Dobrinoiu, Cod Penal

Comentariu la articolul 62 din Noul Cod penal comentat
Comentariu
I. Noul Cod penal în raport cu legea anterioară

1.
Art. 62 noul C. pen. nu are corespondent în Codul penal anterior. Raţiunea
unei astfel de reglementări a fost determinată de necesitatea de a pune la
îndemâna instanţei de judecată mijloace de constrângere penală mai eficiente
care să nu presupună numai mărirea duratei pedepsei închisorii, care în practică
nu s-a dovedit a fi o soluţie pentru prevenirea şi combaterea unor astfel de
infracţiuni.
Aplicând şi o constrângere de ordin patrimonial atunci când instanţa
apreciază că o asemenea sancţiune este necesară contribuie la o mai bună
individualizare a pedepsei şi în consecinţă, la mai sigura prevenire a săvârşirii
de infracţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial.
II. Analiza textului
2.
Cumulul pedepsei amenzii cu închisoarea se poate face diferenţiat în raport
de durata pedepsei stabilite de instanţă, ce se coroborează cu prevederile
art. 61 C. pen. astfel încât în cazul cumulului, zilele-amendă au un cuantum,
ce porneşte de la 120 la 180 zile-amendă când instanţa stabileşte pedeapsa
amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, şi 180 la 300 zile-
amendă, când instanţa stabileşte pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa
închisorii mai mare de 2 ani [art. 62 alin. (2) C. pen.].
Trebuie subliniat caracterul facultativ al dispunerii de către instanţa de
judecată a cumulului pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, instanţa având
posibilitatea să considere o astfel de măsură utilă în cazul individualizării
pedepsei.
În cazul în care pedeapsa amenzii se cumulează cu pedeapsa închisorii,
instanţa va ţine seama la stabilirea cuantumului în lei a unei zile-amendă atât
de obligaţiile legale ale condamnatului faţă de persoanele aflate în întreţinere,
cât şi de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit conform cu
prevederile coroborate a art. 61 alin. (3) şi 62 alin. (3)C. pen.
Spre deosebire de situaţia în care pedeapsa amenzii este pedeapsă unică ori
instanţa optează pentru aplicarea acestei pedepse [art. 61 alin. (5)], în cazul
cumulului de pedeapsă, dintre amendă şi închisoare, chiar dacă infractorul a
încercat să obţină un folos patrimonial, nu se va mai aplica o reducere sau o
majorare ca efect al cauzelor de atenuare sau agravare a
pedepsei. Raţiunea este aceea că prin sporirea pedepsei închisorii cu
amenda, pedeapsa este deja agravată, agravarea suplimentară nu ar fi în
concordanţă cu prevederile art. 78 C. pen. – Efectele circumstanţelor agravante
alin. (2) care arată că „Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o
singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor agravante reţinute”.
În legătură cu posibilitatea concretă a aplicării amenzii în cumul cu pedeapsa
închisorii, aceasta se poate dispune de către instanţa de judecată în toate
situaţiile în care pedeapsa pentru infracţiune este închisoarea, iar instanţa
aplică pedeapsa privativă de libertate, dar consideră că infractorul
urmărind obţinerea unui folos patrimonial trebuie să fie constrâns şi
prin pedeapsa amenzii în raport de valoarea folosului patrimonial
obţinut622.
622Exemplu: În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă [art. 273 alin. (2) C. pen.],
dacă martorul a făcut declaraţia mincinoasă în schimbul obţinerii unui folos material,
sunt aplicabile dispoziţiile art. 62 C. pen. sau art. 323 C. pen. – „uzul de fals”, dacă
făptuitorul foloseşte însc risul despre care ştie că este falsificat pentru a veni la
moştenire.
În Legea pentru aplicarea Codului penal în art. 11 se prevede că: „Dispoziţiile

art. 62 C. pen. privind amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii nu se aplică în
cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a acestuia şi nu vor fi
avute în vedere pentru determinarea legii penale mai favorabile”.
Bibliografie specială selectivă
Eugen Anton, Pedepse alternative. Regimul circumstanţelor atenuante, în

R.D.P. nr. 1/2001, p. 127; Liviu Beceru, Înlocuirea amenzilor penale şi
contravenţionale cu închisoarea, în Dreptul nr. 5/2002, p. 153; Radu
Lupaşcu, Limitele în care se poate proceda la înlocuirea pedepsei amenzii cu
pedeapsa închisorii, în Dreptul nr. 4/1998, p. 88; Victor Nicolcescu, Infracţiunile
silvice. Amenda, în R.D.P. nr. 4/1996, p. 126; Vasile Păvăleanu, Precizări
privind limitele pedepsei amenzii în infracţiunile silvice, în Dreptul nr. 5/1995, p.
22; Vasile Păvăleanu, Noi precizări privind limitele pedepsei amenzii la
infracţiunile silvice, în Dreptul nr. 12/1996, p. 68.
DOBRINOIU Vasile si colectiv, Noul Cod penal comentat din 01-oct-2012, Universul Juridic

Comentariu
I. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară

1.
Agresiunea împotriva santinelei nu are corespondent
în Codul penal anterior, fiind o incriminare nouă.
Această incriminare constituie o protecţie penală a persoanelor susceptibile
de a săvârşi infracţiunea de încălcare a consemnului. Legiuitorul, stabilind
obligaţii specifice pentru aceste categorii de persoane şi sancţionând
neîndeplinirea atribuţiilor în conformitate cu cerinţele regulamentelor militare,
doreşte să creeze pe de altă parte premisa îndeplinirii corespunzătoare a
acestor îndatoriri, considerate esenţiale pentru capacitatea de luptă a forţelor
armate. De aceea, le oferă o protecţie suplimentară prin sancţionarea mai gravă
a faptelor de ameninţare sau lovire săvârşite împotriva acestor categorii de
persoane.
2.
Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 433 C. pen. într-o variantă tip şi o
variantă agravată.
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în fapta persoanei care
ameninţă sau loveşte santinela sau militarul aflat în serviciu de intervenţie,
însoţire sau de securitate.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine dacă fapta este
săvârşită prin folosirea unei arme sau de două sau mai multe persoane
împreună.
3.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de agresiune împotriva santinelei
are ca obiect juridic special relaţiile sociale privind executarea în condiţii optime
a serviciului de intervenţie, însoţire sau de securitate, relaţii sociale care sunt
zdruncinate prin acţiuni agresive destinate să micşoreze rezistenţa militarilor,
încrederea acestora în capacitatea de luptă a forţelor armate. În secundar se
aduce atingere libertăţii psihice sau integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei
ameninţate sau lovite.
b) Obiectul material. În varianta normativă a ameninţării, fapta pe care o
analizăm nu are obiect material. Dacă infracţiunea se comite prin lovire, obiectul
material îl constituie corpul persoanei lovite.
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. Infracţiunea de agresiune împotriva santinelei poate fi
comisă atât de către un militar cât şi de un civil. Coautoratul este posibil la
această infracţiune. Participaţia penală este posibilă atât sub forma instigării,
cât şi a complicităţii.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este unitatea
militară din care face parte santinela a cărei capacitate de luptă este periclitată
prin comiterea infracţiunii. În secundar se aduce atingere şi santinelei sau
militarului aflat în serviciu de intervenţie, însoţire sau de securitate2916, a cărui
libertate psihică sau integritate corporală sau sănătate a fost afectată prin
săvârşirea faptei. Avem deci de a face cu un subiect pasiv secundar calificat.
2916
Pentru explicaţii privind noţiunea de santinelă sau militar aflat în serviciul de
intervenţie, însoţire sau de securitate, a se vedea supra, art. 415 C. pen.
4.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea de agresiune împotriva santinelei se
realizează sub aspectul elementului material prin ameninţare sau lovire a
santinelei sau militarului aflat în serviciu de intervenţie, însoţire sau de
securitate.
Acţiunile descrise în textul incriminator au înţelesul prevăzut în art. 206,
respectiv 193 C. pen. (infracţiunile de ameninţare şi lovire sau alte violenţe).
Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca fapta să se săvârşească în timp
ce santinela se află în post sau militarul se află în serviciul de intervenţie,
însoţire sau de securitate. Dacă fapta este săvârşită în legătură cu activitatea
santinelei sau a militarului în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, dar nu în
timpul cât aceştia se află în îndeplinirea activităţilor specifice, fapta va constitui
infracţiunea de ameninţare sau lovire, iar nu infracţiunea de agresiune a
santinelei (spre exemplu, santinela împiedică o persoană să pătrundă în zona
aflată în consemn, iar cu o altă ocazie, acea persoană, dorind să se răzbune,
loveşte santinela care se afla în timpul liber).
Infracţiunea prezintă o variantă agravată cu două modalităţi alternative de
comitere în alin. (2) al art. 433, respectiv când fapta se comite prin folosirea
unei arme (teza I) sau de două sau mai multe persoane împreună (teza a II-a).
Prin armă se înţelege, potrivit art. 179 C. pen., armele sunt instrumentele,
dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziţii legale2917. Sunt asimilate
armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost
întrebuinţate pentru atac (spre exemplu, o coasă, un topor, o sapă, o
şurubelniţă, care au fost întrebuinţate pentru lovirea santinelei).
2917A se vedea în acest se ns şi Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor,
publicată în M. Of. nr. 583 din 30 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În varianta săvârşirii faptei de către două sau mai multe persoane împreună
este necesară prezenţa efectivă şi concomitentă a două persoane la locul
săvârşirii faptei, indiferent de calitatea acestora (coautor, instigator sau
complice). De asemenea, pentru reţinerea agravantei, nu este necesar ca toţi
participanţii să îndeplinească condiţiile legale pentru a răspunde penal, fiind
suficientă răspunderea penală a unei singure persoane. În aceste condiţii nu se
mai poate reţine şi agravanta legală generală a săvârşirii faptei de trei sau mai
multe persoane împreună prevăzută de art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen.
b) Urmarea imediată. Comiterea infracţiunii de agresiune împotriva
santinelei are ca urmare crearea unei stări de pericol pentru îndeplinirea
corespunzătoare a serviciului de intervenţie, însoţire sau de securitate.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate este implicit realizată
prin comiterea infracţiunii.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de agresiune împotriva santinelei se
comite cu intenţie directă sau indirectă, latura subiectivă neincluzând vreun
mobil sau scop special.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. În cazul acestei infracţiuni, actele pregătitoare şi tentativa, deşi
posibile, nu se pedepsesc.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când se realizează acţiunea de
ameninţare sau lovire a santinelei sau a militarului aflat în serviciul de
intervenţie, însoţire sau securitate.
Infracţiunea de agresiune împotriva santinelei este o infracţiune complexă,
absorbind în conţinutul său, ca element constitutiv, infracţiunile de ameninţare
(art. 206 C. pen.) sau lovire sau alte violenţe (art. 193 C. pen.). Opinăm că în
cazul infracţiunii de lovire sau alte violenţe se absoarbe în infracţiunea de
agresiune împotriva santinelei doar varianta simplă a infracţiunii (lovirea sau
orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice), nu şi varianta agravată
(fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei
persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel
mult 90 de zile). Aceasta deoarece varianta agravată a infracţiunii de lovire sau
alte violenţe se pedepseşte mai grav decât infracţiunea de agresiune împotriva
santinelei. Ori, prin instituirea acestei din urmă infracţiuni, considerăm că
legiuitorul a înţeles să pedepsească mai grav, iar nu mai uşor, faptele de
ameninţare sau lovire săvârşite împotriva unei categorii speciale de subiecţi
pasivi, fapte care aduc atingere capacităţii de luptă a forţelor armate. În acest
din urmă caz, în lipsa unei corelări a sistemului sancţionator, se va reţine un
concurs de infracţiuni între infracţiunea de agresiune împotriva santinelei şi
infracţiunea de lovire prevăzută în art. 193 alin. (2).
B. Sancţionare. Infracţiunea în varianta simplă este pedepsită cu închisoare
de la unu la 3 ani. Varianta agravată se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7
ani.

Comentariu

1.
Prevederea se regăsea cu referire la aceeaşi categorie de infracţiuni şi în
reglementarea anterioară. Diferenţele rezultă din sistematizarea diferită
a noului codpenal, care introduce o nouă incriminare, părăsirea postului sau a
comenzii, care se regăsea parţial incriminată potrivit reglementării anterioare în
cadrul infracţiunii de insubordonare.
2.
Sesizarea comandantului, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 413-417 îşi
găseşte explicaţia şi justificarea în aceea că asemenea fapte comise de militari
sunt strâns legate de modul de executare de către aceştia a atribuţiilor şi
îndatoririlor de serviciu. Potrivit dispoziţiilor legale, comandantul poartă
răspunderea pregătirii de luptă şi a îndeplinirii îndatoririlor de serviciu a
acestora. Astfel, tot el trebuie să aibă şi posibilitatea legală de a aprecia asupra
punerii în mişcare a acţiunii penale în asemenea situaţii.
Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru restul infracţiunilor săvârşite de
militari se face de organele competente fără a fi necesară sesizarea
comandantului la care face referire art. 431 C. pen.
O problemă ivită în practica judiciară a instanţelor militare privitor la
aplicarea art. 431 C. pen., este aceea de a şti dacă odată avizul dat de către
comandant pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, acesta mai poate fi
retras ori nu în timpul judecării cauzei. Instanţa supremă a hotărât că o
retragere ulterioară a sesizării comandantului nu poate determina instanţa de
judecată să înceteze procesul penal, deoarece legea nu prevede o asemenea
situaţie, astfel, cum se arată în art. 158 alin. (1) şi (2) C. pen., cu privire la
posibilitatea retragerii plângerii prealabile. Sesizarea comandantului este aşadar
o condiţie legală necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale pentru
infracţiunile arătate mai sus, însă, odată această sesizare făcută, nu se mai
poate reveni asupra ei2910.
2910T.S., s. pen., compl. milit., dec. nr. 7/1971 şi nr. 236/1970, în R.R.D. nr. 6/1971, p.
156.

Comentariu

1.
Noul Cod penal aduce unele modificări regimului juridic aplicabil recidivei,
comparativ cu reglementarea anterioară. Printre modificări trebuie notată
schimbarea tratamentului sancţionator al recidivei. Astfel, potrivit noii
reglementări, în cazul recidivei postcondamnatorii se aplică sistemul cumulului
aritmetic, iar în cazul recidivei postexecutorii, limitele speciale se majorează cu
jumătate. În reglementarea anterioară, pentru prima ipoteză era prevăzut
sistemul cumulului juridic, iar pentru cea de-a doua sporul putea ajunge până la
două treimi din maximul special al pedepsei.
În caz de situaţie tranzitorie, în principiu legea veche este mai favorabilă, dar
pot fi identificate şi cazuri în care legea nouă să fie considerată mai blândă.
Avem în vedere, în special infracţiunile pentru care limitele pedepsei au scăzut.
2.
Există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică
săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită. Prin
trimiterea la dispoziţiile art. 42 C. pen., legiuitorul a înţeles, la fel ca în cazul
persoanei fizice, să includă în domeniul recidivei exclusiv condamnările pentru
fapte intenţionate sau praeterintenţionate.
Aşa cum am văzut mai sus, tratamentul sancţionator al recidivei este diferit,
în funcţie de modalitatea acesteia. Pentru recidiva postexecutorie, legea
prevede că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua
infracţiune se majorează cu jumătate, fără a depăşi maximul general al
pedepsei amenzii, iar în cazul recidivei postcondamnatorii este reglementat
sistemul cumulului aritmetic.
Cu toate că art. 151 C. pen. permite angajarea răspunderii penale a
persoanei juridice absorbante, nou create prin fuziune sau a celei nou înfiinţate
prin divizare, apreciem că dispoziţiile acestui text nu permit interpretarea
potrivit căreia persoanele juridice care au participat la fuziune, divizare sau
absorbţie vor prelua şi „biografia” penală a persoanelor juridice antecesoare,
astfel că primul termen al recidivei nu va putea fi o condamnare pronunţată
împotriva persoanei juridice care a intrat în reorganizare.
III. Elemente de drept comparat
3.
Faţă de nenumăratele forme prin care o persoană juridică se poate
transforma (modifica), în dreptul comparat există discuţii dacă „noua” persoană
juridică va prelua şi „moştenirea penală” a persoanei juridice antecesoare. În
practica judiciară şi doctrina franceze este prevalent punctul de vedere potrivit
căruia antecedentele penale ale persoanei juridice absorbite nu vor fi luate în
considerare la stabilirea stânii de recidivă, ci numai condamnările persoanei
juridice absorbante.
Florin Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed.

a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; Anca Jurma, Persoana juridică – subiect
activ al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010; Florin
Streteanu, Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Legii
nr. 278/2006, în C.D.P. nr. 3/2006, pp. 11-43; Dorina Maria
Costin, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2010.

Comentariu

1.
Infracţiunea era prevăzută, într-o reglementare asemănătoare, în art.
305 C. pen. anterior. Diferenţa de reglementare constă, în primul rând, în
sporirea pragului pentru existenţa infracţiunii în modalitate normativă prevăzută
în alin. (1) lit. c) de la două luni (în vechea reglementare) la trei luni
(în noul cod penal). În acelaşi timp s-a introdus o variantă normativă nouă,
neprevăzută în reglementarea anterioară, referitoare la neexecutarea, cu rea-
credinţă, de către cel condamnat a prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre
judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea
victimei infracţiunii. În ceea ce priveşte sancţionarea, în noua reglementare s-a
preferat egalizarea limitelor de pedeapsă pentru toate variantele de comitere a
infracţiunii, spre deosebire de reglementarea anterioară, unde primele două
modalităţi de comitere în varianta tip se sancţionau mai uşor decât cea de-a
treia modalitate.
În noua reglementare se introduce o cauză de nepedepsire, neexistentă în
reglementarea anterioară, incidentă în cazul în care inculpatul îşi îndeplineşte
obligaţiile până la terminarea urmăririi penale. De asemenea, faţă de
reglementarea anterioară, unde instanţa putea pronunţa, în cazul în care
inculpatul îşi îndeplinea obligaţiile în cursul judecăţii, suspendarea condiţionată
a executării pedepsei, în noua reglementare instanţa poate pronunţa amânarea
aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar
dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta. Nu se mai
menţine prevederea din reglementarea anterioară referitoare la cazul special de
revocare a suspendării (numai în cazul săvârşirii din nou a infracţiunii de
abandon de familie), aplicându-se în noua reglementare prevederile de drept
comun în materie.
2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 378 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă
asimilată.
Varianta tip este prevăzută în alin. (1), în trei modalităţi alternative de
comitere. Constituie infracţiunea în varianta tip săvârşirea de către persoana
care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a
uneia dintre următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe
fizice sau morale;
b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de
lege;
c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe
cale judecătorească.
Constituie varianta asimilată, potrivit alin. (2), neexecutarea, cu rea-credinţă,
de către cel condamnat a prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre
victimei infracţiunii.
3.
a) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de abandon de familie,
obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la obligaţia legală
de întreţinere în baza căreia membrii familiei trebuie să-şi acorde întreţinere şi
sprijin material şi moral.
Obligaţia de întreţinere are caracter concret, ea fiind acea obligaţie impusă de
lege unei persoane de a furniza alteia mijloace de trai2634. Această obligaţie este
în principiu un efect al rudeniei şi al căsătoriei. Legea stabileşte însă obligaţia de
întreţinere şi între persoane care nu sunt rude între ele.
2634 I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei Bucureşti 1989, p. 416.
b) Obiectul material. Infracţiunea de abandon de familie nu are obiect

material.
a) Subiectul activ. Abandonul de familie poate fi săvârşit numai de o
persoană care are obligaţia legală de întreţinere (subiect activ calificat).
Obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de lege. Ea se
datorează numai dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege (art. 513 C. civ.).
Obligaţia de întreţinere există (art. 516 C. civ.) între soţ şi soţie, rudele în
linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume
prevăzute de lege. Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major,
dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a
depăşi vârsta de 26 de ani. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu
scuteşte părintele de obligaţia sa de a da întreţinere copilului.
Obligaţia de întreţinere între rudele în linie dreaptă, precum şi între fraţi şi
surori sunt aplicabile şi în cazul adopţiei. După încetarea adopţiei, adoptatul
poate cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau, după caz, de la soţul
său.
In ceea ce priveşte celelalte persoane care nu sunt cuprinse în enumerarea
de mai sus, acestea sunt prevăzute în alte texte ale Codului civil. Este vorba de
exemplu, de foştii soţi a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ, soţul
divorţat are obligaţia de întreţinere faţă de celălalt soţ, numai dacă acesta se
află în nevoie din cauza unei incapacităţi de muncă ivită înainte de căsătorie ori
în timpul căsătoriei sau în termen de un an de la desfacerea căsătoriei. În
această ultimă situaţie, ea trebuie să fie datorată unei împrejurări în legătură cu
căsătoria (art. 389 C. civ.).
De asemenea soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este
obligat să presteze întreţinere copilului cât timp acesta este minor, însă numai
dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie. La rândul său,
copilul poate fi obligat să dea întreţinere celui care l-a întreţinut astfel timp de
10 ani (art. 517 C. civ.).
Moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care
i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală sunt ţinuţi, în măsura valorii
bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit,
sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor.
În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare dintre
ei contribuind la întreţinerea minorului proporţional cu valoarea bunurilor
moştenite (art. 518 C. civ.).
Uneori obligaţia de întreţinere are caracter reciproc, însă, alteori această
obligaţie este unilaterală.
Subiectul activ este calificat şi în varianta alternativă de comitere a
infracţiunii. Acesta trebuie să fie cel condamnat la prestaţii periodice stabilite
prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la întreţinere
din partea victimei infracţiunii.
La comiterea infracţiunii de abandon de familie pot participa în calitate de
instigatori sau complici cei care nu au faţă de persoana vătămată o asemenea
obligaţie.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni subiect pasiv este persoana
îndreptăţită la întreţinere.
Subiect pasiv poate deveni subiect activ al abandonului de familie şi invers
(de exemplu, dacă părintele se îmbolnăveşte grav, obligaţia de întreţinere o au
copiii, de la o anumită vârstă).
4.
a) Elementul material. Potrivit art. 378 alin. (1) C. pen., elementul material
constă din comiterea anumitor acţiuni sau inacţiuni din anumite variante cu
caracter alternativ.
În cazul primei variante [art. 378 alin. (1) lit. a) C. pen.], elementul material
constă în fapta (acţiune sau inacţiune) de părăsire, alungare sau lăsarea fără
ajutora celui îndreptăţit la întreţinere, expunându-l la suferinţe fizice sau
morale. Pentru existenţa infracţiunii în această modalitate, trebuie ca fapta să
fie comisă prin vreuna din acţiunile – inacţiunile enumerate alternativ în text. De
asemenea, prin fapta comisă, persoana vătămată să fie expusă la suferinţe
fizice sau morale (de pildă, lipsă de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă). Nu este
obligatoriu ca aceste suferinţe să fi intervenit în mod efectiv, dar trebuie să
existe o mare probabilitate de realizare a lor2635.
2635 T. Vasiliu, D. Pavel, op. cit., vol. II, p. 380.
Dacă legiuitorul ar fi vrut să condiţioneze existenţa infracţiunii de producerea

efectivă a unor suferinţe fizice sau morale, ar fi folosit sintagma „producându-i
suferinţe fizice sau morale”.
Prin părăsire se înţelege abandonarea celui îndreptăţit la întreţinere.
Făptuitorul se mută în altă localitate ori se mută în aceiaşi localitate unde
locuieşte victima, dar la alt domiciliu.
Acţiunea de alungare presupune izgonirea, îndepărtarea de la domiciliu, de la
locuinţă a victimei, făptuitorul folosind diverse mijloace ca de exemplu, prin
constrângere morală sau fizică, în acest fel urmărind să se sustragă de la
obligaţiile stabilite.
Lăsarea fără ajutor presupune o inacţiune din partea subiectului activ, chiar
dacă victima rămâne în aceiaşi locuinţă, însă nu primeşte întreţinere, mijloace
de trai etc.
În cazul când părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit
la întreţinere nu l-a expus pe acesta la suferinţe fizice sau morale, fapta nu
constituie infracţiunea de abandon de familie. In acest sens, în practica judiciară
s-a decis de exemplu, că nu se poate reţine infracţiunea de abandon de familie
în sarcina mamei care a părăsit domiciliul conjugal, dacă copiii săi minori au
rămas în grija tatălui încadrat în muncă şi a altor doi copii majori care au
venituri proprii2636.
2636 T. Braşov, dec. 772/1973, în R.R.D. nr. 9/1974, p. 66.
Elementul material în cazul celei de a doua variante alternative constă

în neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege
[art. 378 alin. (1) lit. b) C. pen.].
Este vorba de acele cazuri la care obligaţia de întreţinere care operează în
virtutea legii, nu implică o determinare bănească sub forma unei pensii, ci
prestarea directă a celor necesare traiului cotidian – alimente, îmbrăcăminte,
medicamente, fără de care nu pot fi concepute viaţa de familie şi relaţiile dintre
membrii acesteia2637.
2637 T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 381.
Dreptul la întreţinere are cel care se află în nevoie, neavând posibilitatea unui
câştig de muncă din cauza incapacităţii de a munci ori care nu are alte venituri.
În practica judiciară s-a decis că faptul de a avea un venit lunar în calitate de
pensionar nu exonerează pe fiu de obligaţia legală de întreţinere, dacă venitul
este insuficient pentru acoperirea nevoilor celui aflat în incapacitatea de a
munci2638.
2638
T. Suceava, dec.pen.nr.422/1973, în Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ş.a., Drept penal,
partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 558.
Cea de a treia variantă de realizare a elementului material al faptei de

abandon de familie [art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen.], constă într-o inacţiune -
respectiv,neplata cu rea-credinţă timp de trei luni a pensiei de întreţinere,
stabilite pe cale judecătorească.
A comis această infracţiune inculpata care,din martie 2002, cu rea-credinţă,
nu a plătit pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească în favoarea
minorului M.C.2639.
2639 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2022/2004, www.ctce.ro.
Termenul de trei luni curge de la data când hotărârea a rămas definitivă sau
cu execuţie provizorie privind pensia de întreţinere. Dacă s-au plătit unele sume
şi apoi au încetat, termenul curge de la data ultimei plăţi2640. O plată parţială
însemnă o neplată, întrucât o asemenea plată nu mai este pensia fixată pe cale
judecătorească.
2640O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal, Partea specială, Casa de Editură şi Presă Şansa
S.R.L. Bucureşti, 1992, p. 298.
Neplata pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească poate atrage

răspunderea penală chiar dacă minorul, îndreptăţit la această pensie, realizează
unele venituri proprii, însă neîndestulătoare pentru a-şi asigura condiţiile
necesare de creştere, educare, învăţământ şi pregătire profesională.
Este lipsită de relevanţă împrejurarea că nu s-a cerut executarea silită a
hotărârii civile prin care s-a stabilit pensia de întreţinere, legea penală
necondiţionând existenţa infracţiunii de o astfel de cerinţă2641.
2641C. Ap. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 371/1997, în Culegere de practică judiciară
penală pe anul 1997, Ed. Holding Reporter 1998, p. 7. In situaţia în care s -a înfiinţat
poprire pentru executarea obligaţiilor de întreţinere stabilită prin hotărâre judecătorească,
obligaţia de a achita în continuare întreţinerea trece asupra terţului poprit, aşa î ncât
neplata pensiei de întreţinere de către cel obligat judecătoreşte după înfiinţarea popririi nu
constituie infracţiune - O.A.Stoica, op. cit., p. 403. O motivare a aceleiaşi situaţii de fapt
mai nuanţată, în sensul că în speţă nu există rea -credinţă, este dată de către Î.C.C.J., s.
pen., dec. nr. 4219/2006, www.ctce.ro.
În legătură cu abandonul de familie este controversată în doctrină soluţia în

cazul în care făptuitorul, fiind obligat la pensie de întreţinere în beneficiul mai
multor persoane, nu le plăteşte cu rea-credinţă timp de trei luni, în acest caz,
după o părere, ne vom afla în prezenţa unei pluralităţi de infracţiuni de abandon
de familie, prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen.2642, după alţi autori ar fi
o unitate de infracţiune2643. Această din urmă opinie a fost îmbrăţişată şi în
practica judiciară, unde s-a statuat că, indiferent de existenţa unor obligaţii
civile faţă de fiecare din copii, stabilite prin aceeaşi hotărâre judecătorească sau
prin hotărâri diferite, îndatorirea inculpatului de a se îngriji de copii, de a
contribui la susţinerea cheltuielilor necesare pentru creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea profesională a acestora este unică, astfel încât
încălcarea ei, în varianta prevăzută de art. 378 alin. 1 lit. c), constituie o
singură infracţiune şi nu o pluralitate de infracţiuni 2644. Considerăm că această
practică nu mai corespunde prevederilor noului cod penal, existând atâtea
infracţiuni câţi subiecţi pasivi sunt.
2642Gh. Vizitiu, Consideraţii privind încadrarea juridică în materia abandonului de familie
prevăzută de art. 305 lit. c) C. pen., în R.R.D. nr. 2/1979.
2643 G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. II, pp. 213 -214.
2644T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 177/A/2003 în Culegere 2000 -2004 Tribunalul Bucureşti,
p. 594. În acelaşi sens T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1472/A/2003.
În varianta alternativă fapta se comite prin neexecutarea, cu rea-credinţă, de

către cel condamnat a prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre
victimei infracţiunii.
Aceasta presupune ca situaţie premisă săvârşirea unei infracţiuni împotriva
unei persoane care are obligaţia de întreţinere, iar ca urmare a săvârşirii
infracţiunii aceasta să nu îşi mai poată îndeplini obligaţiile (spre exemplu, în
cazul decesului victimei sau pierderii capacităţii de muncă a acesteia). De
asemenea, în urma condamnării făptuitorului de către instanţa de judecată,
aceasta trebuie să-l oblige la efectuarea unor prestaţii periodice în beneficiul
persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea victimei infracţiunii.
Din analiza textului incriminator, rezultă că infracţiunea de abandon de
familie este o faptă cu conţinut alternativ. Această diversificare a variantelor de
realizare a abandonului de familie are ca efect autonomizarea fiecărui conţinut,
care, în felul acesta, caracterizează singur existenţa infracţiunii2645.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de abandon de familie, urmarea

imediată constă în lipsirea de întreţinere la care are dreptul o persoană în raport
cu care subiectul activ este obligat să acorde această întreţinere. Aşa cum s-a
arătat, este vorba de lipsirea de locuinţă, alimente, medicamente,
îmbrăcăminte, asistenţă etc.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea infracţională (acţiune sau
inacţiune) şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Dacă starea de lipsă de mijloace de întreţinere materială sau morală se
datorează altor cauze, bunăoară refuzul de a le primi de la cel ce este obligat a
le oferi sau dispariţiei fără urmă a celui care avea dreptul la întreţinere, urmată
de ajungerea sa în stare de mizerie, în astfel de cazuri legătura de cauzalitate
nu există, fiindcă nu există nici elementul material al infracţiunii2646.
2646 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 572.
B. Latura subiectivă. Sub acest aspect, infracţiunea de abandon de familie

se comite cu intenţie. Din lectura textului incriminator rezultă şi unele deosebiri
între cele trei variante ale infracţiunii.
În acest sens, subliniem că în ceea ce priveşte prima variantă normativă -
părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor -, există intenţie fie directă, fie
indirectă.
În cazul celorlalte două variante normative, sub aspect subiectiv, ne aflăm în
prezenţa unei omisiuni cu rea-credinţă. În practica judiciară s-a susţinut că
infracţiunea de abandon de familie există şi în cazul în care făptuitorul, obligat
la plata pensiei de întreţinere stabilită prin hotărâre judecătorească, deşi capabil
de muncă, refuză cu intenţie să presteze o activitate eficientă pentru a dobândi
venituri din care să achite obligaţia de întreţinere2647. Tot în practica judiciară s-
a statuat că împrejurarea că inculpatul este apt de muncă nu echivalează cu
stabilirea relei-credinţe. El a prezentat documente din care rezultă că nu are
venituri şi că este înscris la Oficiul de Muncă şi Protecţie Socială, fără a beneficia
de ajutor de şomaj2648.
2647 T.S., s. pen., dec. nr. 1642/1988, în R.R.D. nr. 5/1989, p. 62.
2648C.S.J., s. pen., dec. nr. 725/1997, în Şt. Crişu, E.D. Crişu, Codul penal adnotat cu
practică judiciară pe anii 1989 -1999, Ed. Argessis Print, 1999, pp. 694 -695; C.S.J., s. pen.,
dec. nr. 1748/1996, în Dreptul nr. 11/1997, p. 126; C.S.J., s. pen., dec. nr. 498/1995, în Şt.
Crişu, E.D. Crişu, op. cit., p. 695.
Nu este realizat conţinutul infracţiunii de abandon de familie nici în situaţia în

care neplata pensiei de întreţinere, stabilită pe cale judecătorească este
urmarea stării de arestare (în altă cauză) a celui obligat la întreţinere2649 ori
dacă este militar în termen, internat în spital etc., deoarece aceasta exclude
condiţia impusă de textul incriminator ca neplata să fie urmarea relei-credinţe.
De asemenea, nu există rea-credinţă atunci când cel obligat la plata pensiei de
întreţinere, deşi nu a plătit-o, a locuit în perioada respectivă împreună cu copilul
şi s-a îngrijit de minor, furnizându-i cele necesare traiului2650, ori dacă, datorită
stării de sănătate, nu a realizat venituri, ulterior făcând un împrumut la C.A.R.
pentru achitarea pensiei restante2651.
2649 T. Hunedoara dec. pen. nr. 621/1987, în R.R.D. nr. 6/1988, p. 64.
2650
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1798/2001, www.ctce.ro.
2651 C. Ap. Alba Iulia, s. pen., dec. nr. 5 77/2003, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 139.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Tentativa, deşi posibilă în cazul variantei prevăzute în art. 378
alin. (1) lit. a) C. pen., nu este incriminată.
Consumarea faptei prevăzute de art. 378 alin. (1) lit. a) C. pen. are loc în
momentul când cel îndreptăţit la întreţinere este părăsit, alungat sau lăsat fără
ajutor.
Infracţiunea reglementată de art. 378 alin. (1) lit. b) C. pen. are caracter
continuu şi se consumă în momentul încetării activităţii ilicite. Dacă obligaţia de
întreţinere există, aceasta are întotdeauna un caracter de continuitate adică,
trebuie îndeplinită în orice moment. De aici rezultă că neîndeplinirea obligaţiei
de întreţinere va avea tot un caracter de continuitate, abandonul de familie în
această variantă fiind o infracţiune continuă2652.
2652V.Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 573; T. Vasiliu, D.Pavel ş.a. op. cit., vol. II, p. 381;
O.A. Stoica, op. cit., p. 403.
În fine, în situaţia celei de a treia variante prevăzute de art. 378 alin. (1) lit.
c) C. pen., fapta se consumă în momentul în care nu s-a respectat termenul de
plată.
În literatura de specialitate a fost exprimată opinia că abandonul de familie,
în varianta redată în art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen., este o infracţiune
momentană deoarece, obligaţia de a plăti pensia de întreţinere fiind cu termen,
infracţiunea se consumă la data expirării acestui termen2653.
Opinia nu este împărtăşită de alţi autori2654 care consideră pe drept cuvânt că

şi în această variantă abandonul de familie este o infracţiune continuă, deoarece
deşi există un termen pentru plata pensiei, abţinerea de la obligaţia de a plăti
are totuşi caracter continuu. În aceste condiţii, activitatea ilicită nu se încheie la
expirarea termenului de trei luni, fără ca în acest interval de timp să fi avut loc
plata pensiei, ci continuă până în momentul efectuării plăţii, ori condamnării
făptuitorului, când, abandonul de familie epuizându-se, reluarea activităţii
infracţionale printr-o nouă neplată a pensiei de întreţinere dă loc unei noi
infracţiuni2655. Este de observat că intervalul de trei luni prevăzut de art. 378
alin. (1) lit. c) C. pen. nu este decât un interval minim după a cărei expirare
neplata pensiei, până atunci fără caracter penal, devine infracţiune şi că
neîndeplinirea obligaţiei de plată până la expirarea termenului nu afectează
existenţa obligaţiei nici în ceea ce priveşte prestaţia lunară restantă, nici în ceea
ce priveşte prestaţiile anterioare, obligaţia este permanentă şi va continua să-şi
producă efectele fiind susceptibilă, în caz de neîndeplinire voluntară, de
executare silită. În al doilea rând, se impune observaţia că deşi modalitatea de
plată este periodică, lunară, atât obligaţia însăşi, cât şi abstenţiunea de plata
pensiei de întreţinere sunt neîntrerupte.
2654 T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, pp. 381 -382, O.A. Stoica, op. cit., p. 43.
2655
T. Suceava, s. pen., dec. nr. 1013/1997, în R.D.P. nr. 1/1999, p. 145; O. Loghin, T.
Toader, op. cit., p. 5 37.
Or, dacă obligaţia de plată a pensiei subzistă şi după ce omisiunea

făptuitorului a devenit infracţiune, atunci neîndeplinirea pe mai departe a
acestei obligaţii – chiar limitată la o singură rată – continuă să realizeze
neîntrerupt elementul material al infracţiunii de abandon de familie şi totodată
să prelungească procesul de producere a rezultatului, adică să se consume
infracţiunea. Abandonul de familie este în aceste condiţii o infracţiune
continuă2656.
2656C. Ap. Iaşi, s. pen., dec. nr. 80/2001, www.ctce.ro. În acelaşi sens, T. Bucureşti, s. a II -
a pen., dec. nr. 1702/A/2003, în Culegere 2000 -2004 Tribunalul Bucureşti, p. 596.
Pe de altă parte, cu fiecare rată neachitată timp de trei luni infracţiunea se
amplifică nu numai prin durată – ceea ce se întâmplă la fiecare infracţiune
continuă, dar şi în dimensiunea sa faptică, deoarece fiecare rată se adaugă la
suma rămasă neachitată. Este vorba aşadar, de o dublă progresivitate, cea care
rezultă din amplificarea rezultatului prin însăşi durata sa şi cea care rezultă din
amplificarea acestuia prin creştere succesivă – cu fiecare rată neachitată – a
cuantumului total rămas neplătit. Pentru aceste motive ne aflăm în faţa unei
infracţiuni continue succesive2657.
2657V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de
editură şi presă Şansa S.R.L. Bucureşti, pp. 108 -109.
În practica judiciară s-a decis că epuizarea infracţiunii nu are loc prin

trimiterea în judecată a inculpatului, neatribuind caracter autonom activităţii
consumate până la acel moment, ciclul infracţional încheindu-se numai prin
pronunţarea hotărârii de condamnare, sau prin îndeplinirea obligaţiei2658.
2658 C. Ap. Cluj, s. pen., dec. nr. 630/2001, www.ctce.ro.
În varianta alternativă prevăzută în art. 378 alin. (2) C. pen. fapta se

consumă în momentul în care nu s-a respectat termenul pentru îndeplinirea
prestaţiei periodice.
B. Sancţionare. Infracţiunea de abandon de familie, în variantele prevăzute
la lit. a) şi b) ale art. 305 C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2
ani sau amendă, iar în cazul prevăzut la lit. c) cu închisoare de la un la 3 ani sau
cu amendă.
Potrivit art. 378 alin. (3) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
6.
Cauze de nepedepsire sau de individualizare a pedepsei
Potrivit art. 378 alin. (4) C. pen., dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul
procesului penal inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile înainte de terminarea
urmăririi penale, fapta acestuia nu se pedepseşte. Aşadar, legiuitorul a prevăzut
în materia abandonului de familie un caz special de nepedepsire, care operează
însă numai până la terminarea urmăririi penale.
Potrivit art. 378 alin. (5) C. pen., dacă, până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune,
după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
aceasta.
Ca atare, conform textului în cazul în care părţile nu s-au împăcat, instanţa
de judecată trebuie să verifice dacă inculpatul şi-a îndeplinit obligaţiile în cursul
judecăţii şi, în caz afirmativ, stabilind vinovăţia acestuia să pronunţe împotriva
sa amânarea aplicării pedepsei sau o condamnare cu suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
în art. 83, respectiv art. 91 C. pen.2659.
2659
C.S.J., s. pen., dec. nr. 267/2003 şi dec. nr. 2766/2001, C. Ap. Iaşi, s. pen., dec. nr.
220/2001, www.ctce.ro.
În cazul săvârşirii infracţiunii prin neplata cu rea-credinţă a pensiei de

întreţinere, stabilită pe cale judecătorească, timp de trei luni, condiţia
îndeplinirii obligaţiilor în cursul judecăţii este realizată dacă în apel inculpatul
face dovada că a plătit pensia de întreţinere datorată până la data pronunţării
sentinţei de condamnare.
Aurelia Motoarcă, Abandonul de familie. Infracţiune continuă. Modul de

aplicare a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei şi revocarea
graţierii condiţionate, în Dreptul nr. 3/2004 p. 206; Adrian Valentin
Popa, Abandon de familie. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Revocare. Condiţii, în Dreptul nr. 5/2000 p. 148; Gheorghe Voinea, Abandonul
de familie. Infracţiune continuată. Momentul epuizării, în Dreptul nr. 12/2002 p.
145.

Comentariu

1.
Infracţiunea era prevăzută, într-o reglementare aproape identică, în art.
303 C. pen. anterior. Diferenţa constă în limitele de pedeapsă, mai reduse
în noul codpenal. A fost înlăturată prevederea din reglementarea anterioară
referitoare la cauza de nepedepsire în cazul în care prima sau cea de-a doua
căsătorie este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia. În primul rând
dispoziţia era superfluă, iar în al doilea rând valabilitatea căsătoriei încheiate
este un element constitutiv al infracţiunii, astfel că înlăturarea acestuia
determină inexistenţa infracţiunii, neconstituind o cauză de nepedepsire, aşa
cum era prevăzut în Codul penal anterior.
2.
Infracţiunea este prevăzută, într-o variantă tip şi o variantă atenuată, în art.
376 C. pen. Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), încheierea unei noi
căsătorii de către o persoană căsătorită.
Săvârşeşte infracţiunea în varianta atenuată, potrivit alin. (2), persoana
necăsătorită care încheie o căsătorie cu o persoană pe care o ştie căsătorită.
3.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de bigamie are ca obiect juridic
special relaţiile sociale de convieţuire socială privind familia, relaţii care se
referă la asigurarea caracterului monogam al căsătoriei, adică respectarea
limitelor morale şi juridice ale încheierii căsătoriei.
b) Obiectul material. Bigamia, săvârşindu-se prin întocmirea unui act de
natură civilă, nu are obiect material, acest act fiind o probă a faptei comise.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de bigamie poate fi comisă numai de către o
persoană căsătorită, fiind vorba de două persoane de sex opus. În cazul când
ambele persoane sunt căsătorite, ele răspund penal pentru comiterea
infracţiunii de bigamie în calitatea de coautori, iar când unul din subiecţi este
căsătorit, iar celălalt subiect nu este căsătorit, subiectul calificat (cel căsătorit)
este autor al variantei tip, iar celălalt subiect (cel necăsătorit) este autor al
variantei atenuate (care nu este bigam, ci părtaş la fapta de bigamie).
Ca atare, din analiza prevederilor art. 376 alin. (2) C. pen., rezultă că prin
acest text nu se incriminează o infracţiune de sine stătătoare (autonomă), ci se
prevede numai un mod atenuat de pedepsire a unui anumit făptuitor: persoana
necăsătorită cu care soţul bigam perfectează căsătoria, aflându-ne în prezenţa
unei pedepse mai mici decât cea prevăzută pentru persoana deja căsătorită.
În literatura juridică se arată că persoana care nu îndeplineşte atributele
cerute de text (nu este persoană căsătorită şi nu are în acelaşi timp calitatea de
soţ în cea de-a doua căsătorie), chiar dacă îndeplineşte un act specific laturii
obiective a infracţiunii de bigamie, este numai complice, nu coautor (vezi
delegatul de stare civilă care oficiază căsătoria, dacă, bineînţeles, cunoaşte că
una dintre părţi este căsătorită)2614.
A se vedea I. Vasiu, Drept penal român, Partea specială, vol. II, Ed. Albastră, Cluj -
2614
Napoca, 1997, pp. 462-463.
b) Subiect pasiv. În cazul faptei de bigamie, subiect pasiv este soţul

autorului infracţiunii, respectiv soţul bigamului. Atunci când ambii subiecţi activi
sunt căsătoriţi, subiecţi pasivi sunt soţii respectivi.
4.
a) Elementul material. Infracţiunea de bigamie se realizează prin acţiunea
de încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană care este căsătorită, fiind
vorba de un act de căsătorie valabil încheiat de către ofiţerul de stare civilă în
urma consimţământului viitorilor soţi care semnează actul respectiv.
Nu interesează dacă în prima căsătorie există o viaţă de familie sau soţii
trăiau despărţiţi în fapt2615. Dacă o persoană căsătorită legitim încheie o nouă
căsătorie şi după desfacerea prin divorţ a primei căsătorii, se căsătoreşte din
nou, nu există două infracţiuni de bigamie în concurs real, ci una singură
săvârşită prin încheierea căsătoriei a doua, aceasta din urmă fiind lovită de
nulitate absolută nu poate sta la baza unei noi infracţiuni de bigamie.
2615 T.S., s. pen., dec. nr. 1699/1979, în C.D. pe anul 1979, p. 446.
Puncte de vedere contradictorii au fost exprimate în legătură cu răspunderea

penală a persoanei care, deşi căsătorită, declară delegatului de stare civilă că nu
există piedici legale la încheierea căsătoriei şi astfel încheie o nouă căsătorie.
După o opinie, în acest caz, răspunderea penală a făptuitorului trebuie stabilită
atât pentru infracţiunea de bigamie, cât şi pentru infracţiunea de fals în
declaraţii2616, iar după o altă opinie, numai pentru infracţiunea de bigamie2617.
2616 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV., p. 461; In acelaşi sens Jud. Satu Mare, sent. pen.
nr. 23/1982, în R.R.D. nr. 2/1983, p. 55 cu notă de D. Aniţaş.
2617 D. Aniţaş, notă la sent. pen. 23/1983 a Jud. Satu Mare, supracit.
În argumentarea acestei din urmă opinii, se arată că acţiunea de încheiere a

unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită implică în mod necesar
ascunderea existenţei căsătoriei anterioare şi deci efectuarea unei declaraţii
necorespunzătoare adevărului. În aceste condiţii, fapta de a face declaraţii
necorespunzătoare adevărului s-ar absorbi în mod natural în conţinutul laturii
obiective a infracţiunii de bigamie. Argumentarea, deşi interesantă, nu este în
afară de orice obiecţiuni. Absorbţia naturală presupune o unitate pe care fapta o
realizează de la sine prin natura lucrurilor, independent de orice reglementare
juridică, de exemplu, omorul prin natura lucrurilor absoarbe în mod necesar,
inevitabil, fapta de vătămare corporală. Declaraţia necorespunzătoare
adevărului, în situaţia pe care o analizăm, produce consecinţe, realizând
elementul material al infracţiunii de bigamie, numai că legea stabileşte obligaţia
ca, în prealabil, să se dea o declaraţie că nu există impedimente legale la
încheierea căsătoriei. Aşa fiind, este discutabil dacă poate fi vorba de o
absorbţie naturală2618.
2618O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 530; In sensul că infracţiunile de fals în declaraţii se
absoarbe în infracţiunea de bigamie vezi, Jud. Satu Mare, sent. pen. nr. 23/1982, în R3, pp.
25-26, cu notă de V. Papadopol şi Şt. Daneş la speţa respectivă.
Nu subzistă infracţiunea de bigamie dacă prima sau cea de-a doua căsătorie
este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia (nu există consimţământul
personal şi liber al soţilor la încheierea căsătoriei, căsătoria are loc între rudele
în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad
inclusiv, în acest din urmă caz fără autorizarea instanţei, căsătoria încheiată
între tutore şi persoana minoră care se află sub tutela sa, ori unul dintre soţi, la
data încheierii căsătoriei este alienat sau debil mintal, ori nu a împlinit vârsta de
16 ani).
Dacă se desface prima căsătorie, rămâne valabilă cea de a doua căsătorie,
nemaiexistând starea de bigamie; dacă se desface cea de a doua căsătorie din
aceleaşi motive ca mai sus, rămâne valabilă prima căsătorie.
În cazul când cea de a doua căsătorie se anulează pentru bigamie,
infracţiunea există şi prin urmare şi răspunderea penală.
b) Urmarea imediată. Această urmare constă într-o stare de pericol social
creată prin încheierea noii căsătorii de aceleaşi persoane, ceea ce reprezintă
evident o atingere gravă adusă raporturilor de familie, regimului monogam al
acestei celule de bază a societăţii. Este vorba de existenţa simultană a două
căsătorii ale aceleiaşi persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea de bigamie subzistă numai atunci
când între acţiunea de încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană
căsătorită şi urmarea imediată există o legătură de cauzalitate. Atunci când
căsătoria anterioară este anulată dintr-o altă cauză decât bigamia, nu există
legătură de cauzalitate şi prin urmare, nici infracţiune şi nici răspundere penală.
B. Latura subiectivă. Sub acest aspect, infracţiunea se comite cu intenţie
directă sau indirectă. Făptuitorul cunoaşte, ştie că prima căsătorie nu este
desfăcută legal şi voieşte în aceste împrejurări, pe baza consimţământului dat,
încheierea celei de-a doua căsătorii.
Există de exemplu, intenţie indirectă dacă subiectul necalificat (necăsătorit)
bănuieşte că persoana cu care încheie căsătoria este căsătorită, prevăzând deci
că s-ar putea săvârşi o bigamie şi nu urmăreşte producerea acestui rezultat, dar
acceptă producerea lui eventuală. Bineînţeles, că împrejurarea că persoana
necăsătorită ştie că se căsătoreşte cu o persoană căsătorită trebuie dovedită.
Până la aducerea probei, există prezumţia de bună-credinţă a persoanei
necăsătorite2619.
2619 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p . 558.
După o opinie, la care nu ne raliem, se susţine că infracţiunea de bigamie se

comite sub aspect subiectiv numai cu intenţie directă2620.
O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2620
1976, p. 401.
Dacă participantul necăsătorit nu a cunoscut că încheie o căsătorie cu o

persoană căsătorită, fiind în eroare, acesta nu se pedepseşte, întrucât fapta nu
constituie infracţiune (art. 30 C. pen.).
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Bigamia este susceptibilă atât de acte de pregătire, cât şi de
tentativă, însă, aceste forme imperfecte nu sunt sancţionate de textul legal,
deoarece nu prezintă un pericol social deosebit. Putem totuşi exemplifica drept
acte de pregătire, efectuarea unor demersuri pentru încheierea unei noi
căsătorii sau drept tentativă, situaţia când se introduce o declaraţie la oficiul
stării civile, însă, datorită unor cauze independente de voinţa făptuitorului, noua
căsătorie nu a fost perfectată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a încheiat noua
căsătorie, fapta existând deci din acest moment.
Deşi starea de bigamie durează, adică existenţa încă a unei căsătorii durează
în timp până la desfacerea acesteia sau a primei căsătorii, totuşi infracţiunea de
bigamie nu este o infracţiune continuă, fiindcă acţiunea care constituie
elementul material al infracţiunii este momentană („încheierea” unei noi
căsătorii) şi, ca atare, nu există o prelungire în timp a elementului material 2621.
2621 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 558; T. Vas iliu, D. Pavel, ş.a, op. cit., p. 368.
B. Sancţionare. Infracţiunea de bigamie, varianta tip, se sancţionează în

ceea ce priveşte persoana căsătorită conform art. 376 alin. (1) C. pen. cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Pentru varianta atenuată
prevăzută în art. 376 alin. (2) C. pen., pedeapsa este închisoarea de la o lună la
un an sau amenda, sancţiune mai uşoară, având în vedere că participantul
necăsătorit, deşi contribuie nemijlocit la comiterea faptei, nu încalcă vreo
obligaţie personală privind relaţiile de familie, acesta nefiind bigam.

Comentariu

1.
În raport cu art. 44, Titlul III al Legii nr. 161/2003, noua reglementare nu
aduce modificări în structura acţiunilor încriminate, ci doar o reducere a
cuantumului pedepsei cu închisoarea, de la intervalul de 3 la 12 ani iniţial, la
unu la 5 ani în actualul Cod.
2.
Infracţiunea de transfer neautorizat de date informatice este reglementată în
Codul penal într-o variantă tip cu două ipoteze. Astfel, constituie infracţiunea
prevăzută de art. 364 fapta de a transfera neautorizat date dintr-un sistem
informatic sau dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice.
3.
a) Obiectul juridic special. Este reprezentat de fascicolul de relaţii sociale
care iau naştere în jurul conceptelor de confidenţialitate şi
de disponibilitate asociate datelor şi informaţiilor stocate sau tranzitate în formă
electronică2573. Interesul juridic protejat va fi şi acela al proprietarului sau
deţinătorului de drept al datelor informatice pentru ca acesta să poată dispune
efectiv de respectivele informaţii, în sensul dorit de el sau potrivit
reglementărilor legale speciale.
2573 Se mai foloseşte şi sintagma format digital
b) Obiectul material. Constă în entităţile materiale numite date informatice

(definite în cuprinsul art. 181 alin 2 C. pen.).
a) Subiectul activ. poate fi orice persoană fizică responsabilă penal2574. În
general, practica ne arată că autorii deţin cunoştinţe în domeniul tehnologiei
informaţiei, însă aceasta nu este o condiţie sine qua non.
2574 Noul Cod penal prevede că subiect activ poate fi şi persoana juridică.
Participaţia este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau

complicitate.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept a
datelor şi informaţiilor care constituie obiectul material al infracţiunii.
4.
a) Elementul material.
Prin transfer se înţelege extragerea şi mutarea unei cantităţi de date
informatice2575 din mediul de stocare iniţial (discul dur al computerului sau
serverului, discul extern, compact-disk-ul, memoria USB etc.) într-un alt mediu
de stocare, similar sau compatibil, într-o anumită perioadă de timp. Într-un
sens mai larg, putem vorbi chiar şi de o transmisie a datelor, dintr-un sistem
informatic în altul, conectate într-o reţea sau la Internet.
2575Exprimată în kilobytes – KB, megabytes – MB sau gigabytes – GB, unde 1 byte
reprezintă 8 biţi „0” sau „1”
Tehnic, ne putem afla în două ipostaze ale „mutării” datelor, respectiv:

1. Copiere – atunci când cantitatea de date este duplicată, extrasă din
suportul de stocare în care se găseşte şi salvată (stocată) pe un alt suport,
secvenţa de biţi vizată putând fi regăsită totuşi la aceeaşi adresă fizică şi logică
în mediul iniţial. În cazul transferului neautorizat prin copiere, caracteristica
afectată a datelor este confidenţialitatea.
2. Relocare – atunci când întreaga secvenţă de date vizată este recompusă
pe un alt suport de stocare şi nu se mai regăseşte la aceeaşi adresă fizică sau
logică în mediul iniţial. În cazul transferului neautorizat prin relocare,
caracteristicile afectate ale datelor sunt: confidenţialitatea şi disponibilitatea.
Transfer de date, în sensul articolului analizat, avem şi în cazul în care
făptuitorul imprimă informaţiile pe o hârtie, întrucât realizează o transmisie de
date informatice între sistem şi imprimantă, aceasta din urmă efectuând
conversia reprezentării binare în impulsuri electrice care comandă mai apoi
cartuşului de cerneală/toner să pulverizeze cantităţi micronice de soluţie pe
foaia de hârtie.
În practică, circumstanţierea transferului neautorizat în funcţie de
trăsăturile/caracteristicile afectate ale datelor informatice este de natură să
ajute la stabilirea gradului de pericol social al faptei şi chiar a cuantumului
pedepsei.
Transferul de date informatice suscită un interes aparte atât în doctrină, cât
şi în practica judiciară, întrucât modul său de manifestare este unul aparte. Într-
o primă instanţă, apreciem că legalitatea sau ilegalitatea transferului nu rezidă
doar în natura datelor ce fac obiectul transferului, cât mai ales în dreptul
făptuitorului de a dispune de acestea. Spre exemplificare, putem imagina
situaţia în care o persoană este autorizată să proceseze date clasificate, potrivit
legii, de nivel „strict secret”, însă comite infracţiunea de transfer neautorizat de
date informatice întrucât nu are permisiunea de a dispune de unele dintre
acestea, chiar clasificate „strict secret”, neîndeplinind principiul „nevoii de a
cunoaşte”.
Într-un exemplu extrem de controversat, acela al descărcării (download) de
filme sau muzică din sisteme de distribuţie de tip File Sharing, apreciem că
fapta persoanei care „extrage” un film în format digital din zona de resurse
partajate (zona de Share) pusă la dispoziţie de o altă persoană nu poate fi
reţinută ca transfer neautorizat de date informatice, întrucât, odată ce sunt
prezenţi virtual într-un astfel de mediu electronic de partajare, utilizatorii au
acceptat punerea propriilor resurse informaţionale la dispoziţia celorlalţi membri
şi sunt de acord cu realizarea transferului bidirecţional de date informatice. În
această situaţie, însă, vor fi aplicabile mai degrabă prevederile Legii nr.
8/1996 actualizată privind protecţia dreptului de autor şi a drepturilor conexe.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca activitatea făptuitorului asupra
datelor informatice să fi fost executată (realizată) neautorizat, adică fără drept.
De reţinut că sintagma „fără drept” se referă doar la acţiunea făptuitorului
asupra datelor informatice în cauză, evidenţiind în ce măsură acesta are
permisiunea sau este autorizat să dispună de respectivele informaţii în sensul
dorit de el. În ceea ce priveşte interacţiunea acestuia cu sistemul informatic în
care se află stocate datele informatice care fac obiectul transferului, considerăm
că sunt aplicabile mai degrabă prevederile art. 360 – accesul ilegal la un sistem
informatic. În situaţia în care datele informatice sunt protejate în mod expres şi
de alte prevederi legale2576, se va putea reţine concurs de infracţiuni în măsura
în care respectivele norme au componente de natură penală.
2576 De exemplu: Legea nr. 8/1996 privind protecţia drepturilor de autor şi a drepturilor
conexe, Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor
cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, Legea nr. 182/2002 privind protecţia
informaţiilor clasificate etc.
În practica judiciară există încă foarte multe dezbateri asupra subiectului
descărcării (downloadării) de opere protejate prin drepturi de autor (ex. muzică
sau filme) de pe servere specializate de File Sharing. În opinia noastră, prin
descărcarea unei astfel de opere protejate în computerul făptuitorului se
realizează în mod automat o copie a respectivului material audiovizual, ceea ce
contravine prevederilor art. 142 din Legea nr. 8/1996 care sancţionează
reproducerea neautorizată a unei opere protejate, însă, în raport cu datele
informatice care reprezintă codificarea digitală a operei, făptuitorul nu are nicio
altă restricţie legală, ceea ce conferă activităţii de transfer de date un caracter
licit.
Pe de altă parte, transferul de date informatice trebuie privit ca o activitate
biunivocă, adică diseminare – extragere/copiere, motiv pentru care, în cazul în
care o persoană încarcă pe un server (public) din Internet conţinut informaţional
la care accesul este protejat/restricţionat prin lege, va exista infracţiunea de
transfer neautorizat de date dintr-un sistem informatic atât în sarcina acesteia
(care a realizat upload-ul de date informatice din locaţia iniţială), cât şi în
sarcina celui care, mai apoi, extrage/copiază respectivele informaţii din server.
Transferul neautorizat de date informatice dintr-un mijloc de stocare a
datelor informatice apare şi în cazul Skimming-ului la un bancomat. Prin
„citirea” benzii magnetice a cardurilor (cu ajutorul dispozitivelor electronice
artizanele tip „pisicuţă” camuflate în interfeţe de plastic care induc în eroare
utilizatorii legali), mai înainte ca respectivele carduri să intre în fanta de
acceptare a bancomatelor, făptuitorii realizează în fapt un transfer neautorizat
al datelor informatice stocate pe pista nr. 2 a suprafeţei magnetizate în
memoria internă a micro-controllerelor (skimmere). Prin caracteristicile sale
funcţionale, un card bancar poate fi considerat fără dubiu drept mijloc de
stocare a datelor informatice.
b) Urmarea imediată o constituie, pe de o parte, existenţa unui duplicat al
datelor informatice vizate pe un alt suport de stocare decât cel iniţial (fiind
compromisă caracteristica de confidenţialitate), dar, pe de altă parte, şi
imposibilitatea utilizatorului legal de a mai dispune de datele relocate (fiind
compromise atât caracteristica de confidenţialitate, cât şi cea de disponibilitate).
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi urmarea
produsă în legătură cu noua locaţie a datelor informatice vizate trebuie să existe
o legătură de cauzalitate, însă aceasta trebuie dovedită prin expertiză tehnică.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de transfer neautorizat de date
informatice se comite, sub aspect subiectiv, cu intenţie directă sau indirectă.
Practica judiciară ne arată, însă, că, în marea majoritate a cazurilor, autorul
acţionează cu scopul de a produce
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme
Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt
pedepsite. Anumite acte pregătitoare sunt incriminate ca infracţiuni de sine
stătătoare, cum ar fi cum ar fi art. 360 – accesul ilegal la un sistem informatic
ori art. 365 – operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice.
Tentativa se pedepseşte (art. 366 C. pen.).
Infracţiunea se consideră consumată atunci când făptuitorul a reuşit
transferul reprezentării binare a datelor selectate dintr-un sistem informatic,
eventual pe un mediu extern de stocare.
Interpretări diferite pot apare în ceea ce priveşte unitatea de infracţiuni. În
opinia noastră, făptuitorul care copiază pe o memorie USB personală date
confidenţiale din calculatorul de la serviciu, pe care, ulterior, le copiază mai
departe în calculatorul personal de acasă, va fi vinovat de o singură infracţiune
de transfer neautorizat de date informatice (art. 364 C. pen.), chiar dacă,
practic, avem de-a face cu un act de copiere-extragere a datelor din computerul
de serviciu pe memoria USB personală, iar mai apoi, nedefinit în timp, şi cu alte
acte de copiere-extragere a datelor duplicat din memoria USB în computerul
personal, din acesta pe un disc optic etc. Raţionamentul este că, ulterior primei
extrageri/copieri, oricâte alte operaţiuni similare vor fi efectuate de aceeaşi
persoană asupra aceloraşi date, va exista doar o singură infracţiune simplă şi
nicidecum o infracţiune continuată.
B. Sancţionare. Pedeapsa pentru infracţiunea de alterare a integrităţii
datelor informatice este închisoarea de la unu la 5 ani.
Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

2006, pp. 146-160; Mihai Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute
în legi speciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 563-580; Mihai Adrian
Hotca, Maxim Dobrinoiu, Elemente de drept penal al afacerilor, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, pp. 242-246; Ioana Vasiu, Prevenirea criminalităţii
informatice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp. 76-82; Tudor Amza, Cosmin-
Petronel Amza,Criminalitatea informatică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pp.
21-23; Maxim Dobrinoiu, Criminalitatea informatică. Note de curs, Ed.
Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2009, pp. 20-25. Convenţia
Consiliului Europei asupra Criminalităţii Informatice, Budapesta, 2001.

Comentariu

1.
reglementarea anterioară. Diferenţele rezultă din sistematizarea diferită
a noului codpenal, care reuneşte toate prevederile referitoare la tentativă într-
un singur articol.
2.
Potrivit art. 429 C. pen., tentativa la infracţiunile de capitulare, părăsirea
câmpului de luptă, zbor neautorizat, părăsirea navei, părăsirea comenzii
coborârea pavilionului şi coliziune se pedepseşte.

Comentariu

1.
Infracţiunea prevăzută de art. 372 C. pen. alin. (1) se regăsea, într-o
reglementare asemănătoare, în art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr.
61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a normelor de convieţuire
socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată în M. Of. nr. 77 din 31 ianuarie
20112596.
„Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu
2596
amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă, următoarele fapte:
Varianta agravată prevăzută de art. 372 C. pen. alin. (2) se regăsea, în art.
29 alin. (1) din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea
adunărilor publice, republicată în M. Of. nr. 888 din 29 septembrie 20042597.
2597 „Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani introducerea
sau portul, de către persoanele participante în locurile destinate desfăşurării adunărilor
publice, al armelor de orice fel, materialelor explozive sau incendiare, substanţelor iri tant-
lacrimogene sau cu efect paralizant ori al altor asemenea materiale, substanţe sau
obiecte”.
1. portul, fără drept, în locurile şi împrejurările în care s ar putea primejdui viaţa sau
integritatea corporală a persoanelor ori s ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a
cuţitului, pumnalului, şişului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau
confecţionate anume pentru tăiere, împungere sau lovire, precum şi folosirea în asemenea
locuri sau împrejurări a armelor cu aer comprima t sau cu gaze comprimate, a obiectelor
confecţionate pe bază de amestecuri pirotehnice ori a dispozitivelor pentru şocuri
electrice”.
În actuala reglementare, în alin. (3), se sancţionează mai aspru, cu

închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă, „portul, fără drept, al obiectelor
sau substanţelor prevăzute în alin. (1) în sediul autorităţilor publice, instituţiilor
publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate
desfăşurării procesului electoral”.
2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 372 C. pen. într-o variantă tip şi două
variante agravate.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), fapta de a purta fără drept, la
adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate şi
autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun:
a) cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau
confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire;
b) arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru şocuri
electrice;
c) substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), folosirea, fără drept, la
adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri de distracţie ori
agrement sau în mijloace de transport în comun a obiectelor sau substanţelor
prevăzute în alin. (1).
Constituie de asemenea variantă agravată, potrivit alin. (3), portul, fără
drept, al obiectelor sau substanţelor prevăzute în alin. (1) în sediul autorităţilor
publice, instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în
spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral.
3.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la
siguranţa membrilor societăţii, la menţinerea ordinii şi liniştii publice. În
secundar, norma de incriminare ocroteşte viaţa şi integritatea corporală a
persoanei prin sancţionarea penală a faptei de purtare şi de folosire fără drept
de obiecte periculoase.
b) Obiectul material îl constituie armele albe, armele neletale şi
dispozitivele pentru şocuri electrice ori substanţele iritant-lacrimogene sau cu
efect paralizant.
Sunt arme albe cuţitul, pumnalul (cuţit cu lamă scurtă, cu două tăişuri şi cu
vârf ascuţit), boxul (dispozitiv de metal cu găuri pentru degete, cu creste în
dreptul degetelor, folosit pentru atac în lupta corp la corp şi în încăierări), şişul
(pumnal cu lamă lungă şi îngustă), măciuca (de metal, lemn, lemn armat cu
metal) sau alte obiecte periculoase fabricate sau confecţionate pentru tăiere,
înţepare sau lovire (topor, secure, sabie, spadă, baionetă etc.).
Armele neletale care nu sunt supuse autorizării sunt arme confecţionate
special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante sau de neutralizare, precum şi
muniţia corespunzătoare; arme cu destinaţie industrială, precum şi muniţia
corespunzătoare; arme de asumare, precum şi muniţia corespunzătoare; arme
cu tranchilizante, precum şi muniţia corespunzătoare; harpoane destinate
pescuitului, precum şi muniţia corespunzătoare; arbalete şi arcurile destinate
tirului sportiv, precum şi muniţia corespunzătoare; pistoale de alarmă şi
semnalizare, precum şi muniţia corespunzătoare; pistoale de start folosite în
competiţiile sportive, precum şi muniţia corespunzătoare; arme de panoplie,
precum şi muniţia corespunzătoare; arme de recuzită, precum şi muniţia
corespunzătoare; arme vechi, precum şi muniţia corespunzătoare2598.
2598 Anexa la Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, publicată în M. Of.
nr. 583 din 30 iunie 2004.
Nu constituie obiect material al acestei infracţiuni armele, muniţiile,

materialele explozive etc. care constituie obiectul material al altor infracţiuni,
cum ar fi cea prevăzută în art. 342 C. pen. (nerespectarea regimului armelor şi
al muniţiilor).
Un dispozitiv pentru şocuri electrice este un dispozitiv utilizat pentru a
administra unei persoane un şoc electric care vizează perturbarea funcţiei
musculare superficiale. Astfel de dispozitive sunt arme paralizante, bastoane
paralizante, curele cu electroşocuri, capabile să producă un şoc electric prin
contact direct sau de la distanţă.
Substanţele iritant-lacrimogene sunt substanţele care produc iritaţii oculare
profunde şi lăcrimare abundentă. Substanţele paralizante sunt cele care
determină pierderea temporară, totală sau parţială, a mobilităţii şi sensibilităţii
corpului.
a) Subiectul activ este nedeterminat. Participaţia penală este posibilă sub
forma instigării şi complicităţii. Întrucât fapta se comite in persona propria, nu
poate exista coautorat.
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite
de lege. Subiect pasiv secundar este reprezentat de persoanele fizice care s-ar
putea simţi ameninţate prin portul sau folosirea fără drept a obiectelor
periculoase.
4.
a) Elementul material al infracţiunii, în varianta tip, constă din acţiunea de
a purta fără drept obiectele periculoase la adunări publice, manifestări cultural-
sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement
sau în mijloace de transport în comun.
Fapta de a purta obiecte periculoase presupune că subiectul activ are asupra
sa obiectele interzise, în locurile expres prevăzute de textul de lege, respectiv la
adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate şi
autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun.
În varianta agravată [alin. (2)] elementul material constă în acţiunea de
folosire fără drept a obiectelor sau substanţelor periculoase, în locurile
enumerate în varianta tip. Acţiunea de folosire presupune orice formă de
întrebuinţare a obiectelor şi dispozitivelor la care se referă norma de
incriminare.
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) menţine acelaşi element material ca
şi varianta tip, diferind doar locurile unde nu este permis portul obiectelor
periculoase. Conform acestei variante, portul obiectelor periculoase interzise are
caracter mai grav dacă se produce în sediile autorităţilor publice, instituţiilor
publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate
desfăşurării procesului electoral.
Autorităţile publice sunt instituţii care exercită formele fundamentale ale
activităţii puterilor statului (legislativă, executivă, judecătorească). Instituţiile
publicesunt organe sau organizaţii de stat cu atribuţii administrative şi de
execuţie. Persoanele juridice de interes public sunt persoane juridice de drept
privat, de utilitate publică, declarate astfel prin hotărâre a Guvernului. Spaţiile
rezervate desfăşurării procesului electoral sunt spaţiile anume destinate din
clădirile unde au loc alegerile în situaţiile stabilite prin dispoziţiile legale.
O cerinţă esenţială este ca acţiunea care constituie elementul material al
faptei să fie realizată „fără drept”. Expresia „fără drept” presupune că portul
obiectelor periculoase este efectuat cu încălcarea prevederilor legale. Per a
contrario, anumite persoane au dreptul, în condiţiile legii, de a purta şi folosi
unele dintre obiectele periculoase interzise de lege.
Săvârşirea oricăreia dintre acţiunile prevăzute în norma de incriminare
realizează elementul material al laturii obiective. Dacă subiectul activ a
săvârşeşte mai multe acţiuni ilicite cu aceeaşi ocazie va exista unitate naturală
de infracţiune, şi nu concurs de infracţiuni.
b) Urmarea imediată. Oricare dintre acţiunile care constituie elementul
material al infracţiuni are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol
pentru siguranţa persoanei şi pentru ordinea şi liniştea publică.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei incriminate (ex re).
B. Latura subiectivă. Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele preparatorii şi tentativa nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii se produce odată cu crearea stării de pericol pentru
ordinea şi liniştea publică; după momentul consumării fapta prelungindu-se în
timp până la încetarea acţiunii fie prin voinţa făptuitorului fie prin intervenţia
autorităţii, infracţiunea are şi o fază a epuizării.
B. Sancţionare. Varianta tip a infracţiunii se sancţionează cu închisoare de
la 3 luni la un an sau cu amendă. Varianta agravată prevăzută în alin. (2) se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, iar varianta
agravată prevăzută în alin. (3) cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
Vicenţiu-Răzvan Gheorghe, Tâlhăria săvârşită de o persoană înarmată şi

portul fără drept de armă albă – Concurs sau absorbţie?, în R.D.P. nr. 2/2011,
p. 136;Liviu Herghelegiu, Omor săvârşit în public. Port fără drept de armă albă.
Concurs între infracţiunea prevăzută de art. 171 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i)
din Codulpenal şi art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1990, republicată, în Dreptul
nr. 1/2004, p. 137.

Comentariu

1.
În raport cu legea penală anterioară (art. 45 Titlul III din Legea nr.
161/2003), actualul Cod penal nu aduce modificări substanţiale în ceea ce
priveşte faptele încriminate, ci propune un regim sancţionator proporţional cu
gradul de pericol social al operaţiunilor ilegale cu dispozitive sau programe
informatice, reducând cuantumul pedepsei privative de libertate şi introducând
amenda.
2.
Infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice
este reglementată în Codul penal în două variante tip.
Astfel, constituie infracţiunea prevăzută de art. 365 alin. (1) fapta persoanei
care, fără drept, produce, importă, distribuie sau pune la dispoziţie sub orice
formă: a) dispozitive sau programe informatice concepute sau adaptate în
scopul comiterii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 360-364; b) parole,
coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit accesul total
sau parţial la un sistem informatic, în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile
prevăzute în art. 360-364.
De asemenea, constituie infracţiunea prevăzută de art. 365 alin. 2 deţinerea,
fără drept, a unui dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole, a unui
cod de acces sau a altor date informatice dintre cele prevăzute la alin. 1, în
scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360-364.
3.
a) Obiectul juridic special. Este reprezentat de relaţiile sociale referitoare
la încrederea în datele, dispozitivele şi programele informatice, în sensul
utilizării corecte şi legale a acestora, precum şi în desfăşurarea corectă şi legală
a operaţiunilor comerciale în legătură cu acestea.
b) Obiectul material. În această categorie vor intra dispozitivele electronice
ori programele special create sau adaptate pentru a fi folosite ca mijloace
pentru comiterea altor infracţiuni informatice, precum şi datele informatice ce
ţin de protecţia sistemului (parole, coduri de acces etc.).
a) Subiect activ poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. Practica a
demonstrat că nu este necesară o pregătire specială sau cunoştinţe avansate în
domeniul electronicii sau tehnologiei informaţiei pentru a ca o persoană să fie
capabilă a realiza unele din actele ce compun elementul material al laturii
obiective a infracţiunii.
Participaţia este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau
complicitate.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana fizică sau juridică deţinătoare
de drept a sistemului informatic, susceptibil a i se aduce atingere prin săvârşirea
faptelor incriminate, dar şi proprietarul ori deţinătorul dreptului de autor pentru
produsele hardware ori software modificate sau adaptate în scop infracţional. Va
fi subiect pasiv şi persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept sau
proprietară (nu neapărat utilizator) a parolelor, codurilor de acces sau alte
asemenea date informatice care au fost în mod fraudulos utilizate pentru a
permite accesul într-un sistem informatic.
4.
Varianta tip a infracţiunii este reprezentată de acţiunea de a produce,
importa, distribui sau pune la dispoziţie, fără drept, de dispozitive ori programe
informatice, de parole, coduri de acces sau alte asemenea date informatice,
special concepute sau adaptate ori care permit accesul total sau parţial la un
sistem informatic în scopul săvârşirii uneia din infracţiunile prevăzute la art.
360-364 C. pen.
Producerea unui dispozitiv informatic constă în efectuarea unor activităţi de
ordin tehnic prin care anumite componente electronice sunt astfel îmbinate şi
interconectate încât produsul obţinut să poată interacţiona (direct sau de la
distanţă) cu un sistem informatic sau să devină o parte integrantă a acestuia.
Spre exemplu, confecţionarea unui dispozitiv electronic cu ajutorul căruia pot fi
interceptate transmisiile de pachete de date într-o reţea de calculatoare.
Crearea (producerea) unui program informatic presupune elaborarea unei
schiţe logice a programului în funcţie de scopul urmărit şi transcrierea
instrucţiunilor într-un limbaj de programare pentru a putea fi „înţelese” şi
ulterior executate de către sistemul informatic vizat. Un exemplu în acest sens
poate fi conceperea unui program care, pus în execuţie pe un computer,
permite accesul unei persoane neautorizate la resursele sale ori la întregul
sistem informatic la care este conectat, prin efectuarea unei operaţiuni de
„identificare” a parolei ori codului de acces. Cele mai periculoase programe
informatice sunt, însă, cele care generează viruşi informatici, cai troieni sau
„bombe logice”.
Parola, ca şi codul de acces, reprezintă o înşiruire cu lungime variabilă de
cifre, litere şi semne speciale rezultate în urma atingerii anumitor butoane ale
tastaturii ori generate aleatoriu, prin aplicarea unui algoritm matematic
anumitor semnale electrice (sau de altă natură) în cadrul unui dispozitiv special
fabricat în acest sens. În mod figurat, parola şi codul de acces pot fi comparate
cu „dinţii” unei chei. Cu ajutorul acestora, din motive de securitate, deţinătorii
sau utilizatorii de drept restricţionează accesul persoanelor neautorizate la
sistemele, dispozitivele sau programele informatice pe care le rulează sau
gestionează.
Importul presupune totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin care
se introduc în ţară dispozitive, programe informatice, parole, coduri sau alte
asemenea date, cu scopul menţionat în lege.
Distribuirea are aici sensul de repartizare, împărţire, diseminare (indiferent
dacă este cu titlu oneros sau nu) către alte persoane a respectivelor dispozitive,
programe informatice, parole ori coduri de acces.
Prin punere la dispoziţie, legiuitorul a avut în vedere facilitarea, pe orice cale
şi prin orice mijloc, a accesului altor persoane la dispozitive, programe
informatice, parole sau coduri de acces de tipul celor care permit săvârşirea
infracţiunilor prevăzute de art. 360-364.
În varianta 2, legea încriminează şi deţinerea, fără drept, de astfel de
dispozitive electronice, programe informatice, parole, coduri de acces sau alte
date informatice, în scopul săvârşirii unora dintre infracţiunile prevăzute în art.
360-364.
În condiţiile alineatului 2 al art. 365 evidenţiem faptul că sintagma „fără
drept” cu privire la deţinere a fost utilizată de legiuitor în exces, întrucât
caracterul ilicit al acţiunii rezultă foarte clar din textul legal, prin aceea că
dispozitivele, programele informatice, parolele, codurile de acces sau alte
asemenea date sunt deţinute în scopul săvârşirii uneia din infracţiunile
prevăzute în art. 360-364.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol, de ameninţare,
la adresa datelor şi sistemelor informatice. O persoană care a experimentat un
astfel de eveniment va căpăta o anumită teamă sau reticenţă în a mai folosi, de
exemplu, programe informatice descărcate (ori achiziţionate) din Internet sau
„obţinute” de la diverşi „prieteni”.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi urmarea
produsă trebuie să existe o legătură de cauzalitate, însă aceasta trebuie
dovedită.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau
programe informatice se comite, sub aspect subiectiv, cu intenţie directă sau
indirectă.
În decursul timpului au existat numeroase controverse în ceea ce priveşte
legalitatea comercializării de dispozitive sau de aplicaţii cu ajutorul cărora pot fi
comise infracţiuni informatice, iar autorităţile au manifestat o bună perioadă de
timp o reticenţă inexplicabilă în investigarea şi combaterea acestui tip de
infracţiune.
În prezent, atât în ţara noastră, cât şi în lume, există o multitudine de
persoane, fizice sau juridice, care, direct sau prin intermediul unor site-uri web,
graţie facilităţilor oferite de comerţul electronic, pun la dispoziţie, vând,
distribuie...etc. produse de tip hardware şi software al căror principal scop l-ar
reprezenta „securitatea" clienţilor/cumpărătorilor.
Aparent, nimic nu poate conduce a priori la presupunerea existenţei unei
activităţi infracţionale, mai ales dacă reclamele asociate produselor sau
descrierea tehnică a acestora au drept scop crearea unei „aure" de legalitate.
Mai mult, ca parte a procesului de vânzare-cumpărare (distribuire, punere la
dispoziţie/primire etc.), ofertantul atrage atenţia asupra faptului că
„utilizatorul/cumpărătorul este singurul responsabil de modul şi condiţiile de
folosire a respectivelor produse".
Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa, iar practica judiciară românească ne-a
oferit suficiente exemple semnificative. Complexitatea fenomenului solicită, în
opinia noastră, o analiză juridică detaliată, în vederea evaluării situaţiilor în care
poate fi angajată răspunderea penală a diferitelor persoane care interacţionează
în acest context.
Să considerăm, spre exemplu, cazul în care ofertantul pune la dispoziţia
(oferă, vinde etc.) cumpărătorilor aplicaţii special concepute pentru a
realiza monitorizarea unui sistem informatic sau de comunicaţii. Vom
avea două situaţii de fapt, cărora le pot corespunde mai multe variante de
încadrare juridică, astfel:
1. Odată achiziţionată, aplicaţia este folosită de cumpărător pentru uzul
propriu, instalată în sistemul informatic sau de comunicaţii propriu, în scopul de
a proceda la supravegherea activităţii online a copiilor săi. Notă: uz
propriu poate însemna şi uzul în cadrul familiei, iar sistem informatic sau de
comunicaţii propriu poate însemna orice sistem informatic sau de comunicaţii
deţinut legal (indiferent de titlu) şi partajat în cadrul familiei.
1.a) în cazul în care cumpărătorul foloseşte aplicaţia pentru supravegherea
activităţii online a copiilor în vederea asigurării protecţiei acestora în spaţiul
cibernetic, nu credem că se poate identifica o activitate ilegală. Nici din partea
cumpărătorului, nici din partea vânzătorului.
1.b) în cazul în care cumpărătorul instalează aplicaţia în sistemul informatic
propriu, însă obţine ca rezultat al monitorizării electronice coduri de acces,
parole, discuţii pe chat, mesaje de poştă electronică trimise/primite aparţinând,
de exemplu, soţiei sale. În această situaţie, considerăm că există o activitate
infracţională, soţul putând fi acuzat de „interceptare ilegală a unei transmisii de
date informatice" – art. 361 C. pen. (şi nu numai), în concurs real cu (dar nu
limitat la) „violarea secretului corespondenţei” – art. 302 C. pen.
Cum achiziţionarea aplicaţiei nu este textual incriminată, pentru existenţa
condiţiilor de aplicare a prevederilor art. 365 alin. (2) C. pen. în ceea ce priveşte
deţinerea de către cumpărător a eventualelor parole, coduri de acces sau alte
asemenea date interceptate prin utilizarea aplicaţiei, trebuie demonstrat că
acesta a acţionat în scopul săvârşirii infracţiunilor prevăzute la art. 360-364 C.
pen.
În ceea ce îl priveşte pe ofertantul (vânzătorul) software-ului de monitorizare
electronică, în practică au existat controverse privind răspunderea penală a
acestuia în cazul analizat. In opinia noastră, şi vânzătorul este responsabil,
întrucât, cunoscând detaliile tehnice şi făcând reclamă capabilităţilor aplicaţiei
sau dispozitivului oferit spre vânzare – notă: de a putea fi folosite în activităţi
ilegale în legătură cu mijloace de comunicaţii sau sisteme informatice) a
prevăzut acest lucru şi a acceptat posibilitatea producerii unui rezultat
infracţional, existând în cazul său o vinovăţie sub forma intenţiei indirecte.
Opiniilor, potrivit cărora vânzătorul nu ar fi răspunzător, după exemplul
persoanei care vinde un cuţit într-un magazin de produse gospodăreşti iar,
ulterior, respectivul cuţit este corp delict într-un caz de omor, le sunt opozabile
prevederile legale existente, care încriminează clar şi distinct punerea la
dispoziţie, distribuirea, vânzarea etc. de produse/instrumente/dispozitive etc.
asupra cărora legiuitorul a dorit exercitarea unui control adecvat. Spre exemplu,
comercializarea de produse radioactive, anumite categorii de armament,
droguri, opere protejate de drepturi de autor etc. sunt domenii reglementate
strict de către stat prin norme penale corespunzătoare, aşa cum este şi cazul
dispozitivelor sau aplicaţiilor informatice cu ajutorul cărora pot fi comise
infracţiuni informatice.
Aplicaţia (produsul, dispozitivul) de monitorizare este astfel prezentată
(oferită) spre vânzare/distribuţie/punere la dispoziţie etc. încât nu există niciun
dubiu cu privire la scopul utilizării sale. Exemplu: „...produsul instalat în
telefonul mobil/sistemul informatic al persoanei vizate va oferi acces la apelurile
telefonice/mesajele scurte/mesajele de poştă electronică/mesajele chat etc.
efectuate, transmise ori primite de persoana vizată prin intermediul
respectivului terminal de comunicaţii...".
În această situaţie, existenţa vinovăţiei ofertantului (vânzătorului) unor astfel
de produse este evidentă (sub forma intenţiei directe) şi nu lasă loc
interpretărilor, fiind aplicabile prevederile art. 365 alin. (1) C. pen.
În general, dificultatea încadrării juridice folosind prevederile art. 365 C. pen.
rezidă în două aspecte:
a) caracteristicile produsului vândut/distribuit/pus la dispoziţie etc. (adică
acele trăsături care îl fac pe acesta apt de a fi folosit în comiterea unei
infracţiuni informatice, din categoria celor prevăzute de art. 360-364 C. pen.;
b) modalitatea în care vânzătorul alege să îşi promoveze marfa (produsul),
făcând, astfel, evidentă diferenţa de prezentare a unui produs despre care au
cunoştinţă doar persoanele avizate cu cea în care cumpărătorii sunt „invitaţi” să
achiziţioneze un anumit produs care „stimulează” comiterea de infracţiuni.
Ca o concluzie, putem afirma că vânzătorul comercializează dispozitivul sau
aplicaţia informatică fără drept dacă, odată achiziţionată, cu ajutorul acesteia,
cumpărătorul realizează, fără drept: accesul într-un sistem informatic,
interceptarea unei transmisii de date informatice, alterarea integrităţii datelor
informatice, perturbarea funcţionării unui sistem informatic ori transferul de
date informatice dintr-un sistem informatic sau dintr-un mijloc de stocare a
datelor.
Infracţiunea prevăzută la alin. (2), respectiv deţinerea de dispozitive,
programe informatice, parole, coduri de acces sau alte asemenea date este
susceptibilă a fi comisă numai cu intenţie directă calificată prin scop (acela de a
săvârşi una dintre infracţiunile prevăzute la art. 360-364 C. pen.).
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme
Anumite acte pregătitoare sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare,
cum ar fi cum ar fi art. 360 – accesul ilegal la un sistem informatic, art. 361 –
interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice ori art. 364 –
transferul neautorizat de date informatice, chiar dacă acestea sunt menţionate
de legiuitor ca fiind chiar infracţiunile pentru a căror comitere ulterioară
făptuitorul realizează una din operaţiunile ilegale descrise prin art. 365 în
legătură cu dispozitive sau programe informatice.
Tentativa se pedepseşte (art. 366 C. pen.).
Infracţiunea se consideră consumată în momentul producerii, comercializării,
importului, distribuirii, punerii la dispoziţie, fără drept, a unui dispozitiv,
program informatic, parolă, cod de acces, special adaptat sau conceput ori care
permite accesul total sau parţial la un sistem informatic, în scopul săvârşirii
infracţiunilor mai sus menţionate. De asemenea, infracţiunea va fi consumată în
momentul în care făptuitorul a primit, depozitează sau stochează un dispozitiv,
un program informatic, o parolă, un cod de acces sau alte asemenea date având
în vedere să comită una din infracţiunile prevăzute la art. 360-364 C. pen.
Săvârşirea faptelor incriminate în art. 365 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2), cu
aceeaşi ocazie şi în mod neîntrerupt, realizează conţinutul constitutiv al unei
singure infracţiuni (constituie o unitate naturală de infracţiune)2577.
2577 Vezi M. Dobrinoiu, în V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., p. 541.
B. Sancţionare. Pedeapsa pentru infracţiunea de operaţiuni ilegale cu
dispozitive sau programe informatice, în condiţiile art. 365 alin. (1) C. pen., este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, în timp ce pentru aceeaşi
infracţiune comisă în condiţiile art. 365 alin. (2) pedeapsa este închisoarea de la
3 luni la 2 ani sau amendă.
Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

2006, pp. 146-160; Mihai Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute
în legi speciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 563-580; Mihai Adrian
Hotca, Maxim Dobrinoiu, Elemente de drept penal al afacerilor, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, pp. 242-246; Ioana Vasiu, Prevenirea criminalităţii
informatice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp. 76-82; Tudor Amza, Cosmin-
Petronel Amza,Criminalitatea informatică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pp.
21-23; Maxim Dobrinoiu, Criminalitatea informatică. Note de curs. Ed.
Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2009, pp. 20-25; Convenţia
Consiliului Europei asupra Criminalităţii Informatice, Budapesta, 2001.

