Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
LUCRARE DE LICENŢĂ
BUCUREŞTI
2013
CUPRINS
INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I
Actele constituționale ale Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, aspecte
selective 5
Magna Carta 6
Habeas Corpus Act 7
Bill of Rights 8
CAPITOLUL II
Aspecte generale privind Guvernul României 12
Aspecte de drept comparat privind rolul şi structura Guvernului 12
Rolul şi structura Guvernului 24
Formarea Guvernului 31
Atribuţiile Guvernului 32
Durata mandatului Guvernului 39
Componenţa Guvernului şi statutul membrilor săi 40
Incompatibilităţi ale funcţiei de membru al Guvernului 42
Încetarea funcţiei de membru al Guvernului 43
2..91.0O. Argcatenliezajureraidiincteeranleă
Gşiufvuenrcnţuiolunia.r.e..a..G...u..v..e..r.n..u..l.u..i 5415
2.11. Răspunderea Guvernului 53
CAPITOLUL III
Cabinetul Regatului Unit 55
Consideraţii introductive 55
Fundamente cu caracter constitutional 56
Şeful statului şi Cabinetul 58
Principii de guvernare 60
CStAudPiIuTcOomLUpaLraItViv privind Guvernul României şi Cabinetul Regatului Unit 62
Teoria generală a dreptului comparat – ştiinţă şi metodă de studiu- în domeniul dreptului
(analiză selectivă) 62
Studiu comparativ privind Guvernul României şi Cabinetul Regatului Unit, aspecte
selective 65
CONCLUZII 72
BIBLIOGRAFIE 74
2
INTRODUCERE
Istoria specifică a Marii Britanii a făcut ca o lege fundamentală scrisă sub forma unui
document unic să nu fie necesară, ci să existe numai un set de reguli şi principii
constituţionale care formal-juridic se exprimă printr-o serie de obiceiuri dezvoltate prin
intermediul jurisprudenţei, la care se adaugă documente scrise şi, uneori, jurisprudenţa.
Constituţia britanică reprezintă cel mai edificator sistem nescris din lume. Se poate
considera că primul document cu caracter constituţional din istoria constituţională engleză
îl reprezintă Carta acordată supuşilor săi de regele Henric I la urcarea pe tron în anul 1100.
Formal, izvoarele ,,Constituţiei Marii Britanii’’ cuprind statute, pacte (convenţii),
jurisprudenţa şi doctrina. Statutele sunt legi adoptate de parlament care, de regulă, se
referă la organizarea politică a statului. Dintre statute, cel mai des sunt citate :
-Magna Charta Libertatum (1215) ;
-Petition of Right (1628) ;
-Habeas Corpus Act (1679) ;
-Bill of Rights (1689) ;
-Act of Settlement (1701) ;
-Parliament Act (1911 şi respectiv 1949) ;
-Representation of the People Act (1949);
-Scotland Act (1998);
-Northern Ireland Act (1998);
-Human Rights Act (1998);
mediu, când regele dispunea de două Consilii pentru a guverna regatul : Privy Council,
format
din consilierii săi particulari împuterniciţi cu conducerea administraţiei cotidiene a regatului,
şi King’s Council sau Common Council, format din reprezentanţii oraşelor şi domeniilor
cărora regele le cerea să voteze impozitele. Foarte repede, acesta din urmă se va distanţa
faţă de puterea regală şi, fapt care ulterior îi va asigura caracterul reprezentativ, va forma
un corp distinct care, în timp, se va obişnui să guverneze în domeniile de competenţa sa,
strict limitată de cutumă, cu o autonomie care a făcut din el precursorul parlamentului de
astăzi.
1.1.Magna Carta
Magna Charta Libertatum din 1215 – document prin care regele a confirmat privilegiile
marilor feudali, făcând şi unele concesii în folosul păturilor bogate orăşeneşti. Din
perspectiva dezvoltării constituţionalismului englez, documentul este important prin
prevederea cuprinsă în articolul 14, pe baza căruia a fost organizat Marele Consiliu al
Regatului, organism alcătuit din arhiepiscopi, episcopi, conţi şi baroni. Acest consiliu, lărgit
apoi (1265) cu reprezentanţi ai oraşelor şi cavalerilor din comitate, constituit forma
embrionară din care s-a format Parlamentul englez modern, cu cele două camere ale sale
(Camera Comunelor şi Camera Lorzilor), devenit, începând cu anul 1295, o instituţie
permanentă.
Sfătuiți de Langton, arhiepiscopul de Canterbury, o parte dintre nobilii englezi formează o
confederație cu scopul de a obține reemiterea cartei din timpul lui Henric al II- lea, tatăl
regelui. La 6 ianuarie 1215, nobilii se prezintă în fața regelui Ioan Fără de Ţară, cu ocazia
jurământului de vasalitate depus de acesta față de Scaunul Pontifical, și îi prezintă o petiție
în care își susțin cererile. Acesta cere răgaz de gândire până la sărbătorile de Paște iar
confederații acceptă. În lunile care urmează, fiecare tabără își trimite emisarii pentru a
obține sprijinul Papei, adevăratul suveran al Angliei. Acesta hotărăște să ĩl sprijine pe rege
și cere clericilor englezi să le refuze răsculaților sprijinul. Clerul englez nu respinge ordinul
papal dar tergiversează foarte mult punerea sa în aplicare. Unii clerici ajung sǎ se alieze cu
nobilii.
La 27 aprilie 1215 nobilii revin la data indicată de rege și ĩi prezintă din nou acestuia
cererile lor. Regele își dǎ seama că, dacă semnează Carta, rolul său va deveni unul
decorativ, așa că refuză negocierile. Confederații încep imediat insurecția atacând castelul
din Northampton și ocupând Bedfordul. La 10 iunie 1215 confederații pun stăpânire
pe Londra, după negocieri intense cu notabilitățile orașului.
La 15 iunie 1215 regele, rămas aproape fără sprijin, semnează și aplică Marele Sigiliu pe
Cartă la Runnymede, un district din comitatul Surrey. Copii ale documentului sunt trimise în
întreaga Anglie, atât funcționarilor regali de rang superior cât și vârfurilor ierarhiei Bisericii
Catolice.
Bill of Rights
Bil l-ul dre pturi lor din 1689. Prin acest act a fost decalrată ilegală orice preluare de bani
pentru coroană sau pentru folosul ei pentru o altă perioadă de timp şi în alte condiţii decât
cele stabilite de parlament. Ca urmare a punerii în practic a prevederilor acestui document,
Parlamentul englez a ajuns în situaţia de a fi convocat regulat.
În 1689 este elaborată "Declarația drepturilor" (engleză Bilof Rgihts)care stabilea
prerogativele regelui. Suveranul nu putea impune impozite, nu putea să organizeze vreo armată fără avi
putea să suspende punerea în execuție a legilor și nici să obstrucționeze în vreun fel
În cadrulputerilorstatuluisedistinge, princonţinutşitrăsăturispecifice,puterea
executivă.Aceastăputereestenominalizatăînştiinţăşilegislaţiefieprinexpresiade«putere
executivă»,fieprinceade«autoritateadministrativă»,fieprinceade«administraţiedestat».
Constituţia
României, sub titlul III
intitulat
Autorităţilepublice,
reglementează în ordine Parlamentul (cap.
I), Preşedintele României (cap.II.), Guvernul (cap.
III),
Administraţia publică
(cap.V).Practic
sunt numite
direct
autorităţile. Terminologia folosită
exprimă corelareacuteoriaseparaţieişiechilibruluiputerilorînstat4.
Una din temele curente ale politicii româneşti, în situaţii de conflict politic intens şi prelungit
este cea a guvernului de tehnocraţi, ca soluţie la neîndemânarea politicienilor de a
conduce ţara. Astfel, guvernul de tehnocraţi reprezintă "vesta de salvare", grupul de
specialişti
neafiliaţi "pasiunilor politicianiste" ale politicienilor zilei. Interesant este însă faptul că
aceasta temă este adusă în discuţie atât de politicieni, cât şi de comentatorii politici, mai
mult sau mai puţin avizaţi. Acest lucru nu dovedeşte decât că ambii, politicienii si
comentatorii
politici, nu cunosc natura politicii într-o democraţie.
Conducerea unui stat nu se poate face precum cea a unei bănci sau a unui supermarket,
prin "specialişti". Politica într-o democraţie se face prin politicieni şi nu economişti sau
ingineri, oricât de pricepuţi ar fi aceştia în domeniile respective. Desigur, acest lucru poate
nu este pe placul tuturor dar, după cum a spus Winston Churchill, ―democraţia nu este un
sistem
de guvenare perfect, ci doar cel mai bun de până acum‖. Tendinţa unora pentru tehnocraţi
poate fi explicată printr-o nemulţumire faţă de performanţa politicienilor autohtoni, însă
aceştia nu au cum să fie radical diferiţi faţă de cei care îi votează. Evoluţia politicienilor
către un grad mai ridicat de responsabilitate se va face treptat, în acelaşi timp cu creşterea
înţelegerii populaţiei faţă de mecanismele specifice democraţiei5.
Astfel, Guvernul este constituit de partidul sau alianţa politică care a câştigat, prin alegeri,
adică prin acordul populaţiei, dreptul de a implementa propriile politici publice. Politicile
publice reprezintă scopul politicii într-o democraţie. Astfel, fiecare partid sau coaliţie vine cu
o viziune politică proprie asupra domeniilor în care activează st atul; poate restrânge acea
arie de activitate sau o poate mării, aşa cum poate provoca schimbări sociale
6 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, volumul I, ediţia 4, Editura ALL Beck,
Bucureşti, 2005,
p. 338.
