UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICA ŞI SPORT

MODUL PEDAGOGIC
NIVELUL I

MANAGEMENTUL CLASEI DE ELEVI

TEHNICI DE MOTIVARE A COLECTIVULUI DE ELEVI ÎN ORA DE
EDUCAŢIE FIZICĂ

NUMELE CRAINIC

SECŢIA EFS

GRUPA 301

FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT ZI

LOCALITATEA CLUJ-NAPOCA

2014
 „Educaţia este abilitatea omului de a înfrunta situaţii din viaţa de zi cu zi”

Etimologia termenului de management provenită din latinescul manus-agere inseamnă

manevrare, pilotare, conducere. Cele mai frecvente semnificaţii etimologice ale termenului au fost
cele de conducere, organizare şi reuşită.

Conform DEX 2009 termenul de management reprezintă „activitatea şi arta de a

conduce; ansamblul activităţiilor de organizare, de conducere şi de gestiune a intreprinderilor;
ştiinţa şi tehnica organizării şi conducerii unei intreprinderi.”

Termenul este folosit astăzi în domenii variate şi referindu-se la subiecte diverse începând
de la activităţi de tip economic şi terminând cu problematica umană. De aceea expresii de tipul
„managementul timpul”, „self-management”, „managementul stresului”, sau „managementul clasei
de elevi” sunt expresii comune, cotidiene şi depășesc cu mult limita impusă de definiţia clasică a
termenului.

Managementul clasei de elevi este definit ca domeniul de cercetare în ştiinţele educaţiei

care studiază atât perspectivele de abordare ale clasei de elevi cât şi structurile dimensionale ale
acesteia în scopul facilitării intervenţiilor cadrelor didactice în situaţii de criză „microeducaţională”
şi a evitării consecinţelor negative ale acestora prin excerciţiul microdecizilor educaţionale (R. Iucu
2000).

Managementul clasei este eficient prin activismul său, prin situarea elevului în centrul
activităţii educaţionale, prin motivarea adecvată a profesorilor şi elevilor şi prin îmbinarea rolurilor
profesorului cu funcţiile sale manageriale. Profesorul de educaţie fizică trebuie să aibă o viziune de
ansamblu asupra învaţămantului şi educaţiei, trebuie să iniţieze proiecte educaţionale, să organizeze
activităţi sportive, să coordoneze resursele umane, materiale şi financiare, să ia decizii impreună cu
cei implicaţi in procesul educaţional, să rezolve situaţii conflictuale, să consilieze elevii cu
probleme şi cu dificultăţi în executarea exerciţiilor fizice şi să dirijeze procesul de învăţare creativă
a elevilor.

Clasa de elevi reprezintă celula fundamentală a învăţământului care trebuie organizată,

dirijată, eficentizată, astfel încât rezultatele să fie cât mai bune. Întregul sistem educaţional începe şi
se termină la nivelul clasei, rezultatele trebuind să fie vizibile la acest nivel.

Putem concluziona că sistemul educaţional este sistemul care are nevoie de personal cu
valenţe manageriale începând de la nivelul de „top management” şi terminând cu profesorul de
sport care organizează clasa pentru ora sa.
 Motivaţia şi gestionarea ei în societăţile economico-sociale, productive ramâne motorul
activităţii efieciente cu atât mai mult în învaţămant care prin esenţa sa este unul dintre cele mai
complexe și dinamice activităţi, care are în centrul sau ca obiect, ca mijloc, ca produs al activităţii
elevul. Motivaţia este pârghia care dacă este bine manevrată conduce la eficienţă obiectivă, dar şi la
reusita subiectivă a activităţii. În acest sens dimensiunea motivaţional atitudinală constituie motorul
generator de energie si sustinere a eforturilor educaţionale ale elevilor la ora de educaţie fizică.
Atitudinile interpersonale ale elevilor pot fi de colaborare sau competiţie, de respect sau lipsa de
considerație, de încredere sau neîncredere, predominant pozitivă sau conflictuale si agresive.
Motivaţia elevilor pentru activitatea de educaţie fizică poate fi intrinsecă, pozitivă, superioară, de
dezvoltare a personalităţii, dar şi extrinsecă, negativă, sau de indiferenţă şi respingere. Dacă
profesorul de educaţie fizică organizează creativ ora de sport, elevii pot avea interese comune şi se
pot bucura de activităţiile de socializare, distracție şi relaxare. Atitudinile de satisfacţie-insatisfacţie
depind de relația membrilor de grup cu profesorul de sport, cu tipul de sarcină si exerciţiile fizice,
cu ceilalţi membri ai grupului şi cu propria lor persoană. Gradul de integrare a tuturor acestor
atitudini determină profilul dimensiunii motivaţional-atitudinale a climatului psiho-social.
Profesorii de sport în statutul lor de manageri, profesori, diriginţi, consilieri, datorită maturităţii lor,
a experienţei dar şi a perfecţionării în noile domenii educaţionale de management au rolul de a
indentifica şi de a corecta aceste atitudini şi comportamente.

