeosebi datorită imposibilității
confirmării actului lovit de nulitate absolută, cu cele câteva excepții prevăzute de cod. 20 Așadar, părțile
au șansa de a încheia același act nul absolut, cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, care va produce
efecte ex nunc, fiind un act diferit de cel lovit, dar cu același conținut. Pe de altă parte, instituția
confirmării, la fel ca cea a refacerii, intervine ulterior constatării sancțiunii nulității, printr-un act juridic
unilateral sau o executare tacită și operează cu efect abdicativ, partea care se prevalează de confirmare
renunță la dreptul său de a invoca nulitate pe cale de acțiune și pe cale de excepție, acoperind cauza de
nulitate și consolidând actul juridic.

17
A se vedea, Curtea de Apel Galați, decizia nr. 4111/2013 din 17-sep-2013, www.sintact.ro
18
ibidem
19
ibidem
20
art. 1010 noul Cod Civil, potrivit căruia, „confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu
universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără
ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor”. art. 303 noul Cod Civil, care reglementează acoperirea
nulităţii căsătoriei încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la vârsta matrimonială

12
În al doilea rând, intervenirea sancțiunii nulității poate în unele situații să fie pusă pe seama
relei credințe a cocontractantului. Se pune astfel problema acoperirii prejudiciilor cauzate odată cu
determinarea, prin conduita culpabilă, a cauzelor de nulitate. În acest caz, răspunderea nu poate fi decât
de natură delictuală. Cele două instituții operante în ipotetica situație evocată, se delimitează clar, mai
ales sub lumina argumentului că renunțarea la dreptul de a invoca sancțiunea nulității, nu oprește partea
prejudiciată de lipsirea actului juridic de efecte de a solicita pe calea unei acțiuni în răspundere
delictuală civilă, astfel cum reiese din articolul 1.265 alin. (3).
Sediul materiei principale se află art. 1254-1265 cod civil, unde se poate observa prin
comparație nivelul de inovație adus de legiuitorul român în materie, care decide necesitatea consacrării
textelor principiale, cimentate de prevederile dispersate ale codului unde se regăsesc diverse aplicații
ale acestora (precum prevederile de la articolele 1639-1649 în materie de restituire a prestațiilor, dar și
însemnate excepții ce vor face obiectul analizei în această lucrare. Cele trei principii ale nulității nu
sunt însă elemente de noutate, socotind că acestea erau unanim recunoscute atât pe cale
jurisprudențială, cât și pe cale doctrinară. Pe lângă prevederile mai sus amintite, trebuie adus în vedere
faptul că în materie, mai sunt relevante și dispozițiile de la articolul 1255 și 1256, care tratează
desființarea parțială a actului juridic civil afectat de o nulitate parțială, dar și situația clauzelor
considerate nescrise. În fine, dispersate în restul codului civil găsim și excepțiile de la principiile
efectelor nulității la articolul 47, 1935 și aplicații ale principiului quod nullum est, nullum producit
effectum la articolul 17 alin (2), articolul 54 alin (2), articolul 56, articolul 901, articolul 937 alin (1).
Anterior intrării noului cod civil, vechiul cod civil a provocat ample dezbateri doctrinare și
controverse privind regimul juridic al instituției nulității. În prezent, anumite dezbateri și teorii
rezultante, sunt lipsite de cauză pentru că noul cod a intervenit tranșant spre modernizarea și
eficientizarea reglementării. Absența unor astfel de dispoziții care să clarifice și să limpezească se
datorează în principal transplantului juridic făcut de legiuitorul român la acea vreme, din codul civil
francez. Deși este un demers greu acela de a formula un punct de vedere clar asupra noilor prevederi, în
ciuda rezervelor exprimate de către unii autori, majoritatea lor au considerat prevederile actuale ca fiind
suficiente. Consider că, într-un demers de drept comparat observăm cum actuala reglementare pare
destul de cuprinzătoare pusă în oglindă cu cea din codul civil Francez, care lasă acest subiect doctrinei,
dar și cu cea din codul civil Italian și cel din Quebec, coduri ce ne-au servit drept sursă de inspirație. S-

13
au înaintat opinii în doctrină care susțin că actuala reglementare este de o manieră așa cuprinzătoare
pentru că s-a urmărit tranșarea dezbaterilor și viziunilor pe marginea acestui subiect.21
Prezenta lucrare reprezintă o îmbinare între un studiu teoretic și un studiu de analiză
jurisprudențială ce își propune realizarea unei analize a normelor juridice din materia efectelor nulității
actului juridic civil, înmagazinând numeroase teorii doctrinare și soluții jurisprudențiale ale instanțelor
naționale și pe alocuri ale instanțelor străine. Scopul declarat al acestei lucrări este unificarea viziunilor
doctrinare în domeniul efectelor nulității, unde, după cum urmează să sesizăm, se pot identifica o
sumedenie de concepții diferite. Tratarea lor în mod exhaustiv reprezintă o prioritate, deoarece, pentru
a avea o imagine de ansamblu asupra vulnerabilităților din practica judiciară și pentru a anticipa
eventuale probleme de practică unitară, o evidență asupra viziunilor contrare în materia efectelor
nulității se dovedește extrem de utilă în contextul în care excepțiile de la efectele nulității se pot
manifesta diferit în lumea judiciară în funcție de afinitățile doctrinare ale părților și ale instanțelor
chemate să tranșeze anumite probleme de drept.

CAPITOLUL II - PRINCIPIUL RETROACTIVITĂȚII NULITĂȚII

2. Conținutul principiului retroactivității nulității

Legiuitorul român prevede o consecință cât se poate de logică, de sorginte pretoriană, la


articolul 124522. Discutăm fără echivoc despre o adevărată manifestare a principiului legalității. Nu
putem afirma că nulitatea are o finalitate fără înlăturarea din circuitul juridic civil a actului viciat. În
primul rând, trebuie să contenim asupra consecințelor nefaste ale păstrării valabilității actului în trecut
și la reverberațiile acestei ipoteze care s-ar răsfrânge tocmai împotriva esenței sancțiunii. Momentul de
la care actul trebuie considerat ca fiind desființat este chiar momentul încheierii lui, căci cauza de

21
A se vedea Gabriel Tiţa-Nicolescu – Revista Universul Juridic nr. 3, Considerații referitoare la reglementarea nulității și
validarea contractului nul sau anulabil în viziunea noului Cod Civil, martie 2016, pg. 13-23
22
(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat

14
nulitate poate interveni anterior sau concomitent cu încheierea actului, el este șters cu buretele definitiv,
având loc o adevărată distrugere.23
Pe marginea acestei teme, se conturează o dezbatere doctrinară interesantă, în cadrul căreia
doctrinari precum I. Reghini24 , O. Ungureanu, C. Munteanu25 văd această retroactivitate a nulității
tocmai ca o consecință logică, a nașterii actului cu un viciu. De asemenea, este imperios necesar ca
actul care periclitează interesul general să dispară definitiv, chiar și în perioada interimară nulității. În
viziunea lor, îmbrățișarea tezei ficțiunii ar însemna acceptarea unui regim ex nunc în privința nulității,
or acest lucru este pe deplin contrar regimului stipulat de legiuitor. Pe când, I. Deleanu consideră că
avem de a face cu o ficțiune juridică, cu susținerea că actul își produce efectele în perioada interimară,
efecte cu rădăcini atât de puternice asupra circuitului civil încât este greu de crezut că desființarea
actului afectat de nulitate le poate înlătura.26
Acest principiu se află într-o foarte strânsă legătură cu principiul restabilirii situației anterioare.
Cu alte cuvinte, retroactivitatea efectelor nulității determină restituirea prestațiilor executate prin
dispariția temeiul lor juridic, efect care, în lipsa sa, ne-ar pune în situația golirii de conținut și utilitate a
principiului retroactivității. Același raționament ne îndreptățește să observăm o legătură indirectă și
între retroactivitatea nulității și desființarea actelor subsecvente. 27
De aceea s-a susținut în doctrina de
drept civil că tocmai datorită strânsei legături dintre principiile mai sus evocate, o excepție de la
principiul restabilirii prestațiilor anterioare și desființării actelor subsecvente reprezintă și o excepție de
la principiul retroactivității. 28
Analizând modul cum operează, distingem între nulitatea absolută, de drept, care operează în
cel mai scurt timp de la încheierea actului, în așa manieră încât părțile constată cu un efect declarativ
existența ei și nulitatea relativă, care în urma admiterii acțiunii se răsfrânge asupra trecutului. Aspecte
ce se regăsesc și în jurisprudență: „Efectul nulităţii unui act juridic constă în desfiinţarea raportului
juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate şi, prin acesta, restabilirea legalităţii. Restabilirea
legalităţii, încălcată la încheierea actului juridic impune înlăturarea efectelor produse în temeiul unui

23
A se vedea Mazeaud H., Mazeaud J., Chabas Fr. Leçons de droit civil. Tome I. Introduction a l-étude du droit. Ed. Paris
Montchrestien, 1996, pg. 477-478.
24
A se vedea Ionel Reghini , Serban Diaconescu , Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil. Editura Hamangiu, București
2013, pg. 607
25
A se vedea Marian Nicolae, op.cit., pg. 567
26
A se vedea Ion Deleanu, Ficțiunile Juridice, Editura C.h.Beck, București 2005 p 472.
27
A se vedea Aurel Pop Gh. Beleiu, Teoria generala a dreptului civil, Editura T.U.B.,BucurestI 1980, pg. 390-391
28
A se vedea Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, editia a 4-a, Editura Hamangiu, 2010 , pg 266

15
act astfel încheiat. De aici decurge principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, ceea ce înseamnă că
nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor ci şi pentru trecut, astfel că vor fi înlăturate efectele
actului care s-au produs între momentul încheierii actului şi cel al anulării efective.”29.Un aspect
deosebit de interesant ce merită explorat este modificarea operată după momentul intrării în vigoare a
noului cod civil în ceea ce privește efectul retroactiv al nulității în materia contractelor cu executare
succesivă. Dacă anterior era privită de doctrină ca fiind o excepție de la principiul restabilirii situației
anterioare și a retroactivității efectelor nulității, în prezent, soluția noului cod este de a întinde efectele
nulității pentru toate prestațiile efectuate în temeiul unui act nul. În lumina prevederilor din codul civil,
pare puțin probabil ca incidența unor asemenea cazuri să depășească sfera nulității absolute, cu
argumentul că în mod general, executarea prestațiilor contractuale atunci când o cauză de nulitate
relativă afectează contractul valorează confirmare. Articolul 1645 din codul civil30 pare să rezolve în
aparență situația problematică, însă în analiza fondului problemei practicienii au constatat că instanța
investită cu o asemenea situație are o misiune grea, pentru că modalitate de restituire aleasă este adesea
cu greu ferită de critici, în special pentru că de cele mai multe ori restituirea în natură nu mai este
posibilă, iar stabilirea unui echivalent presupune abordarea unor indici de referință care să reflecte în
același timp voința părților din contractul lovit de nulitate dar fără să se bazeze în mod exclusiv pe
aceștia, pe motivul că ar reprezenta tocmai o abatere de la rolul nulității, aceea de a considera
contractul „a nu fi fost niciodată încheiat”.
S-a exprimat opinia că în această situație, cea mai corectă modalitate de restituire este
determinarea echivalentului valoric prin factori de referință extra-contractuali, uzitând expertiza
judiciară. Aceasta abordare este în plan teoretic, o soluție corectă din punct de vedere teoretic în
comparație cu stabilirea echivalentului folosind prevederile contractuale stipulate de părți. 31

29
A se vedea, Curtea de Apel, Decizie nr. 50/Ap/2008 din 30-apr-2008 culeasă de pe www.sintact.ro
30
(1) Dacă a fost de bună-credință, cel obligat la restituire dobândește fructele produse de bunul supus restituirii și
suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția
cazului în care această folosință a fost obiectul principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus
unei deprecieri rapide. (2) Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este
imputabilă, el este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a
dobândit sau putea să le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura.
31
Levana Zigmund, Ruxandra Niță. Efectul retroactiv al nulitatii in materia contractelor cu executare succesiva, publicat pe
website-ul https://www.juridice.ro/172451/efectul-retroactiv-al-nulitatii-in-materia-contractelor-cu-executare-
succesiva.html/amp?fbclid=IwAR3wBNXFnOxvwaeETviFd6BPSpturBdKpnqNQiD1ONb-jBiLIYNgUBPNY2E

16
Dacă pe cale de principiu efectele nulității sunt ex tunc, excepțiile dictează aplicarea nulității cu
efect ex nunc, pentru a evita coliziunea directă a principiului cu alte principii de drept susceptibile de a
intra într-un conflict direct.32
În altă ordine de idei, din punct de vedere teoretic, excepțiile de la principul retroactivității
reprezintă o sumă de cazuri în care din multiple rațiuni, legiuitorul înțelege să păstreze efectele pe care
actul juridic lovit de nulitate le-a produs până la constatare. Excepțiile se comportă ca și cum actul era
valabil încheiat. Desigur, din acest punct de vedere regimul aplicabil este asemănător cu cel de la
reziliere, unde efectele ei se produc pe viitor. Această mențiune este importantă întrucât trebuie să
facem o distincție clară între excepțiile principiului retroactivității pentru care efectele actului se
păstrează pentru trecut și alte temeiuri juridice străine de sancțiunea nulității pentru care aceste efecte
se păstrează ex tunc.33
În doctrina de drept civil mai veche, se făcea distincția între excepții aparente și excepții reale,
de la principiul retroactivității.
Conform profesorului Gheorghe Beleiu 34, având în vedere o opinie doctrinară și jurisprudențială
de sub imperiul vechiului cod, erau socotite ca fiind excepții de la retroactivitatea efectelor nulității
menținerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă și păstrarea fructelor culese anterior
momentului anulării de către posesorul de bună-credință. În primul caz s-a exemplificat situația unui
contract de închiriere ori a unui contract de vânzare cu o clauza de întreținere. Exemplele evocate
sugerează că prin prisma naturii contractului încheiat și a prestațiilor, retroactivitatea efectelor nulității
sunt imposibile, folosința bunului neputând fi înapoiată către locator de către locatar. În cel de al doilea
exemplu, relevantă este decizia Tribunalului Suprem din 1980: „Constatarea nulității convenției
translative de proprietate nu justifică obligația cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decât
începând de cu data întreruperii acțiunii în anularea convenției respective, deoarece pentru perioada
anterioară el era îndreptățit să le culeagă, în virtutea transmiterii și a posesiunii bunului, obiect al
vânzării, respectiv a apartamentului, scop în care, de altfel, a și fost predată posesiunea
apartamentului către cumpărător. Așa se explică și obligarea vânzătorului la plata dobânzilor de 6 la

32
A se vedea Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit., pg 389
33
A se vedea Marian Nicolae, Drept Civil, op.cit., pg 571
34
A se vedea, Gheorghe Beleiu - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil", ed. a VIII-a
revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 200, pagina 208

17
sută pe an, către cumpărător, tot numai de la data de 24 ianuarie 1975, care este data introducerii
acțiunii în anularea vânzării” 35.
Cele două situații evocate mai sus, au fost preluate și de alți doctrinari ca fiind excepții
veritabile de la principiul retroactivității nulității.
Revenind la actuala reglementare, doctrina de drept civil e oarecum împărțită în această
privință. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu (opera citată) recunosc trei excepții de la acest
principiu: căsătoria putativă, menținerea situației din căsătorie a copiilor născuți din ea și nulitatea
persoanei juridice fără efect retroactiv, încadrând și alte excepții la acest principiu, dar care sunt tratate
în cadrul analizei celorlalte două principii. Marian Nicolae recunoaște ca fiind excepții de la acest
principiu, nulitatea căsătoriei tratând două cazuri, nulitatea societății simple fără personalitate juridică,
nulitatea contractului individual de muncă și nulitatea persoanei juridice. Gabriel Boroi și Mirela
Stancu recunosc ca fiind excepții cazul căsătoriei putative, cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată,
cazul minorului de bună credință la încheierea căsătoriei, modificarea numelui de familie numai pe
viitor ca urmare a anulării recunoașterii filiației și declararea nulității unei persoane juridice. În
continuare vom analiza din punct de vedere teoretic și jurisprudențial principalele opinii doctrinare
evocate.

2.1 Excepții de la principiul retroactivității efectelor nulității

i. Căsătoria putativă36 este prevăzută de codul civil cu scopul de a proteja soțul de bună credință
la încheierea căsătoriei, menținându-se astfel efectele trecute căsătoriei lovite de o cauză de nulitate
absolută sau relativă. Termenul matrimonium putativum (latină), provine din dreptul canonic, fiind
preluată de dreptul francez, elvețian și chiar cel englez.
Pentru a ne afla în situația unei căsătorii putative trebuie să existe în primul rând, o căsătorie fie
nulă fie anulabilă. În al doilea rând, este imperativ ca nulitatea să fie declarată printr-o hotărâre
judecătorească definitivă și, în fine, este necesară buna credință a cel puțin unuia dintre soți.

35
A se vedea Tribunalul Suprem, 1980 culeasă din culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1980, Editura
Ștințifică și Enciclopedică, București 1980, pg. 63
36
Art 304 (1) ,,Soțul de bună-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea
judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă. ,,

18
Substanța putativității este buna-credință, care înmagazinează două elemente de factură
subiectivă, eroarea dublată de convingerea soților că la momentul încheierii căsătoriei, toate condițiile
legale prevăzute sunt pe deplin îndeplinite. 37
Per a contrario, este considerat ca fiind soț de rea-credință, soțul care la momentul încheierii
căsătoriei cunoștea cauza de nulitate și alege să ducă la bun sfârșit încheierea căsătoriei ignorând-o în
vederea eludării dispozițiilor legale.
În consecință, până la data rămânerii definitive a hotărârii, soțul de bună-credință păstrează
situația juridică determinată de statutul său soț dintr-o căsătorie valabilă. Această serie de efecte
operează atât în planul relațiilor personale, cât și în cazul relațiilor patrimoniale.
Din condiția necesității bunei-credințe a cel puțin unuia dintre soți decurg două situații posibile,
cu consecințe juridice diferite 38: fie doar unul dintre soți a fost de bună-credință la momentul încheierii
căsătoriei, fie amândoi.
În situația în care amândoi soții sunt de bună credință: ei vor urma să păstreze donațiile ce au
fost făcute în legătură cu încheierea căsătoriei, bunurile care au fost dobândite în timpul regimului
comunității legale vor fi prezumate ca fiind bunuri comune, regulile privind întreținerea dintre soți sunt
deplin aplicabile, în caz de deces al unuia dintre soți până la data rămânerii definitive a hotărârii,
aceștia au vocație succesorală și pot culege partea lor din masa succesorală în calitate de soț
supraviețuitor. De asemenea, regimul matrimonial ales dintre cele trei prevăzute de legiuitorul român
subzistă și el până la data rămânerii definitive a hotărârii privind constatarea nulității, cursul
prescripției se suspendă între soți, cu rezerva motivului de suspendarea stipulat de codul civil în
privința separației în fapt. Soțul îndreptățit poate promova o acțiune pentru a obține despăgubiri
provocate de desfacerea căsătoriei, cât și o acțiune în vederea obținerii prestației compensatorii, pentru
a acoperi dezechilibrul pricinuit de nulitatea căsătoriei. Totuși, este nevoie ca durata căsătoriei să fie de
cel puțin 20 de ani și cauza de nulitate să fie diferită de cea pentru lipsa vârstei matrimoniale sau
fictivitate, deoarece pentru aceste cazuri codul civil prevede posibilitatea acoperirii39.

37
A se vedea, E. Florian, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1997, pg. 52
38
idem, pg. 63
39
294 (2) ,,Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești,
ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată. ,, și 245 (2) ,, Cu toate acestea,
nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, a intervenit conviețuirea
soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei. ,,

19
În situația în care doar unul dintre soți este de bună-credință, drepturile menționate mai sus
operează doar în beneficiul soțului de bună credință. 40
Aceste aspecte se regăsesc destul de rar în practica jurisprudențială. Iată ce a decis tribunalul
Constanța într-o decizie privind incidența căsătoriei putative: ”Momentul în funcţie de care se verifică
starea de bigamie este acela al încheierii celei de-a doua căsătorii. Nulitatea nu se acoperă prin
încetarea cauzei ei după încheierea căsătoriei, ceea ce înseamnă că cea de-a doua căsătorie este lovită
de nulitate chiar dacă prima căsătorie a fost desfăcută ori a încetat după data încheierii ce lei de-a
doua, până la constatarea nulităţii ori anularea ei. Pentru aceste considerente, instanţa apreciază că
în prezenta cauză sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 273 Cod civil şi art. 293 Cod civil, în
condiţiile în care, la data încheierii căsătoriei din municipiul C, pârâtul T era căsătorit legal cu H A Ş
, astfel încât îi era interzisă încheierea unei noi căsătorii. Prin urmare, se va constata nulitatea
absolută a căsătoriei încheiate între pârâţii şi în data de 17.09.2014 în municipiul, căsătorie
înregistrată în registrul stării civile sub nr 1266/17.09. 2014. În ceea ce priveşte apărările pârâtei cu
privire la incidenţa putativităţii căsătoriei, instanţa învederează părţilor următoarele considerente de
drept: Noţiunea de căsătorie putativă evocă ideea faptului că aceasta a existat doar în imaginaţia soţul
ui de bună-credinţă, care a ignorat în mod inocent existenţa cauzei de nulitate.
În mod esenţial, instanţa reţine că buna-credinţă nu înlătură cauza de nulitate, iar căsătoria
rămâne lovită de nulitate, fiind supusă desfiinţării, cu menţiunea că efectele se vor produce doar
pentru viitor, nu şi pentru trecut, fiind menţinute efectele căsătoriei până la data desfiinţării ei prin
hotărâre judecătoreacă.
Astfel, buna-credinţă presupune o eroare a soţilor sau a unuia dintre soţi, cu privire la
existenţa unei cauze de nulitate a căsătoriei. Buna-credinţă trebuie să existe la momentul încheierii
căsătoriei şi se prezumă, astfel încât revine celui ce afirmă reaua-credinţă sarcina de a o dovedi. Prin
urmare, pentru că legea instituie un regim special al căsătoriei încheiate în asemenea condiţii, prin

40
A se vedea Gabriela Cristina Frențiu, Titlul II – Căsătoria în Noul Cod civil - comentarii, doctrina, jurisprudenta - Vol. I
Despre legea civila. Persoanele. Familia. Bunurile, coautori Madalina Afrasinie, Dana Cigan, Marius Cosma,Mirela Croitoru,
Marius Eftimie, Eugenia Florescu, Cristina Gabriela Frentiu, Lucia Irinescu, Loreley Mirea, Florina Morozan, Mihaela
Papureanu, Ovidiu Podaru, Ioan Popa, Eugen Rosioru, Andreea Corina Tarsia, Carmen, Tamara Ungureanu, Corina Voicu
Editura Hamangiu, București 2012, pg 405

20
hotărârea prin care se constată nulitatea căsătoriei, instanţa trebuie să stabilească buna sau reaua
credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei.”41
ii. Situația copiilor rezultați dintr-o căsătorie nulă sau anulată, care păstrează situația copiilor
din căsătorie42. Legiuitorul înțelege să dea efectivitate principiului interesului superior al minorului prin
reglementarea unui al doilea caz de excepție de la principiul retroactivității.
În ceea ce privește interesul superior al copilului observăm că pe bună dreptate, legiuitorul a
preferat să ocolească nevoia unui formalism legislativ și a abordat maniera principială a legiferării
acestui principiu, tocmai cu scopul de a nu face mai mult rău decât bine și de a permite judecătorului să
aprecieze în mod cât se poate de concret conținutul și întinderea acestui principiu. 43
Așadar, interesul superior trebuie apreciat, evaluat pentru fiecare copil in concreto, apreciind în
mod corect etapa de dezvoltare fizică și psihică în care se află, dar și de contextual social în care copilul
se regăsește. 44
O consacrare legislativă care urmează linia principială a acestui principiu mai sus discutat o
regăsim și în cazul acesta de excepție de la retroactivitatea efectelor nulității. Ba chiar unii autori 45 sunt
de părere că discutăm despre o adevărată excepție totală de la efectele pe care nulitatea le provoacă
privind situația legală a copiilor ce provin din căsătoria astfel anulată, atât pentru trecut, cât și pentru
viitor. Fără îndoială, alegerea legiuitorului de a sustrage copilul dintr-o căsătorie afectată de o cauză de
nulitate este pe deplin întemeiată, în mod contrar, ne-am fi aflat în situații absurde când copilul dintr-o
căsătorie nevalabilă nu s-ar fi bucurat de tratament juridic cu un copil dintr-o căsătorie valabilă46. În
fond, copilului nu îi poate fi imputată absout nicio vină în ceea ce privește conduita defectuoasă a
părinților care atrage nevalabilitatea căsătoriei.