Pentru sistemul politic românesc din perioada interbelică, „corpul de sfetnici‖ ai monarhului,
ce nu trebuie însă confundat cu Consiliul de miniştri, 1-a reprezentat aşa-numitul Consiliu
de Coroană, care nu era reglementat însă nicăieri în Constituţii. Mai mult decât atât,
apariţia acestei instituţii, după cum se arată în doctrina interbelică, s-a datorat unor
împrejurări de o gravitate excepţională (declanşarea primului război mondial), fără ca
atribuţiile şi compunerea sa să fie prevăzute vreodată prin lege7 .
În ţara noastră, apariţia miniştrilor şi implicit, a ministerelor, în accepţiunea modernă a
termenului, precede apariţia Guvernului, în sensul de organ de stat, subiect în raporturile
de drept administrativ în nume propriu.
Puterea executivă aparţinea şefului statului, care o exercita prin miniştrii, nici şeful statului
nu făcea parte din categoria miniştrilor şi nici aceştia nu puteau fi asimilaţi şefului puterii
executive, şefului statului8. În sensul actual al termenului, Consiliul de Miniştri apare ca o
creaţie a Unirii Principatelor, deşi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858) nu
conţine o reglementare amplă a locului, rolului şi atribuţiilor sale în activitatea de realizare a
puterilor publice9.
Faţă de utilizarea de-a lungul vremii, atât în constituţii, cât şi în legi, a celor două
noţiuni (Consiliu de Miniştri şi, respectiv, Guvern), în doctrină s-a pus problema dacă este
vorba despre una şi aceeaşi instituţie, cu alte cuvinte, dacă noţiunile sunt sinonime.
Deşi s-ar părea că este vorba de noţiuni cu conţinut identic, s-a susţinut în doctrina
interbelică, noţiunile de cabinet sau guvern sunt titulaturi întrebuinţate din punct de vedere
politic, pe când Consiliul de miniştri are un înţeles administrativ, el fiind mai puţin o entitate,
cât un mod de a lucra al miniştrilor.
După cum precizează un alt autor din perioada interbelică, din punct de vedere politic, între
membrii unui guvern se stabileşte de fapt o solidaritate care transformă Consiliul într -un
fel de instituţie proprie, numită cu un singur cuvânt, Cabinet. Cabinetele sunt cunoscute
sub numele prim-ministrului care le-a prezidat.
În orice caz, spre deosebire deperioada interbelică, în care sfera Guvernului era mai mare
decât a Consiliului de Miniştri, căci, pe lângă miniştrii, în Guvern mai intrau şi secretarii de
stat şi subsecretarii de stat, în perioada postbelică, din analiza reglementărilor
constituţionale rezultă că noţiunile erau echivalente.
Pentru a desemna organul central al administraţiei publice, după decembrie 1989, s -a
adoptat noţiunea de Guvern, în locul celei de Consiliu de Miniştri. Deci, pentru a desemna
acelaşi organ se folosesc două noţiuni, iar câteodată, în vorbirea curentă, se foloseşte şi o
a
16 Tofan Dana, Dreptadministrativ, ediţia a II-a, volumul I, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008 , p. 87.
17 Liviu Coman-Kund, Sistemeadministrativeeuropene, Universitatea „Dunărea de Jos‖,
Galaţi, 2003, p. 57.
18 Constituţia României din 21 noiembrie 1991 publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 233 din
21 noiembrie 1991
există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate in Parlament (art. 103, alin. 1 di n
Constituţie19).
În alin. 2 al art. 103, se prevede ca persoana desemnată drept candidat la funcţia de prim-
ministru va cere în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului
asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. Acestea se dezbat de Camera
Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Data depunerii jurământului reprezintă data de la
din necesităţi didactice, sarcini revin şi altor autorităţi statale, îndeosebi Parlamentului şi
Şefului Statului, dar este un adevăr incontestabil al epocii actuale că centrul de greutate
cade
pe Guvern21.
Aşa se explică că mai peste tot în lumea democratică, mişcările de protest, mitingurile,
demonstraţiile ori diferitele categorii de greve au ca obiect lupta împotriva unor măsuri
guvernamentale şi nu împotriva unui mesaj al Tronului sau, după caz, al Preşedintelui
Republicii.
Viaţa oferă exemple la tot pasul, nu de puţine ori asemenea acţiuni de protest au ca efect
demisia unor miniştrii sau a Guvernului în ansamblul lui. Pe de altă parte, clasicul
19 Constituţia României , modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003,
publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
20 Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001,
modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 2 din 29 ianuarie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 3 februarie 2010.
21 Trailescu Anton, Dreptadministrativ,ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.
154.
principiu al separaţiei şi echilibrului puterilor presupune un control parlamentar permanent
asupra Guvernului, asupra executivului în general, de unde reala dificultate a reflectării prin
textul Constituţiei a rolului Guvernului22.
Dacă se face o analiză a constituţiilor, din punctul de vedere al modului în car e este
reglementat rolul Guvernului în mecanismul politic şi statal al ţării, se identifică două mari
situaţii:
Constituţii care fac o calificare expresă, uneori mergându-se până la rigoarea unei definiţii;
Constituţii care nu fac o calificare expresă, rolul Guvernului fiind determinat în urma
interpretării sistematice a Constituţiei. Spre exemplu, sarcinile Guvernului în sistemul
constituţional italian pot fi uşor identificate din coroborarea art. 94, referitor la votul de
încredere, cu art. 95, care în mod expres se referă la sarcinile Primului-ministru, reieşind că
este vorba de un rol politic - determinarea şi conducerea politicii naţiunii şi de un rol
administrativ - menţinerea unităţii administrative şi coordonarea activităţii ministerelor. La
fel, se poate raţiona şi în ceea ce priveşte Constituţia Germaniei, care în art. 65
menţionează:
„Cancelarul Federal fixează liniile directoare ale politicii(...)", iar în art. 65 lit. a) se arată că
ministrul federal al apărării exercită puterea de comandament asupra forţelor armate.
Cele din prima categorie, mai departe, pot fi grupate în trei subcategorii, în funcţie de
gradul de extensie al acestui rol, determinat de natura intrinsecă a sarcinilor pe care
Guvernul este chemat să le realizeze:
Constituţii care stabilesc un rol trihotomic: politic, legislativ şi administrativ (de
exemplu, Spania, Portugalia);
Constituţii care stabilesc un rol dihotomic: politic şi administrativ (de exemplu,
Franţa) şi
Constituţii care stabilesc un rol exclusiv politic (de exemplu, Olanda, Grecia) sau un rol
exclusiv administrativ (de exemplu, Austria, Norvegia).
Nu trebuie să înţelegem că în ţări ca Franţa, Guvernul nu are şi un rol legislativ, dar acest
rol nu este prevăzut expres în textul Constituţiei, care reprezintă sediul materiei calificat, fie
şi dintr-o rigoare didactică, „Rolul Guvernului‖ 23.
Modul în care este consacrat rolul politic al Guvernului, se întâlnesc două mari situaţii:
Constituţii care dau dreptul Guvernului de a stabili exclusiv liniile politicii naţiunii pe plan
intern şi extern, iar execuţia fiind supusă controlului parlamentar (de exemplu Franţa,
Grecia, Germania etc.) şi
20
urmare a încorporării lor într-un program oficial de guvernare nu este posibilă fără votul
Parlamentului.
Votul de învestitură dă legitimitatea echipei guvernamentale, în sensul acceptării unui
program politic (de partid) ca program politic oficial de guvernare a naţiunii.
Votul de învestitură marchează trecerea din sfera competiţiei pentru putere în sfera
exercitării puterii politice, ceea ce presupune aplicarea unor linii politice şi, corespunzător,
promovarea unor valori politice încorporate în programul de guvernare, acceptat de
Parlament, cu prilejul votului de învestitură26.
Interferenţa dintre Parlament şi Guvern a condus la necesitatea redactării textului cu privire
la rolul politic al Guvernului de aşa natură încât să rezulte că decizia stabilirii liniilor politice
strategice ale guvernării aparţine Parlamentului, iar că acesta să devină copărtaş la
realizarea lor.
Nimic nu opreşte ca în Parlament să se creeze alte raporturi de forţe, să se stabilească alte
necesităţi şi priorităţi politice, ca urmare a modificărilor în opţiunile electoratului, ceea ce,
firesc, va conduce la necesitatea unui nou program politic de guvernare, iar ca soluţie
tehnică, la moţiunea de cenzură sau la determinarea Guvernului în funcţiune să-şi
angajeze
răspunderea, potrivit art. 114 din Constituţie, asupra unui nou program.
Date fiind aceste aspecte de fond, ce ţin de natura regimului politic consacrat de
Constituţia noastră, în art. 101 alin. (1), cum s-a văzut, este prevăzută numai sarcina
Guvernului de a „asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării", nu şi sarcina de a
hotărî politica naţiunii, cum se menţionează în art. 20 din Constituţia Franţei, sau de a
delibera asupra politicii generale, cum reţine art. 45 alin. (3) din Constituţia Olandei, ori de
a
«determina» politica generală a ţării, cum se prevede în art. 82 din Constituţia Greciei27.
Din această filozofie a Constituţiei României rezultă o serie de consecinţe în ceea ce
22
al societăţii civile, un veritabil «paratrăznet» al acesteia. Guvernul trebuie să «absoarbă»
scânteile sociale, să dezamorseze conflictele şi stările de tensiune, dacă se vorbeşte de
democraţie, stat de drept şi stat social.
Discuţiile cu sindicatele, patronatul, partidele politice, reprezentanţii cultelor şi ai diferitelor
grupuri de presiune fac parte din programul de lucru al oricărui guvern democratic, iar
Constituţia României a înţeles să facă din acest principiu al ştiinţei administraţiei un
principiu de ordin juridic, cu toate implicaţiile ce decurg de aici în ceea ce priveşte
obligaţiile Guvernului şi drepturile structurilor neguvernamentale.