Motivarea elevilor pentru participarea la ora de educaţie fizică este una din preocupările
constante ale profesorilor. O caracteristică a elevilor de liceu şi gimnaziu şi uneori chiar la elevii din
clasele primare este motivaţia scazută si dezinteresul pentru învăţare. Gill (2000) defineşte
motivaţia ca „direcţia şi intensitatea unui comportament”. Ambele aspecte menţionate sunt
importante în contextul educaţiei fizice. Direcţia face referie la activităţile la care elevul decide să
participe, de exemplu elevul alege din mai multe ramuri ale atletismului să participe doar la
alergarea de viteză. Intensitatea efortului se referă la cât efort depune elevul în activitatea pe care
alege să o practice, de exemplu elevul participă la toate orele de ateletism dar manifestă interes şi
depune un efort mai mare pentru alergarea de viteză .

Încrederea în sine şi motivaţia nu sunt sinonime dar se află in realaţie directă. Astfel se
observă că elevii puternic motivaţi tind să devină foarte încrezători în abilităţiile lor. Încrederea în
sine globală este mai mult o trasătură de personalitate şi poate fi folosită pentru a încuraja o
persoană să facă lucruri noi, dar nu înseamnă că această persoană se va simţi capabilă de succes
într-o sarcină specifică. De aceea la elevi, este foarte important să se dezvolte încrederea în sine
raportată la situaţii specifice.

Bandura, defineşte autoeficacitatea ca fiind încrederea individului în capacităţile sale de a

organiza şi executa acţiuni necesare pentru a produce rezultatele dorite. Pentru dezvoltarea
autoeficacităţii elevul trebuie să creadă că este în control şi că acţiunile pe care le realizează sunt
iniţiate inteţionat. În acest fel se produc rezultate specifice şi elevul poate fi motivat să încerce o
schimbare a situaţilor.

Fenomenul motivaţional este explicat de teoria autodeterminării care este din ce în ce mai
utilizată în contextul educaţiei fizice şi al sportului pentru tineri. Teoria autodeterminării consideră
că exista trei nevoi psihologice fundamentale care declanşează motivaţia oamenilor: competenţa,
autonomia şi relaţionarea (Deci & Ryan, 1991). Spre exemplu la ora de educaţie fizică măsura în
care elevii se simt competenţi şi eficienti va determina nivelul lor motivaţional. Aceştia sunt
puternic motivaţi atunci cand se întâlnesc cu succesul, li se dă posibilitatea de a alege şi sunt ajutaţi
să se simtă parte a unui grup.

Teoria autodeterminării susţine că există mai multe tipuri de motivaţie în funcţie de

motivele pentru care oamenii se implică în activitate. Astfel în tabelul de mai jos obeservăm
continuum-ul autodeterminării şi diferitele tipuri de motivaţie ( Vallerand si Loiser, 1999, fig.1).

AMOTIVAŢIE MOTIVARE

EXTRINSECĂ INTRINSECĂ

Lipsă de Externă Introiectată Identificată Intergrată -cunoştinţe

motivare
-realizare

-stimulare

CONTINUUM-UL AUTODETERMINĂRII

Fig. 1
În motivaţia intrinsecă activităţile se pornesc din propria satisfacţie pe care comportamentul
o dă individului chiar şi în lipsa unor stimulente externe.
 Activitatea se declanşează pentru că individul doreşte să îşi satisfacă propria curiozitate, se
bucură de provocare şi o găseşte placută, atunci avem de a face cu o motivaţie intrinsecă pentru
stimulare. O persoană care este motivată să muncească din greu pentru că savurează satisfacţia pe
care i-o dă perfecţionarea, atingerea potenţialului sau creația, avem de-a face cu motivaţia intrinsecă
pentru realizare.