Comentariu
I. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară1970

1970A se vedea Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal,
http://www.just.ro.
1.
Infracţiunea era reglementată, într-o variantă sensibil diferită, în art.
271 C. pen. anterior. În primul rând s-au modificat elementele constitutive ale
infracţiunii, renunţându-se la varianta săvârşirii faptei prin ameninţare sau
violenţă faţă de organul de executare, în această situaţie reţinându-se un
concurs de infracţiuni. S-a renunţat de asemenea la variantele de incriminare
referitoare la nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind executarea unor
sancţiuni sau altor măsuri de drept penal (pedepse aplicate persoanei juridice
ori măsuri de siguranţă), acestea fiind incriminate distinct, în noua
reglementare, sub denumirea de neexecutarea sancţiunilor penale (art. 288 C.
pen.). De asemenea, au fost introduse variante noi de incriminare referitoare la
refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească,
prin care este obligat să îndeplinească un anumit act, refuzul de a sprijini
organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care
au această obligaţie conform legii, neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care
s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat, neexecutarea hotărârii
judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de
executare adresate angajatorului de către partea interesată, precum şi
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi
recalcularea pensiilor.
S-a introdus, de asemenea, pentru anumite variante de comitere, principiul
disponibilităţii în ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii penale, în sensul
că aceasta se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
2.
Infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti este reglementată,
potrivit art. 287 C. pen., în şapte variante alternative de comitere.
Constituie, potrivit art. 287 alin. (1) C. pen., infracţiunea de nerespectarea
unei hotărâri judecătoreşti:
a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de
executare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre
judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act;
c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii,
de către persoanele care au această obligaţie conform legii;
d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în
muncă a unui salariat;
e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15
zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea
interesată;
f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata,
actualizarea şi recalcularea pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil
deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă
hotărârea.
3.
a) Obiectul juridic special este complex. Infracţiunea de nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti are ca obiect juridic special relaţiile sociale care asigură
autoritatea hotărârilor judecătoreşti, fiind vorba deci, de relaţiile sociale
referitoare la înfăptuirea justiţiei. Pe de altă parte, obiectul juridic special
secundar (adiacent) constă şi în relaţiile sociale privitoare la drepturile
cetăţenilor care se realizează prin hotărâri judecătoreşti1971.
1971Fapta incriminată este susceptibilă să adu că atingere şi unor valori sociale protejate
prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în cauza Dragne şi alţii împotriva
României, CEDO 2005, nr. 78047/01 din 7 aprilie 2005, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a constatat încălcarea artico lului 6 (1) al Convenţiei europene pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (dreptul la un proces echitabil), precum şi a
articolului 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie (protecţia proprietăţii). Încălcarea s -a
constatat datorită neexecutării unor hotărâri definitive prin care Primăria comunei Movileni,
judeţul Olt, a fost obligată să reconstituie reclamanţilor dreptul de proprietate pe o
suprafaţă de 33,5 hectare de teren, respectiv să plătească acestora despagubiri în va loare
de 97.762.535 ROL, reactualizate, reprezentand prejudiciul suferit ca urmare a
imposibilităţii cultivării terenului litigios în anii 1996 şi 1997. Aceeaşi soluţie a fost adoptată
de Curte în cauza Sabin Popescu îmotriva României, CEDO 2005, Cazurile României la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Selecţiuni 2004 -2005, Biroul de Informare al
Consiliului Europei la Bucureşti, 2005, p. 145 şi urm. În această privinţă, Curtea a observat
că refuzul autorităţilor de a respecta termenii hotărârii definiti ve din 11 iunie 1992 a fost
dublat de decizia acestora de a satisface pretenţiile reclamantului decurgând din această
hotărâre printr-o prestaţie echivalentă cu cea la care au fost obligate de către instanţă. În
ceea ce priveşte refuzul lor, având în veder e că sentinţa din 11 iunie 1992 nu a fost
niciodată desfiinţată, acesta reprezintă o situaţie continuă de nerespectare a unei hotărâri
judecătoreşti, adică de limitare a dreptului efectiv de acces la justiţie. Pentru o hotărâre
asemănătoare, a se vedea şi cauza Şandor împotriva României, CEDO 2005, Cazurile
României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Selecţiuni 2004 -2005, Biroul de
Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2005, pp. 222 -224.
b) Obiectul material. Dacă actele de violenţă se realizează contra bunurilor,

obiectul material este format din acele bunuri, din imobile sau parte a unui
imobil.
a) Subiect activ. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 287 alin. (1) lit. a) C.
pen., subiect activ poate fi, de regulă, orice persoană. Nu este necesar ca
făptuitorul (subiectul activ) să fi avut calitatea de parte în procesul civil în care
s-a pronunţat hotărârea respectivă, fiind suficient să existe o hotărâre
judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut un drept şi ca făptuitorul să fi
ştiut că acea hotărâre a fost pusă în executare1972.
1972 C. Ap. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 459/1996, în R.D.P. nr. 2/1997, p. 132.
În celelalte variante normative subiectul activ nemijlocit este calificat, acesta

fiind organul de executare [lit. b)], ori persoanele care au obligaţia de a sprijini
organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii [lit. c)], angajatorul [lit.
d) şi e)], casa publică de pensii sau administratorul fondului privat de pensii [lit.
f)], ori persoana căreia îi este opozabilă hotărârea [lit. g)].
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau
complicitate. Ajutorul dat unui infractor care se împotriveşte la hotărârea
judecătorească constituie acte de complicitate la infracţiunea de nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti şi nu infracţiunea de favorizarea făptuitorului1973.
b) Subiectul pasiv principal este statul. Subiect pasiv secundar (adiacent)

este cel al cărui drept se valorifică prin punerea în executare a hotărârii
judecătoreşti. În variantele normative prevăzute la lit. d)-g), subiectul pasiv
secundar poate fi un salariat a cărui reintegrare în muncă a fost dispusă (lit. d),
angajatul al cărui salariu s-a dispus să fie plătit de angajator (lit. e), pensionarul
(lit. f), cel ce deţine un imobil în baza unei hotărâri judecătoreşti (lit. g).
4.
a) Elementul material. Din analiza noţiunii infracţiunii de nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti, rezultă că aceasta este prevăzută de art. 287 C. pen.
în şapte variante alternative de comitere.
În cazul primei variante [art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen.], elementul material
constă într-o acţiune de împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti
prin opunere de rezistenţă faţă de organul de executare, fiind vorba de orice act
prin care subiectul activ se opune la executarea acelei hotărâri. Infracţiunea
subzistă indiferent dacă opunerea s-a exercitat de la început sau mai târziu, în
cursul executării hotărârii. De asemenea, pentru realizarea elementului material
al faptei se cere ca acţiunea de împotrivire să se refere la executarea unei
hotărâri judecătoreşti, fiind vorba de cauze de natură civilă, penală,
contravenţională, disciplinară, administrativă etc.
Atunci când împotrivirea nu priveşte punerea în executare a unei hotărâri
judecătoreşti, ci se referă la executarea unei hotărâri pronunţate de un alt
organ de jurisdicţie, cerinţa legii nu este satisfăcută1974. Astfel, în practica
judiciară s-a decis că refuzul de a încheia protocolul de predare-primire a unui
imobil, conform hotărârii de guvern prin care s-a aprobat transmiterea
imobilului nu constituie infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti,
întrucât titularul bunului deţine imobilul în baza unui act administrativ, iar nu în
baza unei hotărâri judecătoreşti1975. De asemenea, nu subzistă această
infracţiune în cazul în care partea vătămată a fost pusă în posesie de către
Comisia Comunală pentru aplicarea Legii nr. 18/19911976.
1974 În literatura de specialitate s -a emis opinia că hotărârea poate fi pronunţată şi de alt
organ de jurisdicţie. A se vedea în acest sens C. Lungu, Încadr area juridică a faptelor
penale săvârşite contra organelor de executare judecătoreşti, în R.R.D. nr. 3/1973 p. 97; V.
Stoica, Cu privire la infracţiunea complexă de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti în
varianta prevăzută în art. 271 alin. (1) C. pen ., în R.R.D. nr. 6/1984, p. 34; În sens contrar
T. Vasiliu, D. Pavel şi alţii, op. cit., vol. II, p. 147; M. Popescu, Sinteză de practică judiciară
în legătură cu unele aspecte ale infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în
R.R.D.nr. 8/1983 p. 30.
T. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 456/R/2004, în Culegere 2000 -2004 Tribunalul

1975
Bucureşti, p. 555.
1976C. Ap. Alba Iulia, s. pen., dec. nr. 162/2004, în Codul penal şi legile speciale 2007, p.
431.
Fapta constituie infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti şi

atunci când acţiunea de împotrivire priveşte executarea unei ordonanţe
preşedinţiale sau a unei hotărâri de expedient, deoarece şi acestea au, potrivit
normelor procedurale, atributele unei hotărâri judecătoreşti1977.
1977 T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. II, p. 148.
Întrucât este vorba de o acţiune de împotrivire la executarea unei hotărâri,

trebuie ca hotărârea să fie executorie şi totodată să existe o activitate faptică de
punere în executare a acelei hotărâri de către organul de executare1978. Nu are
importanţă dacă făptuitorul a făcut contestaţie atât timp cât instanţa nu a
dispus suspendarea executării. În cazul în care hotărârea este suspendată sau
amânată nu se va întruni cerinţa stabilită de textul incriminator privind
existenţa infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti 1979. Infracţiunea
de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti nu subzistă decât atunci când
executorul judecătoresc porneşte executarea la cererea creditorului pe baza
unui dosar de executare finalizat, cu respectarea strictă a dispoziţiilor de
procedură civilă şi numai dacă hotărârea a fost învestită cu formulă
executorie1980.
1978 C.S.J., s. pen., dec. nr. 3313/2000, în R.D.P. nr. 2/2002, p. 173.
1979 T. Vasiliu ş.a., op. cit., v ol. II, p. 148.
1980 C.S.J., s. pen., dec. nr. 3313/2000, în Dreptul nr. 3/2000, p. 160.
Împrejurarea că inculpatul consideră că sentinţa nu este corectă nu are nicio

relevanţă juridică, din moment ce la data punerii în executare aceasta era în
vigoare, producând efecte juridice, iar inculpatul săvârşind fapta a lovit în
autoritatea de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti executabile.
Chiar dacă ulterior s-ar obţine desfiinţarea sentinţei într-o cale extraordinară de
atac, această împrejurare este lipsită de semnificaţie, deoarece infracţiunea
prevăzute în art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen. a fost deja săvârşită, consumându-
se în momentul în care inculpatul s-a opus la executarea legală a sentinţei, fiind
indiferent ce se va întâmpla ulterior1981.
1981 C. Ap. Bucureşti, s. II -a pen., dec. nr. 177/1997, în R.D.P. nr. 1/1998, p. 139.
De asemenea, este necesar ca activitatea organului de executare să se

înscrie în limitele legale. Nerespectarea prevederilor legale privind executarea
silită şi a dispoziţiilor titlului executor este de natura să-l situeze pe executorul
judecătoresc în afara protecţiei legale, astfel că împotrivirea la executarea unei
hotărâri judecătoreşti în situaţia menţionată nu constituie infracţiune1982.
Dacă acţiunea de împotrivire se realizează prin violenţă sau ameninţare,

fapta va constitui atât infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti,
cât şi infracţiunea de ultraj, aflate în concurs.
În varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. b), fapta se săvârşeşte
prin refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre
judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act.
În ceea ce priveşte procesele penale, organul de executare este, în primul
rând, potrivit prevederilor art. 553 şi 554 C. pr. pen., instanţa de executare şi
judecătorul delegat cu executarea. Astfel, hotărârea instanţei penale, rămasă
definitivă la prima instanţă de judecată sau la instanţa ierarhic superioară ori la
instanţa de apel, se pune în executare de către prima instanţă de judecată.
Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie se pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul
militar. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazul hotărârilor nedefinitive, dar
executorii, cu excepţia celor privind măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii
şi măsurile preventive, care se pun în executare, după caz, de judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa care le-a
dispus. Instanţa de executare deleagă unul sau mai mulţi dintre judecătorii săi
pentru efectuarea punerii în executare.
Noţiunea de organ de executare nu se limitează însă numai la cele enumerate
mai sus, ci se aplică şi celor cărora li se adresează organele enumerate mai sus
pentru punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Astfel, sunt menţionate
explicit ca organe de executare, potrivit art. 556 alin. (3) C. pr. pen., organul de
poliţie, administraţia locului de deţinere, organul competent să elibereze
paşaportul şi Inspectoratul Poliţiei de Frontieră.
Considerăm că şi alte instituţii expres prevăzute cu atribuţii în punerea în
executare a hotărârilor judecătoreşti, dar fără a fi menţionate expres ca organe
de executare, pot fi considerate organe de executare în sensul alin. (1) lit. b)
din art. 287 C. pen. Astfel, este vorba de serviciul de probaţiune pentru punerea
în executare a măsurilor educative neprivative de libertate (art. 511 C. pr.
pen.), ori înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în
folosul comunităţii (art. 560 C. pr. pen.) sau în cazul anumitor măsuri şi obligaţii
impuse de instanţă (art. 576 C. pen.), organul de poliţie ori comandantul locului
de deţinere în cazul punerii în executare a măsurilor educative privative de
libertate (art. 514 şi 515 C. pr. pen.), organele responsabile cu executarea
silită a creanţelor fiscale, în cazul punerii în executare a pedepsei amenzii (art.
559 C. pr. pen.), amenzii judiciare (art. 577 C. pr. pen.) sau cheltuielilor
judiciare avansate de stat (art. 578 C. pr. pen.), consiliul local în a cărui
circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi organul care
supraveghează exercitarea acestor drepturi, în cazul punerii în executare a
pedepsei interzicerii exerciţiului unor drepturi ori a măsurii de siguranţă a
interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie
ori o altă activitate (art. 562 şi 573 C. pr. pen.1983), unitatea militară din care a
făcut parte persoana condamnată, în cazul punerii în executare a pedepsei
complementare a degradării militare (art. 564 C. pr. pen.), autoritatea de
sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care
s-a luat această măsură, în cazul punerii în executare a măsurii de siguranţă a
obligării la tratament medical (art. 566 C. pr. pen.) sau internării medicale (art.
569 C. pr. pen.), mandatarul judiciar sau administratorul judiciar în cazul
punerii în executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere
judiciară a persoanei juridice (art. 512 C. pr. pen.).
1983Potrivit art. 573 alin. (3) C. pr. pen., acest organ are îndatorirea să asigure executarea
măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la
executarea măsurii de siguranţă. Putem include aici, spre exemplu, filialele judeţene şi a
municipiului Bucureşti ale Corpului Experţilor Contabili şi Contabilil or Autorizaţi au obligaţia
radierii din Tabloul Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România a
persoanelor condamnate pentru săvârşirea anumitor infracţiuni, potrivit prevederilor art. 23
alin. (2) din O.G. nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a
contabililor autorizaţi, republicată în M. Of. nr. 13 din 8 ianuarie 2008.
Potrivit art. 581 C. pr. pen., dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la
despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit
legii civile. Din punctul de vedere al legii civile, unde se prevede procedura
executării silite, organ de executare este numai executorul judecătoresc, chiar
dacă prin legi speciale se prevede altfel (art. 623 C. pr. civ.).
Face excepţie de la această regulă executarea silită a titlurilor executorii care
au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii
Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Titlurile
executorii care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat se
pun în executare de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile
subordonate acesteia, precum şi compartimentele de specialitate ale
autorităţilor administraţiei publice locale (organele fiscale, potrivit art. 17 şi art.
136 C. pr. fisc.). Ca excepţie, creanţele bugetare care se încasează, se
administrează, se contabilizează şi se utilizează de instituţiile publice, provenite
din venituri proprii şi cele rezultate din raporturi juridice contractuale, precum şi
creanţele care se încasează, se administrează, se contabilizează şi se utilizează
de Banca de Export-Import a României EXIMBANK - S.A., provenite din
fondurile alocate de la bugetul de stat, se execută prin organe proprii, acestea
fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze
procedura de executare silită [art. 136 alin. (2) C. pr. fisc.].
Titlurile executorii care au ca obiect venituri datorate bugetului Uniunii
Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, precum şi
titlurile executorii pentru recuperarea în România a unor creanţe stabilite într-un
alt stat membru al Uniunii Europene se pun în executare de către Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală şi autorităţile administraţiei publice locale,
Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, ori Autoritatea Naţională a
Vămilor, după caz (art. 181 C. pr. fisc.).
În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti prin care este obligată o instituţie
(de exemplu, Comisia de aplicare a legii fondului funciar, Primăria de la
domiciliul interzisului judecătoresc) să îndeplinească o obligaţie de a face, din
punctul de vedere al Codului de procedură civilă acea instituţie are calitate
de debitor al obligaţiei de a face, nu de organ de executare. Tot Codul de
procedură civilă prevede modalitatea în care se poate executa o obligaţie de a
face sau de a nu face cuprinsă într-un titlul executoriu (aici pot fi incluse diverse
autorităţi care sunt debitor ai obligaţiei de a face sau de a nu face cuprinsă într-
un titlul executoriu), însă tot prin intermediul executorului judecătoresc (care
emite somaţie), iar dacă nu execută de bunăvoie, se va aplica o amendă
judiciară (a se vedea art. 902-908 C. pr. civ.).
În schimb, în cazul executării hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori,
dacă, după ce debitorul a fost obligat să plătească amenda şi nu execută în
termenul prevăzut de 3 luni, precum şi atunci când debitorul este de rea-
credinţă şi ascunde minorul, executorul judecătoresc va consemna acest fapt şi
va sesiza de îndată parchetul de pe lângă instanţa de executare în vederea
începerii urmăririi penale, pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a
hotărârii judecătoreşti [art. 911 alin. (2) C. pr. civ.].
Considerăm că infracţiunea se poate comite, în această variantă normativă,
atât prin refuzul de executare, ca urmare a unei somaţii exprese, dar şi prin
simpla neîndeplinire a obligaţiilor de către organul de executare, aceasta fiind
asimilată refuzului, în cazul în care există prin lege obligaţia de punere în
executare a hotărârii.
În varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. c), fapta se săvârşeşte
prin refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii,
de către persoanele care au această obligaţie conform legii.
Prevederi generale privind obligaţia de a sprijini organul de executare există
în art. 657 C. pr. civ. Astfel, Ministerul Public sprijină, în condiţiile legii,
executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. În cazurile
anume prevăzute de lege, Ministerul Public este obligat să ceară punerea în
executare a hotărârilor judecătoreşti. De asemenea, potrivit art. 658 C. pr. civ.,
în cazurile prevăzute de lege, precum şi când executorul judecătoresc consideră
necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice, după
caz, sunt obligaţi să sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor actelor de
executare silită, fără a condiţiona îndeplinirea acestei obligaţii de plata unor
sume de bani sau de efectuarea unei alte contraprestaţii. În acest scop,
executorul se va adresa autorităţii competente pentru a asigura concursul forţei
publice, care va trebui să ia măsuri de urgenţă pentru a se evita tergiversarea
sau împiedicarea executării.
Considerăm că obligaţia de a sprijini organul de executare în punerea în
aplicare a hotărârii se poate manifesta şi în îndatorirea de a da informaţii.
Astfel, potrivit art. 659 C. pr. civ., la cererea executorului judecătoresc, cei care
datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia supuse
urmăririi potrivit legii au datoria să dea toate informaţiile necesare pentru
efectuarea executării. Ei sunt ţinuţi să declare întinderea obligaţiilor lor faţă de
debitorul urmărit, eventualele modalităţi care le-ar putea afecta, precum şi
cesiunile de creanţă, delegaţiile sau sechestrele anterioare, dacă este cazul. De
asemenea, la cererea executorului judecătoresc, organele fiscale, instituţiile
publice, instituţiile de credit şi orice alte persoane sunt obligate să îi comunice,
de îndată, în scris, datele şi informaţiile necesare realizării executării silite, chiar
dacă prin legi speciale se dispune altfel. În vederea obţinerii informaţiilor
necesare executării, executorul judecătoresc are acces liber şi gratuit la cartea
funciară, la registrul comerţului şi la alte registre publice care conţin date
despre bunurile debitorului susceptibile de urmărire silită, dacă se face dovada
începerii executării silite.
Prevederi speciale privind concursul forţei publice la punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti există, spre exemplu, în art. 897 şi 907 C. pr. civ.1984,
ori art. 38 din O.U.G. nr. 88/20061985, dar şi în art. 570 C. pr. pen.1986
1984 Potrivit art. 897 C. pr. civ., când debitorul lipseşte sau refuză să deschidă uşile,
executorul va fi însoţit de agenţi ai forţei publice ori reprezentanţi ai jandarmeriei, după
caz, iar potrivit art. 907 C. p r. civ., dacă, în cazurile prevăzute la art. 903 şi 904, debitorul
se opune la executarea obligaţiei de către creditor, executorul judecătoresc, la cererea
creditorului, va obţine, în condiţiile legii, concursul organelor de poliţie, jandarmerie sau al
altor agenţi ai forţei publice, după caz.
1985
Potrivit art. 38 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în
insolvenţă, publicată în M. Of. nr. 944 din 22 noiembrie 2006, cu modificările şi completările
ulterioare, atunci când practicianul în insolvenţă consideră necesar, organele de poliţie,
jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice, după caz, îi acordă concursul la îndeplinirea
efectivă a atribuţiilor sale, stabilite de lege sau dispuse de judecătorul -sindic.
1986Potrivit art. 570 alin. (2) C. pr. pen., în cazul în care persoana faţă de care s -a luat
măsura internării medicale refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va
face cu sprijinul organelor de poliţie. În vederea executării măsurii internării medicale,
organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea
acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al
acesteia.
Varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. d) constă în neexecutarea

hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui
salariat. Aceasta presupune obligaţia din partea angajatorului de a reintegra în
muncă un salariat, pe aceeaşi poziţie şi la acelaşi loc de muncă avut anterior,
indiferent dacă poziţia este liberă sau ocupată de o altă persoană1987, ori dacă a
fost desfiinţată sau nu. Considerăm totuşi că această obligaţie nu este absolută,
în anumite condiţii putându-se oferi salariatului o poziţie echivalentă într-o altă
unitate din subordine (spre exemplu, în cazul desfiinţării sau dizolvării în
totalitate a unei filiale a unei persoane juridice într-o localitate, având ca urmare
concedierea tuturor angajaţilor, în cazul în care unul sau unii dintre aceştia
obţin în instanţă reintegrarea în muncă, aceasta nu semnifică obligaţia
angajatorului de a reînfiinţa respectiva unitate, obligaţia de reintegrare în
muncă fiind respectată, în această situaţie, prin oferirea unei poziţii echivalente
într-o altă filială sau altă unitate din subordine).
1987Potrivit art. 56 lit. f) din Codul muncii , contractul individual de muncă încetează de
drept ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei
persoane concediate nelegal sau pentru motive neintemeiate, de la data rămânerii definitive
a hotărârii judecătoreşti de reintegrare.
Varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. e) constă în neexecutarea

hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data
cererii de executare adresate angajatorului de către partea
interesată. Potrivit art. 154 din Codul muncii, salariul reprezintă
contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de
muncă. Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi
alte adaosuri. Infracţiunea constă în neplata salariilor în termen de 15 zile de la
data cererii de executare adresată angajatorului de către partea interesată.
Drepturile cuvenite salariatului, altele decât salariul, inclusiv drepturi băneşti,
avantaje în natură pentru formarea profesională etc., nu intră sub incidenţa
acestei incriminări, ci numai cele care potrivit legii, constituie salariul datorat
angajatului.
Varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. e) constă în nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea
pensiilor.
Administrarea sistemului public de pensii se realizează prin Casa Naţională de
Pensii Publice (CNPP) şi prin casele de pensii sectoriale. În subordinea CNPP
funcţionează case judeţene de pensii, în fiecare municipiu-reşedinţă de judeţ,
precum şi Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti (case teritoriale de pensii).
CNPP poate înfiinţa case locale de pensii, în funcţie de numărul şi structura
asiguraţilor, care funcţionează sub conducerea şi controlul casei judeţene de
pensii, respectiv ale Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti. Casele de pensii
sectoriale sunt casele de pensii care funcţionează în subordinea Ministerului
Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român
de Informaţii, cu respectarea legislaţiei în vigoare privind protecţia informaţiilor
clasificate în instituţiile din sistemul naţional de apărare naţională, ordine
publică şi siguranţă naţională.
Potrivit art. 149 din Legea nr. 263/20101988, deciziile de pensie emise de
casele teritoriale de pensii şi de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în
termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestaţii,
respectiv la comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului
Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român
de Informaţii1989. Hotărârile Comisiei Centrale de Contestaţii, respectiv ale
comisiilor de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării
Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de
Informaţii pot fi atacate la instanţa judecătorească competentă, în termen de 30
de zile de la comunicare. Hotărârile judecătoreşti adoptate în urma procedurii
descrise mai sus, care stabilesc cuantumul pensiei, ori privesc plata,
actualizarea şi recalcularea acesteia trebuie puse în executare de casele de
pensii teritoriale, locale sau sectoriale. Nerespectarea acestor hotărâri constituie
infracţiune.
1988Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în M. Of. nr. 852
din 20 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare.
1989Comisia Centrală de Contestaţii şi comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul

Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român
de Informaţii sunt organisme de verificare, care examinează şi hotărăsc asupra deciziilor de
pensie emise de casele teri toriale de pensii, respectiv de casele de pensii sectoriale şi
urmăresc aplicarea corectă a legislaţiei referitoare la pensiile publice.
Această infracţiune priveşte, însă, în egală măsură, şi sistemul privat de

pensii. Procedura de soluţionare a litigiilor este prevăzută în art. 19 din O.U.G.
nr. 50/20051990. Astfel, orice persoană interesată şi care se consideră
vătămată într-un drept al său de către o persoană sau o entitate cu atribuţii în
sistemul de pensii private (inclusiv administratorul fondului de pensii
private1991) poate formula o sesizare către Comisia de Supraveghere a
Sistemului de Pensii Private. Comisia este obligată să comunice, în termen de
30 de zile calendaristice de la primirea sesizării, un răspuns petentului. Acest
răspuns poate fi contestat la instanţa de contencios administrativ, în termen de
30 de zile calendaristice de la comunicare. După epuizarea căilor administrative
de atac, persoana interesată se poate adresa instanţelor judecătoreşti
competente, potrivit legii.
1990O.U.G. nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de
Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, publicată în M. Of. nr. 509 din 15 iunie 2005,
cu modificările şi completările ulterioare.
1991
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii
administrate privat, republicată în M. Of. nr. 482 din 18 iulie 2007, cu modificările şi
completările ulterioare, administratorul fondurilor de pensii private este societatea
comercială pe acţiuni constituită în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei în vigoare şi cu
prevederile prezentei legi, denumită societate de pensii, care are ca obiect exclusiv de
activitate administrarea fondurilor de pensii şi, opţional, furnizarea de pensii private.
Hotărârile judecătoreşti adoptate în urma procedurii descrise mai sus, care

stabilesc cuantumul pensiei, ori privesc plata, actualizarea şi recalcularea
acesteia trebuie puse în executare de fondurile de pensii administrate privat,
administratorii acestora sau depozitarii, după caz. Nerespectarea acestor
hotărâri constituie infracţiune.
În varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. g), elementul material al
infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti constă în împiedicarea unei
persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei hotărâri
judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea. Această activitate
de împiedicareconstă, de exemplu, în fapta subiectului activ de a pune un
obstacol în aşa fel încât cel în drept să nu poată pătrunde în locuinţă sau să
introducă mobilier în toate camerele, încuierea uşilor etc.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca mijloacele folosite de făptuitor să fie
apte de a împiedica folosirea imobilului.
Din analiza textului incriminator rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute
de lege şi ca atare, nu se comite infracţiunea prevăzută de art. 287 alin. (1) lit.
g) C. pen., atunci când persoana căreia i se împiedică folosinţa respectivă deţine
locuinţa pe un alt temei decât o hotărâre judecătorească executorie, definitivă,
cum ar fi de pildă, un act de vânzare-cumpărare, donaţie, contract de închiriere,
ordin de repartiţie etc.
În practica judiciară s-a stabilit că dacă soţia inculpatului nu deţinea imobilul
în baza unei hotărâri judecătoreşti, evacuarea soţului nepresupunând acordarea
unui drept exclusiv (de proprietate sau de habitaţie) în favoarea soţiei, fapta
soţului care, după ce a fost evacuat din locuinţa comună prin ordonanţă
preşedinţială, a spart lacătul şi a ocupat apartamentul fără consimţământul
soţiei, cu care se afla în proces de divorţ, nu constituie infracţiunea de
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti1992. Considerăm această soluţie greşită,
orientare confirmată de practica judiciară ulterioară. În acest caz sunt întrunite
elementele constitutive ale art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen., deoarece a aprecia
altfel ar însemna să se lase fără eficienţă o categorie de hotărâri judecătoreşti
susceptibile de executare silită, cum sunt cele de evacuare1993.
1992 C. Ap. Suceava, s. pen., dec. nr. 1043/2000, în Dreptul nr. 6/2001, p. 120.
1993C. Ap. Suceava, s. pen., dec. nr. 739/2004, în Codul penal şi legile speciale 2007, p.
430.
Termenul imobil din art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen. a fost interpretat diferit în
literatura de specialitate. După o opinie1994, acest termen se referă numai la
suprafaţa locativă, iar după o altă opinie1995, desemnează orice fel de imobil, în
sens de bun nemişcător, inclusiv terenul, curtea, grădina aferente clădirilor.
Dacă prin imobil s-ar înţelege numai suprafaţa locativă, nu şi orice alt imobil, s-
ar ajunge nejustificat la restrângerea sferei de aplicare a textului, fapte de
împiedicare a folosinţei cu un evident pericol social rămânând nesancţionate1996.
1995G. Navrot, Cu privire la conţinutul infracţiunii de neres pectare a hotărârilor

judecătoreşti, în R.R.D. nr. 1/1974 p. 86; F. Cheli notă la dec. nr. 241/1973 a T.S., s. pen.,
în R.R.D. nr. 8/1975, p. 63.
1996 O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 421.
Infracţiunea prevăzută în art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen. subzistă numai
atunci când subiectul activ a împiedicat în mod efectiv folosinţa imobilului.
Cerinţa legii însă nu este îndeplinită dacă făptuitorul împiedică o persoană să
folosească un imobil dobândit printr-o hotărâre judecătorească rămasă
definitivă a cărei executare s-a prescris, aceasta chiar şi atunci când, după
împlinirea termenului de prescripţie, s-a procedat la punerea în executare a
hotărârii de către executorul judecătoresc1997.
1997C. Ap. Târgu Mureş, s. pen., dec. nr. 526/2004, în Codul pena l şi legile speciale 2007,
p. 433.
În practica judiciară s-a decis că atât timp cât hotărârea civilă prin care s-a
stabilit servitutea de trecere a rămas definitivă şi irevocabilă, intrând deci, în
puterea lucrului judecat şi fiind pusă în executare, instanţa penală nu era
îndreptăţită a o cenzura. Ca atare, dreptul părţii vătămate de a trece pe terenul
proprietatea inculpatului şi, corelativ, obligaţia inculpatului de a permite
exercitarea acestei servituţi nu poate fi pusă în discuţie. Deci, nerespectarea de
către inculpat a obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească pusă în
executare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.
287 alin. (1) lit. g) C. pen.1998
1998 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1507/2000, în Dreptul nr. 3/200 0, p. 160.
Dacă ulterior condamnării sale pentru infracţiunea de nerespectarea

hotărârilor judecătoreşti, făptuitorul reocupă terenul după ce persoana
vătămată a fost repusă în posesie, el va fi sancţionat a doua oară pentru
această infracţiune, deoarece, fiind vorba de două infracţiuni distincte, săvârşite
în momente diferite, nu se poate vorbi de autoritate de lucru judecat sau de
încălcarea principiului ne bis in idem1999.
1999 C. Ap. Cluj, s. pen., dec. nr. 17/1997, în R.D.P. nr. 4/1998, p. 150.
O condiţie esenţială pentru existenţa acestei infracţiuni este ca fapta să fie

săvârşită de cel căruia îi este opozabilă hotărârea. Dacă fapta este săvârşită de
altă persoană constituie o infracţiune de drept comun sau o faptă care nu este
prevăzută de legea penală.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni se creează o stare de
pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, prin
subminarea autorităţii hotărârilor judecătoreşti.
În secundar, ca urmare imediată poate să apară şi o vătămare a drepturilor
unei persoane recunoscute printr-o hotărâre judecătorească.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul acestei infracţiuni, pentru existenţa
laturii obiective este necesar ca între activitatea infracţională şi urmarea
produsă (constând în starea de pericol) să existe o legătură de cauzalitate.
Aceasta rezultă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. În cazul infracţiunii de nerespectarea hotărârilor
judecătoreşti, elementul subiectiv constă în vinovăţia care se manifestă sub
forma intenţiei directe sau indirecte2000.
2000V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 282; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p.
149.
Există intenţie chiar şi atunci când inculpatul nu respectă hotărârea

judecătorească pentru că are convingerea că este nedreaptă, întrucât, potrivit
principiului res iudicata pro veritate habetur, ea este prezumată că reflectă
adevărul. Apărarea inculpatului că nu respectă hotărârea judecătorească pentru
că este nelegală, nu este de natură să conducă la concluzia că, sub aspectul
laturii subiective, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii 2001.
2001T. Manea, Sinteză a Jurisprudenţei din judeţul Vrancea în materie penală, în Dreptul nr.
7/1998, pp. 79-87.
Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiune.

Mobilul ori scopul nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar se vor
stabili pentru o corectă şi legală individualizare judiciară a pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. În cazul infracţiunii, actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile,
nu sunt incriminate şi ca atare, nepedepsite.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se săvârşeşte acţiunea
incriminată. Acest moment este, în raport cu variantele în care se poate
prezenta infracţiunea, momentul săvârşirii actului de opunere la executarea
hotărârii judecătoreşti [lit. a)], momentul refuzului punerii în executare [lit. b)]
sau refuzului sprijinirii organului de executare [lit. c)], momentul neîndeplinirii
obligaţiei de reintegrare în muncă [lit. d)], împlinirea termenului de 15 zile de la
data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată [lit.
e)], momentul neîndeplinirii obligaţiei de stabilire, plată, actualizare şi
recalculare a pensiilor [lit. f)], momentul săvârşirii actului de împiedicare a
folosirii unui imobil deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti [lit. g)].
Fapta prevăzută de art. 287 C. pen. se poate prelungi şi după momentul
consumării infracţiunii, în care situaţie, fapta va căpăta uneori forma continuă
sau continuată (de exemplu, în executarea aceleiaşi rezoluţii, făptuitorul
împiedică în mod repetat folosirea locuinţei deţinute de o persoană în baza unei
hotărâri judecătoreşti). În practica judiciară s-a decis că dacă inculpata a
împiedicat-o în mod continuu pe partea vătămată să folosească imobilul,
infracţiunea se săvârşeşte în forma continuă, iar nu în forma continuată2002.
2002C. Ap. Piteşti, s. pen., dec. nr. 529/R/2003, în Codul penal şi legile speciale 2007, p.
432.
Epuizarea are loc în momentul comiterii ultimei activităţi infracţionale ori în

momentul încetării acţiunii, după caz.
B. Sancţionare. Infracţiunea prevăzută în art. 287 C. pen., în oricare din
variantele de comitere, se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Acţiunea penală pentru variantele normative prevăzute în alin. (1) lit. a)-c)
se pune în mişcare din oficiu. În cazul faptelor prevăzute în lit. d)-g), acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
O. Băjenaru, Subiectul activ al infracţiunii de nerespectarea hotărârilor

judecătoreşti, în Dreptul nr. 4/2000, p. 132; Ioan Gârbuleţ, Infracţiunea de
nerespectare a hotărârilor judecătoreşti în cazul altor titluri executorii, în
Dreptul nr. 7/2009, p. 146; Vicenţiu-Răzvan Gherghe, Infracţiunea de
„nerespectarea hotărârilor judecătoreşti” prevăzută în art. 271 alin. (2) din
Codul penal şi delimitarea acesteia de alte infracţiuni, în Dreptul nr. 4/2010, p.
136; Vasile Pătulea, Discuţie cu privire la condiţiile în care poate fi reţinută
infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Neinvestirea hotărârii
civile cu formula executorie, în Dreptul nr. 9/2002, p. 104; Adrian Valentin
Popa, Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti. Condiţii de reţinere. Teren
agricol. Punerea în posesie în baza Legii nr. 18/1991pe un teren aflat deja în
posesia altei persoane având şi titlul de proprietate. Desfiinţarea adeverinţei de
proprietate în baza căruia s-a făcut punerea în posesie. Efecte, în Dreptul nr.
12/2002, p. 225; Adrian Valentin Popa, Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti.
Condiţii de reţinere, a acestei infracţiuni. Împiedicarea exercitării unei sentinţe
de trecere stabilită prin hotărâre judecătorească, în Dreptul nr. 7/2001, p. 203.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
318 C. pen. anterior. Faţă de reglementarea veche, s-a prevăzut, ca ipoteză
distinctă, obligarea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, la efectuarea
unui act interzis de cultul căreia îi aparţine. De asemenea, limitele de pedeapsă
au fost sporite în noua reglementare şi s-a introdus obligativitatea plângerii
prealabile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
2.
variante agravate.
Varianta tip, potrivit alin. (1), constă în împiedicarea sau tulburarea liberei
exercitări a ritualului unui cult religios, care este organizat şi funcţionează
potrivit legii.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), obligarea unei persoane, prin
constrângere, să participe la serviciile religioase ale unui cult ori să
îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult.
Cea de-a doua variantă agravată, există, potrivit alin. (3), în cazul obligării
unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să îndeplinească un act interzis de
cultul, organizat potrivit legii, căruia îi aparţine2672.
2672 Reglementări similare regăsim şi în alte legislaţii, cu m ar fi § 166-167C. pen. german,
art. 522-523 C. pen. spaniol.
3.
a) Obiectul juridic special. In cazul infracţiunii de împiedicarea exercitării
libertăţii religioase, obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale referitoare
la libertatea conştiinţei şi la libertatea de exercitare a unui cult religios care este
recunoscut şi funcţionează potrivit legii.
Ocrotirea acestor relaţii prin dispoziţiile art. 381 C. pen. este în deplină
concordanţă cu prevederile Constituţiei României din 1991, referitoare la
libertatea conştiinţei (art. 29); „Libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi
libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu
poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă
contrare convingerilor sale”. Cadrul legal se completează cu prevederile Legii
nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor2673.
2673Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată
în M. Of. nr. 11 din 8 ianuarie 2007. În anexa legii este prevăzută lista cultelor recunoscute
în România: 1. Biserica Ortodoxă Română, 2. Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, 3.
Biserica Romano-Catolică, 4. Biserica Română Unită cu Roma, Greco -Catolică, 5.
Arhiepiscopia Bisericii Armene, 6. Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi din România, 7.
Biserica Reformată din România, 8. Biserica Evanghelică C. Ap. din România, 9. Biserica
Evanghelică Lutherană din România, 10. Biserica Unitariană din Transilvania, 11. Uniunea
Bisericilor Creştine Baptiste din România, 12. Biserica Creştină după Evanghelie din
România - Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, 13. Biserica
Evanghelică Română, 14. Uniunea Penticostală - Biserica Lui Dumnezeu Apostolică din
România, 15. Biserica Creştină Adventistă De Ziua A Şaptea Din România, 16. Federaţia
Comunităţilor Evreieşti Din România, 17. Cultul Musulman, 18. Organizaţia Religioasă
Martorii Lui Iehova.
Este vorba însă de culte organizate care funcţionează potrivit legii şi care
presupun existenţa slujitorilor cultului (preoţi), a caselor de rugăciuni (biserici,
temple), a locurilor de depunere a rămăşiţelor celor decedaţi (cimitire,
crematorii) etc.
Prin dispoziţiile legale se garantează fiecărei persoane în parte libertatea
credinţelor religioase, a libertăţii conştiinţei, a gândirii şi opiniilor.
b) Obiectul material. Infracţiunea de care ne ocupăm are şi un obiect
material. În acest caz, dacă fapta se realizează prin constrângere fizică (acte de
violenţă), obiectul material constă în corpul persoanei asupra căreia s-a
exercitat această constrângere. În acelaşi timp, pot constitui obiect material al
faptei analizate obiectele de cult asupra cărora se poate exercita activitatea
infracţională.
Atunci, când prin comiterea infracţiunii prevăzute de art. 381 C. pen. s-a
produs distrugerea sau sustragerea bunurilor de cult respective, va exista
concurs real de infracţiuni între fapta de împiedicare a exercitării libertăţii
religioase şi distrugere, furt, furt calificat etc.
Dacă acţiunea de împiedicare a avut ca obiect material un cadavru, un
mormânt sau un monument ori o urnă funerară, va exista şi infracţiunea de
profanare de morminte în concurs cu împiedicarea exercitării libertăţii
religioase2674.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de împiedicarea exercitării libertăţii
religioase poate fi comisă de orice persoană responsabilă penal, neavând
relevanţă dacă subiectul activ este un funcţionar ori un particular, un
reprezentant al unui cult, un oarecare membru al unei comunităţi religioase sau
o persoană care nu împărtăşeşte nici o credinţă religioasă.
În literatura de specialitate s-a subliniat în mod corect faptul că în cazul
săvârşirii activităţii infracţionale prevăzute în art. 381 C. pen. de un funcţionar
ce comite fapta în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, în sarcina lui se va
reţine şi infracţiunea de abuz în serviciu (art. 297 C. pen.) în concurs cu
împiedicarea exercitării libertăţii religioase2675.
2675 Ibidem.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare
sau complicitate.
b) Subiect pasiv. In cazul acestei infracţiuni subiect pasiv principal este
statul, ca reprezentant al societăţii care este ameninţată prin comiterea faptelor
de acest gen. Pe lângă subiectul pasiv principal avem şi un subiect pasiv
secundar (adiacent), respectiv, o persoană sau mai multe persoane care au fost
prejudiciate prin săvârşirea infracţiunii.
4.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea de
împiedicarea exercitării libertăţii religioase se realizează în varianta tip
prevăzută de art. 381 alin. (1) C. pen. prin una dintre cele două acţiuni
reglementate alternativ de legiuitor şi anume: împiedicarea sau tulburarea
libertăţii de exercitare a ritualului unui cult religios care este organizat şi
funcţionează potrivit legii, fapta putându-se săvârşi în oricare dintre cele două
variante alternative (împiedicare sau tulburare).
Împiedicarea se poate realiza prin orice act care face imposibilă începerea
sau continuarea exercitării ritualului unui cult religios. Împiedicarea poate fi
directă, atunci când se împiedică material şi nemijlocit efectuarea actelor de
cult, începerea sau continuarea acestora, sau indirectă, constând în închiderea
localului, ascunderea sau distrugerea obiectelor necesare exercitării cultului,
sechestrarea persoanelor oficiante ale cultului, difuzarea de gaze lacrimogene
sau asfixiante etc.2676.
2676 Idem, p. 653.
Acţiunea de tulburare presupune unele acte din cauza cărora nu se poate

desfăşura în mod normal o activitate religioasă. In această ipostază nu se
împiedică însăşi exercitarea ritualului cultului, ci numai exercitarea lui liberă,
nestingherită, neperturbată, ca de exemplu, în timpul unei slujbe religioase se
declanşează zgomote, strigăte, dezordini sau scandaluri, fie în localul de cult
(cum ar fi biserica), fie în imediata apropiere, aspecte ce tulbură activitatea
religioasă exercitată în mod legal.
Elementul material al variantei agravate prevăzute în art. 381 alin. (2) C.
pen., constă în acţiunea de obligare, de constrângere (ameninţări, acte de
violenţă fizică etc.) a unei persoane să ia parte la serviciile religioase ale vreunui
cult (exemplu, la cultul bisericii ortodoxe române, la cultul musulman, la cultul
bisericii evanghelice, luterane, etc.) ori să îndeplinească un act religios fără
consimţământul ei, neavând relevanţă dacă acel cult este recunoscut sau nu.
Dacă nu este vorba de o obligare la un act religios legat de exercitarea unui
cult, fapta nu poate constitui infracţiunea de împiedicarea exercitării libertăţii
religioase, ci eventual o altă infracţiune, cum ar fi cea de lipsire de libertate în
mod ilegal (prevăzută de art. 205 C. pen.).
Elementul material al variantei agravate prevăzute în art. 381 alin. (3) C.
pen., constă în acţiunea de obligare a unei persoane, prin violenţă sau
ameninţare, să îndeplinească un act interzis de cultul, organizat potrivit legii,
căruia îi aparţine (spre exemplu, obligarea unei persoane să consume alimente
interzise de religia sa).
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca, în cazul variantei tip [art. 381
alin. (1) C. pen.], împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare să
privească un cult religios care este organizat şi funcţionează potrivit legii (în caz
contrar, fapta neconstituind infracţiune), iar în cazul variantelor agravate [art.
381 alin. (2) şi (3)C. pen.] este necesar ca fapta să se comită prin constrângere
(fizică sau morală).
b) Urmarea imediată. Prin comiterea faptei de împiedicarea exercitării
libertăţii religioase se creează o stare de pericol privitoare la libertatea
conştiinţei şi libertatea de exercitare a unui cult religios în mod liber, normal, de
către fiecare cetăţean aşa cum doreşte el, respectând, bineînţeles, condiţiile
stabilite de lege.
c) Raportul de cauzalitate. Intre acţiunea incriminată şi rezultatul sau,
urmarea imediată trebuie să existe totdeauna o legătură de cauzalitate. Aceasta
rezultă de regulă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. Din punct de vedere al elementului subiectiv,
infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. În
literatura de specialitate se susţine că în varianta prevăzută de alin. (2) al art.
381 C. pen., intenţia nu poate fi decât directă, deoarece nu se poate concepe ca
făptuitorul să oblige prin constrângere o persoană la unul dintre actele arătate
de text şi totuşi să accepte numai rezultatul faptei sale. În ceea ce priveşte
varianta prevăzută în alin. (1) al art. 381 C. pen., s-ar putea considera, avându-
se în vedere că la baza incriminării a stat o concepţie unitară, că intenţia nu
poate fi decât tot directă2677. Datorită însă modului mai puţin clar de exprimare
a legiuitorului în acest text, în literatura de specialitate s-a admis şi posibilitatea
săvârşirii infracţiunii (prevăzute în alin. (1) cu intenţie indirectă2678.
2677T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. IV, p. 424, În acelaşi sens O.A. Stoica, op. cit., p.
427.
Considerăm totuşi că ar putea exista situaţii ca şi în cazul faptei prevăzute în

alin. (2), făptuitorul să acţioneze cu intenţie indirectă.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de
către legiuitor.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când se comite una dintre
variantele prevăzute de legiuitor. În acel moment se produce şi urmarea
imediată, respectiv, starea de pericol.
B. Sancţionare. Pedeapsa pentru varianta tip prevăzută în art. 381 alin. (1)
C. pen. este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Variantele agravate
prevăzute în alin. (2) şi (3) se pedepsesc cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu
amendă.
Acţiunea penală pentru infracţiunea de împiedicarea exercitării libertăţii
religioase se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Radu Bodea, Împiedicarea libertăţii cultelor, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 73.


Comentariu

1.
Infracţiunea este prevăzută într-o reglementare aproape identică celei
din Codul penal anterior. Diferenţa constă în coborârea limitelor de pedeapsă
pentru varianta agravată în noua reglementare.
Legiuitorul, la încriminarea acestor fapte, a avut în vedere pericolul grav pe
care-l creează pentru însăşi existenţa navelor (aeronavelor) militare şi a
echipajelor, pericol ce poate surveni nu numai din partea duşmanului, a
inamicului, dar şi din cauza unor calamităţi sau fenomene naturale.
Navele respective, fiind lipsite de o comandă competentă, se pot ciocni între
ele ori de alte obstacole, în acest fel putându-se crea situaţii deosebit de grave
şi care periclitează însăşi capacitatea de luptă a forţelor armate.
Cea mai importantă îndatorire a comandantului unei nave sau a unei grupări
de nave este păstrarea şi exercitarea în permanenţă a comenzii ce i s-a
încredinţat.
2.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), părăsirea comenzii de către
comandantul unei nave militare sau al unei grupări de nave militare, în situaţii
care ar fi putut periclita nava militară sau navele militare ori echipajul acestora.
Varianta agravată, potrivit alin. (2), există în cazul în care părăsirea comenzii
s-a săvârşit în timpul luptei, de către comandantul unei nave militare sau al
unei grupări de nave militare.
Potrivit art. 430 C. pen., dispoziţiile art. 425 se aplică în mod corespunzător
şi în ce priveşte aeronavele militare.
3.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la capacitatea de luptă a forţelor armate, mai concret la
capacitatea de luptă a unităţilor militare de marină sau aviaţie care nu poate fi
asigurată fără păstrarea şi exercitarea în permanenţă a comenzii de către
comandantul unei nave sau a unei grupări de nave militare (aeronave).
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material îl
constituie însăşi nava (aeronava) părăsită de comandant, întrucât activitatea
ilicită se răsfrânge asupra însăşi materialităţii navei (aeronavei) şi securităţii
acesteia. Pe de altă parte, dacă cu ocazia părăsirii comenzii se cauzează
distrugerea sau degradarea unor instrumente de verificare a căror funcţionare
se afla sub controlul său nemijlocit, sau alte bunuri, acestea vor constitui
obiectul material al infracţiunii.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de părăsire a comenzii nu poate fi comisă
decât de comandantul unei nave sau al unei grupări de nave (aeronave)
militare, fiind vorba deci de un subiect activ calificat. Această calitate de
comandant al navei (aeronavei) are în vedere funcţia îndeplinită şi nu gradul
militar.
Potrivit textului incriminator, coautoratul nu este posibil, întrucât ne aflăm în
prezenţa unei infracţiuni cu subiect unic.
Participaţia penală este posibilă atât sub forma instigării, cât şi a complicităţii,
caz în care pentru participanţi nu sunt cerute anume calităţi.
b) Subiectul pasiv. In cazul acestei infracţiuni, subiectul pasiv este unitatea
de marină sau aviaţie căreia îi aparţine nava (aeronava) sau gruparea de nave
(aeronave) al cărei comandant a părăsit comanda.
4.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea se
poate realiza fie printr-o acţiune (de exemplu - comandantul părăseşte
comanda), sau fie printr-o inacţiune (când nu revine la bordul navei sau
aeronavei pentru a prelua comanda la care era obligat; sau se eschivează de la
îndeplinirea îndatoririlor de comandant în sensul că nu dă nici un ordin
echipajului, nu ia nici o măsură, deşi nava/aeronava - se afla într-o situaţie
periculoasă; aşadar, prezenţa neîntreruptă a comandantului pe navă/ aeronavă
nu înlătură posibilitatea comiterii infracţiunii).
Activitatea de părăsire a comenzii poate avea loc prin declaraţia expresă
(făţişă) a comandantului că renunţă la exercitarea funcţiei de comandant sau
prin încetarea în fapt (în mod tacit) de a-şi exercita atribuţiile de conducere a
navei şi echipajului sau a grupării de nave indiferent dacă, aşa cum am arătat, a
părăsit sau nu nava de care răspundea.
Părăsirea comenzii poate fi temporară, în situaţia când comandantul nu-şi
exercită o perioadă de timp funcţia, reluând apoi exerciţiul acesteia şi definitivă,
în cazul când, încetând de a-şi exercita atribuţiile funcţiei sale, făptuitorul nu-şi
mai reia exerciţiul acestor îndatoriri.
Infracţiunea subzistă numai atunci când acţiunea de părăsire a comenzii a
avut loc în situaţii ce ar fi putut periclita nava sau navele (aeronavele) militare
ori echipajul acestora. Nu are relevanţă şi nu se cere ca fapta să fi produs vreo
pagubă pentru nava sau navele aflate sub comanda făptuitorului sau să fi
produs vreo pierdere în privinţa efectivului echipajului acestora. Este suficient ca
să se fi produs o stare de pericol pentru navă (aeronavă) ori pentru echipajul
acestora.
În afară de cerinţa sus-menţionată, în varianta agravată mai trebuie
îndeplinită şi a doua condiţie esenţială, respectiv, ca părăsirea comenzii să fi
avut loc în timpul luptei, fiind vorba de un pericol social sporit.
Infracţiunea există chiar în cazul în care comandantul a încredinţat comanda
unui alt ofiţer din echipaj, câtă vreme nu există o cauză obiectivă (rănire, boală)
care să fi făcut necesară înlocuirea comandantului2899.
Cu privire la locul şi timpul comiterii faptei, în varianta simplă se cere ca

fapta să se săvârşească la bordul navei (aeronavei) şi în timpul când aceasta
este supusă primejdiei. În varianta agravată se cere ca infracţiunea să se
săvârşească în timpul luptei.
b) Urmarea imediată. Prin comiterea acestei infracţiuni se creează o stare
de pericol pentru siguranţa navelor (aeronavelor) şi echipajelor acestora.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă de regulă din
materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de părăsire a comenzii se comite cu
intenţie directă sau indirectă.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea este susceptibilă de ambele forme imperfecte, însă
textul incriminator pedepseşte numai tentativa.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când comandantul părăseşte
comanda, echipajul rămânând astfel fără comandant. În situaţia când s-au
produs distrugeri, degradări, omucideri sau vătămări ale integrităţii corporale ne
aflăm în prezenţa concursului de infracţiuni.
B. Sancţionare. Pedeapsa pentru varianta simplă este închisoarea de la 2 la
7 ani.
Pentru varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Tentativa se sancţionează potrivit art. 32 şi 33 C. pen.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
319 C. pen. anterior. În privinţa infracţiunii de profanare de morminte, în
legislaţiile străine au fost separate ipotezele de profanare a unui cadavru de cele
referitoare la profanarea unui mormânt sau monument funerar, intensitatea
atingerii aduse valorii sociale ocrotite şi ecoul social al faptei fiind în mod
evident diferite în cele două situaţii2682. Noua reglementare preia aceste ipoteze
separat, cu sancţionarea atenuată a profanării unui mormânt în raport cu
profanarea unui cadavru. În ceea ce priveşte sancţionarea, varianta tip se
pedepseşte mai grav în noua reglementare, în timp ce varianta atenuat este
sancţionată mai uşor decât în vechea reglementare.
2682Reglementările asemănătoare în materie sunt consacrate de § 190 -191C. pen. austriac,
§ 168C. pen. german, art. 225 -17 şi 225-18C. pen. francez, art. 526 C. pen. spaniol, art.
254 C. pen. portughez, art. 262 C. pen. elveţian, cap. 16 § 10C. pen. suedez, § 143C. pen.
norvegian.

2.
atenuată.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), sustragerea, distrugerea sau
profanarea unui cadavru ori a cenuşii rezultate din incinerarea acestuia.
Constituie varianta atenuată, potrivit alin. (2), profanarea prin orice mijloace
a unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument funerar.
3.
sociale referitoare la sentimentul de pietate şi respect datorat morţilor,
mormintelor, urnelor sau monumentelor funerare, precum şi la inviolabilitatea
sau intangibilitatea acestora.
Trebuie subliniat că în toate timpurile şi la toate popoarele, respectul datorat
morţilor a constituit o obligaţie ce nu putea fi nesocotită2683.
2683În Roma antică legile pedepseau aspru pe cei ce încălcau cultul morţilor (prin moarte,
deportare) - vezi Cicero, de Legibus, 19 Perpetua sint sacra, Denjs IX, 22, cit. de I. Vasiu,
op. cit., p. 502.
Pe bună dreptate spunea Euripide, „îngroparea morţilor e o îndatorire a

muritorilor”. Chiar dacă s-a simplificat mult faţă de epoca veche cultul morţilor,
respectul cetăţenilor faţă de cei morţi nu a dispărut; orice atingere adusă unui
mormânt sau cadavru, unui monument funerar este o manifestare
condamnabilă, o nesocotire a acelor sentimente, profund omeneşti de pietate,
tulburând grav relaţiile de convieţuire socială.
b) Obiectul material. Fapta de profanare de cadavre sau morminte are şi un
obiect material, care îl constituie cadavrul uman (atât înainte, cât şi după
înhumare), cenuşa acestuia rezultată din incinerare, mormântul (locul în care se
află înhumat cadavrul şi anexele teritoriului propriu-zis), urna funerară (caseta,
cutia sau orice obiect în care se află cenuşa celui decedat), monumentul funerar
(cavou, mausoleu etc.), în ansamblul lor şi piesele componente sau accesoriile
materiale ale acestora (de exemplu, sicriul, coroanele, crucile sau alte pietre
funerare, împrejurimile, candelabrele, icoanele, inscripţiile etc.), precum şi
obiectele sau ornamentele aflate pe corpul cadavrului (de exemplu: inele,
verighete, lănţişoare, cercei, proteze dentare, îmbrăcăminte, etc.)2684.
O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2684
1976, p. 427.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte
poate fi comisă de orice persoană responsabilă penal, iar participaţia penală
este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiectul pasiv este numai statul ca reprezentant al societăţii interesată
în păstrarea unei atitudini de respect faţă de cei dispăruţi.
În literatura de specialitate s-a decis că rudele în viaţă ale defunctului nu pot
fi subiecţi pasivi ai infracţiunii. Ele ar putea avea însă calitatea de persoane
dăunate cât priveşte pagubele ce li s-ar pricinui prin infracţiunea conexă
(distrugerea mormântului, monumentului etc.)2685.
2685V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 658. În acelaşi sens a se vedea M. Sîrbu şi I.
Dincă, notă la dec.pen. nr. 356/1981, a T. Timiş în R.R.D. nr. 2/1982 p. 56. Se susţine că în
cazul sustragerii unei proteze dentare de la cadavru (fiind vorba de furt şi profanare de
cadavre), moştenitorii defunctului erau îndrituiţi a se constitui parte civilă pentru a obţine
reparaţie fie în natură, fie în bani .
4.
a) Elementul material. Infracţiunea pe care o analizăm se realizează, din
punct de vedere al elementului material, printr-o acţiune de sustragere,
distrugere sau profanare a unui cadavru ori a cenuşii rezultate din incinerarea
acestuia (în varianta tip).
Sustragerea presupune luarea cadavrului fără consimţământul persoanelor în
drept să dispună sau să efectueze ritualul funebru. Sustragerea poate avea ca
obiect şi cenuşa rezultată din arderea cadavrului.
Distrugerea presupune lezarea substanţei cadavrului sau a cenuşii rezultate
din incinerarea acestuia, în aşa fel încât acestea încetează să existe, sunt
nimicite.
A profana un cadavru înseamnă a pângări, a manifesta lipsă de respect faţă
de memoria celui dispărut, pe care cadavrul acestuia o simbolizează. Profanarea
realizează şi elementele constitutive ale variantei atenuate, cu referire la un
mormânt, o urnă funerară sau un monument funerar. Raţiunea separării celor
două variante de comitere în noua reglementare se datorează intensităţii
atingerii aduse valorii sociale ocrotite şi ecoului social al faptei, care este în mod
evident diferită în cele două situaţii2686.
2686Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal, http://www.just.ro/,
accesat la data de 02.03.2009.
De regulă, acţiunea de profanare este o acţiune care duce la distrugerea,

degradarea, stricarea mormântului, monumentului sau a urnei funerare ori la
mutilarea, schimbarea poziţiei rămăşiţelor trupeşti ale celui dispărut. Fapta se
poate realiza şi prin acte efectuate fără violenţă, dar privind direct obiectul
material al infracţiunii, acte prin care se exprimă aceeaşi lipsă de respect faţă
de memoria celui dispărut, cum ar fi: desenarea pe mormânt sau monument a
unor scene obscene, scrierea unor cuvinte jignitoare, împrăştierea cenuşii sau a
resturilor umane, ori despuierea cadavrului în dorinţa de a obţine
îmbrăcămintea etc.2687.
2687 O. Loghin, T.Toader, op.cit., p. 571.
Au săvârşit această infracţiune inculpaţii care au mers în cimitirul comunei P.,

la mormântul lui N.T., unde, după ce au dislocat crucea din pământ, au rupt-o,
au îndepărtat pământul de pe sicriu, fără a-l desface însă şi au împrăştiat
coroanele de flori2688.
2688 C.S.J., s. pen., dec. nr. 4175/2003, www.ctce .ro.
Profanarea de cadavre sau morminte poate realiza în acelaşi timp latura

obiectivă a altei infracţiuni (de exemplu, a infracţiunii de distrugere, a
infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri). În asemenea caz, infracţiunea de
profanare de cadavre sau morminte intră în concurs cu respectiva
infracţiune2689. A fost exprimată şi opinia contrară, potrivit căreia există numai
infracţiunea de profanare de morminte dacă făptuitorul şi-a însuşit proteza din
aur cu ocazia autopsiei cadavrului2690. După unele opinii, în speţa dată trebuia
reţinută pe lângă infracţiunea de profanare de morminte şi infracţiunea de furt,
aflate în concurs. Consumarea infracţiunii prevăzute de art. 383 C. pen., se
arată în opinia autorilor, a avut loc în momentul în care inculpatul, smulgând
proteza dentară din gura celui decedat, rezultatul acestei infracţiuni, necinstirea
cadavrului, s-a produs. Ceea ce a urmat, trecerea protezei desprinsă de
cadavru, în puterea de dispoziţie a făptuitorului, reprezintă o altă acţiune
specifică furtului, având o individualitate materială de sine stătătoare. Se mai
susţine că în momentul în care a fost desprinsă de cadavrul în care se afla
încorporată, proteza a devenit un bun mobil autonom cu o valoare patrimonială
proprie2691.
2689 V. Dongoroz s.a., op. cit., vol.IV, p. 659.
2690T. Timiş, dec. pen., nr. 356/1981, în R.R.D. nr. 2/1982, p. 56, cu notă de Marin Sîrbu şi
Ion Dincă I: C.Buga, Petre Marica II; M. Mayo, D. Pavel, Aspecte speciale ale infracţiunii de
profanare de morminte, în R.R.D. nr . 3/1983 p. 37-40.
2691 A se vedea M. Sârbu şi I. Dincă, notă la dec. pen. nr. 356/1981 a Trib. Timiş, în R.R.D
nr. 2/1982, p. 56.
Nu sunt incidente prevederile art. 383 C. pen., fapta neconstituind infracţiune

când s-a efectuat o exhumare permisă prin dispoziţiile legale în vederea stabilirii
împrejurărilor şi cauzelor morţii, ori disecţia cadavrelor în scopuri didactico-
ştiinţifice, demolarea mormintelor în scopuri edilitare, etc.
b) Urmarea imediată. Prin comiterea acestei infracţiuni se aduce atingere
sentimentului comun de pietate faţă de morţi şi crearea prin aceasta a unui
pericol pentru relaţiile de convieţuire socială.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de care ne ocupăm,
este necesar să existe o legătură de cauzalitate între acţiunea incriminată şi
urmarea imediată (starea de pericol). Aceasta rezultă de regulă din însăşi
săvârşirea acţiunii incriminate.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau
indirectă. Fapta comisă din culpă nu constituie infracţiune.
Există opinia că nu se realizează conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni în
cazul sugrumării persoanei, urmată de punerea unei ţigări aprinse în mâna
acesteia şi incendierii ei, în scopul de a şterge urmele unui omor, deoarece
lipseşte intenţia specifică laturii subiective a acestei infracţiuni, inculpatul
neurmărind să aducă atingere sentimentului de respect datorat morţilor şi
amintirii acestora, ci a urmărit să nu fie descoperită fapta comisă2692.
2692
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3670/2007, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2007, p. 38 -39. În
acelaşi sens C.S.J., s. pen., dec. nr. 907/2003, în R.D.P. nr. 3/2004, p. 173. A se vedea în
sens contrar C. Bulai în Practica judiciară penală vol. III., p. 274, susţinându -se că pe
lângă infracţiunea de omor trebuia să se reţină şi infracţiunea de profanare de cadavre sau
morminte, întrucât prin această incriminare legiuitorul a urmărit să sancţioneze orice
manifestare a lipsei de respect pentru morţi, indiferent care ar fi mobilul sau scopul urmărit
de făptuitor.
Unicul argument invocat constant în practica judiciară care exclude reţinerea

unui concurs real între infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte şi
cea de omor îl reprezintă faptul că inculpatul nu are ca scop alterarea
sentimentului de pietate, ci ascunderea omorului. Prin urmare, opţiunea în
stabilirea încadrării juridice a unei asemenea situaţii de fapt (ca infracţiune
unică sau pluralitate infracţională) are ca şi criteriu scopul cu care acţionează
autorul; în absenţa unui scop care să vizeze valoarea socială protejată prin
dispoziţia art. 383 din Codul penal, se exclude existenţa acestei infracţiuni.
În acest context, se impune observarea faptului că existenţa infracţiunii de
profanare nu este subsumată niciunui scop. Dacă însă există un scop ori un
mobil, acestea vor fi valorificate numai în procesul de individualizare a pedepsei
(de pildă, va fi mai periculoasă şi va necesita o sancţiune mai severă fapta de
profanare care a fost săvârşită tocmai urmărindu-se şi dorindu-se ultragierea
sentimentului de pietate, decât fapta de profanare săvârşită cu prevederea
rezultatului ultragiant, dar fără a se dori un asemenea rezultat care a fost numai
acceptat).
Dacă existenţa infracţiunii de profanare ar fi fost subsumată unui scop
(finalitate urmărită prin săvârşirea faptei ce constituie elementul material al
infracţiunii, obiectivul propus şi reprezentat de autor ca rezultat al acţiunii sau
inacţiunii sale), acesta ar fi trebuit să apară ca o cerinţă esenţială ataşată
elementului subiectiv. Aceasta ar însemna ca infracţiunea prevăzută de art. 383
din Codul penal nu ar putea fi săvârşită decât cu intenţie calificată prin scop
(intenţie directă). Or, aşa cum rezultă din analiza reglementării conţinute de art.
383 din Codul penal, această infracţiune se săvârşeşte, într-adevăr cu intenţie,
însă în ambele modalităţi (atât intenţie directă, cât şi indirectă).
În consecinţă, a împărtăşi punctul de vedere al instanţelor care exclud
existenţa infracţiunii de profanare, în ipoteza faptică în discuţie, echivalează cu
a accepta că, în această situaţie particulară, infracţiunea prevăzută de art. 383
din Codul penal se săvârşeşte numai cu intenţie directă. O asemenea concluzie
şi raţionamentul care o fundamentează nu pot fi decât eronate deoarece impun
o modificare a voinţei legiuitorului de către organul judiciar.
De fapt, în ipoteza în discuţie, este vorba de o infracţiune de profanare
săvârşită cu intenţie indirectă (autorul nu urmăreşte şi nu doreşte atingerea
sentimentului de respect datorat morţilor ci, deoarece acest rezultat este o
etapă către atingerea scopului pe care îl urmăreşte – ascunderea omorului –
acceptă o asemenea urmare).
Soluţia jurisprudenţială pe care nu o împărtăşim nu poate fi susţinută şi dintr-
o altă perspectivă. Astfel, infracţiunea prevăzută de art. 383 din Codul penal are
ca situaţie premisă preexistenţa unui cadavru. Norma legală nu precizează nimic
cu privire la modul în care s-a creat această premisă (preexistă, indiferent de
fapta autorului profanării, fiind generată printr-un fapt natural – actul morţii sau
prin fapta unui terţ sau putea fi creată printr-o faptă a însăşi autorului profanării
ulterioare). În condiţiile tăcerii legii, sunt admise orice modalităţi generatoare
ale situaţiei premisă (chiar şi fapta anterioară a autorului profanării), distincţia
făcută de organul judiciar nefiind permisă .
Din această perspectivă, soluţia jurisprudenţială conduce la concluzia că
infracţiunea prevăzută de art. 383 din Codul penal nu ar putea exista ca
infracţiune atunci când situaţia premisă este rezultatul acţiunii aceleiaşi
persoane care, ulterior, va realiza şi profanarea. O asemenea concluzie este
însă eronată, negăsindu-şi suport în condiţiile de incriminare ale faptei de
profanare.
În concluzie, în ipoteza faptică în discuţie există un concurs real cu conexitate
consecvenţională între infracţiunile de profanare şi omor2693.
2693 A se vedea în acest sens Î.C.C.J., secţiile unite, dec. nr. 35/2008 pentru a examina
recursul în interesul legii, privind încadrarea juridică a faptei de omor urmate de
dezmembrarea ori incendierea cadavrului în scopul ascunderii omorului, publicată în M. Of.
nr. nr. 158 din 13 martie 2009.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Deşi infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte este
susceptibilă de acte pregătitoare şi de tentativă, acestea nu sunt pedepsite.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează activitatea
materială prin sustragere, distrugere sau profanare a unui cadavru sau a cenuşii
rezultate din incinerarea acestuia, ori profanarea unui mormânt, a unei urne
funerare sau a unui monument funerar.
B. Sancţionare. Infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte este
sancţionată în varianta tip cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. Varianta
atenuată se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Infracţiunea nu are corespondent în reglementarea anterioară2680.
2680 Reglementări asemănătoare în materie sunt consacrate de art. 524 C. pen. spaniol.

2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 382 C. pen. într-o singură variantă, tip, şi
constă în profanarea unui lăcaş sau a unui obiect de cult, aparţinând unui cult
religios care este organizat şi funcţionează potrivit legii.
3.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea are ca obiect juridic special,
relaţiile sociale referitoare la sentimentul de pietate şi respect datorat lăcaşurilor
sau obiectelor de cult, precum şi la inviolabilitatea sau intangibilitatea acestora.
Respectul cetăţenilor faţă de lăcaşurile sau obiectele de cult este esenţial într-
un stat de drept unde se pune accentul pe libertatea credinţei religioase; orice
atingere adusă unui locaş sau obiect de cult este o manifestare condamnabilă, o
nesocotire a acelor sentimente, profund omeneşti de pietate, tulburând grav
relaţiile de convieţuire socială.
b) Obiectul material. Fapta de profanare de lăcaşuri sau obiecte de cult are
şi un obiect material, care îl constituie lăcaşurile de cult în ansamblul lor şi
componentele sau accesoriile materiale ale acestora (de exemplu, uşile,
ferestrele, candelabrele, picturile, inscripţiile etc.), precum şi obiectele de cult
(de exemplu: icoanele, moaştele, statuile etc.).
a) Subiectul activ. Infracţiunea de profanarea lăcaşurilor sau obiectelor de
cult poate fi comisă de orice persoană responsabilă penal, iar participaţia penală
este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiectul pasiv
Subiect pasiv este numai statul ca reprezentant al societăţii interesată în
păstrarea unei atitudini de respect faţă de lăcaşurile sau obiectele de cult. În
secundar se aduce atingere şi caselor de rugăciuni (biserici, temple, moschee
etc.) sau cultelor religioase proprietare ale locaşurilor sau obiectelor de cult
profanate.
4.
a) Elementul material. Infracţiunea pe care o analizăm se realizează, din
punct de vedere al elementului material, printr-o acţiune de profanare a unui
lăcaş sau obiect de cult, aparţinând unui cult religios care este organizat şi
funcţionează potrivit legii. Pentru explicaţii privind cultele religioase recunoscute
în ţara noastră trimitem la analiza infracţiunii de împiedicarea exercitării
libertăţii religioase.
A profana un locaş sau un obiect de cult înseamnă a pângări, a manifesta
lipsă de respect faţă de simbolul pe care lăcaşul sau obiectul de cult o
personifică. De regulă, acţiunea de profanare este o acţiune care duce la
distrugerea, degradarea, stricarea în întregime sau a componentelor lăcaşului
sau obiectelor de cult (spre exemplu, incendierea unei biserici, ori spargerea
uşilor sau a ferestrelor, distrugerea statuilor sau a icoanelor, etc.). Fapta se
poate realiza şi prin acte efectuate fără violenţă, dar privind direct obiectul
material al infracţiunii, acte prin care se exprimă aceeaşi lipsă de respect faţă
de lăcaşul sau obiectul de cult, cum ar fi: mâzgălirea icoanelor sau desenarea
pe picturi a unor scene obscene ori scrierea unor cuvinte jignitoare, urinarea
sau întreţinerea de acte sexuale într-un locaş de cult, etc.
Acţiunea de profanare poate realiza în acelaşi timp latura obiectivă a altei
infracţiuni (de exemplu, a infracţiunii de distrugere, a infracţiunii de ultraj
contra bunelor moravuri). În asemenea caz, infracţiunea de profanarea
lăcaşurilor sau a obiectelor de cult intră în concurs cu respectiva infracţiune. De
asemenea, profanarea poate fi mijlocul prin care se realizează o altă infracţiune
scop (spre exemplu furtul), şi în acest caz aplicându-se regulile de la concursul
de infracţiuni.
b) Urmarea imediată. Prin comiterea acestei infracţiuni se aduce atingere
sentimentului comun de pietate faţă de lăcaşurile şi obiectele de cult şi crearea
prin aceasta a unui pericol pentru relaţiile de convieţuire socială.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de care ne ocupăm,
este necesar să existe o legătură de cauzalitate între acţiunea incriminată şi
urmarea imediată (starea de pericol). Aceasta rezultă de regulă din însăşi
B. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau
indirectă. Fapta comisă din culpă nu constituie infracţiune.
Mobilul sau scopul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, însă, trebuie
avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei. Putem scoate totuşi în
evidenţă că mobilul poate fi: ura, răzbunarea, tendinţa de câştig etc.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Deşi infracţiunea de profanarea lăcaşurilor sau a obiectelor de cult
este susceptibilă de acte pregătitoare şi de tentativă, acestea nu sunt pedepsite.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează activitatea
materială prin orice mijloc şi se produce urmarea periculoasă pentru relaţiile
sociale ocrotite de lege.
B. Sancţionare. Infracţiunea de profanarea lăcaşurilor sau a obiectelor de
cult este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Comentariu

1.
Dispoziţiile art. 171 Noul C. pen. au un conţinut diferit faţă de cele ale art.
139 C. pen. anterior.
În concepţia legii penale anterioare reabilitarea judecătorească era anulată
când după acordarea ei s-a descoperit că cel condamnat mai suferise o altă
condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de
reabilitare. În reglementarea noului Cod penal, reabilitarea judecătorească se
anulează dacă după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o
infracţiune, care dacă ar fi fost cunoscută ar fi condus la respingerea cererii de
reabilitare.
Reformularea prevederilor art. 171 din noua lege penală se justifică prin
nevoia de corelare a acestora cu dispoziţiile art. 168 alin. (1) lit. a).
2.
Condiţiile anulării reabilitării judecătoreşti
Este posibil ca instanţa de judecată să admită o cerere de reabilitare fără să
cunoască faptul că acela care a solicitat reabilitarea mai săvârşise o infracţiune
în termenul de reabilitare. Întrucât în asemenea situaţii, reabilitarea s-a acordat
fără a fi îndeplinită o condiţie de fond esenţială, hotărârea de reabilitare
trebuie anulată.
Pentru rezolvarea unei asemenea situaţii, legiuitorul a prevăzut în art. 171 C.
pen. că reabilitarea judecătorească va fi anulată dacă, după acordarea ei, s-a
descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost
cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare.
Această dispoziţie se referă numai la reabilitarea judecătorească, fiindcă
numai ea este constatată printr-o hotărâre judecătorească. Reabilitarea de
drept, dobândindu-se automat, nu se pune problema anulării, pentru că ea nu
formează obiectul unui act juridic.
Pentru a opera anularea reabilitării judecătoreşti trebuie să se constate, pe
de-o parte, că cel care a solicitat reabilitarea, mai săvârşise o infracţiune în
termenul de reabilitare, iar, pe de altă parte, că existenţa ei a fost
descoperită ulterior datei la care a fost acordată reabilitarea.
3.
Procedura anulării reabilitării judecătoreşti
Instanţa de judecată, în cazul în care s-a acordat fostului condamnat
reabilitarea judecătorească fără să se fi cunoscut că anterior acordării acesteia,
cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune, din oficiu sau la sesizarea procurorului,
va proceda la anularea reabilitării judecătoreşti.
În acest sens, instanţa competentă, învestită pentru a anula reabilitarea,
potrivit art. 533 C. pr. pen., la termenul fixat, în şedinţă nepublică, ascultă
persoanele citate prezente, concluziile procurorului şi ale celui reabilitat şi
verifică dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru anularea
reabilitării judecătoreşti. Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii dispune anularea
reabilitării.
După rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a reabilitării, instanţa
dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a
pronunţat condamnarea (art. 537 C. pr. pen.).
Anularea reabilitării face inoperantă hotărârea judecătorească prin care a fost
admisă o cerere de reabilitare fără îndeplinirea uneia dintre condiţiile de fond şi
anume, ca în termenul de reabilitare să nu fi săvârşit o altă infracţiune.
4.
Elemente de drept comparat în materia reabilitării
În codurile penale străine, reabilitarea este reglementată fie alături de alte
cauze care înlătură ori face să înceteze pedeapsa sau înlătură alte consecinţe
ale acesteia, fie separat, ca o cauză care anulează sau înlătură antecedentele
penale.
5.
Codul penal italian reglementează reabilitarea în Titlul VI „Despre anularea
infracţiunii şi despre pedepse”, Capitolul II „Despre încetarea pedepsei”, art.
178-181.
Art. 178 C. pen. italian prevede că „Reabilitarea stinge pedepsele accesorii şi
orice alt efect penal al condamnării, în afara cazurilor când dispune altfel.
Reabilitarea nu are efect retroactiv (de exemplu, funcţionarul nu
redobândeşte funcţia avută, ci numai capacitatea de a participa la concurs
pentru ocuparea funcţiilor publice). Condamnatul reabilitat nu mai are statutul
de recidivist.
Pentru a acorda reabilitarea, instanţa de judecată, potrivit art. 179 C. pen.,
trebuie să constate îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) să fi trecut 5 ani din ziua în care pedeapsa principală a fost executată sau
a încetat în alt mod. Termenul este de 10 ani dacă este vorba de recidivişti
calificaţi în sensul art. 99 C. pr. pen., delicvenţi obişnuiţi, profesionişti sau cu
înclinaţie pentru infracţiuni contra vieţii sau integrităţii corporale, faţă de care
termenul curge din ziua în care a fost revocat ordinul de atribuire la o colonie
agricolă sau la o casă de muncă;
b) în termenul de reabilitare condamnatul să facă dovada unei bune şi
constante conduite;
c) condamnatul să nu fi fost supus unei măsuri de siguranţă (cu excepţia
expulzării sau confiscării speciale) sau dacă a fost supus unei asemenea măsuri,
aceasta să fi fost revocată (anulată);
d) să fi îndeplinit obligaţiile civile ce decurg din condamnare, în afara cazului
când demonstrează că a fost în imposibilitate de a le îndeplini.
Reabilitarea poate fi acordată şi în cazul hotărârilor de condamnare
pronunţate în străinătate dacă au fost recunoscute conform
prevederilor Codului de procedură penală (art. 181).
Hotărârea de reabilitare se revocă de drept dacă persoana reabilitată comite
în termen de 5 ani un delict pentru care se aplică pedeapsa cu închisoarea mai
mare de 3 ani (art. 180).
6.
Codul penal francez reglementează reabilitarea în Capitolul III „Despre
stingerea pedepselor şi despre stingerea condamnărilor”, Secţiunea 4 „Despre
reabilitare”, art. 132-12 la art. 133-17. Conform acestor dispoziţii, reabilitarea
cunoaşte două modalităţi: reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.
Reabilitarea este permisă de drept persoanei fizice condamnate dacă în
termenele stabilite de lege nu a suferit nicio condamnare nouă la o pedeapsă
penală sau contravenţională.
Termenele de reabilitare legală (de drept) a persoanelor fizice sunt prevăzute
în art. 133-12. Acestea sunt: 3 ani pentru condamnarea la amendă sau zile
amendă, care se calculează din ziua plăţii amenzii ori de la data când s-a
împlinit prescripţia; 5 ani pentru o condamnare la o pedeapsă care nu depăşeşte
un an închisoare, termen care începe să curgă de la executarea pedepsei sau de
la data împlinirii prescripţiei; 10 ani pentru o condamnare unică la pedeapsa
închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau pentru condamnări multiple la închisoare
care, adunate, nu depăşesc 5 ani, termen ce curge de le expirarea ultimei
pedepse suferite sau de la împlinirea prescripţiei.
În al doilea rând, reabilitarea de drept a persoanei fizice, presupune absenţa,
înăuntrul termenelor menţionate, a oricărei condamnări la pedeapsa cu
închisoarea sau pecuniară.
Reabilitarea judecătorească se acordă în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură penală.
Fie că este legală sau judiciară, reabilitarea are aceleaşi efecte (art. 783 C.
pr. pen.). Potrivit art. 136-16 C. pen., reabilitarea şterge condamnarea şi face
să înceteze pentru viitor toate incapacităţile ce decurg din aceasta. Din moment
ce condamnarea dispare, ea nu mai poate fi luată în considerare la stabilirea
recidivei, iar incapacităţile ce rezultă din aceasta încetează.
Pentru aplicarea regulilor asupra reabilitării, reducerea prin graţierea unei
pedepse echivalează cu executarea ei (art. 133-17).
7.
Codul penal spaniol reglementează reabilitarea în Titlul VII „Stingerea
responsabilităţii penale şi efectele sale”, Capitolul II „Anularea antecedentelor
penale”, art. 136 şi art. 137.
Potrivit art. 136 C. pen., condamnaţii a căror răspundere penală s-a stins, au
dreptul să obţină de la Ministerul Justiţiei, din oficiu sau la cererea părţii,
anularea antecedentelor sale penale cu ajutorul prealabil al judecătorului sau
tribunalului care a pronunţat sentinţa.
Pentru recunoaşterea acestui drept trebuie întrunite următoarele cerinţe:
a) să fi îndeplinit responsabilităţile civile rezultate din infracţiune, cu excepţia
cazurilor de insolvabilitate, declarat de judecătorul sau tribunalul care a
pronunţat sentinţa, afară de cazul în care condamnatul nu a avut posibilitatea;
b) să se fi scurs, fără ca cel condamnat să fi comis alte infracţiuni,
următoarele termene: 6 luni pentru pedepsele uşoare; 2 ani pentru pedepsele
care nu depăşesc 12 luni şi cele aplicate pentru delicte de neglijenţă; 3 ani
pentru celelalte pedepse mai puţin grave; şi 5 ani pentru pedepsele grave.
Aceste termen se vor calcula începând din ziua următoare celei în care
pedeapsa s-a stins, iar în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei,
termenul se va calcula din ziua următoare celei în care ar fi fost executată
pedeapsa dacă nu s-ar fi bucurat de acest beneficiu.
În cazul în care cererea celui interesat este respinsă de către Oficiul
Ministerului Justiţiei şi Internelor, judecătorul sau tribunalul competent
constatând îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, va ordona anularea
antecedentelor penale şi acestea nu vor mai fi avute în vedere în eventualele
comiteri de către fostul condamnat al unui alt delict.
8.
Codul penal al Republicii Moldova reglementează reabilitarea sub ambele
modalităţi: reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.
Potrivit art. 111 C. pen. reabilitarea de drept se obţine în virtutea legii atunci
când sunt îndeplinite condiţiile legale şi anume, îndeplinirea termenului prevăzut
în alin. (1) pentru fiecare categorie de condamnare şi nesăvârşirea unei noi
infracţiuni în acest termen. Drept consecinţă, după expirarea termenelor
prevăzute de lege, persoana este considerată ca neavând antecedente penale,
fără să se adreseze în acest scop instanţei de judecată. Dacă respectiva
persoană săvârşeşte o nouă infracţiune este considerată infractor primar, cu
toate consecinţele ce decurg din această situaţie.
Reabilitarea judecătorească este acea modalitate de reabilitare care se
acordă, la cererea condamnatului, pe calea unei proceduri speciale, de către
instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii prevăzute în art.
112 C. pen.:
a) condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune – nu are relevanţă natura
sau gravitatea infracţiunii;
b) a fost îndeplinit cel puţin jumătate din termenul prevăzut în alin. (1) şi
alin. (2) ale art. 111 C. pen.;
c) condamnatul a avut o comportare ireproşabilă, că a respectat întocmai,
după executarea pedepsei, legile şi regulile de convieţuire socială, dovedind
astfel că s-a corectat şi că merită reintegrarea socială completă şi din punct de
vedere juridic;
d) condamnatul are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace
oneste, a atins vârsta de pensionare sau este incapabil de muncă.
În caz de respingere a cererii de reabilitare, o nouă cerere poate fi făcută la
un an de la pronunţarea hotărârii prin care s-a respins cererea anterioară.
Reabilitarea judecătorească anulează toate incapacităţile şi decăderile din
drepturi legate de antecedentele penale. Condamnatul nu poate avea dreptul la
rezervarea funcţiei pe care a pierdut-o ca urmare a săvârşirii infracţiunii şi a
condamnării suportate.
Radu Chiriţă, Amnistia şi reabilitarea judecătorească, în R.D.P. nr. 3/1998, p.

60; Dorin Ciuncan, Corneliu Turianu, Curgerea termenului de reabilitare în cazul
liberării condiţionate dintr-o pedeapsă graţiată condiţionat, aplicată printr-o
hotărâre de condamnare, în Dreptul nr. 9/1999, p. 114; Sorin
Corlăţeanu, Reabilitarea într-o situaţie specială, în R.D.P. nr. 1/2001, p. 79;
Radu Lupaşcu, Competenţa de soluţionare a cererii de reabilitare, în Pro Lege
nr. 1/1992, p. 196; Maria Nemoianu, Condiţiile reabilitării judecătoreşti, în Pro
Lege nr. 1/1991, p. 119; Ion Şipoteanu, Calculul termenului de reabilitare
judecătorească a condamnatului a cărei pedeapsă a fost redusă conform
Decretului nr. 11/1998, Pro Lege nr. 3/1999, p. 22.

Comentariu

1.
Conţinutul art. 163 noul C. pen. este similar cu cel al art. 127 C. pen.
anterior. Ambele texte cuprind aceleaşi cauze de întrerupere a cursului
prescripţiei executării pedepsei, dar într-o altă formulare.
În alin. (3) al art. 163 noul C. pen. s-a instituit o cauză de întrerupere a
termenului de prescripţie a executării amenzii în varianta înlocuirii obligaţiei de
plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii potrivit art. 64 noul C. pen.
2.
Cauzele de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei
Potrivit art. 163 C. pen., cursul termenului de prescripţie se întrerupe în
următoarele cazuri:
a) începerea executării pedepsei. Aceasta înseamnă depunerea
condamnatului în penitenciar, deci încarcerarea lui, ori plata unei rate a amenzii,
în cazul eşalonării executării acestei pedepse. Odată cu începerea executării
pedepsei, termenul de prescripţie se întrerupe, deoarece nu este posibilă
prescripţia pedepsei în timp ce aceasta se execută.
b) sustragerea de la executare. După începerea executării pedepsei,
sustragerea de la aceasta face să curgă un nou termen de prescripţie (de
exemplu, condamnatul evadează din penitenciar sau nu continuă să plătească
amenda, când acesta a fost eşalonată). Este justificată anihilarea efectelor de
până atunci ale trecerii timpului şi să se impună trecerea unui nou termen de
prescripţie a executării pedepsei.
c) săvârşirea din nou a unei infracţiuni. În cazul în care condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune, este firesc să se întrerupă termenul scurs până
la săvârşirea unei noi infracţiuni atât timp cât condamnatul dovedeşte
perseverenţă pe calea infracţionalităţii.
3.
Efectele întreruperii prescripţiei executării pedepsei
În toate cazurile de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, timpul
scurs până la apariţia cauzei de întrerupere nu se mai ia în calcul. Pentru
prescripţia executării pedepsei nu există o prescripţie specială ca în cazul
prescripţiei răspunderii penale, ci oricâte întreruperi ar fi, termenul de
prescripţie trebuie să curgă neîntrerupt în întregime.
George Antoniu, Unele reflecţii asupra termenului de prescripţie, în R.D.P. nr.

2/2003, p. 29; Mihaela Mihai, Prescripţia executării pedepsei, în R.D.P. nr. 4, p.
131; Grigore Râpeanu, Imprescriptibilitatea infracţiunilor contra păcii şi
omenirii, în A.U.B, p. 79, Studii Juridice nr. 1/1970; Ştefania Georgeta
Ungureanu,Implicaţiile penale ale factorului timp, R.D.P. nr. 3/2001, p. 71.

Comentariu

1.
Reglementarea prevăzută de art. 129 noul C. pen. nu are corespondent în
legea penală anterioară.
2.
Prin reglementarea prevăzută în art. 129 noul C. pen., legiuitorul stipulează
măsurile pe care trebuie să le ia instanţa în cazul pluralităţii de infracţiuni
săvârşite de un minor. Astfel, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul
minorităţii, instanţa stabileşte şi ia o singură măsură educativă pentru toate
faptele, în condiţiile art. 114, ţinând seama de criteriile prevăzute în art. 74 (a
se vedea comentariile la acest articol).
În cazul săvârşirii a două infracţiuni dintre care una în timpul minorităţii şi
una după majorat, pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii, instanţa va
lua măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după majorat va stabili o
pedeapsă, după care:
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai
pedeapsa;
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este
închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală
cu cel puţin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas
neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după majorat;
c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este
detenţiunea pe viaţă, se execută numai această pedeapsă;
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este
amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult
6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
În cazul prevăzut în alin. (2) lit. b), din durata pedepsei aplicate se scade
ceea ce s-a executat din momentul săvârşirii infracţiunii comise după majorat
până la data judecării.
În cazul săvârşirii după majorat a două sau mai multe infracţiuni concurente,
se aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de infracţiuni, după care se
face aplicarea dispoziţiilor alin. (2). Pedeapsa stabilită potrivit dispoziţiilor alin.
(2) lit. b) nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării
executării sub supraveghere.

Comentariu

1.
Infracţiunea era prevăzută, într-o variantă asemănătoare, în art. 268 C. pen.
anterior. În noua reglementare s-a optat pentru instituirea a două trepte de
gravitate, datorită şi modificărilor survenite prin noul Cod de procedură penală.
Astfel, varianta tip constă în punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea unei
măsuri preventive neprivative de libertate (variantă neexistentă în
reglementarea anterioară), ori trimiterea în judecată a unei persoane, ştiind că
este nevinovată. Luarea unei măsuri preventive privative de libertate, precum şi
condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată constituie variantă
agravată în noua reglementare, spre deosebire de Codul penal anterior, care
punea toate aceste variante de comitere pe aceeaşi treaptă de gravitate. De
asemenea, în raport de reglementarea anterioară, în noua reglementare
sancţiunea este mai uşoară în varianta tip şi mai aspră în varianta agravată.
2.
Infracţiunea de represiune nedreaptă este reglementată în art. 283 C. pen.
într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Constituie represiunea nedreaptă în varianta tip, potrivit art. 283 alin. (1) C.
pen., fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua o măsură preventivă
neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind că este
nevinovată.
Constituie variantă agravată, potrivit art. 283 alin. (2) C. pen., reţinerea sau
arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată.
3.
a) Obiectul juridic special. În cazul faptei de represiune nedreaptă obiectul
juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei în bune
condiţiuni, iar în secundar cele referitoare la dreptul la libertate, demnitate,
onoare şi alte atribute fundamentale ale persoanei.
b) Obiectul material. Infracţiunea de represiune nedreaptă are uneori şi un
obiect material, respectiv, atunci când fapta se răsfrânge asupra corpului
persoanei nevinovate.
a) Subiectul activ. Represiunea nedreaptă nu poate fi comisă decât de un
funcţionar public (procuror, judecător) care, în conformitate cu dispoziţiile
legale, are dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua o măsură
preventivă, de a trimite în judecată sau de a condamna o persoană.
Aşadar, fapta nu poate fi comisă decât de către o persoană care are o
anumită calitate (subiect calificat), persoană competentă, potrivit legii şi funcţiei
în care a fost învestită, să exercite în numele statului represiunea penală sub
forma activităţilor expres prevăzute: punerea în mişcare a acţiunii penale,
luarea unei măsuri preventive, trimiterea în judecată sau condamnarea.
Acţiunea penală se pune în mişcare de către procuror [art. 309 alin. (1) C.
pr. pen.].
Măsurile preventive neprivative de libertate (controlul judiciar, controlul
judiciar pe cauţiune – art. 202 alin. (4) lit. b) şi c) pot fi luate faţă de inculpat,
în cursul urmăririi penale, de către procuror, în procedura de cameră
preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii,
de către instanţa de judecată [art. 203 alin. (2) C. pr. pen.]. Măsurile
preventive neprivative de libertate dispuse de către procuror în cursul urmăririi
penale sunt supuse confirmării judecătorului de drepturi şi libertăţi [art. 212
alin. (2), 213 şi 216 alin. (3) C. pr. pen.].
Trimiterea în judecată se dispune de către procuror [art. 327 alin. (1) lit.
a) C. pr. pen.], iar verificarea legalităţii sesizării instanţei se face de către
judecătorul de cameră preliminară în procedura camerei preliminare (art. 342-
348 C. pr. pen.).
În concluzie, în varianta tip subiect activ poate fi procurorul, judecătorul de
cameră preliminară, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau membrii completului
instanţei de judecată.
În varianta agravată, subiectul activ este de asemenea calificat, fiind vorba
despre persoanele competente să dispună reţinerea, arestarea sau
condamnarea unei persoane.
Potrivit art. 203 alin. (1) C. pr. pen., măsura preventivă a reţinerii poate fi
luată faţă de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de
către procuror, numai în cursul urmăririi penale.
Arestarea presupune luarea uneia din cele două măsuri preventive privative
de libertate prevăzute în art. 202 alin. (4) lit. d) şi e) C. pr. pen.: arestul la
domiciliu şi arestarea preventivă. Măsurile preventive privative de libertate pot
fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de
cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată [art.
203 alin. (3) C. pr. pen.].
Condamnarea se dispune de către instanţa de judecată (art. 396 C. pr.
pen.).
În concluzie, în varianta agravată subiect activ poate fi organul de cercetare
penală, procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau membrii completului instanţei de judecată.
Conform prevederilor art. 295 alin. (1) C. pr. pen., acţiunea penală poate fi
pusă în mişcare şi la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Dar, persoana
vătămată învinuind prin plângerea făcută o persoană pe care o ştie nevinovată
nu va răspunde pentru infracţiunea de represiune nedreaptă, ci pentru
infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, deoarece fapta
săvârşită realizează conţinutul acestei din urmă infracţiuni, întrucât prevederile
art. 283 C. pen. se referă numai la organele judiciare (procuror, judecător
etc.)1946.
Participaţia penală este posibilă în forma instigării sau complicităţii în toate

cazurile, iar în forma coautoratului, în situaţia în care toţi autorii îndeplinesc
cerinţa prevăzută de lege (spre exemplu, procurorul dispune măsura preventivă
a controlului judiciar, măsură confirmată de judecătorul de drepturi şi libertăţi,
ambii fiind înţeleşi asupra nevinovăţiei persoanei împotriva căreia s-a dispus
măsura, ori în cazul arestării sau condamnării unor persoane de către completul
de judecată).
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorii sociale ocrotite,
înfăptuirea justiţiei. Subiect pasiv secundar nu poate fi decât o persoană fizică
asupra căreia se exercită un act de represiune penală pe nedrept.
4.
a) Elementul material. În cazul acestei infracţiuni în varianta tip, elementul
material se realizează prin comiterea uneia dintre următoarele activităţi:
punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea unei măsuri preventive neprivative
de libertate ori trimiterea în judecată a unei persoane nevinovate.
Punerea în mişcare a acţiunii penale echivalează cu inculparea unei persoane
care este învinuită de comiterea unei infracţiuni. Acţiunea penală are ca obiect
tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care
rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu
există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia.
Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din
care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi
dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al
împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau
de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Luarea unei măsuri
preventive neprivative de libertate presupune luarea măsurii controlului judiciar
sau controlului judiciar pe cauţiune, ceea ce implică impunerea unor obligaţii
care trebuie respectate de inculpat (cum ar fi prezentarea la organul judiciar,
informarea acestuia despre schimbarea locuinţei, prezentarea la organul de
supraveghere, interdicţia de a depăşi o anumită limită teritorială, de a se
deplasa în anumite locuri, de a intra în legătură cu anumite persoane etc.). La
controlul judiciar pe cauţiune, în plus, inculpatul depune o cauţiune a cărei
valoare este stabilită de către organul judiciar.
Trimiterea în judecată presupune deferirea instanţei de judecată a unei
persoane învinuită de comiterea unei fapte penale. Atunci când constată că au
fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că
urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate,
procurorul emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din
materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de
inculpat şi că acesta răspunde penal. Verificarea legalităţii trimiterii în judecată
se face în procedura camerei preliminare de către judecătorul de cameră
preliminară.
Varianta agravată a infracţiunii se poate comite, sub aspectul elementului
material, prin reţinerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că
este nevinovată.
Se observă, din modalităţile de comitere, că varianta agravată presupune
acte procesuale cu efect direct asupra libertăţii persoanei ori care duc la
condamnarea acesteia, fapte cu un pericol social vădit superior activităţilor de
punere în mişcare a acţiunii penale, luării măsurilor preventive neprivative de
libertate ori trimiterii în judecată.
Reţinerea reprezintă măsura preventivă privativă de libertate dispusă de
organul de cercetare penală sau procuror în cursul urmăririi penale, pe o durată
de cel mult 24 de ore (art. 209 C. pr. pen.). Procurorul sesizează judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii
arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de
expirarea duratei reţinerii acestuia.
Arestarea unei persoane presupune luarea unei măsuri preventive privative
de libertate (arestul la domiciliu sau arestarea preventivă) în condiţiile art. 223
C. pr. pen.: numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a
săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea
penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de
acte;
b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea
infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori
să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să
aibă un astfel de comportament;
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să
realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte
săvârşirea unei noi infracţiuni.
În fine, a condamna pe cineva nevinovat înseamnă a da împotriva unei
persoane o hotărâre prin care se constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă,
că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Aceste acţiuni dobândesc caracter penal atunci când sunt exercitate contra
unei persoane nevinovate. În opinia noastră, semnificaţia expresiei „persoană
nevinovată” nu se limitează la lipsa vinovăţiei ca trăsătură esenţială a
infracţiunii, ci include şi lipsa uneia din celelalte trăsături esenţiale (fapta
nejustificată sau neimputabilitatea, ori fapta nu este prevăzută de legea
penală). Considerăm că oricare din cauzele enumerate în art. 16 alin. (1) lit. a)-
d), cunoscută de către organul judiciar, duce la îndeplinirea condiţiei persoanei
nevinovate, în sensul art. 283 C. pen. (fapta nu există, fapta nu este prevăzută
de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, nu există
probe că o persoană a săvârşit infracţiunea, există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate).
b) Urmarea imediată. În principal, urmarea imediată constă în crearea unei
stări de pericol pentru desfăşurarea activităţii de înfăptuire a justiţiei în bune
condiţii şi în conformitate cu prevederile legale.
În cazul infracţiunii de represiune nedreaptă se produce şi o urmare
adiacentă, constând într-o vătămare adusă demnităţii, onoarei sau chiar
libertăţii persoanei nevinovate (în situaţia în care aceasta a fost efectiv arestată
ori a început executarea pedepsei la care a fost condamnată).
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă din
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de represiune nedreaptă se comite din
punctul de vedere al elementului subiectiv, cu intenţie directă sau indirectă,
infracţiunea subzistând numai dacă făptuitorul a ştiut că persoana împotriva
căreia se comite vreuna dintre acţiunile prevăzute în art. 283 C. pen. este
nevinovată. Săvârşirea faptei din culpă nu este incriminată şi ca atare, nu
constituie infracţiune.
Nu există răspundere penală atunci când făptuitorul a apreciat în mod greşit
ca fiind vinovată persoana împotriva căreia a acţionat. La fel, nu există
răspundere penală dacă a crezut persoana nevinovată, dar ulterior se stabileşte
vinovăţia ei.
Mobilul sau scopul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, însă de
acestea instanţa va ţine seamă cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea de represiune nedreaptă este susceptibilă de a
parcurge faza actelor pregătitoare şi a tentativei care însă nu sunt incriminate.
Actele pregătitoare pot fi incriminate, existând deci răspundere penală atunci
când au servit la comiterea infracţiunii, ca activităţi de complicitate anterioară
sau ca acte de instigare.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a comis una dintre
acţiunile incriminate şi s-a produs urmarea imediată periculoasă.
În cazul când au fost săvârşite mai multe acţiuni din cele incriminate, se va
reţine o singură infracţiune.
B. Sancţionare. Pedeapsa în cazul variantei tip a infracţiunii de represiune
nedreaptă este închisoarea de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică. Varianta agravată se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică.

Comentariu
http://www.just.ro.
1.
Noile incriminări referitoare la înşelăciunea privind asigurările îşi găsesc
justificarea în realitatea socială, căci ele vin să sancţioneze fapte care au
devenit din ce în ce mai frecvente în ultimii ani. Astfel, în condiţiile dezvoltării
susţinute a pieţei asigurărilor, a creşterii numărului şi ponderii asigurărilor
obligatorii, a crescut şi tentaţia unor persoane de a frauda asigurătorii în scopul
obţinerii unor foloase patrimoniale injuste. Infracţiunea de înşelăciune privind
asigurările constituie o variantă specială agravată a infracţiunii de înşelăciune,
care prin voinţa legiuitorului a fost incriminată ca infracţiune de sine stătătoare.
Infracţiunea nu are corespondent în Codul penal anterior1748.
1748Incriminări similare se găsesc şi în art. 642 C. pen. italian, art. 219 C. pen. portughez,
§ 272C. pen. norvegian etc.

2.
atenuată. Varianta tip este reglementată în alin. (1) şi constă în distrugerea,
degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea
unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului,
în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată.
Varianta atenuată este prevăzută în alin. (2) şi constă în fapta persoanei
care, în scopul prevăzut în alin. (1), simulează, îşi cauzează sau agravează
leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat.
3.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de înşelăciune privind asigurările
are, în principiu, un obiect juridic special asemănător celorlalte infracţiuni de
fraudă şi constă în relaţiile sociale referitoare la buna-credinţă şi încrederea
reciprocă a subiecţilor în raporturile patrimoniale în domeniul asigurărilor.
b) Obiectul material îl constituie bun asigurat împotriva distrugerii,
degradării, uzurii, pierderii sau furtului ori corpul persoanei asigurate.
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă
penal. În varianta atenuată prevăzută în alin. (2), subiectul activ este calificat,
fiind persoana asigurată.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare,
complicitate.
b) Subiectul pasiv este asigurătorul.
4.
a) Elementul material în cazul infracţiunii de înşelăciune privind asigurările
în varianta tip constă în distrugerea, degradarea, aducerea în stare de
neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat.
Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare au
semnificaţia acţiunilor descrise la infracţiunea de distrugere (art. 253 C.
pen.). Ascundereabunului asigurat înseamnă dosirea, tăinuirea, punerea bunului
într-un loc ferit, astfel încât să dea aparenţa dispariţiei ori sustragerii acestuia.
Înstrăinarea presupune transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului
altei persoane, dând de asemenea impresia dispariţiei sau sustragerii acestuia.
A săvârşit această faptă în forma tentativei inculpatul I.M., care, în luna
februarie 2000, după ce a vândut autoturismul sau, a reclamat la poliţie ca
acesta fusese furat şi s-a adresat SC G.A.S. din Cluj-Napoca, unde autoturismul
era asigurat pentru caz de furt, cerând sa i se plătească prima de asigurare1749.
Descoperindu-se realitatea, societatea de asigurări nu a achitat despăgubirile
cerute de inculpat.
1749 C.S.J., s. pen., dec. nr. 5137/2001, www.iccj.ro.
Potrivit art. 2199 C. civ., prin contractul de asigurare, contractantul

asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta
din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o
indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului
păgubit.
Încheierea contractului de asigurare se constată prin poliţa de asigurare sau
certificatul de asigurare emis şi semnat de asigurător ori prin nota de acoperire
emisă şi semnată de brokerul de asigurare. Poliţa de asigurare poate fi, după
caz, nominativă, la ordin sau la purtător.
În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească
indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract. Atunci când există
neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, partea
necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluţionării
neînţelegerii prin bună învoială sau de către instanţa judecătorească (art. 2208
C. civ.).
În Codul civil sunt prevăzute mai multe categorii de contracte de asigurare
(asigurările de bunuri – art. 2214, asigurările de credite şi garanţii – art. 2221,
asigurările de pierderi financiare – art. 2222, asigurările de răspunderi civile –
art. 2223, asigurările de persoane – art. 2227). Legiuitorul a înţeles să
protejeze prin incriminarea din art. 245 C. pen. numai îndeplinirea
corespunzătoare a contractelor privind asigurările de bunuri şi de persoane,
fraudarea celorlalte categorii de contracte de asigurare întâlnindu-se mai rar în
practica judiciară. Aceasta nu înseamnă, spre exemplu, că o înşelăciune într-un
contract de asigurare de răspundere civilă este lăsată în afara incriminării, ci
doar că aceasta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
înşelăciune privind asigurările.
În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului
asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau
altor persoane îndreptăţite. Bunul trebuie asigurat împotriva distrugerii,
degradării, uzurii, pierderii sau furtului, iar acţiunea făptuitorului trebuie să
realizeze sau să dea aparenţa realizării riscului asigurat. Ar putea săvârşi
infracţiunea de înşelăciune privind asigurările în această variantă de comitere o
persoană care, pe fondul crizei financiare imobiliare, îşi incendiază casa, pentru
a primi suma asigurată, mult mai mare decât valoare de piaţă a imobilului, ori
care îşi înscenează furtul maşinii pentru a dobândi suma provenită din
asigurarea împotriva furtului.
Sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune (iar nu
înşelăciune privind asigurările) în cazul inculpatului care, după ce cumnatul său
a pierdut controlul autoturismului care s-a răsturnat la data de 28 martie 1999,
i-a propus inculpatului I.I. să întocmească procesul-verbal de constatare şi
producere a accidentului cu o dată ulterioară evenimentului, şi anume cu data
de 3 aprilie 1999, pentru a putea încheia asigurarea CASCO anterior
accidentului în scopul obţinerii despăgubirilor de la asigurator, lucru care s-a şi
întâmplat1750.
1750 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5049/2006, www.scj.ro.
De asemenea, constituie tot înşelăciune, iar nu înşelăciune privind asigurările

fapta inculpatului care, în calitate de ofiţer de poliţie cu gradul de locotenent la
Poliţia Râmnicu Vâlcea, Biroul Poliţiei Rutiere, a întocmit în fals un proces-verbal
constatator al unui accident de circulaţie, precum şi declaraţiile martorilor,
ataşând şi autorizaţia de reparaţie auto, iar ulterior, pe baza actelor depuse şi a
dosarului de daune întocmit de societatea de asigurare, ridicând suma cuvenită
drept despăgubiri1751.
1751 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 677/2004, www.scj.ro.
Chiar dacă în cauzele de faţă este vorba despre contracte de asigurări de

bunuri, nu este vorba despre o distrugere sau degradare a bunului pentru a
obţine suma asigurată, ci de o activitate de înşelare a societăţii de asigurări
după producerea accidentului şi distrugerea sau deteriorarea bunului din culpă,
ori chiar în lipsa evenimentului asigurat. Spre deosebire de varianta prevăzută
în alin. (2) privind asigurările de persoane, unde se permite ca modalitate de
comitere şi simularea producerii riscului asigurat, varianta prevăzută în alin. (1)
se poate realiza strict prin distrugerea, degradarea, aducerea în stare de
neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat, astfel că o
activitate frauduloasă de întocmire a unei documentaţii care să probeze un
eveniment fictiv (cum ar fi producerea unui accident de circulaţie şi distrugerea
sau avarierea unui bun) nu întruneşte elementele constitutive ale acestei
infracţiuni, fapta constituind înşelăciune [art. 244 alin. (2) C. pen.].
În conformitate cu prevederile art. 245 alin. (2) C. pen., constituie o variantă
atenuată a infracţiunii de înşelăciune privind asigurările fapta persoanei care, în
scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, simulează, îşi
cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc
asigurat.
Prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească
indemnizaţia de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de
invaliditate permanentă totală sau parţială ori în alte asemenea cazuri, conform
normelor adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit legii, intră
supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor.
Pentru a obţine suma asigurată, făptuitorul fie simulează, fie îşi cauzează sau
agravează leziuni sau vătămări corporale. Ar putea săvârşi infracţiunea de
înşelăciune privind asigurările în această variantă de comitere o persoană care,
fiind asigurată în caz de invaliditate permanentă totală sau parţială ori boală, îşi
provoacă intenţionat o astfel de stare pentru obţinerea sumei asigurate.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
patrimoniul asigurătorului, prin producerea sau simularea producerii riscului
asigurat.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune
privind asigurările trebuie să se constate existenţa unei legături de cauzalitate
între acţiunea frauduloasă a făptuitorului şi urmarea imediată. Aceasta rezultă
din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv în cazul infracţiunii de înşelăciune privind asigurările
constă în intenţie directă. Textul de incriminare prevede expres existenţa unui
scop pentru realizarea elementelor constitutive ale infracţiunii, respectiv ca
acţiunea făptuitorului să se desfăşoare în scopul obţinerii, pentru sine sau
pentru altul, a sumei asigurate. Nu interesează, pentru realizarea infracţiunii,
mobilul de care este animat făptuitorul.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. În cazul infracţiunii de înşelăciune privind asigurările actele
pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt pedepsite.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte (art. 248 C. pen.). Există tentativă
atunci când făptuitorul începe executarea acţiunii de distrugerea, degradarea,
aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun
asigurat, ori de cauzare sau agravare a unor leziuni sau vătămări corporale
produse de un risc asigurat, în scopul obţinerii sumei asigurate, dar acţiunea
este întreruptă.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul executării în întregime a
acţiunii incriminate, moment în care se produce urmarea imediată. Considerăm
că infracţiunea de înşelăciune privind asigurările nu subzistă, în reglementarea
actuală, dacă făptuitorul, ulterior producerii riscului asigurat, nu întreprinde
nimic pentru plata de către asigurator a sumei asigurate. În această ipoteză, în
care făptuitorul, după producerea riscului asigurat, renunţă expres sau nu cere
îndeplinirea obligaţiei de către asigurator, fapta sa nu pune în pericol
patrimoniul asigurătorului, deci nu se produce urmarea cerută de textul de
incriminare.
B. Sancţionare. Pentru infracţiunea de înşelăciune privind asigurările în
varianta tip persoana fizică se sancţionează cu închisoare unu la 5 ani [art. 245
alin. (1) C. pen.].
Varianta atenuată se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă [art. 245 alin. (2) C. pen.]. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod
corespunzător.
Împăcarea înlătură răspunderea penală. Pentru fapta prevăzută în alin. (1),
potrivit dispoziţiilor art. 1121 din Codul penal, instanţa va putea dispune măsura
de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.

Comentariu

1301Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal,
http://www.just.ro.
1.
Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal anterior.
În conţinutul articolului 202 au fost introduse variante speciale ale
infracţiunilor de omor, vătămare corporală, ucidere sau vătămare corporală din
culpă, ori ucidere sau vătămare a nou-născutului, toate raportate la un subiect
pasiv special (fătul) şi la un moment anume (în timpul naşterii, respectiv în
timpul sarcinii, pentru una din variantele normative).
Această incriminare vine să asigure protecţia vieţii în devenire, pe durata unei
perioade rămasă neacoperită în reglementarea anterioară. Este vorba despre
intervalul cuprins între momentul declanşării procesului naşterii, moment din
care nu se mai poate discuta despre o infracţiune de întreruperea cursului
sarcinii, şi momentul încheierii acestui proces, moment de la care avem un copil
nou-născut, ce poate fi subiect pasiv al infracţiunilor din capitolele precedente.
Practica a demonstrat că în interiorul acestui interval se pot comite numeroase
infracţiuni împotriva fătului, de la cazuri de culpă medicală în asistarea naşterii,
soldate cu moartea sau vătămarea fătului şi până la fapte intenţionate. Analiza
practicii judiciare în această materie ne determină să apreciem că instanţele
româneşti nu au considerat că s-a comis infracţiunea de omor în acest interval
(între momentul declanşării procesului naşterii şi momentul încheierii acestui
proces), spre deosebire de situaţia existentă în alte reglementări europene (de
exemplu, Germania), unde jurisprudenţa a reţinut infracţiunea de omor şi
pentru aceste situaţii.
În acelaşi timp, au fost incriminate faptele de violenţă comise asupra mamei
pe durata sarcinii, care nu au fost comise cu intenţia de a provoca avortul şi nici
nu au avut acest rezultat, dar au condus la lezarea fătului şi în final la
vătămarea corporală sau chiar moartea copilului după naştere1302.
1302 Redactarea textului a fost inspirată de dispoziţiile art. 157 -158 C. pen. spaniol.