Acest text a reprezentat şi fundamentul de ordin constituţional al înfiinţării unor autorităţi
publice cu o structură complexă: stat, sindicate, patronat, în genul Consiliului Economic şi
Social, prevăzut de Constituţia Franţei, fiind vorba de art. 141, consacrat Consiliului
Economic şi Social, introdus prin Legea de revizuire a Constituţiei30.
Legea nr. 90/200131 încearcă şi, reuşeşte, ca cele două sarcini fundamentale ale
Guvernului, prevăzute de art. 102 alin. (1) din Constituţie, să le scoată în evidenţă chiar
prin definiţia asupra Guvernului, la care se opreşte: „Guvernul este autoritatea publică a
puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi
care asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice" .
Se observă că s-a evitat folosirea cuvântului «rol», deşi art. 102 din Constituţie este intitulat
„Rolul şi structura", dar cuvântul «rol» apare pentru a desemna următoarea informaţie:
„Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional
economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în
condiţiile promovării intereselor naţionale"32.
Dincolo de formulare, care poate fi discutabilă, într-o raportare rigidă la art. 102 din
Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2007, p. 255
35 Emanuel Albu, Dreptadministrativşiştiinţaadministraţiei,
partea I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 154.
În reglementarea actuală, potrivit alin. (3) al art. 101 din Constituţia României, Guvernul
este alcătuit din Prim-ministru,miniştri
şi alţi membri
stabiliţi
prin legea organică36, text relativ simplu şi clar, dar în practică s-a
ajuns la complicaţii. În ceea ce ne priveşte am interpretat că textul ne conduce la concluzia
că legiuitorul constituant a urmărit să consacre o formulă de Guvern fără scară ierarhică
interioară.
Primul-ministru este desemnat de Preşedintele României, iar componenta Guvernului se
aprobă, la propunerea primului-ministru, prin hotărâre, de către Adunarea Deputaţilor şi
Senat"37.
„ Potrivit art. 4 din Legea nr. 90/2001, Guvernul este alcătuit din38:
prim-ministru;
miniştrii de stat, care asigură reprezentativitatea politică şi, sub conducerea nemijlocită a
Primului-ministru, coordonează realizarea politicilor guvernamentale în anumite ramuri sau
domenii de activitate, conlucrând cu miniştrii;
miniştrii, care asigură aplicarea, în condiţiile legii, a politicilor guvernamentale în domeniul
de activitate al ministerului pe care îl conduc şi răspund de activitatea acestuia în faţă
Guvernului;
Din Guvern pot face parte miniştrii-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă Primul-
ministru, prevăzuţi în lista Guvernului, prezentată Parlamentului pentru obţinerea votului de
încredere, potrivit art. 102 alin. (3) din Constituţie;
Miniştrii de stat pot exercita, în acelaşi timp, şi funcţia de ministru, asigurând
conducerea unui minister"39.
Referitor la categoria miniştrilor de stat, propunem ca aceştia să fie prevăzuţi în lege ca
făcând parte din categoria miniştrilor, dar având atribuţii specifice prevăzute în prezent, în
proiect.
Legea organică a Guvernului a fost adoptată de Camera Deputaţilor la 15 martie 2001, iar
de Senat la 21 martie 2001, legea fiind publicată la 2 aprilie 2001, intrând în vigoare pe
data publicării, cum s-a menţionat deja.
Din Guvern pot face parte şi miniştri-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-
ministru, prevăzuţi în lista Guvernului, prezentată Parlamentului pentru acordarea votului
de încredere40.
De asemenea, la art. 53 din Legea nr. 90/2001, care er a consacrat atribuţiilor generale ale
miniştrilor, s-a introdus un nou alineat, cu următorul conţinut: „Miniştrii de stat
41 Art. 53 alin. 4 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a
mOrindiosntearneţlaordepurbgliecnaţtă nîrn. 2Mdoini2to9ruial alpRriolime â2n0ie0i1,
nOuafircieia2l 0a1l0Rpoumblâicnaietăi, ,PamrtoedaifIi,cantră.
înPaMrtoeanitIo,runlr.O1fi6c4ia/2l 7p6r/i3n
februarie 2010.
42 Potrivit art. 102 alin. (l) din Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de
revizuire nr.
429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003.
43 Benone Puşcă, Andy Puşcă, Dreptconstituţionalşiinstituţiipublice,op.cit., p. 66.
44 Jacques Ziller, Administrations comparees. Les systemes
politico-adininistratifs de Europe des Douze, Editions Montchrestien - E.J.A., Paris,
1993, p. 132, apud Tofan Dana,op.cit., p. 94.
Acest aspect riscă să antreneze o instabilitate considerabilă a structurilor administrative, în
măsura în care fiecare schimbare de guvern sau, şi mai rău, orice remaniere
guvernamentală ar urma să se materializeze prin crearea sau suprimarea de servicii.
Dimpotrivă, limitarea rigidă a numărului ministerelor ar provoca la rândul ei o serie de
incoveniente de ordin politic, mai ales în ţările în care guvernarea se sprijină pe coaliţii de
partide şi unde dozajul în repartizarea portofoliilor ministeriale constituie un element cheie
al formării coaliţiilor.
În componenţa Guvernului, se întâlnesc constituţii care restrâng sfera membrilor
Guvernului exclusiv la sfera miniştrilor, constituţii care admit şi prezenţa miniştrilor fără
portofoliu şi constituţii care extind sfera membrilor Guvernului şi la alte funcţii de demnitari,
cum ar fi secretarii de stat.
În legătură cu numărul miniştrilor şi, implicit, al ministerelor, există constituţii care stabilesc
un număr fix de ministere, alte constituţii stabilesc o cifră minimă sau indică autoritatea
care va stabili acest număr, iar cele mai multe lasă problema deschisă, fie pe seama unei
legi, fie pe seama jocului politic declanşat cu ocazia formării Guvernului.
Sub aspectul modului de constituire, adică al existenţei unor nivele ierarhice între
membrii Guvernului, pot fi identificate Guverne formate din prim-ministru şi ceilalţi membri,
adică guverne cu structură simplă, şi Guverne ce conţin o ierarhizare, adică Guverne cu
structură ierarhică45.
Din perspectiva unei analize comparative, se arată în doctrina europeană, în câteva ţări
regulile de drept aplicabile înfiinţării de ministere sunt destinate să asigure stabilitatea.
Spre exemplu, în Irlanda Constituţia fixează un număr minim şi maxim de ministere, pentru
ca numărul efectiv de ministere să fie stabilit prin lege. În Spania şi în Italia ministerele sunt
în principiu create prin lege.
Modificarea relativ frecventă a numărului şi titulaturii ministerelor se întâlneşte nu
doar în România, ci şi în ţări precum Belgia, Danemarca sau Franţa. Problema care se
ridică
este dacă aceste modificări reprezintă o adaptare la dinamica realităţii, în vederea sporirii
eficienţei serviciilor publice, având ca finalitate îmbunătăţirea activităţii executive, sau mai
degrabă ar fi vorba adeseori de rezultatul unor erori sau unor presiuni partizane. Un
răspuns categoric ar fi greu de dat, indiferent de statul la care ne-am raporta46.
Potrivit art. 102 alin. (3) din Constituţia republicată: Guvernul este alcătuit din prim-
ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
în competenţa sa.
Potrivit Constituţiei şi Legii nr. 90/2001 ministrul este acea persoană desemnată să
conducă un minister, adică acea totalitate de servicii publice grupate într-un minister, care
este condus de un ministru sau, după cum se susţinea în doctrina interbelică, miniştrii sunt
conducătorii acelor mari servicii administrative publice care se cheamă ministere sau
departamente50.
Din analiza art. 102 alin. (3) din Constituţie rezultă că formula ministrului de stat
menţinută constant, în baza Legii nr. 37/1990 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului
Acest lucru ar fi posibil doar după modificarea prealabilă a dispoziţiei legale mai sus -
menţionate în sensul instituirii exprese a noilor funcţii, care s-ar putea încadra în partea
finală
a art. 102 alin. (3) din Constituţia republicată, şi alţi membri ai Guvernului."
Şi legat de categoria miniştrilor-delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul- ministru s-
a apreciat că din norma constituţională nu rezultă în niciun fel faptul că ceilalţi membri ai
Guvernului (alţii decât miniştrii) trebuie să aibă „însărcinări speciale pe lângă primul-
ministru" aşa cum dispune legea, cu atât mai mult cu cât nici legea nu precizează ce ar
trebui să se înţeleagă prin expresia „însărcinări speciale". Ori, această prevedere i-ar putea
plasa pe „miniştrii-delegaţi" într-un gen aparte de raporturi juridice faţă de prim-ministru,
raporturi juridice pe care nu le au şi ceilalţi membri ai Guvernului54.
Formarea Guvernului
Într-o viziune de ansamblu, Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii, el este
iniţiatorul, modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică, scădere a inflaţiei
şi
stabilitate economică, răspunde de ordinea publică, de apărarea naţională sau de
raporturile
statului pe care-l guvernează cu alte state61 .
Din perspectiva dreptului comparat, din punct de vedere al întinderii rolului Guvernului, se
distinge între constituţiile care stabilesc un rol trihotomic (politic, legislativ şi administrativ),
constituţii care stabilesc un rol dihotomic (politic şi administrativ) şi constituţii care stabilesc
un rol exclusiv politic sau un rol exclusiv administrativ.