Pe de altă parte o persoană motivată extrinsec realizează sarcini doar pentru a avea parte de
anumite consecinţe palpabile şi nu doar prin simpla derulare a comportamentului. Comportamentul
acestora este derulat pentru a fi dus la bun sfârșit, deci pentru a primi recompensa şi nu pentru
simplul fapt că se desfaşoară. Acest tip de motivaţie este mai puţin autodeterminată decât motivaţia
intrinsecă.

A.Bandura identifică patru tehnici fundamentale de dezvoltare a motivaţiei elevilor. Fiecare

dintre aceste tehnici are un rol esenţial în înţelegerea modului în care elevii îşi pot dezvolta
motivaţia şi încrederea în sine în cadrul orelor de sport. Astfel, prima tehnică menţionată este
experiența încununată de succes potrivit căreia elevul trebuie să aibă succese pentru ca sentimentul
său de autoeficacitate să se dezvolte. Pentru început profesorul de sport este cel care poate să
asigure succesul elevului reducând dificultatea sarcinii. Profesorul trebuie să găsescă permanent
modalităţi pentru ca începatorii să experimenteze succesul pentru a nu manifesta tendinţa de a
abandona sarcina. Dificultatea sarcinilor va fi sporită treptat, doar atunci cand sarcinile simple sunt
executate exelent.
O altă tehnică de motivare a elevilor este modelarea, pentru că în procesul învăţării unei noi
tehnici, elevul sportiv începător are nevoie de un tipar sau un model pe care să îl imite. Acesta poate
fi profesorul, un coleg mai talentat sau un film video cu un performer recunoscut. Mai apoi,
profesorul asistă elevul în execuţia cu succes a sarcinii respective.

Persuasiunea verbală reprezintă a treia tehnică importantă de motivare a elevilor. Aceasta

apare sub forma încurajărilor venite din partea profesorului, a părinţilor şi a colegilor. Judecăţile de
valoare exprimate verbal referitoare la competenţe ale elevului şi la posibilităţile acestuia de a reuşi,
sunt ajutoare de nepreţuit pentru el. Se recomandă ca indicaţiile profesorului de sport să fie
formulate într-o manieră care să excludă negativismul. Aceste remarci negative trebuie evitate cu
orice preţ.

Activarea emoţională reprezintă o altă tehnică de motivare deoarece emoţia reprezină un

factor care poate facilita învăţarea. Pentru a fi atenţi, elevii trebuie să fie pregătiţi emoţional şi să
aibă o activare optimă. Atenţia adecvată este foarte importantă pentru că îl poate ajuta pe elev să
execute un procedeu cu corectitudine maximă, dar şi pentru dezvoltarea sentimentului de
autoeficacitate.
 I.Neacşu (1990) identifică modalităţi educaţionale de motivare a elevilor. Elevii pot fi
motivaţi la ora de educaţie fizică şi sport prin natura sarcinilor. Aceste sarcini trebuie să fie variate,
stimulative, de relaţionare şi generatoare de autonomie. Elevii sunt motivaţi prin activităţi ludice,
deci o varietate de jocuri sportive, prin competiţie şi cooperare si generatoare de performanțe. În
stimularea interesului pentru activitate, profesorii pot utiliza situaţiile problemă, ei trebuie să
mărească valenţele afective ale activităţii şi să dirijeze interesul către performanţe individuale. O
lecţie activă, vie antrenată de activităţi şi metode diverse, stimulative, ludice, dar şi activităţile
nonformale şi informale sunt puternic generatoare de motivaţie si performanţă.

Pentru a motiva elevii cât mai mult şi eficient există nişte strategii explicit manageriale,
cum ar fi: strategia recompeselor mai ales morale, prin care profesorul oferă recompense
încurajatoare şi uneori chiar materiale elevilor cu performanţe notabile. O altă strategie este
motivarea prin evaluarea continuă prin care profesorul ofera feedback continuu pentru
îmbunatăţirea rezultatelor. Încurajarea relaţiilor intra şi inter grupale reprezintă o alta strategie, cât
şi intărirea încrederii în echitatea aprecierii. Recompensele prin note acordate în mod corect în
funcţie de rezultatele obţinute, dar şi aprecierile verbale au rolul de a stimula nevoia de a învaţa a
elevilor, de a dezvolta sociabilitatea, colaborarea şi integrarea elevilor în colectiv. Ele conduc la
creşterea nivelului de aspiraţie a elevului, la formarea unei imagini de sine echilibrată şi la creşterea
stimei de sine în raport cu stima de alţii.