2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 202 C. pen. într-o variantă tip şi şase
variante atenuate. Varianta tip este reglementată în art. 202 alin. (1) şi constă
în vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a împiedicat instalarea vieţii
extrauterine.
Prima variantă atenuată se regăseşte în alin. (2) teza I şi constă în
vătămarea fătului în timpul naşterii care a produs ulterior copilului o vătămare
corporală. Aceasta presupune că acţiunea de vătămare a fătului nu împiedică
instalarea vieţii extrauterine, dar, ulterior naşterii, copilul suferă vătămări
corporale ca urmare a lezării fătului în timpul naşterii. A doua variantă atenuată
se regăseşte în alin. (2) teza a II-a şi este săvârşită în aceleaşi condiţii ca şi
prima variantă atenuată, însă urmarea imediată este moartea copilului ca
urmare a acţiunii făptuitorului.
Alte două variante atenuate se regăsesc în alin. (3). Constituie variantă
atenuată, potrivit alin. (3) teza I, vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care
s-a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală. Potrivit alin. (3) teza a II-a,
constituie variantă atenuată vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a
cauzat ulterior moartea copilului. Aceste variante se deosebesc de cele
prevăzute în alin. (2) prin momentul realizării infracţiunii incriminate (în timpul
sarcinii în loc de în timpul naşterii), deşi rezultatul cerut este similar cu cel al
variantelor prevăzute în alin. (2) [respectiv, vătămarea copilului, pentru
varianta prevăzută în alin. (3) teza I, şi moartea copilului, pentru varianta
prevăzută în alin. (3) teza a II-a].
În alin. (4) se regăseşte o variantă atenuată a variantelor normative
prevăzute în alin. (1) şi (2) (respectiv când fapta este săvârşită în timpul
naşterii, dacă are ca urmare împiedicarea vieţii extrauterine, ori vătămarea
copilului ulterior naşterii ori moartea copilului), dacă fapta este săvârşită de
către mama aflată în stare de tulburare psihică.
Alin. (5) prevede o variantă atenuată comună tuturor celor 4 variante
normative arătate mai sus, respectiv când faptele prevăzute în alin. (1)-(4) sunt
săvârşite din culpă.
3.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale în
legătură cu ocrotirea fătului în momentul naşterii, dar şi cele referitoare la
integritatea corporală, sănătatea sau viaţa copilului după naştere contra faptelor
săvârşite în timpul naşterii sau chiar în timpul sarcinii.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este
corpul fătului sau copilului asupra căruia s-a săvârşit activitatea incriminată.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană responsabilă penal. La
comiterea infracţiunii pot participa şi alţi făptuitori, respectiv coautori, instigatori
şi complici.
Pentru fapta prevăzută în alin. (4), subiectul activ nemijlocit este calificat,
acesta fiind mama aflată în stare de tulburare psihică. În acest caz, participanţii
(dacă există) vor răspunde pentru variantele prevăzute în alin. (1)-(3) sau (5)
ale art. 202, în funcţie de forma de vinovăţie, iar nu pentru varianta atenuată
prevăzută în alin. (4), fiind valabile explicaţiile date la infracţiunea de ucidere
sau vătămare a nou-născutului de către mamă.
b) Subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de făt, aflat în timpul sarcinii sau
în procesul naşterii. Fiind o infracţiune progresivă în variantele normative
prevăzute în alin. (2) şi (3), subiectul pasiv, deşi acţiunea se desfăşoară asupra
fătului, poate fi şi copilul, rezultatul răsfrângându-se asupra acestuia din urmă.
4.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, fapta se
realizează prin activitatea de vătămare a fătului. Infracţiunea se poate comite
atât prin acţiune (lovire, compresiune toraco-abdominală etc.), cât şi prin
inacţiunea sau atitudine omisivă (neacordarea oricăror îngrijiri vitale pentru făt
etc.).
Incriminarea, deşi nu prevede condiţii de loc ale săvârşirii faptei, prevede o
condiţie de timp şi anume, fapta trebuie să fie comisă în timpul naşterii sau,
pentru varianta normativă prevăzută în alin. (3), în timpul sarcinii.
Dacă fapta este comisă după momentul naşterii, încadrarea juridică va fi în
infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului de către mamă (art. 200
C. pen.) sau violenţă în familie (art. 199 C. pen.), după caz. Fapta săvârşită în
timpul sarcinii va constitui întreruperea cursului sarcinii (art. 201 C. pen.), dacă
are loc expulzarea produsului concepţiunii, tentativă la această infracţiune, dacă
nu se reuşeşte întreruperea cursului sarcinii, ori vătămarea fătului în condiţiile
în care, deşi nu se reuşeşte întreruperea cursului sarcinii, ca urmare a
manoperelor avortive, are loc, ulterior naşterii, o vătămare corporală sau
moartea copilului. În condiţiile însă în care se provoacă atât vătămarea
corporală a femeii însărcinate, cât şi vătămarea ulterior naşterii a copilului ca
urmare a manoperelor avortive, se va reţine un concurs de infracţiuni între
întreruperea cursului sarcinii [art. 201 alin. (3) C. pen.] şi vătămarea fătului
[art. 202 alin. (3) C. pen.].
Pentru a putea face diferenţierea între întreruperea cursului sarcinii,
vătămarea fătului şi uciderea sau vătămarea nou-născutului ori violenţa în
familie este necesar a delimita procesul naşterii pentru a identifica începutul şi
sfârşitul acestui proces. Deşi acestea constituie aspecte aparţinând medicinii
legale, vom reda în continuare câteva explicaţii care să evidenţieze delimitarea
din punct de vedere medical a acestui proces.
Pentru a înţelege modul în care diverşi factori intervin în determinismul
naşterii şi al travaliului, modificările uterine legate de procesul naşterii au fost
împărţite în 4 faze: faza 0, 1, 2, şi 3. această împărţire s-a făcut ţinând seama
de modificările morfologice şi funcţionale ale uterului caracteristice fiecărei
faze1303.
1303 V. Ancar, C. Ionescu, Obstetrică, Ed. Naţional, 1999, pp. 102 -106.
Faza 0 se caracterizează prin absenţa contractilităţii musculaturii netede

uterine, colul fiind închis, rigid. Această fază durează până la 36-38 săptămâni.
Pe toată această perioadă uterul nu răspunde la stimuli naturali, mecanici sau
chimici. Faza 1 este intervalul de timp în care are loc prepararea uterului pentru
instalarea şi derularea travaliului, având loc modificări funcţionale la nivelul
miometrului şi colului, necesare desfăşurării travaliului (înmuierea, maturarea
colului, creşterea frecvenţei contracţiilor uterine nedureroase, dezvoltarea
segmentului inferior, excitabilitatea miometrului. Faza 1 a naşterii începe în
ultimele zile de gestaţie. Acestor faze le corespunde perioada de timp „în timpul
sarcinii” din prevederile art. 201 şi 202C. pen., ducând, în funcţie de rezultatul
produs, la încadrarea faptei în întreruperea cursului sarcinii sau vătămarea
fătului (vezi discuţia de mai sus).
Faza a 2-a a naşterii este reprezentată de travaliu, caracterizat prin contracţii
uterine regulate, dureroase care cresc progresiv ca durată, intensitate şi
frecvenţă, determinând ştergerea şi dilatarea colului, coborârea prezentaţiei şi
naşterea produsului de concepţie. Travaliul este împărţit în 4 stadii. Stadiul 1
începe când contracţiile uterine au o frecvenţă, intensitate şi durată suficientă
pentru a determina strângerea şi dilatarea colului şi se termină când orificiul
uterin are o dilataţie de 10 cm. Stadiul 2 începe când dilatarea orificiului uterin
este completă şi se termină cu expulzia fătului. Stadiul 3 începe imediat după
expulzia fătului şi se termină cu expulzia placentei şi a membranelor. Stadiul 4
constă în orele care urmează imediat după delivrenţă, reprezentând o perioadă
critică în care pot apărea complicaţii.
Faza a 3-a a naşterii este o fază de involuţie uterină care se caracterizează
prin contracţia şi retracţia uterină în scopul prevenirii hemoragiei în post-
partum, iniţierea lactaţiei şi eliminarea laptelui, involuţia uterului, restabilirea
fertilităţii.
Prin prisma expresiei „în timpul naşterii” în sensul art. 202 C. pen., trebuie să
înţelegem primele două stadii ale travaliului din faza a 2-a a naşterii, odată cu
începerea acestuia şi terminând cu expulzarea fătului1304. Orice acţiune
desfăşurată după acest moment asupra produsului de concepţie (stadiul 3 şi 4
al travaliului, precum şi faza a 3-a a naşterii) este susceptibilă de a fi încadrată
în prevederile art. 199 sau 200C. pen., după caz, dar nu va mai constitui
infracţiunea de vătămare a fătului.
1304Alte aspecte de delimitare a stadiilor travaliului, inclusiv împărţirea stadiului I în fazele
de latenţă şi activă (împărţită la rândul ei în faza de acceleraţie, faza de pantă maximă şi
faza de deceleraţie), precum şi dacă faza de latenţă sau cea de acceleraţie sunt incluse în
noţiunea „în tim pul naşterii” potrivit prevederilor art. 202 C. pen. constituie probleme de
medicină legală asupra cărora nu dorim să insistăm.
b) Urmarea imediată a infracţiunii este diferenţiată în funcţie de varianta

normativă. Astfel, pentru existenţa variantei prevăzute în alin. (1) este necesară
împiedicarea vieţii extrauterine, pe când variantele normative prevăzute în alin.
(2) şi (3) presupun naşterea copilului, dar producerea, ca urmare a acţiunii
asupra fătului în timpul naşterii (sau în timpul sarcinii), a unei vătămări
corporale sau chiar a morţii copilului.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi
rezultatul produs trebuie să existe legătura de cauzalitate
Vătămarea fătului se săvârşeşte, în variantele normative prevăzute în alin.
(1)-(3), cu intenţie în ambele ei modalităţi, directă ori indirectă.
În varianta normativă prevăzută în alin. (4), latura subiectivă este completată
cu starea de tulburare psihică specifică a mamei. Atitudinea subiectivă a
autorului – de a urmări sau accepta producerea rezultatului manoperelor sale –
trebuie însă a fi spontană, determinată exclusiv de starea de tulburare psihică şi
să se manifeste simultan sau în intervalul de timp cât există această stare.
Pentru explicaţii privind noţiunea de tulburare psihică, trimitem la infracţiunea
de ucidere sau vătămare a nou-născutului săvârşită de către mamă.
Se impune să se dispună efectuarea expertizei medico-legale complexe, care
să stabilească prin examinarea cadavrului ori corpului victimei, cât şi a mamei
acestuia, dacă, pe de o parte, activitatea ilegală s-a exercitat asupra unui „făt”
în timpul naşterii precum şi dacă, pe de altă parte, făptuitoarea a acţionat sub
impulsul „stării de tulburare psihică”.
Varianta atenuată prevăzută în alin. (5) se caracterizează prin forma de
vinovăţie a culpei. Sesizăm inadvertenţa legislativă potrivit căreia vătămarea
fătului în timpul naşterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică, din
culpă, se pedepseşte atenuat, potrivit prevederilor alin. (5) al art. 202, pe când
vătămarea sau uciderea nou-născutului de către mamă, din culpă, în stare de
tulburare psihică, ar putea fi reţinută, eventual, ca o circumstanţă atenuantă
judiciară a infracţiunii de ucidere din culpă (art. 192 C. pen.), iar nu ca o
variantă atenuată legală a infracţiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului
de către mamă (art. 200 C. pen.).
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Tentativa la infracţiunea de vătămarea fătului nu se pedepseşte,
întrucât legea nu prevede sancţionarea acesteia.
Consumarea infracţiunii are loc fie în momentul împiedicării instalării vieţii
extrauterine, fie în momentul vătămării corporale sau morţii copilului ca urmare
a acţiunii de vătămare a fătului în timpul naşterii sau în timpul sarcinii.
În variantele normative prevăzute în alin. (2) şi (3), fapta este susceptibilă
de a îmbrăca forma infracţiunii progresive, cu toate consecinţele ce decurg din
această calificare în ceea ce priveşte termenul de prescripţie [art. 154 alin. (3)
C. pen.].
B. Sancţionare. Infracţiunea de vătămarea fătului este sancţionată cu
pedeapsa închisorii de la 3 la 7 ani. Prima variantă atenuată [alin. (2) teza I] se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare
moartea copilului [alin. (2) teza a II-a], pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7
ani. Aceleaşi fapte, săvârşite în timpul sarcinii, se sancţionează cu închisoarea
de la 3 luni la 2 ani, dacă fapta a avut ca urmare vătămarea corporală a
copilului [alin. (3) teza I] şi cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, dacă fapta a
avut ca urmare moartea copilului [alin. (3) teza a II-a].
Dacă fapta prevăzută în alin. (1) sau 2() este săvârşită în timpul naşterii de
către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele de pedeapsă se reduc la
jumătate [alin. (4)].
În fine, potrivit alin. (5), dacă faptele prevăzute în alin. (1)-(4) au fost
săvârşite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
6.
Cauze justificative speciale. Cauze de nepedepsire
A. Cauze justificative speciale. Conform art. 201 alin. (6) C. pen., nu
constituie infracţiune faptele prevăzute în alin. (1)-(3) săvârşite de un medic
sau de persoana autorizată să asiste naşterea sau să urmărească sarcina, dacă
acestea au fost săvârşite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor
specifice profesiei şi au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca
urmare a riscului inerent exercitării actului medical.
Sarcina şi naşterea nu reprezintă procese exacte. Este posibil ca, deşi
medicul sau persoana autorizată să asiste naşterea sau să urmărească sarcina
să-şi fi îndeplinit toate atribuţiile care ţin de exercitarea actului medical, sarcina
sau naşterea să prezinte complicaţii care să ducă la împiedicarea instalării vieţii
extrauterine, ori la vătămarea sau moartea ulterioară a copilului. Acestea sunt
riscuri inerente exercitării actului medical, şi atâta timp cât nu există o culpă
medicală, legiuitorul a prevăzut expres că fapta nu constituie infracţiune, dacă
activitatea exercitată în cursul actului medical s-a desfăşurat în interesul femeii
gravide sau al fătului.
B. Cauze de nepedepsire. În alin. (7) al art. 202 C. pen. este precizată în
mod explicit nepedepsirea femeii însărcinate care comite această faptă în timpul
sarcinii. Această cauză de nepedepsire este o continuare logică a celei de la
infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii, nedorindu-se de către legiuitor
pedepsirea femeii însărcinate, indiferent dacă acţiunea de întrerupere a cursului
sarcinii a reuşit [caz în care operează cauza de nepedepsire prevăzută în alin.
(7) al art. 201 C. pen.] sau, nereuşind, fapta a determinat o vătămare corporală
sau moartea copilului ulterior naşterii [caz în care operează cauza de
nepedepsire prevăzută în alin. (7) al art. 202 C. pen.]. Menţionăm că este vorba
numai despre fapta femeii însărcinate săvârşită în timpul sarcinii [alin. (3) al
art. 202], iar nu şi de cea săvârşită în timpul naşterii. Dacă fapta este săvârşită
în timpul naşterii, cauza de nepedepsire nu operează.
Mădălina Cora, Aspecte teoretice în materia infracţiuni de pruncucidere, în

Dreptul nr. 5/2003, p. 126; Gheorghiţă Mateuţ, O caracterizare a pruncuciderii
în lumina teoriei şi practicii penale, în Dreptul nr. 8/2000, p. 101; Mihai-Claudiu
Munteanu, Discuţii privind sintagma „imediat după naştere” în cazul infracţiunii
de pruncucidere, în Dreptul nr. 4/1999, p. 109.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Formularea existentă în Codul penal român este de inspiraţie franceză, dar ea
cuprinde şi elemente preluate din definiţiile existente şi în alte state. Hărţuirea
sexuală avută în vedere de art. 223 se circumscrie la sfera relaţiilor de muncă şi
de serviciu şi nu are un caracter general.
Hărţuirea sexuală din legislaţia anterioară a cunoscut o nouă sistematizare,
prin crearea a două texte. Primul, care cuprinde hărţuirea propriu-zisă, comisă
prin acte repetate şi care creează pentru victimă o situaţie intimidantă sau
umilitoare, a fost inclus în acest capitol (art. 223). Celălalt text, referitor la
faptele ce presupun aşa-numita hărţuire verticală, prin abuz de autoritate, a
fost inclus în categoria infracţiunilor de serviciu (infracţiunea de folosire abuzivă
a funcţiei în scop sexual, prevăzută în art. 299 C. pen.). În acest fel se pune
capăt disputelor din doctrină şi practică referitoare la caracterul de obicei al
infracţiunii (caracter prezent, potrivit actualului cod, în cazul art. 223 dar absent
în cazul art. 299), precum şi necorelărilor dintre textul care incrimina hărţuirea
în Codul penal anterior şi alte infracţiuni (şantajul, spre exemplu).
În raport cu reglementarea anterioară a infracţiunii de hărţuire sexuală,
actuala reglementare se poate considera ca o nouă incriminare, sancţionând
pretinderea repetată de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de
muncă sau al unei relaţii similare, dar în cadrul relaţiilor de muncă orizontale,
neguvernate de relaţii de subordonare între autor şi victimă (spre exemplu,
între colegi), fapte nereglementate în legislaţia anterioară.
2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 223 C. pen. într-o variantă tip şi constă în
pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii
de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată
sau pusă într-o situaţie umilitoare.
3.
a) Obiectul juridic special, în cazul infracţiunii de hărţuire sexuală este,
după părerea noastră, un obiect juridic complex, deoarece prin fapta examinată
se vatămă ori se pun în pericol mai multe categorii de relaţii sociale.
În principal, relaţiile sociale vătămate sau ameninţate sunt acele relaţii
privitoare la viaţa sexuală a persoanei, legea penală ocrotind prin incriminarea
hărţuirii sexuale libertatea acestor relaţii la adăpost de orice intimidare sau
situaţie umilitoare. Aşa se explică încadrarea acestei infracţiuni în Capitolul
„Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale „din Titlul I „Infracţiuni contra
persoanei”1480.
1480 V. Dobrinoiu, W . Brânză, Consideraţii p rivind infracţiunea de hărţuire sexuală, în R.D.P.
nr. 4/2002, pp. 22 şi urm.
Libertatea şi inviolabilitatea vieţii sexuale, în general, şi aceea la locul de

muncă, în special, sunt, în esenţă, aspecte ale libertăţii individuale şi îşi găsesc
expresia în dreptul inalienabil al persoanei de a dispune în mod liber de corpul
său în relaţiile sexuale, bineînţeles, în limitele stabilite de normele dreptului
penal şi al moralei1481.
1481 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, pp. 349 şi urm.
Realizarea acestui drept presupune existenţa unor relaţii sociale de respect

necondiţionat faţă de aceste atribute esenţiale ale persoanei umane. Or,
pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii
de muncă sau al unei relaţii similare aduce atingere tocmai acestor relaţii
sociale şi, implicit, valorilor sociale la care se referă aceste relaţii, adică libertăţii
şi inviolabilităţii sexuale a persoanei.
În acelaşi timp, însă, prin incriminarea faptei de hărţuire sexuală îşi găsesc
ocrotire şi alte relaţii sociale privitoare la alte valori legate de persoana umană,
relaţii şi valori care ar putea fi lezate prin săvârşirea faptei. Astfel,
inviolabilitatea sexuală a persoanei este inseparabilă de inviolabilitatea
demnităţii acesteia sub aspectul onoarei şi reputaţiei, atingerea adusă
inviolabilităţii sexuale prin punerea victimei într-o situaţie umilitoare aduce
automat şi lezarea demnităţii persoanei. Mai mult, pentru că fapta se realizează
la locul de muncă sunt lezate şi relaţiile sociale privitoare la serviciu aşa cum au
fost ele stabilite prin normele dreptului muncii, prin regulamente, instrucţiuni,
carta universitară, regulamente privind funcţionarea şcolilor, norme de ordine
interioară care asigură bunul mers al unităţilor publice sau private. Într-o
asemenea situaţie, relaţiile sociale privind demnitatea persoanei precum şi
relaţiile sociale privind bunul mers al unităţilor de stat sau private, constituie
obiectul juridic secundar al infracţiunii de hărţuire sexuală, ocrotirea lor
realizându-se în acest caz paralel cu ocrotirea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material.
a) Subiectul activ. Condiţia cerută în mod implicit la dispoziţiile legale
pentru autorul infracţiunii de hărţuire sexuală, de persoană aflată în relaţii de
muncă sau relaţii similare cu victima, face ca această infracţiune să aibă, în
ceea ce priveşte autorul faptei, un cadru restrâns de subiecţi, limitat numai la o
categorie de persoane.
Prin loc de muncă înţelegem spaţiul fizic în care persoana îşi desfăşoară
sarcinile prevăzute în fişa postului sau care are legătură cu desfăşurarea
sarcinilor profesionale. Aşadar, locul de muncă în cazul acestei fapte are în
vedere orice loc în care se manifestă exercitarea atribuţiilor profesionale şi nu
se limitează la spaţiul fizic unde autorul are camera, sala, masa, scaunul,
instrumentul de lucru etc. Relaţii similare muncii includ, spre exemplu, serviciile
prestate de persoane particulare pentru făptuitor, cum ar fi îngrijirea copiilor
(bonă), grădinărit, activităţi de reparaţii casnice (instalator, electrician, zidar
etc.).
Evident, subiect activ poate fi atât un bărbat, cât şi o femeie. Important este
ca această persoană să abuzeze de poziţia privilegiată care o pune în contact
direct cu victima şi căreia aceasta nu i se poate sustrage, dând prilej la şicanări.
Făptuitorul nu poate avea la locul de muncă, faţă de victimă, calitatea de
superior, şef (chiar în alt compartiment decât victima), patron, agent al
acestora (exemplu, şef de compartiment resurse umane), inspector, profesor,
educator, antrenor, duhovnic, terapeut, psihiatru, medic sau alte calităţi care-i
conferă o autoritate sau influenţă, de care abuzează în scopul obţinerii de
satisfacţii de natură sexuală de la persoanele cu care vine în contact pe linie
profesională. În aceste situaţii, acesta va fi tras la răspundere pentru
infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, faptă prevăzută de art.
299 C. pen.
b) Subiectul pasiv. Din examinarea noţiunii de hărţuire sexuală se poate
constata că numai o persoană aflată într-o relaţie de muncă sau o relaţie
similară cu făptuitorul poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni, fiind vorba de
un subiect pasiv calificat.
Care va fi însă situaţia când persoana care constituie subiectul pasiv va
provoca, ea însăşi, prin vorbe, acte, gesturi, comportamentul făptuitorului?
Considerăm că provocarea nu poate împiedica, în principiu, răspunderea penală
a făptuitorului. Atâta timp cât victima provoacă făptuitorul şi nu arată că este
intimidată, deranjată sau umilită de acţiunile acestuia, considerăm că fapta nu
constituie infracţiune. Dacă însă, chiar în condiţiile provocării anterioare de către
victimă, făptuitorul continuă şi repetă acţiunile ofensatoare cu tentă sexuală
chiar şi după manifestarea expresă şi serioasă a acesteia în sensul că este
deranjată de acţiunile făptuitorului şi după rugămintea fermă a victimei ca
acesta să înceteze, fapta atrage, în opinia noastră, răspunderea penală.
4.
A. Latura subiectivă
a) Elementul material constă într-o acţiune de pretindere în mod repetat de
favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii
similare.
Termenul de hărţuire presupune acte repetate, comise de făptuitor pentru a
necăji, a chinui pe cineva, a nu da cuiva pace, a cicăli, a sâcâi, a pisa, a
frământa, a agita, a nelinişti partea vătămată.
Evident, acţiunea infracţională este formată în mod obligatoriu din mai multe
acte materiale care să se subsumeze ideii de şicană asupra părţii vătămate
pentru obţinerea unor satisfacţii de natură sexuală.
Hărţuirea sexuală este o formă de discriminare sexuală care încalcă dreptul
unei persoane de a lucra într-un mediu liber de avansuri sexuale nedorite sau
necuvenite şi liber de presiuni de ordin sexual.
Pretinderea de favoruri sexuale se poate face explicit sau implicit. Legiuitorul
nu a dorit să lase în afara incriminării insinuările sexuale, modul ascuns, voalat
de a acţiona al unor făptuitori. Pot constitui exemple de avansuri sexuale:
afişarea de materiale sexuale, bancuri, glume sexuale, comentarii de natură
sexuală asupra înfăţişării cuiva, fluierături sau gesturi sexuale, repetarea
solicitării de a ieşi cu o persoană de sex opus, contacte fizice, atingeri etc.
Evident, în toate instituţiile publice sau private sunt adoptate şi regulamente
proprii de ordine interioară şi atunci când faptele exemplificate mai sus nu intră
în sfera ilicitului penal, neîntrunind celelalte condiţii impuse de textul de
incriminare – acţiunea nu este repetată, victima nu este intimidată, deşi
comportamentul făptuitorului afectează relaţiile de muncă şi pe ceilalţi colegi –
atunci faptele pot fi catalogate – de cele mai multe ori – ca abateri disciplinare
sau administrative care vor atrage răspunderea corespunzătoare şi nu cea
penală.
Se pot imagina şi alte forme de comportament inacceptabil care, însoţite de
condiţiile impuse de textul art. 223, pot să constituie elementul material al
laturii obiective a infracţiunii de hărţuire sexuală. De pildă, pătrunderea
nepermisă a făptuitorului în spaţiul intim al victimei.
Există tendinţa ca gesturi precum prinderea de după umăr şi strângerea la
piept să nu fie acceptate de către un coleg, acestea considerându-se gesturi
intime, iar comportamentul să fie perceput ca o formă de agresare.
Manifestarea mentalităţii conform căreia femeia, de pildă, este „o fiinţă care
are nevoie de ocrotire” este acceptabilă numai în spaţiul privat, din moment ce
în spaţiul public se pune accent pe competenţe şi cunoştinţe.
Evitarea confuziei celor două planuri – public şi privat – înlătură potenţialul
conflict.
De asemenea, educaţia manierelor în actul de prezentare bărbat-femeie
anihilează confuziile de orice fel între persoane. Cultura românească acceptă ca
firesc gestul sărutului mâinii. El exprimă curtoazie şi nu neapărat curtare. În
schimb, sărutul obrajilor este permis şi acceptat numai când există o apropiere
de familie, chiar intimă, între persoane. De aceea, nu este recomandat ca
momentul prezentării să fie însoţit de asemenea acte, şi cu atât mai puţin la
locul de muncă. Desigur, fac excepţie zilele de naştere, onomasticile, sărbătorile
primăverii.
O altă manifestare concretă a elementului material poate să constea în glume
(bancuri) cu caracter sexual. Explicit sau implicit, acestea generează un mediu
ostil, încălcându-se dreptul unei persoane de a lucra într-un mediu liber,
civilizat. Frica de a nu fi exclus din grup face ca atitudinea persoanelor faţă de
acest aspect să nu se manifeste liber, însă aceasta va afecta sentimentul stimei
de sine.
Limbajul obscen este o altă manifestare a elementului material al laturii
obiective a infracţiunii. Chiar dacă este recunoscut ca o modalitate eficientă de
descărcare a tensiunilor organizaţionale, trebuie menţionat că este una pe
termen scurt şi, în plus, ea nu rezolvă problemele. Selecţia şi promovarea
personalului pe criteriul competenţei profesionale fac ca numărul acelor
persoane care folosesc un limbaj colorat să se reducă, mai ales când ele sunt
implicate în actul conducerii.
Oricum, indiferent sub ce variantă faptică s-ar prezenta elementul material al
infracţiunii de hărţuire sexuală, el ar trebui să însemne un comportament
neadecvat, ofensiv şi agasant şi să creeze un mediu de lucru intimidant, ostil
sau umilitor pentru victimă.
b) Urmarea imediată
Săvârşirea infracţiunii de hărţuire sexuală are ca urmare imediată intimidarea
sau punerea într-o situaţie umilitoare a victimei. Aceasta este o stare de fapt
contrară celei care ar fi rezultat din desfăşurarea normală a relaţiilor sociale
privind libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei. Această stare rezultă
din crearea climatului intimidant, ostil şi umilitor la locul de muncă şi constituie
o lezare efectivă a libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei, ca şi a relaţiilor
sociale privitoare la aceste valori.
În afară de starea de fapt care constituie urmarea imediată (tipică),
infracţiunea poate avea, în secundar, şi alt rezultat constând într-o lezare a
relaţiilor sociale privind onoarea şi demnitatea persoanei precum şi o punere în
pericol a relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii unităţilor de stat
sau private.
c) Raportul de cauzalitate
Existenţa legăturii de cauzalitate între fapta care constituie elementul
material al hărţuirii sexuale şi urmarea imediată trebuie dovedită.
Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Aceasta implică
cunoaşterea de către făptuitor a împrejurării că propunerile indecente, actele
şicanatoare, intimidante, ostile au loc împotriva voinţei persoanei victimei,
pentru a o determina să coopereze în vederea obţinerii de către autor a unor
satisfacţii de natură sexuală, autorul urmărind în mod expres intimidarea
victimei sau punerea acesteia într-o situaţie umilitoare, ori acceptând
posibilitatea survenirii acestui rezultat.
Manifestările de apreciere pornite dintr-un sentiment de admiraţie, glumele
tradiţionale între colegii de birou sau de muncă, răspunsurile la unele observaţii
provocatoare, incitante, strângerile de cot, îmbrăţişările ocazionale, izolate,
orice manifestări care nu cuprind elemente de constrângere a voinţei victimei
sau şicanare a acesteia nu vor putea fi reţinute ca manifestări infracţionale,
neexistând elementul subiectiv corespunzător. Unele din acestea vor putea fi
încadrate ca abateri disciplinare sau administrative.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele pregătitoare sunt lăsate în afara incriminării de către
legiuitor. Tentativa nu este posibilă, datorită specificului infracţiunii analizate.
Un singur act de executare, chiar dacă a produs efectul cerut de lege (respectiv
intimidarea sau umilirea victimei), nu prezintă relevanţă penală. În cazul
infracţiunii analizate legiuitorul sancţionează doar forma consumată a
acesteia. Consumarea infracţiunii are loc în momentul când, ca urmare a
acţiunii repetate a făptuitorului, s-a produs consecinţa cerută de lege, respectiv
intimidarea sau punerea victimei într-o situaţie umilitoare. Infracţiunea este
susceptibilă de epuizare, atunci când activitatea făptuitorului de pretindere de
favoruri de natură sexuală încetează.
B. Sancţionare. Pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea de la 3
luni la un an sau amenda.
Acţiunea penală în cazul acestei infracţiuni se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
Camelia Lidia Ciurel, Consideraţii referitoare la infracţiunea de hărţuire

sexuală, în Dreptul nr. 6/2008, p. 209; Remus Codreanu, Infracţiunea de
hărţuire sexuală, în R.D.P. nr. 4/2003, p. 90; Oana Raluca Cotoară, Hărţuirea
sexuală, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 114; Horia Diaconescu, Un alt punct de vedere
cu privire la structura juridică şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de hărţuire
sexuală, în Dreptul nr. 1/2004, p. 139; Gheorghiţă Mateuţ, Reflecţii asupra
infracţiunii de hărţuire sexuală introdusă în Codul penal român prin Legea nr.
61/2002, în Dreptul nr. 7/2002, p. 3; Cosmin Pasăre, Studii asupra infracţiunii
de hărţuire sexuală, în Dreptul nr. 8/2002, p. 11.

Comentariu

1.
Prevederile art. 126 noul C. pen. nu au corespondent în
2.
Prevederile art. 126 noul C. pen. exclud posibilitatea transferării minorului
care nu a împlinit 18 ani dintr-un centru de detenţie în penitenciar. În schimb,
în cazul tinerilor care au împlinit 18 ani şi se află într-un centru de detenţie, în
caz de proastă purtare (au un comportament prin care influenţează negativ sau
împiedică procesul de recuperare şi reintegrare socială a celorlalte persoane
internate), instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative într-
un penitenciar.
3.
Continuarea executării măsurii educative privative de libertate într-un
penitenciar de către persoana internată care a împlinit vârsta de 18 ani se poate
dispune potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor de instanţa în a
cărei circumscripţie teritorială se află centrul educativ sau centrul de detenţie,
corespunzătoare în grad instanţei de executare.

Comentariu

1.
Infracţiunea este prevăzută în noul Cod penal într-o reglementare aproape
identică celei din reglementarea anterioară. În noua reglementare se precizează
mai exact urmările pe care trebuie să le producă infracţiunea, respectiv
distrugerea sau degradarea aeronavei, raportat la exprimarea generică „urmări
grave” din reglementarea anterioară.
2.
variante agravate raportate la urmarea produsă.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), zborul cu o aeronavă aparţinând
forţelor armate ale statului român, fără prealabilă autorizare, precum şi
nerespectarea regulilor de zbor, dacă prin aceasta se periclitează securitatea
zborului în spaţiul aerian sau a aeronavei.
Infracţiunea este mai gravă dacă a avut ca urmare distrugerea sau
degradarea aeronavei [alin. (2) teza I] şi prezintă maximum de gravitate dacă a
avut ca urmare un dezastru [alin. (2) teza a II-a].
3.
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni obiectul juridic
special îl constituie relaţiile sociale referitoare la activitatea unităţilor de aviaţie
militară care trebuie să se desfăşoare în conformitate cu obiectul pregătirii de
luptă, în condiţii de maximă securitate şi siguranţă, fiind vorba în final de
capacitatea de luptă a forţelor armate care implică efectuarea zborului cu orice
aeronavă aparţinând forţelor armate pe baza unei autorizări prealabile şi cu
respectarea tuturor regulilor de zbor.
însuşi avionul folosit sau eventual un alt obiect asupra căruia se răsfrânge
infracţiunea (de exemplu, cu ocazia unui zbor neautorizat se produce
distrugerea utilajului existent pe locul aterizării).
B. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ. Infracţiunea poate fi comisă de orice militar care
efectuează un zbor neautorizat ori care încalcă regulile de zbor cu ocazia unui
zbor autorizat (legal).
Există şi opinia, pe care nu o împărtăşim în totalitate, că dacă fapta este
comisă de un civil sau de un militar dintr-o altă unitate militară, nu va exista
infracţiunea prevăzută în art. 423, ci o infracţiune contra patrimoniului,
deoarece subiectul neavând calitatea de militar în unitatea de aviaţie respectivă,
fapta va constitui o sustragere a aparatului de zbor2892. Dacă militarul din altă
unitate fură avionul militar cu care efectuează un zbor neautorizat, va exista un
concurs de infracţiuni. Nu se poate susţine că nu se aduce atingere capacităţii
de luptă a forţelor armate şi nu se creează pericol pentru siguranţa zborului
dacă subiectul activ nu este militar în unitatea respectivă; dimpotrivă, în opinia
noastră, pericolul social este mai mare, având în vedere că persoana respectivă
nu este familiarizată cu aparatul de zbor. În schimb, dacă fapta este săvârşită
de un civil, nu va exista această infracţiune, întrucât acesta nu are calitatea
cerută de textul de lege incriminator (militar). Această interpretare restrictivă
este impusă de însuşi titlul Capitolului I din Titlul XII, „Infracţiuni săvârşite de
militari”.
În varianta normativă în care infracţiunea se realizează prin nerespectarea

regulilor de zbor (în cazul zborurilor autorizate), subiecţi activi ai infracţiunii pot
fi şi militarii care dirijează de la sol, zborurile autorizate ale aeronavelor şi din
cauza cărora se poate periclita securitatea aeronavelor sau zborurile în spaţiul
aerian. Cu atât mai mult se va reţine infracţiunea săvârşită de aceşti militari,
dacă s-a produs distrugerea sau degradarea aeronavei sau un dezastru.
Coautoratul este posibil la această infracţiune. Participaţia penală este
posibilă atât sub forma instigării, cât şi sub forma complicităţii, nefiind necesar
ca participanţii să îndeplinească vreo anumită calitate.
b) Subiectul pasiv. In cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este unitatea
militară căreia îi aparţine aeronava.
4.
a) Elementul material. Zborul neautorizat se realizează, sub aspectul
elementului material, printr-o acţiune care poate consta fie în efectuarea unui
zbor neautorizat, fie în efectuarea unui zbor fără respectarea regulilor de zbor.
În ambele variante, acţiunea trebuie să se refere la o aeronavă aparţinând
forţelor armate ale statului român.
Prin aeronavă se înţelege orice aparat susceptibil de zbor (avion, elicopter).
Pentru existenţa infracţiunii, în primul caz, se cere ca zborul să fie efectuat fără
autorizare. Nu interesează cât timp a durat zborul şi, implicit, nici distanţa care
a fost parcursă. În cazul variantei asimilate, acţiunea de zbor fără respectarea
regulilor de zbor implică de asemenea folosirea unei aeronave militare pe care
făptuitorul o pilotează în mod neregulamentar2893.
2893V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 832. În literatura juridică se susţine că elementul
material se realizează prin inacţiune atunci când pilotul are autorizare de zbor, însă nu
respectă regulile de zbor - Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ş.a., op. cit., p. 649.
Referitor la prima variantă tip se cere pentru existenţa infracţiunii ca zborul
cu o aeronavă militară să se efectueze fără autorizarea prealabilă a organelor
competente (condiţie negativă).
Forma principală de activitate a unităţilor de aviaţie este, bineînţeles, zborul
aeronavelor, astfel că aceste zboruri nu pot avea loc decât în temeiul ordinelor
sau autorizărilor prealabile. Orice zbor efectuat fără o prealabilă autorizare
prezintă pericolul social al unei infracţiuni, căci prin această faptă se încalcă
activitatea esenţială a unităţii de aviaţie şi este slăbită, în acelaşi timp,
capacitatea de luptă a forţelor armate. Potrivit art. 4 din Legea
nr. 257/20012894, orice activitate de zbor în spaţiul aerian al României se
desfăşoară pe baza unei autorizări date de Ministerul Apărării Naţionale, pentru
toate aeronavele de stat romane şi străine (aeronava de stat este aeronava
folosită pentru servicii militare, vamale sau de poliţie). Potrivit art. 6, situaţiile
în care aeronavele utilizează neautorizat spaţiul aerian al României sunt
următoarele: decolarea de pe un aeroport, aerodrom sau un alt loc de pe
teritoriul naţional fără a avea autorizare în acest sens de la organele în drept;
abaterea de la traiectul de zbor aprobat prin autorizarea primită de la organele
în drept, fără înştiinţarea organelor de trafic aerian; intrarea în spaţiul aerian al
României fără autorizarea dată de organele în drept prevăzute la art. 4;
aterizarea, amerizarea sau apuntarea fără autorizare; întreruperea legăturii
radio şi/sau intervenţia ilicită la bordul aeronavei, indiferent dacă se respectă
autorizarea primită sau dacă aeronava a fost deturnată; nerespectarea de către
echipajul unei aeronave a dispoziţiilor organelor de trafic aerian.
2894Legea nr. 257/2001 privind modul de acţiune împotriva aeronavelor care utilizează
neautorizat spaţiul aerian al României, din momentul redresării şi până în momentul opririi
acestuia pe aceasta suprafaţă, republicată în M. Of. nr. 684 din 29 iulie 2005.
În cazul variantei asimilate a încălcării regulilor de zbor, cerinţa esenţială

constă în aceea că prin nerespectarea acestor reguli să se pună în pericol
securitatea zborului în spaţiul aerian sau aeronava. Potrivit art. 10 din Codul
aerian2895, în timp de pace Ministerul Transporturilor, împreună cu Ministerul
Apărării Naţionale, organizează spaţiul aerian naţional şi stabileşte principiile şi
regulile de folosire a acestuia pentru activităţile aeronautice civile sau militare,
după caz. Se comite infracţiunea în această variantă normativă în cazul
încălcării acestor reguli, susceptibilă să pună în pericol securitatea zborului sau
aeronava.
2895Ordonanţa nr. 29/1997 privind Codul aerian civil , republicată în M. Of. nr. 45 din 26
ianuarie 2001, cu modificările şi completările ulterioare.
b) Urmarea imediată. Prin săvârşirea acestei infracţiuni se creează o stare

de pericol pentru activitatea normală în cadrul unităţilor militare de aviaţie şi
pentru patrimoniul acestora şi, prin urmare, pentru capacitatea de luptă a
forţelor armate.
În variantele agravate fapta trebuie să aibă ca urmare distrugerea sau
degradarea aeronavei [alin. (2) teza I] sau un dezastru [alin. (2) teza a II-a].
Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor
lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca
urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane [art.
254 alin. (2) C. pen.].
c) Raportul de cauzalitate. Între fapta comisă şi urmarea imediată trebuie
să existe o legătură de cauzalitate, legătură care rezultă, de regulă, din înseşi
împrejurările concrete ale faptei. În cazul variantelor agravate legătura de
cauzalitate trebuie dovedită.
B. Latura subiectivă. Forma vinovăţiei în cazul acestei infracţiuni constă în
intenţie directă sau indirectă. Fapta nu se poate comite din culpă. Aşadar
efectuarea unui zbor a cărui autorizare fusese contramandată, dar despre care
făptuitorul neglijase să ia cunoştinţă sau efectuarea unui zbor în altă direcţie
decât cea ordonată din cauza unei erori a militarului ce pilotează aeronava, nu
va constitui un zbor neautorizat, ci eventual o neglijenţă în serviciu, dacă sunt
întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
În cazul acestei infracţiuni mobilul şi scopul nu condiţionează existenţa
elementului subiectiv, dar de acestea se poate ţine cont cu ocazia individualizării
judiciare a pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea de zbor neautorizat poate fi comisă în toate formele
imperfecte, însă, potrivit textului legal, numai tentativa se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul a decolat
(deşi zborul nu era autorizat), iar epuizarea ei are loc în momentul aterizării
aeronavei. Cu privire la cea de-a doua variantă de comitere, trebuie precizat că
aceasta se consumă în momentul în care are loc nerespectarea regulilor de zbor
şi durează până la încetarea acestei nerespectări.
B. Sancţionare. Infracţiunea de zbor neautorizat în variantele simple [alin.
(1) al art. 423 C. pen.], atât cea tipică, cât şi cea asimilată, este sancţionată cu
pedeapsa închisorii de la unu la 3 ani sau cu amendă.
În cazul variantelor agravate [alin. (2) al art. 423], dacă fapta a avut ca
urmare distrugerea sau degradarea aeronavei, pedeapsa este închisoarea de la
5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă a cauzat un
dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Pentru sancţionarea tentativei la această infracţiune se aplică prevederile art.
32 şi 33C. pen.

Comentariu
1.
identică celei din reglementarea anterioară. În noua reglementare se înlocuieşte
sintagma „duşman” cu „inamic”.
Orice militar, indiferent de grad sau funcţia ce o deţine, are obligaţia să
înfrunte inamicul pe câmpul de luptă, să dea dovadă de curaj, dârzenie,
devotament şi sacrificiu. Cei care părăsesc câmpul de luptă ori refuză să se
angajeze în acţiunile desfăşurate împotriva inamicului, compromit prin
comportarea lor succesul operaţiilor militare, slăbind capacitatea de apărare a
formaţiunii de luptă căreia le aparţin. Obligaţia de a apăra ţara revine tuturor
cetăţenilor României, potrivit art. 55 din Constituţie, cu atât mai mult
militarilor, indiferent de modul de obţinere a calităţii de militar (voluntar sau
obligatoriu).
2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 422 C. pen. într-o singură variantă
normativă şi constă în părăsirea câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona,
săvârşite în timpul luptei, ori predarea în captivitate sau săvârşirea altor
asemenea fapte de natură a servi cauzei inamicului.
3.
sociale privitoare la capacitatea de luptă a forţelor armate care implică loialitate,
devotament, dârzenie şi abnegaţie ce trebuie dovedite în luptă de către orice
militar, indiferent de grad sau funcţie, şi care impun ca în timpul desfăşurării
operaţiunilor de luptă să nu se comită niciun fel de faptă de natură a servi sau
favoriza pe inamic.
Faptele de laşitate prin părăsirea luptei, de frica pericolului, de refuz de a
acţiona, de a se preda inamicului, de a se ascunde, de a simula o boală sau
rănire sunt fapte de un pericol social ridicat, incompatibile cu ţinuta unui militar,
de natură a destabiliza forţa de luptă a armatei, care au fost pedepsite din cele
mai vechi timpuri2890.
2890 M. Basarab, V. Paşca ş.a., op. cit., vol. II, p. 1067.
b) Obiectul material. De regulă, infracţiunea analizată nu are obiect

material. Uneori, infracţiunea poate avea şi un obiect material, de exemplu
armamentul sau celelalte efecte militare eventual abandonate în caz de
părăsirea câmpului de luptă sau predate în caz de trecere la inamic ori
deteriorate în caz de acte de natură a servi cauza inamicului.
a) Subiectul activ. Infracţiunea pe care o analizăm nu poate fi comisă decât
de un militar aflat pe câmpul de luptă, neavând importanţă din ce armă face
parte (infanterie, artilerie, aviaţie, marină etc.) şi nici situaţia sa militară (activ,
rezervist, voluntar etc.).
Infracţiunea se poate săvârşi în coautorat. Participaţia penală este posibilă
atât sub forma instigării, cât şi sub forma complicităţii2891.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni subiect pasiv este unitatea

militară prejudiciată prin fapta comisă.
4.
a) Elementul material. Infracţiunea de părăsirea câmpului de luptă sub
aspectul elementului material se poate realiza prin una din următoarele
activităţi:părăsirea câmpului de luptă, refuzul de a acţiona, predarea în
captivitate sau săvârşirea de alte asemenea fapte care pot servi cauza
inamicului (orice încălcare a datoriei militare pe câmpul de luptă, dar numai
care poate servi cauza inamicului).
Din studiul textului incriminator rezultă că elementul material se realizează
fie prin acţiune (de exemplu, părăsirea câmpului de luptă, trecerea la inamic
prin predare etc.), fie prin acte de omisiune - inacţiune - atitudine pasivă (de
ex. refuzul de a acţiona în timpul luptei - respectiv, rămâne pe loc în timpul unei
acţiuni ofensive, neretragerea la timp pentru a nu fi luat prizonier etc.).
În cazul când se comit mai multe acţiuni sau inacţiuni din cele descrise în
textul incriminator, ne aflăm în prezenţa unei singure infracţiuni, iar nu a unei
pluralităţi de infracţiuni.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca fapta să fie de natură a sprijini sau a
servi cauza inamicului. În situaţia când această cerinţă nu este îndeplinită nu va
exista infracţiune şi ca atare, nici răspundere penală. De exemplu, părăsirea
câmpului de luptă comisă în vederea ocupării unor poziţii mai bune sau evitarea
unei lupte lipsite de orice şansă de succes nu va constitui infracţiune, deoarece
asemenea activităţi nu sunt de natură a servi cauza inamicului.
Mai trebuie subliniat că, potrivit textului legal, fapta se săvârşeşte pe câmpul
de luptă (condiţie de loc) şi în legătură cu operaţiile de luptă contra inamicului,
deci în timpul luptei.
b) Urmarea imediată. Comiterea infracţiunii are ca urmare imediată crearea
unei stări de pericol deosebit de grav pentru menţinerea luptei împotriva
inamicului.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate între faptă (acţiune -
inacţiune) şi starea de pericol pentru operaţiunile militare rezultă implicit din
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de care ne ocupăm se comite cu intenţie
directă sau indirectă. Nu interesează mobilul şi nici scopul urmărit prin
comiterea faptei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea este susceptibilă de a fi comisă în ambele forme
imperfecte (acte pregătitoare şi tentativa), însă textul incriminator sancţionează
numai tentativa. Consumarea infracţiunii are loc în momentul comiterii oricărei
acţiuni - inacţiuni dintre cele prevăzute de textul legal.
B. Sancţionare. Infracţiunea de părăsire a câmpului de luptă este
sancţionată cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi
Tentativa va fi pedepsită potrivit regulilor generale prevăzute în art. 32 şi
33 C. pen.

Comentariu

1.
identică celei din reglementarea anterioară. În noua reglementare se înlocuieşte
sintagma „duşman” cu „inamic” şi „forţele militare” cu „forţele armate”.
Capitularea, într-o accepţiune generală înseamnă acea acţiune prin care una
din părţile beligerante se recunoaşte învinsă şi acceptă condiţiile celeilalte părţi
determinând prin aceasta încetarea acţiunilor militare. O asemenea acţiune
poate avea loc ca urmare a condiţiilor de luptă, când acestea apar la un
moment dat şi pot fi defavorabile sau chiar dezastruoase pentru una din părţile
beligerante. Dar capitularea poate interveni şi fără a fi influenţată direct sau
nemijlocit de condiţiile de luptă. O astfel de ipoteză are în vedere dispoziţiile art.
421 C. pen., care incriminează fapta de predare de către un comandant în
mâinile inamicului a forţelor armate pe care le comandă, fără ca fapta sa să fi
fost determinată de condiţiile de luptă.
Pe de altă parte este incriminată fapta comandantului nesilit de condiţiile de
luptă de a lăsa în mâinile duşmanului, de a distruge sau de a aduce în stare de
neîntrebuinţare mijloacele de luptă sau alte mijloace necesare pentru purtarea
războiului. Un asemenea comportament este inadmisibil pentru un militar care a
jurat credinţă ţării sale şi cu atât mai mult pentru un militar cu funcţie de
comandă.
2.
normativă şi constă în predarea în mâinile inamicului de către comandant a
forţelor armate pe care le comandă, lăsarea în mâinile inamicului, distrugerea
sau aducerea în stare de neîntrebuinţare de către comandant a mijloacelor de
luptă sau a altor mijloace necesare pentru purtarea războiului, fără ca vreuna
dintre acestea să fi fost determinată de condiţiile de luptă.
3.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de capitulare are ca obiect juridic
special relaţiile sociale privitoare la capacitatea de luptă a forţelor armate care
implică din partea comandanţilor o comportare demnă, curajoasă, dârză şi loială
pe câmpul de luptă.
Infracţiunea este comisă de militari pe câmpul de luptă prin încălcarea
obligaţiilor militare referitoare la îndeplinirea cu abnegaţie, devotament şi
demnitate a datoriei de credinţă faţă de patrie şi popor, respectarea
jurământului militar, curajul, dârzenia în îndeplinirea îndatoririlor militare şi
susţinerea acţiunilor militare pe câmpul de luptă.
Noţiunea de luptă - termen tactic militar - cuprinde totalitatea acţiunilor
angajate cu inamicul ce se desfăşoară organizat, de către subunităţile de orice
forţă, de unităţi şi mari unităţi militare care folosesc armamentul şi tehnica din
dotare pe baza unei anumite concepţii tactice în vederea nimicirii forţelor
adverse şi câştigarea luptei angajate2885.
2885 V. Dobrinoiu. V. Lazăr, op. cit., p. 62.
În raport cu locul unde se desfăşoară, lupta poate fi aeriană, navală şi

terestră.
Câmpul de luptă este teritoriul în al cărui spaţiu a început conflictul armat cu
inamicul şi unde sunt angajate luptele sau acestea se află în curs de
desfăşurare.
b) Obiectul material. Din prevederile art. 421 C. pen., rezultă că obiectul
material este format din mijloacele de luptă sau din alte mijloace necesare
pentru ducerea luptei ori toate acestea împreună.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi numai
un militar cu funcţie de comandant al unei formaţiuni care are caracterul de
„forţă armată”, respectiv, funcţionează în timp de război ca o forţă de opunere
şi de neutralizare a inamicului.
Subiectul activ este deci calificat nu numai prin calitatea de militar, dar şi
prin calitatea de comandant al unei forţe armate2886. Nu interesează mărimea
forţelor armate pe care le comandă subiectul activ.
2886 I. Stoica, Îndrumar juridic privind apărarea naţională, Ed. Militară, 1973, p. 104.
Coautoratul nu este posibil, întrucât fapta este o infracţiune cu subiect unic,

fiecare dintre comandanţii respectivi fiind traşi la răspundere penală în calitate
de autori pentru infracţiune proprie2887.
2887 În acelaşi sens, M. Basarab, V. Paşca ş.a., op. cit., vol. II, p. 1065.
Participaţia penală este posibilă atât sub forma instigării, cât şi sub forma
complicităţii.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este unitatea
militară din care face parte comandantul care a comis fapta.
4.
a) Elementul material. Infracţiunea se comite sub aspectul elementului
material printr-o acţiune constând fie în predarea în mâinile inamicului a forţelor
armate (efectivelor umane) pe care le comandă, fie în lăsarea în mâinile
duşmanului, distrugerea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare de către
comandant a mijloacelor de luptă sau a altor mijloace necesare purtării
războiului.
Pentru existenţa infracţiunii este suficientă săvârşirea uneia dintre aceste
acţiuni. Subliniem faptul că infracţiunea poate fi comisă şi prin inacţiune
(omisiune) cum ar fi de exemplu, lăsarea intactă a armamentului pe câmpul de
luptă.
Pentru existenţa elementului material al faptei pe care o analizăm trebuie să
fie îndeplinite două cerinţe esenţiale.
În primul rând, se cere ca acţiunile comandantului să fie comise pe câmpul de
luptă. Dacă fapta s-a săvârşit în afara câmpului de luptă, ea ar putea întruni
elementele constitutive ale infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului
prevăzută de art. 156 C. pen.2888.
O a doua condiţie este legată de comportamentul comandantului care nu

trebuie să fi fost determinat de condiţiile de luptă.
Evitarea unei bătălii lipsite - în condiţiile concrete de luptă - de orice şansă de
succes înseamnă evitarea unor pierderi inutile şi până la urmă conservarea unor
vieţi preţioase pentru capacitatea de luptă a forţelor armate. De asemenea,
distrugerea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a mijloacelor de luptă,
atunci când există pericolul ca ele să fie capturate de inamic, evită întărirea
potenţialului de luptă al duşmanului. Cât priveşte lăsarea intactă în mâinile
duşmanului a mijloacelor de luptă, dacă a fost determinată de condiţiile de luptă
care au implicat retragerea şi punerea trupelor la adăpost, constituie şi ea o
împrejurare obiectivă care face să lipsească cerinţa esenţială şi deci fapta să nu
întrunească elementele infracţiunii de capitulare2889.
2889 V. Dongoroz ş.a., op. cit.,vol. IV, pp. 820 -821.
b) Urmarea imediată. In cazul comiterii acestei infracţiuni se creează o

stare de pericol extrem deoarece constituie o încălcare gravă a datoriei militare,
în timp de război, pe câmpul de luptă, de către militarul cu funcţie de
comandant al unei formaţiuni de luptă, lezându-se capacitatea de apărare a
forţelor armate şi susţinerea luptei împotriva duşmanului.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea de capitulare şi urmare, adică
starea de pericol pentru capacitatea de apărare, trebuie să existe o legătură
cauzală. Aceasta rezultă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de capitulare se comite din punct de
vedere al vinovăţiei cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul are
reprezentarea că prin activitatea sa pune la dispoziţia inamicului, forţele armate
şi mijloacele de luptă ori distruge mijloacele necesare purtării războiului şi
urmăreşte producerea acestui rezultat sau acceptă posibilitatea producerii lui.
Prin urmare, nu există vinovăţie şi ca atare, nici răspundere penală atunci
când, aşa cum am menţionat, fapta a fost determinată de condiţiile de luptă,
întrucât într-o asemenea împrejurare, chiar dacă făptuitorul a prevăzut
rezultatul faptei sale, el nu a urmărit şi nici nu a acceptat acest rezultat, ci a
fost obligat, forţat de condiţiile de luptă, ca să procedeze în acest fel.
Mobilul sau scopul care au stat la baza comiterii infracţiunii de capitulare nu
prezintă relevanţă pentru existenţa faptei. Acestea (spre exemplu, laşitatea,
frica, răzbunarea pe comandantul său, admiraţia pentru adversari) vor fi însă
avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei.
Infracţiunea pe care o analizăm nu se poate comite din culpă. Dacă lăsarea în
mâinile duşmanului a mijloacelor de luptă, de pildă, s-ar săvârşi din greşeală,
nepricepere, neglijenţă, fapta nu întruneşte exigenţele textului legal.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea este susceptibilă de ambele forme imperfecte (acte
pregătitoare şi tentativă), însă textul incriminator sancţionează numai tentativa.
Consumarea acestei infracţiuni are loc în momentul când activitatea
făptuitorului este efectiv realizată, respectiv în momentul când subiectul activ
predă inamicului forţe militare aflate sub comanda sa, sau lasă în mâinile
duşmanului, distruge ori aduce în stare de neîntrebuinţare mijloacele de luptă
sau alte mijloace necesare purtării războiului.
B. Sancţionare. Infracţiunea de capitulare este sancţionată alternativ cu
detenţiune pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi. Tentativa se pedepseşte potrivit regulilor stabilite în
art. 32 şi 33 C. pen.

Comentariu

1.
identică celei din reglementarea anterioară. Varianta agravată a săvârşirii faptei
în timp de război din reglementarea anterioară este înlocuită cu săvârşirea
faptei în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă. De
asemenea, varianta tip a infracţiunii în noua reglementare se sancţionează mai
aspru, pe când varianta agravată are limite de sancţionare mai reduse decât în
reglementarea anterioară.
În caz de naufragiu sarcina comandantului şi a echipajului aflaţi pe nava
militară este de a căuta prin toate mijloacele posibile să salveze nava,
comandantul executând în acest scop şi în mod corespunzător situaţiei, toate
obligaţiile şi îndatoririle de serviciu, iar echipajul executând întocmai şi la timp
ordinele comandantului.
Prin urmare, părăsirea oricărei nave în caz de naufragiu de către un
comandant este o faptă gravă, întrucât contravine obligaţiilor pe care acesta le
are de a lua toate măsurile pentru salvarea echipajului, a celorlalte persoane şi
a bunurilor.
Potrivit dispoziţiilor legale, comandantul unei nave militare are răspunderi
deosebit de importante, fiind obligat chiar cu preţul vieţii să asigure salvarea şi
păstrarea intactă a capacităţii de acţiune a navei. Aceleaşi obligaţii revin şi
întregului echipaj militar care nu va putea părăsi nava în cazul unui naufragiu
fără ordinul comandantului.
Activitatea de părăsire a navei militare în caz de naufragiu, mai înainte de a fi
încercate toate posibilităţile de înlăturare a pericolului şi de salvare a navei,
constituie o sustragere gravă de la obligaţiile şi îndatoririle militare, care poate
avea drept consecinţe pierderea navei şi, în mod automat, diminuarea
capacităţii de luptă a forţelor armate.
2.
Varianta tip, potrivit alin. (1), constă în părăsirea unei nave militare în caz de
naufragiu de către comandant, înainte de a-şi fi exercitat până la capăt
îndatoririle de serviciu, precum şi de către orice alte persoane ce fac parte din
echipajul navei, fără ordinul comandantului.
Constituie varianta agravată, potrivit alin. (2), dacă fapta este săvârşită în
timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă.
Potrivit art. 430 C. pen., dispoziţiile art. 424 se aplică în mod corespunzător
şi în ce priveşte aeronavele militare.
3.
sociale referitoare la îndatoririle comandantului şi echipajului unei nave aflate în
primejdie de naufragiu, avându-se în vedere că prin comiterea acestei fapte se
aduce atingere înseşi capacităţii de luptă a forţelor armate.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, nava (aeronava) supusă
pieirii, ca urmare a părăsirii acesteia, constituie obiectul material al faptei, chiar
dacă respectiva navă (aeronavă) a fost salvată prin intervenţia altei sau altor
nave, sau de comandant ori de alţi membri ai echipajului rămaşi la datorie.
a) Subiectul activ. Fapta penală de care ne ocupăm nu poate fi comisă
decât de comandantul sau de un membru al echipajului navei (aeronavei), fiind
vorba deci de un subiect activ calificat (circumstanţiat).
Coautoratul este posibil la această infracţiune. In sens contrar, într-o altă
opinie se susţine că fapta poate fi săvârşită sub forma coautoratului numai de
către cei care fac parte din echipajul navei şi numai în varianta săvârşirii
infracţiunii de către aceştia, iar nu şi a părăsirii navei de către
comandant2896.Participaţia penală este posibilă atât sub forma instigării, cât şi a
complicităţii, nefiind necesară îndeplinirea vreunei calităţi speciale de către
aceştia.
2896 T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II., pp. 513 -514.
b) Subiect pasiv. Subiect pasiv este unitatea militară căreia îi aparţine nava
(aeronava) părăsită.
4.
a) Elementul material. Infracţiunea de părăsire a navei se realizează sub
aspectul elementului material printr-o acţiune de părăsire a navei de către
comandant, în prima variantă de comitere a faptei şi de către un membru al
echipajului în cea de a doua variantă.
Expresia părăsirea navei are semnificaţia obişnuită, din vorbirea curentă. Prin
părăsirea navei se înţelege deci lăsarea, abandonarea navei (aeronavei) şi
debarcarea (paraşutarea) pe uscat sau trecerea pe o altă navă. Mijloacele de
realizare a elementului material variază în funcţie de circumstanţele concrete
(de exemplu, acţiunea de părăsire se face cu ajutorul bărcilor de salvare,
trecerea la o altă navă în înot, salt cu paraşută, trecerea pe alte aeronave
etc.)2897.
În cazul primei variante, infracţiunea subzistă numai dacă comandantul nu a

efectuat până la capăt obligaţiile de serviciu, deci nu a îndeplinit îndatoririle de
serviciu ce-i reveneau în calitatea sa de comandant (obligaţii şi îndatoriri
prevăzute în acte normative sau stabilite şi impuse prin diverse ordine şi
instrucţiuni).
Atunci când însă în situaţiile concrete ale naufragiului nici o măsură sau altă
activitate n-ar mai fi putut salva nava, nu va exista infracţiune şi ca atare, nici
răspundere penală.
În cazul celorlalţi militari componenţi ai echipajului, se cere ca această
părăsire să aibă loc fără ordinul comandantului, ceea ce presupune că existenţa
ordinului de a părăsi nava înlătură existenţa faptei penale în această modalitate
de comitere.
În sfârşit, în cazul variantei agravate se mai cere ca acţiunea de părăsire a
navei să fie comisă în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de
urgenţă2898.
2898 Pentru explicaţii privind înţelesul acestor noţiuni, a se vedea supra, art. 413 C. pen.
Aşa cum se sublinia anterior, pentru existenţa infracţiunii în ambele variante

de comitere este necesar ca acţiunea de părăsire a navei să aibă loc în caz de
naufragiu, respectiv în împrejurarea în care nava (aeronava) este ameninţată de
pericolul scufundării (prăbuşirii). Se trage concluzia că, atunci când acţiunea de
părăsire a navei nu are loc în caz de naufragiu, nu vor fi incidente prevederile
art. 424 C. pen., ci eventual ne aflăm în prezenţa altei infracţiuni, ca de
exemplu părăsirea comenzii sau a postului, absenţă nejustificată, dezertare, ori
fapta nu are relevanţă penală.
b) Urmarea imediată. Prin săvârşirea infracţiunii de care ne ocupăm se
creează o stare de pericol pentru securitatea navei şi implicit pentru capacitatea
de luptă a forţelor armate.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea de părăsire a navei şi urmarea
imediată trebuie să existe o legătură cauzală. Aceasta rezultă de regulă din
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea este susceptibilă de a fi comisă în forme imperfecte,
însă textul incriminator sancţionează numai tentativa (art. 429 C. pen.).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când nava este efectiv părăsită
de către comandant sau de către orice membru al echipajului.
B. Sancţionare. Infracţiunea de părăsire a navei (aeronavei) este pedepsită
cu închisoare de la unu la 5 ani. In cazul variantei agravate pedeapsa este
închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi. Tentativa se pedepseşte potrivit prevederilor art. 32 şi 33 C. pen.

Comentariu

1.
În art. 76 noul C. pen. s-a menţinut obligativitatea reducerii pedepsei când
există circumstanţe atenuante, însă sistemul acestei reduceri a fost
reconsiderat. Dacă, potrivit art. 76 C. pen. anterior, în cazul în care există
circumstanţe atenuante, pedeapsa principală se reduce sub minimul special, dar
nu mai jos de o anumită limită care varia în raport cu gravitatea în abstract a
infracţiunii, ori pedeapsa închisorii putea fi schimbată în amendă, în temeiul art.
76 noul C. pen., în cazul când există circumstanţe atenuante, limitele speciale
ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu 1/3
indiferent de gravitatea în abstract a infracţiunii, dând astfel judecătorului o mai
mare libertate de apreciere în stabilirea concretă a pedepsei.
2.
În art. 75 alin. (1) C. pen. se reglementează efectele circumstanţelor
atenuante când în norma de incriminare a faptei săvârşite, pedeapsa principală
este închisoarea sau amenda.
Când pedeapsa principală a infracţiunii săvârşite este închisoarea sau amenda
şi se reţin circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege se reduc cu o treime.
Dacă limitele speciale ale pedepsei cu închisoarea sau ale amenzii, sunt
divizibile cu fracţia de reducere, acestea se stabilesc fără dificultate; de
exemplu, dacă s-a săvârşit infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte (art. 195 C. pen.) la care pedeapsa este închisoarea de la 6 ani la 12 ani
şi se reţin circumstanţe atenuante, pedeapsa va urma să fie stabilită între 4 ani
şi 8 ani închisoare; ori în cazul în care pentru infracţiunea săvârşită legea
prevede pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 9 luni, pedeapsa va urma să fie
stabilită între 2 luni şi 6 luni; sau în varianta în care pedeapsa prevăzută pentru
infracţiunea săvârşită este amenda între 180 şi 300 de zile-amendă, pedeapsa
va urma să fie stabilită între 120 şi 200 zile-amendă.
Când limita specială de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care
nu este divizibil cu fracţia de reducere ce ar urma să se aplice, potrivit art. 180
alin. (2) C. pen., fracţia se va aplica asupra termenului transformat în zile, după
care durata obţinută se transformă în luni; luna se socoteşte de 30 de zile şi se
iau în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracţiei. De exemplu, dacă
pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa este închisoarea de la 4 luni la 11 luni şi
se reţin circumstanţe atenuante, pedeapsa pe luni se va transforma în zile şi vor
deveni 120 de zile, respectiv 330 de zile, la care se aplică fracţia de 1/3, limitele
fiind de 80 de zile, respectiv 220 de zile, care transformate în luni limitele vor fi
de 2 luni şi 20 de zile, respectiv 7 luni şi 10 zile.
În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani care nu sunt divizibile cu
fracţia de reducere ce ar urma să se aplice, termenul în ani se transformă în
luni, se aplică fracţia de reducere, după care durata obţinută se transformă în
ani. De exemplu, dacă limitele speciale pentru infracţiunea săvârşită sunt de 4
ani şi 10 ani, acestea se transformă în luni şi devin 48 de luni, respectiv 120 de
luni, la care se aplică fracţia de reducere şi devin 32 de luni, respectiv 80 de
luni, care transformate în ani vor fi 2 ani şi 8 luni, respectiv 6 ani şi 8 luni.
În art. 76 alin. (2) C. pen. sunt reglementate efectele circumstanţelor
atenuante în cazul în care norma de incriminare a faptei săvârşite prevede
pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Într-o asemenea ipoteză se aplică pedeapsa
închisorii de la 10 la 20 de ani.
Dacă în favoarea infractorului s-au reţinut mai multe circumstanţe atenuante,
reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată.
3.
Din consultarea unora dintre legislaţiile penale străine de referinţă rezultă că
acestea reglementează, potrivit unor reguli specifice, efectele circumstanţelor
atenuante.
4.
Astfel, Codul penal italian reglementează reducerea pedepsei în cazul unei
singure circumstanţe atenuante, cât şi în cazul concursului mai multor
circumstanţe atenuante.
Potrivit art. 65, dacă există o singură circumstanţă atenuantă şi legea nu
prevede modul de atenuare, atunci pedeapsa detenţiunii pe viaţă prevăzută de
norma de incriminare se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii de la 20 la 24 de ani;
celelalte pedepse pot fi micşorate, dar nu mai mult de 1/3 din limitele prevăzute
de lege.
Conform art. 67, dacă în aceeaşi cauză concură mai multe circumstanţe
atenuante, pedeapsa poate fi coborâtă sub 10 ani dacă este vorba de pedeapsa
detenţiunii pe viaţă prevăzută de lege; celelalte pedepse se micşorează până la
1/4.
5.
Codul penal francez, în ceea ce priveşte circumstanţele atenuante, a lăsat
deplină libertate judecătorului în fixarea pedepsei. Legea nu a mai fixat un
minim legal special în raport cu fiecare infracţiune, înlăturând prin aceasta şi
necesitatea de a preciza care sunt efectele circumstanţelor atenuante.
Această libertate deplină a judecătorului, în stabilirea pedepsei concrete, nu
este totuşi nelimitată. Astfel, potrivit art. 132-18, instanţele pot să pronunţe în
locul unei pedepse cu închisoarea sau detenţiunii pe viaţă o pedeapsă cu
închisoarea sau detenţiunea legală pe timp limitat, sau o pedeapsă cu
închisoarea care nu poate fi mai mică de 2 ani.
6.
Codul penal german reglementează efectele circumstanţelor atenuante în
§49 în care se prevede: „în cazul circumstanţelor atenuante pedeapsa se
modifică sau se reduce după cum urmează: pedeapsa detenţiunii pe viaţă se
înlocuieşte cu pedeapsa închisorii de cel puţin 3 ani; în cazul pedepsei închisorii
urmează să se pronunţe o pedeapsă de cel mult 3 sferturi din maximul pedepsei
prevăzute de lege – acelaşi principiu se aplică şi în cazul amenzii, la numărul
maxim de tranşe zilnice; minimul special al pedepsei cu închisoarea se reduce:
cu 2 ani în cazul în care minimul este de 10 sau 5 ani, cu 6 luni în cazul în care
minimul este un an, iar în celelalte cazuri pedeapsa se reduce până la minimul
general”. Când instanţa trebuie să reducă pedeapsa după propria sa apreciere,
reducerea poate fi făcută până la minimul legal prevăzut de lege sau se poate
înlocui pedeapsa închisorii cu amenda [§49 alin. (2)].
7.
Codul penal spaniol în art. 66 prevede că dacă se reţine numai o
circumstanţă atenuantă, se va aplica o pedeapsă în jumătatea inferioară a celei
stabilite de lege pentru acea infracţiune, iar când concură două sau mai multe
circumstanţe atenuante sau una sau mai multe calificate şi nu concură nicio
circumstanţă agravantă, se va aplica o pedeapsă mai mică cu unu sau două
grade decât cea stabilită de lege, ţinându-se cont de numărul şi esenţa acestor
circumstanţe atenuante.
Eugen Anton, Pedepsele alternative. Regimul circumstanţelor atenuante, în

R.D.P. nr.1/2001, p. 127; Laura Maria Crăciunean, Concurs de circumstanţe, în
R.D.P. nr. 4/2003, p. 111; Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, Individualizarea
judiciară a pedepselor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985; Petre
Dungan, Efectele circumstanţelor atenuante, în Pro Lege nr. 4/1995, p. 221;
Justin Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Ion
Ristea, Regimul circumstanţelor în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009.

Comentariu

1.
Formularea art. 112 C. pen739 este foarte apropiată de cea pe care art.
118 C. pen. anterior o avea la momentul abrogării, formă dobândită în urma
modificărilor operate asupra sa de-a lungul timpului şi, în special, prin Legea
nr. 278/2006.
739La data de 6 iulie 2011, Guvernul a aprobat un proiect de lege de modificare a Codului
penal anterior, ca şi a Codului penal actual în care se introduce o categorie în cuprinsul art.
108 C. pen. – aceea a confiscării extinse (la litera f). La momentul trimiterii prezentului
material în vederea publicării proiectu l nu fusese adoptat de către Parlamentul României.
Proiectul are rolul de a asigura transpunerea în legislaţia internă a art. 3 din Decizia -
cadru 2005/212/JAI a Consiliului privind confiscarea produselor, a ins trumentelor şi a
bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L
68 din 15 martie 2007. Prin intermediul acestui proiect se doreşte introducerea în Codul
penal un art. 108 1 , în conformitate cu care, „(1) În caz ul în care persoana este condamnată
pentru comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai
mare de 5 ani şi care este susceptibilă să îi procure un folos material, instanţa poate
dispune şi confiscarea altor bunuri decât cele menţionate la art. 112 dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într o perioadă de cinci ani

înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii până la data punerii în
mişcare a acţiunii penale, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod
licit;
b) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi de natura celor
care au atras condamnarea.
(2) Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (1) se va ţi ne seama şi de valoarea bunurilor
transferate de către persoana condamnată sau de un terţ unui membru al familiei sau unei
persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul.
(3) Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în perioada menţionată
arătată la alin. (1) care excede nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.”
2.
Între cele două reglementări există totuşi şi unele diferenţe. O primă
diferenţă importantă este aceea că toate categoriile de bunuri indicate de art.
112 alin. (1) C. pen. pot fi supuse confiscării speciale dacă s-a comis o faptă
prevăzută de legea penală nejustificată, indiferent dacă aceasta este sau nu
imputabilă persoanei. În reglementarea Codului penal anterior, era
obligatoriu ca în situaţia unor categorii de bunuri, fapta comisă să constituie în
concret infracţiune, adică să îndeplinească toate condiţiile de existenţă a unei
infracţiuni.
3.
Altă diferenţă priveşte formularea art. 112 alin. (1) lit. b C. pen. care a
fost completat cu ipoteza „bunurile care au fost … destinate a fi folosite la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală”. Aşa cum se arată în
expunerea de motive ce însoţeşte codul, distincţia între cele două situaţii poate
fi relevată „obiectiv” atunci când bunul a fost anume „produs sau adaptat”
pentru a servi ca mijloc sau instrument la săvârşirea infracţiunii, dar poate fi
relevată şi „subiectiv” în sensul că făptuitorul şi-a procurat un anumit lucru care
într-adevăr, i-ar fi putut fi, eventual, util la săvârşirea faptei, dar la comiterea
faptei nu s-a ivit necesitatea de a se servi de acel bun.
4.
De asemenea, între categoria de bunuri înscrisă în art. 112 alin. (1) lit. c)
C. pen. şi art. 118 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior există diferenţă. Aceasta
pentru că în codul penal anterior sunt avute în vedere „bunurile produse,
modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au fost
utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului”, în timp ce în
reglementarea actuală cele vizate sunt „bunurile folosite, imediat după
săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului
ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor”. Diferenţa de reglementare nu
semnifică o sustragere de la confiscare a categoriei de bunuri la care vechiul cod
se referea, întrucât aceasta este acoperită cu prisosinţă de categoria de la art.
112 alin. (1) lit. b) C. pen. În Codul actual s-a dorit înlăturarea practicii
neunitare în ceea ce priveşte folosirea vehiculului pentru transportul bunurilor
sustrase şi ascunse în afara unităţii sau a vehiculului folosit pentru a transporta
la domiciliul făptuitorului bunurile sustrase.
5.
Şi cu privire la categoria la care se referă art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. se
remarcă o diferenţă care este de natură să asigure un plus de rigoare pentru
cazul confiscării unor bunuri care au un potenţial ridicat de a produce pericol
public. Art. 118 alin. (1) lit. f) C. pen. anterior se referea la bunurile a căror
deţinere este interzisă de lege, în timp ce art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. actual
are în vedere bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală. În acest
fel, confiscarea unor bunuri dintre cele care se supun unor regimuri juridice
speciale este posibilă numai în măsura în care deţinerea lor este interzisă printr-
o normă penală, în sensul art. 173 C. pen. (orice dispoziţie cu caracter penal
cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la
data adoptării lor aveau putere de lege).
6.
Cu privire la alineatele 2 ale art. 112 C. pen. actual şi 118C. pen. anterior,
se poate remarca faptul că ambele se referă la limitarea valorică a confiscării în
echivalent bănesc în limitele unei proporţionalităţi raportată la natura şi
gravitatea faptei, dar şi la urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce
(element de noutate) şi de contribuţia bunului la aceasta. Diferenţele sunt
îndreptate în sensul extinderii incidenţei textului şi asupra categoriei de bunuri
indicată de art. 112 alin. (1) lit. c) C. pen. actual, dar şi înspre cel al indicării
exprese a împrejurării că dacă bunul a fost produs, modificat sau adaptat în
scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală confiscarea sa se face în
întregime.
7.
Art. 112 alin. (3) C. pen. are un conţinut foarte apropiat de cel din art.
118 C. pen. anterior, singura diferenţă dintre ele privind precizarea din finalul
noului text că şi în acest caz trebuie să fie respectate regulile proporţionalităţii
la care se referă art. 2 din art. 112 C. pen.
8.
Art. 112 alin. (4) C. pen. nu are un conţinut apropiat de cel din art. 118
alin. (4) C. pen. anterior, ci reproduce fidel teza finală din art. 118 alin. (1) lit.
b) C. pen. anterior, instituind un instrument de asigurare a menţinerii libertăţii
de exprimare prin presă.
9.
Art. 112 alin. (5) C. pen. se referă la confiscarea prin echivalent pentru
cazurile în care bunurile nu se mai găsesc. Faţă de conţinutul art. 118 alin. (4)
din C. pen. anterior, diferenţa este aceea că în actuala reglementare, se
consacră legislativ împrejurarea afirmată doctrinar că pentru categoria de la art.
112 alin. (1) lit. a) C. pen. confiscarea prin echivalent nu se justifică prin
raportare la scopul unei măsuri de acest tip.
10.
Alin. 6 este şi ultimul al art. 112 C. pen. şi are un conţinut identic cu cel din
art. 118 alin. (5) C. pen. anterior. alin. (6) al art. 118 C. pen. anterior nu se
mai regăseşte în codul actual, dar bunurile la care se referea, „care fac parte din
mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei
infractorului sau a persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării
speciale” sunt dintre cele care nu pot fi urmărite în conformitate cu legea civilă,
astfel încât ele nu vor putea fi confiscate în continuare.
11.
Luarea măsurii confiscării speciale
Legiuitorul a ales, ca şi în reglementarea anterioară, să indice categoriile de
bunuri care sunt supuse confiscării speciale. Enumerarea se regăseşte în art.
112 alin. (1) C. pen., citat anterior, are un caracter generic, dar limitativ,
semnificaţia noţiunii de „bunuri” fiind sinonimă cu cea pe care aceasta o are în
dreptul civil.
În general, bunurile în legătură cu care se ia în mod frecvent măsura de
siguranţă a confiscării în practica judiciară sunt bunuri mobile, dar posibilitatea
confiscării unor bunuri imobile nu ar putea fi exclusă, important fiind ca bunul
să fie dintre cele enumerate limitativ de art. 112 C. pen. Spre exemplu, nu s-ar
putea spune că nu este supus confiscării imobilul transmis în proprietate
infractorului în scopul de a-l determina să comită infracţiunea sau pentru a-l
răsplăti pentru fapta comisa. În cazul bunurilor frugifere, sunt supuse confiscării
dobânzile produse de sumele de bani date infractorului pentru a-l de termina să
comită infracţiunea, deoarece şi acestea au o provenienţă ilicită şi lăsarea lor în
proprietatea infractorului generează o stare de pericol, putând să-l încurajeze în
comiterea unor noi fapte penale.
Este posibil ca măsura confiscării speciale să fie dispusă în temeiul unui
text inclus în partea specială a Codului penal [ex. art. 289 alin. (3) C.
pen.] sau chiar în temeiul unei prevederi din legislaţia specială. Atunci
când există o prevedere specială, fundamentarea măsurii trebuie să facă
referire la textul special şi nu la cel general740.
740 ÎCCJ, secţia penală, decizia nr. 473/2006, ww.scj.ro.
În materia confiscării speciale se precizează faptul că nu este permisă aşa-

numita „dublă confiscare”741. Cu alte cuvinte, nu se poate dispune în mod
cumulativ confiscarea bunului în natură şi în echivalent. Aceasta deoarece cele
două posibilităţi sunt alternative, se exclud una pe cealaltă, incidenţa confiscării
în echivalent fiind subordonată imposibilităţii ca lucrul să fie confiscat în natură.
Dacă acelaşi bun intră de două sau mai multe ori în sfera de incidenţă a art. 112
C. pen., datorită săvârşirii, de către inculpat, a mai multor infracţiuni, iar acest
lucru se găseşte în natură, el va fi confiscat fără ca făptuitorul să poată fi obligat
şi la plata echivalentului, iar dacă nu se găseşte, suma ce va trebui plătită ca
echivalent va fi egală cu valoarea lui, luată în considerare o singură dată. Atunci
când în urma săvârşirii unor infracţiuni conexe, în sfera de incidenţă a art. 112
C. pen. intră bunuri diferite, fiecare ca urmare a comiterii uneia dintre aceste
infracţiuni, se procedează la confiscarea tuturor acelor lucruri – sau obligarea la
plata echivalentului lor bănesc – fără a se putea vorbi despre o dublă confiscare.
741 V. Papadopol, Confiscarea spe cială în practica judiciară, în R.R.D. nr. 5/1983, p. 32.
În doctrina de specialitate sunt prezentate unele trăsături

caracteristice acestei măsuri742:
742 I. Pascu, op. cit., p. 499.
a) Confiscarea specială este o măsură cu caracter patrimonial (fiind de

altfel singura dintre cele definite de Codul penal care are un astfel de caracter)
care constă în trecerea forţată şi gratuită în patrimoniul statului a unor bunuri
aparţinând persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
nejustificată şi care au legături cu o astfel de faptă sau care sunt deţinute
contrar dispoziţiilor legii penale.
b) Luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale îşi are justificarea
în starea de pericol pe care o prezintă lăsarea în circulaţie a anumitor
bunuri, stare care creează convingerea că acestea ar putea fi folosite şi în viitor
la comiterea de fapte de acelaşi gen.
c) Luarea măsurii este obligatorie atunci când condiţiile generale sunt
îndeplinite, iar bunul se încadrează în vreuna dintre categoriile indicate de art.
112 C. pen. Deşi în jurisprudenţa mai veche s-au exprimat şi opinii contrare743,
caracterul obligatoriu a fost admis de doctrină744, argumentul fundamental fiind
cel care rezultă din interpretarea expresiei: „sunt supuse confiscării speciale” pe
care şi art. 112 C. pen. o utilizează în această materie. Norma este văzută ca
fiind o normă imperativă, o interpretare contrară fiind justificată doar de o altă
formulare „pot fi supuse confiscării speciale”, formulare pe care legiuitorul nu o
foloseşte, însă. Se afirmă chiar că este vorba despre o prezumţie745 care
priveşte starea de pericol generată de simpla încadrare a unui bun în una dintre
categoriile enumerate de art. 112 C. pen. Prezumţia este calificată ca fiind una
absolută în ceea ce priveşte unele dintre categoriile de bunuri (cum sunt cele
deţinute împotriva dispoziţiilor legii), dar se acceptă că îşi pierde din intensitate
pentru alte categorii (cum sunt cele care au servit sau au fost destinate să
servească la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală). În alte opinii,
prezumţia este întotdeauna relativă, acest caracter fiind relevat de faptul că
uneori legiuitorul condiţionează confiscarea bunului de împrejurarea ca
proprietarul bunului (altul decât făptuitorul) să fi cunoscut modul de folosire a
acestuia. În aceste situaţii, se afirmă că dacă persoana în cauză dovedeşte că
nu a cunoscut situaţia reală, măsura confiscării nu mai poate fi aplicată746.
743 Trib. Constanţa, decizia penală nr. 822/1984, citată în A. Posdarie, op. cit., p. 84.
744V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, R. Stănoiu, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, V. Roşca,

op. cit., reeditare 2003, p. 301.
745 A. Posdarie, op. cit., p. 85.
746D. Hoffman, Confiscarea specială în dreptul penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.
146.
În opinia noastră, confiscarea specială a bunurilor care s-ar încadra la un

moment dat în vreuna dintre categoriile indicate de art. 112 C. pen. poate fi
considerată obligatorie numai în măsura în care condiţiile generale ale acestei
sancţiuni sunt şi ele îndeplinite. Cu alte cuvinte, nu credem că se poate
considera că există o prezumţie (nici măcar relativă) cu privire la starea de
pericol pe care aceste bunuri o prezintă, ci că o astfel de stare trebuie să fie
dovedită de fiecare dată de către organul judiciar, fără a se putea răsturna
sarcina probaţiunii către persoana căreia îi aparţine bunul folosit de făptuitor.
d) Confiscarea specială are un caracter irevocabil, ea nefiind susceptibilă
de revocare datorită încetării stării de pericol.
e) Măsura de siguranţă a confiscării speciale are caracterul unei sancţiuni
de drept penal şi nu de despăgubire civilă. Din acest motiv, participanţii la
comiterea faptei prevăzute de legea penală nu pot fi obligaţi în solidar la plata
sumelor confiscate, ci fiecare va plăti în raport cu partea care i-a revenit747.
12.
Categoriile de bunuri supuse confiscării speciale [prevăzute de art.
112 alin. (1) C. pen.]
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
[art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.]
Pentru a opera confiscarea specială în temeiul acestui text legal se impune
constatarea îndeplinirii unor condiţii speciale748:
748 I. Pascu, op. cit., p. 499.
– să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală nejustificată. Actuala

reglementare permite confiscarea bunurilor produse printr-un comportament
antisocial grav, incriminat de legea penală, chiar dacă acesta nu constituie în
concret o infracţiune. Din acest motiv, bunul poate fi confiscat chiar dacă în
legătură cu fapta din care a rezultat operează o cauză generală sau specială de
neimputabilitate (ex.: una dintre cele prevăzute de art. 23-31 C. pen.), dar
trebuie să se constate că fapta nu este justificată (nu există nicio cauză
justificativă dintre cele prevăzute de art. 18-22 C. pen.).
– bunul să fie produs prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Cu alte cuvinte, vor fi supuse confiscării în acest caz doar bunuri care nu au
avut o existenţă anterioară infracţiunii şi care au fost create prin efectuarea
acţiunii care formează elementul material al faptei săvârşite (monede false,
titluri de credit falsificate etc.). Sunt incluse în această categorie şi bunurile care
au căpătat prin săvârşirea unor astfel de fapte o calitate, o poziţie de fapt pe
care nu ar fi putut să o dobândească decât pe căi ilegale (lucruri introduse în
ţară prin contrabandă, medicamente conţinând doze importante de stupefiante
etc.)749. În Partea Specială a Codului penal sunt incriminate fapte care au
printre modalităţile normative şi acte de: „producere” de substanţe toxice –
(art. 359), „producere” de materiale explozive (art. 346), „confecţionare” de
arme (art. 342), „falsificarea” de alimente ori alte produse (art. 357),
„contrafacerea” unei înregistrări tehnice (art. 3249), „confecţionarea” de
monedă autentică” (art. 315) etc.
Dacă materialele sau materiile prime folosite la producerea lucrului provin din
sustrageri (furt, delapidare), bunul produs prin fapta penală se va confisca şi nu
va fi atribuit persoanelor vătămate prin activitatea de sustragere, deoarece
lucrul produs de cele mai multe ori nu mai corespunde cu folosinţa şi destinaţia
componentelor folosite pentru realizarea să neputând constitui o justă şi deplină
despăgubire a persoanelor vătămate, iar pe de altă parte, lăsarea acestor
bunuri în circuitul civil ar prezenta o stare de pericol750.
750T. Vasiliu, G. Antoniu, Ş. Daneş, G. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D.
Popescu, V. Rămureanu, op. cit., p. 602.
Nu sunt bunuri produse prin fapta penală bunurile care având existenţă
materială anterioară au fost dobândite de infractor prin însuşirea acestora de la
alte persoane prin sustragere, delapidare sau alte asemenea fapte. Aceste
bunuri nu sunt produse prin fapta prevăzută de legea penală, ci sunt dobândite
prin săvârşirea unei infracţiuni şi sunt destinate, în principal, despăgubirii
persoanei vătămate şi numai în subsidiar confiscării, dar în temeiul articolului
112 alin. (1) lit. d) şi nu în temeiul art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.
În general, este acceptat că prevederile art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen. sunt
aplicabile în cazul următoarelor categorii de bunuri: mijloacele de plată
străine falsificate, cecurile falsificate, biletele de tren false751, dar şi că nu se va
mai lua o astfel de măsură dacă bunul a fost distrus de către făptuitor înainte
de descoperirea faptei (nici măcar cu privire la echivalentul în bani a bunului)
deoarece prin distrugere starea de pericol reprezentată de bun a dispărut, el
nemaiputând fi folosit la comiterea de fapte antisociale în viitor752. De altfel, art.
112 alin. (5) C. pen. însuşi exclude din această ipoteză bunurile la care se
referă art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.
751 M. Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 591.
752 I. Pascu, op. cit., p. 500.
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi

folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt
ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a
cunoscut scopul folosirii lor [art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen.]
Comiterea unor fapte prevăzute de legea penală implică deseori folosirea
unor bunuri care, deşi nu prezintă o periculozitate în sine, capătă o asemenea
caracteristică prin utilizarea în activitatea infracţională sau chiar prin destinarea
lor unui astfel de scop, iar lăsarea pe mai departe în posesia infractorului
creează temerea că acesta ar putea comite noi fapte antisociale prin folosirea
lor.
Pentru ca aceste bunuri să poată fi confiscate se cer realizate cumulativ
– să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată,
indiferent dacă ea constituie sau nu în concret o infracţiune.
– fapta la comiterea căreia au fost folosite bunurile să nu fi fost o comisă
prin presă. Condiţia rezultă din prevederea art. 112 alin. (4) C. pen., iar
raţiunea impunerii este aceea de a preveni îngrădirea libertăţii presei753.
753 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 630.
– bunurile supuse confiscării să fi servit în orice mod la săvârşirea faptei

prevăzute de legea penală sau doar să fi fost destinate a fi folosite în
acest scop.
Între fapta săvârşită şi bunurile susceptibile de a fi confiscate în temeiul art.
112 alin. (1) lit. b) C. pen. trebuie să se constate o legătură în sensul că
acestea au servit la săvârşirea infracţiunii, existând astfel o conexitate etiologică
între mijlocul folosit (bunurile supuse confiscării) şi scopul urmărit (fapta
săvârşită)754 sau să fi fost destinate a servi la comiterea unei fapte de acelaşi
tip. Diferenţa dintre cele două situaţii este relevată în plan subiectiv. Cu alte
cuvinte, când bunurile sunt folosite la comiterea faptei prevăzute de legea
penală sunt utilizate în starea lor naturală există varianta servirii la
săvârşirea faptei, iar dacă bunurile sunt transformate, pregătite, modificate,
adaptate scopului urmărit, confiscarea urmează să se facă în temeiul aceluiaşi
text - art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., dar cu referire la bunuri care au fost
destinate să folosească la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
754 CSJ, secţia penală, decizia nr. 3933/200 3 în RDP nr. 1/2006, p. 171.
În literatura de specialitate se arată că aceste bunuri destinate, prin

modificările făcute, săvârşirii infracţiunii, denotă intenţia infractorului, motiv
pentru care confiscarea bunurilor care au fost destinate săvârşirii infracţiunii
poate fi luată doar în cazul infracţiunii intenţionate755. Din acest motiv, se
acceptă că „în cazul în care fapta a fost comisă din culpă, nu poate avea loc
confiscarea, fiindcă deţinerea în continuare nu prezintă pericol social – ex.: nu
se va confisca autoturismul pe care îl conducea făptuitorul care a comis o faptă
de ucidere din culpă”.
755 I. Pascu, op. cit., p. 501.
În sens contrar, s-au adus argumente fundamentate pe soluţii din practica

judiciară în conformitate cu care, în cazul luării acestei măsuri de siguranţă
legea penală nu distinge între infracţiunile săvârşite din culpă sau cu intenţie şi
nici nu se impunea o asemenea distincţie, câtă vreme scopul măsurilor de
siguranţă este înlăturarea unei stări de pericol şi prevenirea săvârşirii faptelor
prevăzute de legea penală. Făcându-se aplicarea acestui principiu, în practică,
s-a dispus confiscarea armei de vânătoare care a servit la săvârşirea unei
infracţiuni din culpă”756. Soluţia a fost combătută prin aceea că în acest caz
confiscarea nu s-a făcut în temeiul textului care guverna confiscarea specială, ci
în baza prevederilor din legea specială în domeniu – Legea nr. 295/2005 care
stabileşte regimul armelor şi muniţiilor.
756 C. Sima, op. cit., p. 157.
Argumentul determinant în sprijinul celei dintâi dintre opiniile citate s-a

dovedit a fi cel de interpretare literală, întrucât exprimarea art. 112 lit. b) C.
pen. are în vedere „bunurile folosite sau destinate să fie folosite”, terminologia
folosită fiind de natură să înlăture posibilitatea comiterii faptei din culpă,
întrucât termenii folosiţi sunt incompatibili cu ideea de culpă.
Pentru a fi supus confiscării speciale, bunul trebuie să fi fost unul dintre
mijloacele de care făptuitorul s-a folosit efectiv pentru a săvârşi
infracţiunea757 şi lăsarea sa la libera dispoziţie a făptuitorului sau a altor
persoane să genereze o stare de pericol, ca el să fie folosit din nou la săvârşirea
altor infracţiuni.
757
ICCJ, secţia penală, decizia nr. 2653/2009, www.scj.ro.
În cazul ipotezei analizate sunt supuse confiscării de pildă: arma sau

instrumentul folosit de infractor pentru săvârşirea unui omor, arma de
vânătoare folosită la săvârşirea infracţiunii de braconaj chiar dacă făptuitorul
posedă permis de portarmă, autoturismul folosit pentru săvârşirea unei
infracţiuni de contrabandă, aparatura electronică în cazul răspândirii de
materiale obscene758.
758 I. Pascu, op. cit., p. 500.
– bunurile respective să aparţină făptuitorului sau unei altei persoane

care a cunoscut scopul folosirii lor
Proprietatea asupra bunurilor poate fi exclusiv a făptuitorului ori poate să
existe proprietate comună a acestuia şi a altei persoane. Pentru a se dispune
confiscarea specială, nu interesează forma coproprietăţii deoarece legea nu
distinge cu privire la modalităţile dreptului de proprietate căci şi în cazul
coproprietăţii, bunul aparţine, în sensul legii civile, titularului acestui drept759. În
sens opus, invocându-se prevederile art. 41 din Constituţie, în cazul în care
bunul folosit la comiterea infracţiunii este coproprietatea infractorului împreună
cu o altă persoană, care nu ştia despre modul ilicit de folosire, el nu poate fi
confiscat760. În această situaţie, pentru echitate, considerăm că trebuie să se
procedeze la confiscarea echivalentului bănesc al cotei autorului, cu respectarea
limitărilor impuse prin art. 112 alin. (2) C. pen. - în cazul prevăzut în alin. (1)
lit. b) şi lit. c), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit
disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în
parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-
ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Doar dacă bunurile au
fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de
legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime.
759 V. Paşca, op. cit., p. 232.
760 M. Hotca, Drept penal, Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 680.
Dacă bunul este proprietatea altei persoane, trebuie să se dovedească faptul

că acea persoană a cunoscut scopul în care bunul va fi folosit. Pe de altă parte,
aşa cum s-a observat şi în literatura de specialitate761, dacă acea persoană
cunoştea faptul că bunul său va fi folosit la comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală, devine complice iar ipoteza de confiscare va fi aceea că bunul
aparţine făptuitorului.
761 I. Pascu, op. cit., p. 501.
Cu privire la această ipoteză, în jurisprudenţă şi în doctrină s-a pus adeseori

problema confiscării mijloacelor de transport folosite la săvârşirea de fapte
prevăzute de legea penală.762 S-a apreciat cu privire la acest aspect că se
impune confiscarea vehiculului atunci când datorită volumului lor mare bunurile
nu pot fi însuşite decât prin încărcarea lor într-un vehicul cu care sunt apoi
transportate la domiciliu sau atunci când inculpatul a conceput săvârşirea
furturilor763 sau dacă săvârşirea faptei a avut ca element determinant folosirea
vehiculului.764 În egală măsură s-a afirmat şi că activitatea de transport a
obiectului material al faptei nu face parte din latura obiectivă a infracţiunii
săvârşite, motiv pentru care nu se justifică aplicarea măsurii confiscării speciale
în mijlocului de transport.765 Într-o decizie în recurs în interesul legii Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie766 a statuat că: măsura de siguranţă a confiscării
speciale a mijlocului de transport se va dispune, în temeiul art. 17 alin. (1) din
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri, raportat la art. 112 lit. b) teza I C. pen., numai în cazul în care
se dovedeşte că acesta a servit efectiv la realizarea laturii obiective a uneia
dintre modalităţile normative ale infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea
nr. 143/2000, precum şi în cazul în care se dovedeşte că mijlocul de transport a
fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor
infracţiuni.
763 A. Ungureanu, Recurs. Confiscare specială, în R.D.P. nr. 2/1998, p. 111.
764 CSJ, secţia penală, decizia nr. 104/1992, cu aprecieri în C. Turianu, Sinteză teoretică şi
practică referitoare la confiscarea vehiculelor care au fost folosite pentru comiterea de
infracţiuni, R.D. nr. 4/1992 şi cu critici în M. Basarab, Drept penal, Partea generală, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 177.
765 C. Crişu şi colab., Repertoriul de jurisprudenţă şi doctrină română, Ed. Argesis, 1995.
766 ICCJ, S.U, decizia nr. XVIII/2005, publ icată în M. Of. nr. 285 din 29 martie 2006.
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura

scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut,
dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta
a cunoscut scopul folosirii lor [art. 112 alin. (1) lit. c) C. pen.]
Referirea la această categorie de bunuri este un element de noutate al
Codului penal în vigoare, iar în expunerea de motive ce însoţeşte actul normativ
s-a arătat că includerea acestei categorii de bunuri în sfera celor supuse
confiscării speciale a fost reclamată de practica judiciară şi de necesitatea
combaterii fenomenului criminalităţii prin lărgirea sferei bunurilor supuse
confiscării speciale cu referire specială la cele care au fost folosite pentru
împiedicarea sau îngreunarea descoperirii infracţiunilor şi a asigurării folosului
infracţiunii. În acest fel s-a arătat că se doreşte să se pună capăt practicii
neunitare în ceea ce priveşte folosirea vehiculului pentru transportul bunurilor
sustrase şi ascunse în afara unităţii sau a vehiculului folosit pentru a transporta
la domiciliul făptuitorului bunurile sustrase.
În contextul dat, pentru a se putea dispune confiscarea specială a unui bun
care se înscrie în această categorie trebuie să se constate îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii speciale:
– să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată,
indiferent dacă ea constituie sau nu în concret o infracţiune;
– bunurile să fi fost utilizate imediat după comiterea faptei prevăzute
de legea penală pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea
folosului ori a produsului obţinut;
– bunurile să aparţină făptuitorului sau unei alte persoane care a
cunoscut scopul folosirii lor.
În măsura în care utilizarea unui anumit lucru pentru ca făptuitorul să îşi
asigure scăparea sau păstrarea bunului face parte din însuşi conţinutul faptei
prevăzute de legea penală, confiscarea nu se mai poate dispune în temeiul art.
112 alin. (1) lit. c) C. pen., ci eventual ca bun folosit la comiterea faptei [art.
112 alin. (1) lit. b) C. pen.]. Spre exemplu, obiectul cu care au fost aplicate
lovituri unei persoane care a încercat să îl împiedice pe cel care a sustras un
bun de la un vecin al său devine instrument cu care s-a comis infracţiunea de
tâlhărie şi se confiscă în aceste condiţii.
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor
Pentru ca această categorie de bunuri să poată fi supusă confiscării speciale
trebuie să se constate îndeplinirea unor condiţii767:
767 I. Pascu, op. cit., p.503.
– bunurile să fie date în scopul de a determina săvârşirea unei fapte

prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor.
Cerinţa se îndeplineşte indiferent dacă fapta comisă de el îi este sau nu
imputabilă, atât timp cât este nejustificată. Mai mult decât atât, cerinţa este
considerată ca fiind îndeplinită şi dacă determinarea nu a fost una izbutită,
esenţial fiind doar ca cel care a dat bunurile să le fi destinat acestui scop.
Bunurile pot fi bani sau alte valori, având semnificaţie patrimonială. În cazul
bunurilor date pentru a determina la acest tip de comportament, ele pot fi
remise făptuitorului până cel mai târziu la momentul comiterii actelor de
executare ale acesteia768.
768 M. Hotca, op. cit., p. 681.
Bunurile sunt date pentru a-l răsplăti pe făptuitor după comiterea faptei,
dar în ambele ipoteze ele au fost de natură să dinamizeze activitatea
făptuitorului şi, prin aceasta, prezintă pericol social care reclamă confiscarea.
În unele cazuri, instanţele judecătoreşti au considerat că bunurile date pentru
a determina săvârşirea unei infracţiuni sunt în raport cu primitorul – lucruri
dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dispunând confiscarea acestora în temeiul
art. 112 alin. (1) lit. d) C. pen., soluţie ce a fost criticată de doctrină arătându-
se distincţiile dintre cele două categorii de bunuri769. Astfel, s-a argumentat că
bunurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii au ajuns în posesia făptuitorului
ca urmare a activităţii sale proprii de deposedare a persoanelor vătămate, prin
însăşi executarea faptei penale şi ca un produs sau rezultat al însăşi consumării
infracţiunii, pe când bunurile date pentru săvârşirea infracţiunii sunt primite de
la o persoană implicată în săvârşirea actului infracţional. De fiecare dată trebuie
observat că bunurile au fost date efectiv.
769 M. Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 601.
– bunurile să fie date voluntar şi nu sub imperiul unei constrângeri,
induceri în eroare sau au fost sustrase. Nu interesează dacă bunul a fost dat din
proprie iniţiativă sau la cererea făptuitorului (ca o condiţie la trecerea la
săvârşirea faptei); dacă însă, darea a avut loc sub presiunea unei constrângeri –
adică a unei ameninţări de natură a suprima sau restrânge în mod serios
capacitatea de autodeterminare a persoanei asupra căreia este exercitată –
confiscarea nu poate deveni incidentă, iar lucrul se restituie celui care l-a dat.
La fel, în cazul în care cel care remite avantajul consideră că plăteşte un
beneficiu legal, confiscarea nu mai poate fi dispusă. În concret, dacă pentru a i
se elibera un document de identitate o persoană plăteşte o sumă de bani mai
mare decât este în realitate taxa pentru un astfel de serviciu, dar a fost indusă
în eroare cu privire la acest cuantum, nu se justifică dispunerea confiscării
speciale770.
Atunci când bunurile susceptibile a fi confiscate au fost sustrase, ele nu pot fi

confiscate pentru că vor fi restituite persoanei de la care au fost luate.
– fapta în considerarea căreia au fost date aceste bunuri trebuie să fie o
faptă prevăzută de legea penală, aşa cum am mai precizat, fără să fie
nevoie ca în concret aceasta să constituie infracţiune. Bunurile se confiscă şi în
ipoteza instigării neurmate de executare, când cel instigat nu a trecut la
executarea faptei sau a denunţat autorităţilor oferta ce i s-a făcut (de exemplu,
funcţionarul care denunţă şi face să fie prins în flagrant delict acela care îi oferă
mită).
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care
nu servesc la despăgubirea acesteia [art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen.]
Pentru a se lua măsura confiscării speciale în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e)
C. pen. se impune a fi constată îndeplinirea următoarelor condiţii 771:
771
I. Pascu, op. cit., p. 504.
– fapta săvârşită să reprezinte o faptă prevăzută de legea

penală nejustificată, fără a mai fi necesar ca aceasta să fie şi imputabilă sau
sancţionată în concret.
– bunurile să fie dobândite prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală. Se vor afla în această situaţie bunurile care ajung în posesia
făptuitorului ca urmare a consumării faptei prevăzute de legea penală.
Se vor afla în această postură bunurile însuşite prin furt sau tâlhărie, sau cele
obţinute prin ameninţare, şantaj, înşelăciune. Această categorie de bunuri nu se
confundă cu cea a bunurilor „produse” printr-o faptă prevăzută de legea penală
[art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.] şi nici cu bunurile care au fost date pentru a
„determina” ori a „răsplăti” [art. 112 alin. (1) lit. d) C. pen.]. Dacă bunurile
„produse” prin fapta prevăzută de legea penală care sunt „create” de făptuitor
în cursul săvârşirii faptei, neavând o existenţă anterioară, bunurile dobândite
prin săvârşirea infracţiunii există şi anterior săvârşirii faptei, obţinerea lor ilegală
reprezentând chiar scopul urmărit când trece la realizarea actului interzis.
Bunurile date pentru a determina sau răsplăti nu sunt bunuri dobândite prin
săvârşirea infracţiunii, ci lucruri primite pentru infracţiune.
– bunurile să nu fie restituite persoanei vătămate sau nu servească la
despăgubirea acesteia
Cu privire la această categorie de bunuri, situaţia cea mai des întâlnită este
aceea a găsirii lor în natură asupra făptuitorului, caz în care, de obicei sunt
restituite persoanei vătămate, fie la cerere prin constituire de parte civilă, fie
din oficiu când este vorba de o persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu ori
cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Dacă însă, persoana vătămată nu este
cunoscută sau a decedat fără succesori, ori din diferite motive nu solicită să fie
desdăunată, bunurile nefiind restituite acesteia, vor fi confiscate. În cazul în
care făptuitorul a transformat bunurile sustrase şi nu mai poate face obiect al
unei restituiri echitabile, soluţia este de a obliga inculpatul la desdăunarea
persoanei vătămate, fără confiscare.
Dacă până la descoperirea faptei făptuitorul a înstrăinat bunurile dobândite,
fără a se cunoaşte persoana la care acestea se află, iar persoana vătămată
exercită acţiunea civilă, instanţa va obliga pe făptuitor să plătească un
echivalent. Dacă nu există parte civilă şi nici vreuna din situaţiile în care
acţiunea civilă se exercită din oficiu, echivalentul în bani sau bunuri se va
confisca în întregime.
Dacă până la descoperirea faptei făptuitorul a înstrăinat bunurile dobândite
prin comiterea ei către o persoană identificată, la care ele se găsesc în natură
obţinând în schimb bani sau alte obiecte, soluţia este diferită după cum
dobânditorul este de rea-credinţă sau de bună-credinţă. În ipoteza
dobânditorului de rea-credinţă – ex. un tăinuitor, bunul urmează a fi restituit în
natură persoanei vătămate, fără ca terţul dobânditor să mai poată pretinde vreo
despăgubire de la infractor. În acelaşi timp, echivalentul în lei sau în bunuri,
obţinut pentru bunul pe care s-a transmis, va fi confiscat, ca lucru dobândit prin
infracţiune772.
772CSJ, secţia penală, decizia nr. 243/1992, M. Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc,
op. cit., p. 604.
În ipoteza dobânditorilor de bună-credinţă a unor bunuri supuse confiscării,

aceştia nu pot fi subiecţi ai măsurii de siguranţă prevăzută de art. 112 C.
pen.773 De la această regulă se admit două excepţii: pentru bunurile care fac
obiectul proprietăţii publice care potrivit art. 135 din Constituţia României
sunt inalienabile, deci nu pot fi dobândite de alţi titulari şi în niciun mod, ca
atare nici de posesorii de bună-credinţă şi pentru bunurile furate sau
pierdute.
773 CSJ, secţia penală, decizia nr. 3244/2000, în R.D.P. nr. 2/2002, p. 167.
– lăsarea bunurilor în posesia făptuitorului să fie de natură a releva
pericolul de repetare a comportamentului antisocial.774 Cerinţa rezultă din
analiza comparativă a dispoziţiilor art. 107 şi 112C. pen., pentru că, între altele,
măsura de siguranţă a confiscării speciale se întemeiază şi pe starea de pericol
ce decurge din faptul ca infractorul devenit posesorul unor lucruri în mod ilicit
este încurajat ca şi pe viitor să comită astfel ce fapte prevăzute de legea penală.
774În literatura de specialitate există opinia în confo rmitate cu care starea de pericol pe
care o generează lăsarea acestor bunuri în posesia făptuitorului este prezumată absolut (M.
Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 604).
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală

În jurisprudenţă s-a statuat că măsura de siguranţă a confiscării speciale
trebuie aplicată întotdeauna, neavând caracter facultativ, în cazul unor bunuri
deţinute contrar dispoziţiilor legale [actual art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen.] 775.
Acceptăm această opinie, însuşită şi de către doctrină776, deşi între condiţiile
generale ale confiscării speciale se numără şi aceea a constatării existenţei stării
de pericol, stare care trebuie apreciată de la caz la caz şi nu doar prezumată.
775C. Apel Bucureşti, secţia a II-a pen., decizia nr. 106/A/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p.
142.
776 V. Dongoroz, op. cit., vol. II, p. 305.
Pentru a se dispune confiscarea în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen.
trebuie să se constate îndeplinirea următoarelor condiţii speciale:
– bunul să facă parte din acele categorii care sunt supuse unui regim
juridic special datorită faptului să deţinerea sau transmiterea lor implică o
stare obiectivă de pericol. Se află în această situaţie: armele, muniţiile,
substanţele explozive, substanţele toxice, drogurile etc.
– bunul este deţinut în contra dispoziţiilor legii penale. Pentru verificarea
acestei cerinţe, trebuie să existe o interdicţie de a deţine bunurile în legătură cu
care nu s-a obţinut anterior autorizarea sau licenţierea şi că această interdicţie
izvorăşte din legea penală sau să se constate că datorită nerespectării unor
prevederi legale, persoana care deţinea autorizaţia sau licenţa a pierdut această
postură (de exemplu, nu a făcut demersurile legale pentru prelungirea perioadei
de valabilitate a permisului de pot-armă). În temeiul art. 173 C. pen., prin lege
penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice,
ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau
putere de lege. Este vorba despre o accepţiune extinsă a conceptului de lege
penală, care va justifica luarea măsurii confiscării de fiecare dată când printr-o
normă penală, indiferent unde îşi are sediul aceasta (în dreptul intern),
deţinerea unei categorii de bunuri este ilegală. Deţinerea unor astfel de lucruri
de către persoane neautorizate, contrar dispoziţiilor legale, creează o stare de
pericol pentru a cărei înlăturare este necesară intervenţia organului judiciar prin
măsura confiscării lucrurilor respective în baza art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen.
De exemplu, deţinerea unei arme de vânătoare nu prezintă pericol atât timp cât
posesorul său face parte dintr-o asociaţie specializată şi deţine permis de port
armă eliberat de organul competent. Pericolul apare abia atunci când arma este
deţinută în scopul săvârşirii unei infracţiuni sau după ce deţinătorului i se
anulează permisul de armă.
Confiscarea specială în baza art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. se dispune
totdeauna oricare ar fi soluţia care s-ar da cauzei sub aspect penal777. Datorită
specificului acestei categorii de bunuri, este indiferent dacă intervine o
condamnare sau nu pentru infracţiunea comisă sau dacă aceasta este sau nu
infracţiune în concret. Vor fi şi cazuri în care măsura nu se mai justifică pentru
că nu se poate considera că deţinerea mai este în conflict cu prevederile legale:
ex. când făptuitorul este achitat pentru că a făcut dovada că are permis sau
autorizaţie legala de a deţine bunul.
777 I. Pascu, op. cit., p. 506..
13.
Limitarea confiscării speciale
Regula cu privire la confiscarea specială o reprezintă confiscarea în întregime
şi în natură a bunului care s-ar încadra în oricare dintre categoriile enumerate
de art. 112 alin. (1) lit. a)-f) C. pen. Totuşi, de la această regulă există şi
situaţii de excepţie.
În conformitate cu prevederile art. 112 alin. (2) C. pen., în cazul bunurilor la
care se referă art. 112 alin. (1) lit. b) şi lit. c)C. pen.778, dacă valoarea
bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura
şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc,
ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de
contribuţia bunului la aceasta. Natura şi gravitatea faptei pot fi identificate
foarte uşor ţinând cont de obiectul juridic generic indicat de legiuitor în cazul
fiecărei infracţiuni în parte, dar şi de intervalul special de sancţionare indicat în
fiecare normă de incriminare. Urmarea produsă va fi cuantificată în orice
situaţie pentru a stabili nivelul de pericol sociale concret pe care fapta îl
prezintă. Cu privire la criteriul contribuţiei bunului la urmarea produsă sau care
s-ar fi putut produce, în literatura de specialitate se arată că este un criteriu
specific individualizării confiscării speciale care va determina într-o măsură
considerabilă întinderea acesteia779. Aceasta deoarece dacă, spre exemplu,
bunul a fost indispensabil pentru consumarea faptei prevăzute de legea penală
sau pentru asigurarea scăpării sau păstrării folosului obţinut, este justificată
confiscarea sa într-o cotă-parte consistentă sau chiar în întregime. Când însă
pentru transportarea unei cantităţi reduse de substanţe interzise se utilizează
un camion, confiscarea acestui mijloc de transport în integralitatea sa nu ar mai
fi justificată. În literatura de specialitate se admite că acest criteriu este uşor de
aplicat în cazurile în care urmările imediate sunt de tip patrimonial, dar că
atunci când valorile sociale afectate sunt de alte tipuri proporţionalitatea este
dificil sau chiar imposibil de stabilit780. Spre exemplu, dacă pentru uciderea unei
persoane se utilizează un autovehicul de valoare foarte mare, se constată că
una dintre valorile sociale afectate (viaţa persoanei) nu poate fi raportată la
vreo formă de cuantificare patrimonială. În aceste situaţii se acceptă că instanţa
va trebui să decidă cu privire la proporţia confiscării ţinând cont de alte criterii:
împrejurările săvârşirii faptei, mobilul, scopul, persoana şi conduita autorului şi
că, având în vedere importanţa valorii sociale afectate se poate justifica chiar
confiscarea în întregime a bunului respectiv781.
778Art. 112 alin. (1) lit. b) şi c)C. pen. se referă la următoarele categorii de bunuri: „b)
bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; c) bunurile folosite, imediat după
săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitor ului sau păstrarea folosului ori a
produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta
a cunoscut scopul folosirii lor.”
779 I. Pascu, op. cit., p. 506.
780
D. Niţu, Modificările aduse în materia confiscării special e prin prevederile Legii
nr. 278/2006 în Caiete de drept penal nr. 3/2006, p. 50.
781 I. Pascu, op. cit., p. 507.
Totuşi, dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul

săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în
întregime, indiferent de proporţia existentă între valorile sociale implicate. Spre
exemplu, dacă un vehicul a fost modificat prin crearea unui compartiment
special sub bancheta din spate pentru a servi la ascunderea de substanţe
interzise, acesta va fi confiscat în întregime, indiferent care este proporţia dintre
valoarea sa şi ce a substanţelor interzise transportate ilegal.
În art. 118 alin. (6) C. pen. anterior se arăta că „instanţa poate să nu
dispună confiscarea bunului dacă acesta face parte din mijloacele de existenţă,
de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei
asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale”, instituind în acest fel
încă o măsură de limitare a ariei de incidenţă a textului legal citat. În art. 112
C. pen. actual nu se mai regăseşte o astfel de limitare expresă, dar în opinia
noastră limitarea este valabilă în continuare. Aceasta deoarece, aşa cum este
acceptat, raţiunea introducerii unei astfel de limitări are la bază motive
umanitare întrucât pot exista cazuri în care autorul faptei să aibă o putere
financiară redusă, iar confiscarea să îi afecteze existenţa cotidiană782. O astfel
de raţiune îşi menţine valabilitatea şi sub incidenţa Codului penal actual, iar în
conformitate cu legea civilă între „bunurile neurmăribile” în materia executării
silite se numără şi „bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului
debitorului şi familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi
fel; … alimentele necesare debitorului şi familiei…”783.
782 Ibidem.
783 Art. 716 C. pr. civ., Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010.
14.
Confiscarea specială prin echivalent
În regulă generală, confiscarea specială priveşte bunul în integralitatea sa,
totuşi, în conformitate cu art. 112 alin. (3) C. pen., în cazurile prevăzute în alin.
(1) lit. b)784 şi lit. c)785, dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparţin
infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se
va confisca echivalentul în bani (la valoarea pieţei) al acestora, cu aplicarea
dispoziţiilor alin. (2) din acelaşi articol. Cu alte cuvinte, dacă valoarea bunurilor
supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei,
se va dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de
urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la
aceasta. Când, însă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în
întregime.
784b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor
785c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau
dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.
Tot cu privire la confiscarea specială prin echivalent, în temeiul art. 112 alin.
(5) C. pen., dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b)-e) nu se
găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii
acestora. Excepţie de la această regulă face doar categoria de la art. 112 alin.
(1) lit. a) C. pen. (bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală), care în acest fel nu pot fi confiscate decât în natură.
15.
Confiscarea specială a bunurilor obţinute din exploatarea sau
folosirea bunurilor supuse confiscării
Conform art. 112 alin. (6) C. pen., se confiscă şi bunurile şi banii obţinuţi din
exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea.
Excepţie fac doar bunurile prevăzute în art. 112 alin. (1) lit. b) şi lit. c)C. pen.
din motivul că acestea aparţin de drept autorului sau participanţilor la
infracţiune şi de aceea eventualul folos material obţinut în urma exploatării sau
folosirii este unul firesc şi care, dacă nu are legătură cu infracţiunea comisă, nu
are de ce să facă obiectul confiscării.
16.
Executarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale
În temeiul art. 574 C. pr. pen., măsura de siguranţă a confiscării speciale
luată prin hotărârea instanţei de judecată se execută după cum urmează:
a) dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a
altor instituţii, instanţa de executare trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii
organului la care se află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile
confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit
dispoziţiilor legii;
b) atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la
unităţi bancare, instanţa de executare trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii
organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind
creanţele bugetare;
c) când s-a dispus distrugerea bunurilor confiscate, aceasta se face în
prezenţa judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care
se depune la dosarul cauzei.
Confiscarea specială este definitivă neputând fi revocată pe motiv că starea
de pericol a încetat şi nu se confundă cu confiscarea ca sancţiune
contravenţională complementară (art. 5 Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001).
Ambele sancţiuni sunt justificate de existenţa unei stări de pericol social
decurgând din natura bunurilor care au o legătură etiologică sau de
consecutivitate cu o faptă şi privesc bunuri limitativ şi expres delimitate de lege.
Ca element de diferenţiere, dacă în cazul confiscării speciale bunul are legătură
cu o faptă prevăzută de legea penală, în cazul confiscării contravenţionale, fapta
trebuie să constituie o contravenţie. Mai mult, confiscarea administrativă poate
fi luată de organele cu atribuţii de constatare a contravenţiilor, în temeiul legii
care asigură reglementarea cadru a domeniului – Ordonanţa Guvernului
nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor – sau a unor legi care cuprind referiri
speciale la competenţe specializate în acest domeniu – de exemplu, Legea
nr. 46/2008, Codul silvic – şi există posibilitatea contestării lor la instanţele de
judecată. În schimb, confiscarea specială măsură de siguranţă este justificată
de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală şi poate fi luată de instanţă
sau de procuror.
17.
În legislaţia penală franceză se poate vorbi despre o confiscare generală şi
una specială, aceasta din urmă având o importanţă mult mai redusă decât a
celei dintâi.
Confiscarea generală este o pedeapsă complementară facultativă care
însoţeşte unele pedepse principale şi care constă în trecerea în proprietatea
statului a unor bunuri ale condamnatului. Totuşi, Codul penal francez în vigoare
a înţeles să nu mai reglementeze confiscarea generală, art. 131-21 din acesta
reglementând doar confiscarea specială. În acelaşi timp, însă, „confiscarea în tot
sau în parte” a bunurilor celui condamnat este menţinută în cazul comiterii unor
infracţiuni de gravitate deosebită: infracţiunile contra păcii şi omenirii (art. 213-
1 C. pen. francez), trafic de stupefiante (art. 222-49 C. pen. francez), spălare
de bani (art. 324-7 C. pen. francez) sau constituire de grup infracţional
organizat (art. 450-5 C. pen. francez).
În mod special, confiscarea specială este reglementată de art. 131-21 C. pen.
francez, care prevede că „pedeapsa confiscării este obligatorie pentru obiectele
calificate, de lege sau regulament, drept periculoase sau dăunătoare”. De
asemenea, confiscarea se face şi asupra bunului care a servit sau era destinat
să servească la comiterea infracţiunii sau asupra bunului care este produsul
acesteia, cu excepţia obiectelor ce pot fi înapoiate persoanei vătămate. Între
altele, confiscarea poate avea loc asupra oricărui bun mobil indicat de o lege
sau regulament care pedepseşte o anumită categorie de infracţiuni.
Bunul care reprezintă obiectul infracţiunii este asimilat lucrului care a servit la
comiterea infracţiunii sau care este produsul acesteia. Atunci când lucrul
confiscat nu a fost sechestrat sau nu poate fi confiscat în natură, confiscarea se
face prin echivalent. Pentru acoperirea sumei echivalente a valorii lucrului
confiscat, se poate face apel la prevederile referitoare la constrângerea judiciară
sunt aplicabile. Lucrul confiscat este, cu excepţia cazului în care există vreo
prevedere contrară, care să prevadă distrugerea sau atribuirea sa, datorat
statului, dar rămâne grevat, până la concurenţa valorii sale, de drepturile reale
constituite în mod licit în avantajul terţilor.
Atunci când lucrul confiscat este un vehicul care nu a fost sechestrat sau
depozitat în cursul procedurii, condamnatul trebuie, la ordinul care îi este dat de
procuror, să predea acest vehicul serviciului sau organismului însărcinat cu
distrugerea sa ori cu valorificarea sa.
Codul penal francez prevede şi unele cazuri speciale. Spre exemplu, art. 131-
6 C. pen. francez prevede că atunci „când un delict este sancţionat cu o
pedeapsă cu închisoarea, pot fi pronunţate una sau mai multe pedepse privative
sau restrictive de drepturi” şi apoi enumeră aceste pedepse între care se află: la
pct. 4) confiscarea unuia sau mai multor vehicule aparţinând condamnatului; la
pct. 7) confiscarea uneia sau mai multor arme al căror proprietar este
condamnatul sau de care poate dispune liber şi la pct. 10) confiscarea lucrului
care a servit sau era destinat comiterii infracţiunii sau care a rezultat din
aceasta. În finalul său, articolul prevede că măsura nu poate fi luata în materie
de delict de presă.
18.
În legislaţia italiană, confiscarea constă în eliminarea lucrurilor care
provenind din fapte ilicite penale sau din acte pregătitoare ale acestora menţin
ideea şi atractivitatea infracţiunii. Bunurile care se supun măsurii sunt: bunurile
care au servit sau au fost destinate comiterii infracţiunii (de exemplu:
instrumente folosite la spargere); bunurile care sunt produse prin infracţiune
(de exemplu: alcool distilat în contrabandă); bunurile care reprezintă profit licit
(de exemplu: orice folos economic realizat ca urmare a săvârşirii infracţiunii);
bunurile care constituie preţul infracţiunii (de exemplu: orice folos dobândit
pentru a trece la săvârşirea infracţiunii); bunurile a căror fabricare (monedă
falsă), uz (acte false), port (arme ascunse), deţinere (marfă de contrabandă)
sau înstrăinare constituie infracţiune.
Confiscarea este prevăzută în art. 240 C. pen. italian şi are ca obiectiv să
înlăture bunurile care sunt periculoase prin ele însele sau în legătură cu
săvârşirea unui fapt concret prevăzut de legea penală. Deşi se exercită asupra
lucrurilor, se apreciază că acestea sunt periculoase doar în măsura în care ar
putea sugera agentului ideea de a comite noi infracţiuni. De la lucruri, starea de
pericol se răsfrânge asupra subiectului.
În esenţă, confiscarea constă în exproprierea în favoarea statului a lucrurilor
care au servit ori au fost destinate să servească la săvârşirea de infracţiuni,
precum şi a lucrurilor care sunt produsul ori folosul rezultat de pe urma
infracţiunii. Este facultativă când este lăsată la aprecierea judecătorului (acesta
nu poate dispune măsura, decât dacă pronunţă o condamnare şi dacă lucrul nu
aparţine unei persoane care nu are legătură cu infracţiunea). Confiscarea este
obligatorie când este vorba de lucruri care constituie preţul infracţiunii, lucruri a
căror fabricare, folosire, deţinere sau înstrăinare constituie o infracţiune, chiar
dacă nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare. Confiscarea obligatorie nu se
dispune asupra lucrurilor care constituie preţul delictului dacă acestea aparţin
unei persoane care nu are legătură cu fapta.
O altă măsură de siguranţă patrimonială în legislaţia italiană este cauţiunea
de bună purtare (art. 237 C. pen. italian) şi constă în depunerea unei sume de
bani cuprinsă între 103.29 Euro şi 2065.83 Euro. În loc de depunere este
permisă furnizarea unei garanţii, iar garanţia se pierde dacă făptuitorul
săvârşeşte o nouă infracţiune. Această măsură poate fi dispusă pe o durata
cuprinsă între 1 şi 5 ani, iar la expirarea intervalului stabilit, dacă cel în cauză
are o bună purtare, suma se restituie. În general, măsura îi vizează pe cei
liberaţi din unităţile de muncă sau din coloniile agricole dacă judecătorul nu
dispune libertatea supravegheată; se mai dispune cu privire la cei care au
încălcat obligaţia de a frecventa localurile unde se vând băuturi alcoolice.
19.
În Codul penal german măsura confiscării speciale este reglementată în
secţiunea VII, sub titlul „Confiscarea şi preluarea lucrurilor”. Măsura presupune
existenţa unor fapte prevăzute de legea penală, stabilirea vinovăţiei
făptuitorului nefiind necesară, iar din această faptă să se fi obţinut vreun
avantaj drept răsplată pentru săvârşirea infracţiunii sau orice alt beneficiu, atât
pentru autor, cât şi pentru ceilalţi participanţi la infracţiune. Art. 73 prevede în
acest sens că dacă un act ilegal a fost comis în conformitate cu o lege care
trimite la dispoziţia din cod, instanţa poate dispune şi confiscarea bunurilor
autorului, instigatorului sau complicelui, dacă împrejurările justifică
presupunerea că aceste bunuri au fost rezultat din comiterea actului ilicit sau au
fost primite pentru a comite infracţiunea. Când bunurile, dintr-un motiv sau
altul nu mai pot fi confiscate ca atare, confiscarea se face prin echivalent.
20.
Codul penal spaniol prevede într-un capitol distinct, posibilitatea confiscării
instrumentelor cu care făptuitorul a săvârşit o infracţiune intenţionată, precum
şi a foloaselor provenite din infracţiune, oricare ar fi transformările pe care
bunul le-au suferit, în afară de cazul când aparţin unui terţ de bună-credinţă şi
care le-ar fi obţinut în mod legal. Din vânzarea acestor lucruri se vor acoperi
prejudiciile civile ale părţii vătămate. Dacă există o disproporţie între valoarea
instrumentelor ori a foloaselor confiscate şi gravitatea infracţiunii, instanţa va
putea să nu dispună confiscarea ori ar putea să dispună confiscarea parţiala
(art. 128). În partea specială a Codului se prevede confiscarea sumelor date şi
primite ca mită ori rezultate din traficul de influenţă (art. 131).
Dan Hoffman, Confiscarea specială în dreptul penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2008; Ioan Lascu, Confiscarea specială în cazul infracţiunilor de corupţie şi
crimă organizată, în Dreptul nr. 8/2009, p. 147; Daniel Niţu, Modificările aduse
în material confiscării speciale prin prevederile Legii nr. 278/2006, Caiete de
drept penal nr. 3/2006, p. 50; Aurelian Posdarie, Măsura de siguranţă a
confiscării speciale, Ed. Waldpress, Timişoara, 2000; Constantin Sima, Măsurile
de siguranţă în dreptulpenal contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.

Comentariu

1.
Articolul 13 C. pen. reglementează imunitatea de jurisdicţie penală pentru
reprezentanţii diplomatici a statelor străine în ţara noastră, care săvârşesc
infracţiuni indiferent de natura lor. Articolul 13 reproduce textul art. 8 C. pen.
anterior, cu o singură modificare; termenul de „convenţie” este înlocuit cu
termenul„tratate”.
Modificarea terminologiei s-a impus pentru a se realiza punerea de acord cu
Convenţia de la Viena din anul 1969 pentru dreptul tratatelor şi cu Legea nr.
590/2003 privind tratatele, acte în cuprinsul cărora termenul de „tratat”
reprezintă denumirea generică pentru actele juridice internaţionale, interstatale,
indiferent de denumire dată acestora (convenţie, acord etc.).
2.
Imunitatea de jurisdicţie. Concept şi justificare
Am văzut că în baza principiului teritorialităţii, persoanelor care săvârşesc
infracţiuni pe teritoriul României li se aplică dispoziţiile legii penale române.
Art. 13 C. pen. consfinţeşte faptul că în baza principiului imunităţii de
jurisdicţie, anumitor categorii de persoane, atunci când săvârşesc infracţiuni pe
teritoriul ţării noastre nu li se aplică legea penală română.
Imunităţile de jurisdicţie sunt stabilite prin tratate internaţionale în interesul
bunei desfăşurări a relaţiilor dintre state pe bază de
reciprocitate. Reciprocitateaconstituie justificarea acestor imunităţi.
Pentru menţinerea unor bune relaţii statele îşi fac anumite concesii cu privire
la dreptul de jurisdicţie pentru teritoriul ce le aparţine. Pentru statul care face
concesiile, cu privire la dreptul de jurisdicţie, acest lucru echivalează cu o
limitare a aplicării legii penale în spaţiu.
Imunităţile de jurisdicţie privesc anumite persoane şi sunt legate de o
anumită calitate a celui ce beneficiază de ele.
3.
Sfera de aplicare a imunităţii de jurisdicţie
a) Imunitatea diplomatică. Imunitatea diplomatică corespunde unor
cerinţe de curtoazie şi cooperare între state, dictată de interese politice,
militare, culturale sau economice.
Ca urmare a cooperării statelor în cadrul ONU sau la nivelul Uniunii Europene
s-au înmulţit formele de cooperare internaţională instituţionalizate prin diferite
organisme internaţionale cu caracter suprastatal117, fapt ce a determinat
extinderea statului diplomatic şi a reprezentanţilor acestor organisme potrivit
actului constitutiv al acestora (de exemplu: UNESCO, FAO, UE, EURATOM etc.).
117 V. Paşca, comentariu în... op. cit., p. 24.
În baza imunităţii de jurisdicţie penală, dacă reprezentanţii diplomatici ai

statelor străine acreditaţi în ţara noastră săvârşesc infracţiuni pe teritoriul
României, nu pot fi deferiţi justiţiei penale române.
Imunitatea diplomaţilor străini acreditaţi în ţara noastră se fundamentează pe
necesitatea de a le asigura independenţa şi libertatea de mişcare, în vederea
îndeplinirii misiunii pe care o au şi se acordă pe bază de reciprocitate.
Potrivit normelor dreptului internaţional sunt socotiţi reprezentanţi diplomatici
şi se bucură de imunitate de jurisdicţie penală: ambasadorul, ministrul
plenipotenţiar, consilierul de ambasadă sau legaţie, secretarul de ambasadă sau
de legaţie, ataşatul de ambasadă sau legaţie, ataşatul militar.
Convenţia de la Viena din anul 1961 cu privire la relaţiile diplomatice, la care
a aderat şi ţara noastră118, statuează că „persoana agentului diplomatic se
bucură de imunitate de jurisdicţie penală a statului acreditar”.
118Convenţia a fost ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968, publicat în B. Of. nr.
89 din 8 iulie 1968.
Imunităţile diplomatice au fost extinse ulterior şi asupra reprezentanţilor

misiunilor consulare printr-o Convenţie de la Viena din anul 1963119.
119 Convenţia de la Viena, din anul 1963 cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare a fost
ratificată de România prin Decretul nr. 481/1977, publicat în B. Of. nr. 10 din 28 ianuarie
1977.
Dacă o persoană care se bucură de imunitate de jurisdicţie penală săvârşeşte

o infracţiune pe teritoriul ţării noastre, statul român are dreptul să ceară statului
acreditat judecarea şi sancţionarea acestuia, îl poate declara persona non
grata şi îi poate solicita să părăsească teritoriul său.
Imunitatea diplomatică de jurisdicţie presupune şi inviolabilitatea
localului reprezentanţei şi a bunurilor reprezentantului diplomatic. Deci, dacă se
săvârşeşte o infracţiune în localul misiunii diplomatice, legea penală română
este inaplicabilă, organele de urmărire penală române neputând pătrunde în
incinta localului pentru a dispune primele măsuri sau a declanşa cercetări.
Totuşi, acest lucru este posibil dacă şeful misiunii diplomatice solicită acest
lucru. Ca o consecinţă a inviolabilităţii agentului diplomatic, locuinţa particulară
a acestuia se bucură de aceeaşi protecţie ca şi localul ambasadei.
b) Alte categorii de persoane. Potrivit legii, şi alte persoane se pot bucura
de imunitate de jurisdicţie, atunci când o astfel de imunitate se instituie printr-
un tratat internaţional încheiat de România cu altă ţară. În practica statelor se
obişnuieşte să se acorde aceeaşi imunitate nu numai reprezentanţilor
diplomatici, cât şipersonalului tehnic, administrativ şi de serviciu dacă sunt
cetăţeni străini.
Potrivit Convenţiei de la Viena din anul 1961, personalul de serviciu al
reprezentanţei diplomatice se bucură de imunitate penală numai în privinţa
actelor îndeplinite în interes de serviciu. În legătură cu întinderea imunităţii de
jurisdicţie penală, în doctrină s-a arătat că pe lângă reprezentanţii diplomatici –
respectiv personalul oficial al ambasadei – care reprezintă suveranitatea statului
străin – mai beneficiază de imunitate şi personalul tehnic administrativ şi cel de
serviciu şi familiile acestora120.
120 C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp... op. cit., p. 99.
Această teză extensivă a imunităţilor de jurisdicţie penală a fost argumentată

prin aceea că „din motive politice şi de curtoazie internaţională, statele acordă
imunităţi şi personalului tehnico-administrativ şi de serviciu, cu excepţia celui ce
aparţine statului de reşedinţă”121.
121 Idem, p. 100.
Alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt

supuse jurisdicţiei penale a statului român, sunt şefii statelor străine aflaţi în
ţara noastră sau în trecere prin ţara noastră, şefii guvernelor străine şi alte
persoane oficiale.
Imunitatea de jurisdicţie este generală şi totală. Reprezentantul diplomatic nu
poate renunţa la ea.
4.
Excepţii de la aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialităţii.
Justificare
Excepţiile de la aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialităţii care
sunt cunoscute în dreptul penal, vizează pe lângă imunităţile diplomatice şi cele
legate de infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine aflate în trecere
sau staţionate pe teritoriul României, cât şi infracţiunile săvârşite la bordul
navelor sau aeronavelor străine, aflate pe teritoriul României.
A. Infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine aflate în
trecere sau staţionate pe teritoriul României. Potrivit dreptului
internaţional, trupele străine staţionate pe teritoriul unui alt stat ori aflate în
trecere pe acest teritoriu nu sunt supuse jurisdicţiei statului pe al cărui teritoriu
se află.
Deci, în cazul săvârşirii de infracţiuni de către personalul acestor trupe, pe
teritoriul ţării noastre, nu se va aplica legea penală română, aflându-ne într-o
situaţie de excepţie de la aplicarea legii penale române, potrivit principiului
teritorialităţii. Temeiul acestei excepţii are la bază raţiuni de drept internaţional,
deoarece regimul trupelor aflate în trecere sau staţionate pe un teritoriu străin
este reglementat prin convenţii bilaterale încheiate între statele interesate. În
acele convenţii se precizează şi problema jurisdicţiei penale a personalului
militar122.
122 Reglementările care stabilesc normele aplicabile, în cazul exercitării jurisdicţiei penale
asupra armatelor străine ce tranzitează sau staţionează pe teritoriul României, sunt
cuprinse în: Legea nr. 23/1996 pentru ratificarea Acordului dintre statele părţi la Tratatul
Atlanticului de Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru pace cu privire la
Statutul forţelor lor şi a Protocolului adiţional, încheiat la Bruxelles la 19 iunie 1995 (M. Of.
nr. 82 din 22 aprilie 1996); Legea nr. 172/1997 pentru ratificarea Memorandumului de
înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei
de Nord privind pregătirea Forţelor Armate Britanice în România, semnat la Bucureşti la 29
iulie 1996 (M. Of. nr. 304 din 7 noiembrie 1997); Legea nr. 14/2000 privind
aprobarea O.U.G. nr. 42/1999 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi
Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în domeniul apărării, semnat la Bucureşti
la 24 octombrie 1998 (M. Of. nr. 100 din 7 martie 2000); Legea nr. 260/2002 pentru
ratificarea Acordului dintre România şi S.U.A. privind statutul Forţelor S.U.A. în România,
semnat la W ashington la 30 octombrie 2001 (M. Of. nr. 324 din 16 mai 2002); Legea nr.
362/2004 pentru aderarea României la Acordul dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului de
Nord cu privire la stat utul forţelor lor, semnat la Londra la 19 iunie 1951 şi la Protocolul
privind Statutul Comandamentelor militare internaţionale înfiinţate în temeiul Tratatului
Atlanticului de Nord semnat la Paris la 28 august 1952 (M. Of. nr. 845 din 15 septembrie
2004).
B. Infracţiunile săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine

aflate pe teritoriul României. Această excepţie de la principiul teritorialităţii
legii penale române funcţionează diferit după cum navele sau aeronavele
sunt militare, guvernamentale sau civile.
Infracţiunile săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor militare, ori
guvernamentale străine aflate pe teritoriul României, nu cad sub jurisdicţia
penală a statului nostru. Justificarea acestei excepţii de la aplicarea legii penale
române constă în faptul că aceste nave sau aeronave reprezintă statul căruia îi
aparţin şi se află pe teritoriul României cu aprobarea specială a Guvernului
României. În acest caz se aplică legea pavilionului, adică a statului al cărui steag
flutură pe catargul navelor ori este înscris pe corpul aeronavei.
Nu se aplică legea penală a ţării noastre nici faptelor săvârşite de persoanele
care fac parte din echipajul sau personalul specializat al acestor nave, sau
aeronave pe timpul cât ele se află în porturi ori în apele maritime interioare, sau
în marea teritorială a României, respectiv în aeroporturi.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 17/1990 (republicată), jurisdicţia
penală a României este aplicabilă cu privire la orice infracţiune săvârşită pe
teritoriul român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine, folosite
în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul
unei asemenea nave pe timpul cât aceasta se află în porturile româneşti sau în
apele maritime interioare. În această ipoteză se aplică legea penală română în
baza principiului teritorialităţii.
Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 17/1990 (republicată) jurisdicţia
penală a României nu se va exercita în cazul în care nava străină, destinată
scopurilor comerciale, se află în marş prin marea teritorială a României şi la
bordul ei s-a săvârşit o infracţiune.
De la această regulă, art. 26 alin. (2) din Legea nr.
17/1990 (republicată) face o excepţie când se aplică legea penală română în
următoarele situaţii:
a) infracţiunea a fost săvârşită la bordul navei comerciale de un cetăţean
român sau de o persoană fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul
României;
b) infracţiunea săvârşită la bordul navei comerciale este îndreptată împotriva
intereselor României sau împotriva unui cetăţean român, ori a unei persoane
rezidente pe teritoriul României aflate la bord;
c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau
ordinea în marea teritorială;
d) când nava comercială este implicată în traficul ilicit de stupefiante şi
substanţe psihotrope;
e) comandantul navei ori un agent diplomatic sau un funcţionar consular al
cărui pavilion îl arborează nava, în urma săvârşirii infracţiunii, solicită în scris
intervenţia autorităţilor române.
George Antoniu, Dana Popescu, Unele probleme teoretice din practica

judiciară, în SCJ nr. 1/1983, p. 64; Gheorghiţă Mateuţ, Observaţii în legătură cu
răspunderea penală a infractorilor minori, cetăţeni străini, în Dreptul nr. 4/1992,
p. 56; Nicolae Cernea, C. Stoenescu, Tratamentul penal aplicabil cetăţenilor
străini în cazul săvârşirii de infracţiuni, în Dreptul nr. 8/1992, p. 43; George
Antoniu, Aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, în R.D.P. nr. 4/2001, pp. 12 şi
următoarele; Florean Ivan, Teritorialitatea legii penale române. Unele aspecte,
în R.D.P. nr. 1/1999, p. 46; Corneliu Turianu, Imunitatea în dreptul român, în
Dreptul nr. 2/2003, p. 110; Vasile Drăghici, Forţele armate străine. Jurisdicţia
penală, în R.D.P. nr. 1/2006, p. 50; Ion Anghel, Statutul NATO şi al forţelor sale
pe teritoriul României, în Dreptul nr. 7/2006, p. 70; Mariana Zainea, Unele
aspecte referitoare la statutul forţelor armate ale Statelor Unite ale Americii pe
teritoriul României, în Dreptul nr. 5/2008, p. 209; Mariana Zainea, Consideraţii
referitoare la imunitatea diplomatică de jurisdicţie penală, în Dreptul nr. 3/2008,
p. 235.

Comentariu

1.
Prevederile art. 123 noul C. pen. nu au corespondent în
2.
Legiuitorul a luat în considerare posibilitatea ca minorul să nu respecte, cu
rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor
impuse de instanţă, ceea ce presupune că rolul educativ şi preventiv al acestora
nu s-a produs. În consecinţă, legiuitorul a decis luarea altor măsuri educative,
mai aspre, cu speranţa obţinerii unor rezultate mai bune, astfel:
3.
prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege
pentru aceasta; instanţa poate decide această măsură doar dacă minorul a fost
sancţionat penal în conformitate cu prevederile art. 118, art. 119 sau art. 120
noul C. pen. şi numai dacă sancţiunea nu a fost decisă de instanţă la maximul
prevăzut de noua lege penală. În condiţiile stabilirii relei-credinţe a minorului,
apărarea socială împotriva acţiunilor ilicite ale acestuia devine iluzorie;
4.
înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate
mai severă; Legiuitorul a stabilit o ordine ierarhică a măsurilor educative
neprivative de libertate aplicabile minorului. La o analiză riguroasă a condiţiilor
de executare a acestora rezultă că ele sunt măsuri educative alternative, relativ
egale din punct de vedere coercitiv şi cu efecte care depind de gradul de
orientare antisocială a personalităţii minorului delincvent. Ordinea de severitate
stabilită de legiuitor vizează mai ales nivelul de intruziune a fiecăreia dintre
măsurile educative neprivative de libertate în viaţa personală a minorului;
5.
înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care,
iniţial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe
durata sa maximă.
Dacă, în primele două cazuri, nu sunt respectate condiţiile de executare a
măsurii educative sau a obligaţiilor impuse, instanţa înlocuieşte măsura
educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într-un centru educativ
[alin. (2)].
6.
Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de
libertate săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune
concurentă săvârşită anterior, instanţa dispune [alin. (3)]:
a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul
prevăzut de lege pentru aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de
libertate mai severă;
c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.
Atât în cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b), precum şi în alin. (3) lit.
a) şi lit. b), instanţa poate impune noi obligaţii în sarcina minorului ori sporeşte
condiţiile de executare a celor existente.

Comentariu

1.
Măsura educativă a supravegherii nu are corespondent în
legea penală anterioară. Aparent, această măsură se aseamănă cu măsura
educativă a libertăţii supravegheate. Nu corespund, însă, nici termenele de
aplicare a măsurii, nici scopurile acesteia şi nici sarcinile care revin
supraveghetorului.
2.
Obligaţii impuse minorului şi supraveghetorului pe durata executării
măsurii educative a supravegherii
Măsura educativă prevăzută de art. 118 noul C. pen. presupune obligarea
supraveghetorului (părinte, tutore, înfietor) de a-l controla pe minorul
delincvent pe parcursul programului său zilnic, atât cu privire la activitatea
şcolară, cât şi extraşcolară, pe o perioadă cuprinsă între două şi şase luni.
Controlul şi supravegherea trebuie să asigure:
- participarea minorului la cursurile şcolare sau de pregătire profesională;
- prevenirea desfăşurării unor activităţi ilicite;
- prevenirea intrării în legătură cu persoane care ar putea afecta procesul de
îndreptare a acestuia.
Cu privire la participarea minorului la cursurile şcolare sau de pregătire
profesională, supraveghetorul trebuie să se asigure, atât în mod direct, cât şi
indirect, prin legătura permanentă cu cadrele didactice responsabile, că minorul
participă efectiv la cursuri. Nu rezultă necesitatea obţinerii, de către minor, a
unor performanţe şcolare, dar controlul permanent îl va ajuta în acest sens.
Orice absenţă a minorului va trebui justificată, inclusiv în faţa serviciului de
probaţiune care, legal, are obligaţia de supervizare a măsurii educative
analizate.
În privinţa prevenirii desfăşurării unor activităţi ilicite de către minor şi a
prevenirii intrării acestuia în legătură cu persoane care ar putea afecta procesul
de îndreptare a acestuia (anturaj necorespunzător), supraveghetorul are opţiuni
limitate, în sensul că nu se va putea afla tot timpul, analizând obiectiv situaţiile
de viaţă posibile, în apropierea minorului.
Minorului îi revin obligaţii corelative celor care revin supraveghetorului său,
sub ameninţarea unei sancţiuni mai severe pe care instanţa o va putea lua în
cazul nerespectării, cu rea-credinţă, a acestor obligaţii.
Serviciului de probaţiune îi revin sarcini de coordonare, fapt care presupune
contactul periodic cu minorul, cu supraveghetorul acestuia şi cu cadrele
didactice care desfăşoară procesul de învăţământ cu minorul sancţionat penal.
Perioada prevăzută de lege pentru executarea acestei măsuri educative este
prevăzută între două şi şase luni.
3.
Măsuri procesual-penale şi execuţional-penale
Serviciul de probaţiune dispune toate măsurile necesare în vederea
supravegherii minorului în cel mult 5 zile de la punerea în executare a hotărârii
conform art. 505 noul C. pr. pen.

Comentariu

1.
Art. 79 noul C. pen. reglementează concursul între cauze de atenuare sau de
agravare, într-o formulare mult mai clară decât cea prevăzută în art. 80 C. pen.
anterior.
În alin. (1) al art. 79 noul C. pen. se stabileşte ordinea în care se
procedează la reducerea pedepsei dacă sunt incidente, în aceeaşi cauză, mai
multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei. În această situaţie limitele
speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc
prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe
atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei în această ordine.
În alin. (2) al aceluiaşi text, se descrie succesiunea în care operează
dispoziţiile de agravare a pedepsei în ipoteza când sunt reţinute în aceeaşi
cauză. În acest caz vor fi aplicate, mai întâi, dispoziţiile privitoare la
circumstanţele agravante, urmate de cele referitoare la infracţiunea continuată,
concurs şi recidivă.
În sfârşit, în alin. (3) se reglementează împrejurarea în care în aceeaşi cauză
sunt aplicabile atât dispoziţiile care au ca efect reducerea pedepsei, cât şi
dispoziţiile care au ca efect agravarea pedepsei. În această variantă instanţa va
ţine seama de regulile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) ale art. 79.
2.
Concursul între cauze de atenuare
Potrivit art. 79 alin. (1) C. pen. dacă în cazul săvârşirii unei infracţiuni devin
incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei,
instanţa va proceda la reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru acea infracţiune prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în
această ordine.
Prin urmare, în caz de concurs între cauze de atenuare, pedeapsa se
stabileşte ţinând seama, în primul rând, de prevederile art. 33 alin. (2) C. pen.,
în sensul că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea
consumată se reduc la jumătate, iar dacă norma de incriminare a faptei
săvârşite prevede detenţiunea pe viaţă, pedeapsa va fi închisoarea de la 10 la
20 de ani.
În al doilea rând, limitele de pedeapsă stabilite pentru tentativă vor fi reduse
cu o treime în baza dispoziţiilor art. 76 C. pen. indiferent de numărul
circumstanţelor atenuante reţinute.
În al treilea rând, la limitele de pedeapsă reduse ca urmare a efectelor
circumstanţelor atenuante se aplică reducerea potrivit cauzei speciale de
reducere a pedepsei. De exemplu, dacă infractorul a săvârşit o tentativă la
infracţiunea de acte de diversiune prevăzută de art. 404 C. pen. însă în
favoarea infractorului au fost reţinute circumstanţe atenuante judiciare
prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi, totodată, cauza de reducere a
pedepsei prevăzută în art. 411 C. pen, întrucât infractorul, în cursul urmăririi
penale a avut o contribuţie deosebită la aflarea adevărului şi tragerea la
răspundere penală a participanţilor care aveau în proiect săvârşirea altor
infracţiuni împotriva securităţii naţionale; în acest caz, se vor stabili, mai întâi,
limitele speciale ale tentativei la infracţiunea de acte de diversiune prin
raportare la infracţiunea consumată, acestea fiind de 5 ani, respectiv 10 ani; în
continuare aceste limite se vor reduce cu 1/3, fiind stabilite la 3 ani şi 4 luni,
respectiv 6 ani şi 8 luni, şi, în sfârşit, aceste limite se reduc, potrivit art. 411 C.
pen. cu 1, devenind de 1 an şi 8 luni, respectiv 3 ani şi 4 luni. În final, instanţa
de judecată va individualiza pedeapsa, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 C.
pen., între 1 an şi 8 luni, respectiv 3 ani şi 4 luni.
În practica judiciară, cazurile de concurenţă între toate dispoziţiile de
atenuare sau reducere a pedepsei sunt foarte rare; mai frecvente pot fi cazurile
de concurs dintre dispoziţiile privitoare la tentativă şi cele referitoare la
circumstanţele atenuante sau între cele referitoare la tentativă şi cele privind
cauze de reducere a pedepsei.
3.
Concurs între cauze de agravare
Concursul între cauze de agravare este reglementat în art. 79 alin. (2) C.
pen. În temeiul acestui text dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii
care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin
aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţele agravante,
infracţiunea continuată, concurs sau recidivă. De exemplu, dacă infractorul a
săvârşit o infracţiune de furt calificat în formă continuată împreună cu un minor,
în concurs cu o infracţiune de fals, după ce a fost condamnat la pedeapsa
închisorii de 2 ani pentru furt, pedeapsă executată, instanţa va proceda, mai
întâi la aplicarea art. 78 C. pen. (vezi comentariul art. 78), în continuare ale art.
36 alin. (1) C. pen. (vezi comentariul art. 36), ale art. 39 alin. (1) C. pen. (vezi
comentariul art. 39) şi ale art. 43 alin. (5) C. pen. (vezi comentariile art. 43).
4.
Concursul între cauze de atenuare şi cauze de agravare
În ipoteza în care în aceeaşi cauză organul judiciar reţine, în procesul stabilirii
pedepsei, incidenţa atât a unor dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei,
cât şi a unor dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, potrivit
art. 79 alin. (3) C. pen., va proceda la reducerea limitelor speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită conform alin. (1) al art. 79 C.
pen. după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2) al
art. 79 C. pen.
În practica judiciară este foarte puţin posibil ca în aceeaşi cauză instanţa să
fie nevoită să aplice toate dispoziţiile de reducere a pedepsei şi toate dispoziţiile
de agravare a răspunderii penale.
Cel mai adesea este posibil să apară un concurs între dispoziţiile privitoare la
reducerea pedepsei în cazul tentativei cu cele referitoare la concurs de
infracţiuni, recidivă, sau unele dintre circumstanţele agravante; sau între
provocare, tentativă, concurs de infracţiuni şi recidivă etc.
5.
Concursul între circumstanţele atenuante şi circumstanţele agravante sunt
reglementate în legislaţia penală străină într-o formulare care conduce la
aceeaşi finalitate ca şi în Codul penal român, dar se identifică unele
particularităţi.
6.
Codul penal spaniol reglementează concursul între circumstanţele
atenuante şi circumstanţele agravante în art. 66 pct. 7 în care se prevede că
dacă la aplicarea pedepsei concură circumstanţe atenuante şi circumstanţe
agravante, instanţa le va evalua şi compensa judicios, iar dacă reţine un temei
calificat de agravare a pedepsei, va aplica pedeapsa în jumătatea superioară a
acesteia; în cazul în care persistă un temei calificat de atenuare, se aplică o
pedeapsă inferioară în grad.
7.
Codul penal italian în art. 69 cu denumirea marginală „concursul de
circumstanţe agravante şi atenuante „stabileşte că dacă la aplicarea pedepsei
sunt concurente atât circumstanţe agravante, cât şi circumstanţe atenuante, iar
cele agravante sunt considerate de judecător ca fiind predominante, nu se ţine
seama de reducerile pedepsei prevăzute pentru circumstanţele atenuante şi se
va proceda numai la majorarea pedepsei stabilite pentru circumstanţe
agravante.
Dacă circumstanţele atenuante sunt considerate predominante faţă de
circumstanţele agravante, nu se ţine de majorările pedepsei stabilite pentru
acestea din urmă şi se face numai reducerea pedepsei stabilite pentru
circumstanţele atenuante.
Dacă între circumstanţele agravante şi cele atenuante judecătorul apreciază
că va exista o echivalenţă, se vor aplica pedepse ca şi când nu ar fi concurat
niciuna dintre aceste circumstanţe din Codul penal.
8.
Codul penal francez nu conţine prevederi exprese privind concursul între
circumstanţe agravante şi circumstanţe atenuante, dar din reglementările de
ansamblu rezultă că în cazul concursului între circumstanţe agravante şi
circumstanţe atenuante se vor avea în vedere mai întâi circumstanţele
agravante – altele decât recidiva – apoi cauzele de atenuare şi, în sfârşit,
recidiva.
9.
Codul penal belgian reglementează concursul între circumstanţe atenuante
şi cauza de agravare a pedepsei ca urmare a concursului de infracţiuni în art.
82. În acest text se prevede că dacă în cazurile de concurs de infracţiuni se
reţin şi circumstanţe atenuante, pedepsele penale sunt reduse la cuantumul
pedepselor corecţionale, instanţa de pronunţare a hotărârii poate totuşi să
pronunţe o pedeapsă unică.

Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985; Laura Maria Crăciunean, Concurs de
circumstanţe, în R.D.P. nr. 4/2003, p. 111; Liviu Herghelegiu, Concursul între
circumstanţe atenuante şi starea de recidivă. Limite de pedeapsă, în Dreptul nr.
3/2004, p. 217; Gheorghe Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007; Iuliana Lămăşanu, Concursul de infracţiuni, stare de agravare
sau de atenuare a pedepsei, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 88; Radu
Lupaşcu, Dispoziţii în legătură cu aplicarea pedepsei în caz de concurs între
circumstanţele atenuante şi starea de recidivă, în Dreptul nr. 4/1997, p. 77;
Tamara Manea, Stabilirea pedepsei în cazul existenţei concursului între
circumstanţe atenuante şi recidivă, în Dreptul nr. 2/1997, p. 94; Ion
Ristea, Reflecţii asupra concursului între cauzele de atenuarea şi de agravare, în
R.D.P. nr. 2/2008, p. 192.

Comentariu

1.
Dispoziţiile art. 187 noul C. pen. au acelaşi conţinut cu cele prevăzute în art.
1411 C. pen. anterior, text introdus prin art. I pct. 50 din Legea nr. 278/2006.
2.
Justificarea normei explicative a expresiei „pedeapsă prevăzută de
lege”
În cuprinsul Părţii generale a Codului penal sau în alte legi penale speciale se
utilizează expresia „pedeapsa prevăzută de lege” în reglementarea mai multor
instituţii, cum sunt: aplicarea legii penale potrivit principiului personalităţii [art.
9 alin. (1) C. pen.] extrădarea (art. 28 din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală); recidiva [art. 41 alin. (1)
C. pen.]; renunţarea la aplicarea pedepsei [art. 80 alin. (2) lit. d) C. pen.];
consecinţele răspunderii penale a minorului [art. 114 alin. (2) lit. b) C. pen.];
stabilirea amenzii pentru persoana juridică [art. 137 alin. (1) C. pen.];
termenele de prescripţie a răspunderii penale (art. 154 C. pen.); stabilirea
infracţiunilor care fac obiectul graţierii ori al amnistiei etc.
Dispoziţiile art. 187 C. pen. asigură o interpretare unitară expresiei
„pedeapsă prevăzută de lege” folosită, aşa cum rezultă din cele ce precedă, în
reglementarea unor instituţii de drept penal.
3.
Conţinutul normei explicative a expresiei „pedeapsă prevăzută de
lege”
Potrivit dispoziţiilor art. 187 C. pen., ori de câte ori în lege se foloseşte
expresia „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul
de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în
considerare a cauzelor de reducere (tentativa, cauză specială de reducere a
pedepsei) sau de majorare a pedepsei (concurs de infracţiuni, recidivă,
infracţiune continuată).

Comentariu

1.
Nu există diferenţe notabile de reglementare faţă de dispoziţiile cuprinse
în Codul penal anterior.
2.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, reabilitarea este întotdeauna de
drept. Aceasta este incidentă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
– împlinirea unui termen de 3 ani;
– calcularea termenului de reabilitare să fie făcută cu luarea în considerare a
două momente:
a) dacă pedeapsa amenzii a fost executată data ce trebuie reţinută este
tocmai această dată;
b) dacă pedeapsa amenzii s-a stins în alt mod (de exemplu, prin prescripţie),
data ce trebuie avută în vedere este momentul când pedeapsa complementară a
fost executată sau considerată ca executată, sub condiţia suplimentară ca
pedeapsa complementară să fie stabilită.

activ al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

Comentariu

1.
Comparând noul text legal cu cel anterior, constatăm că între cele două nu
există diferenţe de conţinut notabile. Lipsa unor deosebiri faţă de reglementarea
anterioară determină inexistenţa unor probleme privitoare la aplicarea în timp a
legii penale.
2.
Condamnarea persoanelor juridice pentru comiterea de infracţiuni este mai
eficientă, putând produce un impact social foarte puternic, dacă hotărârea de
condamnare este adusă la cunoştinţă publică, pentru ca cei care ar putea
intra în relaţii cu persoanele juridice aflate în conflict cu legea penală să fie
avertizaţi de această împrejurare. Afişarea sau difuzarea hotărârii de
condamnare este o pedeapsă cu efecte pozitive pe planul scopului pedepsei,
deoarece ea afectează imaginea pe piaţă a persoanei juridice. Această sancţiune
este o pedeapsă care realizează şi o puternică prevenţie generală, având în
vedere consecinţele publicării unei hotărâri de condamnare referitor la relaţiile
de afaceri ale persoanei juridice în cauză.
În jurisprudenţa franceză s-a decis că nu se poate aplica această pedeapsă
complementară dacă „ar putea avea consecinţe fatale pentru supravieţuirea
întreprinderii”906. În ceea ce ne priveşte, credem că trebuie făcută delimitarea
între infracţiunile grave şi cele mai puţin grave. În cazul infracţiunilor deosebit
de grave, mai ales când se aplică pedeapsa dizolvării sau suspendării activităţii,
interesul general al încunoştinţării terţilor îl depăşeşte pe cel particular,
aparţinând persoanei juridice care răspunde penal.
906 Soluţie citată de F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 426.
3.
Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se
realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau
difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea
victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al reprezentantului
său legal.
Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul
stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni. Difuzarea
hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin
intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare
audiovizuală, desemnate de instanţă.
Dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală instanţa stabileşte
numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin
alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate depăşi 3 luni.
Punerea în executare a pedepsei complementare a afişării sau difuzării
hotărârii de condamnare se face potrivit dispoziţiilor Codului de
procedură penală. Conform art. 502 din noul Cod de procedură penală, un
extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei
complementare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice
condamnate, pentru a-l afişa în forma, locul şi pentru perioada stabilite de
instanţa de judecată. Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte
aplicarea pedepsei complementare se comunică, la data rămânerii definitive,
persoanei juridice condamnate, pentru a publica hotărârea în forma stabilită de
instanţă, pe cheltuială proprie, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale
ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de instanţă.
Persoana juridică condamnată înaintează instanţei de executare dovada
începerii executării afişării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii
de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai
târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executarea
pedepsei principale. O copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau
în extras al acesteia, se comunică la data rămânerii definitive organului care a
autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana
juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării,
precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice,
pentru a lua măsurile necesare.
În doctrină se discută în legătură cu elementele pe care trebuie să le cuprindă
extrasul hotărârii judecătoreşti de condamnare a persoanei juridice, fiind făcută
recomandarea ca acesta să aibă forma unui comunicat de presă 907. Având în
vedere că, pe de o parte, legea vorbeşte de „extras”, al cărui conţinut este
stabilit în principiu în practica judiciară, iar, pe de altă parte, extrasul poate
avea „forma stabilită de instanţă”, considerăm că documentul ce va face
obiectul publicării sau difuzării trebuie să cuprindă dispozitivul hotărârii şi
anumite elemente pe baza cărora publicul ţintă să-şi poată face o imagine
despre infracţiunea comisă, identitatea persoanei juridice şi alte elemente
menite să întregească un tablou fidel, protejând identitatea altor persoane,
inclusiv a victimei.
907A se vedea: E. Drăguţ, Sancţiunile aplicabile persoanelor juridice în lumina noului Cod
penal, Dreptul nr. 12/2005, op. cit., p. 167; A. Jurma, op. cit., p. 174.

4.
Publicarea sau difuzarea hotărârii definitive de condamnare este o sancţiune
penală întâlnită în mai multe sisteme de drept naţionale. De exemplu,
în dreptul belgian (art. 7bis), în dreptul francez (art. 131-39) etc.908
908 Cea de-a noua pedeapsă complementară prevăzută în art. 131 -39, pct. 9C. pen. francez
este afişarea hotărârii pronu nţate sau difuzarea acesteia fie de către presa scrisă fie prin
orice mijloc de comunicare publicului pe calea electronică. Potrivit art. 131 -35 C. pen.
francez, cheltuielile de afişare sau de difuzare percepute persoanei condamnate nu pot
depăşi maximul amenzii de care este pasibil.

a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; Dorina Maria Costin, Răspunderea
persoanei juridice în dreptul penal român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010; Elisabeta Drăguţ, Sancţiunile aplicabile persoanelor juridice în lumina
noului Cod penal, în Dreptul nr. 12/2005; Anca Jurma, Persoana juridică –
subiect activ al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010; Florin
Streteanu, Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Legii nr.
278/2006, în C.D.P. nr. 3/2006, pp. 11-43.

Comentariu

1.
În afara reformulării denumirii marginale şi a unor modificări de natură
gramaticală, nu sunt ale diferenţe faţă de reglementarea anterioară, astfel că nu
vor exista probleme de aplicare a legii penale în timp cu privire la art. 140 C.
pen.
2.
Suspendarea activităţii persoanei juridice a fost reglementată, ca măsură de
siguranţă, şi în Codul penal Carol al II-lea, în art. 85, potrivit căruia:
„Suspendarea constă din încetarea oricărei activităţi a persoanei juridice, chiar
sub un alt nume şi cu alţi directori sau administratori”.
3.
Orice persoană juridică desfăşoară una sau mai multe activităţi, care
formează obiectul său de activitate. Suspendarea activităţii sau a uneia dintre
activităţile persoanei juridice constă în interzicerea activităţii sau a aceleia dintre
activităţile persoanei juridice în exercitarea căreia infracţiunea a fost săvârşită.
Aplicarea acestei pedepse complementare nu trebuie dispusă pe o durată de
timp prea mare deoarece, indirect, s-ar ajunge la încetarea de fapt a existenţei
persoanei juridice în cauză. De asemenea, în cazul în care activitatea
suspendată este principalul obiect de activitate al persoanei juridice
condamnate, efectele pedepsei se vor extinde în mod implacabil şi asupra
salariaţilor acesteia, deci a unor persoane care, de cele mai multe ori, nu au
participat la comiterea infracţiunii pentru care pedeapsa a fost aplicată.
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii este comparabilă cu
pedeapsa interzicerii exercitării unei profesii sau funcţii aplicabilă persoanei
fizice, de aceea, ca şi în cazul acestei pedepse, credem că trebuie să fie o
strânsă legătură între infracţiunea săvârşită şi activitatea care urmează a fi
suspendată. Dacă persoana juridică desfăşoară mai multe activităţi, pedeapsa
complementară a suspendării întregii activităţi va putea fi dispusă numai dacă
infracţiunea comisă are legătură cu toate activităţile derulate de persoana
juridică în cauză884.
884 F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 419.
Pedeapsa complementară examinată nu se confundă cu sancţiunea

contravenţională complementară a suspendării activităţii agentului economic,
prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Pedeapsa complementară a
suspendării activităţii persoanei juridice sau uneia dintre activităţile sale trebuie
deosebită şi de sancţiunea contravenţională complementară privind închiderea
unităţii, reglementată, în mod general, de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.
Diferenţa esenţială dintre pedeapsa complementară şi sancţiunile
contravenţionale complementare constă în faptul că prima se aplică în cazul
săvârşirii unei infracţiuni, iar secundele se aplică în cazul comiterii unor
contravenţii. De aici rezultă şi un regim juridic diferit, aplicabil celor două
categorii de sancţiuni juridice.
Deşi, de regulă, această pedeapsă complementară este facultativă, dacă în
norma specială se prevede aplicarea ei, instanţa va fi obligată să o aplice. De
asemenea, aplicarea pedepsei examinate este obligatorie în cazul prevăzut de
art. 140 alin. (2) C. pen., respectiv când instanţa dispune suspendarea
activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în
executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni, dacă nu
execută, cu rea-credinţă,pedeapsa complementară a afişării sau publicării
hotărârii de condamnare.
Dacă până la împlinirea termenului stabilit pedeapsa complementară nu a
fost pusă în executare instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
Suspendarea activităţii sau uneia dintre activităţile persoanei juridice nu
poate fi aplicată instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor,
patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale,
constituite potrivit legii şi nici persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea
în domeniul presei.
Potrivit art. 499 din noul Cod de procedură penală, o copie de pe
dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării
activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice se comunică, la data
rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice,
organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia
nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control
şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
4.
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice este la
fel de răspândită în legislaţiile naţionale ca şi pedeapsa dizolvării, uneori fiind
denumită altfel. Spre exemplu, potrivit art. 36 C. pen. belgian, interdicţia
temporară sau definitivă de a exercita o activitate care ţine de obiectul de
activitate al persoanei juridice va putea fi pronunţată de judecător în cazurile
prevăzute de lege. La fel este denumită şi în Codul penal francez885. În schimb,
în Codul penal spaniol, această pedeapsă complementară este denumită
„suspendarea activităţilor societăţii, întreprinderii, fundaţiei sau asociaţiei”886.
885 Art. 139-39.
886 Art. 129.

2010;Anca Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2010; Florin Streteanu, Răspunderea penală a persoanei
juridice potrivit Legii nr. 278/2006, în C.D.P. nr. 3/2006, pp. 11-43.

Comentariu

1.
Textul art. 37 noul C. pen., reproduce fără modificări esenţiale, textul art.
43 C. pen. anterior. Necesitatea recalculării pedepsei pentru cele două forme
de unitate legală este determinată de acelaşi considerent, descoperirea şi a
altor acţiuni (inacţiuni) care fac parte din aceeaşi infracţiune continuată sau
complexă.
Este numai o aparenţă că inculpatul ar fi judecat de două ori pentru aceeaşi
faptă, întrucât judecata iniţială a privit doar unele acte, iar cea ulterioară
descoperirii şi a altora, este cea în care se face recalcularea definitivă a
pedepsei471.
471 C. Butiuc, comentariu în Codul penal comentat..., op. cit., p. 272.

2.
Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată
Este posibil ca un infractor să fie condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni
simple unice, despre care la data judecării şi condamnării acestuia să nu se
cunoască că în realitate este o infracţiune continuată şi se descoperă alte acţiuni
sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni împreună cu cele deja
cunoscute şi sancţionate. Întrucât aceste fapte alcătuiesc împreună o unitate
infracţională, este normal ca fapta să fie rejudecată în totalitatea acţiunilor sau
inacţiunilor care o alcătuiesc şi să se stabilească pedeapsa unică pentru întreaga
infracţiune.
Pentru rezolvarea unor astfel de situaţii ce pot apărea în practica judiciară
prin dispoziţiile art. 37 C. pen., legiuitorul a prevăzut instituţia recalculării
pedepsei pentru infracţiunea continuată. Astfel, dacă cel condamnat definitiv
pentru o infracţiune continuată este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau
inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de
infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare,
care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior.
3.
Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea complexă
Prin dispoziţiile art. 37 C. pen. este prevăzută ca şi pentru infracţiunea
continuată posibilitatea recalculării pedepsei în cazul în care infractorul
condamnat definitiv pentru o infracţiune complexă este judecat ulterior şi
pentru alte acţiuni sau inacţiuni ce intrau în conţinutul aceleiaşi infracţiuni fie ca
element constitutiv, fie ca element circumstanţial agravant, ţinându-se seama
de infracţiunea săvârşită în întregul ei. Într-o atare situaţie în urma judecării din
nou a cauzei, pedeapsa aplicată nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată
anterior.
Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea complexă priveşte două ipoteze, şi
anume: prima, când există o hotărâre definitivă pentru o parte din actele
componente ale infracţiunii complexe, dar se găsesc în curs de judecată alte
componente ale aceleiaşi infracţiuni; a doua, când există două sau mai multe
hotărâri definitive privind fiecare parte din actele componente ale infracţiunii
complexe.
Mihai Petrovici, Discuţii în legătură cu cerinţa repetabilităţii actului de

complicitate la infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei, în Dreptul nr.
10-11/1991, p. 65; Constantin Butiuc, Unele aspecte privind răspunderea
penală în cazul infracţiunilor complexe, în Dreptul nr. 5/1996, p. 55; Gavril
Paraschiv, Unitatea naturală de infracţiune. Reflecţii, în R.D.P. nr. 4/2000, p.
72; Liviu Herghelegiu, Modificări în executarea pedepsei. Acte materiale care
intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni în formă continuată, în R.D.P. nr. 2/2003,
p. 166.

Comentariu

1.
Noua lege penală preia, cu mici nuanţe, reglementarea din art. 324 C. pen.
anterior, mai puţin prevederile alin. (4) şi (5).
Art. 324, în alin. (4)C. pen. anterior, sancţiona cu închisoare de la 3 luni la
3 ani, purtarea în public a unei uniforme, embleme, insigne sau altor asemenea
semne distinctive neautorizate, în scopurile arătate în alin. (1). Aşa, de
exemplu, ar fi putut fi sancţionat penal portul uniformei sau zvasticii naziste.
Dezincriminarea acestor fapte este în ton cu „teribilismul” comportamental
din perioada actuală, când oamenii au tendinţa (justificată până la un punct) de
a nega cerinţa respectării normelor „simbolice” (atitudine antisistem). Cu toate
acestea, portul unor uniforme ale organizaţiilor extremiste cu prilejul diverselor
manifestări publice, sancţionat penal în alte ţări europene, ar fi trebuit să nu fie
dezincriminat deoarece reprezintă fapte inacceptabile într-o societate care
respectă principiile democraţiei.
În egală măsură, lăudarea în public a celor care au săvârşit infracţiuni sau a
infracţiunilor săvârşite de aceştia, care se traduce prin sintagma „apologia
infracţiunilor”, nu trebuia dezincriminată.
2.
Infracţiunea de instigare publică este prevăzută în art. 368 C. pen. într-o
variantă normativă tip şi o variantă agravată.
În varianta tip, se sancţionează fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris
sau prin orice alte mijloace, să săvârşească infracţiuni [alin. (1)].
În varianta agravată, potrivit alin. (2), sancţiunea penală este mai aspră dacă
fapta prevăzută în alin. (1) este comisă de un funcţionar public.
În ambele variante, pedeapsa nu poate fi mai mare decât aceea prevăzută de
legea penală pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
3.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale
privind convieţuirea socială, ordinea şi liniştea publică afectate de climatul
tensionat determinat de instigarea la săvârşirea de fapte penale.
b) Obiectul material. Întrucât activitatea făptuitorului nu se răsfrânge
asupra unor valori materiale infracţiunea nu are obiect material. Obiectele
folosite în scopul realizării faptei de instigare reprezintă mijloace şi nu obiect
material al infracţiunii.
a) Subiectul activ. În varianta tip, fapta poate fi săvârşită de orice persoană
care răspunde penal.
În varianta agravată [alin. (2)], subiect activ poate fi numai un funcţionar
public2592 care săvârşeşte fapta prevăzută în alin. (1).
2592 A se vedea comentariile la art. 175 C. pen.
sau complicitate. Coautorii efectuează împreună acţiunea de instigare (ex.
participanţii la o manifestaţie împotriva unui partid politic). Instigator este acela
care determină o altă persoană să îndemne publicul la comiterea de infracţiuni.
Complice este acela care, în orice mod, îl ajută pe făptuitor să săvârşească
infracţiunea.
b) Subiect pasiv al infracţiunii este statul.
4.
a) Elementul material constă în acţiunea de îndemnare a publicului la
săvârşirea unor infracţiuni.
Îndemnul presupune transmiterea cu hotărâre, prin orice mijloace de
comunicare în masă, către public, a unui sfat care se cere a fi urmat. Nu este o
simplă sugestie, eventual în glumă, ci un sfat argumentat, orientat către
adoptarea de către public a hotărârii de a săvârşi faptele ilicite la care s-a
instigat.
Conform unei opinii2593, îndemnul înseamnă mai puţin decât o determinare.
Această opinie este numai parţial adevărată deoarece îndemnul are un scop
precis şi anume determinarea publicului la săvârşirea unor fapte ilicite. Fără
acest scop, îndemnul nu ar avea sens. Este adevărat că îndemnul poate să nu
determine, cu necesitate, adoptarea unei conduite ilicite, dar o astfel de opţiune
este posibilă şi este dorită de instigator. De altfel, în alin. (3), legiuitorul a luat
în considerare această posibilitate, sancţionând instigatorul cu pedeapsa
prevăzută pentru infracţiunea la săvârşirea căreia a instigat, dacă aceasta a fost
comisă.
Prin public se înţelege un număr nedeterminat de persoane cărora le este

adresat îndemnul. Această definire este valabilă doar dacă îndemnul este
realizat prin mijloace de comunicare în masă. În cazul transmiterii prin viu grai,
în cadrul întrunirilor publice, este de presupus că instigatorul cunoaşte măcar o
parte dintre participanţi. Astfel, un lider (sindical, politic, religios etc.) care
transmite un mesaj ilicit de acest tip, cunoaşte un număr de participanţi.
Îndemnul trebuie să vizeze săvârşirea de infracţiuni care pot fi individualizate
sau generice. De asemenea, îndemnul trebuie să fie explicit şi nu implicit2594.
2594Un mesaj implicit a fost prezentat în Piaţa Universităţii, în anul 1990, când pe un afiş
scria: Codul penal a fost abrogat.
Incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid, comisă în public, constituie o
infracţiune distinctă [art. 438 alin. (4) C. pen.].
b) Urmarea imediată. Infracţiunea de instigare publică este o infracţiune de
pericol întrucât se creează o ameninţare pentru ordinea de drept.
Infracţiunea există independent de săvârşirea unei fapte penale la care s-a
instigat. Dacă fapta de instigare publică a avut ca urmare săvârşirea infracţiunii
la care s-a instigat, ea devine instigare la acea infracţiune. Astfel, art. 368 alin.
(3) C. pen. prevede că, dacă fapta de instigare publică a avut ca urmare
săvârşirea infracţiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege
pentru acea infracţiune.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate dintre urmarea
periculoasă şi activitatea incriminată rezultă din săvârşirea infracţiunii (ex re).
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de instigare publică se săvârşeşte cu
intenţie.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile dar nu sunt
sancţionate penal. Infracţiunea se consumă atunci când îndemnul ajunge la
cunoştinţa publicului.
În alin. (3) este prevăzută o situaţie specială care transformă instigarea
publică într-un act de participaţie penală dacă a fost urmată de comiterea
infracţiunii.
B. Sancţionare. În varianta tip prevăzută de alin. (1) al art. 368 C. pen.,
infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Conform legii [alin. (1)], dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea la care a instigat este mai mică decât cea prevăzută de art. 368
alin. (1) C. pen., sancţiunea aplicată făptuitorului pentru instigarea publică nu
poate depăşi această pedeapsă.
De asemenea, dacă instigarea publică a avut ca rezultat săvârşirea
infracţiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru
acea infracţiune [alin. (3)]. În consecinţă, pedeapsa aplicată făptuitorului poate
fi mai mare sau mai mică decât cea prevăzută de art. 368 alin. (1) C. pen.
Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârşită de un funcţionar public
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
la săvârşirea căreia s-a instigat.
Remus Codreanu, Instigare publică, în R.D.P. nr. 2/2004, p. 89.

Comentariu

1.
Această prevedere exista şi în reglementarea anterioară, singura diferenţă
constând în extinderea aplicării acesteia de la soţ sau rudă apropiată la membru
de familie (cu o sferă de cuprindere mai largă), în noua reglementare. Iniţial, în
proiectul noului Cod penal era condiţionată punerea în mişcare a acţiunii penale
de plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru toate infracţiunile cuprinse
în acest capitol. S-a avut în vedere multitudinea de furturi cu pericol social
redus, chiar bagatelare, mai ales în mediul rural, dar şi faptul că drepturile
patrimoniale sunt drepturi prin excelenţă disponibile, aşa încât se considera că
este pe deplin justificată condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale în
raport de opţiunea persoanei vătămate1598. Deşi motivarea din expunerea de
motive cu care a fost trimis în Parlament proiectul noului Cod penal a rămas
aceeaşi, totuşi s-a revenit la reglementarea anterioară, tradiţională legislaţiei
noastre, în detrimentul unei orientări specifice dreptului anglo-saxon.
1598Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http://www.just.ro/,
accesat la data de 2 martie 2009.

2.
Când fapta de furt s-a comis în împrejurările prevăzute de art. 231 C. pen.
(furtul săvârşit între membri de familie sau de către un minor în paguba
tutorelui său ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau
este găzduit de aceasta), acţiunea penală se pune în mişcare numai la
În practica judiciară s-a decis că acţiunea penală se exercită din oficiu în
cazul unui furt comis de mai multe persoane împreună, din care numai una
locuieşte împreună cu partea vătămată, în acest caz nefiind incidente dispoziţiile
art. 231 C. pen.1599. În acest caz, însă, chiar dacă acţiunea penală s-a pus în
mişcare din oficiu, poate opera retragerea plângerii prealabile a persoanei
vătămate ca o cauză care înlătură răspunderea penală în raport cu făptuitorul
care îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 231 C. pen., dar numai dacă
retragerea plângerii este însuşită de procuror [art. 158 alin. (4) C. pen.].
1599 C.S.J., s. pen., dec. nr. 592/2000, în A. Stoica, op. cit., p. 50.
Au calitatea de membru de familie persoanele arătate în art. 177 C. pen.

(ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude, aplicându-se şi
persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti; soţul;
persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre
părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc).
A locui împreună însemnă a folosi aceeaşi locuinţă, în întregime sau parţial,
permanent sau o perioadă de timp limitată, dar având o durată care să-i
imprime stabilitate1600. Se află în această situaţie cei care locuiesc în
dormitoarele internatelor, unităţilor militare, căminelor sau dormitoarelor
comune afectate unor lucrări sezoniere. De asemenea, se află în această situaţie
foştii soţi care după divorţ continuă să locuiască împreună1601. Nu sunt incidente
dispoziţiile art. 231 în cazul în care părţile erau divorţate în momentul săvârşirii
faptei, iar inculpata nu mai locuia în imobilul în cauză de mai mulţi ani 1602. De
asemenea, nu se consideră că locuiesc împreună persoanele care ocupă
temporar aceeaşi cameră la hotel, acelaşi dormitor la o cabană sau militarii
cazaţi pentru scurt timp, ocazional, în aceeaşi încăpere la căminul de
garnizoană.
T. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 46/A/2003, în Culegere 2000 -2004 Tribunalul
1600
Bucureşti, p. 437.
T. Bucureşti, s. I pen., dec. n r. 176/R/2004, în Culegere 2000 -2004 Tribunalul

1601
Bucureşti, p. 411.
T. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 1741/R/2004, în Culegere 2000 -2004 Tribunalul

1602
Bucureşti, p. 384-385.
A găzdui, în sensul art. 231 C. pen., înseamnă a oferi adăpostire, ospitalitate,

într-un mod care relevă încrederea persoanei vătămate în cel căruia i-a acordat
posibilitatea de a folosi, chiar şi pentru o durată mai scurtă de timp, locuinţa sa.
Într-o asemenea situaţie se află, de pildă, cel primit să doarmă în aceeaşi
cameră de către persoanele cazate într-un dormitor comun. Noţiunea de
găzduire exclude situaţiile în care infractorul se găseşte în mod întâmplător în
locuinţa aceluia de la care a furat; în această situaţie se află cel invitat la o
petrecere, cel care a condus-o acasă pe partea vătămată aflată într-o avansată
stare de ebrietate, cel primit la cererea sa să doarmă o noapte în locuinţa unei
persoane, cel care profită de faptul că este fiul unei persoane apropiate
proprietarului pentru a pătrunde în apartament în lipsa acestuia în scopul
sustragerii de bunuri1603. Atunci când gazda comite furtul în dauna celui căruia i
s-a acordat adăpost, găzduire, prevederile art. 231 C. pen. nu operează.
T. Bucureşti, s. a II -a pen., dec nr. 1131/A/2004, în Culegere 2000 -2004 Tribunalul
1603
Bucureşti, p. 388.
Dorin Ciuncan, Încadrarea juridică a faptei de furt săvârşită de o rudă

apropiată a patronului unei societăţi comerciale, din patrimoniul acesteia, în
Dreptul nr. 10/1997, p. 89; Radu Lupaşcu, Furt între soţi, cu consecinţe
deosebit de grave. Competenţă, în Dreptul nr. 2/2000, p. 128; Codrin Horaţiu
Miron, Organul căruia i se adresează plângerea prealabilă şi competenţa de
soluţionare a ei în cazul infracţiunii de furt între soţi care a produs consecinţe
deosebit de grave prevăzute în art. 210 C. pen. raportat la art. 208 alin. (1),
art. 209 alin. (3) C. pen., Pro Lege nr. 3/1999, p. 243.

Comentariu

1.
Infracţiunea era reglementată identic în art. 191 C. pen. anterior. Această
incriminare s-a introdus în legislaţia penală internă ca urmare a ratificării de
către ţara noastră a Convenţiei nr. 39 din 1930 privind munca forţată sau
obligatorie1371. De asemenea, incriminarea corespunde şi prevederilor
constituţionale. Potrivit art. 42 alin. (1) din Constituţia României, munca
forţată este interzisă, iar în continuare se arată că nu constituie muncă forţată:
activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate,
potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă, munca
unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie
sau de libertate condiţionată, prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi
ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale
stabilite de lege.
1371 Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 8 februarie 1958.

2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 212 C. pen. într-o singură variantă tip şi
constă în fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de
dispoziţiile legale, la prestarea unei munci împotriva voinţei sale sau la o muncă
obligatorie.
3.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care sunt
condiţionate de apărarea libertăţii oricărei persoane de a-şi alege munca şi de a
o presta după voinţa sa, cu respectarea dispoziţiilor legale. Dreptul persoanei de
a-şi alege munca pe care doreşte s-o desfăşoare liber este un drept
fundamental prevăzut înConstituţia României [art. 41 alin. (1)], în care se
arată că alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă sunt libere.
b) Obiectul material lipseşte, deoarece acţiunea făptuitorului aduce
atingere unui drept personal. Dacă prin prestarea muncii, forţată sau
obligatorie, victima suferă vreo vătămare care constituie infracţiune (de
exemplu debilitate corporală, deformări fizice), corpul victimei va fi obiectul
material al respectivei infracţiuni1372.
1372T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 173; V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, pp.
303-304.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv este persoana supusă regimului de muncă forţată sau
obligatorie.
4.
a) Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune de silire a unei
persoane în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea
unei munci contra voinţei sale sau de obligare abuzivă a unei persoane la o
muncă oarecare, ca şi când ar fi obligată să o presteze.
În prima ipostază persoana este determinată prin constrângere să
îndeplinească o muncă pe care din proprie iniţiativă şi voinţă nu ar îndeplini-o,
iar în cea de a doua, persoană este pusă în situaţia de a presta o muncă la care
nu era obligată, ca şi când ar fi avut îndatorirea de a o efectua.
Atât munca forţată, cât şi cea obligatorie au caracter ilicit, deoarece sunt
impuse victimei în condiţii în care libertatea de voinţă a acesteia este încălcată.
Nu interesează modul cum s-a realizat aceasta şi dacă s-a întrebuinţat efectiv
forţa ori s-a folosit numai ameninţarea cu forţa, fiind suficient ca subiectul pasiv
să îndeplinească fără voie munca la care a fost supus. Nu are importanţă nici
dacă persoana care comite fapta a primit ordine de la alte persoane ori
acţionează din propria sa iniţiativă. Nu are relevanţă nici dacă victima este
retribuită corespunzător sau nu ori nu primeşte nimic pentru munca prestată
forţat sau obligatoriu1373. O cerinţă esenţială a elementului material al
infracţiunii este să nu existe o dispoziţie legală sau judiciară, care să justifice,
potrivit legii, impunerea muncii forţate sau obligatorii.
1373
G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. I, p. 173.
Pentru a constitui infracţiune, oricare dintre acţiunile incriminate trebuie să

aibă o anumită durată, deoarece, în caz contrar nu se poate vorbi de o încălcare
efectivă a libertăţii persoanei sub aspectul arătat1374. Nu sunt cerinţe esenţiale
privind locul şi timpul comiterii infracţiunii.
1374 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 305; O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 66.
b) Urmarea imediată. Acţiunea subiectului activ trebuie să aibă ca urmare

executarea unei munci fără voia şi fără consimţământul celui care lucrează, sau
executarea unei munci obligatorii de către subiectul pasiv, adică o lipsire de
libertate a persoanei în ceea ce priveşte prestarea muncii.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca
între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată să existe şi o legătură de
cauzalitate.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul are
reprezentarea că prin fapta sa va avea loc supunerea în mod ilegal a unei
persoane la o muncă forţată sau obligatorie şi urmăreşte sau acceptă această
urmare.
Nu interesează mobilul sau scopul comiterii infracţiunii. Eroarea subiectului
asupra caracterului ilegal al măsurii de a supune o persoană la o muncă forţată
sau obligatorie (chiar din culpa sa), constituie cauză de neimputabilitate.
Presupunerea sa eronată că nu există o bază legală pentru munca prestată
(care în realitate există), de asemenea, nu atrage răspunderea penală (fapta
putativă)1375.
1375 G. Antoniu, op. cit., vol. I, pp. 174 -175.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile, sunt lăsate în afara
incriminării de către legiuitor.
Infracţiunea se consumă în momentul când, ca urmare a acţiunii
făptuitorului, s-a produs supunerea victimei la o muncă forţată sau obligatorie.
Momentul consumării se prelungeşte în timp, cât durează starea de supunere la
o muncă forţată sau obligatorie, ceea ce realizează o infracţiune continuă;
epuizarea infracţiunii are loc când victima îşi redobândeşte libertatea.
B. Sancţionare. Pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea de la unu
la 3 ani.
Ioan Lascu, Incriminări privind traficul de persoane, în Dreptul nr. 7/2002, p.

10; Ioan Lascu, Incriminări privind traficul de persoane, în Pro Lege nr. 2/2002,
pp. 39-44.

Comentariu

1.
Infracţiunea era prevăzută într-o reglementare diferită în art. 317 C. pen.
anterior. Spre deosebire de reglementarea anterioară, nu sunt prevăzute în
textul actual de lege niciun fel de criterii discriminatorii pentru existenţa
infracţiunii. Astfel, fapta de incitare la ură sau discriminare se poate baza pe
criterii de o mare diversitate (rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen,
orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine
socială, vârstă, dizabilitate, boală, infecţie HIV/SIDA etc.) care pot genera
sentimente de ură şi dorinţa de a discrimina o categorie socială.
2.
normativă, respectiv incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau
discriminare împotriva unei categorii de persoane.
3.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind convieţuirea
bazată pe respect reciproc între membrii societăţii, relaţii care pot fi afectate de
discriminare şi ură.
Discriminarea este considerată ca un factor criminogen important fiind
asociată cu prejudecata. O asemenea asociere este făcută deoarece
sentimentele discriminatorii constituie obstacole culturale relevante, cu o
importanţă aparte în determinarea comportamentulului infracţional.
Discriminarea reprezintă refuzul de a trata un grup social în conformitate cu
aspiraţiile sale. Ea se poate exercita la diferite niveluri: al claselor sociale, al
sexelor, al apartenenţei religioase, al grupurilor etnice, al instruirii, al participării
la activităţi sociale, al emigrării etc. Aceste preferinţe diverse nasc prejudecăţi,
atitudini negative cu privire la ansamblul grupurilor minoritare.
Discriminările pot avea loc şi în lipsa prejudecăţilor. Astfel, o persoană care
nu admite prejudecăţile se va conforma, totuşi, cutumelor discriminatorii care
se manifestă în societate. Intensitatea discriminărilor depinde de criterii
economice, sociale şi politice şi culturale. Prejudecăţile nasc sentimente de
frustrare care, de regulă, declanşează porniri agresive, precum şi dorinţe
puternice de revanşă din partea celor care se consideră discriminaţi.
Actele de discriminare pot perturba grav relaţiile dintre cetăţeni întrucât
afectează relaţiile sociale care trebuie să se întemeieze pe respect reciproc.
b) Obiectul material. Infracţiunea analizată nu are obiect material.
a) Subiectul activ. Norma de incriminare nu cere nicio calitate pentru
subiectul activ. În consecinţă, această infracţiune poate fi săvârşită de orice
persoană care îndeplineşte condiţiile răspunderii penale.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
b) Subiectul pasiv principal este statul iar subiectul pasiv adiacent este
reprezentat de persoanele împotriva cărora s-a desfăşurat activitatea
infracţională.
4.
A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Infracţiunea de incitare la ură
sau discriminare se săvârşeşte printr-o acţiune de instigare prin determinarea
ori încurajarea manifestării urii sau atitudinilor discriminatorii împotriva unei
categorii de persoane2595 prin care se urmăreşte crearea sau amplificarea
sentimentelor de adversitate şi intoleranţă.
2595Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea
anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal,
publicată în Jurnalul Oficial nr. L 328 din 6 decembrie 2008, p. 0055 -0058:
Articolul 1 „Infracţiuni de natură rasistă şi xenofobă

(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele menţionate
în continuare, săvârşite cu intenţie, sunt pedepsibile:
(a) instigarea publică la violenţă sau la ură împotriva un ui grup de persoane sau a unui
membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendenţă sau
origine naţională sau etnică;
(b) săvârşirea unui act menţionat la litera (a) prin difuzarea publică sau distribuirea de
înscrisuri, imagini sau alte materiale;
(c) apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a
gravităţii crimelor de genocid, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel
cum sunt definite la articolele 6, 7 şi 8 din Statu tul Curţii Penale Internaţionale săvârşite
împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii
de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine etnică sau naţională, atunci când
comportamentul respectiv este de na tură să incite la violenţă sau ură împotriva unui astfel
de grup sau membru al unui astfel de grup;
Nu constituie incitare la ură sau discriminare manifestarea unei atitudini

critice, dezaprobarea faţă de greşelile sau atitudinile inacceptabile ale unor
reprezentanţi ai unei minorităţi (de exemplu, faţă de suporterii violenţi ai
echipelor de fotbal).
Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca incitarea la ură sau discriminare
să se raporteze explicit la o categorie de persoane. Elementul material se poate
realiza indiferent dacă activitatea ilicită are loc în public, ori în alte condiţii.
Esenţial este ca fapta să ajungă la cunoştinţa publicului.
Infracţiunea de incitare la ură sau discriminare trebuie deosebită de
instigarea publică, prevăzută de art. 368 C. pen. întrucât în cazul instigării
publice activitatea de instigare se referă la fapte care constituie infracţiuni iar în
cazul incitării la ură sau discriminare, fapta de a urî sau discrimina o persoană
nu constituie prin ea însăşi o infracţiune [cu excepţia faptei prevăzute în art.
297 alin. (2) C. pen., când fapta este săvârşită de un funcţionar public în
exerciţiul atribuţiunilor de serviciu].
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile
de convieţuire socială care trebuie să se stabilească pe respect reciproc şi bună
înţelegere între cetăţeni.
c) Raportul de cauzalitate rezultă de regulă din săvârşirea acţiunii
incriminate.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de instigare la discriminare se comite cu
intenţie. Stabilirea mobilului sau scopului săvârşirii infracţiunii prezintă
importanţă numai sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicabile.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care incitarea la ură sau discriminare
ajunge la cunoştinţa publicului. Fapta poate prezenta caracter continuat,
existând în acest caz un moment al epuizării, acela al săvârşirii ultimei acţiuni
de incitare la ură sau discriminare.
B. Sancţionare. Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Dorin Ciuncan, Propaganda naţionalist-şovină şi sancţionarea oricăror alte

forme de discriminare, în Dreptul nr. 4/2002 p. 153; Viorel Paşca,
Consecinţele penaleale actelor şi faptelor de discriminare, în R.D.P. nr. 1/2008,
p. 63.

Comentariu

1.
Infracţiunea era prevăzută, într-o reglementare identică, în art. 307 C. pen.
anterior. Singurul element de diferenţiere se regăsea în alin. (4) al art. 307
unde se prevedea, în plus faţă de reglementarea actuală, faptul că împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.
2.
asimilată.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), reţinerea de către un părinte a
copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia
i-a fost încredinţat minorul potrivit legii.
Constituie varianta asimilată, conform alin. (2) fapta persoanei căreia i s-a
încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a
împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu
minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.
3.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind
încredinţarea minorului are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la
ocrotirea creşterii şi educării minorilor şi la asigurarea legăturii personale dintre
părinţi şi copii, chiar şi atunci când părinţii sunt despărţiţi. Scopul urmărit de
legiuitor este de a incrimina nerespectarea măsurilor privind încredinţarea
minorului şi de a asigura apărarea eficientă a drepturilor prevăzute în art. 48
alin. 1 din Constituţie, potrivit căruia „familia se întemeiază pe căsătoria liber
consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor
de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”2660.
2660 Curtea Constituţională, dec. nr. 153 din 10 mai 2001, M. Of. nr. 387 din 16 iunie 2001.
b) Obiectul material. Această infracţiune nu are obiect material.

a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiectul activ este calificat în
sensul că poate fi numai părintele minorului sau persoana căreia i s-a
încredinţat minorul spre creştere şi educare.
În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a decis că, în cazul în
care concubinul reţine copilul împiedicându-l să se deplaseze şi să-şi vadă
mama, fapta nu constituie infracţiune de nerespectare a măsurilor privind
încredinţarea minorului, ci infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal 2661.
2661I. Pop, I. Cornescu, notă la ord.de scoatere de sub urmărire penală din 24 iunie 1970 a
Proc. loc. Rm. Vâlcea, R.D.D. nr. 6/1971 p.141; R. Drăghici, În legătură cu infrac ţiunea de
nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorilor, în R.R.D.nr.6/1971, p. 84.
În practica judiciară s-a respins susţinerea inculpatei (căreia i s-a încredinţat

prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare minorul şi care a
împiedicat pe fostul soţ să viziteze pe copil, aşa cum a stabilit instanţa), în
sensul că în speţă nu ar fi întrunite elementele infracţiunii de nerespectarea
măsurilor privind încredinţarea minorului, pentru motivul că subiecţi activi ai
acestei infracţiuni nu pot fi părinţii, aceştia putând săvârşi numai fapta
incriminată prin art. 379 alin. (1) C. pen. În lipsa oricărei limitări în cuprinsul
textului este evident că infracţiunea prevăzută în art. 379 alin. (2) C. pen.,
poate fi săvârşită de orice persoană, inclusiv părintele, căreia i s-a încredinţat
prin hotărâre judecătorească minorul spre creştere şi educare2662.
2662 C. Ap. Bucureşti, s. I. pen., dec. nr. 391/1996, în R.D.P. nr. 1/1997, p. 120.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.

b) Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este părintele sau persoana căreia
i s-a încredinţat minorul în varianta reglementată în alin. (1) al art. 379 C. pen.
sau părinţii minorului în modalitatea prevăzută în alin. (2) al art. 379 C. pen.,
respectiv în cazul când minorul a fost încredinţat unei alte persoane decât
părinţilor pentru creştere şi educare.
4.
realizează în varianta prevăzută în alin. (1) al art. 379 C. pen. prin acţiunea
de reţinerea minorului de către un părinte, iar în situaţia redată în alin. (2) al
textului prin acţiunea de împiedicare în mod repetat a oricăruia dintre părinţi de
a avea legătură cu minorul.
Este necesar ca reţinerea minorului să se facă fără consimţământul celuilalt
părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul. In cazul când
părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat minorul a consimţit ca acesta
să fie reţinut, fapta nu constituie infracţiune.
Reţinerea nu trebuie confundată cu răpirea minorului2663.
2663 I. Dobrinescu, Condiţii în care răpirea minorului de către unul dintre părinţi constituie
infracţiune, în R.R.D. nr. 1/1969, p. 109.
In cazul împiedicării oricăruia dintre părinţi de a avea legătură cu minorul,

este vorba de un minor care a fost încredinţat altei persoane prin hotărâre
judecătorească, iar această persoană îi interzice să ia legătura cu părinţii lui.
Când instanţa de judecată desface căsătoria prin divorţ, persoana căreia i se
încredinţează minorul poate fi şi unul dintre părinţi, iar acesta îl împiedică să ia
legătura cu celălalt părinte. În practica judiciară s-a reţinut că a săvârşit această
infracţiune inculpata, care a refuzat în repetate rânduri, cum rezultă din
procesele verbale ale executorului judecătoresc, să execute hotărârea
judecătorească prin care tatălui i se permisese să aibă legături personale cu
copilul, nepermiţând tatălui să comunice cu minorul chiar şi prin uşa
întredeschisă2664.
2664C. Ap. Ploieşti, s. pen., dec. nr. 1275/2004, în Codul penal şi legile speciale 2007, p.
476.
Se poate ca, până la desfacerea căsătoriei prin divorţ, instanţa

judecătorească să fixeze domiciliul minorului la unul dintre părinţi. Deşi textul
art. 379 alin. (2) C. pen. are în vedere numai faptele de împiedicare comise
după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de încredinţare a minorului, în
practica judiciară s-a considerat că trebuie să se dea textului o interpretare mai
largă, astfel încât, să fie inclusă şi situaţia la care ne-am referit2665. Întrucât
legea penală este de strictă interpretare, se susţine că ar fi mai potrivită
intervenţia legiuitorului, aşa cum s-a propus în literatura de specialitate2666,
intervenţie care să facă posibilă aplicarea textului şi în situaţia în care până la
soluţionarea acţiunii de divorţ, instanţa stabileşte domiciliul minorului la unul
dintre părinţi.
2665 Ordonanţa din 28 august 1979, a Proc. Jud. Prahova dată în dos. 29/II/1979, în R.R.D.
nr. 9/1980, p. 46 cu note de I. N. Puşcaciu, II. N. Pleşan.
2666 N. Pleşan, nota supracit.
Acţiunea de împiedicare a părintelui de a avea legătură cu minorul constituie

elementul material numai dacă se comite în mod repetat, respectiv, de mai
multe ori.
b) Urmarea imediată. In cazul variantei tip [art. 379 alin. (1) C. pen.],
urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol care pune în primejdie
creşterea şi educarea minorilor.
În situaţia variantei asimilate, urmarea imediată constă în crearea unei stări
de pericol pentru legăturile dintre copil şi părinte care poate duce la
primejduirea creşterii şi educării normale a minorilor.
c) Raportul de cauzalitate. Intre activitatea incriminată şi urmarea
imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă din însăşi
săvârşirea activităţii incriminate.
B. Latura subiectivă. Sub aspect subiectiv, infracţiunea se comite cu
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Atât actele pregătitoare cât şi tentativa, deşi posibile, nu sunt însă
încriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul când s-a produs reţinerea sau
împiedicarea repetată a minorului de a avea legături cu părinţii. În varianta
prevăzută în alin. (1) al art. 379 fapta constituie o infracţiune continuă, existând
în consecinţă şi un moment al epuizării, respectiv al încetării reţinerii
minorului2667.
2667
C. Ap. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 565/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 150.
B. Sancţionare. Pedeapsa în cazul acestei infracţiuni este închisoarea de la o

lună la 3 luni sau amenda.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.

Comentariu

1.
Reglementarea prevăzută în art. 374 C. pen. unifică normele din
legea penală anterioară în care se regăseau, pentru aceeaşi materie, trei legi
distincte, respectivLegea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice
şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în M. Of.
nr. 279 din 21 aprilie 20032600, Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi
combaterea pornografiei, republicată în M. Of. nr. 87 din 4 februarie
20082601 şi Legea nr. 678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de
persoane, publicată în M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 20012602.
2600 Art. 51: „Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi
interzicerea unor drepturi producerea în vederea răspândirii, oferirea sau punerea la
dispoziţie, răspândirea sau transmiterea, procurarea pentru sine sau pentru altul de
materiale pornografice cu minori prin sisteme informatice ori deţinerea, fără drept, de
materiale pornografice cu minori într -un sistem informatic sau un mijloc de stocare a datelor
informatice.
Tentativa se predepseşte
2601Art. 11: „Distribuirea materialelor cu caracter obscen, care prezintă imagini cu minori
având un comportament explicit sexual, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Cu aceeaşi pedeapsă se pedepseşte şi deţinerea de materiale prevăzute la alin. (1), în

vederea răspândirii lor”.
2 6 0 2 Art. 18: „Fapta de a expune, a vinde sau de a răspândi, a închiria, a distribui, a
confecţiona ori de a produce în alt mod, a transmite, a oferi sau a pune la dispoziţie ori de
a deţine în vederea răspândirii de obiecte, filme, fotografii, diapozitive, embleme sau alte
suporturi vizuale, care reprezintă poziţii ori acte sexuale cu caracter pornografic, ce
prezintă sau implică minori care nu au împlinit vârsta de 18 ani, constituie infracţiunea de
pornografie infantilă şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 1 0 ani.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi importul ori predarea de obiecte dintre cele

prevăzute la alin. (1) unui agent de transport sau de distribuire, în vederea comercializării
ori distribuirii lor”.

2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 374 C. pen. într-o variantă normativă tip,
o variantă agravată şi o variantă atenuată.*
În varianta tip [alin. (1)] se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5
ani producerea, deţinerea în vederea expunerii sau distribuirii, achiziţionarea,
stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum şi punerea la dispoziţie,
în orice mod, de materiale pornografice cu minori.
În varianta agravată [alin. (2)], dacă faptele prevăzute în alin. (1) au fost
săvârşite printr-un sistem informatic sau alt mijloc de stocare a datelor
informaticepedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
În varianta atenuată [alin. (3)], accesarea, fără drept, de materiale
pornografice cu minori, prin intermediul sistemelor informatice sau altor
mijloace de comunicaţii electronice se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3
ani sau cu amendă.
Prin incriminarea pornografiei infantile legiuitorul, pe de o parte, a decis să
sancţioneze penal activităţile de natură să pervertească simţul moral al
cetăţenilor, iar pe de altă parte, să protejeze, indirect, pe minorii care ar putea
fi exploataţi sexual în scopul producerii de materiale pornografice.
Norma de incriminare prevăzută în art. 374 C. pen. este armonizată cu
Decizia-cadru nr. 2004/68/JAI a Consiliului Uniunii Europene2603, conform
căreia pornografia infantilă trebuie contracarată, printr-o abordare globală, care
să cuprindă elementele esenţiale ale dreptului penal, comune tuturor statelor
membre, în special în materie de sancţiuni efective, proporţionale şi disuasive şi
care să fie însoţită de o cooperare judiciară cât mai extinsă2604. În Decizia-cadru
menţionată, pornografia este considerată ca o infracţiune contra moralităţii
publice, bunelor moravuri, onoarei şi pudorii sexuale.
2603Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea
exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile, JO nr. L 13 din 20 ianuarie 2004,
pp. 44-48.
3.
a căror bună desfăşurare este condiţionată de apărarea moralei publice.
Materialele pornografice cu minori pot determina la anumite persoane
pulsiuni neconforme cu bunele moravuri. Astfel de materiale se pot constitui în
factor criminogen cu relevanţă în materia infracţiunilor contra libertăţii sexuale.
De asemenea, faptele de pornografie infantilă afectează, generic, „dreptul la
imagine” şi „demnitatea” minorului. Concret, minorul subiect al imaginilor
pornografice poate suferi traume psihice profunde.
b) Obiectul material al infracţiunii de pornografie infantilă este reprezentat
de materialele care au servit la săvârşirea faptei, întrucât asupra acestora se
efectuează activitatea ilicită.
Prin materiale pornografice cu minori, conform art. 374 alin. (4) C. pen., se
înţelege orice material care prezintă un minor având un comportament sexual
explicit sau care, deşi nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil,
un minor având un astfel de comportament. Aşadar, prin „materiale
pornografice cu minori” înţelegem obiecte, gravuri, fotografii, desene, scrieri,
imprimate, filme, înregistrări video, precum şi orice alte forme de exprimare
care prezintă un comportament sexual explicit cu minori2605. De asemenea, prin
sintagma „nu prezintă o persoană reală” înţelegem orice material (cum ar fi
desenele animate) în care subiectul este un minor care simulează un
comportament sexual explicit.
2605Cuvântul pornografie vine din limba franceză şi înseamnă obscen, trivial. A se vedea în
acest sens M. Pătrăuş, C.V. Uzvat, Pornografia infantilă în reglementările actuale, în
Dreptul nr. 4/2003, p. 44.
Prin comportament sexual explicit se înţelege orice atitudine care poate fi

considerată un comportament sexual evident.
Distincţia dintre caracterul obscen al unui material şi o operă de artă rezultă
din faptul că opera de artă este străină de obscen, acesta neputând fi folosit în
creaţia artistică sau literară, decât ca procedeu de îngroşare a unei idei, scene,
personagiu etc., în care caz elementele obscene îşi pierd funcţional acest
caracter fiindcă artistul le pune în slujba unui ideal moral, le dă o funcţie
educativă2606.
2606 A se vedea V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV., p. 709.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de pornografie infantilă este
nedeterminat. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiectul pasiv principal al acestei infracţiuni este statul ca garant al
moralităţii publice. În secundar, subiect pasiv este minorul care apare în
materialele pornografice (dacă este o persoană reală).
4.
a) Elementul material. În varianta tip a infracţiunii, elementul material se
prezintă sub forma mai multor modalităţi alternative de săvârşire a faptei: a
produce, a deţine în vederea expunerii sau distribuirii, a achiziţiona, a stoca, a
expune, a promova, a distribui, precum şi a pune la dispoziţie, în orice mod, de
materiale pornografice cu minori.
Acţiunea de producere se referă atât la conceperea, proiectarea şi elaborarea
sau realizarea materialelor pornografice cât şi la multiplicarea lor. Producerea se
poate face şi prin fabricarea, extragerea, combinarea acelor materiale.
Deţinerea de materiale pornografice cu minori în vederea expunerii sau
distribuirii se realizează prin păstrarea acestora, cu orice titlu, în vederea
difuzării lor.
Achiziţionarea semnifică a obţine, a procura materiale pornografice cu minori.
Stocarea înseamnă a depozita materiale pornografice cu minori.
Expunerea de materiale pornografice cu minori constă în prezentarea
acestora către public, indiferent pe ce cale şi în ce condiţii.
Promovarea presupune a face publicitate materialelor pornografice cu minori.
Distribuirea presupune diseminarea materialelor pornografice către diferite
persoane.
Prin acţiunea de a pune la dispoziţie, înţelegem asigurarea pe orice căi a
accesului altor persoane la materiale pornografice cu minori.
Pentru existenţa infracţiunii de pornografie infantilă este necesar ca
activităţile incriminate să se refere la materialele pornografice cu minori.
În varianta agravată prevăzută în alin. (2) faptele menţionate în alin. (1) se
săvârşesc printr-un sistem informatic sau alt mijloc de stocare a datelor
informatice. Prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de
dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau
mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program
informatic (spre exemplu, laptop, telefon mobil, tabletă, etc.). Mijloacele de
stocare pot fi hard-discuri interne sau externe ale unui sistem informatic, alte
mijloace de stocare magnetică sau benzi perforate (unităţi floppy, CD-ROM, CR-
R, DVD, unităţi zipp-drive sau orice alte dispozitive de backup)2607.
Infracţiunea de pornografie infantilă săvârşită în varianta tip şi varianta

agravată este susceptibilă de a intra în concurs cu infracţiunile contra libertăţii şi
integrităţii sexuale, dacă sunt realizate şi elementele constitutive ale acestora
din urmă (viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor etc.)2608, ori cu
infracţiuni de trafic şi exploatare a persoanelor vulnerabile2609.
În varianta atenuată fapta se comite prin accesarea, fără drept, de materiale

pornografice cu minori, prin intermediul sistemelor informatice sau altor
mijloace de comunicare electronică.
În timp ce faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) au în vedere activităţi de
producere sau punere la dispoziţie de materiale pornografice cu minori, fapta
prevăzută în alin. (3) se adresează persoanelor care le accesează. Fapta
constituie infracţiune dacă accesarea se realizează loc prin intermediul
sistemelor informatice [art. 181 alin. (1) C. pen.] sau altor mijloace de
comunicare electronică.
Apreciem că această prevedere reprezintă un exces de reglementare prin
raportare la faptul că simpla deţinere a materialelor pornografice cu minori (fără
scopul de a le disemina) nu constituie infracţiune.
b) Urmarea constă în crearea unei stări de pericol pentru bunele moravuri şi
decurge din comiterea acţiunii care constituie elementul material.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie care poate fi directă
sau indirectă. Pentru existenţa infracţiunii în cazul deţinerii materialelor
pornografice cu minori în vederea expunerii sau distribuirii se cere intenţie
calificată prin scop.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele preparatorii sunt posibile dar nu sunt
incriminate. Tentativa este posibilă şi se sancţionează conform art. 374 alin.
(5) C. pen.
Infracţiunea de pornografie infantilă se consumă în momentul realizării
acţiunii incriminate, când făptuitorul a produs, expus, distribuit, ori pus la
dispoziţie materiale pornografice cu minori, etc.
În cazul deţinerii în vederea expunerii sau distribuirii, infracţiunea este
continuă. Momentul consumării are loc când începe deţinerea în vederea
răspândirii şi se epuizează în momentul când deţinerea a încetat.
B. Sancţionare. Varianta tip a infracţiunii se pedepseşte cu închisoarea de la
un an la 5 ani. Pedeapsa pentru varianta agravată este închisoarea de la 2 la 7
ani. Varianta atenuată se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu
amendă.
Claudia V. Uşvat, Pornografia infantilă în reglementările actuale, în Dreptul

nr. 11/2003, p. 38.

