Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalităţi diferite, pe termen

scurt şi pe termen mediu şi lung, privind operaţii bazate pe înscrisuri sau fără, garantate, sau
negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.
În raporturile de credit cu banca se pot angaja şi persoane care în acest cadru nu au calitatea
de agenţi economici.
Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce . Pe de o parte,
întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către
acestea, ca resurse . Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de
producţie curente sau cu recuperare ulterioară, pentru investiţii.
 Esenţial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relaţiile între bancă
şi partener se desfăşoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile şi realizarea de profituri, în
principal sub formă de dobânzi.

Creditul comercial este forma cea mai reprezentativă a creditului în economia de piaţă,
constând în acordarea reciprocă a unei amânări a plăţii, de către agenţii economici activi, cu
prilejul vânzării mărfurilor. El apare din faptul că, în timp ce unii agenţi economici dispun de
mărfuri deja fabricate, gata spre a fi vândute, alţi agenţi care au nevoie de aceste mărfuri nu dispun
“o perioadă de timp” de mijloace băneşti pentru a le cumpăra. Rezultă că prin intermediul creditului
comercial este favorizat procesul de transformare a mărfii în bani, punând în evidenţă capacitatea
acestei forme de credit de a accelera circulaţia mărfurilor. În economia de piaţă, instrumentul
specific creditului comercial îl constituie cambia.
Pe măsură ce producţia mărfurilor s-a diversificat şi reţelele comerciale, credite între
întreprinderi, acoperă o parte semnificativă din resursele financiare ale întreprinderilor, implicând o
gamă largă de variaţii.
Mărfurile primite pe credit comercial (indiferent dacă sunt formularizate prin instrumente de
credit exprese, sau fac parte dintr-un contract general (între agenţi) reprezintă, pentru beneficiari,
datorii exigibile şi implică o amânare, mai scurtă sau îndelungată, a termenului de plată. În acest fel,
creditul comercial acţionează în economia beneficiarului ca o sursă suplimentară de capital
circulant, scutindu-l pe acesta de a recurge, în acest scop, la alte surse, de pildă la creditul bancar.
Motivaţia amânării termenelor de plată şi respectiv durata şi dimensiunile creditului comercial
sunt determinate de trei factori intercondiţionaţi, cu acţiune convergentă:
 Factorul economic, decurgând din interesele comune ale părţilor în creşterea fluidităţii
schimburilor şi diminuarea costurilor de organizare;
 Factorul comercial implică utilizarea creditului ca formă de promovare a vânzărilor,
practicată de către furnizor în condiţii concrete, generând o varietate de termene de plată şi
de dimensiuni ale creditului. Clientul, beneficiar al prelungirii termenului de plată, preia
efectul pozitiv, care acţionează pentru el ca o reducere de preţ, scutindu-l de eventuale
costuri privind procurarea mijloacelor de plată;
 Factorul financiar implică punerea la dispoziţia clientului, de către furnizor, pentru o
perioadă dată, a unei părţi a capitalului său, sub formă de marfă, a cărei plată este amânată.
O parte importantă a creditelor comerciale sunt acordate prin înscrisuri de credit specializate
cambii şi alte efecte,ceea ce permite transferabilitatea creanţelor, cedarea lor unui alt beneficiar, de
regulă bănci sau societăţi financiare.
În cadrul acestor operaţii, la termenul de plată, obligaţia de restituire devine operantă faţă de
noul beneficiar, banca.
Transferul creanţei către bancă înseamnă modificarea calitativă a creditului, creditul
comercial se transformă în credit bancar.
Efectele acestui transfer sunt semnificative atât pentru cedant, cât şi pentru noul creditor.
Cedantul, fost beneficiar al creanţei, recurge astfel la lichiditatea creanţei, deci transferă în
disponibilităţi monetare curente dreptul său de creanţă, exigibilă la o dată mai apropiată sau mai
depărtată.
Prin aceasta el poate angaja capitalul disponibilizat în afaceri, urmărind un profit oportun şi
posibil într-un termen imediat, fără a mai aştepta deci, până la scadenţă .
Va plăti pentru acesta un anume preţ, dobânda cuvenită pentru suma respectivă, din momentul
operaţiunii până la scadenţa efectului.
La rândul său, banca îşi angajează resursele sale într-un plasament de credit de la preluare (de
regulă prin scontare ), până la scadenţă, operaţiune similară cu acordarea unui credit pe termen
scurt.