Numeroase studii au ca obiect motivația tinerilor inplicați in activitatea fizică desfașurata în

orele de educație fizică. Cele mai importante studii se concentrează pe relația dintre caracteristiciile
elevilor, orientările motivaționale, contextul social și motivația.

Printre caracteristicile elevilor care sunt luate în vedere se afla vârsta. Profesorii de educație
fizică și sport au observat, de-a lungul timpului că motivația de a participa în activități fizice
descrește o data cu vârsta. Profesorii nu trebuie să considere că elevii sunt motivați pentru a
participa la activitățile de sport, ci aceștia trebuie să fie pregătiți cu strategii de motivare a elevilor
de toate vârstele. Genul este o altă caracteristică a elevilor care a atras atenția cercetătorilor. Mulți
dintre aceștia au constatat că băieții par a avea un grad mai mare de motivație intrinsecă pentru
activitatea fizică decât fetele. Profesorii de sport trebuie să țină cont de acest lucru și trebuie să
acorde o atenție specială de creștere a motivației la fete.

Nivelul orientării spre sarcină a elevilor poate să aibă o influență mai mare asupra nivelului
său motivațional decât nivelul orientării spre sine. Profesorii de educație fizică trebuie să își ajute
elevii să devină mai orientați spre sarcină prin sublinierea progreselor personale, în special pentru
cei care se focalizează pe comparația cu alți colegi sau pentru a-și dovedi superioritatea în fața
semenilor. Unii elevi consideră că abilitațile pot fi schimbate prin efort și antrenament. Aceștia tind
să dezvolte forme mai autodeterminate de motivație, spre deosebire de cei care consideră că
abilitățile nu pot fi schimbate de efort și antrenament; aceștia sunt caracterizați de amotivație.

Pentru a ajuta elevii să devină motivați în activitatea fizică, profesorul trebuie să insiste pe
reducerea preocupărilor față de imaginea corporală. Mulți elevi din liceu și gimnaziu sunt foarte
preocupați de corpul lor, motiv pentru care echipamentul folosit la orele de sport poate crea o
experiență negativă înainte ca orice activitate să înceapă. Pentru evitarea acestor situații profesorii
pot permite elevilor să folosească un echipament mai larg, sau să creeze mai multă intimitate pentru
elevii care manifestă îngrijorări cu privire la imaginea corpolară, cum ar fi dușul. De asemenea,
vestiarul poate fi monitorizat pentru a evita situațile în care unii elevi fac glume pe seama fizicului
colegilor.

Relația profesor-elev trebuie permanent menținută și dezvoltată. Pentru dezvoltarea cât mai
functională a acestei relații, profesorul poate învăța numele fiecărui elev, poate arăta interes față de
aceștia, menține contactul vizual, este respectuos, ascultator activ și respectă confidențialitatea.
Profesorii pot folosii umorul, însa este important să se evite sarcasmul sau ridiculizarea.

Așadar, observăm că nu există soluții magice pentru a motiva elevii în contextul educației
fizice. Elevii sunt ființe umane și ca orice oameni sunt creaturi complexe, influențate de mulți
factori. Totuși, pentru a ne facilita activitatea în cadrul orelor de educație fizică și sport și pentru a
crește eficient motivația elevilor noștri trebuie să ne amintim să utilizăm adecvat recompesnsele, să
reducem preocuparile față de propriul corp, să instaurăm o relație pozitivă cu elevii noștri. Putem
accentua cooperarea în cadrul competiției și puteam promova o concepție pozitivă asupra abilităților
și să stabilim un mediu de învățare structurat. Desigur că, aceste strategii nu sunt singurele
posibilități, iar pe măsură ce ne cunoaștem elevii putem folosi o serie de noi tehnici.

BIBLIOGRAFIE:

Bandura, A. (1986). Social foundation of thought and actions: A social cognitive theory.
Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.

Crăciun, M. (2009). Psihologia educației fizice. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

Crăciun, M. (2008). Psihologia sportului. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

Gill, D.L.(2000). Psychological dynamics of sport and exercise (2nd edition). Champaign, IL:
Human Kinetics.

Iucu, R. B. (2000). Managementul și gestiunea clasei de elevi. Fundamente teoretico-metodologice.

Editura: Polirom, Iași.