Comentariu

1.
Infracţiunea prevăzută în art. 373 C. pen. nu are corespondent în
2.
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă şi constă în împiedicarea,
prin orice mijloace, a desfăşurării unei adunări publice care a fost autorizată
potrivit legii.
3.
referitoare la ordinea şi liniştea publică, relaţii încălcate prin împiedicarea
desfăşurării unei adunări publice care a fost autorizată potrivit legii. Întrucât
libertatea cetăţenilor de a-şi exprima opiniile politice, sociale sau de altă natură,
de a organiza mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, procesiuni şi orice alte
întruniri şi de a participa la acestea este garantată prin lege, statul, prin
instituţiile sale, are obligaţia de a asigura condiţii normale de exercitare a
acestor drepturi şi libertăţi.
a) Subiectul activ al infracţiunii nu este determinat iar participaţia penală
este posibilă în toate formele sale.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor
sociale ocrotite de lege. Subiectul pasiv secundar este reprezentat de grupul de
persoane al căror drept la întrunire este încălcat prin săvârşirea faptei.
4.
a) Elementul material al acestei infracţiuni constă în acţiunea de
împiedicare, prin orice mijloace, a desfăşurării unei adunări publice care a fost
autorizată potrivit legii.
A împiedica desfăşurarea unei adunări presupune mai multe acţiuni
alternative cum ar fi interzicerea accesului la locul de adunare, blocarea
alăturării la grupul de manifestanţi aflat în marş, sabotarea sistemului de
sonorizare al locului de adunare, crearea unui zgomot de fond puternic care
împiedică participanţii la adunarea publică să se audă între ei etc.
Ca situaţie premisă pentru existenţa infracţiunii este necesară existenţa unei
adunări publice autorizate potrivit legii. Condiţiile de autorizare a adunărilor
publice sunt prevăzute în Legea nr. 60/19912599. Adunările publice -
mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, competiţii sportive, procesiuni şi altele
asemenea -, ce urmează să se desfăşoare în pieţe, pe căile publice ori în alte
locuri în aer liber, se pot organiza numai după declararea prealabilă prevăzută
în lege.
2599Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată
în M. Of. nr. 888 din 29 septembrie 2004.
Adunarea publică se autorizează după avizarea cererii de organizare a

acesteia de către comisia de avizare, formată din primar, secretarul comunei
sau al oraşului, după caz, reprezentanţi ai poliţiei şi ai jandarmeriei.
Nu pot fi autorizate adunările publice prin care se urmăreşte propagarea
ideilor totalitare de natură fascistă, comunistă, rasistă, şovină sau ale oricăror
organizaţii terorist-diversioniste, defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la ură
naţională sau religioasă, incitarea la discriminare, la violenţă publică şi la
manifestări obscene, contrare bunelor moravuri, ori organizarea unei lovituri de
stat sau altei acţiuni contrare siguranţei naţionale sau încălcarea ordinii,
siguranţei sau moralităţii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ori
punerea în pericol a sănătăţii acestora.
b) Urmarea imediată. Săvârşirea acţiunii care constituie elementul material
al infracţiunii de împiedicarea desfăşurării unei adunări publice are ca urmare
imediată crearea unei stări de pericol pentru liniştea şi ordinea publică şi pentru
libertatea de întrunire a persoanelor.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din faptul împiedicării desfăşurării
adunării publice.
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv al infracţiunii de împiedicarea
desfăşurării adunărilor publice are forma intenţiei directe sau indirecte.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele preparatorii şi nici tentativa sunt posibile dar nu sunt
incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul împiedicării desfăşurării unei
adunări publice autorizate potrivit legii.
B. Sancţionare. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un
an sau cu amendă.

Comentariu

1.
Infracţiunea era prevăzută în reglementarea anterioară în art. 263 C. pen., cu
denumirea marginală „omisiunea sesizării organelor judiciare”. Nu există
diferenţe de substanţă în ceea ce priveşte elementele constitutive ale infracţiunii
între vechea şi noua reglementare. Pedeapsa aplicată în noua reglementare este
diferenţiată în raport cu forma de vinovăţie şi în limite mai reduse, comparativ
cu vechea reglementare. De asemenea, dispare varianta agravată care se
regăsea în reglementarea anterioară, atunci când fapta este săvârşită de un
funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control.
2.
Infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare este prevăzută în art.
267 în două variante: una tip sau de bază [art. 267 alin. (1) C. pen.] şi o
variantă atenuată [art. 267 alin. (2) C. pen.].
Potrivit art. 267 alin. (1) C. pen., infracţiunea în varianta de bază constă în
fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi
îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală.
Varianta atenuată există, potrivit art. 267 alin. (2) C. pen., atunci când fapta
este săvârşită din culpă.
3.
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic
special îl constituie, în principal, relaţiile sociale privitoare la prompta înfăptuire
a justiţiei prin obligaţia funcţionarului public de a aduce de îndată la cunoştinţa
organelor abilitate fapta prevăzută de legea penală despre care a aflat în
legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile profesionale.
b) Obiectul material. Obiectul material lipseşte la această infracţiune.
În literatura juridică se susţine că, atunci când totuşi s-a făcut o sesizare
intenţionat inexactă sau incompletă care echivalează cu o omisiune de a sesiza,
actul de sesizare nesincer va constitui obiectul material al infracţiunii 1833, opinie
la care nu aderăm.
a) Subiect activ (autor) nu poate fi decât un funcţionar public, în sensul art.
175 C. pen., cerându-se aşadar o calitate specială, calitate care trebuie să
existe în momentul comiterii faptei, respectiv, în momentul în care acesta, deşi
avea posibilitatea să sesizeze organul de urmărire penală, nu a făcut acest
lucru.
Din analiza textului legal rezultă că nu pot fi subiecţi activi ai faptei prevăzute
de art. 267 C. pen., funcţionarii publici care sunt autori, instigatori, sau complici
ai infracţiunii despre a cărei comitere nu au sesizat organele de urmărire
penală, întrucât aceasta ar echivala cu o autodenunţare, pe care legea penală
nu o impune.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării sau a complicităţii
morale, nu şi a coautoratului, deoarece obligaţia sesizării organelor judiciare are
caracter personal, fapta săvârşindu-se în persoana proprie.
În cazul când mai mulţi funcţionari publici nu-şi îndeplinesc această obligaţie,
fiecare din ei comite distinct infracţiunea în calitate de autor.
Textul legal prevede o condiţie de timp, respectiv ca sesizarea să se facă de
îndată.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este statul ca titular al valorilor sociale
protejate.
4.
realizează printr-o inacţiune, respectiv, omisiunea de a sesiza organele de
urmărire penală.
Omisiunea la care se referă textul incriminator trebuie să privească comiterea
unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia
subiectul activ îşi îndeplineşte sarcinile.
În sensul legii penale poate fi vorba de o faptă penală comisă de un
funcţionar public din acelaşi serviciu cu făptuitorul ori de o infracţiune săvârşită
de o persoană din afară, care are consecinţe asupra activităţii serviciului
respectiv (de pildă, o faptă de trafic de influenţă).
Săvârşeşte, de exemplu, infracţiunea de omisiunea sesizării pădurarul care,
în exerciţiul funcţiei, luând cunoştinţă de fapta de luare de mită săvârşită de un
agent silvic, omite să o aducă la cunoştinţa organelor judiciare.
Fapta prevăzută de legea penală la care se referă omisiunea subiectului activ
poate fi, potrivit prevederilor art. 174 C. pen., o faptă consumată, o tentativă
(bineînţeles, în cazul în care este incriminată) sau o activitate de participare la
săvârşirea acestora (de exemplu, o instigare la o infracţiune de luare de mită).
Nu este necesar ca fapta prevăzută de legea penală să constituie infracţiune.
Această apreciere nu este lăsată la latitudinea funcţionarului public, ci este un
atribut al organelor judiciare în cursul procesului penal.
În cazul când fapta penală, despre a cărei comitere a avut cunoştinţă
făptuitorul (funcţionarul public), nu este în legătură cu serviciul în cadrul căruia
îşi îndeplineşte sarcinile profesionale, omisiunea acestuia de a sesiza de îndată
organele judiciare nu constituie infracţiunea reglementată de art. 267 C. pen.
De aici nu trebuie însă trasă concluzia că obligarea de sesizare ar privi numai
infracţiunile prevăzute în Titlul V, Infracţiuni de corupţie şi de serviciu (art. 289-
309 C. pen.), ci obligaţia impusă prin art. 267 C. pen. se referă şi la orice altă
infracţiune comisă în legătură cu serviciul (spre exemplu, furt cu complicitatea
organelor de pază)1834.
Fapta ar putea constitui în alte situaţii, după caz, infracţiunea de nedenunţare

(art. 266 C. pen.) sau nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale
(art. 410 C. pen.).
Infracţiunea de omisiunea sesizării subzistă numai atunci când făptuitorul a
avut cunoştinţe certe, nu simple bănuieli, despre fapta prevăzută de legea
penală comisă în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplinea sarcinile,
deoarece numai în acest caz există obligaţia sa de a sesiza organele judiciare.
Textul incriminator nu cere ca făptuitorul să fi cunoscut pe acela ce a comis
fapta prevăzută de legea penală, fiind vorba numai de sesizarea organelor
judiciare cu referire la fapta săvârşită, nu şi cu privire la autorul acesteia. O
sesizare însă incompletă în conţinut, cu omisiuni esenţiale, cu reticenţe sau cu
informaţii false, echivalează cu o lipsă de sesizare.
Obligaţia de sesizare a organelor judiciare trebuie făcută de îndată, adică
neîntârziat, întrucât o sesizare tardiv făcută nu înlătură răspunderea penală,
ţinându-se cont însă şi de posibilitatea pe care a avut-o acesta de a-şi îndeplini
obligaţia prevăzută de textul legal.
Potrivit art. 267 alin. (1) C. pen., sesizarea trebuie făcută organelor de
urmărire penală. Aşadar, dacă sesizarea e făcută unui alt organ, nu înseamnă
că făptuitorul şi-a îndeplinit obligaţia impusă de lege şi, în acest caz, el va
răspunde penal, în conformitate cu prevederile art. 267 C. pen.
Din cele relatate rezultă că omisiunea sesizării organelor judiciare este o
infracţiune subsecventă în raport cu o faptă penală în legătură cu serviciul, care
a fost în prealabil comisă şi în raport cu care făptuitorul (funcţionarul public)
avea obligaţia de sesizare.
În situaţia când un funcţionar public, luând cunoştinţă de săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi
desfăşoară activitatea, pretinde sume de bani de la cel care a săvârşit-o pentru
a nu-l denunţa, vor exista două infracţiuni în concurs, respectiv, infracţiunea de
şantaj prevăzută în art. 207 alin. (2) şi (3)C. pen. şi infracţiunea de omisiune a
sesizării organelor judiciare prevăzută de art. 267 alin. (1) C. pen. În acest caz,
este vorba de două infracţiuni distincte care s-au consumat în momente diferite.
b) Urmarea imediată a infracţiunii de omisiunea sesizării constă în crearea
unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a
justiţiei, iar, în secundar, în împiedicarea realizării în condiţii legale a activităţii
unităţilor prevăzute în art. 176 C. pen. (autorităţi publice, instituţii publice etc.),
neavând relevanţă dacă s-a produs sau nu o împiedicare ori o întârziere a
urmăririi infracţiunii comise, fiind necesar doar să fie creată posibilitatea de care
am menţionat.
c) Raportul de cauzalitate. Nu trebuie să se constate legătura de
cauzalitate între starea de pericol şi comiterea faptei incriminate; aceasta
rezultă de regulă din materialitatea faptei.
În cazul infracţiunii de omisiunea sesizării, elementul subiectiv constă, la
varianta tip, în vinovăţie care se manifestă sub forma intenţiei (directe sau
indirecte), iar la varianta atenuată sub forma culpei (simplă sau cu previziune).
Subiectul activ trebuie să cunoască despre comiterea unei infracţiuni pe
care cu intenţie ori din culpă omite să o denunţe şi că această faptă este în
legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.
Pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă mobilul şi scopul, însă de
aceste împrejurări se va ţine cont la individualizarea judiciară a pedepsei.
Într-o opinie, când omisiunea sesizării a fost făcută în scopul de a da ajutor
celui ce a comis infracţiunea pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală
împotriva lui ori pentru a asigura acestuia folosul sau produsul infracţiunii, va
exista concurs între infracţiunea de omisiunea sesizării prevăzută de art. 267 şi
infracţiunile de favorizarea făptuitorului ori tăinuire, după caz, opinie pe care nu
o împărtăşim1835.
Dacă făptuitorul urmăreşte prin omisiunea sesizării să împiedice activitatea

justiţiei, realizând în acelaşi scop şi acte materiale de ajutor, ne vom afla în
prezenţa infracţiunii de favorizarea făptuitorului. Această ultimă infracţiune
presupune şi absoarbe în conţinutul său atât omisiunea sesizării, cât şi
nedenunţarea.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele de pregătire şi tentativa nu sunt posibile, întrucât este
vorba de o infracţiune omisivă.
În literatura juridică se arată că, deşi omisiunea sesizării poate fi realizată şi
prin acţiune, dat fiind însă că, în raport cu conceptul său, ea este o infracţiune
de inacţiune, de regulă este exclusă posibilitatea parcurgerii fazelor obişnuite
ale unei activităţi infracţionale. Se susţine în continuare că sunt posibile acte
preparatorii la această infracţiune în cazurile (rar întâlnite) în care omisiunea se
realizează prin acţiune (de exemplu, pregătirea unei sesizări scrise care conţine
informaţii false sau reticente, ori din care lipsesc elementele esenţiale pentru
identificarea faptei). Dar şi în aceste cazuri, actele preparatorii, deşi posibile, nu
sunt incriminate ca formă a infracţiunii şi deci, nu sunt sancţionate penal 1836.
1836 Ibidem.
Consumarea infracţiunii de omisiunea sesizării are loc în momentul în care

făptuitorul, având posibilitatea de a sesiza organele judiciare, nu-şi îndeplineşte
această obligaţie impusă de lege. Este vorba deci, de expirarea intervalului de
timp obiectiv necesar pentru efectuarea sesizării.
B. Sancţionare. Pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta tip este
închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda, iar pentru varianta atenuată (când
fapta se săvârşeşte din culpă), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an
sau amenda.
Valerică Dabu, Tudorel Boboc Enoiu, Secretul profesional şi creditul bancar, în

R.D.P. nr. 2/2000, p. 90; Constantin Sima, Funcţionarul bancar ca subiect al
infracţiunii prevăzute de art. 263 din Codul penal, în Dreptul nr. 8/2001, p. 160.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Reglementarea infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei cunoaşte modificări
importante, justificate şi solicitate de noile realităţi ale unei societăţi
democratice în cadrul căreia dreptatea este ridicată la rang de valoare supremă
[art. 1 alin. (3) din Constituţie], şi are ca obiectiv asigurarea legalităţii,
independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de
justiţie, prin sancţionarea penală a faptelor de natură să influenţeze grav, să
ignore ori să submineze autoritatea justiţiei.
Pornind de la aceste raţiuni au fost identificate şi incriminate o serie de fapte
evidenţiate şi în practica judiciară, care pot afecta semnificativ activitatea de
înfăptuire a justiţiei precum: obstrucţionarea justiţiei, influenţarea declaraţiilor,
răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, presiuni asupra justiţiei, compromiterea
intereselor justiţiei, încălcarea solemnităţii şedinţei, asistenţa şi reprezentarea
neloială precum şi neexecutarea sancţiunilor penale.
Sub aspectul sistematizării, infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei sunt
prevăzute în Titlul IV al părţii speciale, după titlul consacrat infracţiunilor contra
autorităţii. În primul rând, se observă că, spre deosebire de reglementarea
anterioară, unde această categorie de infracţiuni este prevăzută în Capitolul II
din Titlul IV intitulat „Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes
public sau altor activităţi reglementate de lege”, în noua reglementare
infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei sunt prevăzute într-un titlu distinct pentru
a acorda importanţa cuvenită acestei autorităţi, care reprezintă una dintre cele
3 puteri ale statului şi nu doar o activitate de interes public.
În al doilea rând, sub aspect terminologic, a fost înlocuită denumirea de
„Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei” cu cea de „Infracţiuni contra
înfăptuirii justiţiei” întrucât, aşa cum pe drept cuvânt s-a subliniat de altfel şi în
literatura de specialitate, prin aceste infracţiuni nu este întotdeauna împiedicată
efectiv înfăptuirea justiţiei, unele neavând nici măcar această aptitudine
(inducerea în eroare a organelor judiciare în forma de bază sau influenţarea
declaraţiilor), dar pot produce o stare de pericol pentru realizarea actului de
justiţie.
În ceea ce priveşte infracţiunea de nedenunţare, aceasta a suferit modificări
în raport cu reglementarea anterioară. O primă schimbare se referă la sfera
infracţiunilor a căror denunţare se impune. Dacă în reglementarea anterioară
este vorba de anumite infracţiuni enumerate expres (omor, omor calificat, omor
deosebit de grav, tâlhărie, piraterie, delapidare, distrugere în variantele
agravate, distrugere calificată, distrugere şi semnalizare falsă), în noua
reglementare sfera infracţiunilor este determinată de obiectul infracţiunii sau de
urmarea imediată. Astfel, există obligaţia de denunţare pentru faptele prevăzute
de legea penală contra vieţii sau care au avut ca urmare moartea unei
persoane. De asemenea, nu se mai impune obligaţia denunţării unei infracţiuni,
ci această obligaţie se extinde la denunţarea unei fapte prevăzute de legea
penală, neintrând în atribuţiile denunţătorului de a determina dacă fapta
prevăzută de legea penală constituie infracţiune sau nu.
Diferenţe se observă şi în ceea ce priveşte forma de vinovăţie. Dacă în
reglementarea anterioară fapta se putea comite atât cu intenţie, cât şi din
culpă, noua reglementare sancţionează numai nedenunţarea săvârşită cu
intenţie.
Modificări subzistă şi în ceea ce priveşte cauzele de nepedepsire. Dacă
reglementarea anterioară se raporta la nepedepsirea soţului sau rudei
apropiate, noua reglementare extinde sfera persoanelor care beneficiază de
această cauză de nepedepsire asupra membrilor de familie, aşa cum sunt
definiţi aceştia prin art. 177 C. pen. Prevederi mai permisive există şi în privinţa
celei de-a doua cauze de nepedepsire, care opera, în reglementarea anterioară,
doar până la începerea urmăririi penale, dar care, în noua reglementare,
operează până la punerea în mişcare a acţiunii penale.
2.
normativă şi constă în fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea
unei persoane, nu înştiinţează de îndată autorităţile.
3.
a) Obiectul juridic generic. Infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei au ca
obiect juridic generic ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se
desfăşoară în legătură cu asigurarea legalităţii, independenţei, imparţialităţii şi
fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie, prin sancţionarea penală
a faptelor de natură să influenţeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea
justiţiei1819.
1819Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei şi, în
ideea de a nu ne repeta, nu -l vom mai arăta la fiecare infracţiune în parte.
b) Obiectul juridic special îl constituie, pe de o parte, relaţiile sociale cu

privire la înfăptuirea rapidă şi promptă a activităţii organelor judiciare, iar pe de
altă parte, relaţiile sociale care asigură drepturile persoanelor protejate de lege
împotriva omisiunii denunţării despre comiterea unor fapte penale grave
îndreptate împotriva vieţii persoanei.
Pentru înfăptuirea cu operativitate a activităţii justiţiei s-a simţit nevoia
impunerii obligaţiei generale de a denunţa comiterea unor astfel de infracţiuni
cu grad ridicat de pericol social.
c) Obiectul material. Infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni nu are
obiect material propriu. În literatura juridică s-a decis că se poate însă
considera uneori că obiectul material al infracţiunii nedenunţate este, în acelaşi
timp, şi obiectul material al infracţiunii de nedenunţare1820, opinie pe care nu o
îmbrăţişăm.
1820 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 199.
a) Subiectul activ (autor) poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege şi comite o asemenea faptă, bineînţeles cu excepţia
participanţilor la infracţiunea nedenunţată, întrucât legiuitorul a stabilit obligaţia
denunţării şi nu a autodenunţării unor infracţiuni. Datorită aceleiaşi raţiuni,
autorul sau participantul la infracţiune nu poate fi instigator sau complice la o
infracţiune de nedenunţare privitoare la persoana sa.
Dacă subiectul activ are calitatea de funcţionar public1821, iar fapta penală de
a cărei comitere a luat cunoştinţă este în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi
îndeplineşte atribuţiile profesionale, sunt incidente prevederile art. 267 C. pen.,
care reglementează infracţiunea de omisiunea sesizării şi nu cele privind
nedenunţarea.
1821 În legătură cu noţiunea de funcţionar public a se vedea art. 175 C. pen.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării sau complicităţii
morale, nu şi a coautoratului, întrucât, obligaţia denunţării prevăzută de lege
are caracter personal.
După alte opinii, participaţia este posibilă doar sub forma instigării1822.
1822 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 199 .
În situaţia când mai multe persoane iau cunoştinţă de săvârşirea vreuneia din
infracţiunile prevăzute în art. 266 C. pen. şi nu o denunţă de îndată, fiecare
dintre aceste persoane comite în calitate de autor fapta de nedenunţare.
Atunci când instigatorul sau complicele moral omite să denunţe de îndată
săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile enumerate în art. 266 C. pen., ei sunt
consideraţi ca autori ai infracţiunii de nedenunţare prin propria lor omisiune de a
denunţa şi instigator sau complice moral prin determinarea sau ajutorul moral
dat altei persoane la comiterea infracţiunii de nedenunţare - fiind vorba de un
concurs de infracţiuni.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este statul ca titular al valorii
sociale ocrotite.
4.
a) Elementul material. În cazul acestei infracţiuni, elementul material se
realizează prin forma unei atitudini pasive, respectiv, subiectul activ omite
(inacţiune) să înştiinţeze de îndată autorităţile despre comiterea vreuneia dintre
infracţiunile enumerate limitativ de text.
În majoritatea legislaţiilor penale de referinţă ale statelor europene este
incriminată nedenunţarea unei infracţiuni dar numai când cel care, având
cunoştinţă despre pregătirea comiterii acesteia, nu sesizează autorităţile pentru
a putea împiedica săvârşirea infracţiunii. Totodată obligaţia de denunţare nu
subzistă decât în cazul unor infracţiuni de o gravitate deosebită pentru că numai
în aceste condiţii poate fi justificată aplicarea unei sancţiuni penale1823.
1823 În sensul celor arătate sunt dispoziţiile §138 din codul penal german (care
sancţionează nedenunţarea unor infracţiuni precum pregătirea unui război de agresiune,
înalta trădare, falsificarea de bani, traficul agravat de persoane, omorul, g enocidul etc.),
art. 450 alin. (2) din codul penal spaniol (care sancţionează nedenunţarea unor infracţiuni
contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii, libertăţii ori libertăţii sexuale), art. 364 din codul
penal italian (care sancţionează nedenunţarea unor infracţiuni privind securitatea statului),
art. 434-1 – 434-3 din codul penal francez.
De altfel, proiectul noului Cod penal prevedea atât obligaţia de denunţare a

pregătirii sau comiterii unei infracţiuni grave (deci anterioară săvârşirii
infracţiunii), cât şi obligaţia de denunţare după săvârşirea acesteia1824.
1824 Proiectul noului Cod penal, în forma din data de 24 ianuarie 2008, prevedea în art. 255
infracţiunea de nedenunţare:
„Fapta persoanei care, luând cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea unei fapte de
omor, lipsire de libertate în mod ilegal, viol sau agresiune sexuală, nu înştiinţează de
îndată autorităţile în vederea împiedicării comiterii faptei ori a înlesnirii identificării sau
prinderii făptuitorilor, se pedepseşte cu închisoare de l a unu la 3 ani sau cu amendă.
Fapta persoanei care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, după săvârşirea
acesteia, nu înştiinţează de îndată autorităţile, se pede pseşte cu închisoare de la 6 luni la
2 ani sau cu amendă.
Nedenunţarea săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau
cu amendă.
Nedenunţarea săvârşită de un membru de familie, nu se pedepseşte.
Nu se pedepseşte persoana care, în ainte de punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile
competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a
înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului şi a participanţilor.”
Această prevedere a proiectului nu a fost însuşită în varianta finală a noului

cod penal, astfel că în noua reglementare, pentru existenţa faptei pe care o
analizăm, este necesară comiterea în prealabil a vreuneia din infracţiunile
enumerate în art. 266 C. pen., această cerinţă trebuind să fie întotdeauna
constatată. În situaţia în care o persoană ia cunoştinţă despre pregătirea unei
infracţiuni contra vieţii, obligaţia de denunţare va surveni, potrivit noii
reglementări, numai după comiterea infracţiunii, iar nu şi înainte. Deşi
considerăm regretabilă opţiunea legiuitorului, nu vedem cum putem extinde, în
actuala formă a textului de lege, obligaţia de denunţare şi anterior comiterii
faptei, atâta timp cât prevederea expresă a acestei obligaţii a fost suprimată din
formularea textului. Mai mult, obligaţia de denunţare priveşte „comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală”; ori pentru a putea denunţa comiterea unei
fapte, este necesar ca mai întâi acea faptă să fie comisă.
Obligaţia de denunţare există pentru toate faptele prevăzute de legea penală
contra vieţii sau care au avut ca urmare moartea unei persoane şi nu doar
pentru faptele intenţionate contra vieţii. În consecinţă, va exista obligaţia de
denunţare atât a infracţiunilor contra vieţii prevăzute în Titlul I, Capitolul I din
Partea Specială a Codului penal (art. 188-192 - omorul, omorul calificat,
uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, uciderea
din culpă), cât şi a oricărei alte infracţiuni care are ca urmare moartea unei
persoane [spre exemplu, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art.
195 C. pen., încăierarea – art. 198 alin. (3) C. pen., violenţa în familie – art.
199 teza I C. pen., uciderea nou-născutului de către mamă – art. 200 alin. (1)
C. pen., lipsirea de libertate în mod ilegal – art. 205 alin. (4) C. pen., violul –
art. 218 alin. (4) C. pen., agresiunea sexuală – art. 219 alin. (3) C. pen.,
tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei – art. 236 C. pen., distrugerea
calificată – art. 254 C. pen., distrugerea din culpă – art. 255 alin. (2) C. pen.,
tortura – art. 282 alin. (3) C. pen., nerespectarea atribuţiilor privind verificarea
tehnică ori efectuarea reparaţiilor – art. 340 alin. (2) teza a II-a C. pen.,
nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive –
art. 345 alin. (4) C. pen., nerespectarea regimului materiilor explozive – art.
346 alin. (4) C. pen., transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit – art.
354 alin. (3) şi (4)C. pen. etc.).
Textul instituie obligaţia de denunţare atât atunci când faptele menţionate
îmbracă forma autonomă a unor fapte prevăzute de legea penală (de exemplu,
omor sau omor calificat), dar şi când acestea intră ca element constitutiv în
conţinutul unei infracţiuni complexe (de pildă ultrajul, ultrajul judiciar ori
atentatul care pune în pericol securitatea naţională în conţinutul căreia intră o
faptă de omor).
Obligaţia de denunţare se referă la comiterea unei „fapte prevăzute de legea
penală” şi nu a unei „infracţiuni”, raţiunea fiind aceea că pentru existenţa
infracţiunii de nedenunţare interesează doar ţinerea sub tăcere faţă de autorităţi
a comiterii unei fapte periculoase interzise de legea penală împotriva unei
persoane, fiind fără relevanţă că nu s-ar putea angaja răspunderea penală ca
urmare a existenţei unor cauze de neimputabilitate (de exemplu, minoritatea
sau iresponsabilitatea). Aceasta deoarece verificarea condiţiilor de existenţă sau
inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui
proces penal şi nu în raport de aprecierea făcută de persoana care are obligaţia
de denunţare.
În situaţia când omisiunea se referă la comiterea unei alte fapte decât cele
stabilite prin textul incriminator, nu există infracţiune şi nici răspundere penală.
Nedenunţarea altei fapte ar putea eventual atrage răspunderea penală pentru
o infracţiune de nedenunţare, diferită de aceea prevăzută în art. 266 C.
pen.1825.
1825Aşa spre exemplu, în art. 410 C. pen., este incrimina tă nedenunţarea unor infracţiuni
contra securităţii naţionale.
Omisiunea subiectului activ priveşte o faptă consumată, dar şi o tentativă la

faptele sus-menţionate (în situaţiile în care tentativa este incriminată).
În cazul când făptuitorul a luat cunoştinţă de comiterea mai multor fapte
prevăzute de legea penală enumerate în textul art. 266 C. pen., persoana în
cauză trebuie să-şi îndeplinească obligaţia în raport cu fiecare din acele fapte, în
caz contrar, existând tot atâtea infracţiuni de nedenunţare câte fapte care
trebuiau denunţate au fost comise.
Denunţarea poate fi făcută oral sau în scris, direct sau printr-o persoană
interpusă, chiar în faţa unui organ necompetent a începe urmărirea penală
pentru infracţiunea respectivă. Acest organ are obligaţia să înştiinţeze de îndată
organul competent şi abilitat a lua măsurile legale.
Obligaţia de denunţare trebuie îndeplinită „de îndată”, adică neîntârziat.
Verificarea măsurii în care obligaţia de denunţare a fost îndeplinită, de îndată,
se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei cauze, deoarece, numai în
raport cu aceste împrejurări, se poate stabili momentul în care făptuitorul a
avut posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile. În practica judiciară s-a
decis că obligaţia denunţării de îndată nu a fost îndeplinită de către cei doi
inculpaţi, deşi aceştia aveau posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile în
acea noapte sau în dimineaţa zilei următoare comiterii infracţiunii1826. Organele
de urmărire penală, cât şi instanţele de judecată au obligaţia de a stabili în
fiecare caz concret dacă denunţarea s-a făcut sau nu „de îndată”.
1826 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 96/2009, www.iccj.ro.
Dacă în momentul când a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute

de legea penală, persoana respectivă ştia că se începuse urmărirea penală faţă
de făptuitor, obligaţia de denunţare nu mai subzistă1827.
1827 T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. II, p. 125.
Infracţiunea de nedenunţare presupune întotdeauna săvârşirea anterioară a

unei fapte prevăzute de legea penală – fapta nedenunţată – dar aceasta nu
înseamnă nicidecum că ar fi o formă de participaţie la acea infracţiune.
În cazul când nedenunţătorul a promis celui ce urma să comită vreuna dintre
faptele enumerate în art. 266 C. pen., că nu o va denunţa, întărindu-i în acest
mod hotărârea infracţională (complicitate morală), este vorba de o participaţie
la fapta săvârşită anterior, deci la infracţiunea nedenunţată (de exemplu, la o
infracţiune de omor) şi nu de infracţiunea prevăzută în art. 266 C. pen.
În practica judiciară s-a decis că în situaţia în care o persoană, luând
cunoştinţă de săvârşirea unui omor, omite a denunţa de îndată comiterea
acestei infracţiuni şi, totodată, dă ajutor autorului pentru a îngreuna sau
zădărnici urmărirea penală (în speţă, ascunzând arma folosită de autor), ea
comite atât infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni (art. 266 C. pen.),
cât şi infracţiunea de favorizarea făptuitorului (art. 269 C. pen.), în concurs1828.
Argumentele invocate în decizia sus-menţionată sunt discutabile din moment ce
imediat după săvârşirea unui omor, persoana în cauză comite acte de favorizare
a autorului, acesteia nu i se mai poate imputa obligaţia de denunţare.
1828 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3949/2009, www.iccj.ro. În sens contrar, î n ceea ce priveşte
raportul dintre infracţiunea de tăinuire şi infracţiunea de nedenunţare, Î.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 785/2004, www.iccj.ro.
În raport cu faptele ce trebuie denunţate, fapta de nedenunţare apare ca o

infracţiune subsecventă, dar autonomă, iar reţinerea ei nu este condiţionată de
judecarea autorului faptei nedenunţate1829.
1829 C. Ap. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 221/1997 (nepublicată).
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunii de nedenunţare se

creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, producându-se întârzierea
descoperirii faptelor prevăzute de legea penală, a făptuitorilor, precum şi a
tragerii la răspundere penală a acestora.
Infracţiunea subzistă indiferent dacă s-a produs sau nu o întârziere sau
împiedicare a urmăririi şi judecării faptei comise, întrucât textul incriminator nu
face nicio precizare în acest sens.
Dacă fapta ar fi fost adusă la cunoştinţa autorităţilor, starea de pericol n-ar fi
existat1830.
1830
A. Filipaş, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Academiei Bucureşti, 1985, p. 92.
c) Raportul de cauzalitate. Între inacţiunea făptuitorului şi urmarea

imediată există în mod firesc o legătură de cauzalitate, aceasta rezultând din
B. Latura subiectivă. Sub aspect subiectiv, infracţiunea se poate săvârşi cu
intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
Nu are relevanţă scopul sau mobilul pentru care s-a omis denunţarea ori că
făptuitorul nu cunoştea în totalitate elementele necesare în legătură cu
săvârşirea infracţiunii, fiind doar necesar ca acestea să fi cunoscut atâtea date
încât să fi avut reprezentarea că este vorba de o faptă prevăzută de legea
penală pentru care legea stabileşte obligaţia denunţării.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Nedenunţarea, comiţându-se prin omisiune, nu este susceptibilă
de tentativă.
Consumarea faptei are loc în momentul când a trecut intervalul de timp în
care subiectul activ, deşi avea posibilitatea de a denunţa fapta autorităţilor, nu
şi-a îndeplinit această obligaţie.
B. Sancţionare. Infracţiunea de nedenunţare, prevăzută de art. 266 C. pen.,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
6.
Cauze de nepedepsire
În alin. (2) al art. 266 C. pen., este prevăzută o cauză de nepedepsire pentru
membrul de familie al făptuitorului, raţiunea acestei prevederi constând în
afecţiunea ce se presupune că există între aceste persoane şi cel ce a comis
infracţiunea.
Astfel, nedenunţarea nu va fi pedepsită dacă a fost comisă de un membru de
familie (înţelesul dat acestei expresii fiind cel arătat în art. 177 C. pen.).
Extinderea cauzei de nepedepsire la membrii de familie se explică prin însăşi
raţiunea care a determinat introducerea în legea penală a acestei categorii de
persoane, respectiv recunoaşterea de către legiuitor a existenţei unor legături
speciale (afective, de încredere, de susţinere etc.) între anumite categorii de
persoane care convieţuiesc (concubini, părinte sau fiu vitreg etc.), legături la fel
de importante cu cele determinate de rudenie sau căsătorie. Din această
perspectivă, întrucât argumentele care justifică nepedepsirea soţului sunt la fel
de valabile şi în cazul concubinului cu care convieţuieşte făptuitorul, extinderea
efectelor cauzei de nepedepsire este una logică1831.
1831 În acelaşi sens este şi art. 434-1 alin. (2) din Codul penal francez.
De asemenea, potrivit alin. (3) al art. 266 C. pen., nu se pedepseşte

persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei
persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile
competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii
penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
Autorul nu va fi pedepsit dacă din culpa organelor de urmărire penală ajutorul
dat de el a rămas ineficient1832.
1832 T. Vasiliu, D. Pavel, ş.a., op. cit., p. 126.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Legiuitorul român, urmărind să ocrotească posesia bunurilor imobile, a
incriminat în dispoziţiile art. 256 C. pen. fapta de tulburare de posesie.
Infracţiunea este incriminată în actuala reglementare într-o formulare
simplificată, în acord cu tradiţiile legislaţiei noastre penale dar şi cu alte
reglementări în materie.
Astfel, în primul rând, s-a renunţat la incriminarea tulburării de posesie atunci
când aceasta nu s-a comis nici prin violenţe sau ameninţări şi nici prin
strămutarea sau desfiinţare semnelor de hotar. Pentru acest gen de fapte,
remediul oferit de legislaţia civilă – acţiunea posesorie – este suficient, nefiind
justificată, potrivit principiului minimei intervenţii, o sancţionare penală a
acestor fapte1783.
1783 Aceasta a fost soluţia legală şi în Codul penal din 1936 (art. 556 -558), dar şi în Codul
penal anterior, înainte de modificarea sa prin Legea nr. 140/1996 şi se regăseşte în
prezent şi în alte legislaţii (a se vedea art. 215 C. pen. portughez). A se vedea şi art. 65
alin. (3) din Legea cadastr ului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată în M. Of. nr.
201 din 3 martie 2006, cu modificările ulterioare, unde se prevede o variantă specială a
infracţiunii de tulburare de posesie fără a fi necesar ca fapta să se comită prin violenţă sau
ameninţare: „Modificarea materializărilor limitelor de proprietate, înfiinţarea sau mutarea
semnelor de hotar şi a reperelor de marcare a limitelor de zonă a căii ferate, drumurilor,
canalelor, aeroporturilor, porturilor, căilor navigabile, delimitărilor d e hotare cadastrale,
silvice, geologice şi miniere, fără drept constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai
gravă”.
Diferitele variante agravate ale infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute

în Codul penal anterior nu se justificau, iar pedepsele prevăzute în cazul
săvârşirii acestora erau mult mai grave decât la furt sau distrugere, astfel încât
s-a impus o reevaluare a acestora.
2.
constă în ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau
ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui
imobil aflat în posesia altuia.
3.
securitatea bunurilor imobile, la starea lor de paşnică posesie, bunuri care
aparţin de drept persoanelor fizice sau juridice (publice sau private). În cazul în
care fapta se comite prin violenţă sau ameninţare, sunt încălcate şi relaţiile
sociale referitoare la integritatea corporală, sănătatea ori libertatea persoanei,
relaţii care, de altfel, constituie obiectul juridic secundar al infracţiunii.
În cazul ocupării imobilului prin desfiinţarea semnelor de hotar, infracţiunea
are ca obiect juridic secundar relaţiile sociale referitoare la integritatea
bunurilor.
Prin incriminarea faptei de tulburare de posesie se instituie oricărei persoane
obligaţia de a respecta starea de fapt a fiecărui imobil şi a nu se introduce pe
nedrept şi prin mijloace abuzive într-un imobil aflat în posesia altuia1784.
1784 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 561.
b) Obiectul material îl constituie orice imobil sau parte dintr-un imobil care
face parte din patrimoniul public sau privat, ca de exemplu o casă de locuit,
curte, grădină, garaj, birou al unui agent economic, depozite, teren de sport sau
de recreere, parcaj pentru autovehicule, incinta unor asociaţii pentru producţia
agricolă, aeroporturi etc. care, bineînţeles, se află în detenţia unei persoane
fizice sau juridice.
În cazul în care făptuitorul a folosit violenţa împotriva persoanei, corpul
victimei constituie, de asemenea, obiect material al infracţiunii.
În fine, dacă ocuparea imobilului s-a efectuat prin desfiinţarea semnelor de
hotar, aceste semne (de hotar) desfiinţate sau strămutate constituie de
asemenea obiect material al infracţiunii de tulburare de posesie.
a) Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, chiar şi proprietarul
imobilului, dacă imobilul se găseşte în posesia altei persoane (coproprietar,
locatar, uzufructuar). În cazul acestei infracţiuni, participaţia penală este
posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de tulburare de posesie, subiect
pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află imobilul
în momentul săvârşirii faptei; dacă posesorul este altă persoană decât
proprietarul imobilului, vor exista doi subiecţi pasivi, unul în persoana
posesorului imobilului, altul în persoana proprietarului acelui imobil, întrucât
activitatea ilicită aduce atingere şi dreptului de proprietate, ocuparea implicând
şi o uzurpare a dreptului de proprietate.
4.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de tulburare de posesie,
elementul material constă în acţiunea de ocupare în întregime sau în parte a
unui imobil aflat în posesia altei persoane.
Acţiunea de „ocupare” presupune pătrunderea în imobil cu intenţia de a
rămâne acolo, respectiv de a-l poseda, neavând importanţă dacă acţiunea
samavolnică a vizat imobilul în întregul său, sau numai în parte, sau perioada
cât a durat ocuparea ilegală.
Pentru existenţa infracţiunii, se cere ca ocuparea să se facă fără drept. Nu
comite însă această infracţiune cel care ocupă, de exemplu, un spaţiu locativ în
baza unui ordin de repartiţie sau hotărâri de evacuare, hotărâri judecătoreşti
etc. fără însă, bineînţeles, să se tulbure posesia legală a locatarului al cărui
drept are prioritate şi precădere în momentul comiterii faptei. Este comisă fără
drept atunci când, spre exemplu, nu există consimţământul posesorului
imobilului sau aprobarea prealabilă primită în condiţiile legii.
În practica judiciară s-a decis că pentru existenţa acestei infracţiuni este
necesară, ca situaţie premisă, posesia efectivă a imobilului de către partea
vătămată. Dacă aceasta deţine proprietatea, dar nu a avut niciodată posesia,
aceasta aparţinând inculpatului, nu poate fi vorba de infracţiunea de tulburare
de posesie, existând în speţă un litigiu cu caracter civil1785. Într-o altă speţă, în
cazul în care la data dobândirii terenului, aceasta s-a făcut în baza unor acte
legale, iar ulterior actele au fost anulate, dreptul de proprietate fiind constituit
în favoarea altei persoane, necedarea terenului de către posesorul de fapt nu
constituie infracţiune. Făptuitorul nu a ocupat fără drept un teren aflat în
posesia altuia, ci s-a aflat în posesia terenului în condiţiile legii, considerându-
se, cu temei la acea dată, că este proprietarul acestuia1786.
1785
C. Ap. Iaşi, s. pen., dec. nr. 154/1998, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 161; T. V aslui, dec. pen.
nr. 213/1999, în R.D.P. nr. 3/1999, p. 142. Într -o situaţie asemănătoare, deşi s -a constatat
că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tulburare de posesie, s -a
constatat totuşi de către Curtea Europeană a Drepturilo r Omului încălcarea de către statul
român a art. 6 alin. (1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) şi art. 1 din primul
Protocol adiţional (dreptul la respectarea bunurilor). A se vedea în acest sens cauza
Androne împotriva României, paragrafele 3 8-61, CEDO 2005, Cazurile României la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Selecţiuni 2004 -2005, Biroul de Informare al Consiliului
Europei la Bucureşti, 2005, pp. 169 -171.
1786 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2650/2002, în R.D.P. nr. 2/2004, pp. 161 -162.
Pentru întregirea condiţiilor obiective de existenţă a infracţiunii se cere ca

acţiunea de ocupare să se facă prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea
semnelor de hotar.
Săvârşeşte infracţiunea de tulburare de posesie cel care prin lovire îl alungă
pe deţinătorul imobilului, ori îl ameninţă prin prezenţa ameninţătoare a unor
însoţitori, deşi nu avea niciun drept s-o facă.
Prin „desfiinţarea semnelor de hotar”1787 se înţelege fie distrugerea acestora,
fie luarea lor de la locul unde se aflau şi transportarea ori aruncarea în altă
parte, aşa încât să nu mai fie hotar.
1787Semnele de hotar sunt acele semne care delimitează două terenuri învecinate, de
exemplu, un gard despărţitor, pietrele sau semnele care marchează hotarul, un copac care
are acelaşi rol etc.
Au comis această infracţiune numiţii O.L. şi O.Ş. prin ocuparea fără drept a
unei suprafeţe de teren aparţinând părţii vătămate D.E. şi strămutarea
semnelor de hotar prin montarea unui gard de sârmă ghimpată în imediata
apropiere a casei părţilor vătămate. Aceştia au desfiinţat semnele de hotar şi au
construit un gard, ocupând şi o porţiune de drum aflat în folosinţa persoanei
vătămate N.O.1788
T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1532/R/2003, în Culegere 2000 -2004 Tribunalul
1788
Bucureşti, p. 501.
În fine, dacă luarea în stăpânire a imobilului nu este efectivă, fiind vorba
numai de o simplă pătrundere, fără o durată mai mare, fapta va constitui
eventual infracţiunea de violare de domiciliu, dacă spaţiile vizate sunt cele
prevăzute la această infracţiune.
b) Urmarea imediată. Acţiunea de ocupare fără drept, se referă la
transferul în mod ilicit al imobilului din posesia sau detenţia părţii vătămate în
aceea a făptuitorului.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată
trebuie să existe o legătură de cauzalitate, aceasta rezultând ex re.
Elementul subiectiv, în cazul acestei infracţiuni, constă în vinovăţia sub forma
intenţiei directe sau indirecte. În cazul în care făptuitorul a fost în eroare, adică
a socotit în mod greşit că este în drept să ocupe imobilul, lipsind intenţia, fapta
nu constituie infracţiunea de tulburare de posesie1789. Nu are importanţă pentru
realizarea infracţiunii mobilul sau scopul cu care a acţionat făptuitorul.
1789C.S.J., s. pen., dec. nr. 143/1994 (nepublicată); C.S.J., s. pen., dec. nr. 2263/1993
(nepublicată).
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea de tulburare de posesie este susceptibilă de toate
formele imperfecte, însă legea nu pedepseşte nici actele pregătitoare, nici
tentativa. Atunci când fapta a fost întreruptă, dar făptuitorul a comis până în
momentul întreruperii acte de violenţă, de ameninţare ori de încercare a
desfiinţării semnelor de hotar, el va fi pedepsit pentru asemenea infracţiuni
(lovire, ameninţare, distrugere etc.), dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de
lege.
Consumarea. Infracţiunea se consumă în momentul în care se ocupă în
totalitate sau în parte (dar efectiv) imobilul aflat în posesia legitimă a altei
persoane sau se desfiinţează ori se strămută semnele de hotar.
În cazul când după luarea în stăpânire a imobilului, autorul rămâne în acel
imobil, tulburarea de posesie se prelungeşte în timp în forma continuă. În
această situaţie, fapta se epuizează în momentul în care încetează ocuparea
fără drept a imobilului.
B. Sancţionare. Infracţiunea de tulburare de posesie comisă se pedepseşte
cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător, dacă este cazul.
Potrivit art. 256 alin. (2) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la
Potrivit dispoziţiilor art. 1121 din Codul penal, instanţa va putea dispune
măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea
condiţiilor legale.
Cristian Adochiţei, Infracţiunea de ocupare fără drept a unui teren. Încadrare

juridică, în Dreptul nr. 11/2000, p. 137; Elena Botezan, Sensul noţiunii de
„posesiune” în cazul infracţiunii de tulburare de posesiune, în Dreptul nr.
7/1998, p. 129; Florin Cotoi, Noua reglementare a infracţiunii de tulburare de
posesie şi aspectele ei procesuale, în Dreptul nr. 1/2007, p. 179; Adrian
Neacşu, Tulburarea de posesie. Plângere prealabilă, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 49;
Vasile Păvăleanu,Momentul consumării infracţiunii de tulburare de posesie, în
Dreptul nr. 5/1997, p. 80; Daniel Cristinel Sarău, Tulburare de posesie.
Plângere prealabilă introdusă tardiv, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 117; Tudorel
Toader, Momentul raportării plângerii prealabile la infracţiunea de tulburare de
posesie, în Dreptul nr. 12/1997, p. 88; Liviu Ungur, Discuţii cu privire la
încadrarea juridică a infracţiunii de tulburare de posesiune având ca obiect
material terenuri, în Dreptul nr. 10/1998, p. 69.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Infracţiunea era prevăzută în reglementarea anterioară în art. 264 C. pen.
Această infracţiune păstrează în linii generale reglementarea anterioară, însă au
fost aduse unele modificări atât sub aspect terminologic dar şi de conţinut. În
primul rând, s-a renunţat la folosirea noţiunilor de „infracţiune” şi „infractor” în
favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală” şi de „făptuitor”. În acelaşi
timp, s-a renunţat la favorizarea reală (varianta normativă a ajutorului dat
pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii din reglementarea
anterioară), ca modalitate de comitere a acestei infracţiuni, acţiunile respective
fiind prevăzute în conţinutul infracţiunii de tăinuire. De asemenea, s-a renunţat
la prevederea expresă a inexistenţei unei înţelegeri prealabile stabilite înainte
sau în timpul săvârşirii faptei, care se rezolvă în noua reglementare prin
comparaţia cu definiţia complicităţii, la fel ca la infracţiunea de tăinuire. Se
modifică şi limitele de pedeapsă în raport cu reglementarea anterioară, prin
sporirea minimului şi reducerea maximului special. Cauza de nepedepsire nu
mai face referire în noua reglementare la soţ şi rudă apropiată, ci la membru de
familie, în accepţiunea art. 177 C. pen.
2.
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este reglementată în art. 269 C. pen.
într-o singură variantă tip şi constă în ajutorul dat făptuitorului în scopul
împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la
răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de
libertate1849.
1849Şi în legislaţiile altor state se folosesc noţiunile de „faptă prevăzută de legea penală” şi
de „făptuitor”. În acest sens sunt şi art. 378 alin. (4) din Codul penal italian şi art. 453 din
Codul penal spaniol. De asemenea, în legislaţia străină se vorbeşte de împiedicarea sau
îngreunarea tragerii la răspundere penală sau a executării pedepsei, urmărind în acest fel
să aducă sub incidenţă penală şi ajutorul dat făptuitorului înainte de începerea unei urmăriri
penale precum cel p rin care se asigură scăparea de la locul săvârşirii faptei. În acest sens
sunt şi § 258 alin. (1) şi (2) din Codul penal german şi art. 367 alin. (1) şi (2) din Codul
penal portughez.
Atunci când ajutorul se dă după săvârşirea faptei prevăzute de legea penală,

fără a exista o înţelegere prealabilă, nu ne aflăm în prezenţa vreunei forme de
participaţie penală, ci în prezenţa unei activităţi autonome prin care se aduce
atingere relaţiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei.
Aşa cum s-a arătat, în art. 269 C. pen. se incriminează favorizarea
făptuitorului, adică ajutorul dat făptuitorului după săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală.
Aşadar, favorizarea făptuitorului are caracterul de infracţiune autonomă, de
sine stătătoare şi nu un act de participaţie, neexistând o înţelegere prealabilă
între cel care a comis fapta prevăzută de legea penală şi cel care îi dă ajutor.
3.
a) Obiectul juridic special. Favorizarea făptuitorului are ca obiect juridic
special relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei penale prin asigurarea
descoperirii, cercetării şi judecării celor care au comis fapte prevăzute de legea
penală şi a executării sancţiunilor penale aplicate, în cazul în care aceste fapte
constituie infracţiuni.
b) Obiectul material. Favorizarea făptuitorului nu are obiect material.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege şi comite o asemenea faptă,
textul necerând existenţa infracţiunii de vreo calitate specială.
Legea penală se referă la ajutorul dat „unui făptuitor”. În consecinţă, ajutorul
nu trebuie acordat neapărat unui infractor, întrucât activitatea de înfăptuire a
justiţiei este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o
faptă interzisă de legea penală dar care ar putea în concret să nu angajeze
răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea
trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii (de pildă, minoritatea sau eroarea de fapt).
Aceasta deoarece verificarea condiţiilor de existenţă sau inexistenţă a
responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal şi nu
în raport de aprecierea făcută de favorizator.
Favorizarea făptuitorului presupune o activitate de favorizare a altuia, şi nu o
activitate de autofavorizare, subiectul favorizării neputând fi deci autorul şi nici
participantul la fapta în legătură cu care s-a comis activitatea de favorizare.
Datorită aceleiaşi raţiuni, autorul sau participantul la fapta în legătură cu care
s-a comis activitatea de favorizare nu poate fi instigator sau complice la o
infracţiune de favorizare privitoare la persoana sa. Deşi actele de autofavorizare
nu cad sub incidenţa legii penale, totuşi, dacă un astfel de act realizează prin el
însuşi conţinutul altei infracţiuni (de exemplu, sustragerea sau distrugerea de
înscrisuri), autorul actului de autofavorizare răspunde pentru această
infracţiune. În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului care, după ce a
comis furtul împreună cu fiul său minor, i-a acordat acestuia ajutor în sensul de
a ascunde bunul furat, urmărind să protejeze pe fiul său, participant la furt (deşi
nu avea vârsta de a răspunde penal) constituie infracţiunea de favorizare, dar
făptuitorul beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în alin. (3) al
aceluiaşi articol (favorizarea săvârşită de un soţ sau rudă apropiată)1850.
Considerăm soluţia instanţei criticabilă din considerentele arătate mai sus.
Făptuitorul fiind participant la infracţiune, a favorizat un alt participant la fapta
prevăzută de legea penală, astfel că fapta sa nu întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului.
1850C. Ap. Suceava, s. pen., dec. nr. 40/1998, în Codul penal şi legile speciale 2007, p.
423.
Persoana vătămată printr-o infracţiune care îndeplineşte acte de favorizare a

făptuitorului poate fi subiect activ al infracţiunii de favorizare când acţiunea
penală pentru infracţiunea anterioară (săvârşită de făptuitorul favorizat) se
pune în mişcare din oficiu, iar în cazul infracţiunilor urmărite la plângerea
prealabilă, numai după intervenirea unei condamnări definitive, până atunci
actele de favorizare echivalând cu o retragere a plângerii1851.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi de apărătorul făptuitorului, în măsura în care

se dă ajutor acestuia pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză
penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri
privative de libertate, bineînţeles în măsura în care activităţile desfăşurate nu
sunt permise prin lege pentru exercitarea dreptului la apărare.
În acest sens, apărătorul are dreptul şi chiar obligaţia de a susţine interesele
personale ale făptuitorului, însă numai în limitele legale şi în vederea bunei
desfăşurări a activităţii judiciare.
De asemenea, poate săvârşi fapta de favorizare şi membrul de familie al
făptuitorului, dar aceasta, în conformitate cu prevederile legale, nu se
pedepseşte [art. 269 alin. (3) C. pen.].
sau complicitate.
b) Subiectul pasiv. În primul rând, subiectul pasiv principal este statul, ca
titular al dreptului de înfăptuire a activităţii judiciare, iar pe de altă parte, în
secundar, ca subiect pasiv (adiacent) poate fi orice persoană ale cărei interese
au fost prejudiciate prin comiterea faptei.
În cazul infracţiunii de favorizarea făptuitorului, textul incriminator nu cere
nicio condiţie de loc, dar prevede o condiţie de timp, în ideea că infractorul este
ajutat după ce a comis fapta penală (de exemplu, după ce a săvârşit un furt).
Rezultă deci, în mod indubitabil, că fapta comisă de cel favorizat (de exemplu,
de autorul unei tâlhării) trebuie obligatoriu să se plaseze, în timp, anterior
activităţii de favorizare.
4.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de favorizarea făptuitorului,
elementul material constă în activitatea de a da ajutor unui făptuitor, pentru a
împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere
penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, fără o
înţelegere stabilită înainte sau în timpul comiterii infracţiunii.
Ca atare, pentru existenţa faptei de favorizare se cere, în primul rând, să se
acorde un ajutor, neavând relevanţă dacă cel favorizat este autor, complice sau
instigator, ori dacă fapta favorizată se prezintă sub formă consumată sau sub
forma tentativei pedepsibile, ori chiar în situaţia în care aceasta nu constituie
infracţiune. Condiţia esenţială este însă ca fapta să fie prevăzută de legea
penală, adică să îndeplinească cel puţin condiţiile tipicităţii obiective. De
asemenea, nu prezintă importanţă natura faptei săvârşite. Întrucât legea nu
face nicio precizare, fapta prevăzută de legea penală săvârşită de făptuitorul
favorizat poate fi oricare dintre faptele prevăzute în legislaţia noastră penală,
indiferent de forma de vinovăţie în care se săvârşeşte.
Nu interesează dacă ajutorul dat făptuitorului se referă la toate actele
infracţionale comise de acesta sau numai la o parte din ele. Fapta constituie
infracţiunea de favorizarea făptuitorului chiar dacă făptuitorul favorizat este
ulterior achitat.
Favorizarea făptuitorului fiind o faptă autonomă, distinctă de cea comisă de
făptuitorul favorizat, favorizatorul poate fi condamnat chiar dacă cel căruia i-a
dat ajutor nu a fost trimis în judecată pentru fapta săvârşită.
Ajutorul poate fi acordat prin acte comisive sau prin acte omisive şi poate fi
material sau moral. De asemenea, ajutorul poate fi dat direct sau indirect, prin
intermediul unei alte persoane.
În practica judiciară s-a statuat că există favorizare atunci când făptuitorul,
aflându-se în executarea unei pedepse privative de libertate cu durată mare,
sesizează organele de urmărire penală, afirmând că el este autorul unei anumite
infracţiuni, pe care nu o comisese, pentru a împiedica urmărirea penală
împotriva adevăraţilor vinovaţi, pe care îi cunoştea1852 sau când făptuitorul a
întocmit în mod nereal o declaraţie în numele tatălui părţii vătămate din care
rezultă că acesta şi-ar fi retras plângerea prealabilă împotriva persoanei
favorizate, dispunând ulterior, în baza acestei declaraţii, clasarea 1853.
1852 C. Ap. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 216/1996, în R.D.P. nr. 4/1996, p. 146.
1853 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1431/2005, www.ctce.ro.
Nu interesează mijloacele folosite de persoana care a favorizat. Atunci când

mijlocul folosit de favorizator constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică
regulile referitoare la concursul de infracţiuni.
Nu există însă infracţiunea de favorizarea făptuitorului dacă favorizatorul nu a
comis acte concrete de ajutorare, ci a dat numai declaraţii mincinoase la
organul de urmărire penală, afirmând că nu a avut cunoştinţă de săvârşirea
infracţiunii. În acest caz se va reţine numai infracţiunea de mărturie
mincinoasă1854.
1854 H. Diaconescu, Posibilitatea comiterii infracţiunii de favorizare a infractorului de cătr e
persoana vătămată prin infracţiune, în Dreptul nr. 5/2001, pp. 177 -185. Într-o altă opinie se
consideră că partea vătămată care face declaraţii mincinoase în faţa organelor judiciare
comite infracţiunea de favorizarea făptuitorului. A se vedea în acest s ens C. Turianu,
Posibilitatea comiterii infracţiunii de favorizarea infractorului de către persoana vătămată
prin infracţiunea, în Dreptul nr. 5/2001, pp. 185 -189.
Pentru existenţa faptei pe care o analizăm se mai cere ca ajutorul să se dea

unei persoane care a săvârşit anterior o faptă prevăzută de legea penală.
Aşa cum am precizat, ajutorul trebuie dat făptuitorului fără o înţelegere
stabilită înainte sau în timpul comiterii faptei. În cazul când ajutorul este
acordat făptuitorului după comiterea faptei, dar pe baza unei înţelegeri stabilite
înainte sau în timpul comiterii faptei, sunt aplicabile prevederile art. 48 sau 52C.
pen. privind complicitatea sau participaţia improprie.
A da ajutor unui făptuitor pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o
cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau
măsuri privative de libertate înseamnă a da orice sprijin acestuia pentru a
întârzia sau a împiedica cercetările într-o cauză penală, urmărirea penală,
judecata sau executarea pedepsei ori a unei alte măsuri privative de libertate.
Aceasta este o favorizare personală, in personam.
Ajutorul pentru a îngreuna sau zădărnici cercetarea penală sau tragerea la
răspundere penală poate fi dat infractorului în intervalul de la săvârşirea
infracţiunii şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de
renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare
sau de încetare a procesului penal. Nu interesează dacă urmărirea penală a
început sau nu, ori dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare contra
infractorului. Ajutorul mai poate fi dat făptuitorului pe tot parcursul judecăţii şi
poate viza împiedicarea sau îngreunarea oricărui act de procedură care se
efectuează în cursul acestei faze a procesului penal. Ajutorul dat făptuitorului
pentru a împiedica sau îngreuna executarea pedepsei sau a unei măsuri
privative de libertate, după ce hotărârea de condamnare este definitivă sau
executorie poate privi întârzierea executării sau sustragerea infractorului de la
executarea pedepsei principale sau a pedepsei complementare, ori a măsurii
internării medicale sau a internării într-un centru educativ sau de detenţie (de
exemplu, ascunderea sau înlesnirea ascunderii condamnatului sau a evadatului).
În practica judiciară s-a considerat că nu s-a săvârşit infracţiunea de
favorizarea făptuitorului, întrucât nu se realizează latura obiectivă, nefiind
întrunite condiţiile concrete de ajutorare, în cazul inculpatului care a dat două
declaraţii în cursul urmăririi penale, în care relatează că autorul infracţiunii i-a
povestit că a dat victimei o palmă, ulterior recunoscând (în momentul punerii
sub acuzare pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului) că a ştiut că
inculpatul G.M. a lovit victima cu bâta, întrucât acesta i-a povestit, dar s-au
înţeles să declare că i-a dat doar o palmă, în cazul în care aceasta va sesiza
organele judiciare. Se mai argumentează că, în temeiul dispoziţiilor art. 103 C.
pr. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se
face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în
scopul aflării adevărului. Or, declaraţia dată de inculpat nu se coroborează cu
restul probelor administrate în cauză1855. Considerăm soluţia instanţei
discutabilă sub aspectul motivării, deoarece declaraţiile făptuitorului date în faţa
organului de urmărire penală constituie acte de ajutor faţă de autorul
infracţiunii, în condiţiile unei înţelegeri stabilite după săvârşirea faptei.
Favorizarea făptuitorului este o infracţiune de pericol, astfel încât nu se cere ca
ajutorul dat infractorului să împiedice sau să îngreuneze efectiv urmărirea
penală, ci doar să urmărească acest obiectiv. Pentru acelaşi motiv, faptul că
declaraţia inculpatului nu se coroborează cu restul probelor administrate în
cauză este lipsit de relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii de favorizarea
făptuitorului. Considerăm că în speţa de faţă nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului pe alte considerente, şi
anume că fapta constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă.
1855 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1930/2005, www.ctce.ro.
Cu privire la elementul material al favorizării mai trebuie precizat că fapta se

poate comite şi prin omisiune: de exemplu, poliţistul care nu împiedică cu
intenţie pe cei care, după ce au sustras anumite bunuri, încearcă să fugă de la
locul faptei.
De asemenea, ajutorul dat unei persoane reţinute sau deţinute pentru a
evada, deşi urmăreşte să înlăture executarea pedepsei, nu se încadrează în
textul art. 269 C. pen., ci în prevederile art. 286 C. pen., care incriminează
infracţiunea de înlesnire a evadării, acest text din urmă aplicându-se, deoarece
are caracter special în raport cu prevederile art. 269 C. pen.
În alte cazuri, dacă mijlocul utilizat în favorizarea făptuitorului constituie prin
el însuşi o infracţiune, se vor aplica regulile privitoare la concursul de infracţiuni.
Astfel, fapta inculpatului, şeful poliţiei judiciare de a încerca zădărnicirea urmării
penale împotriva unui informator al său pentru tentativă de omor, prin
întocmirea unei adrese către institutul medico-legal cu număr fals şi prin
înregistrarea unui denunţ privind o altă persoană decât făptuitorul, în pofida
menţiunii din registrul de evenimente constituie atât infracţiunea de favorizarea
făptuitorului, cât şi infracţiunea de fals intelectual 1856.
1856 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1959/2005, www.ctce.ro.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de favorizarea făptuitorului,

urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea
justiţiei penale. Această stare de pericol subzistă şi în situaţia în care ajutorul
dat făptuitorului este apt să aibă ca rezultat sustragerea de la răspunderea
penală, însă acest rezultat nu se realizează în mod concret, existând doar
posibilitatea de a se produce vreunul din rezultatele amintite.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă implicit din
comiterea faptei, mai precis, constatarea că a fost săvârşită activitatea de dare
de ajutor unui participant la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
înseamnă implicit şi constatarea legăturii de cauzalitate.
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv constă în vinovăţie care se
manifestă sub forma intenţiei directe. Este de esenţa acestei infracţiuni lipsa
unei înţelegeri anterioare sau concomitente comiterii faptei prevăzute de legea
penală între favorizator şi făptuitorul favorizat, în caz contrar fiind vorba de o
complicitate la săvârşirea infracţiunii sau de participaţie improprie.
Favorizarea făptuitorului subzistă deci numai atunci când favorizatorul a ştiut
că cel căruia îi dă ajutor a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală,
neinteresând dacă a ştiut sau nu ce fel de faptă a săvârşit cel favorizat, sau în
ce calitate a participat la fapta respectivă (autor, instigator sau complice).
Fapta comisă din culpă nu este prevăzută de lege ca infracţiune, întrucât
ajutorul este dat în vederea unui anumit obiectiv prevăzut în text (împiedicarea
sau îngreunarea cercetării penale etc.).
Mobilul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, ci numai ca element de
individualizare a pedepsei. Pentru existenţa infracţiunii legea prevede realizarea
unui anumit scop, respectiv ca activitatea de favorizare să se facă în scopul
împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la
răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea de favorizare a făptuitorului este susceptibilă de a fi
realizată printr-o activitate ilicită de durată şi cu o derulare în toate formele
obişnuite: acte pregătitoare, tentativă, consumare, epuizare.
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate. În acelaşi
timp, actele pregătitoare pot fi însă sancţionate ca activităţi de complicitate
anterioară, în situaţia în care s-a comis infracţiunea, iar acele acte au fost
făcute de altcineva decât autorul infracţiunii de favorizare.
Consumarea infracţiunii de favorizarea făptuitorului are loc în momentul
când activitatea de ajutor a fost realizată şi s-a produs urmarea imediată, în
sensul că ajutorul dat avea ca obiectiv, aptitudinea de a împiedica sau îngreuna
cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei
pedepse sau măsuri privative de libertate.
Consumarea favorizării este realizată indiferent dacă urmărirea penală,
judecata ori executarea pedepsei sau a măsurii privative de libertate a fost sau
nu împiedicată sau îngreunată.
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului poate fi comisă şi în formă continuă
(de pildă, ascunderea făptuitorului) şi, de asemenea, poate îmbrăca forma
infracţiunii continuate (de exemplu, efectuarea în mod repetat a unor acte de
ajutor în realizarea aceleiaşi rezoluţii), activitatea ilicită putându-se prelungi
astfel şi după consumarea infracţiunii, fapta epuizându-se în momentul încetării
ajutorului ori a ultimului act de ajutor dat infractorului.
B. Sancţionare. Potrivit art. 269 alin. (1) C. pen., pedeapsa pentru
infracţiunea de favorizarea făptuitorului este închisoarea de la unu la 5 ani sau
amenda.
În conformitate cu prevederile art. 269 alin. (2) C. pen., pedeapsa aplicată
favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru
autorul faptei prevăzute de legea penală a cărui favorizare a avut loc, prin
aceasta înţelegându-se maximul pedepsei prevăzute în dispoziţia care prevede
infracţiunea comisă.
Potrivit art. 269 alin. (3) C. pen., favorizarea săvârşită de un membru de
familie nu se pedepseşte. Interpretarea legală a noţiunii de membru de familie
este făcută în art. 177 C. pen. Calitatea de membru de familie, ca motiv care
justifică nesancţionarea sau reducerea pedepsei, trebuie să existe în momentul
comiterii faptei. De asemenea, în cazul în care există mai mulţi participanţi la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală a cărei favorizare a avut loc, cauza
de nepedepsire se aplică dacă favorizatorul are calitatea de membru de familie
în raport cu toate persoanele favorizate.
Unele cauze care înlătură răspunderea penală sau care înlătură executarea
pedepsei (amnistie, graţierea), în măsura în care sunt incidente în raport cu
fapta comisă de cel favorizat, nu produc automat efecte în raport cu aplicarea
sau executarea pedepselor pentru favorizator. Soluţia se fundamentează pe
ideea că favorizarea este o infracţiune autonomă, distinctă şi, ca atare, pentru a
beneficia de amnistie sau graţiere în actele pe care amnistia sau graţierea le
acordă, trebuie să fie cuprinse prevederi explicite din care să reiasă care fapte
de favorizare sunt amnistiate şi care favorizatori sunt graţiaţi.
I. Horia Diaconescu, II. Corneliu Turianu, Posibilitatea comiterii infracţiunii de

favorizare a infractorului de către persoana vătămată prin infracţiune, în Dreptul
nr. 5/2001, p. 173.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Infracţiunea nu are corespondent în reglementarea anterioară1948. Această
nouă reglementare urmăreşte sancţionarea fraudelor judiciare provocate cu
intenţie de persoanele chemate să reprezinte sau să apere interesele unei
persoane în cadrul unei proceduri judiciare, comise prin înţelegeri oculte fie cu
adversarii celor pe care îi reprezintă în cadrul unei procedurii judiciare, fie cu
terţii interesaţi de soluţia ce se va pronunţa în cauză. În asemenea cazuri
interesele persoanelor reprezentate sunt adesea grav afectate iar uneori
ireparabile.
Textul incriminării este inspirat de reglementările similare ale art. 467 din Codul penal
1948
spaniol, art. 371 din Codul penal portughez, art. 380 din Codul penal italian şi art. § 356 din
Codul penal german.

2.
Asistenţa şi reprezentarea neloială este prevăzută în art. 284 C. pen. într-o
variantă tip şi o variantă asimilată.
Potrivit art. 284 alin. (1) C. pen., constituie varianta tip a infracţiunii fapta
avocatului sau a reprezentantului unei persoane care, în înţelegere frauduloasă
cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri
judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului sau ale persoanei
reprezentate.
Potrivit art. 284 alin. (2) C. pen., constituie varianta asimilată înţelegerea
frauduloasă dintre avocat sau reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat
de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în scopul vătămării intereselor clientului
sau ale persoanei reprezentate.
3.
a) Obiectul juridic special. În cazul faptei de asistenţă şi reprezentare
neloială obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea
justiţiei în bune condiţiuni, caracterizată prin respectarea deontologiei
profesionale în materie de asistenţă şi reprezentare, iar în secundar cele
referitoare la protejarea dreptului la apărare ori a intereselor juridice ale
clientului sau persoanei reprezentate.
b) Obiectul material. Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială nu
are obiect material.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiectul activ nemijlocit este
calificat, acesta având calitatea de avocat ori de reprezentant legal al unei
persoane.
Potrivit art. 80 şi următoarele C. pr. civ., părţile pot să exercite drepturile
procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală,
convenţională sau judiciară. Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu
vor sta în judecată prin reprezentant legal. În faţa primei instanţe, precum şi în
apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar.
Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu
poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin
avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor.
În cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la
gradul al doilea inclusiv, acesta poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe,
fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept.
Persoanele juridice, asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate
juridică, dacă sunt constituite potrivit legii, pot fi reprezentate convenţional în
faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile
legii.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991, profesia de avocat se exercită numai
de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al
Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Dobândirea calităţii de avocat,
incompatibilităţile, precum şi încetarea şi suspendarea calităţii de avocat se
stabilesc potrivit prevederilor Legii nr. 51/1991. În acest sens se pune
problema dacă la momentul săvârşirii faptei persoana trebuie să îndeplinească
efectiv condiţiile legale ale profesiei de avocat, sau poate avea calitatea de
subiect activ şi persoana care dă aparenţa pentru toate părţile interesate a
îndeplinirii condiţiilor legale (spre exemplu, un avocat suspendat sau o persoană
care nu mai îndeplineşte condiţiile potrivit legii – este avocat într-un barou care
nu este component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România). Potrivit Legii
nr. 51/1991, o astfel de faptă constituie infracţiunea de exercitare fără drept a
unei profesii (art. 348 C. pen.), iar actele specifice profesiei de avocat,
efectuate în mod public de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în
condiţiile prezentei legi, sunt nule dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi
remediată în alt mod, în afară de cazul în care modul de îndeplinire a acestora a
fost de natură să producă o eroare comună cu privire la calitatea celui care le-a
săvârşit (art. 25 Legea nr. 51/1991). În măsura în care o astfel de persoană
dă aparenţa îndeplinirii legale a profesiei de avocat pentru toată lumea, fapta
fiind de natură să producă o eroare comună cu privire la calitatea celui care le-a
săvârşit, considerăm că o astfel de persoană poate fi subiect activ al infracţiunii
de asistenţă şi reprezentare neloială, faptul că exercită fără drept profesia
neconstituind un obstacol în calea săvârşirii unei infracţiuni prin exercitarea
profesiei respective (în speţă, faptul că în realitate nu are calitatea de avocat nu
apără de răspundere persoana care, în înţelegere cu partea adversă sau cu un
terţ, vatămă sau pune în pericol interesele persoanei pe care o reprezintă).
Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de
interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale
persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află şi în conformitate
cu Constituţia şi legile ţării1949.
1949Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic,
publicată în M. Of. nr. 867 din 5 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, subiect activ poate fi atât avocatul sau consilierul juridic, cât şi
persoana mandatată de persoana reprezentată în procedura judiciară sau
notarială (indiferent dacă este asistată de avocat sau nu) care, în loc să
reprezinte interesele mandantului, în înţelegere cu persoana cu interese
contrare sau cu un terţ, vatămă sau pune în pericol interesele persoanei
reprezentate.
Participaţia penală este posibilă în forma instigării sau complicităţii în toate
cazurile, iar în forma coautoratului numai în cazul îndeplinirii cerinţei speciale
legale în persoana tuturor coautorilor. Persoana cu interese contrare sau terţul
interesat în cauză, care încheie înţelegerea frauduloasă cu avocatul sau
reprezentantul legal al unei persoane, este, după caz, în funcţie de contribuţia
avută, instigator sau complice la infracţiunea de asistenţă şi reprezentare
neloială.
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorii sociale ocrotite,
înfăptuirea justiţiei. Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică
reprezentată sau asistată, ale cărei interese au fost vătămate sau puse în
pericol.
4.
a) Elementul material. În cazul variantei tip a infracţiunii, elementul
material se realizează prin fapta avocatului sau a reprezentantului unei
persoane care, în înţelegere frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în
aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale, vatămă
interesele clientului sau ale persoanei reprezentate.
Elementul material constă deci în orice faptă a avocatului sau
reprezentantului legal al unei persoane de vătămarea intereselor clientului sau
ale persoanei reprezentate. Vătămarea intereselor presupune orice încălcare,
orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate
de Constituţie şi de legile în vigoare, potrivit cu Declaraţia Universală asupra
Drepturilor Omului. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite
nevoi, de preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul
legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale
persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le
recunoaşte şi garantează.
Esenţial pentru săvârşirea infracţiunii în această variantă de comitere este ca
vătămarea intereselor să survină într-o procedură judiciară sau notarială, care
presupune un conflict între cel puţin două părţi cu interese contrare (spre
exemplu, soţii într-o procedură de divorţ, partea vătămată şi inculpatul, ori
partea civilă şi partea responsabilă civilmente într-un proces penal, reclamantul
şi pârâtul într-un proces civil etc.). Astfel, nu orice activitate de asistenţă sau
reprezentare a unei persoane este susceptibilă să conducă la săvârşirea
infracţiunii de asistenţă şi reprezentare neloială, ci numai o activitate care
presupune o procedură judiciară sau notarială1950. Nu constituie infracţiunea de
asistenţă şi reprezentare neloială activitatea desfăşurată în domeniul
consultanţei ori ale activităţi de asistenţă sau reprezentare care nu presupun o
procedură în contradictoriu (judiciară sau notarială) deoarece astfel de fapte,
deşi periculoase pentru persoana reprezentată, nu presupun şi nu aduc atingere
înfăptuirii justiţiei. Astfel de fapte ar putea constitui infracţiuni de drept comun
sau abateri disciplinare, dar nu infracţiunea de asistenţă şi reprezentare
neloială.
1950 Asistenţa şi reprezentarea unei persoane pot fi înde plinite în diverse forme: prin
consultaţii şi cereri cu caracter juridic; prin asistenţă şi reprezentare juridică în faţa
instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii
jurisdicţionale, a notarilor publici şi a exec utorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei
publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile legii; prin
redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor
prezentate spre autentificare; prin asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice
interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a
conţinutului şi a datei actelor încheiate; prin apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice
specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile
acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină; prin
activităţi de mediere; prin activităţi fiduciare con stând în primirea în depozit, în numele şi
pe seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea sau
executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării,
precum şi plasarea şi valorificarea acestora, în numele şi pe seama clientului, activităţi de
administrare a fondurilor sau a valorilor în care acestea au fost plasate; prin stabilirea
temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi
înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor
sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate.
De asemenea, asistenţa şi reprezentarea neloială presupune o înţelegere

frauduloasă între avocatul sau reprezentantul legal al unei persoane şi persoana
cu interese contrare în cauză. Deci de esenţa infracţiunii este ca vătămarea
intereselor clientului sau persoanei reprezentate să se producă datorită
înţelegerii frauduloase cu partea adversă. Înţelegerea este frauduloasă,
indiferent dacă este cunoscută sau nu de client sau persoana reprezentată,
atâta timp cât acesta nu-i înţelege adevăratele implicaţii juridice şi dacă este
susceptibilă să-i vatăme interesele (spre exemplu, nu constituie înţelegere
frauduloasă înţelegerea cu partea adversă pentru amânarea unui termen de
judecată, dacă aceasta profită ambelor părţi, ori înţelegerea pentru realizarea
unui acord de mediere etc.).
Pot constitui exemple ale săvârşirii infracţiunii în această variantă de comitere
renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea
defavorabilă pronunţată, încheierea unei tranzacţii dezavantajoase, precum şi
orice alte acte procedurale de dispoziţie păgubitoare încheiate de avocat sau
reprezentantul legal al persoanei, în înţelegere frauduloasă cu partea adversă.
În varianta asimilată, elementul material constă în înţelegerea frauduloasă
dintre avocat sau reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce
se va pronunţa în cauză, în scopul vătămării intereselor clientului sau ale
persoanei reprezentate.
Diferenţa faţă de varianta tip constă în persoana cu care se încheie
înţelegerea frauduloasă (care nu mai este partea adversă, ci un terţ interesat în
soluţia ce se va pronunţa în cauză), şi lipsa condiţiei vătămării intereselor
clientului sau persoanei reprezentate.
Terţul interesat reprezintă orice persoană care beneficiază de pe urma
soluţiei favorabile părţii cu interese contrare celei reprezentate fraudulos, în
procedura judiciară sau notarială (spre exemplu, moştenitorul sau un creditor al
acesteia, care beneficiază indirect de pe urma dobândirii unui drept sau unui alt
avantaj de către partea cu interese contrare celei reprezentate fraudulos).
În varianta asimilată nu se mai cere condiţia vătămării intereselor clientului
sau persoanei reprezentate, ci doar să se urmărească acest rezultat, indiferent
dacă se realizează sau nu.
Considerăm criticabilă opţiunea legiuitorului de a situa pe aceeaşi treaptă de
gravitate înţelegerea frauduloasă a avocatului sau reprezentantului legal al unei
persoane cu partea adversă sau cu un terţ interesat într-o procedură judiciară
sau notarială, în condiţiile în care înţelegerea cu partea adversă (în opinia
noastră de o gravitate sporită) trebuie să vatăme interesele clientului pentru a
constitui infracţiune, iar înţelegerea cu terţul interesat numai să urmărească
această vătămare. În aceste condiţii, în noua reglementare, înţelegerea
frauduloasă cu partea adversă care nu a reuşit să producă, deşi a urmărit
vătămarea intereselor persoanei asistate sau reprezentate nu constituie
infracţiune (în lipsa sancţionării tentativei), pe când înţelegerea frauduloasă cu
terţul, în aceleaşi condiţii, constituie infracţiunea de asistenţă şi reprezentare
neloială. Concluzionăm că în opinia legiuitorului înţelegerea frauduloasă cu terţul
prezintă o gravitate sporită în raport cu înţelegerea cu partea adversă în
procedura judiciară sau notarială, opţiune ce o considerăm cel puţin discutabilă.
b) Urmarea imediată. În principal, urmarea imediată constă în crearea unei
stări de pericol pentru desfăşurarea activităţii de înfăptuire a justiţiei în bune
condiţii şi în conformitate cu prevederile legale.
În secundar sunt vătămate (în varianta tip) sau puse în pericol (în varianta
asimilată) interesele persoanei reprezentate sau asistate.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă din
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială se
comite din punctul de vedere al elementului subiectiv, cu intenţie directă sau
indirectă, infracţiunea subzistând în condiţiile unei înţelegeri frauduloase între
avocat sau reprezentantul legal al unei persoane şi persoana cu interese
contrare în cauză, făptuitorul prevăzând că prin înţelegerea frauduloasă va
vătăma interesele persoanei reprezentate, punând astfel în pericol înfăptuirea
justiţiei şi urmărind sau acceptând producerea acestei urmări.
În varianta asimilată forma de vinovăţie este intenţia calificată prin scop,
făptuitorul acţionând în scopul vătămării intereselor clientului sau ale persoanei
reprezentate.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială este susceptibilă
de a parcurge faza actelor pregătitoare şi a tentativei care însă nu sunt
incriminate.
Actele pregătitoare pot fi incriminate, existând deci răspundere penală atunci
când au servit la comiterea infracţiunii, ca activităţi de complicitate anterioară
sau ca acte de instigare.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul intervenţiei înţelegerii
frauduloase, care a produs o vătămare intereselor clientului sau persoanei
reprezentate (varianta tip) sau care este susceptibilă să producă o asemenea
vătămare (varianta asimilată).
B. Sancţionare. Pedeapsa în cazul infracţiunii de asistenţă şi reprezentare
neloială este, în ambele variante de comitere, închisoarea de la 3 luni la un an
sau amenda.
vătămate.

Comentariu

1.
Infracţiunea era prevăzută, într-o variantă asemănătoare, în art. 266 alin. (2)
şi (3) C. pen. anterior. Există însă mai multe deosebiri între noua
reglementare şi reglementarea anterioară. În primul rând se renunţă la
extinderea subiectului pasiv din reglementarea anterioară, în loc de persoană
aflată în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, martor, expert sau
interpret, limitându-se, în noua reglementare la persoana urmărită sau judecată
într-o cauză penală. Diferenţe există şi în ceea ce priveşte scopul cercetării
abuzive, extins de la obţinerea de declaraţii în reglementarea anterioară la a da
ori a nu da declaraţii, a da declaraţii mincinoase sau a retrage declaraţiile. O
noutate o constituie şi introducerea în noua reglementare a unei variante
asimilate, care constituie o variantă specială a infracţiunii de inducere în eroare
a organelor judiciare (fosta denunţare calomnioasă) ca modalitate de comitere,
dar care nu putea fi inclusă la respectiva infracţiune, din cauza calităţii
subiectului activ (însuşi organul judiciar). Sancţiunea aplicată în noua
reglementare este, de asemenea, mai aspră decât în reglementarea anterioară.
2.
În art. 280 C. pen. este incriminată infracţiunea de cercetare abuzivă într-o
variantă tip şi o variantă asimilată.
Constituie cercetare abuzivă în varianta tip [alin. (1)] întrebuinţarea de
promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane urmărite sau
judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un
procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii,
să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
Constituie varianta asimilată a acestei infracţiuni, potrivit alin.
(2), producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de
cercetare penală, un procuror sau un judecător.
3.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de cercetare abuzivă are ca obiect
juridic special relaţiile sociale privitoare la activitatea de înfăptuire a justiţiei,
activitate a cărei desfăşurare normală este incompatibilă cu folosirea mijloacelor
ilegale (promisiuni, ameninţări etc.) împotriva persoanelor urmărite sau
judecate într-o cauză penală.
Cercetarea abuzivă are şi un obiect juridic special secundar (adiacent), care
constă în relaţiile sociale privitoare la libertatea psihică, morală sau integritatea
corporală, întrucât, prin comiterea faptei, se poate aduce atingere şi acestor
relaţii sociale.
b) Obiectul material. Infracţiunile analizate au de cele mai multe ori un
obiect material (în varianta întrebuinţării de violenţe) care este corpul persoanei
împotriva căreia se săvârşesc aceste fapte. Astfel, constituie obiect material
corpul persoanei aflate în curs de urmărire penală sau de judecată1916.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de cercetare abuzivă poate fi comisă numai
de către un funcţionar public care, potrivit atribuţiilor sale, desfăşoară activităţi
de cercetare sau urmărire penală ori judecată. Acesta este expres indicat în
norma de incriminare: organ de cercetare penală, procuror sau judecător.
Organele de cercetare penală se împart în organelor de cercetare penală ale
poliţiei judiciare (lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor
anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
ori avizul procurorului desemnat în acest sens) şi organele de cercetare penală
speciale (ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul
conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie). Judecătorul poate fi atât judecătorul de cameră preliminară,
cât şi judecătorul de drepturi şi libertăţi ori judecătorul din compunerea
instanţei de judecată.
Participaţia penală în cazul infracţiunii de cercetare abuzivă este posibilă sub
toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate). Coautoratul însă subzistă
numai atunci când făptuitorii au calitatea specială cerută de text (sunt toţi
poliţişti, procurori etc.). Instigator sau complice poate fi însă orice persoană,
deoarece pentru aceştia nu este cerută o calitate specială.
b) Subiectul pasiv principal al faptei de cercetare abuzivă este statul, ca
titular al valorii sociale, al înfăptuirii justiţiei penale apărată prin incriminarea
din text.
În cazul infracţiunii de cercetare abuzivă, subiectul pasiv secundar este cel
care se află în curs de urmărire penală sau de judecată. În funcţie de faptul
dacă s-a pus în mişcare sau nu acţiunea penală împotriva acestuia, acesta are
calitatea de suspect sau inculpat. Dacă fapta se îndreaptă asupra altei persoane
decât suspectul sau inculpatul (spre exemplu, martor, expert, interpret, parte
vătămată etc.), fapta nu va constitui infracţiunea de cercetare abuzivă, ci
eventual infracţiunea de influenţarea declaraţiilor (art. 272 C. pen.).
4.
În varianta tip, cercetarea abuzivă se realizează sub aspectul elementului
material prin următoarele trei acţiuni alternative: promisiuni, ameninţări sau
violenţe exercitate faţă de o persoană aflată în curs de urmărire ori de judecată,
în scopul determinării acesteia să dea ori să nu dea declaraţii, să dea declaraţii
mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
Prin promisiuni înţelegem unele avantaje materiale sau morale de care
ulterior ar putea beneficia cel implicat într-o cauză penală în situaţia că ar fi de
acord să dea declaraţii în sensul solicitat de făptuitor (de exemplu, îi promite o
sumă de bani sau că nu va fi pedepsit ori că i se va reduce pedeapsa).
Infracţiunea de cercetare abuzivă nu subzistă sub aspectul elementului material
atunci când se promite celui în cauză că i se vor acorda circumstanţe atenuante
dacă va fi sincer, această solicitare având un caracter legal. Aşadar,
promisiunea pentru a avea semnificaţia unei cercetări abuzive trebuie să fie
ilegală.
Prin întrebuinţarea de ameninţări înţelegem folosirea de mijloace de
constrângere psihică susceptibilă de a produce o stare de temere, de panică,
sub impulsul căreia libertatea psihică a celui supus ameninţării este atinsă,
această ameninţare având semnificaţia dată acestui termen în art. 206 C. pen.
Acţiunea de ameninţare cu producerea răului, a faptei păgubitoare se poate
referi în mod direct la persoana faţă de care s-a declanşat urmărirea ori
judecata, dar poate privi şi un membru de familie al acesteia.
Prin întrebuinţarea de violenţe înţelegem folosirea de mijloace de
constrângere fizică, folosirea forţei sub presiunea căreia persoana faţă de care
acţionează această forţă cu greu ar putea să se împotrivească.
În noţiunea de „violenţe” intră şi relele tratamente (de exemplu, privarea
persoanei de hrană ori de odihnă, supunerea la munci istovitoare sau alte acte
cauzatoare de suferinţe fizice); în acest caz, infracţiunea prevăzută în art. 280
C. pen. va intra în concurs cu cea prevăzută în art. 281 C. pen.1917 (supunerea
la rele tratamente).
Întrucât art. 280 C. pen. conţine o enumerare limitativă a procedeelor

întrebuinţate, folosirea altor procedee (de exemplu, manevre frauduloase sau
violente, întrebări înşelătoare sau insidioase, ca şi interogatorii prelungite), nu
va constitui elementul material al cercetării abuzive. Întrebuinţarea unor astfel
de mijloace poate constitui, după caz, infracţiunea de abuz în serviciu sau o
abatere disciplinară1918.
1918 Ibidem.
Infracţiunea de cercetare abuzivă subzistă, nefiind necesar să se fi atins

scopul de a da ori a nu da declaraţii, a da declaraţii mincinoase ori a retrage
declaraţiile, fiind necesar doar să se fi acţionat în acest scop.
În situaţia când se întrebuinţează procedeele (promisiuni, ameninţări etc.)
prevăzute în textul legal, având alt scop decât obţinerea de declaraţii etc.(de
pildă, pentru a nu prezenta probe), fapta nu constituie cercetare abuzivă, ci
poate fi, eventual, vorba de infracţiunea de influenţarea declaraţiilor (art. 272
C. pen.).
Atunci când persoana faţă de care au fost folosite promisiunile, ameninţările
sau violenţele, a dat o declaraţie, nu interesează dacă aceasta corespunde sau
nu adevărului. Modalităţile de comitere a faptei fiind prevăzute alternativ, este
suficient ca făptuitorul să fi întrebuinţat numai promisiuni sau numai ameninţări
ori violenţe.
Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de cercetare abuzivă
în varianta tip, există o cerinţă implicită referitoare la timpul comiterii faptei 1919.
Aceasta rezultă din calitatea subiectului pasiv secundar (persoană urmărită sau
judecată într-o cauză penală). Aceasta semnifică faptul că în cauză trebuie să fi
început deja urmărirea penală la momentul săvârşirii infracţiunii, iar fapta
trebuie comisă până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei, cu una din
soluţiile prevăzute în art. 396 C. pr. pen. (condamnarea, renunţarea la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului
penal). O faptă săvârşită anterior începerii urmăririi penale, chiar dacă se
înfăptuieşte împotriva unei persoane care dobândeşte ulterior calitatea de
învinuit sau inculpat, va constitui infracţiunea de influenţarea declaraţiilor (art.
272 C. pen.), iar o faptă săvârşită ulterior rămânerii definitive a hotărârii
instanţei va constitui, după caz, o infracţiune contra persoanei ori infracţiunea
de supunere la rele tratamente (art. 281 C. pen.).
1919Se modifică astfel elementele constitutive ale infracţiunii, care în reglementarea
anterioară putea fi săvârşită şi anterior începerii urmăririi penale. A se ved ea în acest sens
C.S.J., s. milit., dec. nr. 23/1997, în Dreptul nr. 9/1998, p. 143.
Elementul material al variantei asimilate constă în producerea, falsificarea ori

ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror
sau un judecător. Nu se cere, în cazul variantei asimilate, ca acţiunea să se
desfăşoare asupra, în favoarea sau defavoarea suspectului sau inculpatului,
fapta constituind infracţiune independent de aceste variabile.
Prin prisma elementului material, această infracţiune constituie o variantă
specială şi agravată a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare
[art. 268 alin. (2)]. Prin prisma subiectului activ, însă, se observă că fapta este
comisă de însăşi organele judiciare, astfel că această faptă n-ar fi putut
constitui o variantă agravată a infracţiunii prevăzută în art. 268 alin. (2) C. pen.
(deşi posibil în fapt ca organele judiciare să se inducă în eroare între ele),
legiuitorul optând astfel pentru includerea acestei variante de comitere în
conţinutul infracţiunii de cercetare abuzivă. Pentru explicaţii privind elementul
material al infracţiunii în această variantă de comitere, trimitem la analiza
infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.
În cazul în care, ulterior producerii, falsificării sau ticluirii de probe nereale de
către organul de cercetare penală, acesta le foloseşte în favoarea sau
defavoarea suspectului sau inculpatului, se va reţine în concurs, pe lângă
infracţiunea de cercetare abuzivă, şi infracţiunea de favorizarea făptuitorului sau
represiune nedreaptă, după caz.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii analizate, urmarea imediată
constă în crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii
de înfăptuire a justiţiei.
Cercetarea abuzivă are şi o urmare imediată adiacentă, în sensul că se pot
aduce prejudicii persoanei faţă de care s-a declanşat activitatea ilegală, fiind
vorba deci, de provocarea unor suferinţe morale sau fizice (privarea de
libertate, suferinţele fizice sau psihice determinate de acţiunea violentă a
subiectului activ etc.).
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de cercetare abuzivă, există
o inerentă legătură de cauzalitate între activitatea declanşată de făptuitor şi
urmarea ei imediată care, provenind dintr-o stare de pericol, rezultă în mod
indubitabil din acţiunile realizate.
B. Latura subiectivă. În varianta tip, infracţiunea de cercetare abuzivă se
comite cu intenţie directă calificată prin scop. Astfel, fapta se comite pentru a
determina persoana urmărită sau judecată într-o cauză penală să dea ori să nu
dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
Într-o altă opinie, la care nu subscriem, cercetarea abuzivă se comite sub
aspectul vinovăţiei cu intenţie, care poate fi atât directă cât şi indirectă.
Împrejurarea că legea penală prevede că promisiunile, ameninţările ori
violenţele sunt exercitate pentru obţinerea de declaraţii nu califică intenţia şi, ca
atare, nu exclude ca din punctul de vedere al vinovăţiei, cercetarea abuzivă să
fie comisă şi cu intenţie indirectă1920. În acest caz, scopul nu are semnificaţia de
finalitate, ci de destinaţie, constituind o cerinţă esenţială a laturii obiective a
infracţiunii.
1920 A. Filipaş, op. cit., p. 152.
Infracţiunea de cercetare abuzivă în varianta asimilată există numai când

făptuitorul a acţionat cu intenţie directă sau indirectă.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Fiind faptă comisă cu intenţie, infracţiunea este susceptibilă de a
îmbrăca şi forma actelor pregătitoare şi a tentativei, care nu sunt însă
incriminate.
Consumarea infracţiunii de cercetare abuzivă are loc în momentul în care
promisiunile, ameninţările ori violenţele au avut loc faţă de subiectul pasiv. Nu
este necesar ca scopul urmărit (ca suspectul sau inculpatul să dea, să nu dea,
să dea declaraţii mincinoase ori să-şi retragă declaraţiile) să fie şi atins pentru
consumarea infracţiunii.
Atunci când asemenea mijloace ilegale (promisiuni, ameninţări etc.) sunt
exercitate în mod repetat în scopul prevăzut de textul incriminator, fapta de
cercetare abuzivă îmbracă forma continuată dacă, bineînţeles, sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen., în acest caz, fapta epuizându-se
în momentul îndeplinirii ultimului act de promisiuni, de ameninţări ori de
violenţe.
În varianta asimilată, fapta se consumă în momentul producerii, falsificării ori
ticluirii probelor nereale.
B. Sancţionare. În cazul cercetării abuzive, în ambele variante de comitere,
pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Pe lângă această pedeapsă, instanţa
de judecată este obligată să aplice şi pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Ciprian Raul Romiţan, Caracterizarea juridico-penală a infracţiunii de arestare
nelegală şi cercetare abuzivă, în Dreptul nr. 4/2004 p. 164; Ciprian Raul
Romiţan,Aspecte de drept comparat privind infracţiunile de arestare nelegală şi
cercetare abuzivă în Codul penal german şi italian, în Dreptul nr. 6/2004 p. 181.