41
A se vedea, Judecatoria Constanța, stare civilă (Minori si familie), Decizie nr. 10155/2019 din 27-sep-2019,
www.sintact.ro
42
Art. 305. Situaţia copiilor. (1) Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, care păstrează situaţia de copii
din căsătorie. (2) In ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii se aplică, prin asemănare, dispoziţiile
privitoare Ia divorţ.
43
A se vedea CERCEL Sevastian, GHITA Oana, Interesul superior al copilului, publicat în Revista Romana de Drept Privat 3
din 2018
44
Ibidem
45
A se vedea Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generala – Editura Hamangiu, București
2011, pg 274
46
A se vedea Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei ( coord.), Noul Cod civil.
Comentariul pe articole. Editia a 3-a , Editura C.H .Beck, București 2021, pg. 245

21
După cum doctrina de drept civil observă 47, există cel puțin două mari implicații ale acestei
excepții.
În primul rând, copilul din căsătoria nevalabilă, fiind considerat a fi un copil dintr-o căsătorie
încheiată în mod valabil va avea stabilită filiația față de tată prin intermediul prezumției stipulate la art.
408 alin. (2) din codul civil. Drept consecință, soțul mamei va fi considerat tatăl copilului fie conceput,
fie născut în timpul căsătoriei desființate. Tăgada paternității se va face întocmai ca în situația unei
căsătorii valabile, tatăl prezumat, mama copilului și copilul sunt titularii acțiunii prin care pot răsturna
prezumția enunțată la art. 408 dacă dovedesc că e cu neputință ca tatăl prezumat să fie tatăl real al
copilului.
În al doilea rând, relațiile patrimoniale și personale dintre părinți și copii sunt guvernate de
regulile din material divorțului. Astfel, instant de tutelă investită cu constatarea nulității trebuie să se
pronunțe și asupra exercitarea autorităţii părinteşti48, locuinţa copilului49, drepturile părintelui separat
de copil50, stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copilului51 ţinând seama de interesul superior al copiilor, de raportului de anchetă psiho-
socială, relațiile dintre părinți și învoiala lor.
În fine, în ceea ce privește materia succesorală, drepturile dintre părinți și copii rămân și ele
neafectate.
Aceste aspecte se regăsesc pe deplin și în jurisprudența națională: „Din căsătoria
reclamantului-pârât cu pârâta-reclamantă încheiată la data de 20.07.2004, căsătorie anulată prin
sentinţa civilă nr. 4732 din 29.05.2006, s-a născut la data de 18.08.2005 minorul M. Având în vedere
că la momentul naşterii acestuia căsătoria era în fiinţă precum şi că dispoziţiile art. 23 alin. 2 C. Fam
stabilesc că declararea nulităţii căsătoriei nu are nicio urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează
situaţia de copii din căsătorie, se impune încredinţarea minorului spre creştere şi educare unuia dintre
părinţi. Condiţia esenţială care trebuie avută în vedere atunci când instanţa se pronunţă asupra
măsurii încredinţării este interesul minorului, condiţie ce urmează să fie stabilită prin examinarea mai
multor criterii de apreciere şi anume: posibilităţile de dezvoltare fizică, intelectuală şi morală pe care
minorii le-ar putea avea la părintele căruia îi va fi încredinţat, vârsta copilului, relaţia dintre părinte

47
A se vedea , E. Florian, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București 1997, pg. 71
48
397-399 NCC
49
art. 400 NCC
50
art. 401 NCC
51
art. 402 NCC

22
şi copil, interesul şi grija pe care aceştia o manifestă faţă de copil, sexul acestuia, starea de sănătate,
posibilitatea efectivă a părintelui de a se ocupa de creşterea copilului, resursele materiale de care
dispun părinţii. Toate aceste aspecte vor fi apreciate de instanţă în mod global pentru a se stabili care
dintre părinţi poate oferi minorilor cele mai bune condiţii pentru creştere şi educare. Astfel, în primul
rând instanţa va ţine seama de atitudinea părinţilor faţă de educarea şi creşterea minorului, de
interesul şi grija pe care aceştia o manifestă faţă de copil.”52
iii. Încetarea fără efect retroactiv a persoanei juridice ca urmare a constatării sau declarării
nulității. 53 Aceste efecte operează la data rămânerii definitive a hotărârii declarative sau constatatoare a
nulității. Pentru a satisface opozabilitatea erga omnesc, trebuie îndeplinite condițiile de publicitate
prevăzute de lege, în mod general, notarea hotărârii prin care s-a constatat/ declarat nulitatea în
registrele unde este înscrisă persoana juridică cu pricina. Instanța numește din rândul practicienilor în
insolvență lichidatorii pentru a continua procedura insolvenței.
Excepția este cât se poate de logică ținând cont de reaua-credință a organelor de administrare
care continuă să se implice în circuitul juridic civil prin încheierea de acte juridice, fiind conștiente de
nevalabilitatea persoanei juridice. În lipsa ei, efectul retroactiv al nulității ar desființa și actele valabil
încheiate și ar pune părțile într-o situație complicată din care ar avea de pierdut, mai mult decât ar avea
părțile de rea-credință. Ținând cont de aceste aspecte, legiuitorul menține aceste acte protejând buna-
credință a participanților la circuitul civil. Trebuie făcută totuși o mențiune, nulitate va putea fi totuși
opusă terților dacă aceștia au fost de rea-credință.
În categoria persoanelor juridice care intră sub incidența acestei excepții intră și societatea
simplă, lipsită de personalitate juridică, având în vedere nevoia de protecție a terților față de efectele
nulității. 54
Desigur că, nulitatea legal constatată în momentul anterior îndeplinirii procedurii de înființare
poate fi acoperită, prin emiterea unui termen suplimentar în vederea acoperirii de către organele
răspunzătoare cu autorizarea, după caz. Aceeași soluție se poate aplica și dacă motivele de nulitate sunt
și pot fi acoperite până la închiderea dezbaterilor în fond. 55

52
A se vedea, Judecătoria București din Sectorul 3, Sentinta civila nr. 13361/2010 din 25-nov-2010
53
Art 198 alin. (1) c. civ De la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit
definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare.
54
A se vedea, Marian Nicolae, op.cit., pg 573
55
A se vedea , Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei ( coord.) , op.cit., pg. 151

23
În principiu, obligațiile contractate de persoana juridică lovită de nulitate pot fi acoperite prin
scoaterea la vânzare a bunurilor din patrimoniul persoanei juridie de către lichidatori. Totuși, în
considerarea situației delicate provocate de o nulitate a persoanei juridice care se află în imposibilitatea
de a încheia alte acte juridice și operațiuni în afară de cele în legătură cu lichidarea, legiuitorul impune
o răspunderea a fondatorilor sau a asociaţilor pentru datoriile persoanei juridice declarate nulă56 pentru
a facilita solvabilitatea și a nu păgubi contractanții de bună-credință. Prin această răspundere solidară și
nelimitată, legiuitorul nu intenționează să impună o obligație de a urmări în mod prioritar fondatorii sau
asociații, ci doar permite acestă variantă în situația în care bunurile din patrimoniul persoanei juridice
nu sunt suficiente.
În practică, adesea a fost confundată instituția nulității persoanei juridice cu nulitatea hotărârii
AGA. În speța de mai jos, nulitatea hotărârii AGA atrage desființarea cu efect retroactiv a actului și
desființarea actelor subsecvente și nu trebuie a fi confundată cu excepția neretroactivității efectelor
nulității în materia nulității persoanei juridice: „Instanţa a decis că nulitatea hotărârii AGA declarată
prin hotărâre judecătorească nu atrage anularea contractelor încheiate în baza acelei hotărâri. S-a
motivat că, în materia dreptului societar, retroactivitatea este eliminată în privinţa terţilor de bună-
credinţă, în scopul protecţiei terţilor şi a securităţii creditului în general, o astfel de concluzie
impunându-se cu forţa evidenţei din dispoziţiile art. 59 LSC, care reglementează declararea nulităţii
societăţii şi consecinţele asupra actelor încheiate cu terţii de bună-credinţă, acte care îşi păstrează
deplina valabilitate”57
iv. Situația minorului de bună-credință la încheierea căsătoriei, care păstrează capacitatea
deplină de exercițiu dobândită ca efect al încheierii căsătoriei și anulării ei la un moment anterior. 58
Excepția legală menționată își găsește aplicabilitatea destul de rar, având în vedere intervalul
deosebit de scurt în care poate opera, cu alte cuvinte vorbim despre un interval de maxim doi ani. În
eventualitatea unei căsătorii încheiate de către doi minori lovită de nulitate într-un moment ulterior
îndeplinirii vârstei majoratului, aceștia doi își vor păstra capacitatea de exercițiu deplină indiferent de
buna-credință căci ating vârsta majoratului.

56
Ibidem
57
A se vedea, I.C.C.J., s. com., dec. nr. 1894/2010, www.scj.ro din Eugenia Florescu, Andreea Corina Târșia, Titlul IV,
Persoana juridică în Noul Cod civil - comentarii, doctrina, jurisprudenta - Vol. I Despre legea civila. Persoanele. Familia.
Bunurile, Editura Hamangiu, București 2012, pg. 234
58
Art. 39 alin. (2) c. civ

24
Scopul acestei prevederi este de a proteja minorul de bună-credință care obține capacitatea
deplină de exercițiu prin intermediul unei căsătorii desființate de nulitate ulterior. Soluția este cât se
poate de justă dacă statornicim asupra procedurii impuse de lege pentru autorizarea unei astfel de
căsătorii. Judecătorul trebuie să se asigure pe deplin de capacitatea minorului solicitant de a se putea
îngriji de propriile sarcini, dar și de a cerceta motivele temeinice ce determină această căsătorie și care
impun, conform interesului superior al minorului, autorizarea ei. În aplicarea prevederilor, priivnd
autorizarea căsătoriei la vârsta de 16 ani, instanțele adoptă o atitudine strictă, fiind admise doar cereri
cu motive temeince la bază: „Singurul motiv prezentat de minoră este acela că așa își dorește,
neputând invoca alte motive temeinice care să justifice această decizie, astfel cum o cer dispozițiile art.
272 alin. 2 Cod civil. În practica judiciară au fost apreciate ca motive temeinice: boala, starea de
graviditate a minorei, conviețuirea și coabitarea cu cel cu care intenționează să se căsătorească,
nașterea unui copil de către minoră. Bineînțeles că pot exista și alte asemenea motive, însă stabilirea
dacă acestea se încadrează în sfera cerută de prevederile legale ca „motive temeinice” este o
chestiune lăsată la aprecierea instanței. În cauză, minora nu a indicat și probat niciunul din motivele
considerate ca temeinice de practica judiciară, indicând doar un motiv subiectiv, respectiv că își
dorește acest lucru. Căsătoria, pe lângă condițiile ce țin de dezvoltarea fizică a minorei, implică și
cerințe de ordin mental, întrucât de la momentul căsătoriei minora ar urma să ia decizii singură și nu
prin reprezentanții ei legali, care o puteau ajuta să ia cele mai bune hotărâri cu privire la dezvoltarea
sa socială. Prin motivele invocate în cuprinsul cererii și în fața instanței, minora nu a răsturnat
prezumția de impubertate, dovedind că nu are dezvoltarea mentală necesară pentru angajarea ei într-o
căsătorie, ce ar implica luarea deciziilor prin analiza în concret a oricărei situații și reflectarea
asupra efectelor negative sau pozitive ce le-ar genera luarea unei decizii asupra situației personale.
Astfel instanța, constatând că în cauză nu există niciun motiv temeinic pentru autorizarea căsătoriei, a
respins această cerere ca neîntemeiată. Desigur că, apariția unui motiv de nulitate care conduce la
sesizarea instanței în vederea desființării căsătoriei impune problematica utilității efectului deplin al
principiului retroactivității nulității în cazul soțului care se afla în eroarea că încheie o căsătorie pe
deplin valabilă. De multe ori, minorul se poate afla în situația încheierii unei multitudini de contracte
care necesită capacitatea deplină de exercițiu a acestuia”59

59
A se vedea, Tribunalul Bistrița Năsăud, devizia civilă, nr. 154/2015, 30 septembrie 2015, www.rolii.ro

25
În doctrina de drept civil au existat controverse în privința aplicabilității acestei instituții,
generate de formularea ușor defectuoasă pe care legiuitorul a ales-o. Textul legal utilizează termenul
“anulată” ceea ce lasă impresia unei situații excepționale unde doar în situația unui caz de nulitate
relative sunt pe deplin efective prevederile cazului minorului de bună-credință. 60
Totuși, după cum bine este sesizat în doctrină 61, ținând cont de faptul că efectele nulității sunt
identice, indiferent că ea este provocată de o cauză de nulitate absolută sau relativă, intenția
legiuitorului a fost de a desființa căsătoria putative și de a proteja minorul de bună-credință de la
pierderea capacității depline de exercițiu.
Spre deosebire de vechea reglementare, când minorul care obținea capacitate deplină de
exercițiu prin încheierea unei căsătorii și care, ulterior se lovea de hotărârea de pronunțare sau
constatare a nulității, pierdea capacitatea de exercițiu deplină; noua reglementare se prezintă mai
performantă din acest punct de vedere. Totuși, trebuie observată o nuanță, aceea că in situația mai
devreme descrisă, vechiul legiuitor înțelegea să instituie mecanismul căsătoriei putative, cu drept
consecință păstrarea capacității de exercițiu pentru trecut și dispariția ei pentru viitor sub rezerva bunei-
credințe a soțului în favoarea căruia operează.62 Această reglemetare a generat o adevărată controversă
doctrinară63, care odată cu noua reglementare a fost tranșată.
v. Modificarea numelui de familie doar pentru viitor 64
Schimbarea numelui doar pentru viitor reprezintă un efect destul de logic și practic în ceea ce
privește anularea căsătoriei, fiind un fapt ireversibil, imposibil de obținut și lipsit de utilitate. Același
efect poate fi întâlnit în cazul anulării recunoașterii de filiație cât și în cazul convenției de desființare
voluntare de filiație, unde numele se schimbă doar pentru viitor.
vi. Cazul soțului unei persoane declarate moarte printr-o hotârâre declarative de moarte anulată,
care se recăsătorește.65

60
A se vedea, Cosmina Flavia Bobar, Considerații privind semnificația termenului "copil" în legislația internă a României,
Universul Juridic - 27/02/2019 (Nr. 2 / 2019)
61
A se vedea, Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coord.), pg. 38
62
A se vedea, Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele, Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București
2015, pg 222
63
A se vedea, C. Stătescu, Drept civil, Editura Didactica si Pedagogica, București 1967 p. 228; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu,
Tratat de dreptul familiei, ediția a 7-a, Editura C.H Beck, București 2002 p. 195; Gh. BELEIU, "Drept civil român. Introducere
în dreptul civil. Subiectele dreptului civil", ed. a VIII-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, p. 359; O. Ungureanu, C. Jugastru, Persoanele, Editura Hamangiu, București 2007, pg. 126-127
64
A se vedea, Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generala, Editura Hamangiu, București
2011, pg 274

26
Având în vedere prevederile articolului 293 alin. (2) NCC, în ipoteza în care o hotărâre
declarativă de moarte este anulată, avem de a face cu două tipuri de efecte, în materia bunurilor și în
materia căsătoriei soțului celui declarat mort. Obiectul de analiză constă în cea din urmă categorie
menționată.
În mod normal, anularea hotărârii judecătorești declarative de moarte ar retroactiva și asupra
căsătoriei care încetase anterior prin pronunțarea ei, cu esențiala condiție ca soțul rămas văduv să nu se
recăsătorească cu o altă persoană în intervalul temporar dintre cele două hotârâri definitive (cea
declarativă de moarte și cea de anulare a precedentei). Într-o atare situație, prima căsătorie se consideră
ca și cum nu a încetat. O situație delicată, atât din punct de vedere juric cât și uman, apare în situația în
care în acest interval soțul supravețuitor alege să se căsătorească. 66
Legiuitorul alege să nu consacre principiul retroactivității nulității în acestă speță, conservând
noua căsătorie în detrimentul celei vechi. Aplicarea retroactivității ar însemna renașterea vechii
căsătorii și desființarea celei de a doua pentru nulitate ca urmare a bigamei. 67 Este oarecum de apreciat
soluția aleasă. În primul rând, pentru că dintre cele două căsătorii, mai logică este salvarea celei de a
doua, în detrimentul primei, care este desfăcută din prisma dispariției soțului neglijent. Totodată, se
evită printr-un mecanism subtil și incidența bigamei, prin mențiunea că prima căsătorie este desfăcută
la data încheierii noii căsătorii. 68
Desigur că, spre deosebire de noul cod civil, unde este prevăzută clar necesitatea bunei-credințe
a soțului declarat mult, sub imperiul vechiului cod activitatea doctrinară pe marginea acestui subiect a
fost deosebit de aprinsă ținând cont de lipsa prevederii condiției mai sus amintite. S-a susținut că reaua-
credință a soțului supravețuitor trebuie sancționată cu condamnarea pentru bigamie, întrucât acesta se
căsătorește de două ori știind prea bine că prima căsătorie este încă valabilă (opinia profesorilor C.
Stătescu și T. Pop). În contradicție cu aceste opinii, s-a mai susținut că legiuitorul nu alege să facă o
distincție între buna sau reaua-crediță a soțului supravețuitor (M.N. Costin).
vii. Nulitatea contractului individual de muncă 69

65
Art 293 (2) c. civ ,, în cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea
declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credintă.
Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. ,,
66
A se vedea, Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele, Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București
2015, pg 181
67
ibidem
68
Ibidem
69
A se vedea, Marian Nicolae, Drept Civil, op.cit., pg. 573

27
Determinată de o cauză anterioară sau concomitentă cu momentul încheierii lui, nulitatea
contractului individual de muncă produce efecte doar pentru viitor. Pe cale de consecință, părțile
contractului nu sunt ținute să își restituie prestațiile, din două motive principale: imposibilitatea de a
restitui în natură munca prestată și lipsa de interes practic întrucât munca prestată a fost remunerată, iar
beneficiul muncii și interesul angajatorului au fost realizate. Urmârind filonul logic al acestei
consecințe ajungem la concluzia că munca realizată în baza unui contract nul ulterior constatat și
neremunerată nu îl scutește pe angajator de plata drepturilor salariale. 70
Aspect surprins și în decizia Curții Constituțioanel din anul 2004, decizia numărul 378:
„Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că art. 57 alin. (2) şi art. 283 alin. (1)
lit. d) din Codul muncii nu cuprind nici o dispoziţie potrivit căreia acestea ar putea fi aplicate cu efecte
retroactive. Dimpotrivă, în art. 57 alin. (2) se precizează că efectele constatării nulităţii contractului
individual de muncă se produc numai pentru viitor. Sub acest aspect, Curtea observă că nu are nici o
relevanţă dacă nulitatea este absolută sau relativă, deoarece, în nici un caz, nu pot fi anulate
prestaţiile executate de părţi (prestarea muncii, plata salariului, alte drepturi şi obligaţii) pe durata
existenţei contractului individual de muncă. De altfel, în alin. (1) al art. 57 se prevede că nulitatea
contractului individual de muncă este atrasă de "nerespectarea oricăreia dintre condiţiile legale
necesare pentru încheierea valabilă" a acestuia.”71.
Pe lângă importanța de ordin salarial pe care supravețuirea contractului individual de muncă
pentru trecut o are, trebuie să admitem că toate efectele ce decurg din c.i.m trebuie păstrate, în special
cele referitoare la statutul de salariat, prevăzute în norme legale și menite să protejeze salariatul. Este
vorba despre măsurile de securitate, sănătatea muncii, vechimea în muncă, obligațiile disciplinare și
clauzele de confidențialitate.72 Precum se poate observa în următoarea cauză supusă judecății având ca
obiect constatarea nulității absolute a contractului de muncă: „Prin urmare, în condiţiile art.56 alin.1
lit.d Codul muncii şi în lipsa acordului părţilor, intenţionat în prealabil de reclamant atunci când l-a
invitat pe pârât la data de 10.07.2019 să-şi dea acordul asupra încetării raporturilor de muncă,
instanţa va aprecia ca întemeiat demersul judiciar al reclamantului şi, în condiţiile în care pârâtul nu

70
A se vedea, Curții Constituțioanel din anul 2004, decizia numărul 378 culeasă din Ion Traian Ștefănescu, Dreptul muncii
și Legea dialogului social. Comentarii și explicații, Editura Universul Juridic, București 2017 pg 350
71
Decizia 378/2004 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (2), art. 77 şi art. 283 alin.
(1) lit. d) din Legea nr. 53/2003
72
A se vedea, Ion Traian Ștefănescu (coord.), Dreptul muncii și Legea dialogului social. Comentarii și explicații, Editura
Universul Juridic, București 2017 pg 350

28
deţinea diplomă de bacalaureat la data participării la concurs şi la data încheierii contractului
individual de muncă, deşi acest document reprezenta una din condiţiile de înscriere la concurs şi de
dobândire a calităţii de angajat, va admite acţiunea şi va constata nulitatea absolută a contractului
individual de muncă nr.388/02.04.2014 încheiat între părţi, efectele în ceea ce priveşte pierderea
calităţii de angajat cu toate consecinţele ce decurg din aceasta producându-se, conform art.57 alin.2
Codul muncii, doar pe viitor.”73

CAPITOLUL III - PRINCIPIUL REPUNERII PĂRȚILOR ÎN SITUAȚIA


ANTERIOARĂ ( RESTITUTIO IN INTEGRUM )

3. Conținutul principiului restitution in integrum

Apărută în dreptul roman pe cale pretoriană, excepția repunerii părților în situația anterioară
invocată de pretor pentru a elimina inechitățile provocate de încheierea unui act nul a fost purtată de
timp și sistematizată ca un efect inerent al instituției nulității actului juridic civil.
Într-o exprimare simplistă, principiul enunțat rerpezintă regulă conform căreia tot ceea ce a fost
executat în temeiul uni act juridic civil lovit de o cauză de nulitate, trebuie de regulă înapoiat,
îndeplinindu-se astfel scopul final al nulității, repunerea părților în situația anterioară momentului
contractării.
Coroborât cu principiul retroactivității, cele două privesc exclusiv efectele pe care nulitatea unui
act juridic le produce între părțile contractante ale unui act juridic și nu cele care se resfrâng asupra
terților. După caz, efectele principiului se pot răsfrânge și asupra altor subiecți de drept privat, ce fac
parte din raportul de restituire generat de nulitatea sau anulabilitatea actului juridic, cum este cazul unui
legat anulat, când observăm că restituirea obiectului său profită în moștenitorilor reali și nu autorului
testator.74

73
A se vedea, Tribunalul Argeș, Decizie nr. 4660/2019 din 27-nov-2019, www.sintact.ro
74
A se vedea, Marian Nicolae, Drept Civil, op.cit., pg. 574

29
Este de observat că există o legătură strânsă față de principiul retroactivității, reprezentând un
adevărat mijloc de a duce la finalitate cel din urmă principiu 75. Restituirea prestațiilor este în același
timp dublată și de principiul interzicerii îmbogățirii unei persoane în dauna altei persoane fără cauză
dreaptă.76 Într-o altă opinie 77, s-a susținut că temeiul restituirii prestațiilor este plata nedatorată,
desființându-se temeiul juridic al prestațiilor, cel care efectuând plata în sens larg având dreptul la
restituire. Pentru ca principiul să opereze, este esențială executarea prestațiilor, căci nu se poate restitui
ceea ce nu a fost executat.
Este interesant un aspect desprins din jurisprudența instanței supreme în ceea ce privește
limitele de operare a principiului disponibilității în material actelor lovite de nulitate: „Consecința
firească a pronunțării nulității contractului de schimb fiind repunerea părților în situația în care se
aflau înainte de încheierea contractului, părțile trebuie să-și restituie tot ceea ce au primit în temeiul
contractului, iar în măsura în care unele prestații nu mai pot fi restituite, cum ar fi în caz de
înstrăinare a bunului primit în schimb, restabilirea situației anterioare se va face prin echivalent,
ținându-se seama de valoarea prestației respective”78. Viziunea actuală a legiuitorului se reflectă în
majoritatea jurisprudenței după adoptarea noului cod de procedură civilă. Tendința este aceea de a
condiționa repunerea părților în situația anterioară de investirea instanței cu un astfel de capăt de cerere,
căci în mod contrar ne-am afla într-o situație în care instanța dă mai mult decât se cere, viciu
procedural ce face hotărârea susceptibilă de caile extraordinare de atac. Acest aspect urmează a fi supus
analizei în paragrafele următoare.
Reglementarea principiului se află la articolul 1254 alin. (3) din codul civil. 79 Textul de lege
reglemeantează într-o manieră generală situația în care până la constatarea sau declararea nulității,
prestațiile au fost executate, menționând maniera de restituire, în natură sau în echivalent, fâcând
totodată trimitere către dispozițiile de la 1639-1647, care reglementează modalitățile de restituire a

75
A se vedea Gabriel Boroi, Drept Civil – Teoria generală, Editiura ALL, București 2010, pg. 273
76
A se vedea, Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit. , pg 390
77
A se vedea, Marian Nicolae, Drept Civil, opș.cit., pg. 575
78
A se vedea, Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 296/1970 în culeasă din culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe
anul 1970, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București 1970, pg. 106
79
În cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent,
prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un
caracter continuu.