Dobânda încasată pentru această perioadă revine băncii sub forma scontului.
Atunci când se recurge la scontare, valoarea actuală este de fapt, preţul de cumpărare al
creanţei de către bănci.
 Creditul obligatar reprezintă o grupă a operaţiilor de credit care se referă la relaţiile de
credit în care partenerii sunt instituţiile statale sau întreprinderile economice în calitate de
debitori, care emit obligaţiunile, în această calitate, pe de o parte, şi creditorii, subscriitori şi
deţinători ai acestor obligaţiuni, care-şi angajează astfel capitalurile, în vederea obţinerii unui
venit sigur sub formă principală de dobânzi.
Obligaţia este titlu de recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă financiară, pe care
deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul), sau altfel spus, este o promisiune scrisă
de a plăti o sumă de bani (principal ) la o dată stabilită. Deţinătorul încasează de regulă, periodic
dobânzile convenite în raportul de credite.
Emisiunea de obligaţiuni este o sursă preferată de capital pentru întreprinderi.
Există o gamă largă de forme de existenţă a obligaţiunilor şi prin aceasta, de posibilităţi de
stimulare a deţinătorilor de capital în a participa la subscriere şi deci de a deveni creditori ai acestor
societăţi
Urmărind fenomenul obligatar, ca fenomen economic şi ca raport de credit, trebuie să
subliniem importanţa în creşterea accelerată a acestei componente în formarea surselor de
dezvoltare a întreprinderilor economice, deci la asigurarea înfăptuirii investiţiilor.
Între sursele împrumutate, sursele obţinute din emisiunea de obligaţiuni sunt utilizate cu
prioritate sau în exclusivitate, în majorarea capitalului fix, fie în noi investiţii, în clădiri,
echipamente, utilaje, componente ale noilor tehnologii, fie în operaţii de preluare şi achiziţii de
întreprinderi .
Sumele obţinute din plasarea de obligaţiuni fiind utilizate cu prioritate pentru satisfacerea
nevoilor de investiţii ale întreprinderilor, circulaţia mărfurilor şi servicii, şi având prin acestea o
destinaţie specială, au de regulă, ca sursă de provenienţă, capitalurile disponibile specifice.
Procurarea de resurse prin emiterea de obligaţiuni s-a dezvoltat şi în domeniul capitalului
circulant, obligaţii cunoscute sub numele de bonuri de depozit. Prin natura lor hârtiile comerciale
sunt bilete de ordin, negarantate, pe care întreprinderile le vând pe piaţă, pentru a-şi acoperi
necesităţile de resurse pe termen scurt. Aceasta reprezintă pentru deţinătorii de capitaluri,
disponibile pe termen scurt, o modalitate de valorificare superioară, vis-a-vis de alte utilizări, în
special faţă de posibilităţile de a constitui depozite bancare pe termen scurt, slab remunerate.
Obligaţiunile, ca obiect de sine, reprezintă temeiul desfăşurării unor alte operaţii de credit.
Obligaţiunile pe termen scurt şi lung, emise de stat sau întreprinderi reprezintă, prin cantitatea lor,
active substanţiale în patrimoniul fiecărei întreprinderi sau bănci.
Obligaţiunile se vând în mod curent între întreprinderi şi bănci şi între bănci şi banca centrală,
în cadrul operaţiilor de optimizare a plasamentelor pe care le urmăresc fiecare. De asemenea,
activele în obligaţiuni creează temeiul unor operaţii de împrumut declanşate de deţinătorii care
primesc credite, prin gajarea acestora. Prin aceasta, pe de o parte, deţinătorii obţin cu uşurinţă
disponibilităţile lichide în momentele considerate oportune, în condiţii avantajoase, iar pe de altă
parte, păstrează în continuare calitatea de proprietar al acestor obligaţiuni şi, deci, privilegiul de a
încasa, la termenele stabilite, dobânzile aferente.

Creditul ipotecar este reglementat prin Legea privind creditul ipotecar pentru investiţii
imobiliare şi prin Normele metodologice emise în aplicarea acestei legi de către BNR şi Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare.