În statele europene se disting două mari situaţii, din punct de vedere al rolului politic al
Guvernului, şi anume, pe de-o parte, există state în care Guvernul stabileşte exclusiv liniile
politicii naţiunii pe plan intern şi extern, realizarea acestei politici fiind supusă controlului
parlamentar, precum în Franţa, în Germania sau în Grecia, iar pe de altă parte, există state
în
Durata mandatului Guvernului, strict teoretic, într-un regim parlamentar, este dată de
durata mandatului Parlamentului, respectiv, într-un regim prezidenţial, de durata
mandatului Preşedintelui Republicii, cu precizarea că în acest din urmă caz, cel puţin
pentru „modelul‖ nord-american, nu putem vorbi despre Guvern decât în sens larg (adică
de o anumită echipă a executivului, identificată după şeful executivului - Preşedintele
Republicii)76.
În realitate, durata mandatului Guvernului este dată de durata existenţei majorităţii
parlamentare. Viaţa politică mondială ne oferă constant exemple de alegeri anticipate,
urmare a dizolvării Parlamentului. Noul Parlament, rezultat din alegeri, va începe, fireşte,
un nou mandat (de regulă, stabilit la 4 sau 5 ani), dar nimic nu poate garanta că nici acest
mandat nu va fi dus până la capăt, ajungându-se la noi alegeri anticipate ş.a.m.d.
Sunt ţări cu tradiţii democratice încă din antichitate, exemplul tipic Italia, unde, cel puţin
după război, regula a reprezentat-o organizarea de alegeri anticipate şi nu alegeri la
expirarea mandatului, ceea ce a caracterizat şi viaţa politică din România, în baza
Constituţiilor din 1866 şi 192377.
Potrivit art. 110 alin. (1) din Constituţia României, Guvernul îşi exercită mandatul până la
dată validării alegerilor parlamentare generale. Până la această dată Guvernul este, deci,
în plenitudinea prerogativelor, cu excepţia rezervelor impuse de „prelungirea mandatului
Parlamentului", iar după această dată şi „până la depunerea jurământului de membrii
noului Guvern" el devine Guvern demisionar şi va îndeplini „numai actele necesare pentru
administrarea treburilor publice", cum se arată în art. 110 alin. (4). Sintagma „până la data
validării alegerilor parlamentare generale" trebuie înţeleasă că se referă la validarea
mandatelor deputaţilor şi senatorilor.
În mod firesc, deci, până ce Parlamentul, rezultat din alegeri nu este încă în situaţia
să-şi manifeste voinţa, Parlamentul anterior fiinţează în continuare. În schimb, o dată
validate mandatele deputaţilor şi senatorilor, noul Parlament va trebui să-şi exprime propria
sa opţiune cu privire la componenţa Guvernului şi programul acestuia, pentru ca ele să
corespundă configuraţiei politice rezultate din alegeri.
Mandatul Guvernului poate înceta şi înainte de „data validării alegerilor parlamentare
generale", adică, într-o formulă generică, ca urmare a demiterii sale. Potrivit art. 110 alin.
(2) din Constituţie, Guvernul este demis:
în urma adoptării unei moţiuni de cenzură;
76 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, volumul I, ediţia 4, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005,
pp. 345-347.
77 Radu Chiriţă, Dreptconstituţional.Instituţiipolitice.Caiet de seminarii, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2010 , p. 189.
în urma pierderii de către Primul-ministru a calităţii de membru al Guvernului.
Din coroborarea art. 109 alin. (2) cu art. 105 din Constituţie, rezultă că Primul- ministru îşi
pierde calitatea de membru al Guvernului ca urmare a:
demisiei;
decesului;
pierderii drepturilor electorale;
intervenţiei unei stări de incompatibilitate;
imposibilităţii de a exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile;
suspendării;
intervenţiei altor cauze prevăzute de lege78.
Componenţa Guvernului este precizată din punct de vedere constituţional de art. 102 alin.
(3) din Constituţie, unde se arată că Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi
membri stabiliţi prin lege organică.
Potrivit art. 3, în forma iniţială, din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor, Guvernul este alcătuit din primul- ministru şi miniştri,
adăugându-se, prin Legea nr. 23/200479, că din Guvern pot face parte şi
miniştri de stat, precum şi miniştri-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru,
prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de
încredere.
Legat de problema componenţei Guvernului, un aspect care trebuie pr ezentat este acela
al numărului membrilor şi al raţiunilor care determină un număr mai mare sau mai mic,
aspect evitat de majoritatea autorilor fie şi pentru dificultatea identificării unor explicaţii
ştiinţifice.
O istorie a guvernelor instalate după Unirea din 1859 şi până în zilele noastre ne-ar
permite să constatăm că numărul membrilor acestora a variat de la o epocă istorică la alta,
de la un regim politic la altul şi chiar de la un guvern la altul, tendinţa generală fiind aceea
de creştere a numărului lor.
Astfel, primele guverne instalate după 24 ianuarie 1862, când Unirea Principatelor a fost
recunoscută pe plan internaţional, iar Domnul Alexandru Ioan Cuza a dispus contopirea
78 Dana Apostol Tofan, Consideraţiiîn
legăturăcuposibilitatearevocării
primului-ministru, în Dreptul nr. 2/2000, p. 53-60. Ar putea fi vorba de Legea
responsabilităţii ministeriale, cum am arătat şi cu alt prilej (M.
CadoonpsttaatnătidneesEcmu,ilI.CDonesletaanntuin,eAs.cuIo,
rcgaoPvraenş,e1d.inMteuarlaRruo,mFâ.nVieais,idleescau-1, Id.eVmiditae,poepR. caidtu.,
Vp.as2i3le3)d.inRefuznucltţăiacdăesPolruimţia- ministru, a
fost o soluţie contrară Constituţiei. Este motivul pentru care, prin Legea de revizuire a
Constituţiei, s- a introdus un text expres, fiind vorba de alin. (2) al art. 107 din actuala
redactare: „Preşedintele României nu -1 poate revoca pe primul-ministru".
79 Legea nr. 23/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 90/2001 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 3 martie 2004, p. 104.
structurilor celor două administraţii ministeriale, au avut 7 membri, la acea dată funcţionând
regula ca Preşedintele Consiliului de Miniştri să conducă şi un departament ministerial80.
După Marea Unire din 1918, componenţa guvernelor a cunoscut modificări importante prin
crearea unor funcţii de miniştri fără portofolii sau miniştri de stat, cât şi prin creşterea
numărului miniştrilor cu portofolii.
În perioada dictaturii regale 1938-1940, guvernele au avut câte 13-14 membri şi la fel în
perioada următoare 1940-1944, când Preşedintele Consiliului de Miniştri era şi
Conducătorul statului.
Numărul membrilor guvernelor a cunoscut o adevărată explozie în perioada dictaturii
comuniste, ultimul Guvern din 1989 având nu mai puţin de 47 de membri, plus preşedintele
Consiliului de Miniştri81.
Primul Guvern format ca urmare a primelor alegeri după evenimentele din decembrie 1989
a avut un număr de 22 de membri, între care 3 miniştri de stat, un ministru asistent al
primului-ministru şi doi secretari de stat, membri ai Cabinetului.
Următorul Guvern a avut 21 de membri, între care un ministru delegat pentru buget,
veniturile statului şi controlul financiar, în cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor, şi un
secretar de stat membru al Cabinetului, care coordona Departamentul Ştiinţei la Ministerul
Învăţământului şi Ştiinţei.
Guvernul aprobat la 20 noiembrie 1992 a avut un număr de 22 de membri, iar Guvernul
aprobat la 11 decembrie 1996 a avut 28 de membri, pentru ca Guvernul instalat la data de
21 decembrie 1999 să-şi reducă numărul la 19 membri.
Guvernul format după alegerile parlamentare din noiembrie 2000 a avut 27 de membri, iar
Guvernul actual format după alegerile din anul 2004, are, alături de primul- ministru, 3
miniştri de stat, 15 miniştri şi 6 miniştri delegaţi.
Guvernul format în urma alegerilor generale de la sfârşitul anului 2004 a re în
componenţa sa 25 de miniştri, din care fac parte: primul-ministru, 3 miniştri de stat, 6
miniştri
delegaţi şi 15 miniştri cu portofolii ministeriale.
În prezent actualul Guvern este compus 22 de miniştri, din care fac parte: primul- ministru
şi 21 de miniştri.
Din succinta prezentare a dreptului comparat, reiese că fiecare legiuitor constituant
stabileşte anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a deveni
membru al Guvernului, indiferent de formula învestiturii. Ca regulă, se cer condiţiile pentru
a fi deputat, dar apar şi alte condiţii de domiciliu, de studii, de naţionalitate etc, iar uneori
sunt
Funcţia de membru al Guvernului, conform art. 106 şi art. 107 din Constituţia revizuită,
încetează:
în urma demisiei;
ca urmare a revocării;
ca urmare a pierderii drepturilor electorale;
ca urmare a incompatibilităţii;
în urma decesului;
în cazul imposibilităţii exercitării funcţiei mai mult de 45 de zile;
politică, urmare a unei moţiuni de cenzură, cât şi răspunderea penală (juridică), urmare a
unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. În acest din urmă caz, destituirea este o
sancţiune
administrativă complementară unei sancţiuni penale principale.
Se mai reţine că Preşedintele Republicii, potrivit art. 107 alin. (4) din Constituţie, poate
desemna un alt membru al Guvernului, la propunerea Primului-ministru, pentru a exercita
atribuţiile celui care şi-a prezentat demisia, a fost revocat, este în imposibilitate etc, dar
numai pentru o perioadă de „cel mult 45 de zile". Rezultă că un membru al Guvernului,
care este în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia (de exemplu, urmare a unei spitalizări
sau misiuni în străinătate), îşi va pierde calitatea de membru al Guvernului numai după o
perioada de 45 de zile, indiferent dacă în acest interval a fost numit, prin cumul, un ministru
interimar
92 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, volumul I, ediţia 4, Editura AII Beck,
Bucureşti, 2005,
p. 392.