30
bunurilor, legiuitorul asigurându-se prin această secvență de norme că există o modalitate clară și
pragmatic de punere în practică a principiului prin stabiliriea întinderii, conținutului și a excepțiilor. 80
Din punct de vedere procesual, acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui contract
lovit de nulitate (absolută sau relativă), are fie caracter accesoriu, fie subsecvent.
Acțiunea are caracter accesoriu atunci când este formulată în același timp cu acțiunea în
declararea nulității. Consecința fireasă a accesorialității capătului de cerere prin care se investește
instanța cu cererea privind restituirea prestațiilor este aceea că soarta ei depinde de capătul principal de
cerere. Eventualitatea în care instanța investită cu judecarea cauzei în fond va respinge capătul
principal al cererii, petitul privitor la restituirea prestațiilor va urma soarta primului. 81

Acțiunea cu caracter subsecvent, principal se manifestă printr-o succesiune de acțiuni, prima


este cea prin care se urmărește obținerea nulității unui act. Ca urmare a admiterii sale, o a doua acțiune
privind restituirea prestațiilor poate fi promovată de către partea interesată doar după obținerea unei
hotărâri definitive în care este desființat actul în legătură cu care se urmărește restituirea prestațiilor. 82

„Reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune civilă prin care solicită obligarea părţii pârâte la
restituirea sumei ce reprezintă preţul unor servicii contractuale făcute de pârât în beneficiul
reclamantei. Deşi aparent ar fi vorba despre angajarea unei răspunderi contractuale, reclamantul nu
solicită desfiinţarea contractului de prestări servicii în baza căruia părţile şi-au îndeplinit obligaţiile
specifice. (…) Instanţa nu poate face abstracţie de temeiul juridic delictual pe care reclamantul îşi
fundamentează acţiunea, cu atât mai mult cu cât prin răspunsul la întâmpinare se arată că, în ultimă
instanţă, este irelevantă vinovăţia sau nevinovăţia pârâtului. Pe de altă parte, aceeaşi reclamantă mai
arată că acţiunea de faţă este una „în restituire”, având ca obiect suma cu care a fost mărit
patrimoniul pârâtei, în detrimentul patrimoniului său, dar ignoră faptul că restituirea trebuie să aibă
la bază / conform dispoziţiilor art.1635 Cod civil/ un act juridic desfiinţat cu efect retroactiv ori ale
cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din motive acolo precizate. În speţă nu este cazul. Aşa
cum s-a arătat în cele ce preced, contractul părţilor nu a fost atacat, nu a fost desfiinţat şi chiar a
ajuns la termen, motiv pentru care obligaţia de restituire fundamentată pe dispoziţiile art.1638 Cod
civil nu subzistă.”83 Instanțele naționale nu au evitat să facă o distincție clară între cele două acțiuni sub

80
A se vedea, Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coord.), op.cit, pg. 1014
81
A se vedea Gabriel Boroi, op.cit, pg. 274
82
Ibidem
83
A se vedea, Judecătoria Mediaș, Sentința civilă nr. 1262/2013 din 21.06.2013 , www.portaljust.ro

31
regimul regimului și natura lor procesuală: „Obligația repunerii părților în situația anterioară
încheierii contractului de întreținere a fost expres prevăzută de legiuitor în art. 1254 alin. (3) noul C.
civ. Esența acestui principiu este aceea că în cazul în care un contract este desființat, fiecare parte
trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite inclusiv plata prețului
imobilului cumpărat cu clauza întreținerii, chiar dacă aceste obligații au fost executate succesiv sau au
avut un caracter continuu. În concluzie, principiul restituirii in integrum nu se confundă cu acțiunea în
nulitatea actului juridic-rezoluțiunea contractului de întreținere, ci este consecința acestei acțiuni
civile în instanță. ”84
Promovarea unei singure acțiuni cu două capete de cerere privind restituirea pare a fi mai
avantajoasă deoarece permite reclamantului să plătească doar o singură taxă de timbru pentru capătul
de cerere principal, cel accesoriu fiind scutit, de această plată. Pe când, promovarea subsecventă nu va
oferi acest avantaj reclamantului, fiind obligat la plata a două taxe succesive, fapt considerat de
doctrină discrimantoriu. Un alt aspect ce duce la superioritatea variantei promovării unei singure
acțiuni este referitoare la caracterului prescriptibil al cererii de restituirea a prestațiilor, pe când în caz
de nulitate absolută este imprescriptibilă 85.
S-a pus problema în practică, dacă instanța poate dispune restituirea prestațiilor chiar dacă
niciuna dintre părțile cauzei nu a cerut acest lucru, pe calea cererii principale, reconvenționale.
Răspunsul este unul previzibil, instanța nu poate dispune restituirea prestațiilor în considerarea
principiului disponiblității și al contradictorialității.86 Astfel cum este surprins și într-o decizie de speță
un raționament în material rezoluțiuni care prin analogie este relevant și în problematica expusă:
„Repunerea în situaţia anterioară a părţilor contractante, ca efect al dispunerii rezoluţiunii judiciare,
reprezintă o cerere distinctă, de sine stătătoare cu care trebuie sesizată instanţa de judecată, în lipsa
căreia instanţa nu poate aplica principiul restitutio in integrum. În ipoteza în care instanţa de judecată
ar pronunţa repunerea în situaţia anterioară a părţilor contractante, ca efect al admiterii cererii de
rezoluţiune judiciară, în lipsa unei solicitări exprese a reclamantului, s-ar înfrânge nu doar principiul
disponibilităţii, dar şi principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al părţii adverse, care

84
A se vedea, Tribunalul Dâmbovita, Decizia 1229/2016 din 16.11.2016, www.portaljust.ro
85
A se vedea, Gabriela Răducan, Titlul II – Izvoarele obligațiilor, Noul Cod civil - comentarii, doctrina, jurisprudenta - Vol. II
Mosteniri si liberalitati. Obligatii,Coautori Alexandru Bleoanca, Dragos Calin, Dana Cigan, Gheorghe Durac, Cristina
Gabriela Frentiu, Ionica Ninu, Gabriela Raducan, Vlad Radulescu, Carmen Simona Ricu, Carmen Tamara Ungureanu, Dorina
Zeca, Editura Hamangiu, București 2012, pg. 547
86
A se vedea Gabriel Boroi, op.cit., pg. 275

32
ar fi în imposibilitatea de a-şi face apărări pe alte cereri decât cele care figurează în petitul cererii de
chemare în judecată”87.
În sfârșit, o altă problematică interesantă a modului de operare a acestui principiu este limita sa.
Într-o decizie a instanțelor naționale, părțile unui contract de locațiune stins prin cumpărarea de către
locatar a imobilului locatarului, au investit instanța cu o acțiune în declararea nulității contractului de
vânzare cumpărare prin care a fost obținut imobilul. În privința capătului de cerere privind restituirea
prestațiilor, locatarul a solicitat instanței ca în demersul aplicării acestui principiu să se asigure că
locațiunea stinsă prin confuziune să renască, părțile fiind în continuare locator și locata. Instanța, în
mod evident, s-a opus unui asemenea capăt de cerere, invocând următoarea motivare: „Părțile din
contractul de vânzare-cumparare nul redobândesc calitatile pe care acestea le aveau anterior
încheierii contractului de vânzare-cumparare, anume Consiliul Local Constanta calitatea de
proprietar iar cumparatoarea - calitatea de chirias.Repunerea în situatia anterioara nu implica doar
restituirea prestatiilor executate în baza actului juridic desfiintat, respectiv restituirea pretului, ci
partile raportului juridic trebuie sa ajunga în situatia în care acel act nu s-ar fi încheiat.În situatia în
care acel act nu s-ar fi încheiat reclamanta ar fi avut în continuare calitatea de chirias, fara a interesa
în aceasta procedura daca exista sau nu un contract de închiriere, calitatea de chirias fiind stabilita
prin prezenta hotarâre ca efect al principiului repunerii în situatia anterioara.Pentru aceste
considerente s-a apreciat ca solutia primei instante, care a respins actiunea reclamantei vizând
repunerea partilor în situatia anterioara încheierii actului juridic si constatarea calitatii sale de
chirias cu toate drepturile ce decurg din aceasta calitate, potrivit O.U.G. nr. 49/1999, nu a fost
întemeiata, fapt care impune reformarea ei în conditiile art. 296 cod proc. civila.Împotriva acestei
decizii a declarat recurs, în termen legal, RAEDPP CONSTANTA, care a criticat solutia ca fiind
nelegala.Recurenta pârâta a aratat ca prin încheierea contractului de vânzare-cumparare în temeiul
Legii nr. 112/1995, intimata reclamanta a pierdut calitatea de chirias, obligatiile derivând din
contractul de închiriere stingându-se prin confuziune.Împrejurarea ca actul translativ de proprietate a
fost anulat nu poate induce ideea recapatarii de catre cumparatoare a calitatii de chirias, astfel ca în
mod corect prima instanta a respins cererea, apreciind ca efectul repunerii partilor în situatia
anterioara îl constituie doar restituirea imobilului catre vânzator si a pretului catre cumparator si ca
efectele nulitatii contractului de vânzare-cumparare nu se pot extinde si asupra situatiei contractului

87
A se vedea, ICCJ, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 224 din 28 ianuarie 2015, www.scj.ro

33
de închiriere. Acesta din urma este reglementat prin legi speciale si nu exista un temei juridic pentru a
se constata renasterea raportului juridic stins ca urmare a confuziunii.” 88

3.2 Modalitățile de restituire

Reglementarea cuprinsă în Titlul VIII din Codul Civil s-a dovedit a fi esențială pentru a asigura
mijloacele de a pune în aplicare principiul restitutio in integrum.
Aplicabilitatea prevederilor privind restituirea intervine atunci când în raporturile juridice
părțile își asumă obligații, când intervine o cauză de ineficacitate, în cazul nostru nulitatea, care
desființează cu efect retroactiv actul cu pricina, fapt ce face ca fundamentul raportului juridic să
dispară, lipsind de cauză obligațiile executate.89
Din punct de vedere al modalității de restiturie, aceasta se face în natură sau în echivalent atunci
când prima nu mai este posibilă, față de acestea este de menționat că regula în materii este restituirea în
natură, spre deosebire de vechiul cod unde partea îndreptățită putea alege între. Prevederile în materie
de restituire au aplicabilitate generală și nu sunt condițioante de vinovăția civilă a părții de rea-credință.
Odată cu stingerea contractului, se sting și obligațiile de garanție pentru evicțiune și vicii: „Nulitatea
unui act juridic are ca efect desființarea retroactivă, potrivit principiuui uod nullum est, nullum
producit effectum, deci nu creează drepturi și obligații pentru părți. În condițiile în care contractual
pentru care se solicit executarea obligației legale de garanție a fost constatat nul, nu sunt întrunite
condițiie răspunderii pentru evicțiune, obligația de garanție pentru evicțiune neputând izvorî dintr-un
contract nul.”90
Din punct de vedere al persoanelor îndreptățite la restituire, distingem între cel ce a efectuat
prestația și cel ce a primit prestația. Cel ce efectuează prestația convenită este titularul dreptului la
restituirea prestației, iar cel ce a primit-o este debitorul obligației, excepția prevăzută de legiuitor în
materia persoanei îndreptățite la restituire vizează situația când o altă persoană lucrează în calitate de

88
A se vedea, Tribunalului Constanta, decizia civila nr. 495/22.10.2009, www.legeaaz.ro
89
A se vedea Gabriel Boroi, op.cit., pg. 350; T. Ionascu A. Ionascu Tratat de drept civil I. Editura Academiei, București 1967,
pg 357
90
A se vedea, I.C.C.J, s. com,. Dec nr.16/2009, din G. Bădoiu, C. Cucu, Obligațiile comerciale, practiă judiciară comentată,
Editura Hamangiu, București 2011, pg. 148

34
mandatar în interesul titularului dreptului la restituire. În acest caz, mandatarul poate primi ceea ce a
fost supus restituirii. 91
Un alt punct aprins sub optica vechii reglementări a fost aplicarea principiului nemo auditur
propriam trupitudinem allegans, care s-a bucurat de numeroase aplicări în practica jurisprudențială. Se
admitea cu alte cuvinte, că nimeni nu se poate prevala de propria incorectitudine și imoralitate pentru a
obține restituirea. Față de acestea, legiuitorul în noua reglementare că orice act ce are la bază o cauză
ilicită sau imorală trebuie restituit.92
În ipoteza în care restituirea se poate face în natură din cauza imposibilității naturale ori fie din
cauza unui alt impediment de natură obiectivă, procesul de restituire va trebui să se efectueze urmând
regula echivalentului, valoarea prestațiilor calculându-se raportat la momentul primirii lor de către
debitorul obligației de restituire.
În cele ce urmează distingem între două ipoteze. Ipoteza bunului care a pierit total și nefortuit
sau a bunului care a fost înstrăinat. Dacă debitorul obligației de predare se face vinovat de generarea
obligației de restituire, precum o cauză de nulitate ce îi este imputabilă, atunci restituirea în echivalent
se va face în funcție de cea mai mare valoare pe care o avea bunul în intervalul dintre primirea lui și
momentul înstrăinării sau pieririi sale. Soluția contrară, în cazul bunei-credințe, cel ce a determinat
apariția raportului de restituire este ținut să restituite cea mai mică dintre valorile dintre intervalele
menționate mai sus.
Pe de altă parte, dacă bunul supus restituirii a pierdit în mod fortuit, în cazul debitorului de
bună-credință a obligației de restituire, el este eliberat, fiind ținut doar la transmiterea îndemnizației
încasată de pe urma pieririi ori chiar dreptul la indemnizație atunci cand încasarea ei este întârziată de
diverse cauze. Cel de rea-credință nu se poate elibera decât dacă reușește să probeze că pierirea fortuită
ar fi avut loc și dacă bunul ar fi fost predat la creditor. În cazul în care debitorului obligației nu a predat
cu rea-credință bunul, acesta pierde dreptul la contraprestație și este ținut să o restituie în cazul în care a
primit-o.93 Pentru a întruni caracterul de forță majoră, pierirea bunului trebuie să întrunească anumite
caracteristici: „O simplă împrejurare externă, invincibilă numai în mod relativ, nu reprezintă un caz de

91
A se vedea, Alexandru Bleoancă, Cartea V, Despre obligații, în Noul Cod civil - comentarii, doctrina, jurisprudenta - Vol. II
Mosteniri si liberalitati. Obligatii, Coautori Alexandru Bleoanca, Dragos Calin, Dana Cigan, Gheorghe Durac, Cristina
Gabriela Frentiu, Ionica Ninu, Gabriela Raducan, Vlad Radulescu, Carmen Simona Ricu, Carmen Tamara Ungureanu, Dorina
Zeca, Editura Hamangiu, București 2012 pg. 1030
92
ibidem
93
A se vedea Gabriel Boroi, op.cit., pg. 280

35
forță majoră. Pentru a exista un caz exonerator de răspundere, trebuie ca împrejurarea externă să fie
absolut imprevizibilă, să aibă un caracter extraordinar și să nu poată fi prevăzută și depășită, la
nivelul actual al științei.”94
După cum am observat, în principiu, restituirea în natură nu pune probleme deosebite. Există la
o analiză mai atentă și situații când bunul ce face obiectul restituirii suferă, după exprimarea
legiuitorului, o pierdere parțială. În această ipoteză, debitorul obligației de restituire trebuie să plătească
creditorului o compensație pentru pierderea cauzată, mai puțin când respectiva pierdere este cauzată de
uzul obișnuit ori altă imprejurare externă neimputabilă. Compensația trebuie să conțină diferența de
preț și nu și alte cheltuieli. Dintr-o perspectivă diferită, atunci când chiar creditorul obligației de
restituire provoacă raportul de restituire, acesta nu mai poate solicita alte despăgubiri (se admite totuși
soluția ca debitorul obligației de restituire să ofere o compensație bănească atunci când din propria
culpă s-a generat o pierdere parțială) și este ținut să primească bunul în starea în care se afla la
momentul promovării acțiunii. Așadar, legiuitorul alege să dea prioritate intereselor creditorului în
cazul unui concurs de vinovății civile.
În privința restiturii cheltuierilor în legătură cu bunul, textul de la articolul 1644 face trimitere la
regulile accesiunii, în funcție de buna sau reaua-credință a posesorului. Cât despre cheltuielile cu ocazia
restituirii, ele se suportă proporțional, mai puțin atunci când sunt suportate integral de partea din a cărei
culpă a fost desființat contractul.

3.3 Excepții de la principiul repunerii părților în situația anterioară

Prin noțiunea de excepții de la principiul mai sus enunțat întelegem o sumă de situații în care,
datorită unor rațiuni pe care urmează să le analizăm, legiuitorul alege ca prestațiile efectiv remise într-
un raport juridic lovit de o cauză de nulitate sau anulabilitate să fie păstrate, de la caz la caz, fie integral
fie numai parțial. 95 Concluzia indirectă a acestui fapt este că excepțiile de la principiul repunerii în
situația anterioară operează și în cazul menținerii parțiale ale prestațiilor.

94
A se vedea, Tribunalul Bucuresți, s. a VI-a com., dec. Nr. 1370/2010, 19.01.2010 în L. C Stoica, Ineficacitatea actului
juridic civil, vol. 1 Nulitatea, Editura Hamangiu, București 2009, p 216
95
A se vedea, Marian Nicolae, op.cit., pg. 576

36
S-a suținut asemenea unui silogism că orice excepție de la restitutio in integrum este și o
excepție de la principiul retroactvitității nulității. 96 Opinie contracarată în doctrină 97 cu argumentele că
excepțiile întâlnite de la principiul restitutio in integrum nu reprezintă și excepții de la retroactvititatea
efectelor nulității pentru că prestațiile se mențin pentru a respecta principiul bunei-credințe sau al
ocrotirii incapabilui, alături de alte temeiuri diferite. În continuare analizăm următoarele excepții:
i. Posesorul de bună-credință păstrează fructele bunului pe care trebuie să-l restituie
În privința regulilor privitoare la regimul fructelor și a contravalorii bunului, unde cel obligat de
bună-credință păstreză fructele, cu suportarea cheltuielilor pentru producerea lor, și nu este ținut să
restituie îndemnizația privind folosința bunului: „Declararea nulității unui contract de vânzare
cumpărare nu justifiă obligația cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decât începând cu data
introducerii acțiunii în anularea contractului respectiv, deoarece pentru perioada anterioară el era
îndreptățit să le culeagă, în virtutea exercitării posesiei de bună credință asupra bunului ce a
constituit obiectul vânzării. Vânzătorul urmează să fie obligat la plata dobânzii aferente sumei pe care
a primit-o ca preț al vânzării tot numai de la data introducerii acțiunii în anularea vânzării.” 98
Rațiunea reglementării o găsim explicată în doctrină 99 și este cât se poate de simplă, calitatea de
posesor a celui îndreptățit să păstreze în propriul patrimoniu fructele. În virtutea efectelor juridice
recunoscute posesiei ca stare de fapt, avem de a face cu o persoană ce are reprezentarea subiectivă a
faptului că este titularul dreptului real, animus, aspect reflectat de comportamentul său, stare de fapt
care este complet independentă de reprezentarea subiectivă a altor persoane ce participă la circuitul
civil. Mai mult de atât, titularul descris de ipoteza normei exercită și actele materiale specifice posesiei,
adică corus.100 Drept pentru care, în virtutea deplinei sale bune-credințe, merită protejat.
Într-un alt punct de vedere exprimat în doctrină101, rațiunea păstrării fructelor nu rezidă în
calitatea de posesor al celui îndrepățit la păstrare ci în echitate, pe considerentul principal că cel din
urmă ar putea invoca dreptul său de a reține și productele pe acest raționament, lucru inadmisibil.

96
A se vedea, Gheorghe Beleiu, "Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil", ed. a VIII-a
revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007 pg. 229
97
A se vedea, Marian Nicolae, Drept Civil, op cit, pg. 577
98
A se vedea Tribunalul Bucuresți, dec. Nr. 1370/2010 Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil.
Partea generala – Editura Hamangiu, București 2011, pg. 63
99
A se vedea, Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit., pg 391
100
A se vedea, Valeriu Stoica, Drept Civil, Drepturile Reale Principale, Ediția a iii-a, Editura C. H BECH, București 2007, pg. 56
101
A se vedea, Valeriu Stoica, Drept Civil, Drepturile Reale Principale, Ediția a iv-a, Editura C. H BECH, București 2009, p. 83

37
Reglementarea actuală se află și în concordanță cu prevederile Convenției Europene a
Drepturilor Omului, care a statuat în jurisprudența CEDO, Weissman şi alţii c. România 102,
următoarele: „În speţă, Curtea observă că redactarea articolelor 485, 486 şi 487 din Codul civil este
foarte clară şi nu lasă niciun fel de îndoială asupra obligaţiei posesorului unui imobil de a restitui
adevăratului proprietar produsele civile ale acestui imobil. Singura cauză de exonerare este posesia
imobilului de bună credinţă, în virtutea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii sunt ignorate
de către posesor.”
Pe de altă parte, pentru a defini reaua-credință, constantă ce descalifică de la posibilitatea
păstrării fructelor, consider relevante cele enunțate în următoarea sentință civilă: „În ceea ce privește
bunurile mobile și cele imobile neînscrise în cartea funciară, posesorul este de rea-credință în măsura
în care cunoaște viciile titlului translativ de proprietate, știind că acesta este afectat de o cauză de
nevalabilitate. Având în vedere prevederile art. 948 alin. (3) NCC, posesorul care nu îndeplinește
condițiile prevăzute de art. 901 alin. (2) NCC sau cele prevăzute de art. 948 alin. (4) NCC este dator
să restituie fructele percepute, precum și contravaloarea fructelor pe care a omis să le perceapă,
începând cu momentul în care posesorul a luat cunoștință de viciile titlului său. Ca atare, sunt supuse
restituirii toate fructele: naturale, industriale și civile, percepute sau contravaloarea celor nepercepute
din neglijența posesorului. În lipsa unei stipulații exprese, considerăm că aprecierea contravalorii
fructelor nepercepute se realizează în raport cu momentul la care se impunea perceperea acestora.”103
Dacă cel obligat la restituire a fost de rea-credință sau restituie fructele (cu compensarea
cheltuielilor în vederea producerii lor) și contravaloarea folosinței, în ceea ce privește îndemnizația
pentru lipsa folosirii, aceasta are caracterul unei compensații bănești menite să acopere diferența
îndemnizația inferioară și valoarea reală a prestației 104.
Dacă folosința lui reprezenta prestația principală sau era din pricina naturii sale supus
deprecierii, atunci este admis faptul că se datorează contravaloarea folosinței. Același raționament se
poate aplica și în cazul în care scopul transmiterii bunului a fost culegerea fructelor, după cum se poate
observa și în următoarea decizie de speță: „În cazul în care conveția privitoare la transmiterea

102
CEDO, hot. din 24 mai 2006, Weissman şi alţii c. România, §60
103
A se vedea, Judecatoria Miercurea Ciuc, sentința civilă. Nr. 847/2016, 11-03-2016, www.sintact.ro
104
A se vedea, Alexandru Bleoancă, Cartea V, Despre obligații, în Noul Cod civil - comentarii, doctrina, jurisprudenta - Vol.
II Mosteniri si liberalitati. Obligatii, Coautori Alexandru Bleoanca, Dragos Calin, Dana Cigan, Gheorghe Durac, Cristina
Gabriela Frentiu, Ionica Ninu, Gabriela Raducan, Vlad Radulescu, Carmen Simona Ricu, Carmen Tamara Ungureanu, Dorina
Zeca, Editura Hamangiu, București 2012. pg. 1030

38
proprietății unui bun este lovită de nulitate pentru oricare motiv prevăzut de lege, pronunțarea nulității
nu produce nici o consecință în ceea ce privește reținerea fructelor cuelse de cumpărător, căruia
vânzătorul i-a predat folosința tocmai pentru a culege fructele.”105.
ii. Restituirea în limita folosului realizat
În ipoteza articolului 1647 din codul civil, se are în vedere situația particulară a incapabilului
ajuns în situația de a fi ținut să restituie ceea ce a primit în temeiul unui contract. În sens larg,
legiuitorul se referă deopotrivă la persoanele fizice interzise judecătoresc, la minorii sub 14 ani, dar și
la cei până în vârsta de 18 ani care nu au deloc capacitate de exercițiu, ori o au restrânsă. Aceștia sunt
ținuți să restituite în cazul desființării, numai partea de care au profitat efectiv. De pildă, dacă în
temeiul unui contract de vânzare un minor dobândește suma de 50.000 lei, cu care acesta plătește suma
de 40.000 lei reprezentând o datorie, iar suma de 10.000 lei se consumă într-o manieră de așa natură
încât nu îi este produs un beneficiu real, în ipoteza restituirii, minorul este ținut să înapoieze doar suma
de 40.000 lei, sumă care i-a profitat în mod real.
Noul cod civil îmbrătișează principiul interesului superior al minorului și al ocrotirii minorului,
extrapolând astfel de la vechea excepție de la restituio in integrum, prevăzută în vechiul cod la articolul
1164, la un regim general privind restituirea prestațiilor în cazul unui incapabil. 106 Astfel cum este
regăsită aplicarea ei și în jurisprudență: „Sub aspectul capătului de cerere privind restituirea preţului
plătit de către rec lamantă, instanţa a reţinut că sunt in cidente dispoziţiile art.1647 C.civ., persoana
care nu are capacitate de exerciţiu deplină nefiind ţinută la restituirea prestaţiilor doar în limita
folosului realizat şi că moştenitorii promitentei vânzătoare pot fi obligaţi la restituirea preţului numai
în măsura în care însăşi autoarea lor ar fi datorat preţul”107. În ceea ce privește productele bunului,
acestea nu au fost incluse în categoria fructelor, ele consumând însele substanța bunului, ceea ce ar
duce la o soluție nejustificată. Însă, pot exista situații precum cea din cazul prescripției dreptului la
acțiunea în restituirea prestațiilor în care productele ar putea fi păstrate.
Într-o altă decizie de speță, s-a arătat că este imperios necesară dinstincția între temeiurile de
drept care justifică nerestituirea prestațiilor dintr-un raport juridic. Astfel că, nu putem discuta despre
restituirea în limita folosului realizat dacă nu ne aflăm în fața unei prestații efectiv remise care să facă

105
A se vedea, Tribunalul Suprem, s. civ, dec. Nr. 1323/1978 în M. M, Pivniceru, F. Dăscălescu, Rezolutiunea si rezilierea
contratelor, practica judiciara, Editura Hamangiu, București 2006, pg.83
106
Idem pg. 1039
107
A se vedea, Curtea de Apel Craiova, decizie nr. 512/2020 din 03-sep-2020, www.sintact.ro

39
ulterior obiectul restituirii: „În ce privește criticile vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 1647 cod
civil, se constată că aceste dispoziții care au fost corect interpretate de instanțele anterioare, însă ele
nu sunt aplicabile în speță. Este de subliniat că prin motivele de apel, apelanta-reclamantă a criticat
aplicarea dispozițiilor art. 1647 alin. 1 cod civil arătând că aceste dispoziții nu erau incidente în ce îi
privește pe moștenitorii incapabilului și s-a referit la ipoteza în care suma de bani nu ar fi fost remisă
de mandatară, arătând că în această situație erau aplicabile dispozițiile art. 1635 alin. 1 din C.civ.
privitoare la restituirea prestațiilor după anularea contractului. Instanța de recurs constată că
dispozițiile art. 1647 alin. 1 cod civil vizează situația în care cererea pentru restituirea prestațiilor
executate în temeiul unui contract anulat se opune unui incapabil, acesta fiind obligat la restituirea
prestațiilor numai în limita folosului realizat. Este evident că dacă incapabilul primește o sumă de bani
ca preț al unei vânzări, iar vânzarea se anulează, prețul încasat constituie un “folos realizat” în sensul
art. 1647 alin. 1 cod civil și trebuie restituit de incapabil sau de moștenitorii acestuia, pentru că în
ipoteza contrară, incapabilul ar păstra atât prețul vânzării, cât și bunul ce a făcut obiectul contractului
desființat, ceea ce nu este legal și nici echitabil. În situația în care, însă, în patrimoniul incapabilului
nu a intrat respectivul preț, fie pentru că el nu ar fi fost niciodată plătit de cumpărător, fie pentru că-
așa cum e cazul în speță- el nu a fost remis de mandatar, nu mai poate fi vorba despre respectarea
dreptului incapabilului de a remite sumele primite doar în limita folosului realizat, în realitate
neexistând nicio obligație de plată. Așadar, dispozițiile art. 1647 cod civil nu vizează situația de fapt în
care se găsesc părțile din litigiu și nu acesta este temeiul pentru care moștenitorii promitentei-
vânzătoare nu pot fi obligați la restituirea prețului către reclamantă. Antrenarea răspunderii lor nu
poate fi făcută pentru că în patrimoniul autoarei lor nu a intrat suma pretinsă de reclamantă.”108
Totuși aceste principii nu se aplică în mod nelimitat, reaua-credință trebuie și este fără dubii o
constantă ce trebuie sancționată. Incapabilul este obligat la restituirea integrală atunci când din propria
culpă face prestația imposibilă de restituit. De asemenea, persoana incapabilă nu poate cere restituirea
dacă își invocă propria incapacitate. Acest raționament se regășește pe deplin și în jursprudență: „Dacă
o persoană lipsită de discernământ vinde un lucru al său unei persoane capabile, iar cu o parte din
suma obținută ca preț își plătește o datorie pe care o avea față de o altă persoană și restul sumei îl
risipește, în cazul în care, ulterior, se anulează contractul de vânzare-cumpărare, persoana lipsită de
discernământ va redobândi lucrul, însă va restitui numai acea parte din prețul vânzării pe care a