Comentariu

1.
Infracţiunea nu are corespondent în Codul penal anterior.
2.
constă în săvârşirea unei infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru
de familie al acesteia, pe motiv că a sesizat organele de urmărire penală, a dat
declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură dintre cele prevăzute în art. 273.
3.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la buna
înfăptuire a activităţii judiciare, referitoare la protejarea libertăţii de voinţă a
persoanelor care sprijină activitatea de înfăptuire a justiţiei prin sancţionarea
mai severă a actelor de răzbunare comise prin săvârşirea unor infracţiuni
împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia pe motiv că a
sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o
cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale afectate prin săvârşirea
infracţiunii absorbite. Acestea pot consta, după caz în relaţiile sociale privind
atribute ale persoanei, inclusiv patrimoniul acesteia, dar chiar şi relaţii sociale
care privesc alte categorii de valori sociale, protejate în alte titluri ale părţii
speciale a codului penal, cum ar fi înfăptuirea justiţiei, serviciul, încrederea
publică, sănătatea publică, convieţuirea socială etc.
b) Obiectul material. În principiu, obiectul material al infracţiunii de
răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei este identic cu obiectul material al
infracţiunii absorbite, depinzând de natura acestuia (spre exemplu, corpul
persoanei în cazul unei infracţiuni de omor, bunul distrus în cazul unei
infracţiuni de distrugere etc.).
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi care comite o
asemenea faptă.
b) Subiectul pasiv principal al infracţiunii este statul care administrează şi
răspunde de buna înfăptuire a activităţii justiţiei, iar subiectul pasiv secundar
este persoana care a sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a
prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se
ascultă martori, împotriva căreia s-a săvârşit infracţiunea în scop de răzbunare.
Nu constituie această infracţiune, ci infracţiunea de ultraj [art. 257 alin. (2)
C. pen.] ori ultraj judiciar [art. 279 alin. (2) C. pen.], fapta săvârşită împotriva
unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii
de stat, judecător sau procuror ori asupra bunurilor acestuia, în scop de
intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Dacă în schimb sesizarea instanţei, darea declaraţiilor ori prezentarea probelor
se face de către funcţionarul public, judecător sau procuror, în calitate de
persoană particulară, iar nu în legătură cu atribuţiile de serviciu, se va reţine
infracţiunea de răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei (spre exemplu, un
judecător martor la săvârşirea unei infracţiuni de omor denunţă fapta şi este
bătut ulterior de către criminal în scop de răzbunare).
sau complicitate.
4.
a) Elementul material. Infracţiunea se realizează sub aspectul elementului
material printr-o acţiune de săvârşire a unei infracţiuni împotriva unei persoane
ori a unui membru de familie al acesteia.
În ceea ce priveşte sfera de cuprindere a infracţiunilor care pot fi săvârşite în
realizarea elementului material al prezentei infracţiuni, în principiu este vorba
de orice infracţiune care este comisă datorită mobilului explicit şi în realizarea
scopului implicit prevăzut în norma de incriminare. Aceasta poate consta într-o
infracţiune contra persoanei (omor, lovire, lipsire de libertate în mod ilegal,
şantaj, ameninţare, violare de domiciliu etc.), dar nu este exclusă nici o
infracţiune contra patrimoniului (furt, tâlhărie, abuz de încredere, distrugere
etc.), ori o altă infracţiune (spre exemplu, o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei
– inducerea în eroare a organelor judiciare, represiunea nedreaptă, ori o
infracţiune de serviciu – abuz în serviciu, purtare abuzivă, o infracţiune contra
încrederii publice – fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, o
infracţiune contra sănătăţii publice – contaminarea venerică sau transmiterea
sindromului imunodeficitar dobândit etc.).
Infracţiunea poate fi săvârşită atât direct, împotriva persoanei care a sesizat
organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză
penală, civilă sau în orice altă procedură, cât şi împotriva unui membru de
familie al acesteia, în sensul prevăzut în art. 177 C. pen.
Considerăm că elementele constitutive ale acestei infracţiuni sunt întrunite
chiar dacă activitatea infracţională concepută de făptuitor constă nu într-o
singură infracţiune, ci într-un concurs de infracţiuni conceput pentru răzbunarea
pe victimă datorită ajutorului acordat organelor judiciare (spre exemplu,
considerăm că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de răzbunare
pentru ajutorul dat justiţiei fapta de deraiere a unui tren de către un angajat al
companiei feroviare, în care acesta ştia că se găseşte persoana care a depus
mărturie împotriva sa într-un proces, făptuitorul dorind prin aceasta vătămarea
corporală gravă sau moartea persoanei respective). În această situaţie, toate
infracţiunile concurente care au realizat scopul urmărit de făptuitor vor fi
încadrate ca infracţiuni de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei aflate în
concurs, ceea ce diferă fiind limitele sancţiunii aplicate fiecăreia, în raport de
limitele de pedeapsă ale fiecărei infracţiuni absorbite în parte (în exemplul
anterior, dacă prin deraierea trenului se vatămă integritatea corporală sau
sănătatea persoanei care a ajutat justiţia, vor exista două infracţiuni de
răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei în concurs, care vor absorbi infracţiunile
de distrugere sau semnalizare falsă, respectiv vătămare corporală).
De asemenea, considerăm că există această infracţiune numai în cazul în care
victima infracţiunii a fost de bună credinţă în ajutorul acordat justiţiei. Nu
credem că va beneficia de ocrotirea prevăzută în norma de incriminare cel care
sesizează în mod nereal, cel care induce în eroare organele judiciare ori cel care
declară mincinos, orice faptă îndreptată împotriva acestuia constituind o
infracţiune de drept comun, iar nu infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat
justiţiei.
b) Urmarea imediată constă în perturbarea activităţii de înfăptuire a
justiţiei în condiţii legale şi în încălcarea unor drepturi ale persoanelor care ajută
la înfăptuirea justiţiei.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat
justiţiei este o faptă de pericol în raport cu valoarea socială ocrotită. Legătura
de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. În cazul acestei infracţiuni, există vinovăţie care se
manifestă sub forma intenţiei directe, prin fapta comisă subiectul activ urmărind
să pună în pericol înfăptuirea justiţiei prin răzbunarea pe persoana care ajută la
înfăptuirea acesteia. Textul de lege prevede în mod expres existenţa unui mobil,
respectiv ca victima sau un membru de familie al acesteia să fi sesizat organele
de urmărire penală, să fi dat declaraţii ori să fi prezentat probe într-o cauză
penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori. Deşi nu este
prevăzut expres în norma de incriminare, considerăm că există un scop care
face parte din elementele constitutive ale infracţiunii, şi care rezultă implicit atât
din mobilul care îl determină pe făptuitor să acţioneze, cât şi din denumirea
marginală a infracţiunii. Astfel, considerăm că făptuitorul săvârşeşte infracţiunea
urmărind răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei de victimă sau de un membru
de familie al acesteia.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, sunt lăsate în afara
incriminării de către legiuitor. Fapta se consumă în momentul săvârşirii unei
infracţiuni (indiferent de forma acesteia – acte de pregătire incriminate,
tentativă pedepsibilă, faptă consumată sau epuizată) împotriva unei persoane
ori a unui membru de familie al acesteia, datorită mobilului şi urmărind scopul
descris la latura subiectivă.
Este deci vorba de o infracţiune complexă, care absoarbe în conţinutul ei o
infracţiune contra persoanei (şi nu numai) şi este caracterizată printr-un mobil
şi scop special.
Există posibilitatea, în baza aceluiaşi mobil şi scop, ca fapta să fie săvârşită în
mod repetat la diferite intervale de timp, îmbrăcând astfel forma continuată şi
epuizându-se la data săvârşirii ultimului act.
B. Sancţionare. Pedeapsa pentru această infracţiune este pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea absorbită, ale cărei limite speciale se
majorează cu o treime. Aceasta nu înseamnă că în toate cazurile se vor aplica
limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea consumată, care se vor
majora cu o treime, ci este vorba de limitele speciale ale infracţiunii în forma
săvârşită în cazul concret (spre exemplu, în cazul unei tentative de omor,
majorarea cu o treime se va face la limitele de pedeapsă aplicabile pentru
tentativă, iar nu pentru forma consumată).

Comentariu

1.
Distrugerea calificată constituie o agravantă a infracţiunii de distrugere, dar
incriminată distinct în art. 254 C. pen., din cauza gradului de pericol ridicat.
Infracţiunea de distrugere calificată era prevăzută, într-o reglementare aproape
identică, în art. 218 C. pen. anterior.
2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 254 C. pen. într-o singură variantă de
comitere şi se reţine dacă faptele prevăzute în art. 253 au avut ca urmare un
dezastru.
3.
Cu privire la condiţiile preexistente facem trimitere la explicaţiile date când
am analizat infracţiunea de distrugere (art. 253 C. pen.).
4.
A. Latura obiectivă. Cu excepţia urmărilor, toate elementele laturii obiective
corespund cu acelea analizate în cadrul laturii obiective a infracţiunii de
distrugere.
În cazul distrugerii calificate, legea condiţionează realizarea laturii obiective
de anumite urmări precizate în mod expres de norma de incriminare:
producerea unui „dezastru”.
Potrivit art. 254 alin. (2) C. pen., dezastrul constă în distrugerea sau
degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau
componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea
corporală a două sau mai multor persoane.
Elementul subiectiv al infracţiunii de distrugere calificată este complex. Fapta
de distrugere se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. În ceea ce priveşte
urmarea acestei fapte – dezastrul – forma de vinovăţie se caracterizează prin
culpă. Rezultă că forma de vinovăţie la infracţiunea de distrugere calificată este
praeterintenţia.
Dacă vătămarea corporală sau moartea victimelor s-a produs de făptuitor cu
intenţie, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni între distrugerea
prevăzută în art. 253 C. pen. şi omorul calificat sau vătămarea corporală.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Distrugerea calificată fiind o variantă agravată praeterintenţionată
a distrugerii, aspectele referitoare la tentativă se reglementează potrivit art. 36
alin. (3) C. pen. Momentul consumării infracţiunii se produce odată cu realizarea
dezastrului, respectiv distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor
lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora având ca urmare
moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.
B. Sancţionare. Distrugerea calificată se pedepseşte cu închisoarea de la 7
la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se
aplică în mod corespunzător, dacă este cazul. Potrivit dispoziţiilor art.
1121 din Codul penal, instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a
confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
În acest capitol sunt incriminate faptele care aduc atingere integrităţii
corporale sau sănătăţii membrilor de familie şi prin aceasta prejudiciază relaţiile
sociale referitoare la aceste atribute ale persoanelor. Reglementarea distinctă a
infracţiunii de violenţă în familie, care nu constituie altceva decât varianta
agravată a unor infracţiuni contra vieţii sau integrităţii corporale, s-a impus în
vederea eliminării lacunelor şi incoerenţelor cauzate de modificările succesive
ale codului penal anterior.
Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal anterior. Totuşi, în
art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior era prevăzută o circumstanţă agravantă
legală generală a săvârşirii infracţiunii asupra membrilor familiei. De asemenea,
la infracţiunile de omor calificat [art. 175 lit. c)], lovire sau alte violenţe [art.
180 alin. (21)], vătămare corporală [art. 181 alin. (11)] se prevedea ca
circumstanţă de agravare specială săvârşirea infracţiunii asupra soţului sau
rudei apropiate ori asupra unui membru de familie. Definiţia rudei apropiate sau
a membrului de familie era dată în art. 149, respectiv 1491C. pen. anterior.
Astfel, săvârşirea unei infracţiuni prin violenţă asupra unui membru de familie
apărea în legislaţia anterioară ca o agravantă la infracţiunile de loviri sau alte
violenţe şi vătămare corporală, se regăsea într-o variantă apropiată la omor,
dar nu exista în cazul vătămării corporale grave şi al lovirilor sau vătămărilor
cauzatoare de moarte.
De aceea, potrivit actualului cod penal, comiterea infracţiunii prin violenţă
asupra unui membru de familie atrage o agravare în cazul tuturor infracţiunilor
pentru care acest lucru se justifică.
2.
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă tip în art. 199 C. pen. şi
constă în săvârşirea faptelor prevăzute în art. 188 (omor), art. 189 (omor
calificat) şi art. 193-195 (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte) asupra unui membru de familie.
3.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se referă la
ocrotirea vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii membrilor de familie
împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute ale persoanei.
reprezintă corpul persoanei, asupra căreia acţionează făptuitorul.
a) Subiect activ al acestei infracţiuni este circumstanţiat, putând fi, la fel ca
şi subiectul pasiv, numai un membru de familie.
Prin membru de familie se înţelege, potrivit art. 177 C. pen., ascendenţii şi
descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite
prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude, soţul, precum şi persoanele care au
stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în
cazul în care convieţuiesc.
Calitatea de soţ a subiectului activ şi pasiv trebuie să existe în momentul
săvârşirii faptei. Infracţiunea subzistă chiar şi în cazul în care soţii trăiesc
despărţiţi în fapt. Dacă această calitate a încetat, desigur, ca urmare a
divorţului, fapta constituie infracţiunea tip prevăzută de Codul penal. De
asemenea, nu există infracţiunea de violenţă în familie în cazul în care căsătoria
făptuitorului cu victima a fost anulată sau dacă făptuitorul şi victima erau legaţi
printr-o căsătorie nulă, din cauza bigamiei. În caz de divorţ, instanţa trebuie să
verifice cu atenţie dacă hotărârea a rămas sau nu definitivă, deci, dacă a încetat
sau nu calitatea de soţ înainte de săvârşirea infracţiunii. Dacă împotriva
hotărârii de admitere a divorţului s-a declarat apel de către una din părţi, va
trebui să se verifice dacă nu a expirat termenul de apel sau dacă apelul are în
vedere desfacerea căsătoriei ori numai soluţionarea unor cereri accesorii, cum
ar fi atribuirea beneficiului locuinţei1273. În toate aceste situaţii însă este
necesar să se constate dacă persoanele convieţuiesc, pentru că în această
situaţie, potrivit legii, sunt asimilaţi membrilor de familie chiar dacă nu au în
drept calitatea de soţi.
Tot violenţă în familie constituie uciderea unei rude1274. Potrivit art. 177 C.
pen., sunt incluşi în categoria membrilor de familie şi ascendenţii şi
descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora (veri – respectiv copiii fraţilor şi
surorilor), precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de
rude. În linie ascendentă sau descendentă nu există limită până la care se
întinde gradul de rudenie. În linie colaterală, rudenia apropiată se întinde doar
până la gradul IV.
Astfel, inculpatul, care a ucis pe fiul său, care fusese adoptat cu efecte
depline de bunicii materni ai acestuia, săvârşeşte infracţiunea de violenţă în
familie1275. Nu se săvârşeşte această infracţiune, ci infracţiunea de omor, dacă
victima era soţul surorii tatălui inculpatului1276, deşi i se spunea „unchi” într-o
accepţie largă.
1276 C.S.J., s. pen., dec. nr. 807/1991, în Dreptul nr. 3/1992, p. 73 -74.
Potrivit actualei reglementări, noţiunea de membru de familie se extinde şi
asupra concubinilor şi afinilor, precum şi asupra oricărei alte persoane, cu două
condiţii: aceştia să fi stabilit relaţii asemănătoare celor între soţi sau între
părinţi şi copii, şi să convieţuiască.
Dacă făptuitorul a fost în eroare cu privire la calitatea sa de soţ ori de rudă a
victimei ori acţiunea a fost deviată, răspunderea sa penală se stabileşte pentru
infracţiunea contra vieţii sau integrităţii corporale ori sănătăţii corespunzătoare,
dar nu pentru violenţă în familie. Calitatea de soţ sau de rudă a autorului, fiind
o circumstanţă personală, nu se răsfrânge asupra participanţilor.
Datorită specificului acestei infracţiuni (variantă specială a infracţiunilor
contra persoanei datorită calităţii subiecţilor), participaţia este posibilă în oricare
din formele sale (coautorat, instigare, complicitate), cu condiţia ca şi
participantul să îndeplinească aceeaşi calitate ca şi autorul (spre exemplu, tatăl
participă alături de fiu, îl determină sau ajută pe acesta să îşi ucidă mama).
În cazul în care participantul nu este membru de familie, acesta va răspunde,
în funcţie de contribuţia sa, în calitate de coautor, instigator sau complice la
infracţiunea în varianta simplă (omor, omor calificat, lovire sau alte violenţe,
vătămare corporală sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzute în
art. 188, 189, 193-195C. pen.). Dacă participantul este membru de familie, iar
autorul nu (spre exemplu, soţul determină un necunoscut prin oferirea de bani
să-i ucidă soţia), acesta va răspunde pentru infracţiunea de violenţă în familie
potrivit contribuţiei sale, iar autorul pentru infracţiunea tip îndreptată contra
persoanei (omor, omor calificat, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzute în art. 188, 189, 193-195C.
pen.).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi numai membrul de familie în viaţă
asupra căreia s-a exercitat violenţa.
4.
În ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii, trimitem la explicaţiile
date la infracţiunile de omor (art. 188 C. pen.), omor calificat (art. 189 C. pen.),
lovire sau alte violenţe (art. 193 C. pen.), vătămare corporală (art. 194 C. pen.)
şi loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.). Fapta prezintă
aceleaşi condiţii de săvârşire, diferită fiind doar calitatea autorului în raport cu
victima.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Explicaţiile de la infracţiunile de omor, omor calificat, lovire sau
alte violenţe, vătămare corporală sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
(prevăzute în art. 188, 189, 193-195C. pen.) sunt valabile şi în privinţa
infracţiunii de violenţă în familie.
B. Sancţionare. Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 şi art. 193-195
sunt săvârşite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei
prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.
În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui
membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu.
Împăcarea înlătură răspunderea penală. Deşi Codul penal se referă la
infracţiunile prevăzute în art. 193 (lovirea sau alte violenţe) şi 196C. pen.
(vătămarea corporală din culpă), considerăm că este o eroare a legiuitorului,
textul trebuind citit ca referindu-se la art. 194 C. pen. (vătămarea corporală) în
loc de art. 196, care, de altfel, nici nu se regăseşte în conţinutul constitutiv al
infracţiunii de violenţă în familie.
Ilie Pascu, Eugen Neaţă, Conceptul de „membru de familie” în

legislaţia penală română, în R.D.P. nr. 4/2004, p. 53.

Comentariu

1261Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal,
http://www.just.ro.
1.
În teoria dreptului penal, încăierarea sau rixul este socotită în general ca fiind
ciocnirea sau lupta fizică iscată spontan între două grupuri sau tabere adverse
compuse din câte două sau mai multe persoane (denumite participanţi la
încăierare sau corixanţi). Ea este caracterizată printr-un complex de acte de
violenţă, îmbrânceli şi lovituri reciproce aplicate la învălmăşeală şi la întâmplare,
indiferent de modul sau mijloacele cu care au fost executate (cu mâna, pumnul,
instrumente de orice fel, pietre etc.), desfăşurată de aşa fel încât, din cauza
aglomerării de persoane şi învălmăşelii, devine dificilă delimitarea şi
individualizarea aportului fiecărui participant sau corixant la desfăşurarea
încăierării1262.
Infracţiunea de încăierare a fost adusă în acest capitol deoarece pune în

pericol în primul rând integritatea fizică sau sănătatea persoanei şi abia în
subsidiar relaţiile privind convieţuirea socială1263. Reglementarea este
asemănătoare celei din legislaţia anterioară, cu unele simplificări. Astfel,
persoana a cărei activitate poate fi individualizată în încăierare va răspunde
pentru infracţiunea contra persoanei săvârşită efectiv, fără însă a mai beneficia
de reducerea limitelor de pedeapsă. De asemenea, se prevede expres că
participantul la încăierare care suferă o vătămare corporală, fără a se cunoaşte
autorul acesteia, va răspunde pentru varianta simplă a infracţiunii, iar nu pentru
varianta agravată. S-au modificat limitele de pedeapsă şi s-a introdus o nouă
variantă agravată, dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane.
1263Încăierarea este reglementată de numeroase legislaţii în categoria infracţiunilor care
aduc atingere sau pun în peric ol integritatea corporală (§ 231C. pen. german, § 91C. pen.
austriac, art. 154 C. pen. spaniol, art. 151 C. pen. portughez, art. 133 C. pen. elveţian).

2.
Infracţiunea de încăierare este reglementată, într-o variantă tip şi trei
variante agravate, în art. 198 C. pen. Constituie încăierare varianta tip, potrivit
alin. (1), participarea la o încăierare între mai multe persoane. Variantele
agravate se raportează la sancţionarea participanţilor la încăierare, în condiţiile
producerii unor rezultate mai grave privind integritatea corporală sau viaţa
persoanelor, când nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările.
Astfel, potrivit alin. (2), se pedepsesc mai grav participanţii la încăierare, cu
excepţia victimei care va răspunde pentru varianta tip a infracţiunii, dacă în
cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor
persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările.
În (3) sunt prevăzute două variante agravate, respectiv când prin fapta
săvârşită s-a cauzat moartea unei persoane ori dacă s-a cauzat moartea a două
sau mai multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs
urmările.
3.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de încăierare are ca obiect juridic
special relaţiile sociale privind persoana umană şi anume acelea legate de viaţa,
integritatea corporală şi sănătatea persoanei.
În afară de aceste valori şi relaţii sociale care constituie totdeauna obiectul
său juridic specific, încăierarea poate avea uneori ca obiect juridic secundar sau
adiacent, relaţiile sociale privitoare la menţinerea ordinii şi liniştii publice, a
climatului de securitate socială necesar convieţuirii paşnice şi armonioase între
cetăţeni1264.
b) Obiectul material. Infracţiunea de încăierare are ca obiect material

corpurile persoanelor implicate în încăierare.
a) Subiectul activ. In cazul acestei infracţiuni subiect activ poate fi orice
persoană responsabilă penal. Subliniem însă că încăierarea este o infracţiune cu
o pluralitate de subiecţi activi, întrucât dacă nu sunt mai mulţi participanţi nu
sunt incidente nici prevederile art. 198 C. pen.
Prin urmare, este vorba de o pluralitate naturală de infractori, aflându-se în
prezenţa a două tabere de cel puţin două persoane (fiecare) între care se
declanşează o ceartă, care degenerează în bătaie şi încleştare corp la corp sau
în schimbul colectiv de lovituri de la distanţă.
În cazul infracţiunii de încăierare vor fi autori toţi cei care au comis această
faptă indiferent dacă au participat până la capăt sau au ieşit la un moment dat
din încăierare. La comiterea faptei pot participa atât instigatorii, cât şi complicii,
pluralitatea naturală de care am vorbit putând subzista alături de o pluralitate
ocazională (participaţie). Nu poate fi autor la infracţiunea de încăierare
persoana căreia i s-a identificat contribuţia şi care a cauzat o vătămare
corporală sau moartea altei persoane. Acesta va fi sancţionat, în acest caz,
pentru infracţiunea săvârşită (vătămare corporală, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte sau omor, după caz), iar nu pentru această infracţiune în
concurs cu infracţiunea de încăierare.
b) Subiectul pasiv. Subiecţi pasivi sunt persoanele care au suferit vătămări
corporale sau şi-au pierdut viaţa.
4.
a) Elementul material. Infracţiunea se realizează sub aspectul elementului
material prin acţiunea de participare la o încăierare între mai multe persoane,
respectiv între două grupuri, două tabere, ocazie între care se aplică lovituri sau
violenţe fizice reciproce din care pot rezulta vătămări corporale sau chiar
moartea vreunei persoane.
Este de menţionat faptul că participarea la încăierare există şi atunci când
după începerea ostilităţilor, a ciocnirilor violente, o persoană intervine sau se
lasă antrenată în încăierare, cerându-se totuşi o prezenţă activă a făptuitorului
în aglomerarea de persoane angajate în încăierare.
Infracţiunea de încăierare există numai atunci când mai multe persoane
împărţite în grupuri adverse îşi aplică unii altora lovituri sau alte violenţe, când
toţi acţionează în calitate de subiecţi activi şi în acelaşi timp pot fi subiecţi
pasivi, activităţile lor fiind foarte dificil de delimitat, fiind vorba de o adevărată
încleştare.
Atunci când condiţiile arătate nu sunt îndeplinite, nu vor fi incidente
prevederile art. 198 C. pen., fapta putând constitui, după caz, o altă infracţiune.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis1265, de exemplu, că nu se poate
reţine săvârşirea infracţiunii de încăierare dacă două persoane au atacat şi lovit
o altă persoană, deoarece încăierarea presupune două grupuri adverse între
care se schimbă lovituri reciproce, iar în speţă victima a fost singură, fiind
atacată de doi agresori şi primind lovituri de la fiecare dintre aceştia. Dacă,
indiferent de faptul că au participat două grupuri, acţiunile violente aparţin
numai unuia dintre grupuri şi activitatea infracţională a fiecărui membru al
grupului poate fi delimitată şi individualizată, nu va exista infracţiunea de
încăierare, reţinându-se numai celelalte infracţiuni contra persoanei
săvârşite1266.
1265 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5991/2005, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 489.
1266 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4204/2006, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2006, p. 62 -63.
În practica judiciară s-a reţinut că s-a săvârşit această infracţiune în cazul

familiilor inculpaţilor I.G., pe de o parte şi Z.D., pe de altă parte, între care au
existat neînţelegeri şi litigii în legătură cu un teren şi care, întâlnindu-se într-o
seară, între aceste grupuri a avut loc o altercaţie cu care ocazie şi-au aplicat
lovituri reciproce, cu uluci şi pari, suferind fiecare vătămări corporale. În aceeaşi
împrejurare, victima D.G. care a participat la conflict în grupul familiei Z.D.,
care era socrul acestuia, a suferit multiple leziuni printre care şi o fractură de
boltă craniană, dublă fractură de mandibulă, fracturi dentare, fracturi costale,
rupturi pleuro-pulmonare, care au avut drept consecinţă producerea morţii. Nu
s-a putut stabili persoana sau persoanele care au aplicat lovituri victimei, fiecare
dintre participanţii celor două grupuri înverşunându-se reciproc1267.
1267 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1527/2003, www.ctce.ro.
În cazul infracţiunii de încăierare nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la

provocare, deoarece, deşi încăierarea presupune o tulburare psihică, aceasta
diferă calitativ şi ca intensitate de starea de tulburare specifică provocării.
b) Urmarea imediată. Comiterea infracţiunii de încăierare are ca urmare
imediată un rezultat material constând în diverse vătămări ale integrităţii sau
sănătăţii, ori în uciderea uneia sau mai multor persoane.
În literatura de specialitate s-a decis că dacă s-a produs o vătămare
corporală (art. 194 C. pen.) sau dacă s-a cauzat moartea (art. 195 C. pen.) şi
nu se ştie cine a pricinuit aceste urmări, va exista varianta agravată a
infracţiunii de încăierare. Când se cunoaşte cine a săvârşit vătămarea corporală
sau a cauzat moartea va exista concurs de infracţiuni1268. Considerăm că nu se
reţine concursul de infracţiuni, iar făptuitorul, când este cunoscut răspunde
numai pentru o singură infracţiune de vătămare corporală, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte sau omor. În acelaşi sens este orientată şi practica
judiciară recentă1269.
1268V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 680. In acelaşi sens T. Bucureşti, s. a II -a pen.
dec. nr. 35/1992, în Culegere de prac tică judiciară penală pe anul 1992, cu note de V.
Papadopol, p. 158.
1269C.S.J., s. pen., dec. nr. 1639/2003, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 490;
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1582/2001, www.ctce.ro; C. Ap. Bucureşti, s. pen., dec. nr.
45/A/1996, în R.D.P. nr. 4/1996, p. 147.
Nu are importanţă dacă victima face parte din rândul participanţilor la
încăierare sau din afara încăierării. Toţi participanţii care au dat naştere urmării
periculoase răspund pentru rezultatul mai grav, întrucât fiecare a participat la
încăierare, la conflictul dezlănţuit.
c) Raportul de cauzalitate. Intre acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată
trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta trebuie dovedită.
B. Latura subiectivă. Sub aspectul elementului subiectiv, infracţiunea de
încăierare se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Nu este posibilă
participarea din culpă la încăierare, deoarece făptuitorul care se angajează în
încăierare îşi dă seama, deci prevede rezultatul imediat firesc (atingerea adusă
integrităţii corporale sau sănătăţii) şi posibilitatea unei eventuale vătămări
corporale ori chiar a morţii vreunuia dintre corixanţi. Într-o opinie se consideră
că deşi nu urmăreşte de regulă un asemenea rezultat, făptuitorul acceptă
eventualitatea producerii acestuia, atitudine care rezultă din chiar participarea
voluntară la încăierare1270. În cazul săvârşirii faptei prevăzută de alin. (2) şi
alin. (3) fapta tuturor participanţilor se caracterizează - sub aspect subiectiv -
prin praeterintenţie, fie că s-a produs o vătămare corporală, fie că s-a produs
chiar moartea1271.
1270 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 680 -681.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele pregătitoare precum şi tentativa nu sunt incriminate şi ca
atare nu sunt sancţionate.
Fapta se consumă în momentul când are loc încăierarea, adică atunci când
mai multe persoane sunt angajate într-un conflict violent în aşa fel încât
acţiunile lor se împletesc şi sunt greu de delimitat. In cazul variantelor agravate,
consumarea are loc în momentul în care se produce vătămarea corporală sau
moartea persoanei; faptele prin agravarea progresivă a rezultatului vătămător
pot apărea ca o infracţiune progresivă.
B. Sancţionare. Infracţiunea de încăierare se sancţionează în varianta tip cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă; în variantele agravate, în raport
de rezultatul produs, cu închisoare de la unu la 5 ani pentru fapta de vătămare
a integrităţii corporale sau a sănătăţii (cu excepţia victimei sau victimelor care
au suferit vătămarea corporală, care vor răspunde pentru fapta în varianta tip),
cu închisoare de la 6 la 12 ani, dacă fapta a avut ca urmare moartea unei
persoane, iar dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele
speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Deşi Codul penal nu precizează
care limite speciale se majorează, opinăm că este vorba de pedeapsa prevăzută
în alin. (3) al art. 198, astfel încât pedeapsa prevăzută de lege în acest caz este
închisoarea de la 6 la 16 ani.
Potrivit alin. final al art. 198 C. pen., nu se pedepseşte cel care a fost prins în
încăierare împotriva voinţei sale sau care a încercat să despartă pe alţii (cauze
de nepedepsire).
În toate cazurile, participantul nu va beneficia însă de cauze de nepedepsire
dacă ulterior, lăsându-se antrenat în încăierare, acţionează cu intenţia de a
participa la încăierare şi se integrează în schimbul de violenţe care au loc.
Cauzele de nepedepsire operează nu numai în cazul încăierării simple, ci şi în
celelalte ipoteze prevăzute de text, cu excepţia însă a acelora în care se
săvârşesc infracţiuni mai grave, iar făptuitorii sunt cunoscuţi.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Incriminarea infracţiunii de ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată a
omorului, se înscrie pe linia tradiţiei existente în dreptul nostru (art. 468 C. pen.
din 1936)1162. Reintroducerea acestui text se impunea însă, înainte de toate, ca
urmare a noului regim al circumstanţelor atenuante consacrat de Partea
generală. Într-adevăr, dacă în precedenta reglementare, împrejurarea avută în
vedere în art. 190 putea fi valorificată ca o circumstanţă atenuantă judiciară,
ducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în noua
reglementare, chiar dacă s-ar reţine o circumstanţă atenuantă judiciară,
pedeapsa aplicată nu se va mai situa obligatoriu sub acest minim. De aceea,
pentru a permite aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de pericol
social al acestei fapte, era necesară o reglementare legală distinctă. În fine, a
fost preferată denumirea marginală de ucidere la cererea victimei şi nu cea de
omor la cererea victimei, pentru a exclude această faptă dintre antecedentele
omorului calificat prevăzut de art. 189 lit. e).
1162Şi în alte legislaţii penale este incriminată ca variantă atenuată a omorului infracţiunea
de ucidere la cererea victimei (§ 216C. pen. german, § 77C. pen. austriac, art. 143 alin. (4)
C. pen. spaniol, art. 134 C. pen. portughez, art. 114 C. pen. elveţian, § 235C. pen.
norvegian). În anumite împrejurări specifice, fapta nu constituie infracţiune (aşa -zisa
eutanasie, curmarea vieţii unui om din milă). Astfel, legislaţiile penale olandeză şi belgiană
au legiferat eutanasia, în condiţii stricte şi dacă este săvârşită de către sau cu asistenţa
medicului.
De asemenea, s-a dorit întărirea prevederii exprese a faptului că în materie

de omucidere consimţământul victimei este inoperant, neputând constitui o
cauză justificativă [art. 22 alin. (2) C. pen.]. Infracţiunea nu are corespondent
în Codul penal anterior.
2.
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă tip, ce constă, potrivit art.
190 C. pen., în uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi
repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă
atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat.
3.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este similar aceluia al infracţiunilor
de omucidere şi constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă.
b) Obiectul material constă în corpul în viaţă al victimei.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică responsabilă
penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau
complicitate).
b) Subiectul pasiv este determinat în cazul acestei infracţiuni, neputând fi
decât o persoană care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă
atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat. Spre
deosebire de Codul penal din 1936, care nu impunea nicio condiţie referitoare la
calitatea persoanei, astfel că nu conta cauza pentru care victima stăruia să fie
ucisă (boală incurabilă, cauze privind onoarea, cauze sentimentale etc.), Codul
penal din 2009 limitează sfera subiecţilor pasivi numai la persoanele suferind de
o boală incurabilă (spre exemplu cancer, SIDA) ori de o infirmitate gravă (spre
exemplu, paralizie completă). Acestea trebuie atestate medical, pentru a se
certifica caracterul incurabil sau ireversibil al acestora, astfel încât să nu mai
existe speranţe de remediere sau însănătoşire. De asemenea, boala sau
infirmitatea trebuie să cauzeze suferinţe permanente şi greu de suportat.
Acestea sunt de natură să pună la grea încercare din punct de vedere fizic şi
psihic atât victima, cât şi pe cei din anturajul acesteia.
Nu contează dacă victima era sau nu în stare să-şi pună singură capăt vieţii,
deoarece această posibilitate depinde nu numai de condiţia fizică, dar şi de
starea psihică a persoanei (există persoane care doresc cu orice preţ să moară,
dar care nu au tăria de a se sinucide).
În situaţia în care motivul pentru care victima cere făptuitorului să o omoare
este altul decât cel prevăzut mai sus (spre exemplu, deznădejde sentimentală
sau incapacitatea de a se sinucide), fapta va constitui infracţiunea de omor, la
care se pot reţine însă circumstanţe atenuante judiciare determinate de cererea
explicită a victimei [art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.].
4.
a) Elementul material. Sub acest aspect, infracţiunea implică o acţiune de
ucidere. Cum această acţiune a fost descrisă în cadrul infracţiunii de omor,
trimitem la explicaţiile date în analiza art. 188 C. pen. din acest capitol. Pentru
existenţa infracţiunii este necesară săvârşirea faptei la cererea explicită,
serioasă, conştientă şi repetată a victimei.
Cererea trebuie făcută de o persoană aflată în deplinătatea facultăţilor sale
mintale şi care îşi dă seama de ceea ce cere. De asemenea, cererea trebuie să
fie explicită, expresă, iar nu subînţeleasă. Rugămintea trebuie să fie nu numai
serioasă, făcută cu insistenţă şi ca urmare a unei hotărâri ferme, dar şi
repetată, hotărârea trebuind să persiste, ceea ce exclude ideea unei hotărâri
luate în pripă, într-un moment de enervare, deprimare sau deznădejde.
Nu trebuie ca rugăminţile pretinse serioase şi repetate să constituie în
realitate un apel la îngăduinţă sau milă, în acest caz nefiind vorba de o ucidere
la cererea victimei, ci de o infracţiune de omor (spre exemplu, un părinte
bătrân, bolnav şi neputincios, dejnădăjduit de felul neomenos în care îl trata fiul
său, îl roagă insistent pe acesta să îl omoare)1163.
1163C. Rătescu, H. Aznavorian, I. Ionescu -Dolj, T. Pop, I. Gr. Perieţeanu, M. Papadopolu,
V. Dongoroz, N. Pavelescu, Codul penal Carol al II -lea adnotat, vol.III, Partea specială, Ed.
Librăriei Socec&Co. S.A., Bucureşti, 1937, p. 102.
Nu există condiţii de loc sau timp privind comiterea infracţiunii.

b) Urmarea imediată a infracţiunii constă în decesul persoanei.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm
este necesar a se stabili legătura de cauzalitate dintre ceea ce subiectul activ
întreprinde – acţiunea de ucidere şi rezultatul produs – moartea victimei.
Dacă moartea victimei s-a datorat altor cauze, altor evenimente şi acţiunea
întreprinsă de făptuitor a rămas infructuoasă, neexistând raport de cauzalitate,
nu va exista infracţiune.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie care poate fi directă
sau indirectă, după cum autorul a prevăzut urmarea periculoasă şi a urmărit sau
a acceptat producerea rezultatului. Această urmărire sau acceptare a
rezultatului trebuie însă îmbinată cu prevederea faptului că victima doreşte
stăruitor acest lucru. Dacă se stabileşte că făptuitorul cunoştea faptul că cererea
victimei constituie numai o manieră de a-şi exprima deznădejdea, dar nu o
dorinţă reală de a fi ucisă, atunci va exista infracţiunea de omor, iar nu cea de
ucidere la cererea victimei.
Fapta va constitui omor chiar în condiţiile unei cereri explicite, serioase,
conştiente şi repetate a victimei, dar care nu a ajuns la cunoştinţa făptuitorului,
care a luat hotărârea de a ucide victima din alte motive (spre exemplu, din
interes material, pentru a o moşteni).
Dacă însă cererea a ajuns la cunoştinţa făptuitorului, nu prezintă importanţă
şi nici nu interesează pentru existenţa infracţiunii de ucidere la cererea victimei
scopul în care a fost săvârşită fapta şi nici mobilul ce l-a determinat pe autor
(de pildă: dorinţa de a obţine unele foloase, milă faţă de unele suferinţe ale
victimei etc.). Acestea (mobilul şi scopul) pot însă servi la individualizarea
pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Uciderea la cererea victimei se consumă în momentul morţii
persoanei. Deşi fapta este susceptibilă de acte de pregătire şi de tentativă,
aceste forme imperfecte ale infracţiunii nu se pedepsesc.
B. Sancţionare. Persoana fizică se pedepseşte pentru fapta de ucidere la
cererea victimei cu închisoare de la unu la 5 ani.
Petre Dungan, Infracţiunea de ucidere la cererea victimei, în R.D.P. nr.

1/2010, p. 48; Eliodor Tanislav, Dreptul la moarte, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 98.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
altă infracţiune ce priveşte actele sexuale neconsimţite este şi cea incriminată
în art. 219 C. pen.: agresiunea sexuală. Această infracţiune va fi incidentă în
cazul altor acte de natură sexuală decât cele prevăzute de art. 218, cu alte
cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (acte de
masturbare etc.), săvârşite sub imperiul constrângerii sau al stărilor asimilate
acesteia. În cazul în care astfel de acte sunt comise în aceeaşi împrejurare cu
infracţiunea de viol aşa cum este ea reglementată de art. 218, nu se va reţine
un concurs de infracţiuni, ci o singură încadrare, aceea de viol. Infracţiunea era
prevăzută, cu o reglementare diferită, în art. 201 C. pen.
anterior (perversiunea sexuală). Erau reglementate în conţinutul infracţiunii
atât acte sexuale consimţite (care au fost parţial preluate în actuala
reglementare în art. 375 C. pen., ultrajul contra bunelor moravuri, iar prin
schimbarea orientării în ceea ce priveşte elementul material al infracţiunilor de
viol şi act sexual cu un minor, au fost preluate parţial şi în prevederile actuale
ale infracţiunii de corupţie sexuală, art. 221 C. pen.), cât şi alte acte sexuale
decât cele prevăzute la infracţiunea de viol, săvârşite prin vicierea
consimţământului victimei (preluate în actuala reglementare în infracţiunea de
agresiune sexuală).
2.
variante agravate. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în actul de
natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană, săvârşit
prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima
voinţa ori profitând de această stare.
Varianta agravată prevăzută în alin. (2) prezintă şase modalităţi alternative
de comitere, identice cu cele de la infracţiunea de viol, victima se află în
îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [lit. a)],
victima este rudă în linie directă, frate sau soră [lit. b)], victima nu a împlinit
vârsta de 16 ani [lit. c)], fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale
pornografice [lit. d)], fapta a avut ca urmare vătămarea corporală [lit. e)], fapta
a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună [lit. f)].
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) este comună variantelor prezentate
anterior şi se realizează atunci când fapta a avut ca urmare moartea victimei.
3.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la
inviolabilitatea sexuală, libertatea psihică, integritatea corporală sau chiar viaţa
persoanei1446.
1446 Elementele constitutive ale infracţiunii de agresiune sexuală sunt în princip iu identice
cu cele de la infracţiunea de viol, drept pentru care trimitem la explicaţiile de la această
infracţiune.
b) Obiectul material este corpul persoanei asupra căreia se comite fapta

(bărbat sau femeie).
a) Subiect activ poate fi orice persoană fizică, bărbat sau femeie; nu
interesează dacă are sau nu aptitudinea fiziologică să întreţină relaţii sexuale
normale.
Participaţia este posibilă sub forma instigării sau complicităţii. Dacă fapta se
săvârşeşte de două sau mai multe persoane împreună, ne vom afla în prezenţa
agravantei de la alin. (2) lit. f).
b) Subiectul pasiv. În cazul actelor de agresiune sexuală subiectul pasiv
este persoana asupra căreia s-au săvârşit actele sexuale prin constrângere,
punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând
de această stare. În variantele agravate subiectul pasiv este calificat, victima
aflându-se în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului
[alin. (2) lit. a)], victima fiind rudă în linie directă, frate ori soră [alin. (2) lit. b)]
ori dacă victima este un minor sub 16 ani [alin. (2) lit. c)].
4.
a) Elementul material al infracţiunii tipice constă în săvârşirea de acte de
natură sexuală, altele decât raportul sexual, actul sexual oral şi anal, precum şi
alte acte de penetrare vaginală sau anală, care sunt specifice infracţiunii de viol.
Acestea pot consta în acte fireşti de satisfacere a apetitului sexual (acte de
masturbare, atingere ori sărutare a organelor genitale, apropierea organelor
genitale de cele ale victimei etc.), ori alte acte nefireşti, concretizate în
manifestări aberante ale instinctului sexual, prin care nu se urmăreşte
realizarea unui raport sexual, ci doar obţinerea excitaţiei sexuale
nefinalizate1447.
1447I.C.C.J., secţiile unite, dec. nr. III din 23 mai 2005, M. Of. nr. 867 din 27 septembrie
2005, recurs în interesul legii cu privire la înţelesul ce trebuie atribuit actelor la care se
referă art. 197 alin. (1) şi art. 198, precum şi art. 201 din Codul penal anterior.
Actele care alcătuiesc elementul material al acestei infracţiuni se produc de

regulă între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, dar se pot produce şi
asupra corpului propriu. În raport cu prevederile art. 219 din Codul penal,
agresiunea sexuală poate consta în practicarea de acte lascive, obscene, de
lubricitate, în tendinţa de a obţine satisfacţii ale instinctului sexual în afară de
ceea ce este admis ca firesc, prin manifestări anormale, ţinând de
psihopatologia sexuală. Între aceste variante de agresiune sexuală ce vizează în
mod vădit anormalitatea s-au remarcat, prin frecvenţă şi trăsături distinctive,
următoarele: sadismul, care constă în provocarea excitaţiei sexuale prin
producerea de suferinţe victimei; masochismul, la care satisfacţia sexuală este
determinată numai de suportarea de către subiect a unei dureri fizice;
vampirismul, la care excitaţia sexuală este produsă de vederea sângelui
victimei; mixoscopia, în cazul căreia excitaţia sexuală este provocată de vederea
actului sexual practicat între alte persoane sau la privirea nudităţii.
Prin săvârşirea actelor de agresiune sexuală făptuitorul urmăreşte o
satisfacere fără penetrare a apetitului sexual. Esenţial pentru existenţa acestei
infracţiuni este săvârşirea altor acte de natură sexuală decât cele prevăzute de
art. 218, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral,
săvârşite sub imperiul constrângerii sau al stărilor asimilate acesteia. În cazul în
care astfel de acte sunt comise în aceeaşi împrejurare cu infracţiunea de viol
aşa cum este ea reglementată de art. 218 C. pen., nu se va reţine un concurs
de infracţiuni, ci o singură încadrare, aceea de viol.
Dacă actul de natură sexuală constă în acte de zoofilie sau bestialitate când
subiectul activ (persoana) are relaţii sexuale cu diferite animale, fapta va
constitui ultraj contra bunelor moravuri (art. 375 C. pen.), iar nu agresiune
sexuală. În schimb, dacă făptuitorul obligă victima (o altă persoană) să întreţină
relaţii sexuale cu animale, fapta va constitui, după caz, viol (spre exemplu, un
act sexual prin penetrare vaginală realizat de către un câine) sau agresiune
sexuală (act sexual oral realizat cu un câine, ori obligarea victimei să
masturbeze câinele).
b) Urmarea imediată constă într-o atingere adusă libertăţii sexuale prin
constrângerea unei persoane la acte sexuale. În variantele agravate prevăzute
în alin. (2) lit. e) şi alin. (3), fapta trebuie să aibă ca urmare vătămarea
corporală, respectiv moartea victimei.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm
trebuie să se stabilească legătura de cauzalitate între practicarea actelor de
agresiune sexuală şi rezultatul produs.
Agresiunea sexuală se comite cu intenţie directă. În varianta agravată şi
anume atunci când fapta a avut ca urmare o vătămare a integrităţii corporale
sau a sănătăţii ori moartea victimei, forma de vinovăţie este intenţia depăşită
(praeterintenţia).
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea este susceptibilă de forme imperfecte; actul
pregătitor nu se pedepseşte, ci numai tentativa în modalitatea tentativei
imperfecte (întrerupte). Pentru a exista tentativă la această infracţiune, trebuie
să se realizeze constrângerea, punerea în imposibilitate de a se apăra sau de a-
şi exprima voinţa ori încercarea de a profita de această stare, în scopul realizării
unui act sexual, dar să nu se înceapă executarea acestuia. Începerea executării
actului de natură sexuală, în condiţiile arătate, semnifică consumarea
infracţiunii.
B. Sancţionare. Persoana fizică se pedepseşte după cum urmează: în cazul
prevăzut în alin. (1) cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi; în cazul alin. (2), cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi; în cazul alin. (3) cu închisoare de la 7 la 15 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi, indiferent dacă fapta s-a consumat sau a
rămas în stadiul tentativei, dar s-a produs rezultatul mai grav (moartea
victimei).
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20
martie 2012, agresiunea sexuală urmată de moartea victimei este
imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi executarea
pedepsei.
Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) (varianta simplă) se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul variantelor
agravate, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Codruţa Conea, Perversiune sexuală. Săvârşirea asupra unei minore.

Inexistenţa concursului ideal de infracţiuni cu infracţiunea de corupţie
sexuală, în Dreptul nr. 2/1995, p. 67; Victor Nicolcescu, Unele consideraţii
asupra infracţiunii de perversiune sexuală, în Dreptul nr. 11/1999, p. 99; Daniel
Niţu, Unele delimitări privind infracţiunea de viol, în R.D.P. nr. 2/2004, p. 114.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
În Capitolul V, „Distrugerea şi tulburarea de posesie”, sunt cuprinse
infracţiunile de distrugere, distrugere calificată, distrugere din culpă şi tulburare
de posesie.
Infracţiunea de distrugere, în actuala reglementare, are în principiu, acelaşi
conţinut ca şi Codul penal anterior, cu precizarea că se introduce o nouă
variantă agravată în art. 253 alin. (2) prin care se incriminează „distrugerea
unui înscris sub semnătură privată, care aparţine altei persoane şi serveşte la
dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o
pagubă”.
Celelalte variante agravate ale infracţiunii de distrugere prevăzute în Codul
penal anterior, sunt menţinute în reglementarea actuală, cu anumite
reformulări, necesare pentru a le pune de acord cu solicitările doctrinei şi ale
practicii judiciare. Astfel, agravanta din reglementarea anterioară privind
valoarea deosebită artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea
valoare a fost înlocuită cu cerinţa ca bunul să facă parte din patrimoniul cultural.
Agravanta referitoare la săvârşirea faptei prin incendiere, explozie sau orice
asemenea mijloc a înlocuit cerinţa producerii unui pericolul public cu o cerinţă
mult mai concret formulată, respectiv dacă fapta este de natură să pună în
pericol alte persoane sau bunuri. De asemenea, varianta agravată a distrugerii,
degradării sau aducerii în stare de neîntrebuinţare a unei conducte petroliere
sau de gaze, a unui cablu de înaltă tensiune, a echipamentelor şi instalaţiilor de
telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi televiziune ori a
sistemelor de alimentare cu apă şi a conductelor magistrale de alimentare cu
apă nu a mai fost preluată în actuala reglementare.
În ceea ce priveşte sancţiunile aplicate, acestea au fost în general reduse în
noua reglementare, cu excepţia minimului special al pedepsei pentru fapta
săvârşită în varianta tip, care a fost sporit.
2.
Infracţiunea de distrugere prezintă mai multe variante de agravare sau
atenuare, prevăzute în articole distincte. În art. 253 C. pen. este prevăzută
infracţiunea de distrugere într-o variantă tip şi trei variante agravate. O altă
variantă agravată este prevăzută într-un articol distinct, art. 254 C. pen.
(distrugerea calificată). Varianta atenuată este prevăzută de asemenea într-un
articol distinct, art. 255 C. pen. (distrugerea din culpă). Vom analiza în
continuare variantele normative prevăzute în art. 253 C. pen.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), distrugerea, degradarea sau
aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori
împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun,
precum şi înlăturarea măsurilor luate.
Prima variantă agravată, potrivit alin. (2), constă în distrugerea unui înscris
sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei persoane şi
serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a
produs o pagubă.
A doua variantă agravată este prevăzută în alin. (3) şi se reţine dacă fapta
prevăzută în alin. (1) priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural.
Cea de-a treia variantă agravată, prevăzută în alin. (4), constă în
distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun,
săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este
de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
3.
a) Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la apărarea
existenţei şi stării de fapt a bunurilor şi a altor valori care fac obiectul
patrimoniului privat sau public. Nu s-ar putea concepe exercitarea dreptului de
proprietate, dacă legea penală nu ar ocroti existenţa şi capacitatea de folosire a
bunurilor ce formează obiectul acestor drepturi.
b) Obiectul material. Infracţiunea de distrugere are ca obiect material orice
bun mobil sau imobil – aparţinând altei persoane – fizice sau juridice – sau
însuşi făptuitorului (în anumite condiţii stabilite de lege) şi care este efectiv
distrus, ori adus în stare de neîntrebuinţare prin fapta săvârşită.
În cazul variantei simple [art. 253 alin. (1) C. pen.] şi primei variante
agravate [alin. (2)], bunul trebuie să aparţină altuia. Obiectul material al
distrugerilor pot fi şi înscrisurile, însă numai cele sub semnătură privată, nu şi
actele autentice, întrucât dacă distrugerea priveşte un act autentic aflat în
păstrarea unei autorităţi publice, fapta va constitui infracţiune potrivit art. 259
C. pen. (sustragerea sau distrugerea de înscrisuri) şi va fi pedepsită mai aspru.
Dacă este distrus un înscris autentic aflat în posesia altei persoane, nu se
justifică includerea faptei în cadrul agravantei, deoarece cel interesat poate
obţine oricând o copie de la autoritatea care a emis actul. Incriminarea acestei
variante agravate a faptei de distrugere îşi găseşte justificarea în realitatea
socială, în condiţiile în care un asemenea înscris poate fi unicul mijloc de probă
pentru dovedirea unui drept de natură patrimonială de o valoare considerabilă
(spre exemplu, un testament olograf).
De asemenea, se cere ca bunul să aibă o valoare economică şi să fie
susceptibil de a suferi o vătămare în substanţa sau în ceea ce priveşte
potenţialul său de utilizare. Ca atare, nu pot constitui obiect material al
infracţiunii de distrugere, bunurile lipsite de orice valoare şi nici cele ce nu fac
parte din patrimoniul cuiva (res nullis şi res derelictae). Nu prezintă importanţă
dacă bunul este în stare perfectă sau prezintă un anumit grad de uzură, condiţia
este ca el să fie utilizabil.
Constituie obiect material al infracţiunii de distrugere şi bunurile care fac
parte din patrimoniul naţional [art. 253 alin. (3)]. Acesta este compus din
bunuri culturale mobile şi imobile cu valoare deosebită, de interes public, care
sunt mărturii de neînlocuit ale potenţialului creator uman în relaţia sa cu mediul
natural şi cu mediul istoriceşte constituit de pe teritoriul României, ale istoriei şi
civilizaţiei naţionale şi universale, în funcţie de importanţa sau de semnificaţia
lor istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi
tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă,
cartografică şi epigrafică, de vechimea, unicitatea sau raritatea lor (spre
exemplu, clădiri, inscripţii, monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentaţie şi
harnaşament, arme, însemne funerare descoperite în situri istorice, cărţi rare şi
cărţi vechi, cărţi cu valoare bibliofilă, opere de artă plastică: pictură, sculptură,
grafică, desen, gravură, fotografie, obiecte de cult: icoane, broderii, orfevrărie,
mobilier etc.).
a) Subiectul activ al infracţiunii în varianta simplă [art. 253 alin. (1) C.
pen.] şi prima variantă agravată [art. 253 alin. (2) C. pen.] poate fi orice
persoană care răspunde penal, mai puţin proprietarul bunului distrus, degradat
etc. În cazul celorlalte variante agravate, însă, subiect activ poate fi orice
persoană, chiar şi proprietarul bunului care formează obiectul material.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale – coautorat, instigare
sau complicitate.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică (publică sau privată)
împotriva căreia a fost îndreptată activitatea infracţională. În practica judiciară
s-a decis că subiect pasiv al infracţiunii de distrugere este, în principal,
persoana căreia îi aparţine bunul. Subiecţii pasivi adiacenţi pot fi şi persoanele
care au asupra bunurilor, anumite drepturi şi au înregistrat o pagubă (creditorul
gajist, creditorul ipotecar, uzufructuarul)1772.
T. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 282/1996, în Culegere de practică judiciară a T.
1772
Bucureşti pe anii 1994 -1997, pp. 52-53.

Atunci când prin faptă se loveşte în patrimoniul mai multor persoane aflate în
indiviziune, există o pluralitate de subiecţi pasivi.
În situaţia în care autorul este chiar proprietarul bunului, vor fi subiecţi pasivi
persoanele care aveau un drept asupra bunului distrus, degradat sau ale căror
bunuri au fost afectate cu distrugerea lucrului ce aparţine subiectului activ.
4.
a) Elementul material. Infracţiunea de distrugere este o faptă penală
comisivă cu conţinut alternativ; ea se poate realiza din punct de vedere
obiectiv, prin comiterea uneia dintre următoarele acţiuni: distrugerea,
degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, împiedicarea luării măsurilor
de conservare ori de salvare a bunului după ce au fost luate, înlăturarea
măsurilor de conservare sau de salvare.
După unele opinii la care ne raliem, elementul material al infracţiunii de
distrugere poate consta şi dintr-o inacţiune1773.
1773 Gh. Diaconescu, op. cit., p. 305.
„Distrugerea” constă în lezarea substanţei bunului în aşa fel încât acesta

încetează să existe, este nimicit, ca de exemplu: dărâmarea unei construcţii,
uciderea unui animal, arderea unor înscrisuri în care sunt consemnate raporturi
patrimoniale1774. A săvârşit infracţiunea în această variantă de comitere numitul
I.O.. care, având diverse litigii cu vecinul său I.N. în legătură cu o suprafaţă de
pământ, pentru a se răzbuna pe victimă, cu ajutorul unei răngi, a distrus o
gheţărie a persoanei vătămate, pe care acesta a construit-o în mod legal pe
baza autorizaţiei eliberate de primărie1775.
1774 C. Ap. Iaşi, dec. pen. nr. 288/1998, în R.D.P. nr. 1/1999, p. 150; G. Antoniu ş.a., op.
cit., vol. III, p. 143.
1775 C. Ap. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 180/1996, în R.D.P. nr. 3/1996, p. 122.
„Degradarea” constă într-o atingere adusă bunului în aşa fel încât acesta îşi
pierde unele dintre calităţile sale, ceea ce atrage o reducere a potenţialului său
de utilizare. Deci este vorba de o deteriorare, stricarea parţială (bunul mai
există, dar are o valoare economică diminuată). Nu interesează dacă bunul ar
putea fi reparat sau dacă ar putea avea vreo întrebuinţare chiar aşa degradat.
Există degradare şi atunci când fapta afectează estetica bunului.
Acţiunea de distrugere sau degradare a unui bun poate intra în alcătuirea
conţinutului altor infracţiuni ca element constitutiv (de exemplu, actele de
diversiune – art. 403 C. pen., distrugerea sau semnalizarea falsă – art. 332 C.
pen.) sau ca circumstanţă agravantă [de exemplu, furtul calificat prevăzut de
art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen.]. În acest din urmă caz, dacă, după săvârşirea
actului de distrugere sau degradare, făptuitorul renunţă de bunăvoie să ducă
până la capăt infracţiunea, distrugerea îşi redobândeşte independenţa.
În acest sens, în practica judiciară1776 s-a decis, de exemplu, că fapta aceluia
care, pătrunzând într-o încăpere prin spargerea geamurilor şi deteriorarea
uşilor, scoate din dulap mai multe bunuri cu intenţia de a le însuşi, dar apoi, din
proprie iniţiativă, părăseşte încăperea fără să-şi însuşească ceva, constituie
tentativa la infracţiunea de furt calificat care însă nu se pedepseşte pentru că
făptuitorul s-a desistat, în sarcina sa urmând a se reţine infracţiunea de
distrugere săvârşită prin spargerea geamurilor şi deteriorarea uşilor, produse în
scopul de a pătrunde în încăpere.
1776 T.S., s. pen., dec. nr. 2956/1970, în R.R.D. nr. 3/1971, p. 133.
„Aducerea în stare de neîntrebuinţare” a bunului constă în aceea că bunul nu

mai poate fi utilizat conform destinaţiei sale pentru totdeauna sau numai
temporar, ca de exemplu sustragerea unei piese de la o maşină care nu poate fi
utilizată decât cu mare greutate, blocarea mecanismului de funcţionare al unei
instalaţii, lovirea unui animal care nu mai poate fi folosit la muncă decât parţial
etc.
„Împiedicarea luării măsurilor de conservare” ori „de salvare” a unui bun este
o modalitate, indirectă de distrugere a acestuia, deoarece făptuitorul nu
acţionează direct şi nemijlocit asupra bunului pentru a-l distruge însă prin
acţiunea sa ilicită împiedică, opreşte luarea măsurilor necesare să apere bunul
de pericolul distrugerii care îl ameninţă – de exemplu, făptuitorul împiedică o
echipă de pompieri să stingă un incendiu sau nu îngăduie efectuarea unor
lucrări pentru a preveni surparea unui zid sau efectuează acte de natură să
întârzie operaţiile de preîntâmpinare a unor inundaţii. Este, însă, vorba de
măsuri de împiedicare serioase şi eficiente din partea făptuitorului, iar nu simple
încercări izolate, zadarnice, fără eficienţă. A săvârşit infracţiunea de distrugere
în această variantă inculpatul care, incendiind din neglijenţă o căpiţă de paie în
curtea proprie nu a luat nicio măsură pentru limitarea efectelor şi, datorită
relaţiilor de duşmănie care existau între el şi vecinul său, i-a împiedicat pe
locuitorii ce încercau să intervină pentru stingerea incendiului, cu consecinţa
extinderii focului şi la locuinţa vecinului1777.
În fine, prin „înlăturarea măsurilor luate de conservare sau de salvare” a unui

bun se înţelege situaţia în care, în urma luării unor măsuri de apărare a bunului
de pericolul distrugerii care îl ameninţă, făptuitorul înlătură aceste măsuri, ca de
exemplu înlăturarea sudurii aplicate pe conducta spartă, dezgroparea gurii de
puţ prin care sonda erupea necontrolat etc.
Pentru existenţa elementului material al infracţiunii de distrugere este
suficient ca una dintre acţiunile enumerate mai sus să fie săvârşite. Comiterea
mai multora dintre aceste acţiuni contra aceluiaşi bun chiar succesiv sau contra
mai multor bunuri simultan, întruneşte elementele constitutive ale unei singure
infracţiuni1778.
Subliniem că acţiunile prevăzute de art. 253 alin. (1) C. pen., pot fi comise în
orice mod sau mijloace, mai puţin cele reglementate prin art. 253 alin. (4) C.
pen., care se referă la circumstanţe independente de agravare.
În varianta prevăzută în art. 253 alin. (3) C. pen. elementul material este la
fel cu cel al variantei tip, iar în variantele descrise în alin. (2) şi (4) al aceluiaşi
text de lege, elementul material este mai restrâns ca variante de comitere în
sensul că acesta se realizează prin acţiunile de distrugere limitativ arătate în
dispoziţiile incriminatoare.
Elementul material în varianta agravată reglementată în art. 253 alin. (4) C.
pen. constă din oricare dintre acţiunile ce pot fi întâlnite la primele două
variante cu deosebirea că distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare se realizează prin mijloace destul de periculoase: incendiere,
explozie ori prin alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol
alte persoane sau bunuri.
Pentru realizarea elementului material al variantei tip şi al primei variante
agravate, bunul trebuie să aparţină altuia. Această cerinţă nu mai este necesară
pentru existenţa laturii obiective în cazul celorlalte variante agravate.
b) Urmarea imediată constă în distrugerea, degradarea ori aducerea în
stare de neîntrebuinţare a unui bun care aparţine persoanelor fizice sau juridice
(publice sau private), producându-se o pagubă în dauna acestora. Pentru
reţinerea variantei agravate prevăzute în alin. (4), este necesar ca, pe lângă
acţiunea de distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuinţare a
unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc,
trebuie ca fapta să fie de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, în
caz contrar fapta va constitui varianta simplă a infracţiunii.
c) Raportul de cauzalitate. Între oricare dintre acţiunile ilicite şi urmarea
imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate (de la cauză la efect).
Elementul subiectiv în cazul acestei infracţiuni constă în vinovăţie care se
poate manifesta sub forma intenţiei directe sau indirecte. Comiterea din culpă a
acestei fapte este incriminată separat şi limitativ (art. 255 C. pen.). Mobilul şi
scopul nu au nicio relevanţă în ceea ce priveşte latura obiectivă.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea de distrugere este susceptibilă de toate formele
imperfecte ale infracţiunii, însă, actele de pregătire nu sunt incriminate şi ca
urmare nu se pedepsesc. Tentativa este posibilă şi este incriminată de lege
[art. 253 alin. (7) C. pen.], dar numai pentru variantele agravate prevăzute în
alin. (3) şi (4) (dacă fapta priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul
cultural, ori se săvârşeşte prin incendiere, explozie ori prin alte asemenea
mijloace).
Infracţiunea de distrugere se consumă în momentul în care activitatea
infracţională a fost dusă până la capăt şi s-a produs distrugerea, degradarea ori
aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun.
Fapta de distrugere se poate comite în formă continuată, situaţie în care
epuizarea are loc o dată cu săvârşirea ultimului act în componenţa laturii
obiective.
B. Sancţionare. Infracţiunea de distrugere [art. 253 alin. (1) C. pen.] este
pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În varianta
agravantă prevăzută de art. 253 alin. (2) sancţiunea este închisoarea de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă, în varianta agravată prevăzută în alin. (3)
sancţiunea este închisoarea de la unu la 5 ani, iar în varianta agravantă
prevăzută în art. 253 alin. (4) sancţiunea este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător, dacă este cazul.
Potrivit art. 253 alin. (6) C. pen., pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi
alin. (2), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. În cazul variantelor agravate prevăzute în alin. (3) şi (4), acţiunea
penală se pune în mişcare din oficiu. Pentru faptele prevăzute în alin. (3) şi (4),
potrivit dispoziţiilor art. 1121 din Codul penal, instanţa va putea dispune măsura
de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
Nicolae Conea, Consideraţii teoretice în legătură cu infracţiunile silvice

prevăzute în Legea nr. 26/1996, în Dreptul nr. 2/1997, p. 11; Ion
Dumitru, Încadrarea juridică a faptelor de tăiere de arbori din pădurile
proprietate privată a unor persoane fizice şi de însuşire pe nedrept a
acestora, în Dreptul nr. 8/1995, p. 71; Cristinel Ghigheci, Distrugere. Culpă.
Riscul admis, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 134; Geanam Ramon, Distrugere în forma
agravată prevăzută în art. 217 alin. (4) C.pen., ultraj contra bunelor moravuri şi
tulburarea liniştii publice. Concurs de infracţiuni, în Pro Lege nr. 1/2000, p. 107.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Capitolul al IX-lea regrupează infracţiunile ce aduc atingere domiciliului, vieţii
private şi corespondenţei.
În această categorie, pe lângă incriminările tradiţionale, au fost consacrate
câteva infracţiuni noi, menite să acopere un vid de reglementare şi să ofere un
răspuns la noile forme de lezare sau periclitare a valorilor sociale care formează
obiectul acestui capitol (violarea sediului profesional, violarea vieţii private).
În ceea ce priveşte infracţiunea de violare de domiciliu, aceasta a fost
preluată în varianta normativă existentă în reglementarea anterioară.
Diferenţele se referă la renunţarea în reglementarea actuală la agravanta
săvârşirii faptei de două sau mai multe persoane împreună (în această situaţie
operând circumstanţa agravantă legală generală a săvârşirii faptei de trei sau
mai multe persoane împreună, prevăzută la art. 77 alin. (1) lit. a), precum şi la
reducerea limitelor de pedeapsă în noua reglementare. De asemenea, se
extinde principiul disponibilităţii în ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii
penale şi asupra variantei agravate, aspect neexistent în reglementarea
anterioară.
2.
Infracţiunea este prevăzută, în art. 224 C. pen., într-o variantă tip şi o
variantă agravată. Varianta tip se regăseşte în alin. (1) şi constă în pătrunderea
fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte,
ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.
Varianta agravată se regăseşte în alin. (2) şi are trei modalităţi alternative de
comitere. Astfel, violarea de domiciliu se pedepseşte mai grav în cazul în care
fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în timpul nopţii ori prin folosire de
calităţi mincinoase.
3.
a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl formează relaţiile sociale
privind apărarea libertăţii persoanei, sub aspectul libertăţii vieţii domestice.
Fiecărei persoanei îi este recunoscut dreptul de a avea un domiciliu, de a trăi
fără teama unei imixtiuni din partea altora. Această libertate, deşi aparţine
individului, interesează societatea. În acest sens, sunt şi prevederile
constituţionale: potrivit art. 27 din Constituţie, domiciliul şi reşedinţa
persoanei sunt inviolabile. DeşiConstituţia foloseşte noţiunea tradiţională de
domiciliu, în realitate, garanţia inviolabilităţii se extinde asupra tuturor locurilor
supuse uzului domestic, aşa cum sunt enumerate în Codul penal. Inviolabilitatea
domiciliului nu se justifică în baza dreptului de proprietate, nici a faptului
posesiei, nici pe baza interesului ordinii publice, astfel că incriminarea faptelor
de violare de domiciliu îşi are locul firesc printre infracţiunile contra
persoanei1483.
1483 G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. I,p. 175.
b) Obiectul material al infracţiunii este însuşi domiciliul violat, indiferent
dacă i s-a cauzat sau nu vreo stricăciune1484.
1484 I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 168.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile
generale de vârstă şi responsabilitate.
În practica judiciară s-a hotărât că săvârşeşte această infracţiune tutorele
care pătrunde fără drept în casa unde locuiesc minorul şi mama acestuia, chiar
dacă se prevalează de drepturile sale de administrare a averii minorului,
deoarece prin incriminarea menţionată este ocrotit dreptul locativ al unei
persoane şi nu dreptul de proprietate1485, sau soţul care, fiind despărţit în fapt
de soţia sa şi folosind separat încăperile aceleiaşi locuinţe (soţia sa două
camere, iar el pe cea de a treia) a pătruns în încăperile folosite de aceasta şi de
copii1486. Infracţiunea de violare de domiciliu se poate săvârşi şi în participaţie –
coautorat, instigare sau complicitate.
1485 T. Iaşi, s. pen., dec . nr. 739/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 160.
1486C. Ap. Constanţa, s. pen., dec. nr. 264/1994, în R.D.P. nr. 3/1995, pp. 150 -151. În
acelaşi sens, Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1461/2006, www.iccj.ro.
b) Subiectul pasiv este persoana care foloseşte domiciliul violat şi care are
dreptul să permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în domiciliu a unei
persoane. Aceasta nu se identifică cu proprietarul locuinţei, nici cu posesorul, ci
este cel care foloseşte efectiv încăperea.
Legea ocroteşte pe deţinătorul de fapt al locuinţei, indiferent cât este de
precar titlul său, împotriva oricăror acte samavolnice ale unei persoane.
Legalitatea într-un stat de drept implică folosirea căilor legale de realizare a
dreptului, opunându-se oricărei încercări a cetăţenilor de a-şi face dreptate
singuri1487. Deci nu poate avea calitatea de subiect pasiv decât persoana
îndreptăţită a se opune la pătrunderea altei persoane în domiciliul violat.
1487 G. Antoniu ş.a., op. cit., p. 176.
4.
a) Elementul material al infracţiunii se poate realiza fie prin acţiunea de
pătrundere, fără drept, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit
ţinând de acestea, fie prin acţiunea de a refuza părăsirea locuinţei sau a
celorlalte locuri menţionate mai sus, la cererea persoanei care le foloseşte.
Cu privire la prima modalitate, se cere ca făptuitorul să se fi introdus în mod
efectiv, cu tot corpul în vreunul din locurile menţionate în textul de incriminare.
În consecinţă, acţiunea nu este realizată, de exemplu, dacă făptuitorul introduce
numai capul pe fereastra deschisă sau piciorul prin uşa întredeschisă ori dacă
numai priveşte într-o locuinţă.
În cazul în care domiciliul este compus din mai multe încăperi, este suficientă
pătrunderea în una din aceste încăperi.
Prin locuinţă se înţelege orice loc destinat efectiv şi actual uzului domestic al
uneia sau mai multor persoane. Nu interesează dacă locul este închis sau parţial
deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat special acestui scop ori nu este
destinat, dacă reprezintă o locuinţă permanentă sau trecătoare, ca de exemplu
staul, garaj, colibă, cameră de hotel, cabina unui vapor, camera
apartamentului, camera din vilă sau cortul dintr-o staţiune balneară, cabina din
vagonul de dormit, barăcile mobile, camera de cămin, camera de internat etc.
În acest sens, în practica judiciară s-a considerat pe bună dreptate că fapta
aceluia care a pătruns prin escaladarea ferestrei, într-o cameră a unui internat
încercând să aibă raport sexual cu una dintre elevele care locuia în acea
încăpere, constituie atât infracţiunea de viol (în forma tentativei), cât şi cea de
violare de domiciliu1488. Aşadar, locuinţa, în sens penal, cuprinde atât domiciliul,
cât şi reşedinţa în sensul dreptului civil.
1488T. Jud. Brăila, dec. pen. nr. 244/1981, în R.R.D. nr. 1/1983, p. 59 cu note aprobative,
de Rais Dorian; M.R. Stănoiu, Practica judiciară penală, vol. III, pp. 85 -88.
Trebuie precizat că pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă simpla

destinaţie de locuinţă a unei încăperi, mai trebuie ca aceasta să fie efectiv
locuită. Imobilul gol, nelocuit sau care nu a fost încă ocupat, deşi s-au perfectat
formele de repartiţie, nu poate fi susceptibil de violare de domiciliu. În acest
sens, s-a pronunţat şi practica judiciară, statuându-se că nu constituie
„locuinţă”, construcţia destinată să servească drept locuinţă care nu este locuită
în mod efectiv1489, de exemplu, casa pe care o persoană şi-a construit-o, dar în
care încă nu s-a mutat. Pătrunderea într-o asemenea construcţie, va constitui
infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută de art. 256 C. pen., dacă vor fi
îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa acestei infracţiuni. Nu
constituie, de asemenea, „locuinţă” în sensul dispoziţiilor art. 224 C. pen., locul
în care o persoană locuieşte împotriva voinţei sale (încăperea în care este ţinut
un deţinut, camera ocupată de militari în cazărmi etc.).
1489Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 169/2011, www.iccj.ro. În acelaşi sens, T. Brăila, dec. pen . nr.
244/1981, în R.R.D. nr. 1/1983, cu notă de Rais Dorian I.M. Lipcanu II, I. Poenaru III., C.
Buga.
În literatura juridică se arată însă că există violare de domiciliu în cazul

pătrunderii fără drept în camera separată, pe care subiectul pasiv o ocupă într-o
locuinţă specială (de exemplu camera unui călugăr, camera separată a unul
bolnav, locuinţa unui militar din cadrele armatei din incinta unităţii etc.)1490.
1490 T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. I, pp. 176 -177.
Dacă mai multe persoane locuiesc în comun şi au gospodărie comună,

locuinţa lor este unică, nici una dintre ele nu poate comite o violare de domiciliu
împotriva celeilalte. În situaţia când însă fiecare persoană posedă câte o
încăpere separată în aceeaşi casă sau apartament, violarea de domiciliu va
subzista cu privire la fiecare cameră.
Nu sunt asimilate locuinţei mijloacele de transport individuale (cu excepţia
remorcilor, rulotelor etc. care servesc drept locuinţă) sau în comun, întrucât în
acestea nu sunt realizate acte specifice vieţii domestice.
Încăperea este o parte dintr-o construcţie destinată să fie folosită drept
locuinţă şi care este utilizată ca atare în mod efectiv (de pildă o cameră dintr-o
casă în care o persoană îşi desfăşoară viaţa).
Prin dependinţe se înţeleg locurile care, direct sau indirect, sunt în relaţie de
dependenţă faţă de locuinţă. Ele constituie o prelungire, un accesoriu al
locuinţei, deoarece întregesc folosirea acesteia (de exemplu bucătăria, cămara,
pivniţa, magazia, boxa de la subsol, camerele de la baie, spălătoriile, vestiarele,
culoarele, camerele de trecere, cămările de alimente, grajdurile, şoproanele,
chioşcurile, pavilioanele etc.). Nu interesează dacă aceste locuri sunt acoperite
sau nu, dacă fac corp comun cu locuinţa sau sunt separate.
Prin loc împrejmuit se înţelege orice loc care este separat printr-o îngrădire
de jur-împrejur, printr-o împrejmuire (gard, perete, sârmă etc.) care serveşte
unui anumit scop (de exemplu curte, grădină etc.), şi care ţine de locuinţă sau
de dependinţă. Dacă locul împrejmuit nu are nicio legătură cu uzul domestic şi
cu libertatea persoanei, nu se află sub ocrotirea legii, sub aspectul infracţiunii pe
care o analizăm.
Nu interesează cum se pătrunde în unul din locurile arătate; aceasta poate
avea loc prin constrângere, amăgire, pe faţă ori pe ascuns, în prezenţa sau în
lipsa victimei.
Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică în mod abuziv,
fără nicio justificare legală. De asemenea, se cere ca pătrunderea să se facă
fără consimţământul persoanei care foloseşte locuinţa. Lipsa consimţământului
rezultă din materialitatea faptei; până la proba contrară, lipsa consimţământului
este prezumată1491.
Dacă pătrunderea fără drept în locuinţa unei persoane s-a făcut cu scopul
săvârşirii unei alte infracţiuni (omor, viol etc.), care a şi fost comisă va exista un
concurs de infracţiuni. În situaţia săvârşirii unei infracţiuni de furt sau tâlhărie,
violarea de domiciliu se absoarbe în variantele agravate ale acestor infracţiuni,
în această situaţie reţinându-se numai infracţiunile de furt calificat [art. 229
alin. (2) lit. b)] sau tâlhărie calificată [art. 234 alin. (1) lit. f)], iar nu şi violarea
de domiciliu în concurs1492.
1492 Raportul între infracţiunea de violare de d omiciliu şi infracţiunile de furt sau tâlhărie a
dat naştere la controverse în practica judiciară aferentă legislaţiei anterioare. A fost nevoie
de intervenţia instanţei supreme care, printr -un recurs în interesul legii, a stabilit raportul
între tâlhărie şi violarea de domiciliu (Î.C.C.J., Decizia nr. XXXI din 16 aprilie 2007, M. Of.
nr. 772 din 14 noiembrie 2007). Instanţa a stabilit că fapta de pătrundere, în orice mod,
într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării const ituie un
concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu şi infracţiunea de tâlhărie. Legiuitorul
a înţeles să infirme această soluţie în prevederile noului cod penal, stabilind că, în cazul
violării domiciliului sau sediului profesional, acestea se absorb ca variante agravante în
infracţiunile calificate de furt sau tâlhărie.
Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii poate consta şi într-
un refuz de a părăsi locuinţa. Aceasta presupune că intrarea în locuinţă s-a
făcut în mod legal, însă autorul fie direct (făţiş, ostentativ), fie indirect (spre
exemplu, ascunzându-se în casă), refuză să o părăsească la cererea celui care
locuieşte acolo.
Textul legii nu enumeră mijloacele susceptibile a fi folosite de autor, ci se
exprimă generic „în orice mod”. Acestea pot consta în acte de violenţă,
ameninţare, viclenie, efracţie, escaladare utilizare de chei mincinoase etc.
În cazul când pătrunderea în locuinţă se face în mod legal (de exemplu
pentru aducerea la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei sau a
unui mandat de arestare preventivă ori pentru efectuarea unei percheziţii),
fapta nu constituie infracţiune.
Aşa cum am arătat, dacă locuinţa este folosită de mai multe persoane,
dreptul de a îngădui sau interzice pătrunderea aparţine oricăreia dintre acestea.
Cele două variante de comitere a infracţiunii au caracter alternativ, astfel că,
dacă făptuitorul, după pătrunderea fără drept şi fără consimţământ în domiciliu,
refuză să-l părăsească, nu va exista concurs de infracţiuni, ci o unitate naturală
de infracţiune.
Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii în varianta agravată
trebuie îndeplinite câteva condiţii suplimentare.
Astfel, fapta este mai gravă dacă este comisă de către o persoană înarmată.
În ceea ce priveşte noţiunea de persoană înarmată şi incidenţa acestei
agravante, trimitem la explicaţiile date cu ocazia examinării agravantelor la
infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal. Credem deci că în cazul armelor
propriu-zise, astfel cum sunt definite prin art. 179 alin. (1) C. pen., pentru
existenţa agravantei este suficient ca, în momentul săvârşirii faptei, autorul să
aibă asupra sa o astfel de armă, nefiind necesar ca el sa o poarte în mod vizibil,
dar în cazul obiectelor considerate arme prin asimilare, în sensul art. 179 alin.
(2) C. pen., agravanta poate fi reţinută numai dacă autorul s-a folosit efectiv de
obiectul – devenit armă prin asimilare – pe care îl avea asupra sa.
În practica judiciară s-a reţinut ca violare de domiciliu în această variantă
agravată – de exemplu – fapta unei persoane de a fi pătruns fără drept într-o
locuinţă, fără consimţământul celui care o foloseşte, înarmată cu o toporişcă pe
care a folosit-o în activitatea sa agresivă1493. Dimpotrivă, s-a decis că agravanta
nu este aplicabilă în cazul inculpatului care s-a „înarmat” cu un lemn, cu care a
spart geamurile şi unele obiecte din locuinţa victimei, în care pătrunsese fără
drept, deoarece lemnul, nu este o armă special confecţionată pentru a servi la
atac sau apărare şi nici nu poate fi asimilat cu o armă, întrucât nu a fost folosit
în mod efectiv pentru atac împotriva victimei1494.
1494 T.S., s. pen., dec. nr. 2876/1976, R2, p. 405.

Reţinerea agravantei constă în acea că, pe de o parte, vederea armei poate
slăbi puterea de opunere a victimei, iar, pe de altă parte, infractorul înarmat –
făţiş sau ascuns – comite cu mai multă siguranţă şi îndrăzneală infracţiunea.
Constituie o variantă agravată a infracţiunii şi săvârşirea faptei în timpul
nopţii. Va exista această agravantă, chiar dacă în momentul comiterii infracţiunii
locuinţa era luminată artificial: esenţial este ca fapta să se săvârşească într-un
moment când s-a instalat întunericul ca fenomen natural, moment care diferă
după anotimp, poziţia geografică a localităţii, condiţiile atmosferice etc.
Comiterea faptei în timpul nopţii sporeşte gradul de pericol social al acesteia,
întrucât scad posibilităţile de apărare ale victimei, ceea ce uşurează săvârşirea
infracţiunii.
Deoarece legea nu face nicio distincţie, agravanta se aplică atât în cazul în
care violarea de domiciliu se realizează prin acţiunea de pătrundere, cât şi în
cazul în care fapta se realizează prin refuzul făptuitorului de a părăsi locul în
care a pătruns.
O ultimă variantă agravată o reprezintă folosirea de către autor a unei calităţi
mincinoase (de exemplu, s-a dat drept rudă, funcţionar la telefoane, procuror,
poliţist, lucrător de la gaze, de la electricitate etc.).
Agravanta se aplică prin pericolul sporit pe care îl reprezintă înşelarea
victimei prin asemenea mijloace, care sunt de natură a o face să nu se opună la
intrarea celui care se prezintă cu o astfel de calitate. Se înţelege că simularea se
referă numai la acele calităţi oficiale care conferă dreptul sau posibilitatea de a
pătrunde în locuinţa unei persoane.
Dacă făptuitorul a uzat, în mod mincinos, de o calitate oficială, îndeplinind
vreun act legat de acea calitate va exista şi infracţiunea de uzurpare de calităţi
oficiale (art. 258 C. pen.). Nu există cerinţe speciale cu privire la locul şi timpul
comiterii infracţiunii. Totuşi, săvârşirea infracţiunii în timpul nopţii conduce la o
variantă agravată a acesteia.
b) Urmarea imediată constă în starea de încălcare a libertăţii persoanei
privind domiciliul.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea ilegală a făptuitorului şi
urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Infracţiunea de violare de domiciliu se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă. Astfel, fapta inculpatului de a pătrunde fără drept în locuinţa victimei,
în condiţiile în care aceasta s-a opus pătrunderii, comunicându-i că nu acceptă
prezenţa inculpatului în locuinţă, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de violare de domiciliu, întrucât inculpatul a avut reprezentarea
faptului că a pătruns în locuinţă fără consimţământul victimei şi a prevăzut
rezultatul faptei constând în atingerea adusă libertăţii persoanei şi a acceptat
posibilitatea producerii lui1495. Dacă făptuitorul pătrunde într-o locuinţă folosită
de mai multe persoane, având consimţământul uneia dintre acestea, se poate
considera că nu există intenţie. În acest caz, se poate presupune că el a
acţionat cu convingerea că acţiunea sa este îndreptăţită. În practica judiciară s-
a decis că nu săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu făptuitorul care
acţionează în calitate de mandatar, la cererea proprietarului imobilului, aflat în
litigiu cu partea vătămată care ocupa locuinţa cu chirie, prin pătrunderea în
imobil însoţit de doi experţi cu scopul de a asigura efectuarea unor măsurători
cadastrale1496.
1495 I.C.C.J., s. pen., dec . nr. 1461/2006, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2006, p. 31.
1496T. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 1552/R din 14 octombrie 2004, în Culegere 2000 -2004
Tribunalul Bucureşti, p. 316.
Eroarea subiectului activ asupra inexistenţei consimţământului persoanei

îndreptăţite constituie o cauză de neimputabilitate.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea de violare de domiciliu se consumă în momentul când
s-a produs urmarea imediată, adică atunci când făptuitorul a pătruns în locuinţa
unei persoane fără drept şi fără consimţământul victimei, sau a refuzat să
părăsească locuinţa1497, fiind vorba de o infracţiune instantanee. În literatura
juridică se consideră că, în cazul în care rămânerea în domiciliu se prelungeşte
în timp, violarea de domiciliu poate deveni o infracţiune continuă, activitatea
ilegală epuizându-se la data când făptuitorul părăseşte domiciliul pe care l-a
violat.
Actele de pregătire şi tentativa la infracţiunea de violare de domiciliu nu sunt

incriminate.
B. Sancţionare. În varianta simplă, persoana fizică se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În cazul variantelor agravate,
pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
vătămate.
Ioan Burlacu, Infracţiune unică. Furt şi violare de domiciliu, în Dreptul nr.

11/2000, p. 117; Dorin Ciuncan, Folosirea armei la săvârşirea infracţiunii de
violare de domiciliu, în R.D.P. nr. 2/1996, p. 24; Costel Niculeanu, Despre
infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia şi
violarea de domiciliu,în Dreptul nr. 2/1998, p. 60; Eliodor
Tanislav, Teoria penală a dreptului la intimitate, în R.D.P. nr. 3/1998, p. 42.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Întreţinerea de acte sexuale cu persoane de sex diferit sau de acelaşi sex,
care de regulă nu au discernământul necesar şi în consecinţă de multe ori nu îşi
pot da consimţământul valabil la actul sexual, a determinat pe legiuitor să
incrimineze fapta de „act sexual cu un minor”.
Legiuitorul are în vedere că la această vârstă, minorul nu are suficientă
experienţă şi nici destulă rezistenţă pentru a se apăra împotriva celui care ar
încerca să-i exploateze naivitatea. Pe de altă parte, începerea de timpuriu a
vieţii sexuale poate avea consecinţe grave atât pentru dezvoltarea fizică şi
morală a minorului, cât şi pentru copiii care s-ar putea naşte din aceste
raporturi1449.
1449 T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, pp. 216 -217.
Criteriul de distincţie între viol şi agresiunea sexuală sub aspectul elementului

material se regăseşte şi în cazul următoarelor două infracţiuni – actul sexual cu
un minor şi respectiv coruperea sexuală de minori. Astfel, dacă actul presupune
penetrare sau act sexual oral, vom fi în prezenţa actului sexual cu un minor, iar
dacă este vorba de alte acte de natură sexuală fapta se va încadra ca şi
corupere de minori. În privinţa vârstei minorului, s-a considerat, la fel ca în alte
legislaţii europene1450, că trebuie diferenţiată vârsta subiectului pasiv după cum
este vorba de protecţia integrităţii sexuale a minorului în raporturile cu un major
sau cu alt minor. Astfel, în privinţa actului sexual comis de un major cu un
minor s-a păstrat limita de vârstă din reglementarea anterioară (15 ani), fiind
diferenţiată şi sancţiunea în raport de vârsta minorului, după cum acesta a
împlinit sau nu 13 ani. În privinţa actelor sexuale între minori, în cazul în care
diferenţa de vârstă dintre participanţi nu depăşeşte 3 ani, acestea rămân în
afara domeniului de incidenţă al legii penale, soluţie în acord cu prevederile
Convenţiei de la Lanzarote din 2007.
1450 A se vedea § 174, respectiv § 176 C. pen. german.
De asemenea, în raport cu reglementarea anterioară, limitele de pedeapsă

prevăzute în actualul Cod penal pentru infracţiunea de act sexual cu un minor
sunt mai reduse.
2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 220 C. pen. într-o variantă tip şi trei
variante agravate. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în raportul
sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani.
Prima variantă agravată se regăseşte în alin. (2) şi se realizează dacă fapta
prevăzută în alin. (1) este săvârşită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta
de 13 ani. Cea de-a doua variantă agravată [alin. (3)] este asemănătoare,
realizându-se atunci când fapta prevăzută în alin. (1) este comisă de un major
cu un minor cu vârsta între 13 şi 18 ani, când majorul a abuzat de autoritatea
ori influenţa sa asupra victimei.
Cea de-a treia variantă agravată [alin. (4)] este comună tuturor variantelor
anterioare şi are trei modalităţi alternative de comitere, două referitoare la
subiectul pasiv, iar cea de-a treia la scop. Astfel, constituie această agravantă
fapta prevăzută în alin. (1)-(3), atunci când minorul este rudă în linie directă,
frate sau soră (lit. a), minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau
tratamentul făptuitorului (lit. b), a fost comisă în scopul producerii de materiale
pornografice (lit. c).
3.
apărarea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei în perioada minorităţii.
b) Obiectul material este corpul minorului asupra căreia se realizează
activitatea infracţională.
a) Subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 220 alin. (1) poate fi orice
persoană fizică.
În situaţia comiterii faptei în varianta reglementată de art. 220 alin. (3) C.
pen., subiect activ poate fi numai o persoană majoră care are autoritate sau
influenţă asupra minorului. Subiect activ calificat există şi în condiţiile
agravantelor de la art. 220 alin. (4), unde persoana este rudă în linie directă,
frate sau soră cu victima (lit. a) sau este o persoană care are în îngrijire,
ocrotire, educare, pază sau tratament minorul, având calitatea de tutore sau
curator, ori de supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator
(lit. b). Menţionăm, însă, că pentru existenţa infracţiunii este necesar ca
subiectul activ să exercite efectiv activităţi privind funcţiile la care se referă
textul incriminator, în raport de subiectul pasiv.
Astfel, în practica judiciară s-a statuat că, fapta tatălui de a avea raport
sexual cu fiica sa în vârstă de 13 ani fără a folosi violenţa sau ameninţarea,
constituie infracţiunea de act sexual cu un minor1451.
1451T. Bihor, dec. pen. nr. 184/1981, în Repertoriu de practică judiciară pe anii 1981-1985,
op. cit. p. 240.
Participaţia este posibilă în toate formele sale.

b) Subiect pasiv este minorul care participă la actul sexual. În funcţie de
variantele normative, acesta trebuie să aibă între 13 şi 15 ani [alin. (1)], sub 13
ani [alin. (2)], între 13 şi 18 ani şi care se află în anumite relaţii speciale cu
subiectul activ al infracţiunii (alin. 3). Calităţi suplimentare se cer şi pentru
faptele prevăzute în alin. (4) lit. a) şi b), unde minorul trebuie să fie rudă în linie
directă, frate sau soră cu făptuitorul (lit. a) sau în îngrijirea, ocrotirea,
educarea, paza sau tratamentul acestuia (lit. b).
Astfel, potrivit alin. (2), fapta se pedepseşte mai grav dacă este săvârşită
asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Trebuie însă îndeplinită
condiţia ca minorul să realizeze consecinţele faptelor sale pentru a putea
exprima un consimţământ valabil, altfel fapta va fi considerată infracţiunea de
viol. Astfel, în practica judiciară s-a stabilit că o vârstă de 10 sau 11 ani exclude
ideea unei manifestări libere a voinţei părţii vătămate de a avea relaţii sexuale
cu inculpatul1452.
1452
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1914/2009, www.iccj.ro; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 542/2008,
www.iccj.ro. Pentru alte explicaţii trimitem la descrierea agravantei de la infracţiunea de
viol, atunci când victima nu a împlinit vârsta de 16 ani.
Se pedepseşte şi mai grav, potrivit alin. (3), fapta prevăzută în alin. (1),
comisă de un major cu un minor cu vârsta între 13 şi 18 ani, când majorul a
abuzat de autoritatea ori influenţa sa asupra victimei. Introducerea acestei
variante agravate este criticabilă, în condiţiile în care există şi varianta agravată
prevăzută la alin. (4) lit. b) care semnifică exact acelaşi lucru (minorul se află în
îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului). Singura
utilitate pe care o atribuim agravantei din alin. (3) se referă la extinderea
protecţiei penale şi asupra minorului persoană vătămată cu vârsta cuprinsă între
15 şi 18 ani. Problemele legate de autoritatea sau influenţa făptuitorului asupra
victimei sunt tratate şi în Convenţia de la Lanzarote din 20071453, iar din analiză
rezultă că cele două agravate se suprapun, diferenţa fiind dată de faptul că
agravanta prevăzută în alin. (4) poate fi săvârşită şi de către un minor.
Convenţia se referă la obligaţia statelor semnatare de a incrimina actele sexuale
săvârşite cu un minor, când făptuitorul abuzează de poziţia de încredere,
autoritate sau influenţă pe care o are asupra copilului. Copiii care se află în
anumite relaţii cu autorul infracţiunii trebuie protejaţi, chiar dacă au îndeplinit
vârsta legală pentru activităţi sexuale şi făptuitorul nu foloseşte constrângerea,
forţa sau ameninţarea. Sunt situaţii când acesta abuzează de relaţia de
încredere cu copilul care rezultă din autoritatea naturală, socială sau religioasă
care le permite să controleze, pedepsească sau recompenseze minorul
emoţional, economic sau chiar fizic. Astfel de relaţii de încredere există între
minor şi părinţii săi, membrii familiei, rude fireşti sau adoptive, dar pot exista şi
în raport cu persoane care îndeplinesc funcţii parentale sau de îngrijire (spre
exemplu, bona), care educă copilul, acordă îngrijire medicală, terapeutică,
emoţională sau religioasă, care se constituie ca angajator al minorului care
munceşte sau au control financiar asupra acestuia, ori care exercită în orice alt
mod controlul asupra minorului. Sunt asimilaţi unor astfel de persoane şi
voluntarii care au în grijă minorii în timpul liber sau în tabere de odihnă. Lista
nu este exhaustivă, dar se încearcă a se oferi o descriere a sferei largi a
persoanelor care se pot găsi într-o poziţie recunoscută de încredere, autoritate
sau influenţă asupra minorului1454.
Convenţia Consiliului Europei privind protecţia copiilor împotriva exploatării şi
1453
abuzurilor sexuale, semnată la Lanzarote la 25.10.2007 şi intrată în vigoare la 1.07.2010.
1454A se vedea Raportul explicativ al Convenţiei de la Lanzarote,

http://conventions.coe.int/Treaty/EN/ Reports/Html/201.htm.
Potrivit alin. (4) lit. (a)-(b), faptele prevăzute în alin. (1)-(3) prezintă o
gravitate sporită dacă au fost săvârşite atunci când minorul este rudă în linie
directă, frate sau soră cu făptuitorul [lit. a)], ori dacă minorul se află în
îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [lit. b)]1455. În
ceea ce priveşte agravanta prevăzută la lit. a), considerăm că prin redactarea
acesteia s-a dorit înlăturarea controversei privind raportul dintre infracţiunea de
incest şi infracţiunile la viaţa sexuală, în sensul absorbirii incestului în acestea
din urmă (viol sau act sexual cu un minor, după caz).
1455 Pentru explicaţii privind cele două variante agravate, trimitem la infracţiunea de viol.
În practica judiciară s-a reţinut ca infracţiune de act sexual cu un minor

săvârşită în condiţiile art. 220 alin. (4) lit. b) C. pen.: fapta medicului curant sau
a medicului stomatolog de a fi avut raport sexual cu pacienta în vârstă între 15-
18 ani1456, indiferent dacă victima aparţine sau nu din punct de vedere teritorial
de circumscripţia unde funcţiona medicul; fapta cadrului didactic de a fi avut
raport sexual cu o elevă care nu împlinise vârsta de 18 ani; fapta antrenorului
de la şcoala sportivă săvârşită asupra elevei pe care o antrena şi care, de
asemenea, nu împlinise vârsta de 18 ani1457. Asimilarea medicului stomatolog
cu medicul curant este justificată, deoarece influenţa acestuia asupra minorei
poate fi la fel de mare.
1456 T. Hunedoara, dec. nr. 995/1973, în R.R.D. nr. 3/1974, p. 150.
1457 T. S., s. pen., dec. nr. 287/1975, R2, p. 335.
Dacă din cauza vârstei fragede victima nu avea posibilitatea de a-şi exprima
voinţa, fapta constituie viol1458.
1458O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 78. Vezi explicaţiile de la infracţiunea de viol privind
vârsta victimei şi consimţirea la acte sexuale a acesteia.
Principial, nu are relevanţă dacă în acest caz victima este la primul raport
sexual sau nu. Este însă discutabil, se arată în literatura juridică 1459, dacă
femeia căsătorită, văduvă, divorţată sau cu experienţă sexuală (în vârstă de 15-
18 ani) mai poate fi subiect pasiv al infracţiunii, lipsind raţiunea ocrotirii
persoanei de sex feminin care are această vârstă.
1459 T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 218.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca făptuitorul să cunoască cu

precizie şi exactitate vârsta victimei, fiind de ajuns ca el să fi acceptat această
posibilitate. Dar eroarea privind vârsta victimei constituie cauză de
neimputabilitate (art. 30 C. pen.).
Presupunerea greşită a autorului că victima este sub vârsta arătată în alin.
(1) sau în alin. (2) al art. 220, nu atribuie faptei caracter penal (faptă
putativă)1460.
1460 Ibidem.
4.
a) Elementul material constă dintr-o acţiune manifestată într-un raport
sexual, act sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală
sau anală cu un minor1461. Diferenţa faţă de infracţiunea de viol constă în
consimţirea la actul sexual.
1461 Pentru explicaţiile privind elementul material al infracţiunii, trimitem la infracţiunea de
viol.
Astfel, într-o speţă1462, s-a putut observa cu uşurinţă că urmele de violenţă

prezentate de partea vătămată nu sunt specifice unui viol, întrucât locul în care
au fost făcute acestea nu relevă utilizarea violenţei pentru înfrângerea
rezistenţei părţii vătămate la consumarea raportului sexual. Se ştie că pentru
înfrângerea rezistenţei părţii vătămate, urmele de violenţă trebuia să fie dispuse
pe interiorul coapselor, de la genunchi spre abdomen, la nivelul gleznelor şi al
încheieturilor mâinilor, precum şi pe faţă. Or, în cauza de faţă, partea vătămată
avea semne de violenţă pe gât (secţiune – sărut) acest semn putând fi
interpretat cu uşurinţă ca fiind rezultatul pasiunii cu care s-a desfăşurat actul
sexual, muşcături pe spate, toate cam în acelaşi loc şi excoriaţii în genunchi,
cauzate de poziţia părţii vătămate din timpul actului sexual dar şi starea psiho-
fizică a părţilor din timpul actului sexual.
1462 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4031/2008, www .iccj.ro.
Criteriul de distincţie între viol şi agresiunea sexuală sub aspectul elementului

material se regăseşte şi în cazul actului sexual cu un minor şi coruperii sexuale
de minori. Astfel, dacă actul presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi în
prezenţa actului sexual cu un minor, iar dacă este vorba de alte acte de natură
sexuală fapta se va încadra ca şi corupere de minori. Suntem de opinie, deşi nu
se prevede expres în textul de lege (menţiune expresă există numai în art. 219
alin. (4) referitor la raportul între infracţiunile de agresiune sexuală şi viol
săvârşite în aceeaşi împrejurare), că dacă actele de corupere sexuală a
minorului au fost precedate sau urmate de întreţinerea unui raport sexual, act
sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală
cu un minor, fapta va constitui numai act sexual cu un minor, iar nu un concurs
de infracţiuni. Într-adevăr, nu se poate susţine că actele menţionate mai sus
săvârşite prin constrângere întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de
viol (nereţinându-se şi agresiunea sexuală), iar dacă sunt consimţite, acestea
vor realiza conţinutul constitutiv al infracţiunilor de act sexual cu un minor şi
corupere sexuală de minori, în concurs. Deşi este criticabilă soluţia legiuitorului
de a nu mai prevedea expres în conţinutul legal al infracţiunii de corupere
sexuală a minorilor raportul între această infracţiune şi actul sexual cu un
minor1463, considerăm, pentru identitate de raţiune, că acest raport este acelaşi
cu cel stabilit între infracţiunile de viol şi agresiune sexuală (respectiv reţinerea
numai a celei mai grave dintre cele două infracţiuni). Aceasta nu înseamnă că
negăm posibilitatea reţinerii concursului de infracţiuni între actul sexual cu un
minor şi coruperea sexuală a minorilor, ci numai în situaţia în care actele
constitutive ale celor două infracţiuni se realizează în aceeaşi împrejurare şi
asupra aceluiaşi subiect pasiv.
1463 Această prevedere expresă ar fi fost binevenită, mai ales în contextul redefinirii
infracţiunii de corupere sexuală de minori (art. 221 C. pen.) şi având în vedere că practica
judiciară recentă reţinea, în baza legislaţiei anterioare, concurs de infracţiuni între ac tul
sexual cu un minor şi coruperea sexuală a minorilor – I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2605/2009,
www.iccj.ro (inculpatul a fost condamnat în primă instanţă la o pedeapsă rezultantă de 6 ani
şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de act sexua l cu un minor şi corupţie
sexuală, reţinându -se, în esenţă, că în vara anului 2006, a întreţinut în mod repetat relaţii
sexuale cu două minore ce nu împliniseră vârsta de 15 ani, săvârşind totodată acte cu
caracter obscen asupra şi în prezenţa acestora).
b) Urmarea imediată. Infracţiunea pe care o analizăm are ca urmare

imediată încălcarea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a minorului.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art.
220 C. pen. este necesar ca între acţiunea făptuitorului şi rezultat să existe
legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei
comise.
B. Latura subiectivă.
Fapta se săvârşeşte cu intenţie (directă sau indirectă)1464 sau după unele
păreri numai cu intenţie directă1465, opinie la care nu subscriem. Pentru a exista
intenţie se cere, aşa cum s-a precizat anterior, ca făptuitorul să fi cunoscut
vârsta victimei ori să fi acceptat eventualitatea că victima ar putea avea acea
vârstă. Dacă victima, având o corpolenţă fizică mai robustă, un corp dezvoltat şi
prezentându-se celor in jur ca având o vârstă mai mare, a creat convingerea
făptuitorului că are o vârstă mai mare, vor opera prevederile art. 30 alin. (1) C.
pen.
Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ş.a., op. cit., p. 171; O. P. Stoica, op. cit., p. 128; V.
1464
Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 370.
1465Gh. Diaconescu, op. cit., vol. I, p. 213; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 219;
O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 186; I. Vasiu, op. cit., vol. I, p. 206; I. Gheorghiu-Brădet,
op. cit., p. 125.
Pentru varianta agravată prevăzută în alin. (4) lit. c) se cere ca făptuitorul să

urmărească un scop anume. Astfel, fapta se sancţionează mai grav dacă este
săvârşită în scopul producerii de materiale pornografice.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele de pregătire, deşi posibile, nu se pedepsesc; tentativa la
această infracţiune nu este posibilă (infracţiune de consumare
instantanee).Consumarea infracţiunii are loc în cazul când s-a produs actul
sexual.
Repetarea actului sexual ce constituie elementul material al acestei infracţiuni
cu un minor de sex diferit sau de acelaşi sex, dar în realizarea aceleiaşi intenţii
constituie o infracţiune unică continuată.
B. Sancţionare. În cazul săvârşirii infracţiunii de act sexual cu un minor,
persoana fizică se pedepseşte după cum urmează: în cazul prevăzut în alin. (1)
cu închisoare de la unu la 5 ani, pentru variantele agravate prevăzute în alin.
(2) şi (3) cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi;
iar pentru varianta agravată prevăzută în alin. (4) cu închisoare de la 3 la 10 ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi.
6.
Cauze de nepedepsire
Potrivit prevederilor art. 220 alin. ultim, faptele prevăzute în alin. (1) şi alin.
(2) nu se sancţionează dacă diferenţa de vârstă nu depăşeşte 3 ani. Din
prevederea expresă a legii rezultă că această cauză de nepedepsire se aplică
numai în cazul variantei simple şi a primei variante agravate, iar nu şi în cazul
variantelor agravate prevăzute în alin. (3) şi (4)1466. Într-adevăr, dacă
legiuitorul ar fi dorit să aplice cauzele de nepedepsire şi la prevederile alin. (4)
raportate la alin. (1) şi (2) [faptele de la alin. (4) agravează răspunderea penală
a tuturor variantelor anterioare, prevăzute la alin. (1)-(3)], ar fi menţionat acest
lucru în textul de lege. Pe de altă parte, gravitatea faptelor prevăzute în
alineatele respective justifică sancţionarea acestora. Am dori însă să nuanţăm
opinia noastră referitoare la aplicarea agravantei prevăzută în alin. (4)
(agravanta prevăzută în alin. (3) nu ridică probleme, subiectul activ nemijlocit
fiind un major). Considerăm că această agravantă se aplică dacă subiectul activ
nemijlocit este un minor, indiferent de vârsta care îl separă de subiectul
pasiv, numai dacă nu îndeplineşte la rândul său condiţiile legale pentru a fi
subiect pasiv (spre exemplu, în opinia noastră, fratele de 16 ani care întreţine
un act sexual oral consimţit cu sora sa de 14 ani va răspunde penal pentru act
sexual cu un minor, deşi diferenţa de vârstă este mai mică de 3 ani; în schimb,
sora sa nu va răspunde penal, deoarece el are vârsta legală permisă pentru
întreţinerea de acte sexuale şi nu poate fi considerat subiect pasiv în raport cu
aceasta). Dacă ambii subiecţi activi îndeplinesc şi condiţiile legale pentru a fi
subiecţi pasivi, ei nu vor răspunde, beneficiind de cauza de nepedepsire,
neputându-se admite că o persoană poate fi în acelaşi timp subiect activ şi
subiect pasiv al aceluiaşi tip de infracţiune, săvârşită printr-o singură acţiune
(spre exemplu, un frate şi o soră de 14, respectiv 15 ani care întreţin raporturi
sexuale cu discernământ nu vor fi pedepsiţi1467). A judeca altfel înseamnă a
admite că prin aceeaşi acţiune săvârşită o persoană poate fi subiect activ al unei
infracţiuni de act sexual cu un minor şi subiect pasiv al altei infracţiuni de act
sexual cu un minor (având două persoane cu calitatea de subiect pasiv, în mod
logic vom avea două infracţiuni diferite îndreptate împotriva fiecăreia din cele
două victime).
1466 Actuala reglementare a codului penal este diferită de cea a proiectului trimis în
Parlament. Astfel, în proiect, subiectul activ calificat era întotdeauna majorul, iar faptele
minorilor care întreţineau acte sexuale consimţite nu erau incriminate. Mo tivarea din
expunerea de motive a proiectului de cod penal a fost că „în privinţa actelor sexuale între
minori, acestea rămân în afara domeniului de incidenţă al legii penale, soluţie în acord cu
prevederile Convenţiei de la Lanzarote din 2007” (Expunere d e motive privind Proiectul
Legii privind Codul Penal, http://www.just.ro/, accesat la data de 02.03.2009). Deşi
motivarea s-a păstrat şi în expunerea de motive care a însoţit codul penal în varianta
modificată la vot în Parlament, actuala reglementare exce ptează de la sancţionare numai
minorii între care există o diferenţă de vârstă de 3 ani, iar nu orice minor. Potrivit textului
de lege actual, actul sexual al unui minor de 17 ani cu un minor de 13 ani constituie
infracţiune.
1467
În cazul nepedepsirii pen tru infracţiunea de act sexual cu un minor, în exemplul
menţionat mai sus se pune problema săvârşirii infracţiunii de incest, prevăzută în art. 377
C. pen., care nu prevede vreo cauză de nepedepsire şi care este îndreptată împotriva
relaţiilor de familie ş i a supravieţurii speciei şi care nu presupune ca persoanele care
săvârşesc incestul să fie subiecţi pasivi ai acestei infracţiuni. În acest caz, dacă făptuitorii
îndeplinesc condiţiile legale pentru a răspunde penal, aceştia vor fi traşi la răspundere
pentru incest (dar numai în situaţia unui raport sexual între persoane de sex diferit, iar nu
şi în situaţia unui act sexual oral sau anal, care nu intră în conţinutul constitutiv al
infracţiunii de incest).
Prevederile Convenţiei de la Lanzarote [art. 18 alin. (3)] abordau o politică