93 Benone Puşcă, Andy Puşcă, Dreptconstituţionalşiinstituţiipublice,op.cit., p. 93.
94 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu,Dreptconstituţionalşiinstituţiipolitice, volumul II,
ediţia 12, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 234, 180-181.
Primul-ministru, atât în baza Legii de organizare şi funcţionare a Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării [art. 5 alin. (2)], cât şi în baza Legii organice a Guvernului (art. 14) este
vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi exercită toate atribuţiile ce derivă
din această calitate.
În îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, Primul-ministru emite decizii, în condiţiile legii, care,
trebuie admis că, sub aspectul naturii juridice, ne apar ca fiind acte administrative, cu toate
consecinţele în planul regimului juridic aplicabil ce decurg din această calificare, inclusiv
acţiunile în contenciosul administrativ.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 90/2001 modificată prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr.
2 din 29 ianuarie 2010, Guvernul îşi constituia un Birou executiv pentru rezolvarea
operativă a problemelor curente şi pentru urmărirea aducerii la îndeplinire a măsurilor
dispuse de Guvern. Acesta era compus din Primul-ministru, miniştrii de stat, ministrul
finanţelor, ministrul justiţiei, ministrul de interne şi ministrul apărării naţionale. Se arăta,
totodată, că normele de organizare şi funcţionare ale Biroului executiv se aprobă de
Guvern95.
Faţă de noile realităţi juridice, Biroul executiv al Guvernului, în măsura în care
existenţa sa, mai precis existenţa unor prevederi de acest gen în Legea organică, este
constituţională, nu poate apărea decât ca o structură organizatorică internă fără capacitate
juridică proprie, fiind mai degrabă o chestiune care ţine de organizarea muncii în cadrul
Guvernului, decât de modul de realizare a atribuţiilor acestuia.
Cu alte cuvinte, Biroul executiv nu poate emite acte administrative, el efectuează cel mult
operaţiuni administrative. Faţă de teoria structurii administrative interne,96 trebuie să
facem distincţie între Biroul executiv şi alte structuri interne ale Guvernului, formate din
membrii acestuia, cum ar fi comisii pe probleme, pe de o parte (în unele ţări, cum s-a
văzut,
95 Preda Mircea,OrganizareaşifuncţionareaGuvernuluiRomânieişiaministerelor,
consideraţii şi observaţii
9r6efAernittooanriee lIaorLgeogveaann,
Tr.r9a0ta/2t0d0e1,dîrnepRteavdismtaindisetrEactoivn,oompi.ecşiti.A, pdpm. i2n9is-
t3r1aţ.ieTeLoorciaaldăencri.z6ie/2i 0a0d7m.inistrative reprezintă un
capitol al cursurilor de ştiinţa administraţiei, fiind general admis că sfera deciziei
administrative este mai mare decât sfera actelor administrative. Orice act administrativ este
şi o decizie administrativă, în sensul ştiinţei administraţiei, dar reciproca nu este adevărată.
În ceea ce ne priveşte, identificând ca elemente ale deciziei: analiza şi hotărârea, ne oprim
la următoarea definiţie: Decizia administrativă este categoria deciziei sociale prin care se
determină soluţiile juridice şi nejuridice ale organelor administraţiei publice pentru
transpunerea în practică a valorilor politice exprimate în Constituţie şi lege.
Structura organizatorică, atribuţiile şi normele de funcţionare ale Secretariatului general se
aprobau de către Guvern, iar nomenclatorul funcţiilor, ca şi salariul corespunzător fiecăruia
erau prevăzute în anexa la Legea organică, făcând parte integrantă din aceasta.
În esenţă şi strict teoretic, Secretariatul general juca rolul de „placă turnantă‖ pentru
procesul decizional, culegând, ordonând şi introducând informaţii înainte de adoptarea
deciziei, iar după adoptarea deciziei, concretizată, ca regulă, într-o hotărâre de Guvern,
asigura comunicarea acesteia la cei implicaţi, urmărind aplicarea şi informând Guvernul
despre acest proces.
În fapt, Secretarul General era un important lider al partidului de guvernământ, care căuta
să implice cât mai mult aparatul pe care-l conducea în aspecte de ordin politic, deci în
realizarea programului politic de guvernare al partidului sau partidelor aflate la guvernare.
Prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 10/2005 pentru modificarea O.G. nr. 32/1998
privind organizarea cabinetului demnitarului din administraţia publică centrală, întregul
Secretariat general al Guvernului este inclus în sfera demnitarilor şi a administraţiei publice
centrale: „în sensul prezentei ordonanţe, prin demnitar din administraţia publică centrală,
denumit în continuare demnitar, se înţelege: primul-ministru, ministrul de stat,
ministrul, ministrul delegat, şeful Cancelariei Primului-ministru, secretarul de stat din cadrul
ministerelor şi Secretariatului General al Guvernului, conducătorul organelor de specialitate
ale administraţiei publice centrale, cu rang de secretar de stat, precum şi prefectul ca
reprezentant al Guvernului."97
De altfel, în art. 15 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr.2 din 29 ianuarie 2010
de organizare a Guvernului, se precizează că Primul-ministru „numeşte şi eliberează din
funcţie secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, numai în cazul
utilizării acestor funcţii", dar aceeaşi lege, la art. 22, menţionează, fără echivoc, că
Guvernul are un
Secretariat General, condus de secretarul general al Guvernului, care poate avea rang de
ministru".
Cât priveşte organizarea internă propriu-zisă a Guvernului, Ordonanţa de urgenţă a
guvernului nr. 2 din 29 ianuarie 2010 abandonează soluţia Biroului executiv, consacrând, în
schimb, soluţia unor structuri interministeriale: „în scopul rezolvării unor probleme
operative, Primul-ministru poate constitui, prin decizie, consilii, comisii şi comitete
interministeriale" [art. 18 alin. (1)]. Se înţelege că acestea, cu atât mai mult decât fostul
Birou executiv, nu pot avea natura juridică de autorităţi publice, ele sunt structuri
organizatorice interne, de lucru, ale Guvernului.
Cât priveşte organizarea aparatului de lucru al Guvernului, Legea nr. 90/2001 modificată
prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 2 din 29 ianuarie 2010, în versiunea iniţială, a
venit, de asemenea, cu o inovaţie, stabilind structura trihotomică a acestuia:
97 Rodica Narcisa Petrescu,Dreptadministrativ,Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004, p. 176.
aparatul de lucru al Primului-ministru;
Secretariatul General al Guvernului şi
departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin
hotărâre a Guvernului (art. 20).
Aparatul de lucru al Primului-ministru, la rândul său, cuprinde:
corpul de consilieri ai Primului-ministru;
corpul de control al Primului-ministru;
aparatul tehnic al corpului de consilieri;
cabinetul Primului-ministru;
cancelaria Primuiui-ministru;
compartimentul cu probleme speciale;
compartimentul documente secrete şi
compartimentul care asigură protocolul Primului-ministru (art. 2 din Legea nr. 90/2001)98.
Această concepţie a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 2 din 29
ianuarie 2010 de modificare a Legii nr. 90/2001, iar potrivit noii reglementări, aparatul de
lucru al Guvernului este alcătuit din: cancelaria primului-ministru; secretariatul general al
Guvernului; departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice,
stabilite prin hotărâre de Guvern, formulă menţinută şi de Guvernul condus de Călin
-Popescu
Tăriceanu.
În ceea ce priveşte cancelaria primului-ministru, aceasta a fost concepută ca o structură cu
personalitate juridică, coordonată direct de primul-ministru şi condusă de şeful cancelariei,
cu rang de ministru şi calitate de ordonator principal de credite (art. 21 din Ordonanţa de
urgenţă a guvernului nr.2 din 29 ianuarie 2010).
52
Hotărârile Guvernului care vatămă un drept recunoscut de lege pot fi atacate în faţa
instanţelor de contencios administrativ de către persoanele fizice sau juridice care se
consideră vătămate, potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ.
În cauzele aflate pe rolul instanţelor de contencios administrativ, Secretariatul General al
Guvernului, ca reprezentant al Guvernului, a susţinut în mod constant că hotărârile cu
caracter normativ adoptate de Guvern ar fi exceptate de la controlul de legalitate, punct de
vedere împărtăşit, la un moment dat, dar abandonat în ultima perioadă de Curtea Supremă
de Justiţie104, actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la Ordonanţele adoptate de guvern, art. 146 lit.(d) din Constituţie, aşa cum a fost
modificat şi completat prin Legea de revizuire, prevede competenţa Curţii Constituţionale
de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate
în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, ori ridicate direct de Avocatul
Poporului. În literatura de specialitate a fost susţinut un punct de vedere interesant105,
potrivit căruia ordonanţele, până la aprobarea lor prin lege, ar avea natura juridică a actelor
administrative şi că, în măsura în care vatămă un drept recunoscut de lege ori un interes
legitim, o ordonanţă a Guvernului poate fi atacată pentru neconstituţionalitate în faţa
instanţelor de contencios administrativ.
Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în mod constant că ordonanţele nu sunt acte
administrative, ci acte legislative, care nu sunt supuse controlului instanţelor de contencios,
dar o posibilitate inedită a fost introdusă prin noua reglementare a Legii nr. 554/2004, care,
în art. 9, prevede că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin
ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios
administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate.