108
A se vedea, Curtea de Apel CRAIOVA, decizia 512/2020, 03-09-2020, www.sintact.ro

40
folosit-o pentru stingerea datoriei sale față de terța persoană, deoarece numai de aceasta a profitat
efectiv. Tribunalul constată că rațiunea dispozițiilor art. 1647 din Codul civil constă în ocrotirea
incapabilului, pentru a nu i se cauza acestuia o daună în situația risipirii sumei primite. Principiul
ocrotirii incapabilului cedează în fața necesității sancționării relei-credințe. În consecință, alin. (2)
stabilește că incapabilul poate fi ținut la restituirea integrală atunci când, cu intenție sau din culpă
gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă. Potrivit art. 1473 din Codul civil, debitorul care a
executat prestația datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării. Din
coroborarea acestui text cu art. 1647, rezultă că cel din urmă permite restituirea numai dacă
ineficacitatea actului juridic inițial este determinată de o altă cauză decât incapacitatea
debitorului.”109
iii. Aplicarea uzucapiunii imobiliare sau mobiliare
Premisa excepției are în vedere situația unui act juridic transmițător de proprietate, lovit de
nulitate, făță de care posesorul de bună-credință ar putea invoca uzucapiunea.
Curgerea timpului provoacă importante efecte în domeniul dreptului civil, atât sub efect
extinctiv, cât și sub efect achizitiv. În materia excepțiilor de la principiul restituirii prestațiilor unui act
lovit de o cauză de nulitate, sub o formă sau alta, găsim alte aplicații ale prescripției materializate sub
forma unor excepții. Ca urmare a trecerii timpului, legiuitorul alege să măsoare durata unei posesii
pentru a-i conferi efecte achizitive de proprietate.
Uzucapiunea reprezintă în noul cod civil, un mod de a dobândi drepturile reale principale printr-
o posesie exercitată asupra bunurilor ce formează obiectul lor pentru o perioadă anume prevăzută în
mod expres de lege și ca urmare a uzitării dreptului potestativ de a o invoca. Uzucapiunea este un mod
de dobândire a proprietății complex, fiind un fapt juridic în sens restrâns și o un act juridic unilateral
prin care se exercită dreptul potestativ de opțiune. 110
Desigur că uzucapiunea invocată pentru a paraliza efectele unui act juridic ineficace, trebuie să
se circumscrie sferei bunurilor susceptibile de a fi uzucapate. În principal, doar drepturile reale
principale pot fi uzucapate, în timp ce drepturile de proprietate intelectuală, drepturile reale accesorii,
dreptul de proprietate publică și drepturile reale constituite pe temeiul lui nu pot face obiectul
uzucapiunii. Cu alte cuvinte, avem în vedere doar drepturile reale principale ce au ca obiect bunuri ce

109
A se vedea, Tribunalul IAȘI, decizia 1417/2018, 09-05-2018, www.sintact.ro
110
A se vedea, Valeriu Stoica, Drept Civil, Drepturile Reale Principale, Ediția a III-a, Editura C. H BECH, București 2017, pg.
363

41
pot fi subiectul posesiei, de unde derivă consecințele necesității unor bunuri individual-determinate,
corporale, ce fac parte din circuitul civil. 111
În cazul de față, obiectul discuției îl face uzucapiunea și posibilitatea de a o invoca pentru a
înlătura efectele actului juridic translativ lovit de nulitate.
Pentru ca această excepție să fie operantă, uzucapantul trebuie sa se afle în posesia unui bun în
baza unui titlu translativ de proprietate nevalabil, afectat de o cauză de nulitate sau anulabilitate. Este
operantă această excepție și în ipoteza unui act juridic creator de obligatii, de pildă un contract de
locațiune nul sau anulabil, dacă are loc o intervertire a detenției în posesie112. Astfel regăsim în
jurisprudență: (Notificarea pe care chiriaşul o trimite proprietarului bunului ce i-a fost închiriat, prin
care îi aduce, la cunoştinţă că nu îi mai recunoaşte această calitate şi că refuză să plătească chiria în
continuare, are semnificaţia unei intervertiri realizate prin negarea de către detentorul precar a
dreptului proprietarului. 113 Evident, condiția sine qua non pe care uzucapantul trebuie să o
îndeplinească utilitatea posesiei, în caz contrar, efectul achizitiv al posesiei nu poate fi realizat.
Uzucapiunea se manifestă în materia actelor cu vicii de valabilitate, ca un adevărat mod de
vindecare nevalabilitatea titlului. 114 Astfel cum este surprins de altfel și în jurisprudență, efectele pe
care cel interestat să obțină nulitatea actului juridic ar fi paralizate de acest mod de dobândire a poseiei.
Legiutorul înțelege să sancționeze pasivitatea și să prioretizeze aparența de drept: „Potrivit art. 27 din
Decret Lege nr. 115/1938, dacă s-au înscris, fără cauză legitimă, drepturi reale care pot fi dobândite
în temeiul uzucapiunii, ele rămân valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-
credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani. Cum pârâta a exercitat o posesie utilă asupra imobilului - situat
în judeţul Hunedoara - cu bună-credinţă, din momentul intabulării actului de donaţie (1945) şi până în
prezent, fără ca reclamantul - domiciliat în Bucureşti - să fi formulat vreo pretenţie cu privire la bunul

111
Idem pg. 365
112
A se vedea, Marian Nicolae, Drept Civil, op.cit., pg. 738
113
A se vedea, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1369/1969 în Eugen Roșioru, în Cartea III Noul Cod civil - comentarii, doctrina,
jurisprudenta - Vol. I Despre legea civila. Persoanele. Familia. Bunurile, Coautori Madalina Afrasinie, Dana Cigan, Marius
Cosma,Mirela Croitoru, Marius Eftimie, Eugenia Florescu, Cristina Gabriela Frentiu, Lucia Irinescu, Loreley Mirea, Florina
Morozan, Mihaela Papureanu, Ovidiu Podaru, Ioan Popa, Eugen Rosioru, Andreea Corina Tarsia, Carmen, Tamara
Ungureanu, Corina Voicu, Editura Hamangiu, București 2012, pg. 1299
114
A se vedea, L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001, pg. 237

42
în litigiu, anterior introducerii acţiunii de faţă (în 1987), rezultă că, chiar dacă actul de donaţie nu ar
fi fost valabil întocmit, pârâta a devenit proprietară, prin uzucapiune, în anul 1955.”115
În ceea ce privește buna-credință, ea trebuie menținută pe tot parcusul posesiei în cazul
uzucapiunii imobiliare tabuluare, cât și înainte de încheierea actului. S-a susținut că, pentru uzucapiune
are relevanță buna-credință de la momentul intrării în posesie. De pildă, situația unui contract translativ
de proprietate care nu îndeplinește cerințele legale, dar datorită împrejurărilor, partea îndreptățită la
posesiea bunului are motive să creadă că motivele de nevalabilitate au fost acoperite, fapt ce determină
posesia de bună-credință și posibiiltatea ulterioară de a invoca uzucapiunea. „Buna-credinţă trebuie să
existe la momentul intrării în posesie, şi nu la momentul încheierii contractului între dobânditorul de
bună-credinţă şi detentorul care a înstrăinat” (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1120/1966, în C.D.
1966, p. 90). 116
Spre deosebire de uzucapiunea imobiliară tabulară. observăm că uzucapiunea
imobiliară extratabulară este incidentă și ăn cazul unei posesii exercitate cu rea-credință dar neviciată.
iv. Aplicarea articolului 580 117din codul civil118
Este avută în vedere ipoteza unui contract de vânzare cumpărare care este încheiat cu
nesocotirea condițiilor necesare prevăzute de lege pentru valabilitatea sa, care transmite proprietatea
unor materiale de constucție, ce sunt folosite într-o constructie a cumpărătorului, la un moment ulterior,
dar până la momentul promovării acțiunii în constatarea nulității.
Constatăm că din punct de vedere tehnic, după momentul constatării sau declarării judecătorești
a nulității, operează accesiunea asupra materialelor folosite, ele devenind bunuri imobile prin natură,
pentru că își pierd individualitatea. Acest aspect ne poate duce la concluzia că în situația nulității
actului transmițător, soluția restiturii în natură devine imposibilă. Totuși nu împărtășim opinia conform

115
A se vedea, Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 136/1988, în R.R.D. nr. 11/1988, pg. 70-71 din Eugen Roșioru, în Cartea III
din Noul Cod civil - comentarii, doctrina, jurisprudenta - Vol. I Despre legea civila. Persoanele. Familia. Bunurile, Coautori
Madalina Afrasinie, Dana Cigan, Marius Cosma,Mirela Croitoru, Marius Eftimie, Eugenia Florescu, Cristina Gabriela Frentiu,
Lucia Irinescu, Loreley Mirea, Florina Morozan, Mihaela Papureanu, Ovidiu Podaru, Ioan Popa, Eugen Rosioru, Andreea
Corina Tarsia, Carmen, Tamara Ungureanu, Corina Voicu, Editura Hamangiu, București 2012, pg. 1333
116
A se vedea, Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1120/1966 culeasă din culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul
1966, Editura Ștințifică, București 1966, pg. 90
117
(1) în cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând
fi obligat la desfiinţarea acesteia şi nici Ia restituirea materialelor întrebuinţate. (2) Proprietarul materialelor are numai
dreptul la contravaloarea materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.
118
A se vedea Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generala – Editura Hamangiu,
București 2011, pg. 276

43
căreia nu s-ar putea restitui sub formă de echivalent valoarea bunurilor mobile. În temeiul articolului
580, proprietarul materialului are un drept de creanță față de cel ce construiește folosindu-le. 119
v. Intervenția prescripției extinctive a acțiunii în restituirea prestațiilor executate în temeiul
actului juridic nul.
Se cere o deosebire clară între ceea ce numim acțiunea în nulitate (prescriptibilă și
imprescriptibilă) și acțiunea în restituirea prestațiilor din cadrul unui act juridic afectat de o cauză de
nulitate.
Aceste două acțiuni nu se confundă nici dacă ele sunt promovate în același timp, cu mențiunea
ca ne-am afla într-un raport de accesorialitate care va genera consecințe de ordin procesual,
independeța petitului accesoriu față de admiterea celui principal. Pentru a se pronunța asupra capătului
de cerere privind restituirea prestațiilor, capătul principal trebuie admis. 120
De aceea, această distincție prezintă interes în momentul în care se solicită restituirea
prestațiilor ulterior momentului admiterii acțiunii în declararea sau constatarea nulității, deci separate
de aceasta.
Pe marginea acestei chestiuni, I.C.C.J s-a pronunțat: „Întrucât nu au fost înregistrate acțiuni în
restituire pe cale principală, ci doar ca petit subsidiar în diferite tipuri de cereri, nu s-a pus problema
tranșării pe cale de excepție a prescriptibilității, nefiind indicate hotărâri judecătorești în acest sens.)
(într-o acțiunea în restituire va dobândi un caracter real sau personal, în funcție de obiectul obligației
de restituire - un bun individual determinat sau un bun de gen. Astfel, dacă se solicită restituirea unui
bun individual determinat, acțiunea în restituire va avea caracterul unei acțiuni în revendicare, cu
caracter imprescriptibil. În schimb, dacă obiectul restituirii îl reprezintă un bun de gen (sume de bani),
acțiunea este una exclusiv personală. Fiind vorba despre o acțiune patrimonială personală, regula
impusă atât în actuala, cât și în vechea reglementare în materia prescripției extinctive este
prescriptibilitatea acesteia. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în
restituirea prestațiilor executate în baza unui act juridic desființat îl constituie data nașterii dreptului
la acțiune, anume data la care hotărârea judecătorească prin care s-a dispus desființarea actului a

119
A se vedea, Marian Nicolae, op.cit., pg. 580
120
A se vedea, Sergiu Boca în Revista Națională de Drept. Nr 4/2012, Analiza excepțiilor de la principiul restabilirii situației
anterioare ca efect al nulității actului juridic civil

44
devenit executorie, moment ce urmează a fi stabilit conform dispozițiilor procesual-civile aplicabile în
cauza în care aceasta a fost pronunțată.”121.
Concluzia este că în situația promovării unei acțiuni personale, prin care se cere restituirea unor
sume de bani, prestate în temeiul unui contract a cărui nulitate a fost constatată, acțiunea principală,
supusă prescripției, se poate lovi de excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință, nu ar
opera restituirea.
În jurisprudență, s-a ridicat problema contractelor sau clauzelor afectate de nulitate aboslută, ce
nu ar fi imprescriptibile: „Decizia nr. 992/13.03.2014 a ÎCCJ care spune clar faptul că dreptul de a
solicita restituirea sumelor achitate în temeiul unor clauze declarate abuzive este imprescriptibil.
urmare, operând nulitatea absolută a acelor clauze, instanța de fond, în mod eronat a admis această
excepția și a dispus respingerea acțiunii ca fiind prescrisă. A mai invocat încă un principiu, în sensul
că, dacă este vorba despre o nulitate absolută, nu se poate susțină că în speță ar fi incident termenul
de prescripție de 3 ani. Avocatul pârâtei intimate solicită respingerea apelului și obligarea apelantei la
plata cheltuielilor de judecată. Învederează instanței faptul că nu se poate susține caracterul
imprescriptibil al unei acțiuni în restituirea unor pretenții. Susținerile apelantei transformă acțiunea
care are la bază o clauză constatată ca fiind abuzivă, într-o acțiune imprescriptibilă. Legea nu permite
însă acest aspect. Mai mult decât atât, s-ar ajunge la o instabilitate a regimului juridic. Asta ar
însemna ca oricând pe parcursul vieții, o persoană care la un moment dat a avut un credit și se
constată clauzele ca fiind abuzive, poate solicita restituirea anumitor sume. Astfel, apreciază că
instanța de fond, în mod corect a apreciat că termenul de la care curge dreptul de a solicita restituirea,
este cel de trei ani, respectiv de la data nașterii dreptului la acțiune.”122
S-a exprimat opinia conform căreia aceasta nu reprezintă o excepție de la principiul restituirii
prestațiilor ca efect al nulității deoarece prescripția stinge doar dreptul la acțiune în timp ce dreptul
subiectiv civil primar rămâne în ființă. 123
vi. Situația bunului pierit fortuit 124

121
A se vedea Decizia nr. 41 din 29 mai 2017, opiniile pronunțate de Cristina Zamșa, George Ilie Radu Rizoiu, Bogdan
Vișinoiu, Gabriel Boroi și Carla Alexandra Anghelescu referitoare la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea
unei chestiuni de drept, publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 560 din 14 iulie 2017
122
A se vedea, Tribunalul Alba, decizia 222/2017, 16-02-2017, www.sintact.ro
123
A se vedea, Marian Nicolaeop.cit., pg. 580
124
idem, pg. 578

45
Ipoteza descrisă are în vedere dacă ulterior momentului constatării/ declării nulității actului
juridic civil, obligațiile de restituire sunt născute, însă neaduse la îndeplinire, bunul care trebuie restituit
de către debitor piere fortuit din motive neimputabile acestuia: „Sunt cauze de forţă majoră fenomene
naturale ca: inundaţii, alunecări de terenuri, cutremure, fulgere ş.a. Datorită faptului că asemenea
evenimente nu pot fi imputate cuiva, ele constituie cauze exoneratoare de răspundere. 125. Desigur că
toate acestea trebuie să se încadreze în limita principiului bunei credințe.
Iată cum operează din punct de vedere jurispudențial această ipoteză: „Totuși, conform art.
1642 Cod civil, dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul obligației de restituire este liberat
de această obligație, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie indemnizația încasată pentru
această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizație. Dacă
debitorul este de rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de
restituire decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja
predat creditorului. Aceste prevederi trebuie coroborate și cu cele ale art. 118 ind.1 LPANCC (Legea
71/2011), care dispun următoarele: În cazul restituirii prestațiilor reciproce, dispuse în temeiul legii
sau al unui contract, dacă bunul piere în mod fortuit și nu a fost asigurat, iar debitorul obligației de
restituire a fost de bună-credință sau obligația de restituire nu provine din culpa sa, obligația de
restituire se stinge potrivit art. 1.642 din Codul civil, caz în care și creditorul este liberat de propria
obligație de restituire, însă numai dacă a fost de bună-credință sau cauza restituirii nu îi este
imputabilă. Dacă bunul arătat la alin. (1) a pierit numai în parte, creditorul are dreptul de a reduce
propria prestație până la limita a ceea ce el primește.”126
S-a exprimat opinia conform căreia aceasta nu reprezintă o excepție de la principiul restituirii
prestațiilor ca efect al nulității deoarece prescripția stinge doar dreptul la acțiune în timp ce dreptul
subiectiv civil primar rămâne în ființă.
Sub regimul vechei reglementări, o controversată dezbatere doctrinară a avut loc pe subiectul
includerii în rândul excepțiilor de la principiul restitutio in integrum cazul contractelor cu exeutare
succesivă fie parțial, fie integral executate și a aplicării principiullui nemo auditur propriam turpitudem
allegans „nimeni nu poate să se foloseacă de propria incorectutidine sau imoralitate pentru a obține

125
A se vedea, Trib. Suprem, decizia civilă nr. 358/1965, www.sintact.ro
126
A se vedea, Judecătoria Slobozia, decizia 343/2016, 14/06/2016, www.sintact.ro

46
protecția unui drept”127 și in pari causa turpitudinis cessat repetitio (în caz de turpitudine egală, lipsește
repetiția).
Cu o linie jurisprudențială destul de segregată, jurisprudența de pe vechiul cod a statuat de
multe ori că o acțiune în restituire a unei prestații este inadmisibilă în situația unui act juridic în care
reclamantul a avut de la bun început un scop imoral sau un obiect imoral. În principiu vechea doctrină
făcea o diferență între contractele imorale și contractele ilicite, restituirea fiind inadmisibilă pentru
contractele imorale. 128
Acest principiu, de provenineță canonică punea părțile unui contract imoral în imposibilitatea
de a obține pe calea acțiunii în restituire prestația proprie, chiar și atunci când partea cocontractană nu
și-a îndeplinit partea sa de obligație, având un caracter preventiv, În prezent, numeroase legislații
europene au păstrat reglementarea principiului, în timp ce noul cod civil prevede cu caracter expres ca
ceea ce a fost executat în temeiul unei cauze ilicite sau morale este întodeauna supus restiturii.
A doua situație a contractului succesiv și-a pierdut și ea aplicabilitatea, restituirea contractului
se face fără a ține cont de caracterul continuu sau succesiv. O argumentație bine întemeiată împotriva
acestei opinii o regăsim la profesorul Marian Nicolae. În privința primei excepții aparente, s-a susținut
că avem drept temei pentru păstrarea prestațiilor care au fost efectuate în cadrul unui contract de
închiriere lovit de nulitate, principiul îmbogățirii fără justă cauză și nu contractul în sine, care de altfel
este lipsit de efecte ca urmare a nulității sale. Rațiunea este următoarea, dacă locatorul ar fi obligat să
restituie întreaga sumă a chiriei percepute, ori fie a arendei în situația unui contract de arendare, am
discuta despre o veritabilă îmbogățire fără justă cauză a locatarului, dacă nici acesta nu ar da înapoi
echivalentul folosiței exprimat într-o manieră pecuniară. Din punct de vedere practic, stabilirea unui
asemenea echivalent ar suscita destul de multe dificultăți în principal din cauza complexității și
instabilității pieței, ceea ce ar însemna în mod clar nevoia tranșării situației de către instanțele
naționale. Soluția mai simplă prevăzută de autorul citat este intervenirea unei compensații între cele
două creanțe reciproce ale părților, cea mai facilă și lipsită de alte eforturi suplimentare soluție este
menținerea efectelor deja produse, acolo unde este posibilă și echitabilă. Cât despre a doua excepție
aparentă consacrată de decizia Tribunalului Suprem, autorul citat consideră drept temei al păstrării
fructelor percepute de posesorii de bună credință, art 486 din codul civil din 1864, care stipulează
efectul posesiei de bună credință. Aceasta este soluția cu cel mai ridicat grad de echitate, socotind că

127
A se vedea, Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit., pg 391
128
ibidem

47
posesorul ar putea fi pus în situația de a restitui fructele pe o perioadă foarte întinsă în timp (de la data
intrării în posesie la data introducerii acțiunii), fapt ce ar duce în mod sigur la insolvabilitatea sa. În
fine, pentru aceste considerente nu se pot considera excepții reale de la principiul retroactivității
nulității, mai ales sub optica noului cod civil care prevede posibilitatea restituirii prestațiilor succesive
în echivalent. 129
Aceeași opinie o regăsim și la alți autori de doctrină de drept civil130 (Ovidiu Ungureanu,
Munteanu Cornelia), unde se consideră că aceste cazuri trebuie exclusă retroactivitatea, lâsând trecutul
sub cauza contractului, mai puțin atunci când clauzele au fost ilicite, nesocotind dispoziții legale cu
caracter imperativ. Sub acest aspect, nulitatea funcționează precum rezilierea,

CAPITOLUL IV - PRINCIPIUL ANULĂRII ACTELOR SUBSECVENTE CA URMARE A


ANULĂRII ACTULUI INIȚIAL ( RESOLUTO IURE DANTIS, RESOLVITUR IUS
ACCIPIENTIS )

4. Conținutul principiului resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis

Privit ca o consecință a celorlalte două principii ce guvernează efectele nulității, acest din urmă
principiu guvernator al efectelor instituției nulității este un corolar al principiului retroactivității 131.
Principiul tratează efectele pe care anularea unui act juridic atrage mai departe anularea actelor juridice
ulterioare, datorită conexității juridice dintre acestea. În doctrină132, s-a formulat punctul de vedere
conform căruia, o denumire mai eficientă a principiului este cea a desființării actului subsecvent ca
urmare a desființării actului juridic inițial. Fundamentul opiniei este că, există fără echivoc nulități care
oprează de plin drept, conjugate cu realitatea practică a diferitelor momente când anularea actului
subsecvent operează la momente diferite față de actul juridic inițial (fie din diverse motive, actul nu
este cunoscut părților interesate, ori fie datorită principiului disponibilității).

129
A se vedea, Marian Nicolae, Actul juridic in Noul Cod civil. Probleme teoretice cu implicatii practice, Editura Solomon,
București 2020, pg. 106-107.
130
A se vedea, Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit., pg 392
131
Idem pg. 394
132
A se vedea, Marian Nicolae, Drept Civil, op.cit, pg. 580

48
Raționamentul principiului are în vedere un act juridic inițial primar transmițător sau constitutiv
de drepturi, care din cauza împrejurărilor este încheiat într-un mod defectuos, nesocotind prevederile
legale, fapt ce-i atrage incidența unei cauze de nevalabilitate. În doctrină, s-a exprimat și punctul de
vedere conform căruia133 luând în considerare modalitatea în care a fost conceput acest principiu, nu ar
trebui interpretat în sensul că trebuie aplicat doar în materia actelor constitutive sau translative de
drepturi și că este justificată opinia conform căreia putem analiza aplicabilitatea principiului în cadrul
drepturilor de creanță. Ba chiar mai mult, de aceeași sursa citată este oferit exemplul situației când nici
actul primar și nici actul subsecvent nu sunt translative sau constituvie de drepturi. De pildă, un
contract primar de locațiune și un contract subsecvent de comodat. Tot pe acest raționament s-a pus
întrebarea dacă principiul se aplică și în cazul unui act juridic cu efecte declarative, răspuns la care
doctrina a răspuns deoptrivă și pozitiv134 și negativ.
Având în vedere aspectele de ordin practic, incidența nulității este de multe ori o problemă ce
are o întindere considerabilă în timp. Astfel că, de la momentul încheierii actului juridic și până la
momentul în care este constată sau declarată nulitatea actului juridic, părțile actului juridic primar sub
credința valabilității actului, aleg să încheie o multitudine de acte juridice prin care transmit drepturi pe
care le-au dobândit prin intermediul actului primar. Soarta acestor acte depinde, în mod logic, de soarta
primului juridic. Printr-un efect de domino juridic, actul principal atrage desființarea actelor următoare
datorită transmisiunii instrumentate de un non domino.
În doctrina de drept civil, principiul mai sus menționat este uzitat atât pentru a evidenția efectele
față de terți în privința instituției rezoluțiunii, cât și în privința instituției nulității.
Legiuitorul român reglementează acest princpiu la articolele 1254 alin. (2), cât și la articolul
1648 alin (1). Dacă primele două principii aveau în vedere efectele pe care nulitatea actului juridic civil
le genera inter partes, cel de al treilea are în vedere efectele și limitele nulității față de terți. Doctrina
atrage atenția asupra faptului că terții despre care textul de lege face referire sunt de fapt avânzi-cauză
cu titlu particular.135

133
A se vedea Gabriel Boroi, op.cit, pg. 271.
134
A se vedea, Gabriela Răducan, Titlul II – Izvoarele obligațiilor, Noul Cod civil - comentarii, doctrina, jurisprudenta - Vol. II
Mosteniri si liberalitati. Obligatii, Coautori Alexandru Bleoanca, Dragos Calin, Dana Cigan, Gheorghe Durac, Cristina
Gabriela Frentiu, Ionica Ninu, Gabriela Raducan, Vlad Radulescu, Carmen Simona Ricu, Carmen Tamara Ungureanu, Dorina
Zeca,Editura Hamangiu, București 2012, pg 550
135
A se vedea, Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit, pg 394

49
Principiul supus analizei își găsește originea în principiul nemo dat quod non habet, potrivit
căruia nimeni nu poate transmit mai mult decât are: „În mod corect a reținut instanța de apel ca
autoarea recurentei-pârâte a dobândit imobilul de la un neproprietar, pe când titlul de proprietate al
reclamanților intimați, provine de la fostul proprietar căruia i se recunoscuse dreptul de proprietate cu
efect retroactiv prin sentința civilă nr. 8485 din 14 septembrie 1995 a Judecatoriei sectorului 1
București drept care, în concepția Curții Europene a Drepturilor Omului, nu era revocabil. De aceea,
prin respingerea acțiunii promovate de reclamanți împotriva dobânditorului imobilului, în condițiile
Legii nr. 112/1995, așa cum a procedat instanța de fond, se aduce atingere principiului potrivit căruia
nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are (nemo dat quod non habet). Faptul că autoarea
recurentei-pârâte a fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare îi
salvează actul de la nulitate, în condițiile prevăzute de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având
posibilitatea sa se întoarcă împotriva înstrăinatorului pentru a pretinde daune-interese, efectele bu-
nei-credinte manifestându-se pe acest plan.” 136
De asemenea, pe lângă principiul mai sus menționat, doctrina menționează 137 și principiul nemo
plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse haberet „În acelaşi sens, şi reclamanta SM a încheiat
contracte de cesiune acţiuni cu persoane care nu mai aveau calitatea de proprietare ale acţiunilor,
fiind evident ca nu putea dobândi acţiuni, afirmaţie bazată și pe adagiul latin "Nemo plus iuris ad
alium transferre potest quam ipse haberet". În consecinţă, SM nu poate formula acţiuni în justiţie, în
calitate de acţionar, pentru acţiuni pe care nu le-a dobândit, ce semnifică faptul că nimeni nu poate
transmite mai multe drepturi decât are el însuși.”138. Desigur că, principiul enunțat nu este consacrat în
mod absolut, el operează în condițiile prevăzute de lege, derivă consecința logică a faptului că el
include și numeroase excepții.
Codul civil actual, aplică acest principiu în mod direct prin diverse texte de lege în diverse
materii.
O primă aplicare o regăsim la articolul 896 alin. (2) 139 coroborât cu articolul 899 alin. (2), teza a
II-a. Un aspect ce merită analizat este cel în legătură cu opozabilitatea hotărârii judecătorești de

136
A se vedea, C. Ap. București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 1025 din 25 iunie
2008 din "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numarul 4 din data de 29 mai 2009
137
A se vedea, Marian Nicolae, op.cit., pg. 581
138
A se vedea, , Tribunalul Comercial Cluj, Sentința civilă nr. 6795/2011 din 21-dec-2011, www.sintact.ro
139
Dacă acţiunea în prestaţie tabulară a fost notată în cartea funciară, hotărârea judecătorească se va înscrie, din oficiu, şi
împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular după notare.