penală asemănătoare celei din expunerea de motive a actualului cod penal, în
sensul că lăsau în afara incriminării activităţile sexuale ale minorilor care îşi
descopereau sexualitatea şi se angajau în experienţe sexuale. De asemenea, nu
se dorea incriminarea activităţilor sexuale ale persoanelor de vârste apropiate.
Din acest motiv, în Convenţie s-a stabilit clar că aceasta nu se aplică activităţilor
sexuale consimţite între minori, chiar dacă aceştia nu au îndeplinit vârsta legală
permisă pentru activităţi sexuale în legea internă.
Aceasta nu înseamnă că prevederile legislative naţionale, care au decis să se
îndepărteze oarecum de acest model încalcă prevederile Convenţiei. Este
adevărat că actul internaţional citat nu incriminează astfel de fapte pe care
legislaţia internă a decis să le incrimineze, dar pe de altă parte nici nu interzice
o astfel de incriminare. Mai mult, se prevede în Raportul explicativ al Convenţiei
că în ceea ce priveşte infracţiunea incriminată în art. 18 (abuz sexual asupra
minorului), această incriminare reprezintă un consens minim şi nu interzice
stabilirea unor standarde suplimentare sau mai ridicate în legislaţia
naţională1468.
1468Raportul explicativ al Convenţiei de la Lanzarote,
http://conventions.coe .int/Treaty/EN/Reports/ Html/201.htm.
Angela Hărăstăsanu, Unele soluţii adoptate de Curtea de Apel Braşov

referitoare la infracţiunile privitoare la viaţa sexuală, în Dreptul nr. 12/2003, p.
213; Gheorghe Iulian Ioniţă, Unele consideraţii în legătură cu infracţiunile
privitoare la viaţa sexuală, în Dreptul nr. 3/2003, p. 155; Vasile
Păvăleanu, Noua reglementare privind violul şi actul sexual cu un minor, în Pro
Lege nr. 4/2001, p. 43; Florin Streteanu, Modificări recente ale legii penale.
Reflecţii, în R.D.P. nr. 2/2001, p. 97.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Faptele săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj sau în legătură cu
aceştia nu erau incriminate în reglementarea anterioară. Această prevedere a
fost introdusă ca urmare a ratificării de către România a Protocolului adiţional la
Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia (Legea nr. 260/2004).
2.
Constituie infracţiunea de luare de mită săvârşirea faptei de către un membru
al unei instanţe de arbitraj. De asemenea, prevederile art. 293 C. pen.
incriminează şi faptele de dare de mită faţă de o astfel de persoană. Este vorba
de persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o
hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile la
acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii
române ori în baza unei alte legi2101. S-a impus astfel completarea cadrului
infracţiunilor de corupţie cu o prevedere referitoare la extinderea normelor
penale respective în privinţa faptelor de dare şi luare de mită comise de
persoanele implicate în soluţionarea litigiilor pe cale de arbitraj intern sau
internaţional (art. 2-4 din Protocol).
2101A se vedea în acest sens şi prevederile art. 541 -621 (arbitrajul intern) şi 1.110 -1.132
(arbitrajul internaţional) C. pr. civ.
3.
Observăm că dispoziţiile art. 293 nu fac referire la infracţiunile de trafic sau
cumpărare de influenţă. Nu putem decât să concluzionăm, din formularea
textului de lege, că la infracţiunea de trafic de influenţă legiuitorul a ales să lase
în afara incriminării traficarea influenţei persoanelor prevăzute în art. 293 C.
pen. Într-adevăr, potrivit art. 7 din Legea nr. 78/2000 fapta de trafic de
influenţă este mai gravă dacă se săvârşeşte de una dintre persoanele prevăzute
în art. 293 C. pen., iar nu în legătură cu acestea, astfel că se pedepseşte mai
grav traficul de influenţă săvârşit de un membru al unei instanţe de arbitraj şi
este lăsată în afara incriminării traficarea influenţei asupra unei astfel de
persoane (care se regăseşte menţionată expres la art. 293 C. pen. şi nu poate fi
inclusă în vreuna din celelalte categorii prevăzute în art. 175 sau 308C. pen.).
Considerăm cel puţin regretabilă soluţia aleasă de legiuitor.
De altfel, şi la infracţiunea de cumpărare de influenţă legiuitorul a ales să lase
în afara incriminării cumpărarea influenţei persoanelor prevăzute în art. 293
C. pen.
Alexandru Boroi, Norel Neagu, Armonizarea legislaţiei penale române cu

legislaţia europeană în materie de corupţie, în Dreptul nr. 4/2003, p. 12.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Infracţiunea era prevăzută, într-o variantă asemănătoare, dar mai restrânsă
ca sferă de incriminare, în art. 272 C. pen. anterior. Pornind de la realităţile
practicii judiciare infracţiunea de reţinere sau distrugere de înscrisuri a suferit
unele completări prin adăugarea unor noi modalităţi normative de comitere a
infracţiunii (sustragerea, ascunderea, alterarea) şi extinderea obiectului material
(incluzându-se şi mijloacele materiale de probă), în scopul asigurării unei
reglementări mai eficiente în ceea ce priveşte securitatea şi integritatea
mijloacelor materiale de probă sau a înscrisurilor prin a căror sustragere,
distrugere, reţinere, ascundere sau alterare este împiedicată aflarea adevărului
într-o cauză penală, ori a mijloacelor de probă sau a înscrisurilor aflate într-un
dosar penal.
De asemenea, maximul special al pedepsei este mai mare în noua
reglementare.
2.
Infracţiunea este reglementată, în art. 275 C. pen., într-o variantă tip şi o
variantă asimilată.
Este infracţiune în varianta tip, potrivit art. 275 alin. (1) C. pen., sustragerea,
distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă
sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură
judiciară1895.
1895
Dispoziţii similare conţin art. 434 -4 din Codul penal francez şi art. 189 alin. (1) pct. 2
din Codul penal olandez.
Constituie variantă asimilată, potrivit art. 275 alin. (2) C. pen., împiedicarea,
în orice alt mod, ca un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de către un
organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar.
3.
a) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de sustragere sau distrugere
de probe ori de înscrisuri, obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale
privitoare la înfăptuirea justiţiei care implică respectarea tuturor măsurilor
referitoare la securitatea şi integritatea mijloacelor materiale de probă sau a
înscrisurilor prin a căror sustragere, distrugere, reţinere, ascundere sau alterare
este împiedicată aflarea adevărului într-o cauză penală, ori a mijloacelor de
probă sau a înscrisurilor aflate dintr-un dosar penal.
b) Obiectul material al infracţiunii analizate îl constituie mijloacele
materiale de probă şi înscrisurile necesare aflării adevărului şi soluţionării unei
cauze.
Mijloacele materiale de probă sunt obiectele care conţin sau poartă o urmă a
faptei săvârşite (spre exemplu, yala pe care au rămas imprimate urme ale
intrării prin efracţie, obiecte care poartă impresiuni digitale) sau care pot servi
la aflarea adevărului (spre exemplu, un act de identitate al făptuitorului uitat la
locul săvârşirii infracţiunii), precum şi obiectele care reprezintă mijloace de
săvârşire a infracţiunii (spre exemplu, cheile false folosite pentru pătrunderea
fără drept în locuinţă în vederea sustragerii unor bunuri, cuţitul sau toporul
folosit la comiterea infracţiunii de omor), ori obiectele care sunt produsul
acesteia (monede false, bilete la ordin contrafăcute, băuturi falsificate).
În sens larg, prin înscris se înţelege orice act scris, inclusiv formele scrise în
care se consemnează celelalte mijloace de probă (de exemplu, declaraţiile
părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali ori ale martorilor, rapoarte de
expertiză etc.).
În sens restrâns, prin înscris se înţelege numai actul care, prin conţinutul său,
contribuie la aflarea adevărului în cauză, fără să reprezinte forma scrisă de
exprimare a celorlalte mijloace de probă (corespondenţa, chitanţele, registrele,
actele sub semnătură privată sau emanând de la diverse instituţii etc.).
Considerăm că noţiunea de înscris care formează obiectul material al acestei
infracţiuni trebuie interpretată în sens larg, acoperind atât înscrisurile ca
mijloace de probă în sine, cât şi înscrisurile care reprezintă forma scrisă de
exprimare a celorlalte mijloace de probă.
Obiectul material al variantei asimilate a infracţiunii îl constituie înscrisurile
emise de un organ de urmărire penală, de o instanţă de judecată sau de un alt
organ de jurisdicţie, ca şi înscrisurile destinate unuia dintre aceste organe, fiind
considerate înscrisuri în sensul prevederilor art. 275 C. pen., nu numai
înscrisurile originale, ci şi copiile acestora. Înscrisurile ce formează obiectul
material al acestei infracţiuni pot fi emise de o autoritate judiciară sau pot fi alte
înscrisuri oficiale sau chiar sub semnătură privată sau orice alt înscris care este
emis ori aparţine oricărei persoane fizice sau juridice, esenţial fiind ca un astfel
de înscris să fie destinat unui organ judiciar.
Trebuie reţinut faptul că obiect material al acestei infracţiuni îl constituie
numai înscrisul necesar soluţionării unei cauze (de pildă actul prin care s-a
dispus măsura arestării preventive sau luarea unor măsuri de siguranţă, ori a
unei măsuri asigurătorii, citarea unor martori, dispunerea unei expertize etc.),
nu şi orice alt înscris folosit de organele judiciare.
În practica judiciară s-a constatat că nu există infracţiunea de sustragere sau
distrugere de probe ori de înscrisuri dacă inculpatul nu a prezentat un înscris
sub semnătură privată necesar soluţionării unei cauze în care era acuzat de
falsificare prin adăugare a respectivului înscris sub semnătură privată, atâta
timp cât săvârşirea infracţiunii nu poate fi concepută fără preexistenţa unei
cauze în curs de soluţionare şi a unui înscris care să fie necesar la soluţionarea
acesteia. Ori, pentru infracţiunea de fals a intervenit atât prescripţia, cât şi
amnistia, neîndeplinindu-se condiţia existenţei unei cauze pe rol1896.
1896 C. Ap. Bacău, s. pen., dec. nr. 25/1998, www.ctce.ro.
Atunci când distrugerea, alterarea sau ascunderea de înscrisuri se referă la

un înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român în raport cu o putere
străină, dacă prin aceasta sunt puse în pericol sau vătămate interesele de stat,
sunt incidente prevederile art. 406 C. pen. (compromiterea unor interese de
stat).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru subiectul infracţiunii şi comite o
asemenea faptă, textul incriminator necerând subiectului activ vreo calitate
specială.
Considerăm că, atunci când făptuitorul este o persoană cu atribuţii de organ
de urmărire penală sau o altă persoană cu atribuţii de jurisdicţie ori funcţionar,
iar fapta este săvârşită în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, alături de
infracţiunea de reţinere sau distrugere de înscrisuri există şi o infracţiune de
serviciu (art. 297 C. pen.)1897.
În principiu, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de

sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri participantul la infracţiunea
care a declanşat procedura judiciară în care acesta sustrage sau distruge
mijloace materiale de probă sau înscrisuri, atâta timp cât acestea se află în
posesia făptuitorului (spre exemplu, autorul unei infracţiuni de omor care
ulterior ascunde sau distruge arma crimei nu va săvârşi şi infracţiunea de
sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri). Dacă însă probele se află
în posesia organului judiciar sau sunt destinate acestuia, iar făptuitorul le
sustrage sau le interceptează, fapta sa va constitui infracţiune (spre exemplu,
dacă autorul unei infracţiuni de omor sustrage arma crimei din camera de
corpuri delicte a poliţiei, fapta constituie sustragerea sau distrugerea de probe
ori de înscrisuri).
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare,
complicitate.
b) Subiect pasiv. În cazul infracţiunii prevăzute în art. 275 C. pen., subiect
pasiv principal este statul, ca titular al valorii social ocrotite (buna desfăşurare a
activităţii de înfăptuire a justiţiei).
Putem întâlni şi un subiect pasiv secundar (adiacent), respectiv o persoană
fizică sau juridică ale căror interese sunt lezate, fie prin aceea că este lipsită de
un obiect care constituie mijloc material de probă, ori un act cu valoare
materială probatorie deosebită, fie pentru că organul de jurisdicţie, lipsit de
înscrisul reţinut sau distrus, a dat o hotărâre nedreaptă cauzatoare de prejudicii.
4.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de sustragere sau distrugere de
probe ori de înscrisuri, elementul material constă în sustragerea, distrugerea,
reţinerea, alterarea ori ascunderea de mijloace materiale de probă sau de
înscrisuri.
În varianta asimilată elementul material constă în acţiunea de împiedicare, în
orice alt mod, ca un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de către un
organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar.
Sustragerea presupune însuşirea, prin fraudă sau viclenie, de mijloace
materiale de probă sau înscrisuri, scoţându-le din sfera de dispoziţie a organelor
judiciare sau împiedicând în acest fel ca acestea să mai ajungă în sfera de
dispoziţie a acestor organe. În practica judiciară s-a decis că s-a săvârşit
infracţiunea în această variantă în cazul inculpaţilor care au sustras dintr-un
dosar aflat pe rolul instanţei de judecată două procese-verbale de îndeplinire a
procedurii de citare, fiind surprinşi de judecătorul de serviciu1898.
1898 C. Ap. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 1086/1998, în R.D.P. nr. 1/1998, p. 145.
Distrugerea probei presupune nimicirea fizică a acesteia, care poate fi totală

sau parţială, în acest din urmă caz mijlocul material de probă sau înscrisul
devenind inapt a fi folosit şi utilizat conform scopului în vederea căruia a fost
întocmit, nemaiputând să servească ca instrument probator (ca de exemplu,
arderea, ruperea, dizolvarea sau ştergerea cu cerneală a unor clauze sau a unor
cifre care nu mai pot fi citite într-un document, ori topirea unei săbii care a
servit la săvârşirea unui omor). În unele situaţii, infracţiunea de sustragere sau
distrugere de probe ori de înscrisuri se poate afla în concurs cu diverse
infracţiuni de fals. A fost considerată ca infracţiune de sustragere sau distrugere
de probe ori de înscrisuri, fapta inculpatului, adjunct al şefului unei secţii de
poliţie care a preluat de la subordonaţii care au încheiat actele de constatare ale
unui accident rutier procese-verbale şi flacoane cu probe biologice recoltate în
vederea analizelor, cerându-le să întocmească un alt proces-verbal mai favorabil
celor răspunzători de producerea accidentului. Probele biologice şi procesele-
verbale însoţitoare au rămas la inculpat, care ulterior le-a sustras şi distrus1899.
1899 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 159/2005, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2005, p. 59.
Acţiunea de reţinere a mijlocului material de probă ori a înscrisului presupune

oprirea, neremiterea, neexpedierea mijlocului material de probă ori a înscrisului,
nedepunerea lui la locul stabilit, păstrarea, activitate prin care se împiedică
ajungerea acestuia la organele abilitate care sunt competente să soluţioneze o
cauză.
Din cele arătate rezultă că reţinerea se realizează cel mai frecvent sub forma
acţiunii, însă poate consta şi într-o inacţiune atunci când persoana care a primit
în condiţii legale înscrisul, omite să-l transmită la destinatar.
Ascunderea presupune punerea, aşezarea mijlocului material de probă ori a
înscrisului într-un loc unde nu poate fi găsit de către organele judiciare (spre
exemplu, ascunderea testamentului care stabileşte alt succesor decât în cazul
succesiunii legale, ori îngroparea armei cu care s-a comis crima, sau
transferarea unor date informatice privind operaţiunile contabile ale unei firme
pe un alt server decât cel pe care se regăsesc în mod obişnuit, în vederea
zădărnicirii cercetărilor referitoare la o infracţiune de evaziune fiscală etc.)
Alterarea presupune o atingere adusă mijlocului material de probă ori
înscrisului în aşa fel încât acesta îşi pierde unele dintre calităţile sale, ceea ce
atrage o reducere sau anulare a potenţialului său probator (spre exemplu,
spălarea unei haine care purta urmele infracţiunii – sângele victimei).
Dacă mijlocul de probă sau înscrisul nu este susceptibil de a conduce la
aflarea adevărului într-o procedură judiciară, nu se poate reţine infracţiunea
prevăzută de art. 275 C. pen. ci, eventual, vor fi incidente prevederile art. 228
alin. (3) C. pen. (furtul unor înscrisuri) sau ale art. 253 C. pen. (distrugerea) ori
ale art. 259 C. pen. (sustragerea sau distrugerea de înscrisuri).
Împiedicarea în orice mod a unui înscris să ajungă la destinaţie, reprezintă
varianta asimilată de comitere a infracţiunii care constă în orice acte care fac ca
înscrisul să nu ajungă la destinatar, fiind indiferent dacă acel înscris este emis
de autorităţile judiciare (organ de urmărire penală, instanţă judecătorească sau
alt organ de jurisdicţie), de un alt organ de stat sau de o persoană fizică sau
juridică particulară (de exemplu, raporturi de expertiză), atâta timp cât acesta
este emis sau se adresează autorităţilor judiciare.
Împiedicarea poate fi comisă în orice mod şi prin orice mijloace: de pildă, se
scrie o adresă greşită pe plicul de expediţie, se interceptează înscrisul pe drum,
se sustrage de la registratura organului destinatar (acţiuni) sau se întârzie în
mod voit expedierea înscrisului sau predarea lui ori înregistrarea lui (inacţiuni).
Esenţial pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere este ca
înscrisul să fie necesar soluţionării cauzei.
Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 275 C. pen., este suficientă
comiterea uneia dintre aceste activităţi: dacă subiectul activ a folosit ambele
variante de comitere (de pildă, întâi a împiedicat ca înscrisul să ajungă la
destinaţie şi apoi l-a distrus, există o singură infracţiune).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei fapte penale, urmarea imediată
constă în crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală şi în condiţii
legale a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
c) Raportul de cauzalitate. Între fapta comisă şi urmarea imediată există în
mod firesc o legătură de cauzalitate, nefiind nevoie să fie special dovedită, legea
necerând să se producă un rezultat determinat.
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv al variantei tip constă în intenţie
directă calificată prin scop. Fapta se comite, potrivit textului incriminator, în
scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară.
Varianta asimilată se caracterizează sub aspectul elementului subiectiv prin
intenţie directă sau indirectă, după cum făptuitorul doreşte sau acceptă
survenirea urmării periculoase a faptei sale. Mobilul şi scopul nu interesează
pentru existenţa infracţiunii în varianta asimilată, însă ele vor fi avute în vedere
cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele pregătitoare şi tentativa, deşi sunt posibile, nu sunt
incriminate şi deci nu se pedepsesc. Actele pregătitoare efectuate de altă
persoană decât autorul faptei pot constitui eventual acte de complicitate
anterioară la comiterea faptei.
Consumarea are loc în momentul realizării activităţii de sustragere,
distrugere, reţinere, ascundere sau alterare de mijloace materiale de probă sau
de înscrisuri, ori de împiedicare ca un înscris să ajungă la destinaţie,
producându-se urmarea imediată, respectiv, starea de pericol.
Dacă fapta se realizează prin reţinerea unui mijloc material de probă sau
înscris, sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri este o infracţiune
continuă.Epuizarea are loc în momentul încetării acţiunii de reţinere1900, ori în
momentul în care acel înscris nu mai este necesar soluţionării cauzei.
B. Sancţionare. Pedeapsa pentru această infracţiune este închisoare de la 6

luni la 5 ani.
I. Retca, Din nou despre încadrarea juridică a faptei învinuitului sau

inculpatului de a distruge declaraţia luată şi consemnată de organul judiciar, în
Dreptul nr. 11/2001 p. 113; T. Teodosescu, Încadrarea juridică a faptei
inculpatului de a-şi rupe propria declaraţie dată în faza urmăririi penale, în
Dreptul nr. 6/2000, p. 110.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Fapta era prevăzută, într-o variantă de incriminare restrânsă, în art. 261
(încercarea de a determina mărturia mincinoasă) şi 2611 (împiedicarea
participării în proces) C. pen. anterior. Spre deosebire de reglementarea
anterioară, care incrimina încercarea de a determina o persoană prin
constrângere ori corupere să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală,
civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, precum şi
împiedicarea participării într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă
cauză, a unui martor, expert, interpret sau apărător, săvârşită prin violenţă,
ameninţare sau prin orice alt mijloc de constrângere îndreptat împotriva sa ori a
soţului sau a unei rude apropiate, noua reglementare este mult mai
cuprinzătoare. Astfel, reglementarea vizează atât încercarea de a determina, cât
şi determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, nu numai să dea
declaraţii mincinoase dar şi să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu
dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile ori să nu prezinte probe, într-o cauză
penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară. Acţiunea făptuitorului trebuie
realizată prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit
intimidant.
Limitele de sancţionare sunt diferite în raport cu cele din vechea
reglementare: dacă fapta este sancţionată mai grav în raport cu încercarea de a
determina mărturia mincinoasă, sancţiunea pentru împiedicarea participării în
proces din reglementarea anterioară avea limitele speciale mai extinse decât
infracţiunea de influenţarea declaraţiilor din noua reglementare.
2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 272 alin. (1) C. pen. într-o singură
variantă tip şi constă în încercarea de a determina sau determinarea unei
persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori
prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită asupra sa ori asupra unui
membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să
nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să
nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură
judiciară.
3.
a) Obiectul juridic special. Influenţarea declaraţiilor are ca obiect juridic
special relaţiile sociale referitoare la buna înfăptuire a activităţii justiţiei, prin
garantarea accesului liber la justiţie, prin protejarea libertăţii oricărei persoane
de a se adresa justiţiei şi de a da declaraţiile ori de a înfăţişa probele pe care le
consideră necesare în raport de interesele sale, independent de orice formă de
presiune exercitată din partea vreunui terţ, fie asupra sa, fie asupra membrilor
de familie.
Prin incriminarea faptei se urmăreşte protejarea oricărei persoane, indiferent
de calitatea acesteia, împotriva unor activităţi de constrângere, de corupere ori
a oricăror alte activităţi cu efect intimidant asupra acestora. În acelaşi timp,
această incriminare constituie o garanţie legală a stabilirii adevărului în cauzele
aflate spre soluţionare. Importanţa şi necesitatea incriminării unor asemenea
fapte sunt pe deplin justificate de fenomenul actual al criminalităţii şi de
presiunile asupra celor care pot contribui la înfăptuirea justiţiei 1870.
1870Legislaţiile europene au introdus, unele destul de recent, reglementări similare în
codurile lor penale. Aici avem în vedere § 160 din codul penal german, art. 464 din codul
penal spaniol, art. 377bis din Codul penal italian (introdus prin Legea nr. 63 din 1 martie
2001 privind corectitudinea procesuală), art. 434 -5, art. 434-8, art. 434-15 din Codul penal
francez (texte introduse prin Ordonanţa nr. 2000 -916 din 19 septembrie 2000 în vigoare de
la 1 ianuarie 2002) şi Capitolul 15 - Secţiunea 9 din codul penal finlandez (introdus prin
Legea nr. 563 din 1998).
b) Obiectul material. Infracţiunea de influenţare a declaraţiilor este lipsită

de obiect material, întrucât banii sau alte foloase oferite în cadrul acţiunii de
corupere constituie mijlocul folosit, nu obiectul material al infracţiunii.
În literatura juridică se susţinea, potrivit reglementării anterioare a
infracţiunii, că există totuşi obiect material numai atunci când infracţiunea se
realizează prin constrângerea fizică asupra subiectului pasiv. În această ipoteză,
corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă fapta constituie obiectul material
al infracţiunii1871. Potrivit noii reglementări însă, dacă actul de intimidare sau
corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni [art. 272 alin. (1) teza a II-a]. În această situaţie, dacă
fapta se realizează prin constrângere fizică asupra subiectului pasiv, corpul
persoanei va constitui obiect material al infracţiunii concurente îndreptate
împotriva persoanei, iar nu al infracţiunii de influenţarea declaraţiilor. De aceea,
considerăm că nici în această situaţie infracţiunea de influenţarea declaraţiilor
nu are obiect material.
a) Subiectul activ al infracţiunii pe care o analizăm poate fi orice persoană
care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, necerându-se vreo calitate
specială sau vreo limitare în acest sens. Participaţia penală este posibilă în toate
formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
În activitatea practică se întâlnesc frecvent cazuri când fapta este comisă de
o persoană care este parte în cauza ce urmează a fi soluţionată. După cum am
menţionat la infracţiunile de nedenunţare, favorizarea făptuitorului sau tăinuire,
autorul faptei iniţiale nu poate fi participant la infracţiunile subsecvente. Spre
exemplu, autorul unei infracţiuni de omor nu poate deveni instigator la
infracţiunea de nedenunţare, dacă determină o altă persoană să nu
încunoştinţeze autorităţile despre infracţiunea săvârşită. Dacă în schimb
acţiunea de determinare se realizează prin corupere, constrângere, sau altă
faptă cu efect vădit intimidant, acesta va săvârşi infracţiunea de influenţarea
declaraţiilor. De asemenea, infracţiunea de influenţarea declaraţiilor poate fi
săvârşită chiar şi de victima infracţiunii iniţiale, în favoarea sau în defavoarea
făptuitorului.
Cel care a determinat pe altul să încerce să determine o persoană să
săvârşească infracţiunile de nedenunţare, favorizarea făptuitorului ori mărturie
mincinoasă este instigator la infracţiunea prevăzută de art. 272 C. pen. (de
exemplu, persoana interpusă, care oferă bani pentru a determina un martor să
declare mincinos, este autorul infracţiunii, iar cel care l-a pus să facă aceasta
este instigator)1872.
1872 Ibidem.
Dacă cel care influenţează declaraţiile prin constrângere sau corupere este un
organ de cercetare penală, procuror sau judecător, iar activitatea se desfăşoară
asupra suspectului sau inculpatului într-o cauză penală, nu se va reţine
infracţiunea de influenţarea declaraţiilor, ci infracţiunea de cercetare abuzivă,
care are un caracter special şi agravat în raport cu aceasta.
b) Subiect pasiv. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 272 C. pen., subiect
pasiv nu poate fi decât statul, întrucât prin influenţarea declaraţiilor pericolul
creat vizează statul ca titular al dreptului de a înfăptui justiţia.
În secundar se aduce atingere şi persoanei constrânse sau asupra căreia se
exercită o altă faptă cu efect vădit intimidant. Nu are relevanţă calitatea
subiectului pasiv secundar (spre exemplu, persoana vătămată, martor, expert,
interpret, persoana care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei fapte
prevăzută de legea penală etc.). Nu există condiţii speciale de loc sau timp
cerute de textul legal.
4.
a) Elementul material. Fapta se realizează din punctul de vedere al
elementului material printr-o acţiune a făptuitorului care încearcă să determine
sau determină o persoană prin constrângere sau corupere, ori prin altă faptă cu
efect vădit intimidant să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea
declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu
prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Încercarea de a determina presupune încercarea de a convinge o persoană să
acţioneze într-un anumit fel, ori să rămână în pasivitate. Determinarea
presupune că acţiunea făptuitorului a reuşit să trezească ecou în mintea
persoanei determinate, care a luat hotărârea să îndeplinească cerinţa
făptuitorului.
Din analiza textului incriminator rezultă că activitatea de influenţare a
declaraţiilor constituie infracţiunea analizată atât atunci când rezultatul nu s-a
produs, fiind vorba în realitate de o tentativă de instigare la nedenunţare,
favorizarea făptuitorului ori mărturie mincinoasă, întrucât persoana nu a fost de
acord şi nu a îmbrăţişat intenţia celui ce a încercat determinarea, cât şi în
situaţia în care persoana a fost determinată să nu sesizeze organele de urmărire
penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii
mincinoase ori să nu prezinte probe prin mijloace intimidante sau corupătoare.
Astfel, există infracţiunea prevăzută de art. 272 C. pen., dacă făptuitorul a
cerut martorului să facă declaraţii neadevărate în faţa organelor judiciare în
condiţiile textului, dar martorul a spus adevărul.
Este fără relevanţă dacă influenţarea declaraţiilor urma să fie făcută în
favoarea sau în defavoarea unei părţi.
Pentru existenţa infracţiunii este necesară îndeplinirea mai multor cerinţe
esenţiale.
O primă cerinţă se referă la modalitatea săvârşirii acţiunii ce reprezintă
elementul material. Astfel, încercarea de determinare sau determinarea trebuie
comise prin corupere, constrângere sau altă faptă cu efect vădit intimidant.
Coruperea presupune oferirea sau promisiunea de bani sau alte foloase
pentru a determina comiterea faptei, neavând importanţă dacă oferirea sau
promisiunea a fost acceptată sau respinsă.
Prin constrângere se înţelege atât constrângerea fizică (acte de violenţă
materială exercitate asupra subiectului pasiv, indiferent de calitatea acestuia –
persoana vătămată, martor, expert, interpret, persoana care a luat cunoştinţă
despre săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, etc.), cât şi
constrângerea morală, psihică (ameninţarea exercitată asupra vreuneia dintre
persoanele arătate mai sus), ambele trebuind să fie de natură a inspira celui
asupra căruia se execută un sentiment de temere, din cauza căruia el nu mai
are deplina libertate psihică. Aşadar, persoana în cauză este obligată, silită,
forţată să acţioneze în concordanţă cu cerinţele făptuitorului şi împotriva
obiectivului de aflare a adevărului şi înfăptuire a justiţiei.
Nu este neapărat necesar ca activitatea de constrângere să îndeplinească
cerinţele art. 24 sau 25C. pen. (referitoare la constrângerea fizică sau morală),
şi nici ca aceasta să creeze o stare de temere pentru persoana constrânsă, ori
să determine respectiva persoană să îndeplinească cererea făptuitorului.
Esenţial pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere este o
acţiune de încercare de determinare a subiectului pasiv secundar prin
constrângere.
Activitatea de determinare a persoanei se mai poate realiza prin altă faptă cu
efect vădit intimidant. Fapta poate să nu constituie infracţiune, poate fi chiar
licită, dar în acelaşi timp trebuie să creeze o presiune asupra victimei, fiind
susceptibilă să o determine să ia în considerare cererea făptuitorului (spre
exemplu, concedierea acestuia de către angajator, urmată de promisiunea
reangajării în cazul în care îndeplineşte cerinţele acestuia).
Dacă activitatea de constrângere ori corupere realizează elementele
constitutive ale unei alte infracţiuni (ameninţare, lovire, vătămare corporală,
lipsire de libertate în mod ilegal etc.), potrivit art. 272 alin. (1) teza a II-a, se
vor aplica regulile privind concursul de infracţiuni (spre exemplu, ameninţarea
victimei în scopul influenţării declaraţiilor acesteia va constitui atât infracţiunea
de ameninţare, cât şi infracţiunea de influenţarea declaraţiilor, aflate în
concurs).
Nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii comportamentul ulterior al
persoanei asupra căreia se exercită activitatea de constrângere sau corupere).
Astfel, infracţiunea subzistă şi încadrarea juridică nu se schimbă, indiferent dacă
persoana respectivă beneficiază de o cauză justificativă (art. 24-25 C. pen.) ori
săvârşeşte o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei ca urmare a instigării
făptuitorului (spre exemplu, nedenunţare, favorizarea făptuitorului, mărturie
mincinoasă). În acest caz, activitatea de determinare a făptuitorului îşi menţine
autonomia, nedevenind o instigare la infracţiunea săvârşită de persoana
determinată.
Din cele arătate, rezultă că alte eventuale modalităţi, cum ar fi, rugămintea,
îndemnul sau sugestia făcute cu scopul de a influenţa declaraţiile nu duc la
subzistenţa infracţiunii prevăzute în art. 272 C. pen. În acest caz, în funcţie de
fapta săvârşită, aceasta ar putea fi încadrată (în cazul în care determinarea este
urmată de executare) la instigare la nedenunţare, favorizarea făptuitorului,
mărturie mincinoasă ori sustragerea sau distrugerea de probe sau înscrisuri, în
funcţie de calitatea făptuitorului şi de îndeplinirea elementelor constitutive ale
acestor infracţiuni. Dacă încercarea de determinare este neizbutită, fapta nu
prezintă, în această situaţie, relevanţă penală. Încercarea de a determina o
persoană prin alte mijloace (de exemplu, prin rugăminţi, recomandări) nu poate
îndeplini cerinţa esenţială prevăzută în art. 272 alin. (1) C. pen., întrucât
lipseşte unul din elementele constitutive ale acestei infracţiuni1873.
O altă condiţie se referă la sfera persoanelor asupra cărora se poate

desfăşura determinarea sau încercarea de determinare. Astfel, infracţiunea
subzistă atât în cazul în care acţiunea se îndreaptă asupra subiectului pasiv
secundar, cât şi asupra unui membru de familie al acestui, în înţelesul art. 177
C. pen. (ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude, soţul, persoanele
care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi
copii, în cazul în care convieţuiesc). Este de la sine înţeles că o activitate de
constrângere, corupere sau altă activitate cu efect intimidant îndreptată asupra
unui membru de familie este de natură să influenţeze decizia subiectului pasiv,
astfel că legiuitorul a dorit protejarea şi a acestei categorii de persoane şi
incriminarea faptei de influenţarea declaraţiilor indiferent dacă încercarea de
determinare se realizează direct împotriva subiectului pasiv, sau indirect, asupra
unui membru de familie al acestuia.
Ultima cerinţă esenţială se referă la conţinutul determinării. Astfel, încercarea
de determinare vizează atât omisiunea sesizării organelor de urmărire penală,
cât şi împiedicarea dării ori retragerea declaraţiilor sau darea de declaraţii
mincinoase, precum şi omisiunea prezentării probelor într-o cauză penală, civilă
sau în orice altă procedură judiciară.
În primul rând, activitatea de determinare vizează sesizarea organelor de
urmărire penală. Situaţia premisă constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, indiferent dacă persoana a cărei influenţare se încearcă avea
obligaţia de denunţare, infracţiunea de influenţarea declaraţiilor subzistând
indiferent de natura infracţiunii iniţiale săvârşite (spre exemplu, se încearcă
influenţarea declaraţiilor pentru a ascunde comiterea unei infracţiuni de furt).
Încercarea de a determina sau determinarea unei persoane să nu dea
declaraţii vizează atât situaţia când aceasta, fără a i se îngrădi libertatea de
mişcare, este supusă acţiunii de constrângere sau corupere a făptuitorului ori
unei alte acţiuni cu efect intimidant, cât şi situaţia în care libertatea de mişcare
a acesteia este îngrădită (faptă încadrată, în reglementarea anterioară, sub
denumirea de împiedicarea participării în proces). În această ipoteză nu are
relevanţă dacă anterior s-a săvârşit ori nu o infracţiune, cauza în care se
încearcă împiedicarea declaraţiilor putând fi atât penală, cât şi civilă ori altă
procedură judiciară).
Determinarea persoanei mai vizează şi retragerea declaraţiilor persoanei (în
acest caz aceasta din urmă având o calitate specială de parte, martor, ori
expert în proces) ori darea de către aceasta de declaraţii mincinoase, indiferent
de cauza sau procedura judiciară în care aceasta este implicată.
În sfârşit, determinarea persoanei mai poate viza neprezentarea unor probe
într-o cauză penală, civilă ori în orice altă procedură judiciară. Dacă activitatea
de determinare este urmată de executare de către persoana determinată,
aceasta săvârşeşte după caz infracţiunea de favorizarea făptuitorului (dacă
probele vizează o cauză penală), ori sustragerea sau distrugerea de probe sau
înscrisuri dacă neprezentarea unor probe se realizează prin vreuna din
modalităţile de incriminare prevăzute în art. 275 C. pen. (sustragerea,
distrugerea, reţinerea, ascunderea sau alterarea probelor), indiferent de natura
cauzei sau procedurii judiciare în care trebuie prezentate probele.
Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca activitatea de determinare
a făptuitorului să se refere la o împrejurare esenţială care are importanţă în
justa soluţionare a cauzei. Dacă nesesizarea organelor de urmărire penală,
omisiunea dării de declaraţii, retragerea acestora ori declararea mincinoasă,
precum şi neprezentarea probelor vizează împrejurări care nu sunt esenţiale
pentru judecată, fapta nu constituie infracţiune1874.
1874 C. Ap. Iaşi, s. pen., dec. nr. 312/2000, în R.D.P. nr. 3/2001, p. 144.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, se creează o stare de

pericol pentru desfăşurarea normală şi legală a activităţii de înfăptuire a
justiţiei, săvârşirea infracţiunii putând duce la denaturarea adevărului, a
probelor.
b) Raportul de cauzalitate. Între starea de pericol şi activitatea subiectului
activ trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă de regulă din
B. Latura subiectivă. Sub aspectul subiectiv, infracţiunea se săvârşeşte
numai cu intenţie directă. Făptuitorul constrânge sau corupe o persoană ori
efectuează alte activităţi cu efect intimidant asupra acesteia în scopul special de
a o determina să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii,
să retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase, ori să nu prezinte probe
într-o cauză penală, civilă, ori altă procedură judiciară. Pentru realizarea
elementului subiectiv este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut că prin acţiunea
sa s-ar putea pune în pericol înfăptuirea justiţiei şi să fi urmărit anume acest
rezultat.
Fapta prevăzută în art. 272 C. pen, se comite numai cu intenţie directă,
deoarece aceasta se deduce cu claritate şi din aceea că ea nu este altceva decât
o tentativă special incriminată pentru împiedicarea unui anume rezultat.
În literatura juridică s-a susţinut şi ideea la care nu aderăm, că în cazul
infracţiunii analizate intenţia poate fi şi indirectă1875.
1875 A. Filipaş, op. cit., p . 78.
Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, însă,

de acestea se va ţine cont la individualizarea judiciară a pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. În cazul infracţiunii de influenţarea declaraţiilor, actele de
pregătire şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a realizat activitatea de
încercare prin corupere, constrângere sau altă activitate cu efect intimidant de a
nu sesiza organele de urmărire penală, a nu da declaraţii, a retrage declaraţiile,
a da declaraţii mincinoase, ori a nu prezenta probe într-o cauză penală, civilă,
ori altă procedură judiciară.
Atunci când subiectul activ repetă încercarea sa la diferite intervale de timp
prin constrângere sau corupere asupra aceleiaşi persoane şi în executarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, fapta îmbracă forma continuată de comitere,
epuizarea având loc în momentul săvârşirii ultimei încercări.
B. Sancţionare. Pedeapsa prevăzută în textul incriminator este închisoare de
la unu la 5 ani.
6.
Cauze justificative
Potrivit art. 272 alin. (2), nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială
dintre infractor şi persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru
care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă sau pentru care
intervine împăcarea. Este normal aceasta în astfel de situaţii, aplicându-se
excepţia disponibilităţii acţiunii penale, pentru punerea în mişcare a acesteia
fiind necesar acordul de voinţă al victimei. Or, în situaţia în care aceasta doreşte
împăcarea cu făptuitorul în schimbul unor avantaje patrimoniale ori solicită sau i
se oferă de către acesta sume de bani sau alte bunuri pentru a nu introduce
plângere prealabilă, fapta de oferire de bani sau alte bunuri, deşi întruneşte
cerinţele tipice ale existenţei infracţiunii, este licită (justificată), potrivit art. 272
alin. (2) C. pen.
Petre Dungan, Influenţarea declaraţiilor – o incriminare necesară, în Dreptul

nr. 5/2010, p. 84.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Nu există diferenţe de reglementare între prevederile art. 294 C. pen. şi
reglementarea anterioară, unde sfera persoanelor implicate în fapte de corupţie
era extinsă asupra persoanelor menţionate prin dispoziţiile art. 81 din Legea
nr. 78/2000. Singurul element de diferenţiere îl constituie prevederea din
noua reglementare care lasă posibilitatea neaplicării prevederilor art. 294 C.
pen. în situaţia în care se dispune astfel prin tratate internaţionale la care
România este parte.
Sfera persoanelor implicate în acte de corupţie s-a extins ca urmare a
ratificării de către România a unor instrumente juridice internaţionale privind
corupţia. Dintre acestea menţionăm Convenţia penală a Consiliului Europei
privind corupţia2103, Convenţia civilă a Consiliului Europei privind corupţia2104,
Convenţia Consiliului Europei privind spălarea de bani, descoperirea,
sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului 2105,
Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 97/24 conţinând cele
20 de principii privind lupta împotriva corupţiei2106, Rezoluţia Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei nr. 99/5 privind Grupul Statelor de luptă împotriva
Corupţiei (G.R.E.C.O.)2107, Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei din
20032108.
2103Adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată de România, prin Legea nr.
27/2002, publicată în M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002.
2104Adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999, ratificată de România prin Legea nr.

147/2002, publicată în M. Of. nr. 260 din 18 aprilie 2002.
2105Adoptată la Strasbourg la 16 mai 2005, ratificată de România prin Legea nr. 420/2006 ,
publicată în M. Of. nr. 968 din 4 decembrie 2006.
2106 Adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997.
2107 Adoptată la Strasbourg la 1 mai 1999.
2108Adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de Ro mânia prin Legea nr.
365/2004, publicată în M. Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004.

2.
Potrivit art. 294 C. pen., prevederile Capitolului I din Titlul V (fapte de
corupţie, înţelegând prin aceasta atât dare şi luare de mită, cât şi cumpărare şi
trafic de influenţă) se aplică în mod corespunzător şi următoarelor persoane
dacă, prin tratatele internaţionale la care România este parte, nu se dispune
altfel:
a) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui
contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare în cadrul
unei organizaţii publice internaţionale la care România este parte. Există mai
multe organizaţii publice internaţionale recunoscute de către România şi la care
aceasta este parte. Dintre acestea amintim Organizaţia Naţiunilor Unite,
Consiliul Europei, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Conferinţa
Europeană a Administraţiilor de Poştă şi Telecomunicaţii, Uniunea Internaţională
a Telecomunicaţiilor, Organizaţia Mondială a Comerţului, Organizaţia
Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Institutul Forestier
European, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor etc. Aici se includ
toate persoanele care au calitatea de funcţionar al respectivei organizaţii
internaţionale ori care, fără a avea calitatea de funcţionar, desfăşoară o
activitate în cadrul acestor organizaţii pe baza unui contract de muncă ori care
exercită atribuţii similare. Calitatea de funcţionar, precum şi atribuţiile persoanei
în cauză sunt stabilite nu potrivit legii române, ci statutului organizaţiei în
cauză, ratificat de către România. Astfel, calitatea persoanei este stabilită
potrivit prevederilor de drept internaţional public, iar nu potrivit legislaţiei
interne.
b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care
România este parte. De regulă este vorba despre persoanele delegate din
statele membre în cadrul adunărilor parlamentare ale organizaţiilor
internaţionale, care sunt reprezentanţi ai statelor membre şi nu au calitatea de
funcţionar şi nici nu îndeplinesc activităţi în baza unui contract de muncă în
cadrul organizaţiei publice internaţionale. Vorbim aici de aceleaşi categorii de
organizaţii prevăzute la lit. a) a art. 294, dar de alte categorii de persoane,
care, datorită statului lor specific, nu pot fi încadrate la acea literă, neavând
raporturi de serviciu sau similare în cadrul organizaţiei internaţionale. Pot fi,
spre exemplu, subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mită, potrivit lit. b) a art.
294 C. pen., membrii în Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite,
membrii Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, membrii Consiliului
Guvernatorilor din cadrul Băncii Mondiale, membrii în Consiliul Guvernatorilor
din cadrul Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilor, membrii Consiliului
Guvernatorilor din cadrul Fondului Monetar Internaţional, membrii Conferinţei
Plenipotenţiarilor din cadrul Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor, membrii
Congresului Uniunii Poştale Universale, membrii Conferinţei Generale a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, membrii Adunării Mondiale a Sănătăţii din
cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, membrii Conferinţei Ministeriale a
Organizaţiei Mondiale a Comerţului etc.
c) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui
contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare în cadrul
Comunităţilor Europene. Este vorba despre funcţionarii permanenţi angajaţi pe
bază de contract, agenţii contractuali, agenţii temporari sau de alte categorii de
personal care desfăşoară activităţi în serviciul Comisiei Europene, a
Parlamentului European, a Consiliului Uniunii Europene, a Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, a unei alte instituţii a Uniunii Europene sau în una din
agenţiile Uniunii, în reprezentanţele Uniunii în statele membre sau în misiunile
Uniunii în statele terţe. De regulă activitatea acestora este reglementată de
Statutul Funcţionarilor2109.
2109 Regulamentul (CEE, Euratom, CECO) nr. 259/68 al Consiliului din 29 februarie 1968 de
stabilire a Statutului funcţionarilor şi a Condiţiilor de angajare a celorlalţi agenţi ai
Comunităţilor Europene şi de instituire a unor măsuri speciale aplicabile tempora r
funcţionarilor Comisiei (Condiţiile de angajare a celorlalţi agenţi) publicat în Jurnalul Oficial
nr. L 56 din 4 martie 1968, pp. 1 -7, cu modificările şi completările ulterioare.
d) persoanelor care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor

internaţionale a căror competenţă este acceptată de România, precum şi
funcţionarilor de la grefele acestor instanţe. Este vorba în principal de
magistraţii precum şi de funcţionarii Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curţii
Penale Internaţionale, Curţii Internaţionale de Justiţie a Naţiunilor Unite, dar şi a
altor instanţe internaţionale a căror competenţă este acceptată de România,
inclusiv a unor tribunale penale internaţionale care încă îşi desfăşoară
activitatea. Nu se includ aici magistraţii şi funcţionarii Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, aceştia fiind incluşi la lit. c) a art. 294 C. pen.
e) funcţionarilor unui stat străin. Este inclusă în această categorie orice
persoană care, potrivit legislaţiei respectivului stat, are statutul de funcţionar
public sau un regim asimilat acestuia. Subliniem faptul că statutul funcţionarului
se stabileşte nu potrivit definiţiei din legea română, ci potrivit legislaţiei statului
căruia îi aparţine funcţionarul.
f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.
Este vorba de persoane care îndeplinesc funcţii de demnitate publică şi care ar
putea, potrivit legislaţiei statului respectiv, să nu fie cuprinse în categoria
funcţionarilor. Legiuitorul a dorit includerea expresă a categoriilor de persoane
care exercită funcţii de demnitate publică, indiferent dacă aparţin puterii
legislative (membrii adunărilor parlamentare, indiferent de forma de organizare
în statul străin) ori executive (membrii ai adunărilor administrative) printre
categoriile de subiecţi activi ai infracţiunilor de corupţie pasivă, respectiv ai
infracţiunii de luare de mită.
3.
Precizăm că, în funcţie de asimilarea categoriei din care face parte
funcţionarul străin ori membrul adunării parlamentare străine cu cele din
legislaţia internă, fapta subiectului activ va fi încadrată în varianta tip ori
varianta agravată a infracţiunilor de corupţie.
Alexandru Boroi, Norel Neagu, Armonizarea legislaţiei penale române cu

legislaţia europeană în materie de corupţie, în Dreptul nr. 4/2003, p. 12.

Comentariu

1.
Dispoziţiile art. 315 noul Cod penal prin care se incriminează emiterea
frauduloasă de monedă nu au corespondent în legea penală anterioară.
Introducerea în sfera ilicitului penal a acestei fapte s-a făcut ca urmare a
îndeplinirii obligaţiei de a transpune în dreptul nostru intern a dispoziţiilor art. 4
din Decizia – Cadrul nr.2000/383/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 29
mai 2000 privind consolidarea prin sancţiuni penale şi de altă natură a protecţiei
împotriva falsificării introducerii monedei euro2220.
În art. 4 din Decizia -Cadru nr. 2000/383/JAI, se prevede: „Fiecare stat membru adoptă
2220
măsurile necesare pentru a asigura sancţionarea acţiunilor menţionate la art. 3 şi în cazul

bancnotelor sau monedelor metalice fabricate prin utilizare de instalaţii sau materiale
legale, cu încălcarea drepturilor sau condiţiilor în temeiul cărora autorităţile competente pot
emite monedă, fără acordul acestor autorităţi”.

2.
În art. 315 C. pen. este incriminată fapta de emitere frauduloasă de monedă,
ca faptă principală şi fapta de punere în circulaţie a monedei confecţionate
fraudulos, ca faptă derivată.
Emiterea frauduloasă de monedă, ca faptă principală, potrivit art. 315 alin.
(1) C. pen., constă în confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de
instalaţii sau materiale destinate acestui scop, cu încălcarea condiţiilor stabilite
de autorităţile competente sau fără acordul acestora.
Fapta derivată, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (2) C. pen., presupune
punerea în circulaţie a monedei confecţionate fraudulos precum şi primirea,
deţinerea sau transmiterea acesteia în vederea punerii în circulaţie.
După cum se observă din conţinutul încriminării cuprinse în art. 315 C. pen.
infracţiunea derivată nu este posibilă decât dacă s-a săvârşit infracţiunea
principală care constituie premisă a celei derivate.
3.
Condiţiile preexistente
a) Obiectul juridic special. La ambele variante de incriminare a faptei de
emiterea frauduloasă de monedă îl constituie relaţiile sociale care se bazează pe
încrederea publică acordată monedelor autentice.
b) Obiectul material. Infracţiunea de emitere frauduloasă de monedă, în
varianta tip sau principală, nu are obiect material, moneda confecţionată în
condiţiile prevăzute în art. 315 alin. (1) C. pen. este produsul acţiunii
incriminate. În cazul variantei derivate descrisă în art. 315 alin. (2) C. pen.
obiectul este moneda confecţionată în condiţiile arătate la varianta tip sau
principală. Aceasta poate fi metalică sau din hârtie şi, se înţelege, dintre cele
aflate în circulaţie.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de emitere frauduloasă de
monedă, varianta tip sau principală, deşi nu este calificat, norma de incriminare
nu cere o anumită calitate, totuşi din modul de exprimare al legiuitorului rezultă
că acesta nu poate fi decât o persoană fizică, cu sarcini concrete, cu atribuţii în
confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale
destinate în acest scop, dar cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile
competente sau fără acordul acestora.
La varianta derivată, subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale de responsabilitate penală, inclusiv autorul sau un participant
al infracţiunii de emitere frauduloasă de monedă, varianta tip sau principală.
Participaţia penală este posibilă în oricare din formele sau felurile ei
(coautorat, instigare, complicitate, participaţie proprie sau improprie).
b) Subiectul pasiv principal al infracţiunii, la ambele sale variante, este
autoritatea competentă de a emite moneda în condiţiile legii. Subiectul pasiv
secundar poate fi persoana fizică sau juridică care a fost prejudiciată prin
săvârşirea infracţiunii.
4.
a) Elementul material la varianta principală, constă în acţiunea de
confecţionare de monedă autentică prin folosire de instalaţii sau materiale
destinate acestui scop.
Prin „confecţionarea de monedă autentică” se înţelege producerea,
fabricarea de monedă prin folosirea instalaţiilor şi materialelor specifice şi de
către persoane abilitate în acest sens.
„Moneda” reprezintă un ban de metal sau de hârtie care are un curs legal pe
teritoriul unui stat2221.
2221Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers, Enciclopedie gold, Bucureş ti, 2009,
p. 669.
În varianta derivată, elementul material constă în acţiunea de punere în

circulaţie a monedei confecţionate în condiţiile prevăzute la varianta principală
ori în acţiunea de primire, de ţinere sau transmitere a unei asemenea monede
în vederea punerii ei în circulaţie.
b) Cerinţă esenţială. Pentru întregire elementului material la varianta
principală a infracţiunii de emitere frauduloasă de monedă este necesar să se
constate existenţa unei cerinţe esenţiale şi anume aceea ca acţiunea de
confecţionare de monedă autentică să aibă loc fie cu încălcarea condiţiilor
stabilite de autorităţile competente, fie fără acordul acestora.
c) Urmarea imediată a laturii obiective a infracţiunii de emitere frauduloasă
de monedă constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale
ocrotite, respectiv, încrederea publică în monedele autentice.
d) Raportul de cauzalitate. Între acţiunile specifice variantei principale ori
ale variantei derivate şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de
cauzalitate care rezultă din însăşi materialitatea faptelor, nefiind necesare
probatorii deosebite.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la varianta principală este
intenţia care poate fi directă sau indirectă, iar la varianta derivată, forma de
vinovăţie este intenţia directă, întrucât în norma de incriminare se cere ca
acţiunea incriminată (punerea în circulaţie, primirea, deţinerea sau transmiterea
monedei confecţionate fraudulos) să se efectueze într-un anumit scop (în
vederea punerii în circulaţie).
b) Scopul ca o componentă a laturii subiective, la această variantă constituie
o cerinţă esenţială. Mobilul are relevanţă la individualizarea pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme.
a) Actele pregătitoare. Deşi posibile, nu sunt incriminate ca formă de
săvârşire a infracţiunii de emitere frauduloasă de monedă.
b) Tentativa. Nu este incriminată.
c) Consumarea. Emiterea frauduloasă de monedă se consumă odată cu
executarea în întregime a oricăreia dintre acţiunile incriminate.
d) Epuizarea. Când fapta constă în confecţionarea de monedă autentică, în
condiţiile prevăzute de art. 316 alin. (1) C. pen. ori în acţiunea de deţinere de
monedă frauduloasă în vederea punerii în circulaţie, poate căpăta caracterul de
infracţiune continuă, iar dacă acţiunea incriminată se repetă în condiţiile art. 35
alin. (1) C. pen. fapta poate deveni continuată, situaţii în care identificăm şi un
moment al epuizării corespunzător încetării definitive a acţiunii incriminate.
B. Sancţionare. Emiterea frauduloasă de monedă în ambele sale variante,
tip sau principală şi derivată, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Instanţa de judecată dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale dacă
sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 112 alin (1) lit. a) sau b)C. pen. ori ale
confiscării extinse în condiţiile art. 1121 C. pen.
Dorin Ciuncan, Reflecţii asupra infracţiunilor de fals, în R.D.P nr. 3/2006, p.

140; Gheorghe Diaconu, Infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori, în
R.D.P. nr. 4/1996, p. 45; Vasile Pătulea, Condiţii de reţinere a infracţiunii de
falsificare de monede sau alte valori. Ordinul de plată şi biletul la ordin, în
Dreptul nr. 10/2002, p. 130.

Comentariu

1.
Pentru prima oară în legislaţia noastră penală este reglementată
instituţia amânării aplicării pedepsei, deşi pe plan internaţional690 această
instituţie funcţionează de mai mult timp, în cadrul alternativelor la sancţiunile
penale, mai ales la pedepsele privative de libertate.
690În Regulile şi standardele minime ale Naţiunilor Unite cu privire la măsurile neprivative
de libertate – Regulile de la Tokio, adoptate de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin
Rezoluţia 54/110 la cea de a 68 -a sesiune plenară din 16 decembrie 1990, sunt inserate o
gamă de măsuri neprivative de libertate, astfel:
a) Sancţionarea verbală, cum ar fi: admonestarea, mustrarea, ave rtismentul;

b) Renunţarea condiţionată la învinuire;
c) Sancţiuni economice şi amenzi;
d) Confiscare sau decizie de expropriere;
e) Restituirea;
f) Suspendarea sau amânarea pronunţării hotărârii;
g) Probaţiunea şi supravegherea judiciară;
h) Muncă în serviciul comunităţii;
i) Arest la domiciliu;
j) Orice alt tratament non instituţional;
k) Combinarea măsurilor de mai sus.
Această prerogativă acordată instanţei de judecată de a stabili o pedeapsă

pentru o persoană vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, după care de a
amânaaplicarea acesteia, creează posibilitatea ca pedeapsa să nu se execute în
mod provizoriu, iar în condiţiile stabilite de lege să nu se mai execute în mod
definitiv, dacă în termenul de supraveghere sunt îndeplinite toate obligaţiile
privind resocializarea celui condamnat.
Raţiunea existenţei acestei măsuri în noul Cod penal rezultă din severitatea
acestui tip de sancţiune penală ce se exprimă prin faptul că, pe lângă limitările
impuse infractorului în viaţa de zi cu zi, acesta poate fi obligat să execute
pedeapsa în cazul nerespectării condiţiilor prevăzute de lege. Faţă de instituţia
renunţării la pedeapsă art. 80 C. pen., unde infractorul nu mai este supus
niciunei restricţii, în cazul amânării aplicării pedepsei, restricţia este chiar
condamnarea care se pronunţă, dar care nu se pune în aplicare, în cadrul
unui termen, în care activitatea celui condamnat este monitorizată şi însoţită de
măsuri obligatorii şi obligaţii. Faţă de amânarea executării pedepsei art.
589 C. pr. pen., care presupune executarea pedepsei după ce situaţia care a
dus la amânare s-a remediat, amânarea aplicării nu mai are consecinţe cu
privire la executare, dacă pe timpul stabilit pentru supraveghere se execută
măsurile şi obligaţiile stabilite în sarcina condamnatului.
2.
Natura juridică a instituţiei amânării aplicării pedepsei
Amânarea aplicării pedepsei, este o măsură de individualizare care
constă în facultatea instanţei de judecată de a stabili o pedeapsă cu
amendă sau cu închisoare de cel mult 2 ani pentru persoana găsită
vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi care îndeplineşte cumulativ
condiţiile pozitive stabilite de lege şi nu există nicio condiţie negativă
de nedispunere a acestei măsuri şi amânarea aplicării acesteia printr-o
hotărâre definitivă, care va determina îndreptarea conduitei
condamnatului prin îndeplinirea în cadrul unui termen de supraveghere
a unor măsuri şi obligaţii stabilite de instanţă, astfel că aplicarea
pedepsei nu mai este necesară.
Amânarea aplicării pedepsei are următoare trăsături caracteristice:
– este o măsură de individualizare a pedepsei la dispoziţia instanţei de
judecată;
– amânarea aplicării pedepsei se poate pronunţa pentru pedeapsa închisorii
de cel mult doi ani sau în cazul condamnării cu pedeapsa amenzii;
– infractorul trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile legale, să nu fi fost
condamnat anterior cu pedeapsa închisorii, să presteze o muncă neremunerată
în folosul comunităţii, iar conduita sa să creeze convingerea instanţei de
judecată că nu este nevoie de aplicarea pedepsei;
– să nu existe situaţii negative prevăzute de lege, în prezenţa cărora instanţa
să nu poată aplica măsura amânării aplicării pedepsei.
3.
Condiţiile pozitive în care se poate dispune amânarea aplicării
pedepsei
Amânarea aplicării pedepsei este o instituţie care poate fi dispusă de instanţă
şi funcţionează în anumite condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, conform
art. 83 alin. (1), astfel:
a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni,
este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani. În raport de criteriile
generale de individualizare a pedepsei, art. 74 C. pen., instanţa stabileşte
pedeapsa pentru infracţiune sau pentru infracţiunile concurente, constatând că
aceasta este amenda sau închisoarea de până la 2 ani inclusiv;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu
excepţia cazurilor când faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală ori
infracţiunile au fost amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-
a împlinit termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii. Acordul pentru prestarea unei munci
neremunerate nu înseamnă alegerea tipului şi a duratei acesteia, ci doar
manifestarea voluntară cu privire la prestarea acesteia. Munca neremunerată va
fi stabilită în conţinut şi durată de către instanţa de judecată conform
prevederilor art. 85 alin. (2) lit. b);
d) în raport cu persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii
infracţiunii, de eforturile depuse de aceasta pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de
îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este
necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă
determinată. Dacă în cazul renunţării la pedeapsă, instanţa
consideră inoportună aplicarea unei pedepse, în cazul amânării aplicării
pedepsei, instanţa consideră că aplicarea imediată a pedepsei nu se
impune, ci este nevoie doar de o perioadă de timpdeterminată în care
conduita acestuia să fie supravegheată.
Conduita avută anterior săvârşirii faptei explicată în alin.(1) lit. d), şi
anume de a depune eforturi pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii, denotă o atitudine de regret pentru faptă, conştientizarea gravităţii
şi ilegalităţii faptei astfel încât există premisa îndreptării şi resocializării prin
amânarea aplicării pedepsei, care după termenul de supraveghere nici nu se va
mai executa. Prin întregul tablou al comportării anterioare comiterii infracţiunii,
precum şi pe timpul săvârşirii acesteia, infractorul dovedeşte că are
posibilităţi de îndreptare, astfel încât nu mai este necesară executarea unei
pedepse.
4.
Condiţiile negative în prezenţa cărora, instanţa nu poate dispune
măsura amânării aplicării pedepsei
Se înţelege din conţinutul măsurii, că amânarea aplicării unei pedepse nu
este un drept al condamnatului, ci o facultate a instanţei de
judecată care apreciază că executarea pedepsei ar fi inoportună din cauza
consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
Din analiza condiţiilor impuse de lege, se poate constata că îndeplinirea
condiţiilor de la art. 83 C. pen., nu duce automat la amânarea aplicării
pedepsei, instanţa poate să hotărască aplicarea pedepsei, având convingerea că
inculpatul nu prezintă încredere.
Îndeplinirea condiţiilor pozitive nu va avea consecinţe privitoare la amânarea
aplicării pedepsei, ci numai dacă există convingerea instanţei că aceasta este
soluţia optimă şi necesară şi că nu există şi alte condiţii negative stabilite
de lege conform art. 83 alin. (2).
Dacă existenţa unor condiţii pozitive oferă posibilitatea instanţei de judecată
de a hotărî amânarea sau nu a pedepsei, art. 83 alin. (2) stabileşte condiţiile
negative ce nu lasă dreptul de opţiune a instanţei de judecată considerând că
infracţiunea este gravă sau infractorul prezintă un grad de risc care trebuie să
fie urmat de aplicarea de drept a pedepsei.
Condiţiile negative ce nu permit, de drept, aplicarea instituţiei
amânării aplicării pedepsei prevăzute în art. 83 alin. (2) sunt următoarele:
– pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai
mare;
– infractorul s-a sustras de la urmărire penală sau de la judecată;
– infractorul a încercat zădărnicirea aflării adevărului;
– infractorul a încercat împiedicarea identificării şi tragerii la
răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
În situaţia în care pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa
amenzii, amenda va fi amânată de asemenea, conform cu art. 83 alin. (3) C.
pen., ţinându-se seama de prevederile art. 62 C. pen., privitoare la urmărirea
obţinerii unui folos patrimonial. Considerăm că pedeapsa închisorii în această
situaţie, împreună cu zilele corespunzătoare de închisoare rezultate din
înlocuirea pedepsei amenzii, trebuie să nu fie mai mare de doi ani [ art. 63
alin.(2) C. pen.].
5.
Motivarea amânării aplicării pedepsei
Din conţinutul art. 83 C. pen. alin. (4) rezultă obligaţia instanţei de judecată
de a-şi motiva condamnarea şi hotărârea de a amâna aplicarea pedepsei.
Instanţa va atenţiona infractorul asupra conduitei sale viitoare, precum şi a
faptului că în cazul în care nu îndeplineşte măsurile de supraveghere şi
obligaţiile urmează să se revină la executarea pedepsei. Între condiţiile amânării
aplicării pedepsei, textul legii nu arată că instanţa de judecată va aplica celui
condamnat un avertisment, la fel ca în cazul art. 81 C. pen.
Deşi, condamnarea prin ea însăşi reprezintă un avertisment deosebit de
elocvent, totuşi există condiţia la alin. (4) art. 83 unde se arată că „Este
obligatorie ... atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni”, atenţionare
care are chiar un conţinut mai sever decât avertismentul deoarece instanţa
trebuie să atragă atenţia şi asupra consecinţelor la care se expune dacă „nu
va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe
durata termenului de supraveghere”.
Considerăm că în cazul amânării aplicării pedepsei rolul instanţei de
judecată este cu mult mai activ decât în cazul renunţării la pedeapsă,
deoarece se va explica nu numai motivul beneficiului unor astfel de măsuri, dar
şi consecinţele neexecutării măsurilor şi obligaţiilor de către condamnat,
neexecutare care îl va pune în situaţia de a executa pedeapsa pentru care este
condamnat. Explicarea detaliată a conţinutului măsurii amânării aplicării
pedepsei, este de natură a-l atenţiona pe infractor că exigenţele condamnării nu
se termină, ci sunt doar plasate în timp şi condiţionate de conduita sa conformă,
pe perioada termenului de supraveghere, cu măsurile legale şi obligaţiile ce i le
stabileşte instanţa, altfel condamnatul va trebui să suporte rigorile executării
pedepsei. De asemenea, cu ocazia acesteiatenţionări va fi înştinţat că măsurile
nu sunt facultative, ci sunt obligatorii în integralitatea lor, iar obligaţiile sunt
impuse sub sancţiunea revenirii la aplicarea pedepsei şi executarea acesteia.
Hotărârea instanţei de judecată are în acest caz elemente multiple de prevenire
a săvârşirii de noi infracţiuni, deoarece măsura amânării aplicării pedepsei
presupune respectarea unei largi game de activităţi obligatorii stabilite ca
măsuri de drept, sau ca obligaţii impuse de către instanţă. Resocializarea
condamnatului se poate înfăptui în mod concret prin supunerea la un control
ulterior condamnării şi prin colaborarea personală a infractorului cu instituţiile
specializate.
6.
Amânarea aplicării pedepsei în ţările europene se alătură conţinutului
activităţii de probaţiune din unele ţări ale Uniunii Europene, în cadrul unui
termen de supraveghere pe timpul căruia persoana faţă de care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei trebuie să îndeplinească măsurile de supraveghere
şi obligaţiile stabilite.
7.
În toate cazurile instanţa este aceea care stabileşte durata termenului de
supraveghere, stabilind o perioadă de probaţiune. Majoritatea codurilor penale
permit amânarea privaţiunii de libertate pe termene medii, respectiv când
pedeapsa aplicabilă nu depăşeşte doi ani, cum dispune legislaţia Italiei şi
Finlandei.
8.
În Codul penal german prevederile sunt graduale, cu un termen de
amânare de până la 6 luni, unica condiţie fiind ca infractorul să nu săvârşească
pe viitor acţiuni ilegale. Privitor la amânarea executării sentinţei, care prevede
un termen mai mare de 6 luni se ia în considerare asigurarea ordinii de
drept, adică aspectele pozitive de prevenire. Altă condiţie suplimentară pentru
amânarea executării sentinţei cu termen de până la un an reprezintă prezenţa
unor circumstanţe atenuante pentru cauza dată. Factori complementari care
limitează aplicarea unei pedepse condiţionate ţin de personalitatea
infractorului: cazierul sau săvârşirea anterioară a unui delict.
9.
În Codul penal al Ungariei este interzisă amânarea aplicării pedepsei în
cazul recidiviştilor.
10.
În executarea măsurilor din cadrul aplicării amânării aplicării pedepsei există
situaţii de intervenţie în viaţa personală a condamnatului pe timpul probaţiunii.
Durata probaţiunii durează până la 3 ani în Finlanda şi până la 2 ani în
Marea Britanie.
11.
În legătură cu obligaţiile ce trebuie îndeplinite de către persoana faţă de care
s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, este de menţionat forma conservativă,
condamnarea nu atrăgea după sine îndeplinirea de obligaţii, cu excepţia celei de
a săvârşi alte infracţiuni. Amânarea aplicării pedepsei urmăreşte scopul exclusiv
de a izola pe infractor de mediul distructiv din penitenciar (mai ales în cazul
condamnării de scurtă durată). În Codul penal italian acest model este
asemănat cu graţierea juridică.
12.
În Codul penal englez amânarea aplicării pedepsei are drept scop
reducerea numărului de deţinuţi, măsura fiind luată din anul 1967. În aceste
cazuri, sentinţele supuse amânării pot fi pronunţate pentru circumstanţe care nu
prevăd detenţia imediată. În ceea ce priveşte obligaţiile condamnatului pe
timpul executării amânării aplicării pedepsei, sunt măsuri cu privire la
organizarea timpului, a modului de viaţă, reparaţia prejudiciului cauzat prin
infracţiune.
Doina Balahur, Norme, valori şi principii prezente în documentele

internaţionale în materia Drepturilor Omului cu privire la sancţiunile neprivative
de libertate,sursa www.irp.md/ Alternative/lume html; Dan Lupaşcu, Amânarea
executării pedepsei în cazul femeilor gravide sau cu copii minori, în Dreptul nr.
1/1999, pp. 81-83; Marcia Kran, Regulile minimale standardizate ale Naţiunilor
Unite pentru măsuri non-privative de libertate în sistemul judiciar, sursa
www.irp.md/Alternative/lume html; Valentin Schiaucu, Influenţa referatului de
evaluare în individualizarea pedepsei, în Dreptul nr. 12/2010, pp. 159-172;
Constantin Sima, Amânarea aplicării pedepsei şi renunţarea la pedeapsă, în B.J.
nr. 2/2010, p. 46.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Infracţiunea nu are corespondent în reglementarea anterioară2669.
2669O reglementare similară, care a inspirat textul propus, se regăseşte în § 195C. pen.
austriac.
Această incriminare reprezintă o necesitate, în condiţiile creşterii alarmante a

ratei abandonului şcolar de către elevi de vârstă tot mai mică.
2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 380 C. pen. într-o singură variantă, tip.
Săvârşeşte această infracţiune părintele sau persoana căreia i-a fost
încredinţat, potrivit legii, un minor şi care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl
împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învăţământului general
obligatoriu.
3.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de împiedicarea accesului la
învăţământul general obligatoriu are ca obiect juridic special relaţiile sociale
referitoare la ocrotirea creşterii şi educării minorilor şi la asigurarea accesului
acestora la învăţământul general obligatoriu. Scopul urmărit de legiuitor este de
a incrimina împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu şi de a
asigura apărarea eficientă a drepturilor prevăzute în art. 32 alin. (1) din
Constituţie, potrivit căruia „dreptul la învăţătură este asigurat prin
învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional,
prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de
perfecţionare”. De asemenea, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr.
1/20112670, statul asigură finanţarea de bază pentru toţi preşcolarii şi pentru
toţi elevii din învăţământul general obligatoriu de stat, particular şi confesional
acreditat. Învăţământul general obligatoriu este de 10 clase şi cuprinde
învăţământul primar şi cel gimnazial.
2670 Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, publicată în M. Of. nr. 18 din 10 ianuarie 2011.
b) Obiectul material. Această infracţiune nu are obiect material.

a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiectul activ este calificat în
sensul că poate fi numai părintele minorului sau persoana căreia i s-a
încredinţat minorul spre creştere şi educare.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este minorul căruia i se încalcă
dreptul garantat prin Constituţie la învăţământul general obligatoriu.
4.
realizează prin acţiunea de retragere sau împiedicare a minorului de către un
părinte, prin orice mijloace să urmeze cursurile învăţământului general
obligatoriu.
Retragerea minorului presupune îndepărtarea, părăsirea, luarea înapoi,
renunţarea de a se mai prezenta a acestuia la cursurile învăţământului general
obligatoriu, ca urmare a deciziei în acest sens a părintelui sau persoanei căreia
i-a fost încredinţat minorul, potrivit legii. Nu este necesar ca retragerea să se
facă printr-o cerere înregistrată la şcoala pe care minorul o frecventează,
putându-se realiza şi prin simpla luare a minorului, fără încunoştinţarea unităţii
de învăţământ despre decizia de retragere. Pentru realizarea infracţiunii în
această variantă este necesar ca situaţie premisă ca minorul să fi fost
înregistrat la o unitate de învăţământ, unde să fi început frecventarea cursurilor.
Împiedicarea minorului de a urma cursurile învăţământului general
obligatoriu constă în interdicţia aplicată acestuia de frecventa cursurile. Aceasta
se poate realiza prin orice mijloace, inclusiv prin neînscrierea acestuia la o
unitate de învăţământ sau prin interzicerea de a se mai prezenta la cursuri,
inclusiv prin ameninţare, constrângere, trimiterea acestuia în altă localitate
unde nu există unitate de învăţământ etc.
Pentru existenţa infracţiunii în ambele variante de comitere trebuie ca
retragerea sau împiedicarea minorului să urmeze cursurile învăţământului
general obligatoriu să se facă în mod nejustificat. Textul de lege nu vizează
situaţiile în care acest abandon este determinat de o situaţie materială precară,
caz în care statul trebuie să intervină prin alte mijloace, ci situaţiile în care
părintele acţionează în mod abuziv, retrăgându-l pe minor de la studii sau
împiedicându-l să le urmeze, deşi ar fi avut toate condiţiile pentru aceasta.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
dezvoltarea şi instruirea minorului.
c) Raportul de cauzalitate. Intre activitatea incriminată şi urmarea
imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă din însăşi
B. Latura subiectivă. Sub aspect subiectiv, infracţiunea se comite cu
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Atât actele pregătitoare cât şi tentativa, deşi posibile, nu sunt însă
încriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul când s-a produs retragerea sau
împiedicarea minorului de a frecventa cursurile învăţământului general
obligatoriu.
B. Sancţionare. Pedeapsa în cazul acestei infracţiuni este închisoarea de la o
lună la 3 luni sau amendă.
6.
Cauze de nepedepsire sau de individualizare a pedepsei
Potrivit art. 380 alin. (2) C. pen., fapta nu se pedepseşte dacă înainte de
terminarea urmăririi penale inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de
către minor. Aşadar, legiuitorul a prevăzut în materia împiedicării accesului la
învăţământul general obligatoriu un caz special de nepedepsire, care operează
însă numai până la terminarea urmăririi penale.
Potrivit art. 380 alin. (3) C. pen., dacă până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de
către minor, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.
Ca atare, conform textului, instanţa de judecată trebuie să verifice dacă
inculpatul a asigurat reluarea frecventării cursurilor de către minor în cursul
judecăţii şi, în caz afirmativ, stabilind vinovăţia acestuia, să pronunţe împotriva
sa amânarea aplicării pedepsei sau o condamnare cu suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
în art. 83, respectiv art. 91 C. pen.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Infracţiunea de distrugere din culpă era prevăzută, într-o reglementare
aproape identică, dar cu mai multe variante agravate, în art. 219 C. pen.
anterior. În actuala reglementare această infracţiune a fost simplificată în mod
considerabil, reţinându-se numai varianta tip şi agravanta producerii unui
dezastru. Astfel, nu a mai fost reţinută distrugerea din culpă în varianta descrisă
în art. 219 alin. (4) din Codul penal anterior, deoarece o asemenea faptă
constituie, în primul rând, o infracţiune de serviciu pentru că se săvârşeşte prin
încălcarea unei atribuţii de serviciu (părăsirea postului sau a oricărei alte fapte
de către personalului de conducere al unui mijloc de transport în comun ori de
către personalul care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi), iar
în al doilea rând, este greu de acceptat ca o asemenea faptă să fie săvârşită din
culpă. De altfel, practica nu a înregistrat cazuri de aplicare a textului respectiv.
De asemenea, s-a renunţat la varianta de agravare a distrugerii, degradării sau
aducerii în stare de neîntrebuinţare a unei conducte petroliere sau de gaze, a
unui cablu de înaltă tensiune, a echipamentelor şi instalaţiilor de telecomunicaţii
sau pentru difuzarea programelor de radio şi televiziune ori a sistemelor de
alimentare cu apă şi a conductelor magistrale de alimentare cu apă.
2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 255 C. pen. şi prezintă o variantă tip şi o
variantă agravată. Varianta tip este reglementată în alin. (1) şi constă în
distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă, a
unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este
săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă
este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine dacă faptele au avut
ca urmare un dezastru.
3.
Întrucât aceleaşi fapte, comise însă cu intenţie, sunt incriminate prin unele
dispoziţii ale art. 253 şi 254C. pen., ele diferă doar din punctul de vedere al
laturii subiective.
În consecinţă, facem trimitere la cele arătate în explicaţiile date de la art. 253
şi 254C. pen., urmând ca, în cele ce urmează, să ne oprim numai asupra
aspectelor caracteristice infracţiunii de distrugere săvârşită din culpă.
4.
A. Latura obiectivă. Distrugerea din culpă prevăzută în art. 255 alin. (1) C.
pen. fiind identică cu varianta agravată a distrugerii intenţionate prevăzute în
art. 253 alin. (4) C. pen., trimitem la explicaţiile date anterior. Distrugerea unor
bunuri din culpă se pedepseşte numai dacă este săvârşită prin incendiere,
explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi numai dacă este de natură să
pună în pericol alte persoane sau bunuri. În lipsa uneia din aceste cerinţe, fapta
nu constituie infracţiune1780.
1780 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2334/1997, Culegere de decizii pe anul 1997, p. 329.
Varianta agravată a distrugerii din culpă, prevăzută de art. 255 alin. (2) C.
pen., din punct de vedere obiectiv, are elemente comune cu distrugerea
incriminată în art. 254 la care face trimiteri. Au săvârşit această infracţiune
inculpaţii care au realizat neglijent o lucrare de înlocuire şi reparaţie a unei
instalaţii de gaze a unui imobil, soldată cu producerea a două explozii, urmate
de incendiu, moartea a două persoane şi vătămarea corporală a altor patru
persoane1781. Fapta se încadrează la art. 255 alin. (2) (când a avut ca urmare
un dezastru), absorbind în conţinutul ei infracţiunile prevăzute în art. 192 C.
pen. (ucidere din culpă) şi 196C. pen. (vătămare corporală din culpă).
T. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 1200/A/2004, în Culegere 2000 -2004 Tribunalul
1781
Bucureşti, p. 487.
B. Latura subiectivă. Atât în varianta simplă, cât şi în cele agravate,

infracţiunea se săvârşeşte din culpă (simplă sau cu previziune).
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme
Fiind o infracţiune săvârşită din culpă, actele de pregătire şi tentativa nu sunt
posibile. Infracţiunea se consumă în momentul producerii urmărilor specifice
prevăzute de lege.
B. Sancţionare
Distrugerea din culpă în varianta sa simplă, prevăzută în art. 255 alin. (1) C.
pen., se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar în
varianta agravată [alin. (2)] pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.
6.
Aspecte procesuale
În cazul infracţiunii de distrugere din culpă, acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu.

Comentariu

1.
Comparând textul incriminator din noul Cod penal cu cel corespondent
din O.U.G. nr. 195/2002 (art. 86), observăm că există anumite schimbări, dar
neesenţiale, respectiv: adăugarea, în cuprinsul alin. (1) a precizării „pentru care
legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere”; comprimarea
formulării „produse ori substanţe stupefiante sau a medicamentelor cu efecte
similare acestora”, existente în cuprinsul alin. (3), în expresia „substanţe
psihoactive”; eliminarea, din conţinutul alin. (3), a ipotezei constând în
încredinţarea autovehiculului unei persoane care suferă de o boală psihică.
2.
Examinând textul incriminator, constatăm că, practic, sub una şi aceeaşi
denumire marginală se regăsesc mai multe infracţiuni, respectiv:
– conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de
către o persoană care nu posedă permis de conducere [art. 335 alin. (1)];
– conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană
neîndreptăţită [art. 335 alin. (2)];
– încredinţarea conducerii autovehiculului unei persoane care nu are dreptul
să conducă [art. 335 alin. (3)].
3.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic al infracţiunilor prevăzute în art.
335 este constituit din relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei rutiere, a
căror existenţă sau derulare normală presupun interzicerea faptelor de
conducere a vehiculelor de către persoane care nu au acest drept, precum şi a
celor de încredinţare spre conducere a unor astfel de vehicule persoanelor fără
calificare sau unor persoane care se află sub influenţa alcoolului sau a unor
produse ori substanţe psihoactive.
b) Obiectul material. Infracţiunile nu au obiect material.
a) Subiectul activ. Subiectul activ al infracţiunilor prevăzute de art. 335 C.
pen. poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale subiectului
activ al infracţiunii, precum şi cerinţele textului incriminator. Participaţia penală
este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii, inclusiv sub forma
participaţiei improprii.
În cazul infracţiunii prevăzute în art. 335 alin. (3) este posibil coautoratul,
dacă fapta de încredinţare este comisă de două persoane care dispun în acelaşi
timp de vehiculul în cauză. De exemplu, doi coproprietari sau doi detentori
precari încredinţează vehiculul spre a fi condus pe drumurile publice de către o
persoană având un permis de conducere necorespunzător categoriei din care
face parte vehiculul respectiv.
Este lipsit de relevanţă juridică faptul că autoturismul este proprietatea
personală a ambilor soţi, din moment ce din probele administrate în cauză
rezultă că soţia, coproprietară a autovehiculului dar neavând permis de
conducere, a cerut învoiala soţului, astfel că acesta din urmă va răspunde
pentru infracţiunea de încredinţare a autovehiculului unei persoane care nu avea
permis de conducere2390.
2390 T. Prahova, dec. pen. nr. 1189/1982, în R.R.D. nr. 4/1983, p. 73.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, având în vedere specificul

infracţiunilor prevăzute în art. 335 alin. (1) şi (2)C. pen., considerăm că acestea
nu pot fi subiect activ acestor infracţiuni, dar pot avea o asemenea calitate în
cazul infracţiunii de încredinţare prevăzute în art. 335 alin. (3) C. pen.
În sprijinul acestei teze sunt şi prevederile art. 27 din Regulamentul de
aplicare a O.U.G. nr. 195/2002. Potrivit art. 27 alin. (2) din Regulamentul de
aplicare aO.U.G. nr. 195/2002: „Persoanele juridice deţinătoare de vehicule
au (…) următoarele obligaţii: (…)
c) să nu permită conducerea vehiculului de către persoane care nu posedă
permis de conducere corespunzător sau atestat profesional;
d) să nu permită conducătorilor de vehicule să plece în cursă sub influenţa
băuturilor alcoolice, a substanţelor ori produselor stupefiante sau a
medicamentelor cu efecte similare acestora ori într-o stare accentuată de
oboseală”.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv al infracţiunilor examinate este statul.
C. Locul săvârşirii infracţiunii
Subliniem faptul că pentru existenţa infracţiunilor prevăzute la art. 335 C.
pen. este necesară îndeplinirea condiţiei ca fapta să se comită pe drumurile
publice. Pentru explicaţii, a se vedea comentariul de la art. 334 C. pen.
4.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii prevăzute la alin.
(1) se realizează prin acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui
autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de
conducere.
Potrivit art. 20 din O.U.G. nr. 195/2002, pentru a conduce un autovehicul
pe drumurile publice, conducătorul acestuia trebuie să posede permis de
conducere corespunzător şi să aibă vârsta minimă de 18 ani împliniţi, cu
excepţia celor care conduc autovehiculele din subcategoriile A1 şi B1, care
trebuie să aibă vârsta minimă de 16 ani împliniţi. Pentru a conduce pe drumurile
publice tractoare, maşini şi utilaje autopropulsate agricole, forestiere sau pentru
lucrări, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere valabil
pentru categoriile sau subcategoriile prevăzute în regulament. Conducătorii de
tramvaie sau vehicule care efectuează transport public de persoane, precum şi
cei care conduc autovehicule cu masa maximă autorizată mai mare de 7,5 tone
sau cu gabarite depăşite ori care transportă produse sau substanţe periculoase
trebuie să aibă vârsta minimă de 21 de ani împliniţi.
Conform art. 30 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002,
permisul de conducere se eliberează pentru una sau mai multe dintre
următoarele categorii şi subcategorii de vehicule:
a) Categoria A: motocicleta cu sau fără ataş;
b) Categoria B:
1. autovehiculul a cărui masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 3.500
kg şi al cărui număr de locuri pe scaune, în afara conducătorului, nu este mai
mare de 8;
2. ansamblul format dintr-un autovehicul trăgător din categoria B şi o
remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg;
3. ansamblul de vehicule a cărui masă totală maximă autorizată nu depăşeşte
3.500 kg, format dintr-un autovehicul trăgător din categoria B şi o remorcă, a
cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte masa proprie a
autovehiculului trăgător;
c) Categoria BE: ansamblul format dintr-un autovehicul trăgător din categoria
B şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată depăşeşte 750 kg, iar
masa totală maximă autorizată a întregului ansamblu depăşeşte 3.500 kg;
d) Categoria C:
1. autovehiculul, altul decât cel din categoria D, a cărui masă totală maximă
autorizată este mai mare de 3.500 kg;
2. ansamblul format dintr-un autovehicul din categoria C şi o remorcă a cărei
masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg;
e) Categoria CE: ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul
trăgător din categoria C şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată
este mai mare de 750 kg;
f) Categoria D: autovehiculul destinat transportului de persoane având mai
mult de 8 locuri pe scaune, în afara locului conducătorului. Autovehiculului din
această categorie i se poate ataşa o remorcă a cărei masă totală maximă
autorizată nu depăşeşte 750 kg;
g) Categoria DE: ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul
trăgător din categoria D şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată
este mai mare de 750 kg. Remorca nu trebuie să fie destinată transportului de
persoane;
h) Categoria Tr: tractor, maşini şi utilaje autopropulsate agricole, forestiere
sau pentru lucrări;
i) Categoria Tb: troleibuz;
j) Categoria Tv: tramvai;
k) Subcategoria A1: motocicletă cu o capacitate care nu depăşeşte 125 cm3 şi
o putere care nu depăşeşte 11 kW;
l) Subcategoria B1: autovehiculul cu trei sau patru roţi având masa proprie
peste 400 kg, dar nu mai mare de 550 kg, şi echipat cu un motor cu ardere
internă cu capacitate cilindrică mai mare de 45 cm3 sau cu orice alt motor cu o
putere echivalentă ori cu viteza prin construcţie mai mare de 50 km/h;
m) Subcategoria C1: autovehiculul, altul decât cel din categoria D, a cărui
masă totală maximă autorizată este de peste 3.500 kg, dar nu mai mare de
7.500 kg. Autovehiculului din această categorie i se poate ataşa o remorcă a
cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg;
n) Subcategoria C1E: ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul
trăgător din subcategoria C1 şi o remorcă a cărei masă totală maximă
autorizată este mai mare de 750 kg, cu condiţia ca masa totală maximă
autorizată a ansamblului să nu depăşească 12.000 kg, iar masa totală maximă
autorizată a remorcii să nu depăşească masa proprie a autovehiculului trăgător;
o) Subcategoria D1:
1. autovehiculul destinat transportului de persoane având cel puţin 9 locuri
pe scaune, dar nu mai mult de 16, în afara locului conducătorului;
2. ansamblul de vehicule format dintr-un autovehicul trăgător din
subcategoria D1 şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu
depăşeşte 750 kg;
p) Subcategoria D1E: ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul
trăgător din subcategoria D1 şi o remorcă a cărei masă totală maximă
autorizată este mai mare de 750 kg, cu condiţia ca masa totală maximă
autorizată a ansamblului să nu depăşească 12.000 kg, iar masa totală maximă
autorizată a remorcii să nu depăşească masa proprie a autovehiculului trăgător.
Remorca nu trebuie să fie destinată transportului de persoane.
În art. 335 alin. (2) este prevăzută o infracţiune sancţionată mai blând decât
infracţiunea reglementată de dispoziţiile art. 335 alin. (1), iar în alin. (3) este
descrisă o variantă infracţională asimilată din punct de vedere sancţionator cu
cea cuprinsă în alin. (2).
Perioada în care titularului permisului de conducere de vehicule i se interzice
dreptul de a conduce un autovehicul sau tramvai se consideră suspendare,
conform dispoziţiilor art. 96 alin. (2) lit. b).
Retragerea permisului de conducere se dispune de către poliţia rutieră dacă
titularul acestuia a fost declarat inapt pentru a conduce vehicule pe drumurile
publice de către o instituţie medicală autorizată. Potrivit art. 22 din O.U.G. nr.
195/2002, permisul de conducere al persoanei care este declarată inaptă
medical sau psihologic pentru a conduce autovehicule ori tramvaie se retrage de
către poliţia rutieră şi poate fi redobândit numai după încetarea motivului pentru
care s-a luat această măsură. Avizul de apt sau inapt medical poate fi contestat
doar pe baza unei expertize efectuate de instituţiile medico-legale, la solicitarea
şi pe cheltuiala persoanei interesate.
Examinarea medicală se realizează în scopul certificării stării de sănătate şi a
calităţilor fizice necesare unui conducător de autovehicul sau tramvai.
Afecţiunile medicale incompatibile cu calitatea de conducător de autovehicule
sau tramvaie se stabilesc de către Ministerul Sănătăţii Publice şi se aprobă prin
ordin al ministrului, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Examinarea medicală se realizează în vederea: aprobării prezentării la examen
pentru obţinerea permisului de conducere; obţinerii certificatului de atestare
profesională pentru conducătorii de autovehicule şi tramvaie; verificării
periodice, conform reglementărilor în vigoare. Examinarea medicală se
realizează în unităţi de asistenţă medicală ambulatorie de specialitate autorizate
în acest sens, cu obligaţia luării în evidenţă a solicitantului sau a conducătorului
de autovehicul sau tramvai de către medicul de familie. Certificarea stării de
sănătate, aşa cum rezultă în urma examinării medicale efectuate în unităţile de
asistenţă medicală ambulatorie de specialitate autorizate în acest sens, poate fi
realizată şi de către medicul de familie. Lista unităţilor de asistenţă medicală
ambulatorie de specialitate autorizate în acest sens se stabileşte prin ordin al
ministrului sănătăţii publice, care se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Medicul de familie, atunci când constată că o persoană din evidenţa sa, care
posedă permis de conducere, prezintă afecţiuni medicale prevăzute în ordinul
ministrului sănătăţii publice, va solicita examenul de specialitate necesar, iar în
cazul în care s-a stabilit că persoana este declarată inaptă medical sau
psihologic pentru a conduce un autovehicul sau tramvai, va comunica aceasta
imediat poliţiei rutiere pe raza căreia medicul îşi desfăşoară activitatea.
Anularea permisului de conducere se dispune de către poliţia rutieră pe a
cărei rază de competenţă s-a produs una dintre faptele prevăzute la art. 114
din O.U.G. nr. 195/2002. Anularea permisului de conducere se dispune în
a) titularul permisului de conducere a fost condamnat printr-o hotărâre
judecătorească rămasă definitivă pentru o infracţiune care a avut ca rezultat
uciderea sau vătămarea corporală a unei persoane, săvârşită ca urmare a
nerespectării regulilor de circulaţie;
b) titularul permisului de conducere a fost condamnat printr-o hotărâre
judecătorească rămasă definitivă pentru anumite infracţiuni rutiere;
c) titularului permisului de conducere i s-a aplicat, printr-o hotărâre
judecătorească rămasă definitivă, pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării profesiei sau ocupaţiei de conducător de vehicule;
d) permisul de conducere a fost obţinut cu încălcarea normelor legale,
situaţie constatată de instanţa competentă;
e) permisul de conducere a fost obţinut în perioada în care titularul era
cercetat sau judecat în cadrul unui proces penal pentru săvârşirea unei
infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice, atunci când acesta a fost
condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
Comite fapta incriminată de art. 335 alin. (3) persoana care încredinţează cu
ştiinţă un autovehicul sau tramvai, pentru conducerea pe drumurile publice,
unei persoane care se află în una dintre situaţiile prevăzute la alin. (1) sau (2)
ale art. 335 ori unei persoane care se află sub influenţa alcoolului sau a unor
substanţe psihoactive.
Prin încredinţare, în sensul art. 335 alin. (3) C. pen., vom înţelege
remiterea sau predarea unui vehicul, pentru care legea pretinde posesia unui
permis de conducere, unei persoane dintre cele menţionate de textul
incriminator. În realitate, încredinţarea presupune punerea la dispoziţie a cheii
de contact şi a documentelor legale ale vehiculului. Sigur că, pot exista şi
situaţii atipice. Spre exemplu, în situaţia în care făptuitorul, cunoscând unde
sunt documentele vehiculului şi cheia de contact, cere proprietarului numai
consimţământul în vederea acestora.
În toate cazurile, pentru existenţa infracţiunii supuse analizei încredinţarea
trebuie să vizeze conducerea pe drumurile publice, iar nu pe alte suprafeţe sau
pentru alte destinaţii. Spre exemplu, nu poate fi reţinută această infracţiune în
ipoteza în care proprietarul unui vehicul l-a predat pentru reparaţie sau
depozit2391.
2391 A se vedea şi P. Dungan, op. cit., p. 58.
În prezent, legea nu defineşte expresia substanţe psihoactive. Dar, alături de

un alt autor, apreciem că, până la stabilirea pe cale legală a conţinutului acestei
sintagme, prin substanţe psihoactive trebuie să înţelegem substanţele aflate sub
control naţional, respectiv drogurile şi precursorii înscrişi în tabelele-anexă nr. I-
IV din Legea nr. 143/20002392.
2392 Idem, p. 57.
În doctrină a fost exprimată opinia că, în cazul în care o persoană

încredinţează un autovehicul alteia pentru a-l conduce pe drumurile publice, iar
la momentul încredinţării nu ştia că persoana căreia i-a încredinţat autovehiculul
nu avea permis de conducere, dar pe parcursul deplasării află realitatea, este
realizat conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (3)2393.
2393 În literatura de specialitate este susţinută şi teza că o asemenea faptă nu constituie
infracţiune. Pentru analiza punctelor de vedere exprimate în literatura de specialitate, a se
vedea C. Turianu, op. cit., p. 101.
O problemă controversată cu care s-a confruntat practica judiciară este aceea

dacă persoana care încredinţează un autovehicul, pentru a fi condus pe
drumurile publice, unei persoane ce nu posedă permis de conducere şi care, din
nepricepere, cauzează un accident mortal de circulaţie, poate fi condamnată şi
pentru infracţiunea de ucidere din culpă? Răspunsul la această întrebare trebuie
să fie, mutatis mutandis, acelaşi şi în ipoteza în care accidentul de circulaţie are
ca urmare vătămarea corporală a unei persoane.
După ce decisese că în asemenea cazuri nu poate fi angajată răspunderea
penală pentru ucidere din culpă2394, instanţa supremă a revenit asupra propriei
jurisprudenţe şi a pronunţat soluţii în sens contrar, respectiv că persoana care
încredinţează autovehiculul, pentru a fi condus pe drumurile publice, unei
persoane ce nu posedă permis de conducere şi care, din culpă, cauzează un
accident mortal de circulaţie, trebuie condamnată şi pentru infracţiunea de
ucidere din culpă2395.
2394 T.S., col. pen., dec. nr. 742/1965, în R.R.D. nr. 3/1966, p. 159.
2395 T.S., s. pen., dec. nr. 2628/1981, SintAct – Bază de date.
Referitor la vătămarea corporală, într-o speţă s-a decis că inculpata,

încredinţând autoturismul său unui minor, fără experienţă în conducere,
neposesor de permis, putea şi trebuia să aibă reprezentarea tuturor
consecinţelor posibile, inclusiv accidentarea unei persoane, asumându-şi în mod
conştient acest risc, astfel că la accidentarea victimei a contribuit, alături de
şofer, şi inculpata, cât timp culpa oricăruia din ei n-ar fi fost suficientă – singură
– pentru producerea rezultatului2396.
2396 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 688/R/1999, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 157.
Dincolo de problema stabilirii tipului de participaţie (coautorat, instigare,

complicitate), apreciem că în cazurile în care o persoană încredinţează
autovehiculul, pentru a fi condus pe drumurile publice, unei persoane ce nu
posedă permis de conducere şi care, din culpă, cauzează un accident letal de
circulaţie sau care are ca urmare vătămarea corporală a unei persoane, aceasta
trebuie condamnată numai pentru infracţiunea de încredinţare, iar nu şi pentru
infracţiunea de ucidere din culpă sau de vătămare corporală din culpă2397.
2397Aşa cum s-a decis în practica judic iară ulterioară, în cazul în care o persoană a
încredinţat alteia un autovehicul spre a -l conduce pe drumurile publice, cunoscând că ea nu
are permis de conducere, iar aceasta a produs, din culpă, un accident de circulaţie care a
avut ca urmare moartea unu i participant la traficul rutier, în sarcina acelei persoane
urmează a se reţine numai infracţiunea prevăzută în art. 36 alin. (3) din Decretul nr.
328/1966 (încredinţarea n.n.), nu şi infracţiunea de ucidere din culpă, deoarece, în
asemenea situaţie, atât a vreme cât persoana respectivă nu a desfăşurat nicio activitate
materială (lovire sau acte de violenţă ce au pricinuit o vătămare) care ar realiza elementul
material al infracţiunii de vătămare corporală, lipseşte însăşi latura obiectivă a infracţiunii
de ucidere din culpă (C. Ap. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 454/1995, Culegere de
practică judiciară penală pe anul 1995, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1996, p. 234).
Nu există legătură de cauzalitate între încredinţare şi moartea victimei sau

vătămarea corporală a victimei, ca urmare a faptei conducătorului
autovehiculului, deoarece nu se poate susţine că rezultatul este consecinţa
faptei de încredinţare, cu atât mai mult cu cât teoria coautoratului nu are suport
argumentativ. Făcând abstracţie de latura subiectivă (se ştie că în doctrină este
susţinută opinia că nu poate exista coautorat la faptele din culpă), coautoratul
presupune, din punct de vedere obiectiv, contribuţia a cel puţin două persoane
la realizarea elementului material, în cazul nostru uciderea victimei, or o atare
contribuţie, în ceea ce-l priveşte pe cel care încredinţează autovehiculul, nu
există în ipoteza analizată. S-ar putea susţine că există instigare sau înlesnire,
numai că instigarea sau înlesnirea sunt modalităţi ale infracţiunii de
încredinţare.
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 335
C. pen., urmarea imediată constă într-o stare de pericol de pericol pentru
relaţiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă. Infracţiunile prevăzute de art. 335 C. pen. se comit
numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. În norma de incriminare
nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului. Comiterea
faptei din culpă sau fără vinovăţie nu constituie infracţiune.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele de pregătire şi tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul
considerând că ele nu prezintă un grad de pericol social suficient pentru a avea
relevanţă penală. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care
elementul material este executat integral.
B. Sancţionare. În conformitate cu prevederile art. 335 alin. (1),
conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către
o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu închisoarea
de la unu la 5 ani. Iar faptele prevăzute în art. 335 alin. (2) şi (3) se pedepsesc
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Alexandru Câmpeanu, Circulaţie. Noţiunea de autovehicul, în R.D.P. nr.

1/2000; Dorin Ciuncan, Circulaţia rutieră. Fals material, în R.D.P. nr. 2/1998;
Liviu Herghelegiu, Încălcări ale regulilor de circulaţie, în Pro Lege nr. 4/2005;
Gheorghiţă Mateuţ, Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
neînmatriculat şi cu număr fals de înmatriculare. Existenţa unui certificat de
înmatriculare internaţional. Elementele constituente ale infracţiunii, în Dreptul
nr. 8/1996; Nicolae Văduva, Unele consideraţii privind noul Cod rutier, în R.D.P.
nr. 4/2003; Corneliu Turianu, Infracţiunile rutiere, Ed. All Beck, Bucureşti,
2000; Petre Dungan, Analiza conţinutului infracţiunilor contra circulaţiei pe
drumurile publice prin prisma noului Cod penal (I), în Dreptul nr. 2/2011.