După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ, repune
cauza pe rol şi va acorda termen, cu citarea părţilor, numai dacă ordonanţa sau o dispoziţie
a
acesteia a fost declarată neconstituţională. În caz contrar, instanţă va respinge acţiunea ca
inadmisibilă pe fond.
Răspunderea Guvernului
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea
Guvernului şi pentru actele acestuia.
104 Theodor Mrejeru, Emanuel Albu, Adrian Vlad, Curtea
Consideraţii introductive
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, denumit în zilele noastre într -o formă mai
populară, dar nu atât de corectă, Anglia, a fost clădit pe o ideologie comună bazată pe
toleranţă şi respect este astăzi unanim apreciat ca fiind unul dintre cele mai avansate şi
mai funcţionale sisteme din lume.
Sistemul constituţional britanic reprezintă un model istoric inegalabil în materie de instituţii
politice, printre puţinele din lume care au înfruntat sute de ani istoria fără a avea drept
fundament o constituţie scrisă sub forma unui document unic.
Timp de un mileniu poporul englez şi-a clădit istoria pe amestecul succesiv al unor entităţi
entice formate din celţi, romani, anglo-saxoni, normanzi şi franco-normanzi, care i- au
configurat caracteristicile spirituale, economice, sociale, culturale, juridice şi politice.
Fidelitatea acestui popor faţă de normele sale de conduită, ataşamentul faţă de ideea
libertăţii individuale disciplinate, soluţionarea problemelor vieţii publice, de ordin judiciar
sau administrative, în cadrul unor structuri organizatorice de tipul comitetelor sau curţilor,
sunt
numai o mică parte din elementele care au contribuit la conservarea până în zilele noastre
a instituţiilor sale politice fără a fi necesară o constituţie scrisă108.
Conducătorul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este regina. Cetăţenia, fie
ca o ―legătură între individ şi stat‖, fie ca o ―legătură politică între individ şi stat‖, fie ca o
―legătură politică şi juridică‖ sau o ―calitate‖ a persoanei109, specifică tuturor
celor ce fac parte din teritoriile Regatului Unit, este cea britanică. Având în vedere
compunerea teritorială a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, amintim şi
celelalte naţionalităţi care fac parte din acest stat: scoţiană, engleză, irlandeză, nord-
irlandeză şi galeză.
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este un stat ―unicat‖ în Europa şi singurul,
de altfel, care nu deţine o Constituţie unitară, ca majoritatea statelor europene care o au
cuprinsă într-un singur document, deoarece supuşii Maiestăţii sale nu au fost adepţii pentru
a se ghida după o singură lege, precisă şi formală şi, cu atât mai puţin, nu au sesizat
nevoia de a avea o constituţie scrisă.
108 Nicolae Pavel, Elena Simina Tănăseascu, Actele constituţionale ale Regatului Unit al
Marii Britanii şi
Irlandei de Nord, Cuvânt înainte, Editura ALL Beck, Bucuresti, 2003.
109 Muraru Ioan, Elena Simina Tănăsescu, Dreptconstiţutionalşiinstitutiipolitice,Volumul I,
ediţia 14, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 116
Caracteristicile sistemului constituţional al Marii Britanii s-au format în timp, după o
îndelungată aplicare şi nu e de mirare că britanicii sunt atât de ataşaţi de ele. Regulile
specifice monarhiei parlamentare, sistemul electoral şi cel al partidelor politice, şi nu în
ultimul rând particularităţile dreptului pozitiv, alcătuit dintr-o parte scrisă şi una cutumiară,
îmbogăţite de jurisprudenţă şi doctrină, sunt tot atâtea trăsături considerate proprii doar
Marii Britanii. Orice schimbare a instituţiilor politice presupune, în Marea Britanie mai mult
decât oriunde, o schimbare a mentalităţilor, în special cele ale clasei politice, iar acest lucru
s-a dovedit în ultimii ani a fi destul de anevoios, dar nu imposibil.
Marea Britanie contemporană a perfecţionat regimul parlamentar bipartit, în cadrul unui
proces care s-a desfăşurat nu fără probleme sau controverse, dar care au fost rezolvate cu
―insularitatea‖ bine cunoscută a britanicilor. Cunoaşterea premiselor istorice este
absolut indispensabilă pentru a înţelege un regim care este tocmai rezultatul unei evoluţii
istorice. Căci, dacă Marea Britanie este astăzi o monarhie parlamentară în care puterea
aparţine totuşi poporului prin intermediul reprezentanţilor săi, acesta este rezultatul unei
preluări progresive a puterii de către parlament în detrimentul suveranului.110
Fundamente constituţionale
Constituţia britanică poate fi caracterizată prin două principii esenţiale: Rule of Law, care
constituie baza legală a acţiunilor statale şi are rolul de a proteja cetăţenii regatului de
abuzurile statului şi suveranitatea parlamentului.111.
Având în vedere faptul că un document constituţional propriu-zis nu există, nu este
necesară întrunirea unei majorităţi pentru a-l modifica.
Jurisprudenţa desemnează ansamblul hotărârilor judecătoreşti care se referă la
110 Nicolae Pavel, Elena Simina Tănăseascu, Actele constituţionale ale Regatului Unit al
Marii Britanii şi
IrlandeideNord, Editura ALL Beck, Bucuresti, 2003, pp. 1-2.
111 Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Dreptconstituţionalşiinstituţiipolitice,op.cit., p.
316.
prin interpretarea sensului exact al statutelor. Una din atribuţiile instanţelor judecătoreşti
este şi aceea de a interpreta legile adoptate de parlament. Cel mai adesea această
competenţă dă ocazia judecătorilor să construiască noi reguli de drept, mai degrabă decât
să se limiteze la simpla lor explicare.
Doctrina constituie un izvor de mai mică importanţă. Deşi opiniile lor nu au forţa juridică a
unui act normativ, unii autori de tratate de drpt constituţional au influenţat deciziile
judecătorilor atunci când, în absenţa regulilor, aceste principii devin jurisprudenţă. Astfel
Locke, Burke, Blacstone, Bentham, Dicez şi John Stuart Mill au reuşit să influenţeze
―Constituţia‖ britanică prin scrierile lor.
Această structură, considerată clasică în dreptul constituţional britanic, este destul de
serios pusă sub semnul întrebării de ultimele evenimente, legislative şi nu numai,
înregistrate în Marea Britanie. 112
Dar, nu în cele din urmă, trebuie să amintim pilonul de bază al Constituţiei britanice, cel
care leagă numeroasele activităţi ale statului de litera legii, şi anume, suveranitatea
parlamentului.
Astăzi, parlamentul Marii Britanii este compus din Camera Comunelor şi Camera
Lorzilor. Camera Comunelor are atribuţiile cele mai importante: adoptă legile, deţine în
exclusivitate competenţele financiare, are competenţa de a controla guvernul şi de a pune
în discuţie responsabilitatea sa. Cît despre Camera Lorzilor, ea nu mai are un rol
decorative,
disputele sale cu Camera Comunelor privind votarea anumitor legi putând fi uşor depăşite
de cea din urmă cu un vot în cursul a două sesiuni successive, separate de un termen de
minimum un an.
Acest parlament dispune de suveranitate legislativă, actele normative pe care le adoptă
constituind singura formă de legislaţie care nu poate fi limitată în aplicarea sa de nici una
din
celelalte autorităţi ale statului (în Marea Britanie neexistând încă nici o formă de control al
constituţionalităţii legilor).
Paradoxul constă în faptul că tocmai această suveranitate parlamentară nu dispune de nici
o garanţie constituţională, ci numai de beneficial cutumei şi al stabilităţii legilor adoptate
chiar de parlament.
Una din consecinţele cele mai importante ale supremaţiei parlamentului constă în faptul că
miniştrii sunt responsabili în faţa organului legislativ, atât individual, cât şi colectiv, printr-un
mecanism care s-a făurit şi el într-o lentă evoluţie în timp. Conservatori, britanicii au păstrat
instituţia monarhică, chiar dacă, în timp, ea a suportat reduceri importante de
competenţă.113
112 Nicolae Pavel, Elena Simina Tănăseascu, Actele constituţionale ale Regatului Unit al
Marii Britanii şi
IrlandeideNord, op.cit., pp. 26-27.
113 Nicolae Pavel, Elena Simina Tănăseascu, Actele constituţionale ale Regatului Unit al
Marii Britanii şi
IrlandeideNord, op.cit., pp. 4-5.
Şeful statului şi Cabinetul
Poziţia ei, deasupra oricărei dispute dintre partide, o face să apară ca o persoană cu
capacităţi de integrare, recunoscută la nivel naţional, chiar şi pe vreme de război ori de
criză.
Dar, în cele din urmă trebuie menţionată cea mai importantă personalitate din sistemul de
guvernare britanic şi anume, primul-ministru. Acesta din urmă, poate să numească în
funcţii ministeriale, ca şi funcţii, circa 100 de deputaţi, din cadrul partidului de guvernământ.
Prim-ministrul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este cel mai puternic lider
politic al Regatului, acesta exercitând funcţia de „Şef al Guvernului Maiestăţii Sale‖, la fel
ca şi alţi prim-miniştri din ţări cu sisteme politice asemănătoare şi este alături de Cabinetul
său, deţinătorul ―de facto‖ al puterii executive, exercitând numeroase dintre
devine foarte important şi numai tradiţiile şi particularitatea insulară pot explica ordinea
care domeşte în Marea Britanie. În această calitate, de şef de facto al executivului, primul-
ministru
exercită practice o bună parte din funcţiile specifice unui şef de stat.
El are, în acelaşi timp, şi atribuţii referitoare la întrunirile Cabinetului, şedinţei Camerei
Comunelor, unde este prezent o dată pe săptămână, întâlnirile la nivel naţional, precum şi
alte sarcini administrative.