50
admitere a acțiunii în prestație tabulară. În mod principial, hotărârile judecătorești își produc efectele
față de părțile din procesul civil conform principiului relativității efectelor hotârârii judecătorești (res
iudicata inter partes tantum ius facit). Însă, textul de lege mai sus menționat enumeră una dintre
excepțiile acestei reguli, când efectul admiterii acțiunii în prestație tabulară se va produce și față de
eventuali terți care dobândesc drepturi asupra imobilului supus litigiului. Pornirea unei astfel de acțiuni,
nu are efecte în ceea ce privește indisponibilizarea bunului litigios, drept consecință, subiectul pasiv al
acțiunii, adică proprietarul tabular poate dispune de bun în mod liber, iar potențialii cocontractanți care
doresc să constituie un dezmembrământ ori fie chiar să dobândească dreptul de proprietate asupra
bunului litigos, o vor face în cunoștință de cauză asupra unui proce pendent care are tocmai ca principal
obiect, bunul imobil pe care aceștia urmăresc să-l obțină. Iată că, în situația admiterii acțiunii, biroul
teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară va înscrie dreptul real imobiliar atât față de proprietarul
initial, cât și față de eventuali terți cocontractanți. Adtfel, reiese că actul subsecvent încheiat între
subiectul pasiv al acțiunii în prestație tabulară și un potential terț contractant va fi desființat ca urmare a
aplicării principiului resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis140: „Ulterior, prin aplicarea
principiului nulităţii actului juridic subsecvent ca efect al desfiinţării actului juridic iniţial resoluto
jure dantis resolvitur jus accipientis, în condiţiile în care pârâtul-cumpărător S.C.P. nu poate invoca
sub nicio formă buna credinţă câtă vreme contractase anterior cu titlu de promisiune de vânzare-
cumpărare asupra aceluiaşi bun de la reclamantă, tribunalul va constata nulitatea absolută parţială a
contractului de vânzare-cumpărare nr.X/X august 2006, încheiat de Oraşul Sebiş cu P I S, cu privire la
suprafaţa de X mp. din acelaşi imobil, înscris în C.F. nr.XXX – Sebiş”141
O a doua aplicare a principiului o regăsim la articolul 910 alin. (2) din codul civil. 142 Situația
evocată de text este cea a acțiunii în rectificare de carte funciară. Ca urmare a admiterii acțiunii în
rectificare, terțele persoane care au contractat cu pârâtul acțiunii în rectificare admise vor suporta
efectele radierii dreptului real al transmițătorului lor. Situația evocată reprezintă și ea o excepție a
relativității efectelor hotârârii judecătorești (res iudicata inter partes tantum ius facit). Totuși ea
operează doar dacă terții și-au înscris dreptul ulterior momentului notării acțiunii în rectificare în cartea
funciară. În caz contrar, dacă terții au obținut un drept înscris în cartea funciară anterior notării urmării
bunului, admiterea acțiunii în rectificare nu le va afecta dreptul dacă s-a solicitat doar rectificarea

140
A se vedea, Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coord.), op.cit, pg. 716
141
A se vedea, Tribunalul Arad, decizia nr. 173/2009, 12.02.2009, www.sintact.ro
142
Dacă însă acțiunea în rectificare a fost notată în cartea funciară, hotărârea judecătorească de admitere se va înscrie, din
oficiu, și împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular după notare, care se va radia odată cu dreptul autorului lor.

51
dreptului dobânditorului nemijlocit. Ca urmare a admiterii acțiunii în rectificare, drepturile terților
subânditori vor fi radiate, în temeiul principiului mai sus enunțat.
O a treia aplicare a prinicipiului se regăsește la articolul 1.029 cod civil143. Promovarea unei
acțiuni în vederea revocării donației va putea avea efecte retroactive dacă instanța ar admite-o. Așadar,
donatarul, în cazul în care a transmis mai departe dreptul pe care acesta l-a obținut prin liberalitate, ori
a constituit sarcini reale asupra lui, nu va putea transmite mai mult decât are el însuși în patrimoniu.
Drept consecință, ceea ce a fost transmis va fi supus desființării, iar bunul donat se va întoarce liber de
orice sarcini în patrimoniul donatorului. 144 Ca urmare a admiterii acțiunii, donatorul are obligația de
restituire asupra a tot ceea ce a primit în vederea executării sarcinii, pe când donatarul are obligația de a
înapoia bunul primit drept liberalitate. Donatarul are dreptul de a primi cheltuielile făcute de el privind
conservarea bunului și cheltuielile ce au sporit valoarea bunului. În ipoteza în care bunul a fost
deteriorat, donatarul este obligat să îl despăgubească pe donator. Cât despre soarta fructelor, acestea i
se cuvin celui ce a promovat acțiunea în restituire, de la momentul promovării acțiunii. 145
Sub rezerva
dispozițiilor privind cartea funciară și a regulilor privind dobândirea bunului prin posesia de bună-
credință a bunurilor mobile sau a uzucapiunii, donatorul va putea promova acțiunea în restituire
împotriva terților dobânditori ai bunului, în măsura în care a fost admisă acțiunea privind revocarea.
De asemenea, mai găsim aplicat acest principiu și la articolul 1819 alin. (1).146 Textul evocă
situația anulării unui contract prin care locatorul a obținut titlul de proprietate în vederea căruia a
încheiat un contract de locațiune: „Având în vedere împrejurarea că titlul în baza căruia pârâta
apelantă deținea dreptul de folosință asupra imobilului teren în litigiu a fost în mod definitiv desființat,
Tribunalul a reținut că prima instanță în mod legal și temeinic a făcut aplicarea art.1819 Noul Cod
civil în cauză. Contrar susținerilor pârâtei apelante din motivele de apel, aceasta nu mai poate asigura
folosința imobilului în litigiu în executarea contractului de închiriere, astfel că acesta nu mai poate fi

143
Când donația este revocată pentru neîndeplinirea sarcinilor, bunul reintră în patrimoniul donatorului liber de orice
drepturi constituite între timp asupra lui, sub rezerva dispozițiilor art. 1.648.
144
A se vedea, D. Alexandresco, Principiile dreptului civil roman, vol. II, Editura Editura: Atelierele Grafice Socec & Co,
București 1926 pg. 423
145
A se vedea, D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica a Dreptului Civil Roman
, tom iii, Editura Universul Juridic, București 2018, pg. 424-425; I. Rosseti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil
roman, vol iii, Editura C.H. Beck, București 2008 pg. 496
146
Desfiinţarea dreptului care permitea locatorului să asigure folosinţa bunului închiriat determină încetarea de drept a
contractului de locaţiune. Cu toate acestea, locaţiunea va continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului
pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării titlului locatorului, însă numai dacă locatarul a fost
de bună-credinţă la încheierea locaţiunii.

52
considerat ca fiind un contract a cărui termen prevăzut de părți pentru încetare nu s-a împlinit”.147
Urmarea imediată și logică este ca respectivul contract de locațiune să înceteze, în temeiul principiului
supus analizei. Cu toate acestea, protecția locatarilor de bună-credință obligă legiutorul să prevadă o
perioadă de timp pentru care contractul va continua să producă efecte. De la această regulă, există cel
puțin trei excepții: soarta contractelor de locațiune încheiate de uzufructuar, contractele de locațiune
încheiate de proprietar aparent cu un locatar de bună-credință, contractele de locațiune încheiate între
terțul dobânditor al imobiliului ipotecat, cu respectarea formalităților. 148
În situația în care părțile au continuat să execute contractul de locațiune ulterior desființării
titlului de proprietate în baza căruia aceștia au încheiat locațiunea, ei nu se vor putea prevala de
clauzele privind tacita relocațiune incluse în contract: „Este adevărat că apelanţii-locatari au încheiat
contractul de locaţiune ce cuprinde clauza de tacit relocaţiune, însă în speţă ne aflăm în situaţia
prevăzută de art. 1819 Cod civil, ce reprezintă o excepţie de la tacita relocaţiune care operează în
condiţiile arătate în contract. Astfel, prin sentinţa civilă nr.7506/14.12.2015 a Judecătoriei Bacău,
rămasă definitivă prin decizia nr. 939/23.12.2019 a Tribunalului Bacău, s-a dispus anularea
contractului de vânzare-cumpărare nr. 367/2014 şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia
anterioară, condiţii în care titlul locatarului – M a fost desfiinţat, aflându-ne în ipoteza reglementată
de alin. 1 art. 1819 Cod civil. În acelaşi timp, procesul-verbal de licitaţie şi actul de adjudecare nr.
813/2014, care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, au fost
anulate. În atare condiţii nu mai poate opera tacita relocaţiune astfel cum stipulează art. 1819Cod
civil. Cât priveşte buna-credinţă pe care o invocă apelanţii, tribunalul reţine că ea produce efecte doar
în condiţiile alin. 2 din art. 1819 Cod civil, respectiv pe durata contractului de locaţiune dar fără a se
putea depăşi 1 an de la desfiinţarea titlului. În speţă, contractul de locaţiune a încetat prin expirarea
termenului la data de 15.05.2020, dată de la care nu se mai poate vorbi de un titlu valabil de folosinţă
pentru apelanţi. Împrejurarea că respectivul contract de închiriere a fost notat în Cartea funciară, face

147
A se vedea, Curtea de Apel, decizia 1003/2020, 28/10/2020, www.sintact.ro
148
A se vedea, Monna Lisa-Magdo, Titlul IX, Diferite contracte special în Noul Cod civil - comentarii, doctrina,
jurisprudenta - Vol. III Contracte speciale. Privilegii si garantii. Prescriptia extinctive, Drept international privat, Editura
Hamangiu, Coautori Madalina Afrasinie, Mona-Lisa Belu-Magdo, Alexandru Bleoanca, Veronica Danaila
Marius Eftimie, Dana Garbovan, Marcel Gavris, Ana-Maria Mateescu, Emilia Madularescu
Florina Morozan, Carolina Nita, Evelina Oprina, Corina Puschin, Gabriela Raducan
Diana Rohnean, Mirela Stoian, Nicolae Horia Tit, București 2012, pg. 183

53
opozabilă locaţiunea faţă de terţi dar în speţă, raportat la art. 1819 Cod civil, această notare nu poate
înlătura efectele desfiinţării titlului locatorului.”149
În doctrina de drept civil150, cât și în practica judiciară s-a conturat o clară aplicabilitate a
acestui principiu în două situații specifice.
Una dintre situații este reprezentă de ipoteza anulării unei autorizații administrative, ce ar
determina în mod automat desființarea actului civil aflat în strânsă legătură cu autorizația anulată.
Distingem astfel, între două situații care se ivesc în practică. De cele mai multe ori, problematica
desființării unei autorizații administrative și consecința imediată a acesteia, demolarea clădirii edificată
fără respectarea prevederilor legale, reprezintă o problemă de drept administrativ. Însă, aplicabilitatea
principiului la situația evocată privește acele situații când autorizația administrativă se află în strânsă
legătură cu un act juridic civil. Nulitatea actului juridic ce necesită autorizat este pusă pe seama faptului
că autorizarea reprezintă o condiție extrinsecă a actului juridic.151 Autorizația poate îmbrăca și forma
unei autorizații ce întregește lipsa sau capacitatea restrânsă a persoanei ce intenționeză să încheie acte
juridice.152
De pildă, se are în vedere următoarea soluție de speță: (Tribunalul nu a reţinut susţinerea
reclamantei – privind faptul că nesolicitarea avizului obligatoriu al Autorităţii Aeronautice Civile
Romane constituie o eroare umană, or în condiţiile emiterii certificatului de urbanism şi autorizaţiei de
construire fără solicitarea şi obţinerea avizului precizat, pârâţii P.F.C. şi P.N. şi-au încălcat atribuţiile
legale şi de serviciu, rezultatul fiind acela al emiterii unor acte administrative nelegale. În ce priveşte
prejudiciul provocat pârâtului S.A., tribunalul a reţinut, că acesta constă în împrejurarea edificării unei
construcţii în condiţii nelegale, într-o zonă supusă servituţilor aviatice, construcţie ce urmează a fi
demolată, pentru înlăturarea pericolului generat pentru activitatea aviatică desfăşurată pe aeroportul
Băneasa. Tribunalul a constatat că valoarea care trebuie avută în vedere este cea de la momentul
efectuării expertizei, respectiv cea de la momentul evaluării, când se are în vedere valoarea de piaţă a
imobilului. 153 (decizie ulterior infirmată în apel) - La Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de
Contencios Administrativ II, cauza a fost înregistrată sub nr.1294/105/2007). Prin constatarea nulității
de către instanță și admiterea petitului privind demolarea sau sistarea demersurilor de construire,

149
A se vedea, Tribunalul Bacau, Decizie nr. 607/2020 din 09-nov-2020, www.sintact.ro
150
A se vedea, Marian Nicolae, op.cit, pg. 582
151
ibidem
152
ibidem
153
https://legeaz.net/spete-contencios/anularea-autorizatiei-de-construire-efecte-208-2011

54
hotărârea judecătorească ar provoca importante efecte juridice în rândul actelor juridice civile în stransă
legătură cu autorizația administrativă.
O a doua situație este reprezentată de situația a două acte, dintre care unul este principal, iar
celălat accesoriu. Desigur că, anularea celui principal atrage desființarea celui accesoriu în virtutea
principiului mai sus analizat.

4.1 Excepții de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial.

Există numeroase rațiuni, pe care le vom analiza în mod individual în cele ce urmează, pentru
care intervenirea nulității actului juridic civil nu determină întodeauna și anularea actului juridic sau
actelor juridice subsecvente. Rațiunile pentru existenta acestor excepții își găsesc rădăcinile în
principiul bunei-credințe și a nevoii imperioase de a păstra prin aplicarea dreptului, o balanță și o
securitate a raporturilor juridice. 154
În mod concret, prin aplicarea excepțiilor enunțate, înțelegem suma acelor situații când anularea
actului juridic inițial nu duce la punerea în aplicare a principiului resolute iure dantis, resolvitur ius
accipientis. Actul ce a fost încheiat ulterior și care se află în strânsă legătură cel inițial rămâne în
ființă.155
La fel ca și la excepțiile de la principiile precedent analizate, doctrina este împărțită în a aprecia
numărul excepțiilor.
i. Menținerea actelor subsecvente de conservare și administrare îndeplinite de un neproprietar
până la introducerea acțiunii în nulitate.
Această excepție recunoscută între altele și de vechiul cod civil, ce rezultă din textul de lege de
la articolul 1649 din codul civil, se justifică îndeosebi prin interesul pecuniar pe care proprietarul inițial
îl are în păstrarea unor acte menite să păstreze, consolideze anumite drepturi (în cazul actelor de
conservare). Esența acestor acte, implică o consecință importantă în rândul condițiilor de valabilitate,
astfel că datorită caracterului lor nepăgubitor absolut, ele pot fi încheiate chiar și e persoane incapabile
și nelegitime (precum este cazul unui neproprietar).156 Este relevant exemplul oferit în doctrină157,

154
A se vedea Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, op.cit, pg. 280
155
Ibidem
156
A se vedea, Marian Nicolae, op.cit., pg. 583
157
ibidem

55
păstrarea unui contract de antrepriză încheiat de cumpărătorul unui imobil, care are ca scop efectuarea
unor reparații ce privesc înlocuirea instalației electrice inoperabilă, în acest caz fiind vorba fără echivoc
despre un act de conservare.
În ceea ce privește actele de administrare, spre deosebire de regimul juridic al celor de
conservare, unde substanța lor dictează imposibilitatea reținerii relei credințe, punerea în valoare a
bunului prin intermediul unor acte juridice poate implica reaua-credință a cocontractantului
proprietarului bunului sub actul încă valabil. Este adevărat că putem avea în vedere și situația unui act
de conservare care este încheiat cu o persoană de rea-credință, ce cunoaște motivele de nevalabilitate
ale titlului în baza căruia este deținută proprietatea, însă soluția echitabilă este menținerea acestuia
chiar și în asemenea condiții, având în vedere caracterul urgent și crucial al unor asemenea acte ce
previn pierderea unui drept. În materia actelor de administrare, menținerea lor vine ca o măsură de
protectie orientată către terți și nu către proprietarul inițial.
În materia actelor de administrare, doctrina 158 distinge între actele juridice de administrare cu
executare uno icto sau executate integral și actele de administrare cu executare. În ceea ce privește
prima categorie, valabilitatea lor este dictată de buna-credință a cocontractantului, per a contrario,
actele încheiate peste buna-credință sunt inopozabile proprietarului159. În categoria actelor de
administrare cu executare îndelungată în timp, intervine caracterul temporalității, astfel cum reiese din
teza a II-a a articolului 1649. Sub rezerva bunei credințe și a formalităților de publicitate necesare, ele
rămân valabile cel mult un an de la data desființării actului juridic civil. Soluția legiuitorului a fost una
apreciată de doctrină, căci protecția terților este necesară fără doar și poate, totuși o soluție contrară,
care să permită păstrarea integrală a actelor ar fi păgubitoare pentru proprietarul inițial, ducând la o
înclinare însemnată a balanței spre protecția terților în detrimentul dreptului de proprietate, situație de
nedorit.
De la regula incetării contractului de locațiune de la articolul 1819 alin. (2), se disting câteva
excepții importante. Una dintre ele reiese din conținutul articolului 15 din legea nr. 10/2001, ce evocă
cazul contractelor de locațiune încheiate de un proprietar aparent cu un locatar de bună-credință. O altă

158
idem pg. 583
159
ibidem

56
excepție este ipoteza contractelor de locațiune încheiate de un uzufructuar, care ar rămâne valabile dacă
s-ar desființa actul prin care a luat ființă uzufructul, dar nu mai mult de trei ani de la desființarea lui. 160
ii. Ipoteza posesorului de bună-credință care devine proprietar al unui bun mobil corporal chiar
dacă acesta dobândește bunul de la o persoană care nu avea un titlu valabil de proprietate.
Se are în vedere situația evocată la articolul 937, alin. (1) din codul civil. În general, se pot avea
în vedere cel puțin două ipoteze sub care se materializează excepția.
Prima este cea a unui proprietar, cu un titlu valabil de proprietate care înstrăinează un bun mobil
corporal. Ulterior acestui moment, cumpărătorul trasmite mai de parte bunul unui terț de bună-credință,
care nu cunoștea motivele de nevalabilitate ale titlului proprietarului inițial. Dacă titlul în baza căruia
proprietarul inițial deținea proprietatea este lovit de nulitate, terțul de bună-credință are să fie protejat și
în consecință, actul juridic prin care a cumpărat bunul rămâne valabil.
O a doua ipoteză reținută în doctrină 161 este a bunului mobil corporal încredințat cu titlu precar
în temeiul unui contract de comodat sau depozit, după caz. În acest caz, cel ce are în detenție bunul are
obligația de a-l restitui la sfârșitul contractului în baza căruia are detenția. Totuși, dacă el ar vinde
bunul mai departe, terțul care ar intra în posesia bunului ar fi de bună-credință și ar considera că
tratează cu adevăratul proprietar. La un moment ulterior, dacă actul în baza căruia s-a obținut detenția
bunului este anulat, contractul de vânzare încheiat cu terțius rămâne valabil.
Se poate observa cum legiuitorul alege să lase în urmă principiul nemo plus iuris ad alium
transferre potest quam ipse habe, în detrimentul bunei-credinței, echității, aparenței în drept și
stabilității securității jurice a circuitului civil. Este soluția optimă, având în vedere că terțul își
întemeiază alegerea de a cumpăra bunul pe aparența de proprietate, aparența de care nu poate trece, în
timp ce proprietarul inițial suporta, astfel cum statuează doctrina, riscul relei alegeri (culpa in
eligendo), alegând să predea bunul altei persoane sau încheierea unui act juridic neconform cu
prevederile legale.162

160
A se vedea, Monna Lisa-Magdo, Titlul IX, Diferite contracte special în Noul Cod civil - comentarii, doctrina,
jurisprudenta - Vol. III Contracte speciale. Privilegii si garantii. Prescriptia extinctive, Drept international privat, Coautori
Madalina Afrasinie, Mona-Lisa Belu-Magdo, Alexandru Bleoanca, Veronica Danaila, Marius Eftimie, Dana Garbovan,
Marcel Gavris, Ana-Maria Mateescu, Emilia Madularescu, Florina Morozan, Carolina Nita, Evelina Oprina, Corina
Puschin, Gabriela Raducan, Diana Rohnean, Mirela Stoian, Nicolae Horia Tit, Editura Hamangiu, București 2012, pg. 183
161
A se vedea, A. Pop, Gh. Beleiu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Centrul De Multiplicare Al Universitatii
Din Bucuresti, București 1973 pg. 204
162
A se vedea, I. Lula, Unele probleme privind noţiunea de patrimoniu, în Revista Dreptul nr. 1/1998., pg. 73-85

57
Pe lângă cele prevăzute de textul de lege, în doctrină 163 se atrage atenția asupra faptului că
pentru a funcționa acest mod de dobândire trebuie ca posesia să fie aptă de a produce efecte juridice și
actul prin care se transmite bunul mobil corporal să fie cu titlu oneros.
În orice caz, articolul 937 alin. (1) nu se poate aplica nici pentru bunurile mobile accesorii unui
bun imobil și nici pentru bunurile mobile care sunt supuse înmatriculării, când formalitățile de
publicitate ar face buna-credință imposibilă în astfel de raporturi. 164 De asemenea, chiar dacă în
materialitatea lor sunt bunuri mobile corporale, nici amintirile de familie nu pot face obiectul acestui
mod de a dobândi proprieteatea, chiar dacă s-ar încheia o multitudine de acte succesive translative, cu
persoane de bună-credință, astfel cum a fost surprins în jurisprudența din Franța: „Amintirile de familie
nu pot face obiectul unei posesii mobiliare, având în vedere apartenenţa acestora la o universalitate de
fapt de bunuri corporale”.165
Există si o excepție de la această situație, cazul bunului furat sau pierdut și dreptul de a obține
revendicarea lui în termenul de decădere de trei ani de zile, din mâinile oricui s-ar afla. Observăm că în
acest exemplu, soluția corectă este cea de a îndreptăți proprietarul inițial să obțină înapoi în patrimoniul
bunul furat sau pierdut chiar și în detrimentul terțului de bună-credință, bunele moravuri și ordinea
publică prevalând în fața aparenței de proprietate și a bunei-credințe: „Cel ce a pierdut sau i s-a furat
lucrul poate să îl revendice de la terţul posesor, buna-credinţă a acestuia neapărându-l în contra
acţiunii proprietarului bunului, căruia va trebui să îi restituie obiectul, indiferent dacă a fost de bună
sau rea-credinţă. Terţul posesor care a restituit bunul se va putea îndrepta însă împotriva autorului
său, de la care deţine bunuf, pentru a fi despăgubit
”.166
iii. Cazul care rezultă din textele de lege de la articolul 909 alin. (3)167 și 908 alin. (1) pct. 1168
din codul civil și ipoteza descrisă la articolul 909, alin. (2) din codul civil, a subdobânditorului de bună-

163
A se vedea, V. Stoica, Dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă, transcript- Conferinţa „Intrarea în
vigoare a noului Cod Civil: realităţi şi provocări legislative ale modernizăriisocietăţii româneşti" din 30 iunie 2011; pg 69
164
A se vedea, G. Boroi, L Stânciulescu, Instituţii de drept civil înreglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 67
165
A se vedea, Tribunalul Paris, 29 juin 1988 în Eugen Roșioru, în Cartea III Noul Cod civil - comentarii, doctrina,
jurisprudenta - Vol. I Despre legea civila. Persoanele. Familia. Bunurile, Editura Hamangiu, București 2012, pg. 1353
166
A se vedea, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 363/1984, în R.R.D. nr. 2/1985, pg. 68
167
De asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe
dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real,
dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă,
întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. în aceste cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de
înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului când

58
credință și cu titlu gratuit a unui drept real, după trecerea a 5 ani de la data cererii de înscriere în cartea
funciară.
În prima ipoteză enunțată mai sus, textele au în vedere situația celui ce dobândește drepturi
reale imobiliare prin acte translative cu titlu oneros ori prin intermediul unui contract de ipotecă,
întemeindu-se pe înscrierile din cartea funciară, și după trecerea termenelor prevăzute de lege pentru
promovarea acțiunii în rectificare. Acțiunea în rectificare reprezintă mecanismul prin care se stabilește
situația anterioară, legiuitorul însă, prin limitele pe care le setează în ceea ce privește prescripția
acțiunilor, pune bazele unei excepții de la resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis:
„Acţiunea în rectificarea înscrierilor de carte funciară are ca scop fie restabilirea stării tabulare
anterioare unei înscrieri ilegale (restitutio in integrum), fie modificarea, prin orice schimbare
privitoare la aspectele tehnice ale imobilului înscris. În ambele ipoteze, cuprinsul cărţii funciare nu
mai corespunde, în privinţa înscrierilor efectuate, cu situaţia juridică reală a imobilului înscris în
cartea funciară”.169
Într-o situație pur teoretică, un contract de vănzare-cumpărare încheiat între două părți, contract
care prezintă vicii susceptibile de nulitate, transmite un bun imobil către cumpărător, care îl intabulează
în registrele specific publicității imobiliare. La un moment ulterior, cumpărătorul din actul primar,
decide să transmită mai departe bunul cumpărat, către un terț. După încheierea celei de a doua vânzări,
actul primar de vânzare este lovit de nulitate, declarată printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În
acest caz, subdobânditorul de bună-credință va putea fi acționat după rămânerea hotărării judecătorești
definitive, de către înstrăinătorul actului de vânzare primar, în termenele de la articolele mai sus
menționate, trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere sau un an, atunci când celui îndreptățit i-a
fost comunicată încheierea prin care s-a ordonat înscrierea, când termenul de un an curge de la data
acestei comunicări.
Mecanismul instituit de noul cod civil relevă atenția legiuitorului pentru doctrina juridică
anterior intrării în vigoare a codului, pentru că pare să răspundă tocmai controverselor existente

încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în
care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia.
168
Rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii. (1) Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau
înscrieri provizorii, dacă: 1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a
fost desfiinţat în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui;
169
A se vedea, C.A. Piteşti, dec. nr. 107/R/2008, în Daniel Marius Cosma, Titlul VII, Cartea funciară în comentarii,
doctrina, jurisprudenta - Vol. I Despre legea civila. Persoanele. Familia. Bunurile, Editura Hamangiu, București 2012, pg.
1272

