Disciplina socială (Rudolf Dreikurs).

Comportamente şi scopuri indezirabile în clasă

Scop Tipuri de comportamente în clasă
Comportament de atac Comportament de apărare
Atragerea atenţiei Comportament de clovn Leneş
Comportamentul de tip “pacoste” (negativist) Anxios
Comportamentul de “spectacol” Probleme de vorbire
Impertinenţa Timid
Adresarea continuă a unor întrebări irelevante Neîngrijit
Necooperant
Excesiv de obedient
Lupta pentru putere Certuri Comportament de “pierdut vremea”
Acte de rebeliune Încăpăţânat
Obrăznicii Uituc
Neascultător
Răzbunarea Fură Posac
Răutăcios Instabil
Violent Morocănos
Refuză să se implice
Retragerea Comportamentul indică că ar fi incapabil să
rezolve o sarcină
Leneş
Activităţi solitare
Cum pot profesorii să identifice scopurile elevilor? Dreikurs descrie câteva direcţii de reflecţie care îl ajută
pe profesor să identifice aceste finalităţi:
 Cum te simţi ca profesor atunci când copilul manifestă comportamentul respectiv?
 Care a fost răspunsul tipic la comportamente similare în clasă?
 Cum a răspuns copilul la încercările de corectare a comportamentului?
Trăirile emoţionale/sentimentele profesorului. Profesorii sunt în general deranjaţi de încercarea unui
copil de a atrage atenţia şi şi-ar dori ca acesta să dispară şi să nu le mai creeze probleme. Când copilul luptă
pentru putere, profesorul simte că îi este subminată autoritatea, este furios şi are tendinţa de a demonstra clasei
că el este cel care ia decizii. Profesorul se simte rănit atunci când copiii încearcă să se răzbune (Cum a putut
acest copil sa-mi facă aşa ceva?). Disperarea este caracteristică situaţiilor în care copilul se poartă ca şi când ar
fi neajutorat.
Răspunsuri tipice la comportamente inadecvate ale copilului. Când un copil vrea să atragă atenţia,
profesorul încearcă să-l convingă că acel comportament nu e potrivit. Un profesor poate reaminti unui copil de
douăzeci de ori într-o săptămână să ridice mâna şi să aştepte să fie numit înainte de a răspunde. În cazul luptei
pentru putere profesorii aleg de multe ori un răspuns din acelaşi registru: “Nici un elev de-al meu nu va scăpa
de consecinţe dacă face x şi y…”. Alt răspuns tipic este simpla renunţare (De ce să-mi mai bat capul? Mai bine
renunţ…). Când un copil încearcă să se răzbune, profesorii pot cădea în capcana de a încerca să asigure
“echilibrul”, manifestând comportamente similare. În ultima situaţie, răspunsul tipic al profesorului este: “Am
încercat tot ce-am putut cu acest copil, nu mai am ce face…”. Aceste răspunsuri tipice agravează de regulă
situaţia, determinând reluarea comportamentele inadecvate ale elevului.
Răspunsul copilului la eforturile profesorului de a corecta comportamentul. A reaminti o regulă unui
copil care vrea să atragă atenţia constituie o strategie temporar eficientă. El va repeta însă comportamentul în
scurt timp. Acest tip de răspuns nu-l face pe copil mai responsabil sau mai independent, ci dimpotrivă. A
răspunde cu aceeaşi metodă intensifică lupta pentru putere, generând comportamente din ce în ce mai grave de
ambele părţi. Dacă profesorul renunţă, copilul interpretează comportamentul în sensul că el poate fi “şeful” şi
poate face ce vrea. Comportamentul răzbunător al profesorului întăreşte comportamentul elevului, iar
renunţarea întăreşte convingerea copilului că este incapabil.
După examinarea propriilor trăiri în cazul unor comportamente inadecvate ale copilului, profesorul
poate identifica scopul din spatele acestui comportament şi îl poate confrunta pe copil cu acesta, tehnică
prezentată de Dreikurs sub numele de recunoaștere reflexă. Profesorul poate utiliza întrebări de confruntare
precum:
 Se poate să îţi doreşti să îţi acord toată atenţia mea numai ţie?
 Crezi că se poate să îşi doreşti să demonstrezi că tu eşti şeful şi nimeni nu te poate determina să faci ce
nu vrei?
 Crezi că vrei să-i răneşti pe ceilalţi, în acelaşi mod în care ei te-au rănit?
 Crezi că vrei să-i convingi pe ceilalţi că nu eşti capabil de nimic?