Controlează ordinea de zi a Cabinetului şi dipune de iniţiativă legislativă pentru toate legile
importante pentru regat. Teoretic, ar exista şi unele limite pentru competenţele sale –
monarhul poate oricând demite un guvern care ar acţiona împotriva intereslor naţiunii, dar
această situaţie nu s-a mai produs dibn 1783 şi este puţin probabil ca ea să se producă în
zilele noastre.
59
Cabinetul este modest ca număr de personae, dar cu atribuţii deosebit de importante în
cadrul unei echipe guvernamentale foarte numeroase, compusă din miniştrii fără portofoliu,
miniştri însărcinaţi să conducă un departament, secretari şi subsecretari de stat. Primul-
ministru este cel care îşi allege miniştrii dintre colegii de partid aleşi în Camera Comunelor,
şi, uneori, însă foarte rar, dintre lorzi. El îi poate revoca liber. Numărul menbrilor variază în
funcţie de epocă, între 14 şi 24 de miniştri; în caz de ostilităţi, el poate fi redus la 4 sau 5
membrii.
Cabinetul rămâne un organ eminamente politic. Rolul său principal constă în stabilirea
politicii interne şi externe a regatului, iar trăsătura sa caracteristică rămâne principiul
responsabilităţii colective.
Cabinetul este obligat să prezinte un aviz unanim suveranului asupra unei probleme date,
chiar dacă unii dintre membrii săi au puncte de vedere divergente. Aceasta presupune că
politica dusă de miniştri trebuie să fie conformă cu politica generală a guvernului.
Guvernul include Cabinetul şi toţi ceilalţi miniştri fără portofoliu, secretarii de stat , etc. Un
guvern numeros trebuie să fie ierarhizat , şi, într -adevăr, sub autoritatea primului- ministru
guvernul funcţionează ca un monolit.
Totuşi, numai Cabinetul exercită toate puterile, singur şi pe deplin. El este abilitat să ia
toate măsurile care îi apar drept necesare pentru a promova, în cursul legislaturii, politica
anunţată în platforma electorală116.
Puterea deţinută de primul ministru se sprijină şi pe loialitatea partidului din care face parte
şi pe care îl conduce, pe Parlament şi pe faptul că partidele nu trebuie să formeze de
regulă coaliţii.117
Tony Blair a constituit această modalitate de a influenţa mass-media, dar nici unui
membru al Cabinetului său, nu avea drpetul să dea declaraţii politice fără acordul primului
Principii de guvernare
116 Nicolae Pavel, Elena Simina Tănăseascu, Actele constituţionale ale Regatului Unit al
Marii Britanii şi
IrlandeideNord, op.cit., pp. 8-10.
117 Dragne Luminiţa, Dreptconstituţionalşiinstituţiipolitice,ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 312.
60
pentru că Guvernul are nevioe de votul şi sprijinul Camerei Comunelor, iar un vot contrar,
într-o problemă importantă pentru Guvern, antrenează demisia sa118.
În ceea ce priveşte activitatea Guvernului, aceasta se bazează pe unele principii stabilite
prin cutume de-a lungul timpului. Unul dintre ele ar fi, poziţia dominantă a primului ministru,
al cărui rol dominant se face simţit şi în deciziile dezbătute la nivelul guvernării.
În activitatea sa, primul ministru distribuie din competenţele decizionale, aşa numitelor
comitete ad-hoc, pe care acesta sau oamenii lui de încredere, le controlează.
Caracteristic acestor procese decizionale interne, este faptul că acestea sunt ascunse
considerabil mai mult faţă de cele din Germania de ochiul opiniei publice.
Aici trebuie reiterată capacitatea primului ministru, acesta din urmă deţinând o putere de
decizie extinsă, întrucât această putere nu este limitată de textul Constituţiei, de vreunul
din partenerii de coaliţie, de Şeful Statului sau de Curtea Constituţională.
În ceea ce priveşte sistemul de guvernare britanic, acesta mai este denumit ―dictatură
electorală‖ (electiv dictatorship) sau guvern prim-ministerial (prime ministerial government)
Avân în vedere felul în care primul ministru allege să profite de ale sale competenţe privind
actul de guverbare, constatăm că acesta diferă de la o personalitate la alta. Aici putem
reaminti pe Margaret Thatcher, prim-ministru conservator în perioada 1979-1990,
cunoscută pentru un regim rigid şi principii politice destul de riguroase pe pe care le-a
impus Cabinetului pe care îl conducea. De asemenea, Tony Blair exercita un control identic
de riguros asupra
Cabinetului său, chiar dacă, din punct de vedere ideologic pare a fi mai puţin decis decât
era
Margaret Thatcher (...).119
Actualul prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nordeste David
Cameron, numit în funcţie la data de 11 mai 2010.
Dimensiunea comparativă a devenit una din caracteristicile majore ale gândirii juridice
contemporane şi după părerea mea a devenit chiar una dintre componentele variabile ale
acestei gândiri, consecinţă a dezvoltării diacronice a societăţilor constituite în stat sau a
societăţii internaţionale şi implicit a prefacerii valorilor.
Din acest punct de vedere se poate aprecia că studiul dreptului şi inclusiv a dreptului
comparat poate fi corelat într-o mare măsură cu studiul istoriei în diferite etape ale evoluţiei
sale. Putem astfel, considera că în istoria formării dreptului trebuie reţinută perioada
receptării dreptului imperial de către popoarele supuse.
Debutul acestei perioade începe după opinia mea cu fenomenul receptării dreptului roman,
aplicabil în multe ţări ale lumii, secole de-a rândul, chiar după căderea imperiului roman. În
Germania sau în Grecia dreptul roman s-a aplicat în mod direct până în secolul
nostru. În Anglia primul document cu caracter constituţional , Magna Carta de la 1215, era
redactat în limba latină. În Franţa, dreptul roman a fost aplicat melanjat (cum spun
francezii) împreună cu cutumele şi normele locale. Tot în abordare retrospectivă poate fi
reţinută receptarea dreptului francez. Cuceririle napoleoniene au introdus codul civil şi
codul comercial francez în Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg.
Legea franceză a devenit apoi aplicabilă în fostele colonii franceze care, chiar după
dobândirea independenţei, şi-a menţinut aplicabilitatea. De asemenea, anumite state în
care
influenţa culturii şi ştiinţei juridice franceze a fost preponderentă au adoptat reglementări
specifice, inspirate după modelul francez, printre care se numără şi România. Într-o altă
parte a lumii s-a produs fenomenul de receptare a dreptului britanic.
Common-law, aşa cum este denumit acest sistem, s-a extins în fostele colonii britanice
(Australia, Noua Zeelandă, Canada, cu exceptia Quebec-ului, unele state anglofone din
Africa). În India s-a realizat un sistem de o deosebită srcinalitate, p rin fuziunea dintre
dreptul hindus tradiţional cu dreptul britanic, care pentru prima dată în lume, a fost
codificat. Un fenomen interesant a avut loc în S.U.A., cu excepţia provinciei Louisiana
(fostă colonie franceză care a receptat dreptul francez).
În S.U.A., common-law adus de coloniştii englezi s-a adaptat structurii federale a acestei
ţări, rezultând un sistem juridic sensibil diferit de cel srcinal. Şi exemplele ar putea
continua.
Cercetarea comparativă a devenit în zilele noastre o metodă curentă care conferă,
indiscutabil, o optică mai complexă, adesea surprinzătoate, asupra propriei legislaţii şi
perspectivelor acesteia, ca şi asupra locului pe care îl ocupă sistemul juridic al fiecărei ţări
în ansamblul marilor sisteme juridice ale lumii contemporane. Dintr-un studiu, cel mai
adesea exegetic, aplecat în mod exclusiv asupra propriei legislaţii, cercetarea juridică îşi
găseşte o nouă dimensiune, dobândeşte un orizont mai vast, devenind capabilă să
aprecieze mai bine locul şi valoarea reală a fiecărei instituţii, dacă nu a fiecărei
reglementări în parte.
Exemplele menţionate mai sus, le considerăm semnificative pentru a marca perioada de
început a conturării marilor sisteme de drept contemporan şi implicit a srcinii dreptului
comparat ca ştiinţă şi metodă de studiu a acestor sisteme. Teoria comparatistă este
folosită de toate ramurile de drept în studiile efectuate. Metoda comparativă face parte
dintre metodele cercetării ştiinţifice juridice.
Un studiu comparat este, dincolo de o opţiune doctrinară, un imperativ determinat de
procesul de integrare a României în Uniunea Europeană. Logica defineşte comparaţia ca
pe o operaţie ce urmăreşte constatarea unor elemente identice sau divergente la două
fenomene. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor, ramurilor şi
normelor
acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a
fenomenului juridic. Dreptul comparat acoperă un aspect dual : dreptul comparat ca ramură
de drept şi dreptul comparat ca metodă de studiu.
Disciplina de studiu îşi justifică utilitatea prin faptul că la ora actuală există o Constituţie
pentru Europa şi constituţiile statelor membre ale Uniunii Europene. Rezultă astfel
perioada anilor 1832, s-a constituit un sistem de vot ce permitea exercitarea drepturilor
electorale de către un procent destul de mic, de 5% din Rândul adulţilor. Acelaşi document
a
redus din condiţiile prohibitive pentru exercitarea drepturilor electorale. Reforme ulterioare
au fost efectuate şi în anii 1868 şi 1884.
În 1918, cu anumite limitări, a fost recunoscut dreptul de vot şi al femeilor. Abia în anul
1928 în Marea Britanie, abia în 1928 femeilor li s-a recunoscut egalitatea deplină de a vota,
la fel ca şi bărbaţii. Ideea votului cu adevărat universal a fost recunoscută însă, de fapt,
abia în 1948121.