59
anterior, mai exact, acelor tendințe jurisprudențiale sprijinite doctrinar 170 care au determinat crearea
unui nou mod de dobândire a proprietății prin extinderea aplicabilității excepției tututor
subdobânditorilor de bună-credință și cu titlu oneros, aspect controversat în respectiva perioadă, în
principal din cauza lipsei de bază legală a jurisprundeței și ignorarea aparentă a intenției legiuitorului,
care a ales să ofere protecție terților subdobânditori, a făcut-o în mod expres (cum a fost cazul în
situația prezentată de art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954).
Așadar, sub rezerva termenelor de decădere, proprietarul inițial ce a transmis dreptul, din actul
lovit de nulitate declarată printr-o hotărâre definitivă, are posibilitatea de a exercita acțiune în
rectificare de carte funciară, în termenul de 3 ani sau 1 an (în situația în care i-a fost comunicată
încheiera de intabulare sau înscriere provizorie a unui sub-dobânditor de bună credință), în condițiile în
care înscrierea sau intabularea nu sunt valabile ori actul ce a stat la baza înscrierii a fost desființat
pentru cauze situate temporal înainte de înscriere sau cel puțin simultane cu momentul înscrierii.
”Dată fiind buna-credință a pârâților cumpărători, contractual încheiat de aceștia cu
vânzătorul care nu mai avea calitate de porprietar al bunului vândut, întrucât titlul său de proprietate
fusese anulat, este salvat de la nulitate, această sancțiune operand, conform art. 1238 alin. (2) NCC,
numai daca fie ambele părți contractante au cunoscut că bunul nu aparține vânzătorului, încheind
contractual în cunoștință de cauză și cu intenția de a-l fraud ape adevăratul proprietar, fie
cumpărătorul a cunoscut sau trebuia să cunoască intenția de fraudare a intereselor terțului proprietar.
Cum în cauză antecesorii și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară la data de 11.05.2010,
termenul de prescriptive curge din acel moment, în consecință, acțiunea în rectificarea intabulării
dreptului lor de proprietate va trebui respinsă ca prescrisă”171
Excepția prezentată devine operantă în momentul intervenirii decăderii, când cel ce a dobândit
cu bună-credință drepturi prin efectul intabulării se poate bucura pe deplin de efectele sistemului
publicității imobiliare, fapt ce determină pe cale de consecință principală menținerea actului
subsecvent.
Cu privire la ipoteza a doua, a subânditorului de bună-credință cu titlu gratuit, dacă contractual
primar de vânzare-cumpărare a fost desființat, iar perioada de 5 ani de la înscrierea dreptului în cartea

170
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 468/1983, în C.D. 1983, p. 31; dec. nr. 1812/1984, în R.R.D. nr. 7/1985, p. 68; Trib.
Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 2231/1997, în C.P.J.C. 1993-1997, p. 73; I.C.C.J, s. civ. şi de propr. intelect., dec. nr.
6587/2009, www.scj.ro etc.
171
A se vedea, Tribunalul, Suceava, dec. nr. 1321 din 29.10.2015, www.rolii.ro

60
funciară a trecut, acesta dobândește dreptul de proprietate și nu mai poate fi obligat la restituire în baza
principiului analizat.
Un aspect interesant este acela că în interiorul termenului de prescriptive privind acțiunea în
rectificarea, nulitatea funcționează după regulile ei și nu pe baza excepției, desființarea titlului ce stă la
baza donației generând în baza principiului resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis și desființarea
donației, independent de buna-credință a părților: „Având în vedere principiul de drept civil resoluto
iure dantis, resolvitur ius accipientis, actele juridice subsecvente se vor anula dacă actul juridic inițial
a fost desființat. În ceea ce privește soarta actului juridic subsecvvent, criteriul bunei-credințe ca
exceptșie de la principiul antemenționat este aplicabil doar actelor juridice cu titlu oneros, nu și
actelor juridice cu titlu gratuit. În cazuă, pârâta a dobândit imobilul în litigiu în baza unui contract de
donație, contract cu titlu gratuit, care este supus desființării, potrivit principiului resoluto iure dantis,
resolvitur ius accipientis, indiferent de reaua sau buna-credință a acesteia.„ 172
Cu alte cuvinte, rectificarea implică împrejurări ulterioare momentului rămânerii definitive a
înscrierii: „În soluţionarea unei plângeri împotriva unei încheieri de carte funciară (oricât de
îndreptăţită ar părea solicitarea petentului în momentul acestei rezolvări), instanţa învestită va fi
legată definitiv de documentaţia pe care s-a bazat înscrierea contestată. Alta este situaţia când nu se
invocă nelegala înscriere, ci împrejurarea că, ulterior, au intervenit anumite situaţii ce fac ca
menţiunile cărţii să nu mai corespundă realităţii juridice sau materiale. Rezultă de aici că, spre
deosebire de plângere, rectificarea se justifică faptic întotdeauna pe împrejurări ivite după rămânerea
definitivă a înscrierii, care se vrea astfel pusă în concordanţă cu noua realitate juridică”.173
Pentru a opera rectificarea în baza art. 908, punctul 1, pe motivul desființării actului ce stă la
baza înscrierii, intervenirea unei hotărâri judecătorești definitive care să constatare sau declarare a
nulității pentru motive anterioare sau concomitente încheierii lui este o condiție esențială. 174
În contextul acestei excepții, reprezintă interes analiza noțiunii de bună-credință și rea-credință
în materie de carte funciară și în material acțiunii de rectificare tabulară.

172
A se vedea, Tribunalul Timiș , dec. nr. 525/A din 25.04.2016, www.rolli.ro
173
A se vedea, C.A. Constanţa, dec. nr. 319/C/2009, 14.04.2009 în www.legalis.ro
174
A se vedea, Daniel Marius Cosma, Titlul VII, Cartea funciară în comentarii, doctrina, jurisprudenta - Vol. I Despre
legea civila. Persoanele. Familia. Bunurile, Coautori Madalina Afrasinie, Dana Cigan, Marius Cosma,Mirela Croitoru,
Marius Eftimie, Eugenia Florescu, Cristina Gabriela Frentiu, Lucia Irinescu, Loreley Mirea, Florina Morozan, Mihaela
Papureanu, Ovidiu Podaru, Ioan Popa, Eugen Rosioru, Andreea Corina Tarsia, Carmen, Tamara Ungureanu, Corina Voicu,
Editura Hamangiu, București 2012 pg. 1269

61
Buna-credință, atunci când ne referim la regimul de carte funciară semnifică convingerea celui
ce efectuează înscrierea (și nu doar cunoașterea că o situație este eronată, fapt ce atrage conștientizarea
și implicit reaua-credință) că situația juridică pe care se întemeiază înscrierea este aptă de a genera
efecte juridice. Mai exact, că dreptul transmițătorului este unul izvorât dintr-un act juridic legal
încheiat.
Pe de altă parte, reaua-credință nu înseamnă altceva decât opusul a ceea ce am evocat mai sus,
adică cunoașterea realității, a situației juridice neapte să producă efecte juridice consistente, pe care
urmează să se întemeieze înscrierea subdobânditorului, aspect ce îl îndreptățește pe cel de bună-
credință să se bucure de dreptul său în fața celui ce cu rea-credință încearcă să se prevaleze de
înscrierea în registrul de publicitate imobiliară pentru a desconsidera dreptul celui ce era în primă fază
dobânditor.
Ca moment temporal, buna-credință trebuie să existe la momentul înscrierii dreptului, astfel
putem justifica că atitudinea dobânditorului față de posibilitatea dobândirii unui drept nu este viciată de
rele intenții, în timp ce pentru a se dovedi reaua-credință și pentru a înlătura înscrierea dreptului trebuie
dovedită ca existând la momentul încheierii actului prin care se dobândește dreptul ce urmează a fi
înscris.
iv. Invocarea uzucapiunii de către terțul subdobânditor, excepție ce reiese din articolul 1648.
Luând în considerare că restituirea poate fi cerută și de la terța persoană față de actul primar, el
se poate prevala de regulile din materia cărții funciare, efectul dobândirii cu bună-credință a bunurilor
mobile și uzucapiune.
Eventualitatea în care actul translativ de proprietetate a fost încheiat nesocotind o prevedere
legală capabilă să atragă nulitatea actului, poate fi paralizată dacă subdobânditorul de bună credință,
prin credința sa a posedat în așa manieră încât să se împlinească prescripția achizitivă: „Existența unei
vânzări-cumpărări – ca de altfel, a oricărui alt act translativ de proprietate – exclude posibilitatea
dobândirii bunului prin uzucapiune, el dobândindu-se prin efectul conveniei. În situațiile în care, din
orice motiv, convenția respectivă este neeficientă din punct de vedere juridic, posesorul cu care s-a
încheiat actul respectiv poate invoca prescripția achizitivă împotriva titularului dreptului de
proprietate.”175

175
A se vedea, Tribunalul Suprem, dec. nr. 628 din 7 aprilie 1982, în M.M Pivniceru, F. Dăscălescu, Rezoluțiunea și
rezilierea contractelor, Practică Judiciară, Editura Hamangiu, București 2006 pg. 87

62
v. Ipoteza reglementată la articolul 54, alin. (2) teza a II-a C. civ, privind păstrarea bunurilor
dobândite de subdobânditorul de bună-credință prin intermediul unor acte juridice cu titlu oneros în
cazul anulării hotărârii declarative de moarte.
Anularea hotărârii declarative de moarte produce importante efecte în circuitul civil, pentru că
implică în plan juridic, ceea ce în mod obișnuit, în plan real ar implica o sfidare a stiinței. Așadar, rolul
legiuitorului a fost acela de a trasa în mod clar și echitabil efectele pe care o asemenea anulare le-ar
avea în privința tuturor actelor juridice care au urmat momentul rămânerii hotărârii definitive, un rol
dificil, dată fiind complexitatea misiunii reîntregirii patrimoniului supus transmisunii.
Luând în considerare că cel socotit decedat are să ceară înapoierea masei de bunuri ce a făcut
obiectul succesiunii, soluțiile se pot complica pe măsură ce numărul moștenitorilor crește și odată cu
acest număr, crește și posibilitatea ca aceștia să fi încheiat multiple acte juridice translative de
proprietate.
În materia raporturilor dintre persoana reapărută și terții subdobânditori, regula de bază este cea
a desființării actelor juridice în temeiul principiului resolute iure dantis resolvitur ius accipientis. Cel
reapărut este îndreptățit să obțină înapoi bunurile ce se aflau în patrimoniul său direct de la terți.
Excepția de la articolul 54, alin. (2)176, instituie posibilitatea subdobânditorului de bună-
credință, care nu cunoștea faptul că persoana declarată moartă era în viață, să păstreze bunurile obținute
prin intermediul unui act cu titlu oneros. El trebuie să nu știe sau să nu fi trebuit să știe la data la care a
dobândit bunurile că persoana în speță era vie. Pentru rațiuni similare, în privința fructelor, acestea se
vor păstra în temeiul articolelor 948 alin. (1) și 1645 alin. (1) cod civil. 177
În orice caz, dobânditorul cu titlu gratuit este obligat la restituire neținându-se cont de buna sau
reaua sa credință.
Moștenitorul aparent poate însă, să fie obligat la restituirea în echivalent a sumei de bani pe care
o primește în schimbul bunului transmis, având în vedere că nu ar suferi o pierdere patrimonială.
După cum am menționat în precedentele analize, autori178 precum cel citat au exprimat opinii
diferite în ceea ce privește numărul excepțiilor de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius

176
Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în
natură, iar dacă aceasta nu este cu putință, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu
este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data
dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață.
177
A se vedea, Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele, Ed a 3-a, Editura Hamangiu, București
2015, pg.180
178
A se vedea, Marian Nicolae, op.cit., pg. 584

63
accipientis. Autorul citat înaintează teza conform căreia nu constituie excepții de la acest principiu
situațiile de la art. 54 alin (2), teza a II-a, art. 901, art 909 alin. (2), art. 937 alin. (1) C. civ, situații
când titlul autorului este desființat, alături de situația prevăzută de articoulul 1648 ce evocă dobândirea
proprietății bunului prin efectul uzucapiunii. Argumentele prezentate constau în natura juridică a
articolelor prezentate, ele fiind în viziunea autorului citat, moduri originare de dobândire a drepturilor
de către terțele persoane de bună credință și nu reprezintă cu adevărat cazuri în care actele de
înstrăinare lovite de nulitate relativă sau absolută se validează ulterior. Un argument puternic evocat
este acela că în astfel de cazuri dreptul câștigat rămâne valid și viu și nu actul, care în esența sa rămane
nevalabil. Același autor aduce în discuție argumente din alte părți ale doctrinei, evidențiind faptul că
uzucapiunea reprezintă un fapt juridic stricto sensu și nu un act juridic, ea fiind prin excelență un mod
de dobândire a drepturilor reale. Pentru aceste considerente, s-a statuat că situațiile evocate nu
reprezintă excepții de la principiul resoluto iure dantis ci aparțin mai degrabă de principiul quod nullum
est, nullum producit effectum.

CAPITOLUL V – CAZURILE CARE ÎNLĂTURĂ EFECTELE PRINCIPIULUI


QUOD NULLUM EST, NULLUM PRODUCIT EFFECTUM

5.Scurtă introducere

Așa cum am observat, efectul distructiv al principiului quod nullum est, nullum producit
effectum este în condiții bine determinate limitat de excepțiile de la cele trei principii directoare ale
efectelor nulității. Pe lângă aceste mari excepții, efectul nulității este considerabil „corijat”179 de alte
principii de drept, despre care se spune în doctrină 180 că înmagazinează rațiuni mai puternice decât
încălcarea principiului legalității, care orientează către soluția păstrării actului.

179
Idem pg. 585
180
ibidem

64
Exprimate într-un mod general, principiile care urmează a fi analizate fie suprimă integral
efectele nulității, fie le diminuează. Doctrina nu este pe deplin de acord în legătură cu numărul lor, de
aceea în cele ce urmează le vom analiza integral pe fiecare în parte.

5.1.Principiul conversiunii actului juridic civil nul

Dedusă în mod virtual din dispozițiile articolului 978 din vechiul cod și regăsită în doctrină sub
regimul acestuia, noul cod civil inovează prin articolul 1260, alegând să reglementeze expres această
instituție prevăzând întocmai condițiile necesare pentru ca această instituție să opereze.
Instituția conversiunii are origini moderne, neexistând din informațiile existente vreo dovadă
clară a utilizării ei în dreptul roman, fiind concepută din câte se pare în secolul al XIX-lea de către
școala germană de drept181.
Fiind o operă teoretică a școlii germane, instituția conversiunii avea să fie inclusă în Codul civil
german (Bürgerliches Gesetzbuch – BGB), elaborat în 1896 și apărea sub denumirea terminologică de
reinterpretare, unde se statua că dacă un act juridic lovit de nulitate reușea să îndeplinească condițiile
altui act juridic, acest act juridic a cărui condiții sunt îndeplinite se poate considera îndeplinit dacă
există presupunerea că părțile actului. Instituția de sorginte germanică a fost preluată și de codul civil
italian din 1942 și ulterior de cel ungar în 1959. Spre deosebire de aceste coduri care aleg o
reglementare directă și expresă, un aspect interesant îl reprezintă codurile moderne inspirate din cel
francez, care nu reglementează în mod direct instituția conversiunii. Cu toate acestea, sistemele de
drept anterior menționate aplică instituția conversiunii prin intermediul principiului „actus
interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”, care se regăsește în toate codurile moderne de
inspirație francofonă. 182
În doctrina de drept civil, conversiunea a fost văzută ca un răspuns în ceea ce privește acerba
contradicție dintre rigoarea instituției nulității actului juridic civil, principiul autonomiei de voință, care
statuează că un act juridic civil să producă numai efectele pe care părțile le-au dorit și legea le permite
și principiul salvagrdării contractuale. Astfel, în contextul în care practica judiciară a fost constant
preocupată și orientată spre a salva din voința exprimată, minimul permis de situația de fapt dată în

181
A se vedea P. Lipinski, La conversion des actes juridiques, în Revue de la recherche juridique nr. 3/2002, pg. 1169
A se vedea, P. Cristina, Probleme teoretice şi practice privind conversiunea actului juridic civil, publicat în Revista
182

Romana de Drept Privat nr.4 din 2011 pct. 21

65
temeiul principiilor de drept care fac acest lucru posibil, conversiunea a părut ca un răspuns la această
contradicție prezentată, o instituție mediator care să găsească o cale de mijloc, menită să salveze
frănturile de voință materializate în acte juridice, care îndeplinesc efectele cerute de lege pentru a avea
efecte juridice. 183
Instituția cu pricina a fost văzută ca un paradox funcțional al autonomiei de voință, pentru
motivele că ea își propune să recalifice 184 o voință exprimată, însă această recalificare, chiar dacă
trebuie să fie conformă cu voința exprimată inițial, nu trebuie să decurgă din aceasta. 185
Definiția instituției conversiunii este o chestiune cu care majoritatea doctrinei se află în acord.
Ea este privită ca fiind o operațiune juridică ce constă în considerarea unui act juridic civil afectat de o
cauza de nulitate, drept un alt act juridic care îndeplinește la momentul încheierii actului, condițiile de
fond și de formă, înlăturându-se astfel efectele nulității exprimate de principiul quod nullum est, nullum
producit effectum.186
Fundamentul conversiunii este o chestiune pe care doctrina încă o dezbate. Se regăsește opinia
conform căreia fundamentul conversiunii constă în voința prezumată a părților actului juridic de a fi de
acord cu actul convertit.187 Într-o altă opinie188, se consideră că fundamentul instituției conversiunii se
află în regula de interpretare actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pareat, prevăzută la
articolul 1268 din codul civil, alin. (3), legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei și nu în sensul
producerii de efecte, dar nu în sensul că nu ar putea produce efecte. 189 În viziunea autorului Traian
Ionașcu, atât timp cât nulitatea are scopul de a sancționa actele juridice contrare legii, ea nu se poate
îndrepta către actele care respectă legea.

183
Idem pct. 3
184
A se vedea, V. C. Larroumet, Droit civil, t. III, Les obligations. Le contrat, 1er partie, Conditions de formation, 6e éd.,
Economica, Paris, 2007, pg. 589. – despre conceptul de recalificare a voinței exprimate
185
Idem pg. 155
186
A se vedea, Gh. Beleiu, Drept civil român, ed. a X-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2005, pg. 240; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, persoanele, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2010, pg. 276; M. Nicolae, în C. Toader, M. Nicolae, R. Popescu, B. Dumitrache, Instituţii de drept
civil. Curs selectiv pentru licenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pg. 115-116; D. Cosma, Teoria generală a actului
juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pg. 339 ; O. Ungureanu, Drept civil, Introducere, ed. a 8-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, pg. 255-257; E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
pg. 277; G. Florescu, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pg. 297 ; - definiția sintetica a tuturor
opiniilor exprimate
187
A se vedea, Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit., pg. 394
188
A se vedea, Marian Nicolae, op.cit., pg. 586
189
A se vedea, Gh. Beleiu, Drept civil român, ed. a X-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2005, pg. 233

66
S-a făcut diferența în literatura juridică între conversiune formală și una substanțială. Cea
substanțială funcționează în sensul negotium baza prezumției relative legale a părților de a da
eficacitate unui act juridic pe care l-ar fi preferat dacă cunoșteau de la bun început nulitatea, în timp ce
conversiunea formală funcționează în ceea ce privește forma ad probationem și ad validitatem și își are
rădăcina în lege. 190
Condițiile necesare pentru antrenarea conversiunii sunt prevăzute la articolul 1260 din codul
civil și există opinii diferite în legătură cu numărul acestora. În continuare vom analiza condițiile pe
care doctrina le consideră necesare pentru antrenarea conversiunii.
i. Este necesară existența unui act juridic nul absolut afectat de o nulitate totală. Nulitatea
parțială nu este susceptibilă de a antrena o conversiune pentru ca ar utiliza o fracțiune din voința
principală, de asemenea nulitatea trebuie să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească,
conversiunea neoperând anterior constatării ei. 191 În doctrină192, s-a exprimat opinia conform căreia și
actul juridic lovit de nulitate relativa ar putea antrena instituția conversiunii, fiind dat exemplul
testatorului care lasă un legat ce conține bunuri din fondul Arhivei Naționale Românești, ulterior
acestui moment, acesta vinde bunurile cu nesocotirea dreptului de preemțiune al A.N.R, fapt ce
antrenează nulitatea relativă al contractului, act ce valorează totuși în opinia autorului citat, revocarea
legatului. În fine, trebuia menționată tot în cadrul acestei condiții si opinia conform căreia este necesar
ca între actul juridic ce se convertește și actul juridic ce a fost lovit de nulitate să existe identitate de
părți și că nu s-ar putea îndeplini teza privind recalificarea voințelor dacă doar una dintre voințe s-ar
desprinde. 193 Această opinie a fost contrazisă în doctrină 194 cu argumentul articolului 1068 alin. (3) care
evocă posiblitatea în care conversiunea să apară ca un act juridic unilateral, când actul lovit de nulitate
era bilateral.
ii. Să existe diferențe clare între cele două acte juridice în ceea ce privește forma, natura și
efectele lor. Noul act juridic, cel determinat de aplicarea conversiunii, nu va putea genera efecte mai
intinse decât actul lovit de nulitate absolută, căci astfel am ajunge la o situație de eludare a normelor
juidice privind nulitatea prin aplicarea conversiunii.

190
A se vedea, I. Reghini, Conversiunea actului juridic civil – o posibilă consecință a nulității în SUBB NR. 4/2009, pg.
115
191
A se vedea, Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit., pg 396
192
A se vedea, Gabriel Boroi Carla Alexandra Anghelescu, op.cit, pg. 264
193
Regăsită la următorii autori, Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu. O. Căpățână, D. Cosma, I. Dogaru, Șt. Răuschi.
194
A se vedea, Gabriel Boroi Carla Alexandra Anghelescu, op.cit., pg. 264

67
iii. Conversiunea poate fi socotită ca valabilă doar atunci când prin interpretarea contractului
reiese presupunerea că părțile ar fi fost de acord în privința valabilității contractului dacă ar fi cunoscut
cauza de nulitate.195 Argumentul principal al acestei teze este aliniatul secund din cadrul articolului
1260 care prevede clar că nu ar putea opera conversiunea când părțile exclud prin propriile lor voințe
aplicarea ei, ori din scopurile lor reiese acest lucru.
iv. Actul juridic rezultat din conversiune să îndeplinească toate condițiile prevăzute de lege
pentru valabilitatea actului juridic civil în general.
Odată întrunite condițiile de mai sus, actul nul poate fi convertit într-un act valabil. Iată cum
sunt în jurisrpudența națională verificate aceste condiții: „În acest caz, conversiunea operează atât prin
schimbarea naturii formale actului juridic, cât şi prin modificarea caracteristicilor sale de fond.
Condiţia elementului de diferenţă dintre cele două acte este astfel îndeplinită. Contractul de vânzare
cumpărare autentificat sub nr.705 din 6 ianuarie 1994 de Notariatul de Stat Constanța a fost declarat
nul prin decizia civilă nr. 494 din 24 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Constanța, instanţa
constatând nulitatea totală, iar nu parţială a actului, pentru încălcarea dispoziţiilor legale imperative
care instituiau o interdicţie temporară de înstrăinare a terenului. A doua condiţie obiectivă amintită
cerută în cazul conversiunii este, de asemenea, îndeplinită. În structura sa, contractul de vânzare
cumpărare nr. 705/1994 conţine toate elementele constitutive ale actului de substituire, subsidiar,
respectiv toate elementele antecontractului de vânzare cumpărare, adică o convenţie prin care
proprietarul se obligă să transmită terenul proprietatea sa altei persoane. Chiar dacă, în privinţa
preţului contractului, prin actul declarat nul s-a stabilit că în schimbul terenului cumpărătorul să
asigure, pe lângă plata preţului de xxxxx lei (RON) și întreţinerea vânzătorului, intenţia reală a
părţilor în sensul încheierii unui contract de vânzare cumpărare şi nu a unui contract de întreţinere
rezultă nu numai din înscrisul sub semnătură privată încheiat la numai o zi după autentificarea
convenţiei, respectiv la 07.01.1994, dar şi din declaraţia dată de vânzător prin care acesta a renunţat
la beneficiul întreţinerii acordate de cumpărător… Condiţia subiectivă cerută pentru a putea opera
conversiunea este, de asemenea, îndeplinită. Exista identitate de părţi în actul autentic declarat nul şi
în actul subsidiar (eadem personarum conditio), iar din convenţia încheiată în formă autentică ori prin
înscris sub formă privată nu rezultă opoziţia părţilor contractante la efectele conversiunii, prezumţia

195
A se vedea, I. Reghini, Conversiunea actului juridic civil – o posibilă consecință a nulității în SUBB NR. 4/2009, pg.
115

68
acordului părţilor în sensul conversiunii nefiind răsturnată prin probe contrare. Constatând, prin
urmare, ca actul de vânzare cumpărare declarat nul conţine toate elementele unui antecontract de
vânzare cumpărare, valabil încheiat, Curtea va da eficienta principiului conversiunii, considerând
manifestarea de voinţă exprimată prin actul de vânzare nul ca producătoare de efecte valabile ca
antecontract de vânzare cumpărare.”196
Instituția conversiunii nu trebuie folosită în mod ilicit, căci astfel s-ar permite eludarea
dispozițiilor de la nulitate. De aici rezultă consecința imposibilității convertirii actelor juridice nule
pentru scopul lor imoral sau ilicit. Într-o decizie de speță, instanța supremă a decis că un contract de
vânzare-cumpărare având ca obiect acțiuni emise de o societate deschisă cu încălcarea prevederilor
privind tranzacționarea acțiunilor este lovit de nulitate absolută deoarece părțile s-au obligat să
cumpere și să vândă acțiuni ale unei societăți deschise ignorând total prevederile legii nr. 52/1994 care
stabilea în mod clar cadrul legal în materie. Judecătorii instanței supreme au reținut într-o decizie
următoarele aspecte: “art. 43 din lege stabilește expres situațiile în care tranzacțiile directe privind
valorile mobiliare reglementate de lege sunt permise, dobândirea calității de acționar semnificativ
(peste 5 % din capitalul social) în această modalitate fiind interzisă. Prin urmare, pârâtul, în calitate
de acționar semnificativ care deținea peste 5% din numărul total de acțiuni emise de societate, putea
tranzacționa pachetul său de acțiuni numai prin ofertă publică și, corespunzător, cel de-al doilea
pârât, putea cumpăra pachetul de acțiuni trimițând o ofertă publică de cumpărare prin intermediul
unei societăți de valori mobiliare care avea autorizarea CNVM, fiind interzisă inițierea unei tranzacții
private directe cu privire la vânzarea-cumpărarea acestor acțiuni potrivit dispozițiilor legale
susmenționate“.197 În aceste condiții, contractul respectiv nu ar putea valora prin intermediul
conversiunii nici măcar o promisiune între cei doi.
Principalele aplicații ale conversiunii actului juridic se regăsesc în codul civil:
i. Atunci când actul juridic de vânzare-cumpărare este nul, dar valorează antecontract de
vânzare, fiind un caz când actul autentic lovit de nulitate valoarează înscris sub semnătură privată: „Pe
cale de consecință, instanța va considera contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.
4802/28.08.2008 ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare ce modifică antecontractul încheiat
inițial la data de 13.03.2008, constatând că părțile au stabilit, de comun acord, prețul imobilului situat
in Ploiești, str. Vidinului nr. 4-6, jud. Prahova, la suma de 65.000 euro, preț din care vânzătorii au