Creditul ipotecar presupune o convenţie între creditor şi împrumutat, în care se prevede în
general:
 proprietatea ce serveşte ca garanţie a rambursării împrumutului;
 condiţiile de remunerare şi scadenţele de rambursare;
 penalităţile în caz de rambursare anticipată, parţială sau completă, a împrumutului;
 circumstanţele prin care nerespectarea condiţiilor de împrumut, debitorul poate pierde
proprietatea.
 Principalul tip de împrumut de ipotecă comportă o sumă de rambursare şi o rată a dobânzii
fixă. Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioadă şi fiecare rambursare cuprinde,
deopotrivă, dobânda şi suma cu care se reduce datoria în curs. De regulă, în cadrul ratei fixe, scade
partea privind dobânzile şi creşte partea privind rambursarea propriu-zisă.
Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate ţările dezvoltate, implică o mobilizare
vastă de resurse, de regulă, capitalurile disponibile pe termen lung.
Întrucât o serie de instituţii de credit şi financiare constituie asemenea resurse pe termen lung,
care în mod necesar implică valorificare şi garanţii sigure de rambursare, s-a creat în toate ţările o
piaţă ipotecară firească.
Operaţiile pe această piaţă se desfăşoară între instituţii de credit după modelul pieţei
monetare, iar influenţele reciproce orientează adesea evoluţia preţurilor de piaţă, în acelaşi sens,
deşi nivelul acestora este, pe fiecare piaţă diferit.
Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea şi propăşirea proprietăţii, sprijinul
statului se manifestă pe scară largă în toate ţările, pe multiple planuri: supraveghere, asigurare,
impozitare, gestiunea datoriei.

Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mediu, acordat persoanelor individuale
destinat a acoperi costul bunurilor şi serviciilor de care beneficiază prin reţeaua de comercializare
şi servicii, sau pentru recreditarea creanţelor contractate în acest scop.
Creditul de consum s-a afirmat între celelalte forme de credit sub forma „creditului deschis”,
respectiv a posibilităţii pe care comerciantul o acordă clienţilor de a achiziţiona mărfuri potrivit
necesităţilor, urmând ca lichidarea sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior.
Producţia de masă de bunuri de folosinţă îndelungată a determinat, statuarea, unor norme
precise de creditare, precum şi a unei reţele ample şi diversificate de instituţii de credit, în mare
parte legate de firmele producătoare. Astfel că, cea mai mare parte a creditelor de consum există şi
se acordă sub forma creditelor eşalonate, formă în care termenii creditării: scadenţe, cuantumul
ratelor se stabilesc la acordarea creditului.
Elementele caracteristice acestui credit sunt:
 se acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi;
 permite consumatorului să efectueze cumpărături sau să obţină împrumuturi fie direct,
asupra creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit.
 consumatorul are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în curs, fie
prin părţi parţiale, periodice.
Prin facilităţile acordate beneficiarului de credit şi prin costurile diminuate, această formă s-a
impus în ultima vreme şi tinde să devină preponderentă în operaţiile de credit de consum.
Creditul comercial a avut şi are un rol deosebit în dezvoltarea economiei de consum, respectiv
a producţiei şi circulaţiei mărfurilor, destinate marii mase a consumatorilor.
Creditul de consum anticipează momentul intrării în posesia bunurilor şi permite accesul
cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosinţă îndelungată de valoare mare. Prin
aceasta se acţionează pe două planuri, pe de o parte, se asigură satisfacerea facilă a dorinţelor şi
necesităţilor marii mase de consumatori, iar pe de altă parte, se promovează pe scară largă producţia
şi circulaţia unei game extinse de mărfuri, dincolo de cererea solvabilă a populaţiei şi chiar, după
unele aprecieri, dincolo de capacităţile normale de plată a populaţiei, luată în ansamblul ei.
Pe plan general, creditul de consum a contribuit direct la creşterea în ritmuri rapide a nivelului
de trai a unei părţi mari a populaţiei, iar responsabilitatea vis-a-vis de datoriile contractate a acţionat
ca un factor al întăririi disciplinei în muncă şi, în ansamblu, a contribuit la afirmarea progresului
economic şi social.
Creditul de consum acţionează în sensul recuperării rapide a cheltuielilor avansate în
producţie, spre realizarea constantă şi oportună a produselor puse pe piaţă. Acest fapt permite
producătorului reluarea imediată a proceselor de producţie, desfăşurarea lor accelerată, creşterea
cifrei de afaceri şi implicit a profitului.