În prezent, în Marea Britanie au dreptul de vot toţi cetăţenii care domiciliază în
circumscripţia electorală respectivă la data înscrierii lor în listele electorale. Persoanele
120 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dreptconstituţionalşiinstituţiipolitice,volumul I,
ediţia 14, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 2.
121 Ionescu Cristian, Tratat dedreptconstituţionalromân, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008,
p. 343.
deţinute şi alienaţii mintali nu au drept de vot. În Marea Britanie, listele electorale sunt
stabilite pe baza unui chestionar care este adresat fiecărei familii şi actualizat în luna
octombrie a fiecărui an. Înscrierea în listele electorale se face automat, potrivit acestor
chestionare. Totodată, nu există nici un fel de restricţii pentru a fi ales în Camera
comunelor.
Dar, ca excepţie de la regulă, nu pot fi aleşi: membrii poliţiei şi titularii unor alte funcţii
oficiale, membrii forţelor armate, faliţii care nu au fost încă reabilitaţi, funcţionarii publici,
judecătorii, ecleziasticii romano-catolici şi anglicani. Parlamentul este cel care stabileşte
umărul circumscripţiilor electorale, iar limitele lor sunt trasate în funcţie de numărul de
locuitori, fiind actualizate la un interval de 10 sau 15 ani.
În urma alegerilor din 5 mai 2005, au rezultat următoarele: Partidul Laburist deţine 355
locuri în Camera Comunelor, Partidul Liberal Democrat 62, Sinn Fein 5, Partidul
Conservator 198, Partidul Democrat Unionist 9, Partidul Naţional Scoţian 6, celelalte locuri
revenind altor partide. Dintre noii aleşi 128 femei şi 518 sunt bărbaţi.
Pentru Camera comunelor alegerile se fac direct, cu majoritate simplă, care nu este însă
obligatorie, prin vot secret, pe baza unui scrutin uninominal. Camera comunelor dispune de
un număr de 659 locuri, număr care este acelaşi cu numărul circumscripţiilor electorale,
fiind ales un singur deputat din fiecare circumscripţie.
Trebuie reamintit aici faptul că sistemul electoral din Reagtul Unit al Marii Britanii şi Irlandei
de Nord, permite votul prin corespondenţă sau prin procură. Pot vota prin procură
funcţionarii aflaţi în străinătate, iar prin corespondenţă, persoanele care au un handicap
fizic şi care nu se pot prezenta la biroul de vot pentru a-şi exercita dreptul electoral.
Ceea ce rămâne însă specific sistemului electoral al Marii Britanii este faptul că alegerile
generale organizate cu regularitate la 5 ani stabilesc doar compunerea Camerei
Comunelor; ele nu au nici o influenţă în privinţa Camerei Lorzilor, însă decid cine va forma
guvernul, deoarece liderul partidului grupului majoritar din Camera Comunelor, după
alegerile generale, devine prim-ministru şi îşi alege Cabinetul. Interesant este faptul că
tocmai
aceste reguli nu sunt scrise nicăieri, ci reprezintă o parte importantă a dreptului cutumiar,
încă una din particularităţile sistemului constituţional al Marii Britanii.122
Membrii Camerei comunelor beneficiază de imunitate parlamentară privind activităţile
exercitate de aceştia, în Parlament. Imunitatea are acoperire doar pentru procesele civile,
nu şi la cauzele penale. Imunitatea este valabilă pe toată durata sesiunii şi 40 de zile
înainte şi după terminarea ei. Deputaţilor britanici li se poate ridica imunitatea parlamentară
numai prin lege.
Membrii Camerei lorzilor nu beneficiază de nici o indemnizaţie, pe când membrii Camerei
comunelor beneficiază de o indemnizaţie anuală de 11.250 de dolari, plus indemnizaţii
pentru restituirea cheltuielilor de deplasare, de secretariat, de transpor t. Membrii
sunt contestate, când a fost depusă o cerere în acest sens la tribunalul compus din 2
judecători ai Înaltei Curţi din circumscripţia electorală respectivă, întrucât, la
sfârşituldeliberării,
tribunalultrebuiesăprezinteconcluziilesale"Speaker"-uluiCamereiComunelor,careapoi
iaodecizieînconsecinţă123.
Ordinea de zi a şedinţelor Camerei comunelor este stabilită de comun acord cu guvernul şi
după o consultare, în prealabil, cu principalul partid de opoziţie. Pentru al lua cuvântul
membrii Camerei comunelor trebuie să atragă atenţia "speaker"-ului din locul în care se
găsesc în sala de şedinţe, dar aceştia pot să-1 informeze din timp pe "speaker" cu privire la
faptul că doresc să ia cuvântul asupra unei probleme.
Asupra aceleiaşi probleme, nici un membru al Camerei comunelor nu poate să intervină în
dezbateri mai mult decât o singură dată, cu excepţia cazului când este autorul unei
123 Nicolae Pavel, Elena Simina Tănăseascu, Actele constituţionale ale Regatului Unit al
Marii Britanii şi
IrlandeideNord, op.cit., p. 18.
68
moţiuni sau când ia cuvântul cu aprobarea Camerei. În cadrul comisiilor nu se aplică
această
limitare124.
Membrilor Camerei Comunelor li se pot aplica anumite sancţiuni. Ca şi sancţiuni, amintim
pe cele aplicate de către "speaker" (ridicarea cuvântului, chemarea la ordine sau
îndepărtarea din sala de şedinţe) şi cele aplicate de Camera Comunelor (desemnare pe
nume de familie-naming şi excluderea din Cameră).
Hotărârile se iau cu majoritatea simplă a voturilor exprimate. Dezbaterile sunt publice,
editându-se , procese-verbale, dări de seamă şi o colecţie anuală a hotărârilor Camerei.
La nivelul Camerei comunelor sunt nouă comisii. Faţă de acestea, mai sunt şi comisii
sesionale, „standing‖ (ad-hoc), speciale (select) şi mixte. Şedinţele comisiilor sunt publice,
şi pot delibera şi adopta hotărâri, în toate situaţiile cu condiţia ca la şedinţă să fie întrunită
participarea unei treimi din totalitatea membrilor lor. Ziariştii au acces în majoritatea
saloanelor, culoarelor la o galeria destinată presei. Ei pot participa la şedinţele comisiilor,
cât şi la şedinţele plenare, dacă acestea sunt publice.
Serjeant-at-arms este un funcţionar speciale însărcinat cu securitatea Parlamentului, care
are dreptul de a autoriza accesul ziariştilor în sala de aşteptare.
În ce priveşte funcţia legislativă toate proiectele de legi fiscale şi legile în materie financiară
trebuiesc depuse mai întâi în Camera Comunelor. Camera Lorzilor nu are dreptul să
întârzie proiectele de legi în materie financiară (money bills), şi nici nu poate împiedica
adoptarea altor proiecte, cu excepţia cazului, când este vorba de un proiect ce are în
vedere prelungirea duratei maximale a parlamentului, pe care Camera comunelor le-a votat
în cursul a două sesiuni consecutive.
Proiectele introduse în cea de a doua Cameră sunt retrimise după votare celei dintâi, care
poate să le refuze, să le accepte, sau să propună altele. Circuitul proiectelor între cele
două Camere continuă până ce intervine un acord. Dacă acordul nu intervine înainte de
sfârşitul sesiunii, proiectul de lege eşuează, cu excepţia proiectelor de legi din materia
financiară.
În Cabinetul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, iniţiativa din domeniul
legislativ aparţine guvernului parlamentarilor, colectivităţi lor locale, companiilor create
printr-o lege, societăţilor private şi particularilor. Se cunosc însă anumite restricţii privind
dreptul de iniţiativă legislativă. Aşadar, nu se pot face propune legi privind creşterea
cheltuielilor publice sau a impozitelor în domeniile care afectează interese sau avantajel
unor persoane (private bills).
În ce priveşte iniţiativa parlamentarilor, aceasta se realizează printr-o propunere făcută de
un parlamentar, aceastab din urmă trebuind sprijinită de cel puţin 11 co-semnatari. La
începutul sesiunii, prin tragere la sorţi, se selectează 20 de propuneri care trebuie analizate
în
Marea Britanie este una dintre puţinele ţări din lume care nu au o constituţie codificată într-
un document fundamental, bazându-se, în schimb, pe obiceiuri consacrate prin tradiţie şi
pe un număr de legi constituţionale separate. În timp ce monarhul este şeful statului şi,
teoretic, deţine puterea executivă, prim-ministrul este şeful guvernului. Guvernul este
răspunzător, în principal, în faţa Camerei Comunelor, din cadrul căreia, potrivit tradiţiei
constituţionale, este ales prim ministrul.
Majoritatea membrilor Cabinetului provin din Camera Comunelor, restul fiind membri ai
Camerei Lorzilor.
Guvernul României este organizat şi funcţionează în baza Legii nr. 90/2001 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, modificată şi completată
prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 29/2010.
Conform Constituţiei, ―Guvernul, potrivit programului său de guvernare, acceptat de
Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală
a administraţiei publice‖. Guvernul are, totodată, şi sarcina de conducere generală a
administraţiei publice, în calitatea sa de autoritate centrală cu competenţă materială
generală. Această atribuţie presupune existenţa unor raporturi de drept administrativ între
Guvern şi
celelalte autorităţi publice. Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri, miniştri-
delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista Guvernului
prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.
Desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru este de competenţa Preşedintelui
României, în urma consultării partidului care a dobândit majoritatea absolută în
Studii, articole
Legislaţie
Site-uri consultative
www.oldlondra.mae.ro
4. www.romania.nlembassy.org
7. www.austria.gv.at