196
A se vedea, Curtea de Apel Constanța, decizia nr. 463/2009 din 21-dec-2009, www.sintact.ro
197
A se vedea, Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizie nr. 3577/2008 din 28-nov-2008, www.sintact.ro

69
primit suma de 35.000 euro si 73.000 lei. Prin urmare, părțile urmează să-și îndeplinească obligațiile
ce rezultă din acest antecontract de vânzare-cumpărare, respectiv pârâtul să achite reclamanților
diferența de preț până la 65.000 euro, iar ulterior părțile să încheie actul de vânzare-cumpărare în
forma autentică. Față de toate aceste considerente, instanța va admite în parte acțiunea, va constata
nulitatea absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la 28.08.2008 și
autentificat sub nr. 4802/28.08.2008 de BNP Ivan Constantin, va respinge, ca neîntemeiat, capătul de
cerere privind repunerea părților în situația anterioară și, în temeiul principiului conversiunii actului
juridic, va califica contractul de vânzare-cumparăre încheiat între părți ca fiind antecontract de
vânzare-cumpărare”. 198
ii. Situația actului de vânzare lovit de nulitate valabil ca act de revocare a unui legat ce avea
drept obiect tocmai bunul supus actului translativ de proprietate, astfel cum reiese din articolul 1068
alin. (3) cod civil. Totuși, un act de vânzare lovit de nulitate nu valorează mereu act de revocare. În
jurisprudență199 s-a reținut că suma înstrăinărilor făcute nu valoarează revocări ale unor legate
universale sau cu titlu universal instituite anterior, ci pot semnifica o diminuare a masei succesorale ce
urmează să se instituie la momentul decesului celui ce a testat. De unde rezultă o concluzie reluată în
jurisprudentă200 ce înaintează ideea că doar legatele cu titlu particular sunt apte de a fi revocate prin
astfel de vânzări nule convertite în acte de revocare.
iii. Conversiunea formei testamentare, când un testament autentic poate fi considerat olograf
dacă nu îndeplinește condițiile de formă pentru forma autentică. Este imperativ ca în situația în care
actul lovit de nulitate este un testament autentic, să fie îndeplinite condițiile pentru valabilitatea
testamentului olograf pentru a opera conversiunea, astfel cum este surprins în următoarea sentință: „Din
raportul de expertiză medico-legală … din data de 20.11.2019 ..., luând în considerare întreaga
documentație medicală pusă la dispoziție, expertul a concluzionat faptul că, la data de 05.04.2016
(Data întocmirii testamentului autentic contestat în prezenta cauză) defunctul testator X nu putea să
citească, având o deficiență vizuală gravă cu pierderea vederii la ambii ochi. Potrivit art. 1045 Cod
civil “(1) În cazul acelora care, din pricina infirmității, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna,
notarul public, îndeplinind actul, va face mențiune despre această împrejurare în încheierea pe care o
întocmește, mențiunea astfel făcută ținând loc de semnătură. Mențiunea va fi citită testatorului de către

198
A se vedea, Judecătoria Ploiești, decizia nr. 6430/281/2010, 11.13.2010, www.sintact.ro
199
A se vedea, Trib. Supreme, s. civ, dec. nr. 749/1988 în R.R.D, NR.2/1989, P. 69
200
A se vedea, Curtea de Apel, dec. civ. Nr. 1751/2002 în www.sintact.ro

70
notar, în prezența a 2 martori, această formalitate suplinind absența semnăturii testatorului.
(4) Pentru a lua consimțământul unui nevăzător, notarul public va întreba dacă a auzit bine când i s-a
citit cuprinsul testamentului, consemnând aceasta în încheierea de autentificare”. Potrivit art. 96 alin.
3 din Legea nr. 36/1995 privind legea notarilor publici și a activității notariale: „Pentru a lua
consimțământul unui nevăzător, notarul public va întreba dacă a auzit bine când i s-a citit înscrisul și
dacă cele auzite reprezintă voința sa, consemnând acestea în încheierea de autentificare”.
Instanța reține că, în încheierea de autentificare a testamentului a cărui nulitate este solicitată
în prezenta speță, notarul public a inserat sintagma potrivit căreia testatorul a citit testamentul și a
declarat că i-a înțeles conținutul. Pentru aceste considerente, instanța va dispune anularea acestuia.
În ceea ce privește conversiunea formei testamentare, instanța reține prevederile art. 1050 Cod
civil potrivit căruia „Un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplinește
condițiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară”, iar potrivit art. 1041 Cod civil „Sub
sancțiunea nulității absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat și semnat de mâna
testatorului”. Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă în mod evident faptul că testamentul atacat în
prezenta cauză nu îndeplinește nici condițiile prevăzute de lege pentru a fi valabil ca testement olograf.
În plus, instanța a dispus anularea legatului universal pentru lipsa consimțământului valabil
exprimat, având în vedere lipsa mențiunii obligatorii, din încheierea de autentificare, privind citirea
actului de către notarul public, precum și lipsa mențiunii privind existența a doi martori. Ori, la acest
moment, instanța apreciază că aceste lipsuri nu mai pot fi complinite”201

5.2. Principiul răspunderii civile delictuale

Principiul enunțat duce în anumite cazuri prevăzute de lege la înlăturarea efectelor principiului
quod nullum est, nullum producit effectum, precum cazul în care partea care se face vinovată de cauza
de nulitate a contractului este aceeași parte care solicită anularea actului juridic. În acest context, partea
de bună-credință care a contractat în conformitate cu prevederile legale ar avea de suferit ca urmare a
anulării.
În practică, datorită particularităților teoretice ale nulității, un contract încheiat în mod defectuos
de către părți, cu un viciu susceptibil de a atrage nulitatea încă de la momentul zero al acestuia, nu

201
A se vedea, Judecatoria Satu Mare, decizia 4498/2019, 16-12-2019, www.sintact.ro

71
poate fi în niciun caz executat silit, întrucât contractual se consideră inexistent încă de la momentul
încheierii sale. Această particularitate ne duce la concluzia că răspunderea civilă contractuală nu poate
fi antrenată în acest caz, însă de cele mai multe ori, partea care se face vinovată de provocarea cauzei
de nulitate poate fi obligată la daune-interese în urma unei acțiuni în răspunderea delictuală. 202
În practică, acest principiu se materializează atunci când un act juridic nul este menținut cu titlu
de reparație în natură a prejudiciului suferit de parte care a fost de bună-credință la momentul încheierii
actului, justificarea fiind aceea că menținerea actului reprezintă o reparație suficientă pentru partea
lezată în timp ce pentru partea care a contractat cu rea-credință reprezintă o sancțiune civilă suficientă.
Așadar, actul juridic nu-și va produce efectele în temeiul voinței părților, căci el este de altfel chiar nul
și nu poate produce efecte, ci în temeiul principiului răspunderii delictuale. 203
Un exemplu relevant în această materie este cel dat de articolul 45 din codul civil 204, care evocă
ipoteza în care un minor sau o persoană incapabilă ar determina cocontractantul să creadă în starea lor
de majoritate, implicit în capacitatea lor de a încheia un act juridic pe care, în mod normal nu ar putea
să-l încheie, iar ulterior încheierii contractului, ar solicita anularea contractului într-o asemenea manieră
încât să determine un prejudiciu cocontractantului. Sesizată cu o astfel de acțiune, în temeiul
principiului reparării în natură, reparării integrale a pagubelor 205 și al răspunderii civile delictuale,
instanța poate decide menținerea actului, socotind că astfel se evită prejudicierea părții cocontractante
de bună-credință.
Într-o astfel de ipoteză, trebuie făcută o precizare importantă. Prevederile articolului 45 nu
trebuie interpretate în mod formal, căci dacă am aplica o astfel de interpretare, am ajunge la concluzia
că cocontractantul minorului s-ar putea prevala cu rea-credință de prevederile articolului 45 pentru a
obține foloase de pe urma unui act juridic nul. Conduita bunei-credințe cerută de text este una a unui
om diligent, care verifică cu adevărat realitatea din spatele spuselor minorului. Nu putem încadra
ipoteza unui minor care declară că este capabil ca fiind suficientă pentru cerința bunei-credințe a
cocontractantului. Concluzia este că este întodeauna necesară o conduită mai exstinsă în acest sens,
diligentă care solicită și caută să verifice spusele minorului care se declară capabil prin intermediul

202
A se vedea, Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit., pg. 396
203
ibidem
204
Simpla declarație că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanța, la cererea părții induse
în eroare, poate menține contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancțiune civilă adecvată.
205
A se vedea, Gabriel Boroi Carla Alexandra Anghelescu, op.cit., pg. 288

72
actelor de identificare, care să ateste cu adevărat vârsta sau după caz, capacitatea deplină de exercițiu.
În asemenea condiții, se consideră că instanța nu poate respinge acțiunea în anulare și dispune
menținerea contractului pe temeiul articolului 45, pe motivul că cocontractantul nu a fost suficient de
diligent. Pe de altă parte, textul de lege vorbește despre întreprinderea unor manevre dolosive. În acest
caz, am putea avea în vedere diverse modalități dintre care falsificarea actelor de stare civilă, a cărții de
identitate, a certificatului de naștere și a altor asemenea modalități prin care e posibilă manipularea unui
om diligent în a crede că partenerul contractant are capacitatea necesară. În acest caz, cerința bunei-
credințe ar fi întrunită, iar instanța ar putea aplica prevederile de la articolul 45. 206
Cu toate acestea, dacă nu este îndeplinită condiția prejudiciului însemnat, aplicând articolul
1257, se admite că actul juridic încheiat prin dol poate fi anulat, chiar dacă minorul a folosit manevre
dolosive, urmând ca cel prejudiciat să poată promova o acțiune în răspundere delictuală pe cale
separată207.
Cazul acesta arată viziunea legiuitorului care decide să încline cu adevărat balanța spre
contractantul de bună-credință, față de principiul ocrotirii persoanei fără capacitate de exercițiu sau cu
capacitate restrânsă, ceea ce poate părea surprinzător. Însă oricât de delicate ar fi discuția, o putem
tranșa prin artificial de a ne imagina cum ar fi fost dacă legiuitorul permitea astfel de conduit și le
proteja. Fără doar și poate, ar fi reprezntat o lovitură pentru siguranța și stabilitatea circuitului civil și
protecția bunei-credințe în raporturile de drept civil.
Doctrina208 admite că, acest principiu poate fi aplicat și altor cazuri particulare, cum este cel de
prevăzut la articolul 1208 din codul civil, unde este prevăzută ipoteza viciului de consimțământ al erorii
nescuzabile, când acțiunea în anulare nu poate fi admisă atunci când instanța este investită cu o acțiune
pe baza unei stări de fapt în care partea aflată în eroare putea cunoaște cu precizie realitatea, dacă
depunea minime diligențe rezonabile: „În timp ce se poate întâmpla, ca în ciuda termenilor clari și
precisi dintr-o ofertă de publicitate, să se nască confuzii în mintea consumatorului, va constitui eroare
nescuzabilă cea invocată de un comerciant, care are obligația de a citi toate înscrisurile și imprimatele
pe care le semnează.”209

206
A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, pg 154 155
207
A se vedea, Marian Nicolae, op.cit., pg. 591
208
A se vedea, Gabriel Boroi Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generala, ed a ii-a, Editura
Hamangiu, București 2018, pg. 288; Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept Civil Partea Generală, Ed a II-a, Editura
Universul Juridic, București 2018, pg 398
209
A se vedea, Trib. Paris, dec. Din 24 aprilie 1984 din Tudor Vlad Rădulescu, Titlul II – Izvoarele obligațiilor în Noul Cod
civil - comentarii, doctrina, jurisprudenta - Vol. I Despre legea civila. Persoanele. Familia. Bunurile, Coautori Madalina

73
5.4. Principiul validității aparenței în drept, error communis facit ius

Legea civilă face din rigoare o bine justificată regulă, o regulă imuabilă, de la care derogarea
reprezintă o situație particulară justificată de un interes superior, derogare susținută de principii
generale ale dreptului.
Un aspect deosebit de interesant al dreptului civil este că în ciuda rigurozității pretinse în mod
curent, admitem existența unei sumedenii de situații care se manifestă într-o aparentă exterioritate
regulilor în vigoare, dar care ajung să fie recunoscute de către ordinea de drept ca fiind veritabile
situații generatoare de efecte juridice, aspect datorat particularităților de natură volitivă a subiecților
participanți la raporturile puse în discuție.
În mod paradoxal, situațiile care generează aparență în drept sunt în esența lor corupte în ceea
ce privește validitatea codițiilor de formă sau de fond, cu toate acestea, cum se face că soluțiile
adoptate pe cale jurisprudențială nu sunt impotriva ordinii de drept?
Despre originea conceptului de validiate a aparenței în drept, afirmă că este o idee de sorginte
latină, ce își are rădăcinile în viața desfășurată în fața instanțelor romane, când adesea se considera că o
opinie larg răspândită despre o anumită chestiune de drept devine prin puterea socială o adevărată literă
de lege. Astfel, chiar dacă raționamentul care prin larga răspândire devenea literă de lege era eronat din
punct de vedere tehnic sau material, până la proba contrară, el rămânea în mentalul colectiv valabil.
O dovadă importantă a aplicabilității acestui principiu o regăsim chiar în Digeste, unde avem
parte de un exemplu literar, care a pus pretorii vremii în fața unei dileme, dilema care odată tranșată a
fost ridicată la grad de principiu. „Ulpian relatează cazul sclavului Barbarius Philippus. Acesta din
urmă a reușit să-și disimuleze statutul, exercitând funcția de pretor. Odată descoperită incapacitatea
sa, aplicarea strictă a dreptului ar fi trebuit să conducă la anularea ansamblului de acte pe care le-a
îndeplinit. Cu toate acestea, s-a decis menținerea validității acelor acte”210

Afrasinie, Dana Cigan, Marius Cosma,Mirela Croitoru, Marius Eftimie, Eugenia Florescu, Cristina Gabriela Frentiu, Lucia
Irinescu, Loreley Mirea, Florina Morozan, Mihaela Papureanu, Ovidiu Podaru, Ioan Popa, Eugen Rosioru, Andreea Corina
Tarsia, Carmen, Tamara Ungureanu, Corina Voicu, Editura Hamangiu, București 2012, pg . 464
210
A se vedea,Roxana Matefi, Aparența în drept (error communis facit ius) – izvor de obligații Revista Universul Juridic
nr. 7, iulie 2018, pp. 26-30

74
Recurența aplicării principiului în jurisprudență poate genera, la o primă privire, impresia de
anomalie și neregularitate. Totuși, analizând dintr-un punct de vedere tehnic acest principiu, constatăm
ca el este incident atunci când spre deosebire de o situație generală, unde starea de fapt are un
corespondent într-o stare de drept. De aceea, astfel de abateri par la un moment dat anormale, dar nu
totuși atât de ciudate socotind că în mod constant, stările de drept și stările de drept nu se pot corela
întodeauna sub aspectul veridicitiății pentru a da naștere unor relații neatinse de vicii. Incidența acestui
principiu se naște atunci când o stare de fapt nu se potrivește cu starea de drept generată. Astfel se
ajunge la situații când starea de drept nu corespunde stării de fapt și o soluție trebuie găsită pentru a
gestiona multiplele realități generatoare de efecte. 211
În altă ordine de idei, principiul aparenței validității în drept este apt de a înlătura efectele
generale ale nulității, atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru ca ea să fie operantă, manifestându-
se ca o adevărată excepție de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum.
Profesorul I. Deleanu apreciază care este fundamentul aparenței în drept: „ideea că existenţa
unor semne exterioare ostensibile este de natură să inculce terţilor credinţa în realitatea unei situaţii
juridice, determinând, în condiţiile prevăzute de lege, preeminenţa acelei situaţii faţă de realitatea
juridică". 212 Ea este o creație pretoriană care se încadrează în categoria unei ficțiuni juridice.
O altă distincție clară operată de doctrină213este aceea dintre teoria aparenței în drept și simpla
aparență juridică. O simplă aparență în drept se poate bucura de validitatea aparenței în drept, doar
atunci când îndeplinește condițiile acesteia din urmă.
În prezent, dreptul național reglementează la articolul 17 din codul civil ca o excepție de la
regula care statuează că nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși.
Într-o decizie de speță a instanței supreme, sunt descrise condițiile pe care trebuie să le întrunească
aparența în drept pentru a produce efecte în ceea ce privește înlăturarea principiului nulității quod
nullum est, nullum producit effectum: „Pentru ca o aparenţă să fie creatoare de drept, se cer a fi
întrunite mai multe condiţii, cumulativ: să existe o eroare comună şi invincibilă; subdobânditorul să fie
de bună-credinţă; actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie cu titlu
oneros. Cât priveşte prima condiţie, există eroare atunci când situaţia de fapt aparentă nu corespunde
realităţii de drept. O persoană este în aparenţă proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedeşte că

211
A se vedea, Ideea de aparență în dreptul civil. Teoria aparenței, Stoenescu Oana – Irina publicat în Revista ştiinţifică a
studenţilor în drept a Facultății de Drept din București
212
A se vedea , I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005, pg 323
213
ibidem

75
acest lucru nu era real. Aparenţa înşelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtăşită
public, ci şi una irezistibilă, greu de descoperit şi de evitat, contra căreia nicio prudenţă umană nu ar
permite apărarea. Pentru a putea fi reţinută eroarea comună şi invincibilă, subdobânditorul trebuie să
probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existenţa în condiţii ireproşabile a dreptului celui
de la care achiziţionează”.214 Așadar, condițiile esențiale care trebuie respectate în mod cumulativ
pentru a conferi aplicabilitate instituției erorii comune și invincibile sunt următoarele: existența uni act
juridic cu titlu oneros și cu titlu particular, subdobânditorul să fie de bună credință, fără a avea vreo
culpă și în cele din urmă, ultima condiție, eroarea să fie extrem de răspândită la nivel social și să nu
poate fi înlocuită. Per a contrario, acest principiu nu poate opera în cazul unor acte cu titlu gratuit, în
cazul transmisiunii cu titlu universal sau universal. 215 Acestor condiții li se alătură și necesitatea ca
subdobânditorul să nu fie prejudiciat ca urmare a desființării actului încheiat în considerarea
aparenței216. Toate aceste condiții sunt pe deplin firești, ținând cont de gravitatea efectelor unei
potențiale desființări care poate genera un efect de domino în circuitul civil. Tocmai de aceea, o astfel
de intervenție în circuitul civil trebuie să aibă o precizie chirugicală, pentru a nu genera mai multe
efecte negative ca urmare aplicării sale, acolo unde nu este imperios necesar.
Din punct de vedere tehnic, validitatea aparenței în drept produce două tipuri de efecte. În
primul rând, inpopozabilitatea situației necunoscute față de persoana aflată într-un caz e eroare comună
și invincibilă ( efect care se produce în contul celui aflat în eroare ) și opozabilitatea convenției
încheiate cu socotirea aparenței față de adevăratul titular. Doctrina a analizat intens aceste aspect, unde
s-au pus întrebări în ceea ce privește natura juridică acesto două efecte. Sunt ele extinderi ale efectelor
obligatorii ale contractului sau sunt efecte generate de opozabilitatea acestuia. Într-o opinie, s-a susținut
că prin forța acestui principiu, aparența în drept produce efecte directe față de adevăratul titular.
O altă nuanță ce trebuie observată este enumerarea separată și nu întâmplătoare a bunei-
credințe, care în niciun caz nu se confundă cu eroarea comună și invincibilă. Ele se află într-o foarte
strânsă legătură, cu toate acestea, ele râmân noțiuni separate, căci eroarea comună și invincibilă
presupune bună-credință, iar o eventuală atitudine de rea-credință ne conduce la concluzia că nu ne-am
putea afla într-o situație de eroare comună și invincibilă, ci de o perfectă înțelegere a realității din

214
A se vedea, .C.C.J., s. civ. şi de propr. int, dec. nr. 6587/2009, www.scj.ro
215
A se vedea, Baias Flaviu-Antoniu, Chelaru Eugen, Constantinovici Rodica, Macovei Ioan (coord.), op.cit., pg. 15
216
ibidem

76
spatele aparenței de care un subdobânditor se folosește.217 De asemenea, sub regimul probațiunii se
obervă o altă diferență însemnată, buna-credință se bucură de o prezumție relativă, în timp ce eroare
comună și invincibilă trebuie dovedită printr-un probatoriu apt să dovedească:„latura materială
materială a aparenţei care se reflectă în conştiinţa comunităţii în forma unei erori comune şi
invincibile”218. Elemente ce pot fi probate prin intermediul oricărui mijloc de probă.
O analiză destul de nuanțată asupra distincției dintre buna-credință și teoria aparenței, o regăsim
într-o decizie a unei instanțe naționale: „Ideea de aparenţă în drept nu se confundă cu ideea de bună-
credinţă, chiar dacă aplicarea practică a teoriei aparenţei implică existenţa bunei-credinţe a
dobânditorului de la titularul aparent. Dobândirea dreptului de proprietate în situaţia aparenţei în
drept este o excepţie, care trebuie strict interpretată, cu atât mai mult cu cât nu îşi găseşte o
reglementare legală, ci este o creaţie jurisprudenţială, prin aplicarea unor principii generale de drept.
În conflictul dintre titularul veritabil şi titularul aparent al dreptului de proprietate, acesta din urmă
poate avea câştig de cauză doar dacă aparenţa întruneşte elementele unei erori comune şi invincibile.
În măsura în care operează proprietatea aparentă, terţul dobânditor cu titlu oneros, deşi a încheiat
actul juridic translativ de proprietate cu un neproprietar, care a înstrăinat bunul altuia, nu va putea fi
evins de adevăratul proprietar. Eroarea comună este exprimată prin convingerea comunităţii, a
terţilor, că posesorul este proprietar, convingere care nu ar putea fi înlăturată prin mijloace existente
la îndemâna unui bun administrator, care depune toate diligenţele pentru a cunoaşte situaţia juridică a
unui imobil. Soluţia este conformă şi cu principiul echităţii juridice, deoarece terţul dobânditor, fiind
evins de proprietar, are posibilitatea introducerii unei acţiuni împotriva vânzătorului, iar pentru
cheltuielile făcute poate fi despăgubit, în condiţiile legii, fără a suferi o pagubă în patrimoniu, în timp
ce adevăratul proprietar s-ar vedea lipsit de bunul său, fără nicio culpă şi fără o despăgubire. În
această situaţie, a aplica teoria bunei-credinţe a subdobânditorului, aşa cum a făcut tribunalul, iar nu
teoria aparenţei în drept cu efect achizitiv, ale cărei condiţii nu sunt îndeplinite, ar echivala cu o
expropriere de fapt a proprietarului iniţial, ceea ce este contrar legii”219

217
A se vedea, Carmen Tamara UNGUREANU, Comentariul Titlului Preliminar, Despre Legea Civilă în Noul Cod civil -
comentarii, doctrina, jurisprudenta - Vol. I, Coautori Madalina Afrasinie, Dana Cigan, Marius Cosma,Mirela Croitoru,
Marius Eftimie, Eugenia Florescu, Cristina Gabriela Frentiu, Lucia Irinescu, Loreley Mirea, Florina Morozan, Mihaela
Papureanu, Ovidiu Podaru, Ioan Popa, Eugen Rosioru, Andreea Corina Tarsia, Carmen, Tamara Ungureanu, Corina Voicu,
Editura Hamangiu, București 2012, pg. 40
218
A se vedea, V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 406
219
A se vedea, C.A. Craiova, s. civ., dec. nr. 827/2008, www.jurisprudenta.org, din Viorel Terzea, Noul Cod civil. Vol. I. (
Art. 1-1163). Adnotat cu doctrina si jurisprudenta, Editura Universul Juridic, București 2011, pg. 30

77
Această regulă nu operează însă acolo unde există mijloace de publicitate, adică în materie de
carte funciară și alte registre unde există registre speciale de publicitate. Regula este de la sine
înțeleasă, existența unor înscrieri în registrele de publicitate se află în dezacord direct cu ideea de
diligență a unui cetățean precaut, care verifică în mod exhaustiv o stare de fapt înainte de a merge mai
departe cu gândul de a se angaja în raporturi juridice susceptibile de a-l prejudicia: „Împrejurarea că la
momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare notarul public a prezentat cumpărătoarei un
certificat constatator eliberat de către Oficiul Registrului Comerţului, ce atesta faptul că societatea
vânzătoare era în funcţiune, respectiv un extras de carte funciară care nu cuprindea menţiuni cu
privire la starea de insolvenţă a vânzătoarei, nu este de natură a determina îndeplinirea condiţiilor
pentru a se invoca proprietatea aparentă. O asemenea soluţie este justificată de faptul că prudenţa
necesară înainte de a intra într-un raport juridic presupune efectuarea tuturor verificărilor posibile
pentru a stabili situaţia juridică reală a societăţii vânzătoare. Or, o simplă verificare a evidenţelor
tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul societatea vânzătoare ar fi relevat deschiderea
procedurii insolvenţei faţă de această societate, cu consecinţa interdicţiei de a înstrăina activele sale
către terţe persoane nu este suficientă”.220 Aplicabilitatea principiului validității aparenței în drept
poate genera situații interesante pentru că, în mod obiectiv, instanțele naționale sunt chemate să aplice
acest text de lege într-o manieră restrictivă, riguroasă. Puși în fața unor asttfel de situații, precum cea
citată în exemplul jurisprudential, se ridică următoarea întrebare? În ce măsură trebuie condiționată
aplicabilitatea principiului error comunis facit ius de existența a unui singur element obiectiv și anume
existența unor registre de publicitate și în ce măsură judecătorul chemat să se pronunțe pe marginea
unei asemenea situații poate oferi o interpretare cat mai flexibilă, care să țină cont de atitudinea
subiectivă a persoanei în contul căreia ar urma să se producă efectele aplicării validității aparenței în
drept. Desgiur că, existența unor registre de publicitate descalifică o persoana în demersul de a se
prevala de efectele acestui principiu, totuși nu putem exclude din fașă posibilitatea ca după o cercetare
in concreto a stării de fapt și a nivelului intelectual al unei persoane care intenționează să se prevaleze
de acest principiu, să admitem că prezența notarului public, organ ce inspiră un grad ridicat de
încredere față de părți, susținerile sale sunt suceptibile de a fi considerate fără de tăgadă de către
anumite tipologii de persoane, care din prisma nivelului educational, consideră că au fost suficient de
prudente. Pentru a nu lăsa loc de interpretări extensive, legiuitorul a intervenit prompt și a stabilit

220
A se vedea, Curtea de Apel Ploiești, dec. nr. 305/2011, www.sintact.ro

78
această regulă anticipând potențialul unor astfel de probleme. Consecința imediată este că acest
principiu nu poate opera acolo unde este reglementat un sistem de publicitate, iar consacrarea acestui
element obiectiv face inutilă o cercetare la nivel subiectiv a atitudinii psihice a subdobânditorului.
Într-o altă decizie interesantă a Tribunalului Iași, se poate observa maniera instanței de a
interpreta calitățile erorii comune și invincibile într-o manieră ușor flexibilă: „Se constată caracterul
comun și invincibil al erorii în care s-a aflat cumpărătorul de bună-credință cu privire la calitatea de
proprietar a vânzătorului ce rezultă din chiar conținutul adresei înaintate CAP. În consecință, actul de
vânzare încheiatde terțul de bună-credință cu persoana ce se pretindea și care era cunoscută de toată
lumea, inclusiv de către autoritățile statului, ca fiind titularul dreptului real de proprietate, trebuie a fi
declarant valabil, eroarea comună în care s-a aflat terțul fiind, în această situație, creatoara unui
drept.”221. Astfel cum se poate observa, în speță, cumpărătorul achiziționează de la vânzătorul aparent,
imobile afectate unei utilizări sociale sau culturale ce s-au aflat în patrimonial cooperativelor agricole
de producție, rezultând o nulitate expresă din prevederite articolului 29, legea 18/1991. În speță,
convingerea cumpărătorului de bună-credință că tratează cu un proprietar, asupra unor imobile apte de
transmisiune pare să prevaleze chiar și în fața unor norme care ocrotesc un interes public ( cele ce
privesc afectațiunea de uz social și cultural al imobilelor ) pentru ca actul să fie menținut în baza error
communis facit ius, subdobânditorul neavând posiblitatea consultării unor registre de publicitate, iar
adresa venită de la organele statului menținând și recunoscând calitatea de proprietar aparent. Diferența
esențială de tratament juridic între situația cu pricina și speta evocată mai devreme constă în prezența
unor registre de publicitate. Dacă în timp ce greșeala notarului public de a întări convingerea
subdobânditorilor că tratează cu un proprietar real se face în paralel cu existența unor registre de
publicitate, eroarea impărtășită de organele statului se face
Decizia citată este interesantă pentru că instanța de apel, deși avea suficiente argumente care să
susțină teza erorii comune și invincibile, a ales să se bazeze și pe jurisprudența C.E.D.O222, unde
instanța de la Strasbourg a stabilit că pentru a desființa titlurile subdobânditorilor, existența unui cauze
de interes public nu determină în mod automat și caracterul echitabil al unei astfel de desființări, iar
lipsa unei mecanism de despăgubire a subdobânditorilor, ar genera o inechitate, drept pentru care, în
demersul instanței de aprecia incidența erorii comune și invincibile, aceasta a stabilit că în anumite

221
A se vedea, Trib, Iași, s I civ., dec. nr. 1164 din 13.07.2016 www.rolii.ro în Stefan Andrei Popa, Bogdan George
Zdrenghea, Nulitatea actului juridic civil – Practică judiciară comentată, Editura Hamangiu, București 2019, pg. 319
222
A se vedea, cauza Toșcuță și alții c. României

79
condiții, efectele generate de aplicarea ei, pot consta și în nesocotirea unui interes public față de unul
privat.
Regăsim în doctrină223 explicații amănunțite despre ce constă eroarea comună și invincibilă.
Așadar, ea nu semnifică faptul că toți membrii comunității trebuie să se afle în eroare cu privire la
titularul unui drept sau orice altă situație juridical, ci că o altă persoană pusă într-o situație identică sau
cel puțin similară să fie victim erorii datorită circumstanțelor asemănătoare. Caracterul invincibil
trebuie apreciat, prin mecanismul celui mai exigent om dintr-o comunitate, care să nu fi fost capabil să
înlăture eroarea, pus fiind într-o sumă de circumstanțe asemenănătoare, fiind incidentă o apreciere in
abstracto. S-a discutat224 în repetate rânduri și despre un al doilea criteriu de apreciere, acela fiind
nivelul general de dezvoltare într-o comunitate. Numită de doctrina de specialitate teoria bunei-credințe
colective225, aceasta teorie reprezintă un pas enorm pentru flexibilizarea acestui principiu. Putem sesiza
că, în aplicarea acestui criteriu, tratarea unor situații similar într-o manieră diferită este pe deplin
justificată. Transplantul legislativ care a generat ani de tradiție juridică s-a facut adesea cu dezavantajul
că a încercat să impună instituții juridice ce implicau anumite standarde educaționale pe care subiecții
sistemului legislativ la care au fost transplantate nu le aveau. De aceea, la prima vedere, pare
inechitabilă abordarea de a aprecia exigența unei comunități la un nivel abstract, izolat și separate de o
realitatea imediată. O soluție mai echitabilă este de a aprecia nivelul comunității din care face parte
individul, pentru a stabili cu exactitate dacă eroarea comună și invincibilă la nivelul acelei comunități.
În mod contrar, cu cât o comunitate este mai avansată, cu atât standardul crește și instanța investită cu
astfel de cauze trebuie să fie mai strictă.
Exemplul consacrat în această materie este reprezentat de prevederea articolului 102 din codul
civil care evocă ipoteza încheierii unei căsătorii în fața unui ofițer de stare civilă care a exercitat într-o
manieră publică atribuțiile sale legale, determinând aparența de drept în fața persoanelor care și-au
dorit încheierea căsătoriei. 226 Totuși, sfera de aplicabilitate a acesti instituții nu trebuie privită
restrictive, datorită fizionomiei ei, odată îndeplinite condițiile ei, aceasta se poate aplica în multiple
materii, doctrina227oferind drept exemple de aplicabilitate practică diverse materii, printre care: cazul
unui creditor aparent, al unui mandatar aparent, al unui moştenitor aparent, al simulaţiei, al posesiunii,

223
A se vedea, V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 405
224
A se vedea, V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 424.
225
ibidem
226
A se vedea, Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit, pg 399
227
A se vedea , I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005, pg 324

80
al unei societăţi fictive, al transferului unor titluri nominative, al funcţionarului de fapt, capacitatea
aparentă, căsătoria aparentă, domiciliul aparent, calitatea aparentă de comerciant, asociatul aparent,
societatea aparentă.
Rolul ei este de a proteja dobânditorul aparent de bună-credință și de a menține siguranța și
stabilitatea circuitului civil. Acest fapt ne sugerează că în situația în care partea care a căzut drept pradă
unei aparențe comune și invincibile nu ar fi prejudiciată ca urmare a desființării actului, chiar dacă
condițiile pentru error comunis facit ius ar fi îndeplinite, instanța ar putea dispune anularea actului, căci
aplicarea ei nu ar mai avea utilitate în aceste condiții. 228
Dacă în exemplele aduse mai sus, buna-credință a fost o condiție necesară și suficientă să
probeze caracterul comun al erorii, în alte decizii de speță, buna-credință a fost invocată ca argument
care, în mod ilogic, venea să suplinească lipsa de diligențe rezonabile.
Instanțele naționale au avut misiunea de a trasa o jurisprundeță stabilă, restrictivă și
circumscrisă în tehnicitatea principiului. În ceea ce privește invocarea acestui erorii comune și
invincibile, cele mai multe stări de fapt au prezentat situații complicate, unde diferențele au fost făcute
prin raționamente fine. Totuși, au existat și situații unde neglijența părților este izbitoare: „Buna-
credinţă a terţului achizitor nu este suficientă pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate
asupra imobilului cumpărat de la stat, drept care să poată fi opus adevăratului proprietar recunoscut
printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în cadrul acţiunii în revendicare pe care acesta a
promovat-o, fiind necesar să existe şi eroarea comună şi invincibilă, care să fi creat aparenţa să statul
este proprietarul imobilului. Eroarea comună trebuie să fie împărtăşită public – echivalent cu aşa
numita „bună-credinţă colectivă” – şi să fie invincibilă, greu de descoperit şi de evitat, urmând a fi
apreciată in abstracto, adică în raport cu orice persoană rezonabilă care s-ar fi putut afla în situaţia
celui care a contractat cu proprietarul aparent. Pentru a se putea prevala de efectele erorii comune şi
invincibile, dobânditorul trebuie să dovedească faptul că a îndeplinit toate formalităţile şi verificările
apte a confirma existenţa dreptului autorului, în lipsa acestor demersuri acesta nedatorând situaţia sa
erorii, ci neglijenţei sale. Cumpărând imobilul în timpul procesului de revendicare promovat de
moştenitorii fostului proprietar în contradictoriu cu statul, fără a efectua minime verificări cu privire
la situaţia juridică a imobilului, dobânditorul nu se poate prevala de principiul error communis facit
ius, titlul fostului proprietar fiind preferat în cadrul acţiunii în revendicare prin comparare de

228
A se vedea, Marian Nicolae, op.cit., pg. 591

81
titluri.”229 În astfel de condiții, în procesul de circumstanțiere, instanța constată că nu putem discuta
despre incindența unei erori comune și invincibile, în principal pentru că este improbabil ca orice altă
persoană pusă într-o astfel de situație să nu fi descoperit calitatea de neproprietar a statului. În ciuda
faptului că nu existau forme de publicitate imobiliară, instanțele erau investite cu litgii asupra bunului,
aspect ce este apt de a înlătura caracterul comun și invincibil al erorii.
Spre final, ne propunem să răspundem la întrebarea dacă modalitatea în care a fost
reglementată teoria aparenței în codul civil a fost una de success. Soluția aleasă de legiuitor în această
materie are un grad de generalitate sporit. Scopul principal declarat pare acela că s-a încercat
compunerea unui șablon pe care instanțele să-l folosească atunci când vin în aplicarea teoriei aparenței
în drept. Dacă aplicabilitatea sa nu naște dispute în ceea ce privește materiile în care este reglementat
un sistem de publicitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului comun și invincibil al erorii, au
existat numeroase interpetări diferite ale unor situații similare, însă este greu de crezut că o intervenție
suplimentară a legiuitorului poate face mai mult bine decât rău. Trebuie menționat că, frecvența unor
astfel de spețe devine din ce în ce mai scăzută, fapt datorat consolidării sistemelor de publicitate
imobiliară și nu numai, cu toate acestea principiul error comunis facit ius rămâne o expresie vie a
echității în drept, care întărește încrederea participanților la circuitul civil în drept, în echitatea și
flexibilitatea lui. Prin implicarea activă a doctrinei în teoretizarea și ajustarea criteriilor de apreciere,
individul este mai bine protejat în activitatea sa desfășurată circuitul civil și ferit de acele situații când
ar avea de suferit pierderi însemnate din motive ce nu țin de persoana sa

229
A se vedea, Curtea de Apel Bucureşti, decizia nr. 522 din 7 martie 2006

82
CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Concluzia principală și facilă de luat în ceea ce privește reglementarea actuală este aceea că
legiuitorul își manifestă în mod clar interesul pentru a trasa linii mult mai clare în vederea obținerii
unui circuit civil mult mai stabil.
Concepția consacrată de codul civil roman asupra nulității, aceea de sancțiune îndreptată
împotriva actului juridic, indirect îndreptată spre efecte, reflectă pe deplin în ceea ce privește întinderea
efectelor nulității. Dacă actul juridic este întodeauna ținta sancțiunii, volatilitatea și specificul relațiilor
sociale au dus la apariția unei sume de excepții de la efectele nulității.
Scopul acestei lucrări și rezultatul ei a fost acela de a îmbina viziunile doctrinei asupra
instituției nulității, în ceea ce privește efectele ei. Accentul a fost pus pe ceea ce înseamnă excepții de la
aceste reguli, în viziunea unei multitudini de autori de drept civil. Compilația este privită adesea și din
perspectiva unei abordări jurisprudențiale, în limita problematicii și a aplicabilității practice, căci există
o sumedenie de instituții care au un grad redus de incidență.
În spatele fiecărei excepții de la efectele nulității actului juridic, se află o valoare socială, un
interes care prevalează în fața efectului principal. Legiuitorul intervine astfel chirurghical și consacră
expres pentru a pune bazele unui cadru stabil, lipsit de inechități.
Este extrem de vizibil că această concepție dictează asupra efectelor nulității, dictează
flexibilitate, iar acolo unde legiuitorul nu se pronunță, doctrina își asumă acest rol de a completa și
dezvolta.
Există un punct în care în mare măsură, dreptul se intersectează cu filosofia, astfel cum un
doctrinar de drept civil remarcă în lucrarea sa 230. Ba chiar aceste linii se împletesc pentru a da naștere

230
A se vedea, MHAI DAVID, Eseu asupra cunoasterii in dreptul civil. Aparenta. Opozabilitate. Formalism. Publicitate,
,Editura Universul Juridic, București 2017 pg. 7

83
unei viziuni sui generis. De aceea, aparența, un subiect aparent revendicat de filosofie, ajunge în prim-
planul dreptului. Iată cum în prezent, întinse porțiuni ale dreptului civil, printre care și subiectul abordat
în aceste rânduri generază instituții întregi prin exploatarea relației „dintre aparența ca formă de
cunoaștere și situațiile juridice generate de actele juridice incheiate intre privați”231
În actuala reglementare, există dezbateri în ceea ce privește numărul de excepții de la efectele
instituției nulității. Viziunile diferite sunt firești și bine venite, iar în ceea ce privește acest aspect,
interesează profund o dezbatere cu tema, în ce măsură există un aspect negativ ca urmare a diferitelor
opinii în această materie.
Desigur că, întrebarea are rădăcini adânci, iar un răspuns nu trebuie oferit până nu există o
analiză extinsă asupra jurisprundeței în materie și a modului în care instanțele naționale înțeleg să
aplice aceste excepții. Pentru că, în măsura în care aceste abordări diferite doctrinare dau naștere unei
jurisprudențe neunitare privind chestiuni identice sau cel puțin asemenătoare, atunci admitem că este
nevoie de o mai mare intervenție din partea legiuitorului, chiar și punctual. Însă la o analiză sumară,
suntem mai degrabă să considerăm că libera apreciere a judecătorului în diverse spețe poate fi ajutată
de bogata doctrină, iar multe dintre aceste dezbateri care au ca obiect calificarea unor excepții rămân
dezbateri teoretice, ce nu au efecte uriașe asupra aplicabilității lor la spețe concrete.
Este de evidențiat că principiul salvgardării contractuale apare ca fiind un principiu modelator
în ceea ce privește optica asupra instituției nulității, nu doar că legiuitorul pune un mai mare accent pe
dezvoltarea unor remedii prin care relațiile dintre părți să se salveze, dar iată că se dezvoltă o intensă
preocupare pentru a menține anumite efecte ale unor acte afectate de nulitate, pentru a respecta totuși
complexitatea juridică existentă.

231
Idem pg. 8

84
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri, monografii

1. AUREL POP, GHEORGHE BELEIU, Drept civil : teoria generala a dreptului civil, București
Universitatea din București, Facultatea de Drept, 1980
2. C. HAMANGIU, I. ROSSETI BĂLĂNESCU, Al. BAICOIANU - Tratat de drept civil roman,
vol. III, 1928
3. D.ALEXANDRESCO, PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL ROMAN - vol.II , editie 1926
4. EXPLICATIUNEA TEORETICA SI PRACTICA A DREPTULUI CIVIL ROMAN de
DIMITRIE ALEXANDRESCO, TOMUL III, PARTEA II, ART. 644-799
5. FLAVIUS-ANTONIU BAIAS, EUGEN CHELARU, RODICA CONSTANTINOVICI, IOAN
MACOVEI, (Coord.) Noul cod civil. Comentariu pe articole, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck,
București, 2014
6. FLORIAN E, Dreptul familiei, Bucureşti: Lumina Lex, 1997
7. G. Bădoiu, C. Cucu, Obligațiile Comerciale, Practică Judiciară, Editura Hamangiu, București
2011
8. GABRIEL BOROI, CARLA ALEXANDRA ANGHELESCU, Curs de drept civil. Partea
generală, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2012
9. GABRIEL BOROI, LIVIU STĂNCULESCU, Instituţii de drept civil înreglementarea noului
Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2012
10. GAIUS, Institușiunile dreptului privat roman, traducere de către POPESCU A.N., Ed. Academia
RSR, București, 1982.
11. Girard P.f, Textes de Droit Romain, Ed. Arthur Rousseau, Paris, 1913
12. HAMANGIU C, ROSSETI-BĂLĂNESCU I,. BĂICOIANU AL. , TRATAT DE DREPT CIVIL,
VOL. I, ED ALL. BUCUREȘTI, 1996
13. ION TRAIAN ȘTEFĂNESCU (coord.) , Dreptul muncii și Legea dialogului social. Comentarii
și explicații, Editura UJMAG, 2017
14. IONEL REGHINI, ȘERBAN DIACONESCU, PAUL VASILESCU – Introducere în dreptul
civil , Editura Hamangiu, 2013

85
15. LIVIU POP, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,2001
16. LUMINIȚA CRISTINA STOICA - Ineficacitatea actului juridic civil - Vol. I: Nulitatea, Editura
Hamangiu, București, 2009
17. M. M, PIVNICERU, F. DĂSCĂLESCU, Rezolutiunea si rezilierea contractelor, practică
judiciara, Editura Hamangiu, București 2006
18. MANUEL GUȚAN – Drept Privat Roman, ediția a iii-a, editura Universul Juridic, 2013
19. MARIAN NICOLAE, Drept Civil, Teoria generală vol ii. Teoria Drepturilor Subiective civile.
Ed.Solomon, 2018
20. MAZEAUD H, MAZEAUD J, CHABAS FR, Leçons de droit civil. Tome I. Introduction a l-
étude du droit. Paris: Montchrestien, 1996
21. MHAI DAVID, Eseu asupra cunoasterii in dreptul civil. Aparenta. Opozabilitate. Formalism.
Publicitate, Editura Universul Juridic, București 2017
22. MADALINA AFRASINIE, DANA CIGAN, MARIUS COSMA,MIRELA CROITORU,
MARIUS EFTIMIE, EUGENIA FLORESCU, CRISTINA GABRIELA FRENTIU, LUCIA
IRINESCU, LORELEY MIREA, FLORINA MOROZAN, MIHAELA PAPUREANU, OVIDIU
PODARU, IOAN POPA, EUGEN ROSIORU, ANDREEA CORINA TARSIA, CARMEN,
TAMARA UNGUREANU, CORINA VOICU, Noul Cod civil - comentarii, doctrina,
jurisprudenta - Vol. I Despre legea civila. Persoanele. Familia. Bunurile, Editura Hamangiu,
București 2012
23. ALEXANDRU BLEOANCA, DRAGOS CALIN, DANA CIGAN, GHEORGHE DURAC,
CRISTINA GABRIELA FRENTIU, IONICA NINU, GABRIELA RADUCAN, VLAD
RADULESCU, CARMEN SIMONA RICU, CARMEN TAMARA UNGUREANU, DORINA
ZECA, Noul Cod civil - comentarii, doctrina, jurisprudenta - Vol. II Mosteniri si liberalitati.
Obligatii,Editura Hamangiu, București 2012
24. MADALINA AFRASINIE, MONA-LISA BELU-MAGDO, ALEXANDRU BLEOANCA,
VERONICA DANAILA, MARIUS EFTIMIE, DANA GARBOVAN, MARCEL GAVRIS,
ANA-MARIA MATEESCU, EMILIA MADULARESCU, FLORINA MOROZAN,
CAROLINA NITA, EVELINA OPRINA, CORINA PUSCHIN, GABRIELA RADUCAN,
DIANA ROHNEAN, MIRELA STOIAN, NICOLAE HORIA TIT, Noul Cod civil - comentarii,

86
doctrina, jurisprudenta - Vol. III Contracte speciale. Privilegii si garantii. Prescriptia
extinctiva. Drept international privat, Editura Hamangiu,București 2012
25. O. CĂPĂȚÂNĂ, Nulitatea actului juridic civil Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală,
Editura Academiei, Bucureşti, 1989
26. OVIDIU UNGUREANU, CĂLINA JUGASTRU, Drept civil. Persoanele, ed a 2-a,
HAMANGIU, 2007
27. OVIDIU UNGUREANU, CORNELIA MUNTEANU, Drept civil. Partea Generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2017
28. OVIDIU UNGUREANU, MUNTEANU CORNELIA, Drept Civil. Persoanele, ED A 3-A, ,
Editura HAMANGIU, București 2015
29. PAVEL FILIP, Nulitatea actului juridic civil prin prisma interesului ocrotit, Editura Hamangiu
2016, București
30. STEFAN ANDREI POPA, BOGDAN GEORGE ZDRENGHEA, Nulitatea actului juridic civil
– Practică judiciară comentată, Editura Hamangiu 2019
31. T. IONAȘCU, I. IONAȘCU Tratat de drept civil I 1967
32. V C. LARROUMET, Droit civil, t. III, Les obligations. Le contrat, 1er partie, Conditions de
formation, 6e éd., Economica, Paris, 2007
33. VALERIU STOICA, Drept Civil, Drepturile Reale Principale, Editura CH BECK, ED. 3, 2017
34. VIOREL TERZEA, Noul Cod civil. Vol. I. ( Art. 1-1163). Adnotat cu doctrina si jurisprudenta,
Editura Universul Juridic, București 2011

II. Articole, studii de specialitate, recenzii

1. CERCEL SEVASTIAN, GHITA OANA, Interesul superior al copilului - Publicaţie: Revista


Romana de Drept Privat 3 din 2018
2. COSMINA FLAVIA BOBAR , Considerații privind semnificația termenului "copil" în
legislația internă a României, Universul Juridic - 27/02/2019 (Nr. 2 / 2019)
3. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1980
4. GABRIEL TIŢA-NICOLESCU - Consideraţii Referitoare La Reglementarea Nulităţii Şi La
Validarea Contractului Nulsau Anulabil În Viziunea Noului Cod Civil, Revista Universul
Juridic nr. 3, martie 2016

87
5. I. LULA, Unele probleme privind noţiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998
6. ION DELEANU, Fictiunile juridice , Editura C.H. Beck-, București 2005
7. P. LIPINSKI, La conversion des actes juridiques, în Revue de la recherche juridique nr. 3/2002
8. PAZIUC Cistina, Probleme teoretice şi practice privind conversiunea actului juridic civil,
Publicaţie: Revista Romana de Drept Privat 4 din 2011 pct 21
9. R.R.D. nr. 11/1988
10. REVISTA PANDECTELE ROMÂNE cu numarul 4 din data de 29 mai 2009
11. SERGIU BOCA, Analiza Exceptiilor De La Principiul Restabilirii Sitatiei Anterioare Ca Efect
Al Nulitatii Actului Jridic Civil, REVISTA NATIONALA DE DREPT
12. V, NICOLAE, Actul juridic, nr. 123
13. VALERIU STOICA, Dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă, transcript-
Conferinţa „Intrarea în vigoare a noului Cod Civil: realităţi şi provocări legislative ale
modernizăriisocietăţii româneşti" din 30 iunie 2011
14. ROXANA MATEFI, Aparența în drept (error communis facit ius) – izvor de obligații, Revista
Universul Juridic nr. 7, iulie 2018
15. STOENESCU OANA – IRINA , Ideea de aparență în dreptul civil. Teoria aparenței, publicat
în Revista ştiinţifică a studenţilor în drept a Facultății de Drept din București nr. 2011

III. Jurisprudență
1. C.C.R Decizia 378/2004 R referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 57 alin. (2), art. 77 şi art. 283 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003
2. C.E.D.O, cauza Toșcuță și alții c. României
3. CEDO, hot. din 24 mai 2006, Weissman şi alţii c. România
4. I.C.C.J Dezlegarea unei chestiuni de drept, publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 560
din 14 iulie 2017.
5. I.CCJ, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 224 din 28 ianuarie 2015
6. I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int, dec. nr. 6587/2009
7. Tribunalul Suprem dec. nr. 1812/1984, în R.R.D. nr. 7/1985
8. Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 468/1983, în C.D. 1983
9. Tribunalul Suprem, s. civ, dec. Nr. 322/1980

88
10. Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 296/1970
11. Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 1369/1969
12. Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 1120/1966
13. Tribunalul Suprem, decizia civilă nr. 358/1965
14. Curtea de Apel TIMIŞOARA - Secţia Civilă R2, Hotărâre nr. ---- din 28/10/2020 - Civil
15. Curtea de Apel Craiova , Decizie nr. 512/2020 din 03-sep-2020
16. Curtea de Apel Galați, Decizie nr. 4111/2013 din 17-sep-2013
17. Curtea de Apel Ploiești, dec. nr. 305/2011, www.sintact.ro
18. Curtea de Apel Constanța, Decizie nr. DEC.CIV. nr. 463/2009 din 21-dec-2009,
19. Curtea de Apel Craiova, s. civ., dec. nr. 827/2008, www.jurisprudenta.org
20. Curtea de Apel Piteşti, s. civ., min. şi fam., dec. nr. 107/R/2008
21. Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
decizia nr. 1025 din 25 iunie 2008
22. Curtea de Apel Brașov, Decizie nr. 50/Ap/2008 din 30-apr-2008
23. Curtea de Apel Bucureşti, decizia nr. 522/2006 www.sintact.ro
24. Curtea de Apel Timişoara - Secţia Civilă R2, Hotărâre nr. ---- din 28/10/2020 - Civil
25. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 522 din 7 martie 2006
26. Tribunalul Bacau, Decizie nr. 607/2020 din 09-nov-2020,
27. Tribunalul Argeș Decizie nr. 4660/2019 din 27-nov-2019
28. Tribunalul Iași, 1417/2018 09-05-2018,
29. Tribunalul Alba, 222/201 16-02-2017,
30. Tribunalul, Iași, s I civ., dec. nr. 1164 din 13.07.2016
31. Tribunallul Timiș s. I civ., dec. nr. 525/A din 25.04.2016
32. Tribunalul Suceava, s. I C.civ, dec. nr. 1321 din 29.10.2015
33. Tribunalul Comercial Cluj, Sentința civilă nr. 6795/2011 din 21-dec-2011
34. Tribunalul Bucuresți, s. a VI-a com., dec. Nr. 1370/2010
35. Tribunalul Arad, Decizie nr. 173/2009 din 12-feb-2009
36. Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ II,
nr.1294/105/2007
37. Tribunalul Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 2231/1997
38. Tribunalul Hunedoara, dec. civ. nr. 136/1988, în R.R.D. nr. 11/1988

89
39. Tribunalul Paris, dec. Din 24 aprilie 1984,
40. Judecatoria Satu Mare, Constatare nulitate act juridic, , 4498/201916-12-2019
41. Judecatoria Miercurea Ciuc 847/2016 11-03-2016
42. Judecătoria Slobozia din 14/06/2016
43. Judecătoria Mediaș, Sentința civilă nr. 1262/2013
44. Judecatoriei Ploieşti sub nr. 6430/281/2010.

IV. Alte surse web

1. http://portal.just.ro/SitePages/acasa.aspx
2. http://publications.ut-capitole.fr
3. http://revista.universuljuridic.ro/
4. http://www.rolii.ro/
5. https://legeaz.net/
6. https://www.jurisprudenta.com/cautare/
7. https://www.legalis.ro/
8. Soft legislative Sintact
9. www.cours-de-droit.net

90