Comentariu

1.
Comparând textul incriminator din noul Cod penal cu cel corespondent
din O.U.G. nr. 195/2002 (art. 85), observăm că există anumite schimbări
neesenţiale de conţinut, respectiv adăugarea expresiei „potrivit legii” şi
prevederea alternativă a pedepsei amenzii în cazul faptelor descrise de
alineatele (1) şi (2).
2.
Examinând textul incriminator, constatăm că, practic, sub una şi aceeaşi
denumire marginală se regăsesc mai multe infracţiuni, respectiv:
– punerea în circulaţie şi conducerea unui vehicul neînmatriculat [art. 334
alin. (1)];
– punerea în circulaţie şi conducerea unui vehicul cu număr fals de
înmatriculare sau înregistrare [art. 334 alin. (2)];
– tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals
de înmatriculare sau înregistrare [art. 334 alin. (3)];
– conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei
remorci ale cărei plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost
retrase, sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de
circulaţie în România [art. 334 alin. (4)].
3.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic specific al infracţiunilor
prevăzute în art. 334 C. pen. este reprezentat de relaţiile sociale a căror
existenţă şi normală desfăşurare presupun protecţia siguranţei circulaţiei pe
drumurile publice, prin interzicerea punerii în circulaţie, conducerii sau tractării
autovehiculelor, tramvaielor sau remorcilor neînmatriculate ori înregistrare sau
cu numere de înmatriculare ori înregistrare false.
b) Obiectul material. Infracţiunile examinate nu au obiect material2374.
Considerăm că aceste infracţiuni sunt lipsite de obiect material, deoarece
vehiculul neînmatriculat, neînregistrat sau cu număr fals de înmatriculare nu
este lezat sau afectat în niciun fel prin efectuarea elementului material.
2374 În doctrină a fost exprimată şi opinia potrivit căreia infracţiunile prevăzute în art. 334 C.
pen. au ca obiect material autovehiculul, tramvaiul sau remorca neînmatriculate sau
neînregistrate. Pentru această opinie, a se vedea: P. Dungan, Analiza conţinutului
infracţiunilor contra circulaţiei pe drumurile publice prin prisma noului Cod penal (I), în
Dreptul nr. 2/2011, p. 46; T. Medeanu, op. cit., p. 3 46.
a) Subiectul activ. Subiectul activ al infracţiunilor prevăzute de art. 85 din
O.U.G. nr. 195/2002 poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale ale subiectului activ al infracţiunii, precum şi cerinţele textului
incriminator. Participaţia penală este posibilă în oricare dintre formele sale
(coautorat, instigare şi complicitate), inclusiv sub forma participaţiei improprii.
Punerea în circulaţie a autovehiculului nu constituie în raport cu fapta de
conducere o formă de participaţie, deoarece legiuitorul a incriminat această
activitate ca infracţiune de sine-stătătoare. Pe de altă parte, persoana care
participă în diverse moduri la comiterea celor două activităţi incriminate
alternativ săvârşeşte o singură infracţiune, iar nu două (punere în circulaţie şi
conducere)2375.
2375 C. Turianu, Infracţiunile rutiere, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 54.
Faptele pot fi comise şi în coautorat, spre exemplu în cazul coproprietarilor,

dar nu există coautorat în ipoteza în care o persoană pune în circulaţie un
autovehicul sau tramvai neînmatriculat, iar alta îl conduce. În acest caz sunt
realizate elementele constitutive a două infracţiuni autonome, şi anume
infracţiunea de punere în circulaţie a unui autovehicul sau tramvai
neînmatriculat şi infracţiunea de conducere a unui astfel de vehicul 2376. În
situaţia în care, cele două modalităţi – punerea în circulaţie şi conducerea – sunt
efectuate nemijlocit de aceeaşi persoană, cu aceeaşi ocazie, va exista o singură
infracţiune.
2376 Idem, p. 53.
Modalitatea infracţională constând în conducerea pe drumurile publice a unui

vehicul, în condiţiile stabilite de art. 334 C. pen., nu poate fi comisă în
coautorat, deoarece poate fi săvârşită numai de o singură persoană (in persona
propria)2377.
2377
T. Medeanu, op. cit., p. 347.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, având în vedere specificul

infracţiunilor examinate, considerăm că acestea nu pot avea, în principiu,
calitatea de subiect activ al infracţiunilor prevăzute în art. 334 C. pen.
4.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii prevăzute la alin.
(1) al art. 334 C. pen. constă în punerea în circulaţie sau conducerea pe
drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai, neînmatriculat sau
neînregistrat. Punerea în circulaţie constă în dispoziţia sau încuviinţarea dată de
către persoana care are această posibilitate faptică sau juridică (proprietar,
beneficiar al contractului de leasing, comodatar, hoţ etc.). Conducerea pe
drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai neînmatriculat sau
neînregistrat este operaţiunea prin care acesta este pus în mişcare pe drumurile
publice prin folosirea puterii proprii de deplasare. Poate fi subiect activ al acestei
infracţiuni şi un simplu deţinător de fapt. De exemplu, un hoţ, care
încredinţează autovehiculul furat pentru a fi condus pe drumurile publice altei
persoane.
În doctrină a fost exprimată şi opinia că prin expresia „punerea în circulaţie a
unui autovehicul” se înţelege punerea acestuia în mişcare prin pornirea
motorului şi cuplarea lui la mecanismele de transmisie, care determină mişcarea
autovehiculului prin forţa de autopropulsie a motorului2378. Nu suntem de acord
cu această opinie, deoarece, aşa cum s-a spus în literatura de specialitate, un
asemenea înţeles ar determina suprapunerea acestei modalităţi normative peste
cea constând în conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul, lipsind-o
de conţinut2379.
A. Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române, vol. III, Ed.
2378
Lumina Lex, Bucureşti, p. 264.
2379 T. Medeanu, op. cit., p. 348.
Autovehiculul este un vehicul echipat cu motor în scopul deplasării pe drum.

Troleibuzele şi tractoarele rutiere sunt considerate autovehicule. Remorca este
un vehiculul fără motor destinat a fi tractat de un autovehicul sau de un tractor.
Remorcile sunt de două feluri: uşoare şi semiremorci. Remorcă uşoară este
remorca a cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg, iar
semiremorca este remorca a cărei masă totală maximă autorizată este preluată
în parte de către un autovehicul sau de către un tractor.
Punerea în circulaţie şi conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
sau tramvai, neînmatriculat sau neînregistrat sunt modalităţi alternative ale
infracţiunii analizate. Dacă aceste două modalităţi sunt efectuate de aceeaşi
persoană ele realizează conţinutul unei singure infracţiuni, iar nu a două
infracţiuni (punere în circulaţie şi conducere), inclusiv în ipoteza în care între
cele două există anumite intervale de timp, dacă rezoluţia infracţională este
unică. În acest din urmă caz va exista infracţiune continuată, iar în primul caz
unitate infracţională naturală2380.
2380 M.A. Hotca, M. Dobrinoiu, op. cit., p. 483.
Pentru a circula pe drumurile publice, vehiculele, cu excepţia celor trase sau

împinse cu mâna şi a bicicletelor, trebuie să fie înmatriculate ori înregistrate,
după caz, şi să poarte plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare,
cu forme, dimensiuni şi conţinut prevăzute de standardele în vigoare. Vehiculele
care nu sunt supuse înmatriculării sau înregistrării pot circula pe drumurile
publice numai în condiţiile prevăzute de Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr.
195/2002 (art. 12 din O.U.G. nr. 195/2002).
Conform art. 13 din O.U.G. nr. 195/2002, autovehiculele şi remorcile se
înmatriculează permanent sau temporar la autoritatea competentă în a cărei
rază teritorială proprietarii îşi au domiciliul, reşedinţa ori sediul, în condiţiile
stabilite prin reglementările în vigoare. Autovehiculele şi remorcile din dotarea
Ministerului Apărării, a Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi cele
ale Serviciului Român de Informaţii se înregistrează la aceste instituţii şi pot,
după caz, să fie înmatriculate în condiţiile de mai sus. Până la înmatriculare,
vehiculele pot circula cu numere provizorii, pe baza unei autorizaţii speciale
eliberate de autoritatea competentă. La cerere, persoanelor juridice care
fabrică, asamblează, carosează ori testează autovehicule sau remorci li se poate
elibera pentru acestea autorizaţii şi numere pentru probă. Evidenţa vehiculelor
înmatriculate se ţine la autoritatea competentă pe raza căreia proprietarul îşi
are domiciliul, reşedinţa sau sediul.
Tramvaiele, troleibuzele, mopedele, maşinile şi utilajele autopropulsate
utilizate în lucrări de construcţii, agricole, forestiere, tractoarele care nu se
supun înmatriculării, precum şi vehiculele cu tracţiune animală se înregistrează
de către consiliile locale, care ţin şi evidenţa acestora. Categoriile de vehicule
care nu sunt supuse înmatriculării sau înregistrării, precum şi cele care nu se
supun inspecţiei tehnice periodice se stabilesc prin ordin comun al ministrului
transporturilor, construcţiilor şi turismului şi al ministrului internelor, care se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I (art. 14 din O.U.G. nr.
195/2002).
În conformitate cu art. 15 din O.U.G. nr. 195/2002, odată cu realizarea
operaţiunilor de înmatriculare a vehiculului, autoritatea competentă eliberează
proprietarului sau deţinătorului mandatat un certificat de înmatriculare, conform
categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv, precum şi
plăcuţe cu numărul de înmatriculare. La cererea scrisă a proprietarului unui
vehicul, în certificatul de înmatriculare sau de înregistrare se poate înscrie şi o
altă persoană decât proprietarul, specificându-se calitatea în care aceasta poate
utiliza vehiculul, în virtutea unui drept legal. În cazul în care proprietarul
vehiculului este o societate de leasing, este obligatorie menţionarea în
certificatul de înmatriculare sau de înregistrare şi a datelor de identificare ale
deţinătorului mandatat. Este interzisă punerea în circulaţie a unui vehicul,
înmatriculat sau înregistrat, care nu are montate plăcuţe cu numărul de
înmatriculare sau de înregistrare atribuite de autoritatea competentă ori dacă
acestea nu sunt conforme cu standardele în vigoare, precum şi în cazul în care
certificatul de înmatriculare sau de înregistrare este reţinut, iar dovada
înlocuitoare a acestuia este eliberată fără drept de circulaţie sau termenul de
valabilitate a expirat.
Înmatricularea sau înregistrarea este operaţiunea administrativă prin care se
atestă că un vehicul poate circula pe drumurile publice. Dovada atestării
înmatriculării sau înregistrării este certificatul de înmatriculare sau înregistrare
şi numărul de înmatriculare sau înregistrare atribuit. În temeiul legii,
înmatricularea poate fi permanentă sau temporară. Înregistrarea sau
înmatricularea permanentă este operaţiunea prin care se atribuie certificat de
înmatriculare sau înregistrare şi număr de înmatriculare sau înregistrare pentru
o perioadă nedeterminată. Numai înmatricularea poate fi temporară.
Înmatricularea temporară este operaţiunea prin care se acordă certificat de
înmatriculare şi număr de înmatriculare pentru o perioadă determinată.
Un autovehicul este neînmatriculat sau neînregistrat atunci când nu a fost
înscris niciodată în evidenţa organelor competente, precum şi atunci când a
figurat în trecut, dar în momentul săvârşirii faptei este radiat. Numerele
provizorii nu sunt numere de înmatriculare, deoarece atribuirea lor se face în
temeiul unei autorizaţii provizorii de circulaţie2381.
2381 P. Dungan, op. cit., p. 49.
În art. 334 alin. (2)-(4) sunt prevăzute trei infracţiuni autonome. Elementul
material al infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (2) presupune punerea în
circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai
cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare. În cazul acestei forme
infracţionale, numărul de înmatriculare sau de înregistrare este falsificat. Prin
număr de înmatriculare sau înregistrare falsificat înţelegem orice tip de
neconcordanţă a acestuia cu adevărul rezultat din documentele oficiale. Prin
urmare, poate fi vorba despre un număr de înmatriculare inventat (nu a fost
atribuit niciodată), inexistent (integral sau parţial) în documentele actuale ale
organelor competente, ori de un număr ce aparţine altui autovehicul sau
tramvai. De exemplu, în cazul în care sunt operate modificări ale numărului
autentic sau când numărul este plăsmuit în integralitate.
Numărul de înmatriculare obţinut legal în trecut, cu prilejul înmatriculării unui
alt vehicul – fie chiar proprietatea inculpatului – are, în raport cu autovehiculul
pe care a fost montat în mod nelegal, semnificaţia unui număr fals de
înmatriculare, deoarece el nu reflectă situaţia reală a acestui autovehicul, cu
privire la care nu există o înscriere valabilă în evidenţele poliţiei 2382.
2382C. Ap. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 73/1996, Culegere de pra ctică judiciară penală,
cu note de V. Papadopol, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998, p. 123.
În practica judiciară s-a considerat că numărul străin cu care autoturismul a
continuat să circule în România şi după ce a expirat perioada lui de valabilitate,
nu poate fi considerat fals, ci doar expirat ca termen de valabilitate2383.
2383 C. Ap. Suceava, s. pen., dec. nr. 721/1999, în R.D.P. nr. 3/2000, p. 170. A se vedea şi
T. Medeanu, op. cit., p. 351. În practica judiciară există şi opinia că o asemenea fap tă
constituie infracţiunea de punere în circulaţie a unui autovehicul cu număr de înmatriculare
fals. În acest sens, a se vedea T. Covasna, dec. pen. nr. 74/1996, în Dreptul nr. 12/1996, p.
109.
Într-o speţă, s-a reţinut că inculpatul a circulat cu autoturismul având

numerele de înmatriculare care fuseseră radiate. În aceste condiţii, numerele de
înmatriculare devin numere false din momentul radierii din circulaţie, întrucât
trebuie considerat fals orice număr înscris pe tăbliţele montate la autovehicule
care nu au corespondent într-o înscriere reală în evidenţele autorităţii
competente să opereze înmatricularea2384.
2384 T. Suceava, dec. pen. nr. 192/1999, în R.D.P. nr. 1/2001, p. 134.
Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, care avea

aplicat număr de circulaţie provizoriu a cărui valabilitate expirase, prezintă
elementele a două infracţiuni [art. 334 alin. (1) şi (2)], aflate în concurs2385.
2385 T. Bucureşti, dec. pen. nr. 154/1989, în Dreptul nr. 6/1992, p. 90.
Nu constituie infracţiune fapta unei persoane de a conduce un autovehicul

fără plăcuţele cu numărul de înmatriculare, dacă acesta era înmatriculat2386.
2386 T. Neamţ, dec. pen. nr. 681/1983, în R.R.D. nr. 5/1985, p. 74.
Persoana care conduce pe drumurile publice un autovehicul sau tramvai,

neînmatriculat sau neînregistrat, pe care a montat numere de înmatriculare
false (expirate, de exemplu), săvârşeşte un concurs ideal de infracţiuni compus
din infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (1) şi cea descrisă de 334 alin. (2)
C. pen2387.
2387 A se vedea şi T. Bucureşti, dec. pen. nr. 154/1989, în Dreptul nr. 6/1992, p. 90.
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 334 alin. (3) constă în

tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de
înmatriculare sau de înregistrare.
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 334 alin. (4) presupune
conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci
ale cărei plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase
sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în
România.
Dacă în ceea ce priveşte modalităţile fiecărei infracţiuni (variante) există în
general opinia că este exclus concursul de infracţiuni, cât timp acţiunile
alternative au fost comise cu aceeaşi ocazie sau simultan, în doctrina de
specialitate s-a discutat dacă între variantele infracţionale cuprinse în art. 334
poate exista concurs de infracţiuni în ipoteza în care ele sunt săvârşite cu
acelaşi prilej sau în mod concomitent. În ceea ce ne priveşte, apreciem că, ori
de câte ori este realizat conţinutul mai multor norme (variante, iar nu modalităţi
normative) de incriminare ale art. 334, va exista concurs de infracţiuni, dacă la
comiterea a cel puţin două dintre acestea şi-a adus contribuţia aceeaşi
persoană, indiferent dacă faptele au fost săvârşite în acelaşi timp sau
succesiv2388.
2388 Pentru analiza acestei probleme juridice, a se vedea C. Turianu, op. cit., p. 70 şi urm.
Conform art. 16 din O.U.G. nr. 195/2002, înmatricularea, înregistrarea

sau atribuirea numărului provizoriu ori pentru probe a unui vehicul se anulează
de către autoritatea care a efectuat-o, dacă se constată că au fost încălcate
normele legale referitoare la aceste operaţiuni.
Radierea din evidenţă a vehiculelor se face de către autoritatea care a
efectuat înmatricularea sau înregistrarea doar în cazul scoaterii definitive din
circulaţie a acestora, la cererea proprietarului, în următoarele cazuri (art. 17):
a) proprietarul doreşte retragerea definitivă din circulaţie a vehiculului şi face
dovada depozitării acestuia într-un spaţiu adecvat, deţinut în condiţiile legii;
b) proprietarul face dovada dezmembrării, casării sau predării vehiculului la
unităţi specializate în vederea dezmembrării;
c) la scoaterea definitivă din România a vehiculului respectiv;
d) în cazul furtului vehiculului.
Radierea din evidenţă a vehiculelor înregistrate, la trecerea acestora în
proprietatea altei persoane, se face de către autoritatea care a efectuat
înregistrarea, la cererea proprietarului, în condiţiile legii. Este interzisă circulaţia
pe drumurile publice a vehiculelor radiate din evidenţă. Vehiculele declarate,
potrivit legii, prin dispoziţie a autorităţii administraţiei publice locale, fără stăpân
sau abandonate se radiază din oficiu în termen de 30 de zile de la primirea
dispoziţiei respective.
Subliniem faptul că, pentru existenţa infracţiunilor prevăzute la art. 334 C.
pen., este necesară îndeplinirea condiţiei ca fapta să se comită pe drumurile
publice. Potrivit art. 6 punctul 14 din O.U.G. nr. 195/2002, drumul public
este orice cale de comunicaţie terestră, cu excepţia căilor ferate, special
amenajată pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulaţiei publice.
Drumurile care sunt închise circulaţiei publice sunt semnalizate la intrare cu
inscripţii vizibile. Drumurile de utilitate privată nu sunt drumuri publice.
Potrivit art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 43/1997, drumurile de utilitate privată
sunt cele destinate satisfacerii cerinţelor proprii de transport rutier în activităţile
economice, forestiere, petroliere, miniere, agricole, energetice, industriale şi
altora asemenea, de acces în incinte, ca şi cele din interiorul acestora, precum
şi cele pentru organizările de şantier şi sunt administrate de persoanele fizice
sau juridice care le au în proprietate sau în administrare. În conformitate cu art.
8 lit. c) din O.U.G. nr. 43/1997, străzile sunt drumuri publice din interiorul
localităţilor, indiferent de denumire: stradă, bulevard, cale, chei, splai, şosea,
alee, fundătură, uliţă etc., astfel că fapta este considerată ca fiind săvârşită pe
drumul public şi atunci când este comisă pe calea de acces carosabil cu o
singură bandă la blocurile de locuit sau în curţile interioare ale acestora2389.
2389 J. Craiova, s. pen. nr. 1062/1979, în R.R.D. nr. 10/1980, p. 59.
În lipsa condiţiei referitoare la locul săvârşirii infracţiunii, niciuna din faptele

descrise de art. 334 C. pen. nu pot angaja răspunderea penală în conformitate
cu acest text incriminator.
C. pen., urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale
ce formează obiectul ocrotirii penale.
5.
Forme. Sancţionare
B. Sancţionare. În conformitate cu prevederile art. 334 alin. (1) C. pen.
punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
sau a unui tramvai neînmatriculat sau neînregistrat, potrivit legii, se pedepseşte
cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă. Punerea în circulaţie sau
conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai cu
număr fals de înmatriculare sau înregistrare se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 5 ani sau cu amendă. Tractarea unei remorci neînmatriculate sau
neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Conducerea pe drumurile
publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei plăcuţe cu
numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul
înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Liviu Herghelegiu, Încălcări ale regulilor de circulaţie, în Pro Lege nr. 4/2005;
Gheorghiţă Mateuţ, Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
neînmatriculat şi cu număr fals de înmatriculare. Existenţa unui certificat de
înmatriculare internaţional. Elementele constituente ale infracţiunii, în Dreptul
nr. 8/1996; Nicolae Văduva, Unele consideraţii privind noul Cod rutier, în R.D.P.
nr. 4/2003; Corneliu Turianu, Infracţiunile rutiere, Ed. All Beck, Bucureşti,
2000; Petre Dungan, Analiza conţinutului infracţiunilor contra circulaţiei pe
drumurile publice prin prisma noului Cod penal (I), în Dreptul nr. 2/2011.

Comentariu

1.
Comparând textul incriminator din noul Cod penal cu textul corespondent
din Legea nr. 319/2006 (art. 38), constatăm că legiuitorul a urmărit, la fel ca
în cazul infracţiunii precedente, să simplifice textul legal. Astfel, a eliminat
cuvântul grav ce era ataşat termenului pericol, păstrându-se numai
caracterul iminent.
În cazul variantei simple, limitele speciale ale pedepsei închisorii au fost
schimbate, limita minimă fiind coborâtă de la un an la 6 luni, iar limita maximă
fiind urcată de la 2 ani la 3 ani.
Din considerente de imprevizibilitate a modului de aplicare, varianta agravată
a fost eliminată, pe bună dreptate, având în vedere imprecizia evidentă a
sintagmei „consecinţe deosebite”.
În fine, fiind înlăturată varianta agravată, din conţinutul variantei atenuate –
constând în săvârşirea faptei din culpă – a fost eliminată teza a II-a.
2.
În structura incriminării se regăseşte o variantă infracţională tipică, o
variantă asimilată şi o variantă atenuată comună.
În cazul variantei atenuate comune, forma de vinovăţie îmbracă haina culpei.
3.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic este constituit din relaţiile
sociale care se formează şi se dezvoltă în legătură cu protecţia muncii, a căror
existenţă este condiţionată de respectarea obligaţiilor şi a măsurilor legale de
securitate şi sănătate în muncă luate de către persoanele care organizează,
conduc şi controlează procesul muncii.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, de regulă, obiectul
material lipseşte2489. În mod excepţional, infracţiunea examinată ar putea avea
ca obiect material, de pildă, corpul unei persoane care suferă o vătămare fizică,
fără a fi întrunite condiţiile de existenţă a unei alte infracţiuni.
2489 T. Medeanu, op. cit., p. 409.
a) Subiectul activ. Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii (autorul) poate fi
o persoană angajată (lucrător) sau un alt participant la procesul de
muncă. Lucrătoruleste o persoană angajată de către un angajator, potrivit legii,
inclusiv studenţii, elevii în perioada efectuării stagiului de practică, precum şi
ucenicii şi alţi participanţi la procesul de muncă, cu excepţia persoanelor care
prestează activităţi casnice.
Angajator este o persoană fizică sau juridică ce se află în raporturi de muncă
ori de serviciu cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii
şi/sau unităţii. Alţi participanţi la procesul de muncă sunt persoane aflate în
întreprindere şi/sau unitate, cu permisiunea angajatorului, în perioada de
verificare prealabilă a aptitudinilor profesionale în vederea angajării, persoane
care prestează activităţi în folosul comunităţii sau activităţi în regim de
voluntariat, precum şi şomeri pe durata participării la o formă de pregătire
profesională şi persoane care nu au contract individual de muncă încheiat în
formă scrisă şi pentru care se poate face dovada prevederilor contractuale şi a
prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal al infracţiunii este statul român.
Infracţiunea poate avea şi subiect pasiv secundar, în ipoteza în care prin fapta
săvârşită este pusă în pericol sau vătămată o persoană fizică.
4.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă într-o
inacţiune, respectiv în omisiunea de a respecta obligaţiile şi măsurile stabilite cu
privire la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin această nesocotire se
creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de
îmbolnăvire profesională.
Nerespectarea conduitei prescrise de normele privind securitatea şi sănătatea
în muncă se poate face şi printr-o acţiune, şi anume în cazul variantei de specie
prevăzute de art. 350 alin. (2). În ceea ce priveşte omisiunea, aceasta poate fi
totală, atunci când subiectul activ nu respectă nicio măsură sau obligaţie, sau
parţială, atunci când subiectul activ nu a îndeplinit sau respectat una sau mai
multe obligaţii ori măsuri de protecţie a muncii, însă nu pe toate.
În art. 350 alin. (2) din noul Cod penal este prevăzută infracţiunea
de repunere în funcţiune a instalaţiilor, maşinilor şi utilajelor, anterior eliminării
tuturor deficienţelor pentru care s-a luat măsura opririi lor.
Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesară condiţia prealabilă a opririi
funcţionării instalaţiilor, maşinilor şi utilajelor.
Infracţiunea analizată trebuie comisă la locul de muncă. Locul de muncă este
locul destinat să cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii ori
unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii sau unităţii la care lucrătorul
are acces în cadrul desfăşurării activităţii.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă într-un pericol iminent de
producere a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale. Incriminarea
vizează, astfel, pericolul iminent sau posibilitatea producerii accidentului 2490.
2490 A se vedea T. Medeanu, Latura obiectivă a infracţiunilor la protecţia muncii, în Dreptul
nr. 6/2000, p. 113.
Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de producerea unui accident de

muncă sau de contactarea unei boli profesionale. Dacă în urma săvârşirii faptei
analizate se produce o vătămare corporală va exista concurs de infracţiuni 2491.
Pentru unele puncte de vedere şi trimiteri la soluţii de practică, a se vedea R.R.
2491
Popescu, op. cit., p. 118.
c) Raportul de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată

trebuie să existe legătură de cauzalitate.
B. Latura subiectivă. În varianta simplă şi în cea asimilată, infracţiunile
prevăzute de art. 350 C. pen. se comit numai cu intenţie, care poate fi directă
sau indirectă. În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul
faptei sau scopul făptuitorului. Comiterea faptei din culpă realizează conţinutul
variantei atenuate.
În alin. (3) al art. 350 este incriminată fapta de neluare a măsurilor legale de
securitate şi sănătate în muncă, dacă este săvârşită din culpă. Uciderea din
culpă a unei persoane ca urmare a nerespectării, din culpă, a normelor de
protecţie a muncii realizează conţinutul infracţiunii complexe prevăzute de art.
192 alin. (2) C. pen.2492, cu excepţia situaţiei în care fapta de neluare a
măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă realizează conţinutul unei
infracţiuni distincte. Pentru identitate de raţiune, soluţia trebuie să fie aceeaşi şi
în cazul în care, ca urmare a nerespectării culpabile a normelor de protecţie a
muncii, se produce vătămarea corporală din culpă a unei persoane2493.
2492 În acest sens, a se vedea O. Ţinca, V. Mirişan, Infracţiuni referitoare la relaţiile de
muncă, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 114. Jurisprudenţa consemnează, însă, so luţii în sensul
reţinerii existenţei concursului de infracţiuni. Astfel, printr -o decizie, s-a statuat că uciderea
din culpă a unei persoane ca urmare a nerespectării, din culpă, a normelor de protecţia
muncii referitoare la lucrările agricole constituie a tât infracţiunea prevăzută de art. 23 şi 25
din Legea nr. 5/1965 (norme echivalente din legislaţia anterioară – n.n.), cât şi infracţiunea
prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., în concurs ideal. Î n speţă, au fost nerespectate, din
culpă, dispoziţiile din normele de protecţie a muncii referitoare la lucrările agricole
mecanizate, potrivit cărora inculpatul era obligat să avertizeze personalul de deservire sau
mânuitorii de maşini, precum şi pe cei d in jurul agregatului despre intenţia sa de a efectua
manevre (T.S., dec. pen. nr. 1475/1979, SintAct – Bază de date).
Într o altă speţă, s a apreciat, de asemenea, că infracţiunea contra protecţiei muncii îşi
păstrează autonomia infracţională, nefiind absorbită în infracţiunea prevăzută de art. 178
alin. (2) C. pen., ambele fiind în concurs ideal conform art. 33 lit. b) C . pen. În fapt,
inculpatul a lucrat ca tractorist la tras buşteni şi în timp ce urca drumul forestier a luat
victima în cabina utilajului fără ca uşile să fi asigurate cu lanţuri de protecţie. Datorită
denivelărilor pe traseul parcurs, victima s a dezechil ibrat, a fost expulzată în afară pe uşa
din stânga a cabinei, fiind prinsă şi comprimată între peretele abrupt al drumului şi roata
tractorului, decedând în scurt timp (C.S.J. s. pen., dec. nr. 353/2004, SintAct – Bază de
date).
2 4 9 3 A se vedea şi R. R. Popescu, op. cit., p. 124.
În practica judiciară a fost acceptat acest punct de vedere de către unele

instanţe, deşi conform datelor de care dispunem jurisprudenţa majoritară este
în sensul opiniei contrare. Astfel, într-o speţă, s-a reţinut că inculpatul, care se
afla în executarea unei sarcini de serviciu împreună cu victima, ştia că aceasta
era în stare de ebrietate şi, de aceea, iniţial, s-a opus ca aceasta să circule în
semiremorcă, dar în cele din urmă a acceptat această situaţie. Deci, inculpatul
şi-a dat seama de posibilitatea producerii accidentului şi a acceptat acest
rezultat de vreme ce a condus tractorul în aceste condiţii, sperând uşuratic că
accidentul nu se va produce. În continuare, în timpul mersului, unul din baloţii
de paie a căzut din semiremorcă iar, victima căutând să-l prindă s-a
dezechilibrat, a căzut sub roţile remorcii şi a fost accidentată mortal. Încadrarea
juridică a faptei s-a făcut, iniţial, atât pentru infracţiunea de ucidere din culpă,
cât şi pentru infracţiunea la protecţia muncii. Încadrarea juridică a faptei
inculpatului este greşită, deoarece nu este relevantă împrejurarea că victima ca
şi inculpatul a fost accidentată mortal când se afla în îndeplinirea obligaţiilor de
serviciu. Determinantă în această privinţă este nu natura accidentului suferit, ci
conţinutul normei legale încălcate prin acţiunea făptuitorului. A accepta un alt
punct de vedere ar însemna să se ajungă la concluzia că reprezintă infracţiune
la protecţia muncii toate accidentele comise de conducătorii auto aflaţi în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, ca urmare a nerespectării regulilor de
circulaţie2494.
2494 A se vedea C.S.J., s. pen., dec. nr. 9/1996, SintAct – Bază de date.
5.
Forme. Sancţionare
elementul material este executat integral şi survine pericolul iminent de
producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.
B. Sancţionare. Comiterea faptelor în condiţiile art. 350 alin. (1) şi (2) se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Faptele de mai
sus săvârşite din culpă se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă.
Răzvan Radu Popescu, Dreptul penal al muncii, Ed. Naţional, Bucureşti, 2005;
Tiberiu Medeanu, Consideraţii privind subiectul activ al infracţiunilor la protecţia
muncii, în Dreptul nr. 5/1999; Tiberiu Medeanu, Latura obiectivă a infracţiunilor
la protecţia muncii, în Dreptul nr. 6/2000; Nuţu Costache, Delicte contra
protecţiei muncii, în R.D.P. nr. 4/2004; Ovidiu Ţinca, Valentin
Mirişan, Infracţiuni referitoare la relaţiile de muncă, Editura Lumina Lex, 2001.

Comentariu

1.
Comparând textul incriminator din noul Cod penal cu reglementarea
existentă în O.U.G. nr. 195/2002 (art. 93), remarcăm faptul că acesta a fost
reformulat în mod substanţial.
Următoarele modificări trebuie menţionate:
– renunţarea la forma incompletă a normei penale din alin. (1), legiuitorul
prevăzând şi sancţiunea în textul legal;
– incriminarea specială a faptei prevăzute în alin. (1), dacă avut ca urmare
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori moartea uneia sau mai
multor persoane. Având în vedere acest fapt, urmarea imediată a infracţiunii
prevăzute în art. 340 alin. (1) a fost reformulată, aceasta existând numai dacă
elementul material a „pus pericol siguranţa circulaţiei pe drumurile publice”;
– introducerea unei variante infracţionale pentru faptele din culpă;
– reformularea textului incriminator destinat faptei de reparare a
autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având urme de accident,
fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, reformulare care a determinat
inutilitatea cauzei de nepedepsire prevăzute în alin. ultim al art. 93 din O.U.G.
nr. 195/2002.
2.
Examinând textul incriminator, constatăm că există următoarele patru fapte
incriminate:
– Îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică
ori inspecţie tehnică periodică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a
celor referitoare la efectuarea unor reparaţii sau intervenţii tehnice de către
persoanele care au asemenea atribuţii, dacă din cauza stării tehnice a
vehiculului s-a pus în pericol siguranţa circulaţiei pe drumurile publice [art. 340
alin. (1)];
– Dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1), s-a produs un accident de
circulaţie care a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii
uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani,
iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane [art. 340 alin. (2)];
– Săvârşirea faptelor prevăzute în art. 340 alin. (1) şi alin. (2) din culpă [art.
340 alin. (3)];
– Repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având
urme de accident, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege [art. 340 alin.
(4)].
Faptele de mai sus realizează conţinutul a două infracţiuni [prevăzute în art.
340 alin. (1) şi art. 340 alin. (4)]. Faptele descrise în art. 340 alin. (2) şi (3)
sunt variante ale infracţiunii prevăzute în art. 340 alin. (1) C. pen. Prima [art.
340 alin. (2)] este o variantă agravată a infracţiunii prevăzute în art. 340 alin.
(1) C. pen., iar a doua [art. 340 alin. (3)] este o variantă agravată a aceleaşi
infracţiuni.
3.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic al infracţiunii prevăzute în art.
340 alin. (1) este constituit din relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei
rutiere. De asemenea, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 340 alin. (2) şi (3)
sunt lezate şi relaţiile sociale privind viaţa, sănătatea sau integritatea corporală
a persoanei, iar în cazul infracţiunii prevăzute în art. 340 alin. (4) pot fi
vătămate şi relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei.
b) Obiectul material. Unele dintre infracţiunile prevăzute în art. 340 C. pen.
pot avea şi obiect material. Spre exemplu, în cazul infracţiunii prevăzute în art.
340 alin. (4) C. pen. obiectul material îl constituie autovehiculul, remorca,
tramvaiul sau mopedul, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
a) Subiectul activ. Subiectul activ, în cazul faptelor prevăzute în art. 340
alin. (1)-(3) este calificat, deoarece pot avea o atare calitate numai persoanele
cu atribuţii de verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică a autovehiculelor,
remorcilor sau tramvaielor ori a celor referitoare la efectuarea unor reparaţii sau
intervenţii tehnice.
Credem că, dacă sunt realizate condiţiile stabilite de lege, şi persoanele
juridice pot răspunde penal pentru infracţiunile prevăzute în art. 340 C. pen.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal al infracţiunilor examinate este
statul. În cazul în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 340 alin. (2) şi (3) există
şi subiect pasiv secundar. Este vorba despre persoana vătămată corporal sau
persoana decedată, ca urmare a îndeplinirii defectuoase sau a neîndeplinirii
atribuţiilor de verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică.
4.
a) Elementul material. În cazul faptelor descrise de art. 340 alin. (1)-(3),
elementul material constă în îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea
atribuţiilor de verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică a autovehiculelor,
remorcilor sau tramvaielor ori a celor referitoare la efectuarea unor reparaţii sau
intervenţii tehnice de către persoanele care au asemenea atribuţii.
Îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de verificare tehnică ori inspecţie
tehnică periodică ori a celor referitoare la efectuarea unor reparaţii sau
intervenţii tehnice constă într-o realizare calitativ inferioară a îndatoririlor ce
revin persoanelor implicate în activitatea de verificare sau inspecţie tehnică a
autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor. Neîndeplinirea atribuţiilor de
verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică ori a celor referitoare la
efectuarea unor reparaţii sau intervenţii tehnice constă în omisiunea totală sau
parţială a realizării îndatoririlor ce revin persoanelor abilitate.
Repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având
urme de accident, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, este acţiunea
ce constituie elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 340 alin. (4).
Repararea presupune o activitate de îndreptare a unei defecţiuni sau avarii
determinate de accident. Facem precizarea că, pentru existenţa acestei
infracţiuni, nu este necesar ca urmele să fie produse de un accident de
circulaţie, ceea ce înseamnă că poate fi vorba despre orice urme de accident.
Conform art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002, conducătorii de vehicule
implicaţi într-un accident de circulaţie în urma căruia au rezultat numai
avarierea vehiculelor şi/sau alte pagube materiale sunt obligaţi:
a) să scoată imediat vehiculele în afara părţii carosabile ori, dacă starea
vehiculelor nu permite acest lucru, să le deplaseze cât mai aproape de bordură
sau acostament, semnalizându-le prezenţa;
b) să se prezinte la unitatea de poliţie competentă pe raza căreia s-a produs
accidentul în termen de cel mult 24 de ore de la producerea evenimentului
pentru întocmirea documentelor de constatare.
Sunt exceptaţi de la obligaţiile prevăzute la lit. b) de mai sus:
a) conducătorii vehiculelor care încheie o constatare amiabilă de accident, în
condiţiile legii;
b) conducătorul de vehicul care deţine o asigurare facultativă de avarii auto,
iar accidentul de circulaţie a avut ca rezultat numai avarierea propriului vehicul.
Potrivit art. 80 din O.U.G. nr. 195/2002, proprietarul, deţinătorul
mandatat sau conducătorul auto al cărui autovehicul, remorcă, tramvai sau
moped a fost avariat în alte împrejurări decât într-un accident de circulaţie este
obligat să se prezinte în 24 de ore de la constatare la unitatea de poliţie pe raza
căreia s-a produs evenimentul, pentru întocmirea documentelor de constatare.
Persoanele de mai sus sunt exceptate de la obligaţia prezentării la unitatea
de poliţie dacă există o asigurare facultativă în baza căreia pot fi despăgubite
pentru avarierea vehiculelor respective.
În toate cazurile menţionate în cele ce preced, repararea vehiculelor se face
pe baza documentului de constatare eliberat de unitatea de poliţie sau, după
caz, de societăţile din domeniul asigurărilor.
În conformitate cu prevederile art. 802 din O.U.G. nr. 195/2002,
persoanele fizice sau juridice autorizate să execute lucrări de reparaţii la
vehicule avariate au obligaţia să ţină evidenţa proprie a reparaţiilor executate,
potrivit legii, şi să comunice de îndată, la cererea poliţiei rutiere, datele
înregistrate solicitate de aceasta.
alin. (1) C. pen., urmarea imediată constă în punerea în pericol real a siguranţei
circulaţiei pe drumurile publice, iar în ceea ce priveşte varianta infracţională
prevăzută în art. 340 alin. (2), urmarea imediată presupune vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii ori moartea uneia sau mai multor persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate nu rezultă ex re, ci el
trebuie demonstrat, dar nu prezintă dificultăţi practice.
cu intenţie [cele prevăzute în alin. (1), (2) şi (4)] sau din culpă [cele
prevăzute în alin. (3)]. În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la
mobilul faptei sau scopul făptuitorului.
5.
Forme. Sancţionare
B. Sancţionare. Comiterea faptei în condiţiile stipulate în art. 340 alin. (1)
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Conform art.
340 alin. (2), dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1), s-a produs un
accident de circulaţie care a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau
a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu
la 5 ani, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 10 ani. Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2)
au fost săvârşite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
În fine, repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor
având urme de accident, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, se

Liviu Herghelegiu, Încălcări ale regulilor de circulaţie, în Pro-lege nr. 4/2005;
Nicolae Văduva, Unele consideraţii privind noul Cod rutier, în R.D.P. nr. 4/2003;
Corneliu Turianu, Infracţiunile rutiere, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000; Petre
Dungan, Analiza conţinutului infracţiunilor contra circulaţiei pe drumurile publice
prin prisma nouluiCod penal (II), în Dreptul nr. 3/2011.

Comentariu
I. Noul Cod penal în raport cu legea penală în vigoare

1.
Formularea dispoziţiilor destinate retragerii plângerii prealabile este una mai
extinsă, comparativ cu cea corespondentă din Codul penal anterior.
Potrivit noii reglementări, retragerea plângerii prealabile înlătură
răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retractată. În
cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost
pusă în mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte
numai dacă este însuşită de procuror.
2.
În cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, formularea unei asemenea plângeri nu înlătură părţii
vătămate dreptul de a dispune în viitor, în condiţiile prevăzute de lege, de
soarta acţiunii penale. Depunerea plângerii prealabile este o manifestare de
voinţă revocabilă.
3.
Una dintre modalităţile de revocare a plângerii prealabile este retragerea
acesteia. Se poate spune că în această materie funcţionează regula
simetriei, conform căreia plângerea prealabilă poate fi retrasă în cazul
infracţiunilor pentru care este necesară, dar numai în cazul acestor infracţiuni.
Excepţie fac cazurile când legea permite promovarea acţiunii penale şi din
oficiu, iar organele judiciare s-au autosesizat.
4.
Retragerea plângerii prealabile este un act juridic unilateral personal prin
care persoana vătămată, ce a formulat plângere prealabilă, retractează această
plângere în mod irevocabil, astfel că ea nu va mai putea reveni asupra
retragerii. Retragerea plângerii prealabile poate avea loc fie personal, fie prin
mandatar special. Considerăm însă că retragerea plângerii se poate face şi prin
declaraţie autentică (sau chiar atestată de avocat), care este înaintată la
dosarul cauzei. Dacă declaraţia de renunţare a ajuns la registratura instanţei în
ziua procesului, dar dintr-o eroare a funcţionarilor aceasta nu a intrat la dosar,
cauza aflându-se în recurs, singura soluţie este promovarea unei contestaţii în
anulare.
În jurisprudenţă şi doctrină se discută dacă actul juridic al retragerii plângerii
prealabile poate fi anulat în cazul în care este afectat de vreun motiv de nulitate
(violenţă, dol, eroare etc.). În general, răspunsul este pozitiv, în sensul că
anularea retragerii poate fi obţinută în condiţiile statornicite pentru nulităţile
relative, dacă este vorba despre o încălcare a normelor care disciplinează
procesul penal, s-a produs o vătămare, iar aceasta nu poate fi înlăturată decât
prin anularea actului938.
938 Idem, p. 136.
5.
La cererea inculpatului, instanţa va continua procesul penal pentru a-i da
dreptul acestuia să-şi dovedească nevinovăţia sa. Dacă până la sfârşitul
procesului acesta probează nevinovăţia, el va fi achitat. În caz contrar, va
rămâne eficientă retragerea plângerii prealabile.
Pentru a fi valabilă, retragerea plângerii trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
– să aibă loc în cazurile prevăzute de lege;
– să existe o manifestare de voinţă neechivocă de retractare;
– să fie totală şi necondiţionată. O eventuală tranzacţie sub aspectul laturii
civile rămâne în afara regimului juridic al retragerii plângerii prealabile,
astfel că dacă făptuitorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tranzacţie el
nu poate reveni asupra retractării, deoarece retragerea a fost totală şi
necondiţionată. Singura posibilitate este aceea ca persoana vătămată să-şi
valorifice pretenţiile civile pe cale unei acţiuni la instanţa civilă;
– să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii939;
939 Sub reglementarea anterioară, în cazul mai multor infractori, retragerea trebuia făcută
faţă de toţi. Retragerea numai faţă de unul dintre făptuitori era lipsită de eficienţă (a se
vedea Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 1248/19 78, în R.R.D. nr. 1/1979, p. 50).
– în cazul în care există mai multe persoane vătămate prin aceiaşi faptă să fie
făcută de către toate victimele.
Retragerea plângerii prealabile înlătură atât răspunderea penală, cât şi
răspunderea civilă, inclusiv în ipoteza în care este făcută de persoana juridică
prin reprezentanţii legali sau convenţionali.
Retragerea plângerii penale în faza urmăriri penale poate determina soluţia
neînceperii urmăririi penale sau a încetării urmăririi penale, după caz, iar în faza
de judecată, instanţa va dispune încetarea procesului penal. Retragerea
plângerii prealabile este posibilă cât timp există un proces penal în curs sau sunt
derulate acte premergătoare. După emiterea unei soluţii definitive, retragerea
plângerii prealabile nu mai poate fi făcută, deoarece lipseşte acţiunea penală.
Contestarea în recurs de către un părinte a retragerii plângerii prealabile
făcută de celălalt nu poate avea loc, deoarece ambii părinţi exercită drepturile
părinteşti940.
940 A se vedea Trib. Hunedoar a, decizia penală nr. 31/1983, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 68.
Nicolae Bonchiş, Cauzele care înlătură răspunderea penală, Ed. Imprimeriei

de Vest, Oradea, 1999; Maria Ioana Michinici, Din nou despre caracterul total şi
necondiţionat a retragerii plângerii prealabile, în Dreptul nr. 9/2001, p. 108;
Georgeta-Luminiţa Nicolae, Aspecte teoretice privind retragerea plângerii
prealabile şi împăcarea părţilor, în Dreptul nr. 7/2000, p. 100; Mihaela
Vasiescu, Unele probleme privind interpretarea articolului 131 alineatul 5C.
pen., în Dreptul nr. 4/2000, p. 109; Alexandra-Mihaela Şinc, Unitatea naturală
de infracţiune în cazul pluralităţii de subiecţi pasivi la infracţiunile contra
patrimoniului. Retragerea plângerii prealabile de către una din părţile
vătămate, în Dreptul nr. 1/2000, p. 133.

Comentariu

1.
Cu privire la infracţiunea de „Spionaj”, noul Cod penal aduce reglementări
noi referitoare la faptul că subiectul activ, cetăţean străin sau apatrid (denumit
în reglementarea anterioară „persoană fără cetăţenie”) nu are o prevedere
specială cu privire la domiciliu. Faţă de Codul penal anterior, noua prevedere
nu face distincţie după cum infractorul domiciliază, are reşedinţa ori este
prezent legal sau ilegal pe teritoriul ţării noastre sau acţionează de pe teritoriul
altei ţări.
Legiuitorul a adoptat un sistem mai blând de sancţionare faţă de Codul
penal anterior, pedeapsa fiind închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
unor drepturi.
2.
Spionajul are aceeaşi reglementare ca şi „Trădarea prin transmitere de
informaţii secrete de stat” pe acelaşi palier cu această infracţiune descrisă la
art. 395 C. pen. Conţinutul constitutiv aparte este dat de calitatea subiectului
activ care acţionează din cu totul alte motive, raţiuni şi scopuri, fiind în slujba
ori deservind interesele altei puteri sau ţări, decât România.
Infracţiunea are o variantă tip cu trei modalităţi prevăzute în structura
incriminării. Prima dintre acestea este transmiterea de informaţii secrete de
stat ce se direcţionează spre o putere sau organizaţie străină ori agenţilor
acestora, iar următoarele două sunt procurarea ori deţinerea de documente
sau date ce constituie informaţii secrete de stat de către cei care nu au calitatea
de a le cunoaşte, în scopul transmiterii către o putere străină sau organizaţie ori
agenţilor acestora, săvârşite de un cetăţean străin sau apatrid. Deşi ambele
modalităţi prevăzute în structura infracţiunii sunt posibile, caracteristic pentru
activitatea de spionaj este procurarea de informaţii şi documente secrete de
stat, pentru transmiterea sau vânzarea acestora, în participaţie cu alţi subiecţi
ai infracţiunii de „trădare prin transmitere de secrete de stat”.
3.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de spionaj este format din
ansamblul relaţiilor sociale referitoare la securitatea statului a căror ocrotire
este asigurată de păstrarea strictă a informaţiilor secrete de stat. Prin faptele
săvârşite de infractor se aduc prejudicii suveranităţii, independenţei, unităţii,
indivizibilităţii statului, economiei, şi capacităţii de apărare a statului prin
slăbirea posibilităţilor de apărare a acestor valori, şi a capacităţii de a dispune
suveran asupra politicii interne şi externe a statului român.
Cu privire la informaţiile şi documentele ce reprezintă secrete de stat, analiza
acestora a fost realizată în cadrul explicaţiilor pentru art. 395 Cod penal.
b) Obiectul material. Infracţiunea de spionaj poate avea obiect material
suportul pe care este transpusă informaţia secretă, (înscrisuri, documente,
desene, schiţe, fotografii etc.) ori diferite obiecte ce conţin informaţii despre o
nouă tehnologie, un proces de fabricaţie. Infracţiunea nu are obiect material
când informaţia s-a transmis direct prin viu grai, semne, semnale ori limbaj
cifrat, codat.
Suportul informaţiei ce conţine secrete de stat nu trebuie să fie cel original,
informaţia secretă putând fi transmisă şi pe un document copiat, fotografiat,
total sau parţial, reprodus din memorie, sau chiar cu date incomplete.
B . Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat şi poate fi numai un cetăţean
străin sau apatrid. Faptele similare spionajului săvârşite de un cetăţean român
constituie infracţiunea de „trădare prin transmitere de informaţii secrete de
stat”. De altfel, în literatura de specialitate, se arată că infracţiunea de spionaj
se realizează după metodele de lucru ale oficiilor de spionaj ale diferitelor ţări,
prin activitatea de culegere personală de informaţii ori prin racolare.
Cu privire la participaţia penală se poate realiza sub forma coautoratului, dar
şi a instigării şi complicităţii. Instigator şi complice la infracţiunea de „spionaj”
pot fi atât cetăţeni străini sau apatrizi cât şi cetăţeni români.
b) Subiect pasiv este statul român.
4.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii este acelaşi ca cel prevăzut la art.
395 Cod penal2779. Transmiterea, procurarea ori deţinerea de documente sau
date ce constituie informaţii secrete de stat se realizează de către spion sau de
o agenţie de spionaj care poate să desfăşoare această activitate sub multiple
faţete ale laturii subiective.
2779 I. Chiş, C. Stoica, T. Ştefan, C. Popa, C.A. Voicu, V. Petcu, Trădarea – Fenomen şi
infracţiune, Ed. A.N.I. Bucureşti 2008, pp. 338 -345: „Cabinetul negru” de la Ministerul de
Externe. La sfârşitul anului 1946, o lu ptă pe tărâmul informaţiilor a fost dusă de către
Siguranţa Statului român, condusă de agentul sovietic Emil Bodnăraş şi angajaţii
Ministerului de Externe. În Ministerul Regal al Afacerilor Străine a funcţionat „Cabinetul
negru” ce desfăşura o activitate s usţinută antiguvernamentală şi antisovietică. Şeful acestei
organizaţii a fost Victor Rădulescu Pogoneanu. Acesta s -a născut la 21 septembrie 1910,
era bucureştean, licenţiat în drept, filozofie şi litere a Universităţii din Bucureşti. A intrat în
diplomaţie în anul 1934, ca ataşat de legaţie în cadrul secţiunilor Balcanică şi Europa
Centrală (1934-1938) apoi pentru Europa Occidentală şi Orientală (1940 -1941). A lucrat la
Berlin, Stokholm fiind un specialist cu o bună pregătire, ataşat de cercurile naţional –
ţărăniste. Revenit în ţară în anul 1943 a fost numit director adjunct al Cabinetului Cifrului,
şeful său direct fiind Grigore Niculescu -Buzeşti. A fost angrenat la actele premergătoare de
la 23 august 1944, împotriva lui Ion Antonescu şi ieşirea din răz boi. A fost caracterizat ca
fiind membru al „triumviratului Buzeşti – Pogoneanu – Stârcea” care „trăgeau toate sforile
la Palat”, mai ales în negocierile cu Aliaţii. Regele era sub influenţa lor şi asculta sfaturile
ce i se sugerau. Iuliu Maniu în cadrul d epoziţiilor din procesul liderilor P.N.Ţ. ( 29
octombrie-11 noiembrie 1947) îl aprecia „cu cunoştinţe diplomatice excepţional de
întemeiate şi cu un talent de expunere impresionant”. După 23 august 1944 a fost directorul
Cabinetului şi Cifrului, dar şi al Presei şi Informaţiilor din cadrul ministerului de Externe.
Având acces la informaţii deosebite, şi -a luat rolul de a informa opoziţia naţional – ţărănistă
din interior dar şi de peste hotare cu privire la regimul politic şi demersurile opoziţiei pentru
revenirea la un regim democratic. Prin informaţiile trimise, „opoziţia” din diplomaţia
românească, la Conferinţa de pace de la Paris, prin delegaţia condusă de Grigore Gafencu
a oferit Aliaţilor informaţii despre ce se întâmplă în mod real în România.
Cercetările Siguranţei Statului au reuşit să stabilească modul de organizare a structurii

informative de la Ministerul de Externe, care desfăşura o activitate conspirativă împotriva
statului şi pentru instigarea funcţionarilor împotriva guvernului comunist . Suspecţii au fost
puşi sub supraveghere prin „sindicatul comunist” din minister. Dovezile duceau spre casa
lui Pogoneanu, care a stabilit locuinţa sa ca o casă conspirativă. Aceasta a fost închiriată
unui diplomat polonez, fiind scoasă de sub supravegher ea poliţiei, ne putând să se facă
desccinderi şi percheziţii. Cabinetul negru funcţiona cu patru departamente în Ministerul de
Externe, la serviciul Cifului „A” unde funcţiona Emil Oprişan – consilier, Emil Lăzărescu –
funcţionar şi Alina Oeiconomu – dactilografă. Departamentul „B” funcţiona cu Victor Onişor
– director de cifru şi Maria Rădulescu Sârbu – dactilografă. La informaţiile secrete lucrau
oameni de încredere Sofronie. Consilier diplomatic, şi Constantin Teodorescu şef de
serviciu. La Direcţia pers onal lucra Notti Constantinide – director de personal şi
stenodactilografa Raluca Georgescu prin care se transmiteau informaţiile. Toate persoanele
puteau transmite informaţii de primă importanţă. Materialele erau redactete în patru
exemplare, unul era tri mis Regelui, al doilea Preşedinţiei Consiliului de Miniştrii, al treielea
era primit de Emil Bodnăraş – pentru Siguranţa Statului, iar al patrulea era realizat
clandestin pentru Rădulescu Pogoneanu. Un exemplar din Buletinul secret nr. 1 al Agenţiei
RADOR era de asemenea primit de Pogoneanu care îl trimitea legăturilor sale din
străinătate. La nivelul Palatului Regal, Rădulescu Pogoneanu şi a construit relaţii cu
baronului Stârcea, dar şi cu Naum Ionescu, şef al Cancelariei mareşalului Palatului,
obţinând cele mai importante informaţii, dactilografa Despina Hodoş fiindu i devotată îi
transmitea câte un exemplar din lucrările importante. Toate informaţiile cu privire la
intenţiile guvernului Groza, reacţiile populaţiei, opiniile diplomaţilor străini privind s ituaţia
din ţară erau cunoscute şi transmise cercurilor din afara României. Cabinetul negru avea
legături la Berna, prin fratele lui Pogoneanu, în Elveţia, în S.U.A. unde legătura era stabilită
cu maiorul Hall şi locotenentul Hamilton reprezentanţi ai O.S. S. Pe baza documentelor
procurate de Pogoneanu, se furmnizau date, statistici, rapoarte, în Germania, Franţa,
Anglia, Austria, pentru a determina România să accepte Planul Marshall.Căile de
comunicare erau curierii diplomatici Dumitru Stoian şi Grigore Dan .
Arestarea survenită în 9 august 1947, a permis condamnarea mai multor persoane:
Victor Rădulescu Pogoneanu la 25 ani de temniţă grea, degradare civică şi confiscarea
averii pentru, Camil Demetrescu la 15 ani de temniţă grea, Emil Oprişan la 3 ani închiso are
grea, Emil Lăzărescu la 2 închisoare corecţională, Florin Roiu la 5 ani de temniţă grea.
Acuzaţiile au fost de „trădare prin transmitere de secrete de stat” în legătură cu oficiile de
spionaj. Urmare a acestei acţiuni, au fost rechemaţi în ţară câteva sute de diplomaţi, iar
locul lui Gheorghe Tătărăscu a fost înlocuit cu Ana Pauker din aripa pro moscovită. Victor
Rădulescu Pogoneanu a executat pedeapsa la Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat, şi a murit la
închisoarea Văcăreşti la 10 martie 1962.
Latura subiectivă a infracţiunii de spionaj îmbracă forma intenţiei directe şi
indirecte.
Considerăm că în situaţia transmiterii informaţiilor secrete de stat forma
intenţiei poate fi atât intenţia directă, cât şi intenţia indirectă, iar în
cazul procurării ori deţinerii forma intenţiei este doar cea a intenţiei directe.
Cu privire la mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii, acesta poate fi o sarcină
de serviciu pentru spionul angajat al unei puteri străine ori organizaţii sau
agenţii de spionaj. Mobilul poate fi şi obţinerea de foloase materiale când
spionajul are direcţionare economică, iar informaţiile, documentele sau datele
sunt oferite spre vânzare. Scopurile infracţiunii pot fi declarate a fi legitime
pentru spion, dar odioase pentru ţara spionată, având în vedere consecinţele
negative ce se pot produce ca urmare a furnizării unor entităţi dispuse să
folosească informaţiile pentru a produce consecinţe dintre cele mai periculoase.
Nu este relevant pentru comiterea faptei, ura faţă de valorile României sau
interesul material ce poate determina rezoluţia infracţională. Expresia „în scopul
transmiterii” arată destinaţia spre care se îndreaptă acţiunea făptuitorului, nu o
finalitate subiectivă, care este aceea a intenţiei de a săvârşi infracţiunea.
Mobilul şi scopul infracţiunii vor fi necesare pentru individualizarea cât mai
judicioasă a pedepsei aplicate.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea este susceptibilă de a fi produsă în forma actelor
pregătitoare, cât şi în forma tentativei, sancţionabile conform prevederilor art.
412 Cod penal.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării oricăreia dintre
acţiunile ce constituie unul dintre elementele materiale ale acesteia
(transmiterea, procurarea sau deţinerea) şi ajungerea acestora la puterea sau
organizaţia străină sau la agenţii acesteia. În modalitatea „transmitere”,
consumarea infracţiunii are loc în momentul ajungerii informaţiilor la puterea
sau organizaţia străină sau la agenţii acestora.
Tentativa se poate realiza în momentul începerii transmisiei de informaţii
sau de date, acţiunea fiind întreruptă de împrejurări sau forţe independente de
voinţa infractorului. În situaţia deţinerii de date tentativa nu este posibilă, ca
urmare a consumării infracţiunii în momentul în care informaţiile sau datele
secrete de stat au trecut din locul legal de depozitare în posesia infractorului.
Cu privire la procurarea de informaţii sau date, sunt posibile acte ce
constituie tentativă, procurarea presupunând o activitate la care pot fi
angrenate instrumente sau persoane care să furnizeze astfel de informaţii, ori
încercarea de a pătrunde în locurile unde astfel de date sunt depozitate,
activitate întreruptă de organele de pază.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de spionaj este închisoarea de la 10 la 20 de
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Infracţiunea de spionaj este o „oglindă răsturnată” a infracţiunii de „trădare
prin transmitere de secrete de stat”, care are acelaşi conţinut normativ dar cu
condiţii, modalităţi, forme de realizare şi sancţionare diferite. Această
infracţiune se derulează de cele mai multe ori prin acţiunea infracţională a unor
cetăţeni români „racolaţi” ca trădători de oficiile de spionaj. Spionajul deşi
incriminat în toate ţările, este practicat ca o activitate permanentă de serviciile
secrete ale ţărilor, drept pentru care activitatea spionilor este considerată „utilă”
faţă de activitatea trădătorilor care este proscrisă ca fiind deosebit de
periculoasă. De aici şi una dintre raţiunile diferite de sancţionare
din noul Cod penal.
Ioan Chiş, Constantin Stoica, Teodoru Ştefan, Cristian Popa, Camelia Adriana
Voicu, Virgil Petcu, Trădarea fenomen şi infracţiune, Ed. A.N.I., Bucureşti, 2008;
Ioan Chiş, Cristian Popa, Camelia Adriana Voicu, Mioara Ketty Guiu, Elemente
de drept penal cu aplicabilitate în domeniul securităţii naţionale, Ed. A.N.I.,
Bucureşti, 2008, pp. 221-224; Mihai Adrian Hotca, Radu Slăvoiu,
Infracţiunile contra securităţii naţionale în reglementarea noului Cod
penal, în Pandectele Române, nr. 9/2010, p. 47-83; Neagu Cosma, Cum a fost
posibil? Cârtiţa Pacepa, Ed. Paco, Bucureşti, 1996; Mircea Ciucă, Convorbiri cu
Mihai I al României, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991; Florian Gârz, Spionajul şi
puterea, Ed. Obiectiv, 2000; Ionel Marin, Comunitatea de informaţii, Ed. A.N.I.,
Bucureşti, 2004; Alexandru Popescu, Agenţii mărturisiţi. Diplomaţii şi spionajul.
O istorie universală, Ed. Cetatea de scaun, 2009; Alexandru
Popescu, Dicţionarul universal al spionilor, Ed. Meronia, 2010; Mihai
Retegan, Povestea unei trădări. Spionajul britanic în Romania 1940-1944, Ed.
Rao, 2010; Aurel Rogojan, Elemente de drept aplicabil în procesul culegerii,
documentării şi valorificării informaţiilor obţinute în scopul realizării siguranţei
naţionale, Ed. S.R.I. Bucureşti, 1999; Ana Selejan, Trădarea
intelectualilor. Reeducare şi prigoană, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2005;
Cristian Troncotă, Horaţiu Blidaru, Careul de aşi, Ed. Elion, Bucureşti, 2003.

Comentariu

1.
Comparând textul incriminator din noul Cod penal cu reglementarea
existentă în O.U.G. nr. 195/2002 (art. 94), nu sunt modificări esenţiale.
Singurele modificări notabile se referă la redefinirea art. 341 alin. (1), prin
desprinderea unor ipoteze de săvârşire, şi la adăugarea modalităţii constând în
amplasarea unor construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona drumului,
fără autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii.
2.
Examinând textul incriminator, constatăm că există următoarele 4
incriminări:
– Efectuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau
reabilitare a drumului public ori de amenajare a accesului rutier la drumul
public, fără autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea
condiţiilor stabilite în autorizaţie [art. 341 alin. (1)];
– Amplasarea unor construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona
drumului, fără autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu
încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie, dacă prin aceasta se creează un
pericol pentru siguranţa circulaţiei [art. 341 alin. (2)];
– Neluarea măsurilor corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel
cu calea ferată de către persoana autorizată de administratorul căii ferate [art.
341 alin. (3)];
– Neluarea măsurilor corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a
lucrărilor pe drumurile publice de către persoana autorizată de administratorul
unui drum public sau executantul unei lucrări pe partea carosabilă, dacă prin
aceasta s-a produs un accident de circulaţie [art. 341 alin. (4)].
3.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic al infracţiunilor prevăzute în art.
341 este constituit din relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei rutiere.
b) Obiectul material. Infracţiunea poate avea obiect material. Spre
exemplu, panourile sau reclamele publicitare amplasate nelegal în zona
drumului.
a) Subiectul activ. Subiectul activ nu este calificat, cu excepţia infracţiunilor
prevăzute în art. 341 alin. (3) şi (4), cazuri în care subiect activ este persoana
autorizată de administratorul căii ferate sau persoana autorizată de
administratorul unui drum public.
Participaţia penală este posibilă în toate formele, cu excepţia coautoratului,
care nu poate exista în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute în art. 341 alin.
(3) şi (4).
Credem că, dacă sunt realizate condiţiile stabilite de lege, şi persoanele
juridice pot răspunde penal pentru infracţiunile prevăzute în art. 341 C. pen.
4.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii prevăzute în art. 341 alin. (1),
elementul material constă în efectuarea unor lucrări de construire, modificare,
modernizare sau reabilitare a drumului public ori de amenajare a accesului
rutier la drumul public, fără autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii
ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie. Efectuarea unor
lucrări presupune realizarea sau executarea acestora, respectiv construirea,
modificarea, modernizarea sau reabilitarea, iar amenajarea accesului rutier este
activitatea prin care se creează condiţiile favorabile intrării cu vehicule la drumul
public.
În cazul infracţiunii prevăzute în art. 341 alin. (2), elementul material constă
în amplasarea unor construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona
pericol pentru siguranţa circulaţiei. Amplasarea unor construcţii, panouri sau
reclame publicitare este o activitate de fixare sau aşezare a acestora.
Potrivit art. 6 pct. 38 din O.U.G. nr. 195/2002, zona drumului
public cuprinde suprafaţa de teren ocupată de elementele constructive ale
drumului, zona de protecţie şi zona de siguranţă. Limitele zonelor drumurilor se
stabilesc în conformitate cu prevederile legale.
în neluarea măsurilor corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu
calea ferată de către persoana autorizată de administratorul căii ferate.
în neluarea măsurilor corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a
lucrărilor pe drumurile publice de către persoana autorizată de administratorul
unui drum public sau executantul unei lucrări pe partea carosabilă, dacă prin
aceasta s-a produs un accident de circulaţie.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 341 alin. (1)-
(3), urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale ce
formează obiectul ocrotirii penale. În schimb, în cazul infracţiunii prevăzute în
art. 341 alin. (4), urmarea socialmente periculoasă se materializează în
producerea unui accident de circulaţie.
c) Raportul de cauzalitate. În ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute în
art. 341 alin. (1) şi (3), raportul de cauzalitate rezultă ex re. În schimb, în cazul
infracţiunilor prevăzute în art. 341 alin. (2) şi (4), legătura de cauzalitate
trebuie demonstrată, deoarece acestea sunt infracţiuni de rezultat.
5.
Forme. Sancţionare
B. Sancţionare. Efectuarea unor lucrări de construire, modificare,
modernizare sau reabilitare a drumului public ori de amenajare a accesului
rutier la drumul public, fără autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii
ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie, se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Amplasarea unor construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona
pericol pentru siguranţa circulaţiei, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amendă.
Persoana autorizată de administratorul căii ferate care nu ia măsurile
corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată se
Cu pedeapsa prevăzută mai sus se sancţionează şi persoana autorizată de
către administratorul unui drum public sau executantul unei lucrări pe partea
carosabilă, care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea
obstacolelor sau a lucrărilor pe drumurile publice, dacă prin aceasta s-a produs
un accident de circulaţie.

1/2000; Nicolae Văduva, Unele consideraţii privind noul Cod rutier, în R.D.P. nr.
4/2003; Corneliu Turianu, Infracţiunile rutiere, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000;
Petre Dungan, Analiza conţinutului infracţiunilor contra circulaţiei pe drumurile
publice prin prisma noului Cod penal (II), în Dreptul nr. 3/2011.

Comentariu

1.
Prin dispoziţiile art. 115 noul Cod penal, legiuitorul reglementează cadrul
juridic general al măsurilor educative care pot fi luate faţă de minorii infractori.
Noile dispoziţii penale nu au corespondent în legea
anterioară. Codul penal anterior consacra sistemul mixt compus din măsuri
educative şi pedepse. În articolul 101 Cod penal anterior, este prevăzut sistemul
măsurilor educative, care se pot lua faţă de un minor care a săvârşit o faptă cu
caracter penal, respectiv:
– mustrarea;
– libertatea supravegheată;
– internarea într-un centru de reeducare;
– internarea într-un institut medical-educativ.
Conform noului Cod penal, Măsurile educative neprivative de libertate sunt, în
ordinea crescătoare a gravităţii lor: stagiul de formare civică797, supravegherea,
consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică798.
797Reglementarea este asemănătoare cu prevederile art. 15 -1 alin. (91) pct. 6 din
Ordonanţa franceză din 2 februarie 1945.
798Reglementarea este inspirată din preveder ile art. 7 lit. g) şi h) din Legea spaniolă nr.
5/2000.
Măsurile educative privative de libertate sunt: internarea într-un centru

educativ şi internarea într-un centru de detenţie.
II. Analiza textului. Categorii de măsuri educative
2.
Categorii de măsuri educative
Măsura educativă a stagiului de formare civică constă în obligaţia minorului
de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să
înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de
infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.
Organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului, pe durata
cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probaţiune,
fără a afecta programul şcolar sau profesional al acestuia.
Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea
minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi 6
luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la
cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor
activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta
procesul de îndreptare a acestuia.
Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia
minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată
cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are
obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite
activităţi impuse de instanţă. Supravegherea se face sub coordonarea serviciului
de probaţiune.
Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligaţia minorului de a respecta
un program stabilit de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile
de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului. Măsura
educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, iar
supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.
Codul penal prevede două măsuri educative privative de libertate –
internarea într-un centru educativ pe o durată de la unu la 3 ani şi
respectiv internarea într-un centru de detenţie, pe o durată de la 2 la 5 ani sau,
în mod excepţional, de la 5 la 15 ani. Măsura internării într-un centru de
detenţie se dispune pe o perioadă de la 5 la 15 ani doar în ipoteza comiterii
unor infracţiuni foarte grave, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau pedeapsa închisorii de cel puţin 20 de ani. Durata măsurii este
compatibilă cu reglementările şi practicile internaţionale799.
799Rezoluţia Congresului Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal adoptată la Beijing în
2004 recomandă statelor să nu prevadă în cazul minorilor sancţiuni privative de libertate
care să depăşească 15 ani.
Renunţarea la pedepse în cazul minorilor şi executarea măsurilor privative de

libertate în instituţii specializate oferă premisele obţinerii unor rezultate optime
în activitatea educativă şi de reintegrare socială a minorilor. Existenţa unor
instituţii specializate permite încadrarea centrului cu personal cu pregătire
corespunzătoare în munca cu minorii, organizarea unor programe educative şi
de formare profesională adecvate vârstei acestora, evitând contactul minorilor
cu infractorii majori în timpul executării.
3.
Regimul prevăzut pentru executarea măsurilor educative privative de
libertate este astfel conceput încât să ofere largi posibilităţi de individualizare,
permiţând adaptarea sa în funcţie de conduita fiecărui minor pe durata
executării.
Astfel, atunci când minorul dovedeşte că a făcut progrese semnificative în
direcţia reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata
măsurii, se poate dispune fie înlocuirea acestei măsuri cu măsura asistării
zilnice, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea, atunci când a împlinit
această vârstă. În ambele ipoteze, instanţa va impune respectarea uneia sau
mai multor obligaţii, dintre cele prevăzute la art. 121 C. pen. Se asigură astfel o
supraveghere a minorului în perioada imediat consecutivă repunerii în libertate,
ştiut fiind că riscul comiterii de noi infracţiuni este mai mare în această
perioadă.
În cazul în care minorul nu are un comportament care să permită punerea sa
în libertate înainte de împlinirea duratei măsurii, el va rămâne în centrul
specializat până la executarea integrală a acesteia. Atunci când cel internat a
împlinit vârsta de 18 ani şi are un comportament prin care influenţează negativ
sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane
internate, instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative într-
un centru de detenţie.
În acest caz, sancţiunea iniţială nu se transformă într-o pedeapsă, ea îşi
păstrează aceeaşi natură juridică – de măsură educativă – modificându-se doar
instituţia de executare. Pe cale de consecinţă, regimul de executare al măsurii
educative într-un centru de detenţie va fi diferit de regimul de executare al
pedepsei închisorii, el urmând a fi detaliat de legea privind executarea măsurilor
educative.
Sunt, de asemenea, reglementate ipotezele de pluralitate de infracţiuni
comise în timpul minorităţii, precum şi cele în care pentru unele dintre
infracţiuni s-a stabilit o măsură educativă, iar pentru altele s-au aplicat pedepse
(art. 130). În această din urmă situaţie, s-a renunţat la reglementarea
consacrată de Codul penal anterior, potrivit căreia o măsură educativă este
întotdeauna mai uşoară decât o pedeapsă, din care rezultă că o internare într-
un centru de reeducare este mai uşoară decât o amendă cu suspendarea
executării.
În consecinţă, în reglementarea cumulului juridic s-a avut în vedere în
principal natura privativă sau neprivativă de libertate a sancţiunilor aplicate.
Având în vedere că măsurile educative privative de libertate nu sunt susceptibile
de amânarea pronunţării sau de suspendarea executării, sunt excluse de la
aceste modalităţi de individualizare şi pedepsele cu închisoarea rezultate din
aplicarea cumulului juridic al unei pedepse cu o măsură educativă privativă de
libertate.
De asemenea, au fost prevăzute termene speciale de prescripţie a executării
măsurilor educative (art. 133), fiind, în acelaşi timp, menţinută reglementarea
actuală în ceea ce priveşte calculul termenelor de prescripţie a răspunderii
penale (art. 132).
Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face
potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei, respectiv: împrejurările
şi modul de comitere a infracţiunii şi mijloacele folosite; starea de pericol creată
pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor
consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura
şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de
educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Măsurile neprivative de libertate se execută în comunitate, sub
supravegherea serviciului de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui rază
teritorială locuieşte minorul. Măsurile privative de libertate pot fi executate într-
un centru educativ sau într-un centru de detenţie. Pe durata executării
măsurilor educative se asigură menţinerea şi dezvoltarea legăturilor minorului
cu familia şi comunitatea, precum şi implicarea acestuia în programele derulate.
Activităţile sunt desfăşurate de către personal specializat în protecţie, educaţie,
asistenţă medicală, psihologică, socială, religioasă. De asemenea, se asigură
pregătire şcolară şi profesională.
Colaborarea serviciului de probaţiune
Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate serviciul de
probaţiune colaborează îndeaproape cu părinţii, tutorele, curatorul sau instituţia
legal însărcinată cu supravegherea minorului.
În executarea măsurii de formare civică, activităţile privind implicarea
minorului în acţiuni civice se pot desfăşura în colaborare cu instituţii publice şi
organizaţii neguvernamentale de profil.
În executarea măsurii de supraveghere, serviciul de probaţiune colaborează
cu poliţia de proximitate.
Dacă se constată că una dintre cauzele care au favorizat şi menţin
manifestarea comportamentului infracţional este determinată de lipsa de
supraveghere din partea reprezentantului legal al minorului, serviciul de
probaţiune competent îl sprijină pe acesta în vederea identificării unor metode
eficiente de supraveghere.
Serviciile de probaţiune pot încredinţa executarea măsurilor educative
neprivative de libertate prevăzute în Codul penal, organizaţiilor
neguvernamentale de profil, în condiţiile prevăzute de Regulamentul de aplicare
a legii, care urmează a fi elaborat.
Lista organizaţiilor neguvernamentale de profil în cadrul cărora pot fi
executate măsurile educative neprivative de libertate prevăzute în Codul penal
este stabilită de către serviciul de probaţiune şi se actualizează anual. În
gestionarea executării măsurilor educative neprivative de libertate, organizaţiile
neguvernamentale de profil transmit rapoarte periodice sau ori de câte ori este
necesar serviciilor de probaţiune.
Organizaţiile neguvernamentale care fac dovada că desfăşoară activităţi
specifice de natura celor ce pot fi dispuse de organele judiciare ca măsuri
educative neprivative de libertate prevăzute în Codul penal, vor putea beneficia
de subvenţii de la bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale, în
condiţiile legii.
Executarea măsurilor educative privative de libertate
În ceea ce priveşte executarea măsurilor educative privative de libertate,
proiectul prevede înfiinţarea de centre educative şi centre de detenţie, ca
instituţii specializate în recuperarea minorilor condamnaţi, unde aceştia
urmează un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit
aptitudinilor lor, precum şi programe de reintegrare socială.
Regimurile de executare a măsurii educative privative de libertate a internării
în centrele de detenţie se vor clasifica în 3 regimuri: regim închis, semideschis
şi deschis. Schimbarea regimurilor de executare se va face o dată la 6 luni, iar
contestarea regimului stabilit sau a deciziei cu privire la schimbarea regimului se
face după o procedură similară celei prevăzute în cazul executării pedepselor.
Internarea într-un centru educativ aduce o serie de elemente de noutate. În
primul rând, regimul de executare este unic, regimul deschis, cuprinzând însă
componente distincte, specifice, adaptate fiecărei persoane internate în parte,
astfel încât să răspundă cât mai bine necesităţilor persoanei respective de
dezvoltare fizică şi psihică.
În al doilea rând, proiectul propune constituirea în fiecare centru a unui
consiliu educativ în vederea stabilirii şi schimbării regimului de executare a
măsurilor educative, prin individualizarea asistenţei psihosociale acordate
fiecărei persoane internate. Componenţa acestui consiliu este distinctă de cea a
altor comisii similare, fiind adaptată vârstei şi cerinţelor specifice persoanelor
care sunt analizate în cadrul acestuia. Astfel, consiliul educativ este alcătuit din
directorul centrului, directorul adjunct pentru asistenţă psihosocială, medicul
şef, educatorul responsabil de caz, învăţătorul sau dirigintele, un consilier de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în circumscripţia căruia se află
centrul educativ şi un reprezentant al Direcţiei Judeţene pentru Protecţia
Copilului, iar în cazul în care persoanele internate au împlinit 18 ani, nu
participă în consiliu învăţătorul sau dirigintele şi nici reprezentantul Direcţiei
Judeţene pentru Protecţia Copilului. Această componenţă specială este
caracteristică şi comisiei care stabileşte sau schimbă regimul de executare într-
un centru de detenţie.
În sfârşit, spre deosebire de centrele de detenţie care, potrivit prevederilor
noului Cod penal, se caracterizează prin regimul de pază şi supraveghere,
centrele educative, destinate executării unor măsuri educative speciale,
concentrate îndeosebi pe sprijinirea persoanei în sensul dezvoltării fizice şi
psihice corespunzătoare, vor beneficia de măsuri minime de siguranţă, în
condiţii ce urmează a fi detaliate în regulamentul ce se va emite în aplicarea
acestei legi.
Centrele educative şi centrele de detenţie sunt instituţii specializate în
recuperarea minorilor, care se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului, au
personalitate juridică şi sunt în subordinea Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor.
Organizarea şi funcţionarea centrelor educative şi a centrelor de detenţie se
stabilesc prin regulament, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
În cadrul centrelor se pot înfiinţa, prin decizie a directorului general al
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, secţii interioare sau exterioare, în
raport cu regimurile de executare a măsurilor educative privative de libertate,
categoriile de minori internaţi şi nevoile de protecţie şi educaţie ale acestora.
Minorul execută măsura internării în centrul situat cât mai aproape de
localitatea de domiciliu, potrivit arondării stabilite de către Administraţia
Naţională a Penitenciarelor, separat de persoanele internate care rămân în
centre după împlinirea vârstei de 18 ani.
Funcţionarea centrelor
Centrul educativ este instituţia specializată în recuperarea persoanelor
internate, unde acestea urmează un program de pregătire şcolară şi formare
profesională potrivit aptitudinilor lor, precum şi programe de reintegrare socială.
Centrul educativ este condus de un director, ajutat de un director adjunct
pentru asistenţă psihosocială.
Centrul de detenţie este instituţia specializată în recuperarea persoanelor
internate, cu regim de pază şi supraveghere, unde aceştia urmează programe
intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire profesională
şi formare profesională potrivit aptitudinilor lor. Centrul de detenţie este condus
de un director, ajutat de un director adjunct pentru asistenţă psihosocială şi de
un director adjunct pentru siguranţa deţinerii.
Centrul educativ şi centrul de detenţie dispun de personal specializat pentru
activităţile de asistenţă psihologică şi socială, religioasă, culturale, sportive,
recreative, asigurarea asistenţei medicale, de pază, supraveghere şi însoţire,
precum şi de personal tehnico-administrativ. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Inovării, prin inspectoratele şcolare judeţene, asigură personal specializat
pentru activităţile de şcolarizare şi profesionalizare, în cadrul centrelor.
Activitatea de calificare profesională va fi desfăşurată de către personal
specializat pus la dispoziţie de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de
Muncă, prin agenţiile judeţene pentru ocuparea forţei de muncă.
Regimurile de executare a măsurilor educative privative de libertate
Cuprind ansamblul de reguli referitoare la organizarea şi desfăşurarea
activităţilor de şcolarizare, formare profesională, culturale, educative, de
asistenţă socială, psihologică şi religioasă, activităţi recreative, sportive, de
asistenţă medicală şi de menţinere a ordinii şi disciplinei.
Regimul de executare a măsurii educative a internării într-un centru educativ
se stabileşte pentru fiecare persoană internată astfel încât să răspundă cât mai
bine necesităţilor persoanei respective de dezvoltare fizică şi psihică.
Regimurile de executare a măsurii educative a internării într-un centru de
detenţie sunt regimul închis, regimul semideschis, regimul deschis şi se bazează
pe sistemul progresiv, persoanele internate având posibilitatea trecerii dintr-un
regim în altul.
Regimurile de executare a măsurii educative a internării într-un centru de
detenţie se diferenţiază în raport cu gradul de limitare a libertăţii de mişcare a
persoanei internate, precum şi de modul şi locul de desfăşurare a activităţilor.
Regimul de executare în centrele educative
Măsura educativă a internării într-un centru educativ se execută în regim
deschis. Persoanele internate care execută măsura educativă a internării într-un
centru educativ sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în interiorul
centrului şi pot desfăşura activităţi educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică şi asistenţă socială sau pot presta muncă atât în interiorul,
cât şi în exteriorul centrului, fără supraveghere.
Drepturile şi obligaţiile minorilor internaţi corespund, în mare măsură, celor
privind majorii, cu adaptările ce decurg din faptul că aceste persoane, având o
altă vârstă, au alte moduri de exercitare a drepturilor şi alte necesităţi. O
atenţie deosebită este acordată în proiect activităţilor şi programelor de
reintegrare socială, asistenţa psihosocială, instruirea şcolară şi formarea
profesională constituind elemente de bază ale resocializării minorilor.
În ceea ce priveşte recompensele, acestea diferă, în unele aspecte, de cele
acordate majorilor, pe lângă învoiri ori suplimentări de drepturi la pachete şi
vizite înscriindu-se şi recompense: evidenţierea în faţa colectivului;
încredinţarea unor responsabilităţi în cadrul centrului; acordarea unor premii în
obiecte; învoirea, cu o durată de maximum 8 ore, în localitatea în care este
situat centrul de reeducare; învoirea, la sfârşit de săptămână, în localitatea de
domiciliu a minorului internat; învoiri în familie, în timpul vacanţelor, pe o
perioadă de maximum o lună; trimiterea în tabere şi excursii.
Abaterile sunt şi ele reglementate în aşa fel încât să reflecte tipurile de acţiuni
nepermise pe care le pot săvârşi minorii privaţi de libertate. O abordare nouă
este adusă de proiect în ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare. Acestea se
îndepărtează în totalitate de prevederile Decretului nr. 545/1972 care
prevedea sancţiuni disciplinare, precum izolarea de colectiv pe o perioadă de
până la 10 zile sau separarea în secţii cu regim restrictiv pe o perioadă de cel
mult 3 luni şi, în concordanţă cu Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile
Copilului, nu mai prevede sancţiuni care presupun izolarea minorului de
colectivitate.
4.
În Olanda, Codul penal, în Titlul VIIIA, Dispoziţii speciale cu privire la minori,
prevede, în esenţă, următoarele:
– în cazul în care o persoană a împlinit vârsta de şaisprezece ani, dar nu a
împlinit vârsta de optsprezece ani la data comiterii infracţiunii, judecătorul poate
să decidă aplicarea unei măsuri educative în funcţie de gravitatea faptei comise,
caracterul făptuitorului şi circumstanţele în care fapta a fost comisă (art. 77b);
– în cazul în care o persoană a împlinit vârsta de optsprezece ani, dar nu a
împlinit vârsta de douăzeci şi unu de ani, judecătorul poate să decidă aplicarea
unei pedepse în funcţie de gravitatea faptei comise, caracterul făptuitorului sau
circumstanţele în care fapta a fost comisă. Pedeapsa detenţiei juvenile va fi
executată într-un penitenciar desemnat în acest scop de către Ministerul Justiţiei
(art. 77c).
Pedepsele principalele sunt (art. 77h):
a) pentru infracţiuni grave: detenţia într-o instituţie pentru minori sau
amendă;
b) pentru infracţiuni minore: amendă.
În locul pedepselor principale pot fi aplicate una sau mai multe din
următoarele sancţiuni alternative:
a) munca în folosul comunităţii;
b) contribuţii la repararea daunelor provocate în urma infracţiunii penale;
c) participare la un proiect de instruire.
Pedepsele complementare includ:
a) interzicerea unui drept;
b) interzicerea conducerii autovehiculelor.
Detenţia minorilor se va întinde (art. 77i):
a) între minimum o zi şi maximum douăsprezece luni în cazul persoanelor
care nu au împlinit vârsta de şaisprezece ani la momentul comiterii unei
infracţiuni grave, şi
b) pentru maximum 24 luni în alte cazuri decât cele prevăzute la lit. a).
Judecătorul poate impune o sancţiune alternativă numai la cererea
făptuitorului. Cererea trebuie să specifice natura sancţiunii alternative (art.
77m). Durata muncii în folosul comunităţii sau a contribuţiilor pentru repararea
daunelor provocate de infracţiunea penală nu va fi mai mare de două sute de
ore. Perioada de timp în care este prestată această muncă nu va depăşi şase
luni atunci când această activitate nu depăşeşte o sută de ore şi nu mai mult de
un an în restul cazurilor.
Durata proiectului de instruire nu poate depăşi două sute de ore. Perioada de
timp în care se desfăşoară un proiect de instruire nu poate depăşi şase luni.
Atunci când se dispun mai multe sancţiuni alternative, numărul total de ore
nu trebuie să depăşească două sute patruzeci.

Comentariu

1.
Textul art. 86 C. pen. este unul nou, prin care se precizează metodologia
supravegherii persoanei faţă de care s-a luat măsura amânării aplicării
pedepsei, prevăzute în articolul precedent, în cadrul perioadei stabilite pentru
această activitate.
Denumirea marginală a art. 86 – Supravegherea, arată modalitatea prin care
urmează a fi respectate măsurile stabilite în art. 85 C. pen., atribuţiunile
serviciului de probaţiune, precum şi a altor organe implicate în activitatea de
supraveghere.
Una dintre cele mai importante atribuţii impuse organelor ce supraveghează
pe condamnat este sesizarea instanţei cu privire la situaţiile care intervin pe
timpul executării măsurilor şi obligaţiilor şi care justifică formularea de
propuneri pentru modificarea, încetarea sau înlocuirea unor obligaţii.
2.
Faţă de art. 85 C. pen. unde sunt enumerate măsurile şi obligaţiile în
sarcina infractorului, în art. 86 C. pen. se prevăd obligaţiile pe care instanţa
le stabileşte în sarcina serviciului de probaţiune în legătură cu
îndeplinirea măsurilor şi obligaţiilor de către infractor.
Regulile cu privire la respectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor
nu sunt lăsate în modalităţile în care serviciile de probaţiune şi-ar organiza
activitatea ori persoana infractorului ar considera că trebuie să le îndeplinească,
ci sunt dispuse în mod special, prin atribuţii ale serviciului şi a altor organe
abilitate.
Prevederile art. 86 C. pen. fac trimitere la atribuţiile organelor abilitate,
impunându-le să sesizeze organul de probaţiune cu orice încălcare din zona lor
de responsabilitate, dând astfel serviciului de probaţiune competenţa
materială de a sesiza instanţa de judecată.
Codul de procedură penală art. 582 alin. (2) prevede că „Dacă până la
expirarea termenului prevăzut în art. 86 alin. (4) lit. c) C. pen. persoana cu
privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu a respectat obligaţiile
civile stabilite prin hotărârea de condamnare, serviciul de probaţiune
competent sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă amânarea, în
vederea revocării acesteia. Sesizarea poate fi făcută şi de procuror sau
de partea interesată, până la expirarea termenului de supraveghere”. După
cum se poate constata, supravegherea condamnatului se realizează de către toţi
cei interesaţi ca acesta să execute măsurile şi obligaţiile impuse de către
instanţa de judecată, iar în cazul nerespectării acestora să sesizeze instanţa, ori
ca organe de stat cu atribuţiuni în domeniu ori ca parte interesată în realizarea
conţinutului măsurilor şi obligaţiilor stabilite.
Supravegherea se realizează pe o paletă deosebită de activităţi, diferite de la
o persoană la alta, deoarece instanţa are posibilitatea de a adapta măsurile şi
obligaţiile, în raport de conduita şi personalitatea infractorului, de necesităţile de
resocializare direcţionate proporţional cu deficienţele comportamentale, ori
sădispună la propunerea serviciului de probaţiune încetarea unor măsuri,
alegerea altora, toate pentru creşterea şanselor îndreptării infractorului.
Supravegherea are drept scop şi realizarea în cel mai scurt timp a obligaţiilor
faţă de victima infracţiunii, dar şi protecţia acesteia sau a altor persoane, în
raport de nocivitatea unor relaţii de duşmănie, antagoniste, primejdioase sau
doar deranjante din partea infractorului.
Activitatea de supraveghere se derulează permanent pe termen de doi
ani aplicat de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei.
3.
Sunt stabilite următoarele reguli cu privire la activitatea serviciului
de probaţiune:
4.
Instanţa de judecată comunică serviciului de probaţiune, prin trimiterea unei
copii după hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit măsurile de
supraveghere şi obligaţiile impuse persoanei supravegheate693, informaţiile cu
privire la persoana celui supravegheat, precum şi alte date necesare cum
sunt adresa infractorului, locul de muncă şi informaţiile cu privire la
mijloacele de existenţă a celui supravegheat, art. 86 alin. (1) lit. c)-e) C. pen.;
693 Proiectul Legii privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune, art. 51.
(1) În termen de 5 zile de la primirea copiei de pe hotărârea judecătorească, consilierul

de probaţiune manager d e caz convoacă persoana supravegheată la serviciul de
probaţiune, stabilind termenul în care aceasta este obligată să se prezinte la sediul
serviciului. Convocarea se face prin: scrisoare recomandată cu confirmare de primire,
agenţi procedurali, organe de poliţie, personal al serviciului de probaţiune, prin intermediul
poştei electronice sau prin orice alt mijloc ce asigură dovada primirii convocării.
(2) În cazul în care persoana convocată nu se prezintă la sediul serviciului de
probaţiune în termenul stab ilit conform alin. (1), consilierul de probaţiune manager de caz
reia procedura de convocare potrivit alin. (1). În caz de neprezentare a persoanei
convocate, consilierul de probaţiune solicită organelor de politie sprijin pentru identificarea
şi contactarea acesteia.
(3) În situaţia în care persoana nu este găsită, consilierul de probaţiune înaintează
instanţei o adresă de informare privind imposibilitatea punerii în executare a hotărârii
judecătoreşti.
(4) În situaţia în care persoana a primit convocarea, dar nu se prezintă la serviciul de
probaţiune, consilierul de probaţiune verifică motivele neprezentării, putând solicita sprijinul
organelor de poliţie în acest sens. În situaţia în care persoana refuză să se prezinte şi
neprezentarea nu este justificată , dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(5) Adresa prevăzută la alin. (3) şi (4) este însoţită de dovezi care să ateste demersurile
efectuate în acest sens, inclusiv cele referitoare la colaborarea cu organele de poliţie în
vederea contactării persoanei.
5.
După luarea la cunoştinţă a datelor comunicate, serviciul de probaţiune
trebuie să întreprindă toate activităţile necesare executării de către persoana
faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei a măsurilor şi obligaţiilor
stabilite prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, să coopereze cu
supravegheatul pentru asistarea adaptată nevoilor persoanei, riscului de
săvârşire de noi infracţiuni şi particularităţilor cazului. Prin grija serviciului de
probaţiune se va realiza înscrierea şi urmarea cursurilor de şcolarizare ori
pregătire profesională, organizarea şi urmărirea modului în care se execută
programul de activitate şi muncă neremunerată în folosul comunităţii (30-60
zile). Serviciul de probaţiune poate să propună instanţei de
judecată diminuarea sau renunţarea la această măsură în condiţiile în care
cel supravegheat este bolnav, inapt de vârstă sau boală cronică. De asemenea,
trebuie să urmărească veniturile celui supravegheat şi să ia măsuri ca în cel
mai scurt timp, dar nu mai mult de trei luni de la stabilirea termenului de
supraveghere, să îndeplinească integral obligaţiile civile, art. 86 alin. (2)
lit. a)-c) şi alin. (5);
6.
Înscrierea la cursuri, la programele de pregătire profesională, la unitatea
repartizată pentru efectuarea muncii în folosul comunităţii, măsurile
de control,tratament sau îngrijire medicală, trebuie să se realizeze
imediat ce s-a stabilit termenul de supraveghere şi hotărârea a rămas
definitivă, art. 85 alin. (2) lit. a)-d).
Serviciul de probaţiune trebuie să urmărească în mod constant prin măsuri de
control activităţile celui supravegheat, dacă urmează tratamentul la care este
obligat sau dacă îşi îngrijeşte sănătatea în conformitate cu prescripţiile medicale
şi hotărârea instanţei. Această sarcină trebuie îndeplinită sub
controlul organelor abilitate. Prin organe abilitate înţelegem toate organele de
stat instituţii din comunitate definite în Legea privind executarea pedepselor,
măsurilor educative şi a altor măsuri dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal.
7.
Serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa de judecată
dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de
instanţă, fie încetarea executarea unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută, în condiţiile stabilite obligaţiile ce îi revin;
c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin
hotărâre, cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere.

Ortansa Brezeanu, Repere de probaţiune în dreptul comparat, sursa
www.crimi nologie.ro/SRCC/CDs/.doc; Doina Balahur, Norme, valori şi principii
prezente în documentele internaţionale în materia Drepturilor Omului cu privire
la sancţiunile neprivative de libertate, sursa www.irp.md/Alternative/lume html;
Valentin Schiaucu, Influenţa referatului de evaluare în individualizarea
pedepsei, în Dreptul nr. 12/2010, pp. 159-172, Ilie Pascu, Petre
Buneci, Noul Cod penal. Partea generală şi Codul penal în vigoare. Partea
generală – Prezentare comparativă, Ed. Universul Juridic, 2010, p. 116.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Infracţiunea nu are corespondent în Codul penal anterior, în schimb unele
din variantele de incriminare se regăseau în conţinutul infracţiunii de
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti [art. 271 alin. (4) şi (5) C. pen.
anterior]. Astfel, în Codul penal anterior se prevedea ca infracţiune
sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 112 lit.
c), d) şi g) (interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie,
meserie sau altă ocupaţie, interzicerea de a se afla în anumite localităţi,
interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată), precum şi
neexecutarea, cu rea-credinţă, a pedepselor complementare aplicate
persoanelor juridice. Aceste incriminări sunt menţinute în noua reglementare,
care este mult mai extinsă, raportându-se la pedepse complementare şi
accesorii, măsuri de siguranţă, măsuri educative ori pedepse complementare
aplicabile persoanei juridice.
2.
Infracţiunea de neexecutarea sancţiunilor penale este reglementată într-o
variantă tip şi două variante atenuate în art. 288 C. pen.
Constituie varianta tip, potrivit art. 288 alin. (1) C. pen., sustragerea de la
executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori
accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c), de
către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni.
Constituie prima variantă atenuată, potrivit art. 288 alin. (2) C.
pen., sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate
prin părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin
neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de
libertate.
A doua variantă atenuată, potrivit art. 288 alin. (3) C. pen., constă
în neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor
complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 141.
Ar putea săvârşi această infracţiune o persoană căreia i s-a interzis prin
hotărârea judecătorească să se afle în anumite locuri sau să intre în legătură cu
anumite persoane, care frecventează locurile interzise sau contactează
respectivele persoane, ori condamnatul căruia i s-a interzis să exercite funcţia
de administrator care administrează o companie cu încălcarea hotărârii
judecătoreşti.
3.
a) Obiectul juridic special este complex. Infracţiunea de nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti are ca obiect juridic special relaţiile sociale care asigură
înfăptuirea justiţiei, relaţii protejate prin executarea sancţiunilor penale conform
prevederilor legale.
b) Obiectul material. Infracţiunea de neexecutarea sancţiunilor penale nu
are obiect material.
a) Subiect activ. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 288 C. pen., subiect
activ este calificat în toate variantele de comitere. Astfel, în varianta tip,
subiectul activ nemijlocit poate fi numai persoana condamnată la o pedeapsă
complementară sau accesorie sau faţă de care s-a dispus o măsură de siguranţă
din cele prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c)C. pen.
În prima variantă atenuată [art. 288 alin. (2)] subiect activ nemijlocit poate fi
numai o persoană condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni în timpul
minorităţii la o măsură educativă privativă de libertate, indiferent dacă la data
sustragerii de la executarea măsurii acesta este minor sau major.
În varianta atenuată reglementată în alin. (3) al art. 288 subiect activ
nemijlocit poate fi numai mandatarul sau administratorul persoanei juridice faţă
de care s-a dispus vreuna din pedepsele complementare şi împotriva căreia nu
se pot dispune pedepsele complementare ale dizolvării sau suspendării activităţii
persoanei juridice, potrivit prevederilor art. 141 C. pen. (instituţiile publice,
partidele politice, sindicatele, patronatele şi organizaţiile religioase ori
aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii, persoanele juridice
care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei).
În principiu, participaţia penală nu este posibilă în forma coautoratului, chiar
şi în condiţiile îndeplinirii condiţiilor impuse de norma de incriminare de către
toţi participanţii, fiind vorba de o obligaţie personală de executare a sancţiunii
penale (principiul răspunderii penale personale). Coautoratul este posibil în
varianta normativă prevăzută în alin. (3), atunci când persoana juridică este
reprezentată de mai multe persoane, care împreună decid să nu execute
pedepsele complementare aplicate persoanei juridice. Instigarea sau
complicitatea sunt posibile, necerându-se vreo calitate specială pentru instigator
sau complice.
b) Subiectul pasiv este statul.
4.
a) Elementul material. Din analiza noţiunii infracţiunii de neexecutarea
sancţiunilor penale, rezultă că aceasta este prevăzută de art. 288 C. pen. în trei
variante normative.
În cazul variantei tip [art. 288 alin. (1) C. pen.], elementul material constă în
sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse
complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108 lit.
b) şi lit. c)C. pen. Această sustragere presupune neîndeplinirea de către aceia
faţă de care s-a aplicat vreuna dintre obligaţiile pe care legea le impune. De
asemenea, fapta poate fi săvârşită chiar şi prin îndeplinirea parţială a
dispoziţiilor prevăzute în hotărârea de condamnare sau de aplicare a măsurii de
siguranţă, ceea ce echivalează cu o neexecutare conform legii a acesteia.
Conţinutul pedepsei complementare sau accesorii aplicabile persoanei fizice
constă în interzicerea exercitării oricăruia din următoarele drepturi: dreptul de a
fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa
o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul străinului de a se afla
pe teritoriul României; dreptul de a alege; drepturile părinteşti; dreptul de a fi
tutore sau curator; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau
meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea
infracţiunii; dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; dreptul
de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă; dreptul de a
părăsi teritoriul României; dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul
unei persoane juridice de drept public; dreptul de a se afla în anumite localităţi
stabilite de instanţă; dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite
manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori de a se apropia de acestea; dreptul de a se apropia de locuinţa,
locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale,
în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
Măsurile de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c)C. pen. sunt
internarea medicală şi interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei
profesii. Este evident faptul că nu va săvârşi o infracţiune, nefiind imputabilă,
fapta celui care, iresponsabil fiind, se sustrage de la măsura de siguranţă a
internării medicale, infracţiunea de neexecutarea sancţiunilor penale fiind
săvârşită doar de persoane care îndeplinesc condiţiile legale pentru a răspunde
penal.
Împrejurarea că cel condamnat consideră că hotărârea de condamnare nu
este corectă nu are nicio relevanţă juridică, din moment ce la data punerii în
executare aceasta era în vigoare, producând efecte juridice, iar inculpatul
săvârşind fapta a lovit în principiul inevitabilităţii executării sancţiunilor penale.
Chiar dacă ulterior s-ar obţine desfiinţarea hotărârii într-o cale extraordinară de
atac, această împrejurare este lipsită de semnificaţie, deoarece infracţiunea
prevăzute în art. 288 alin. (1) C. pen. a fost deja săvârşită, consumându-se în
momentul în care inculpatul s-a opus la executarea legală a sancţiunii penale,
fiind indiferent ce se va întâmpla ulterior.
Cerinţa esenţială este îndeplinită când sustragerea sau neexecutarea conform
legii priveşte una din aceste pedepse complementare sau accesorii ori măsuri de
siguranţă, fapta putându-se realiza atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune.
Atunci când sustragerea de la executarea măsurii de siguranţă realizează şi
conţinutul altei infracţiuni, va opera principiul subsidiarităţii, fapta constituind
infracţiunea de neexecutarea sancţiunilor penale dacă nu sunt întrunite
elementele constitutive ale unei infracţiuni mai grave (de pildă, ieşirea
frauduloasă din ţară a condamnatului căruia i s-a interzis exercitarea dreptului
de a părăsi acest teritoriu intră sub incidenţa infracţiunii de trecere frauduloasă
a frontierei prevăzută de art. 262 C. pen., ori exercitarea unei profesii ce implică
exerciţiul autorităţii de stat de către o persoană căreia i s-a interzis dreptul de a
exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii constituie
infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale prevăzută de art. 258 C. pen.,
întrucât limitele de pedeapsă prevăzute de lege în acest caz sunt mai mari etc.).
În cazul nerespectării pedepsei complementare sau accesorii a interzicerii
dreptului de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de
care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, principiul subsidiarităţii acţionează
în sens invers, reţinându-se infracţiunea sancţionată mai grav, şi anume
infracţiunea de neexecutarea sancţiunilor penale. Într-adevăr, în această
situaţie este vorba de un concurs de texte, iar nu de un concurs de infracţiuni,
comportamentul interzis fiind acelaşi, în această cauză aplicându-se principiul
subsidiarităţii şi reţinându-se infracţiunea mai gravă.
Elementul material al primei variante atenuate constă în sustragerea de la
executarea unei măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără drept
a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin neprezentarea după
expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate. Prin incriminarea
acestei fapte s-a dorit instituirea unui regim mai blând decât în cazul infracţiunii
de evadare, neexecutarea sancţiunilor penale în această variantă de comitere
constituind o variantă atenuată specială a infracţiunii de evadare, cu referire la
persoane condamnate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii la executarea
unor măsuri educative privative de libertate, drept pentru care trimitem la
explicaţiile date la elementul material al infracţiunii de evadare. Elementul de
diferenţiere îl constituie natura sancţiunii aplicate, care nu mai este o măsură
preventivă sau o pedeapsă privativă de libertate, ci o măsură educativă
privativă de libertate.
Potrivit art. 115 alin. (1) pct. 2 C. pen., măsurile educative privative de
libertate sunt internarea într-un centru educativ şi internarea într-un centru de
detenţie. Perioada în care minorul, după dispunerea măsurilor educative, se află
legal în stare de libertate este prevăzută în art. 124 alin. (4) şi 125 alin. (4)C.
pen. (înlocuirea măsurii educative privative de libertate cu măsura asistării
zilnice, sau liberarea din centrul educativ sau de detenţie). Dacă minorul nu
respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice sau
obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune
executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării, caz în care,
dacă minorul nu revine în centrul educativ sau de detenţie, săvârşeşte
infracţiunea de neexecutarea sancţiunilor penale.
Infracţiunea de neexecutarea sancţiunilor penale se reţine numai în cazul
persoanei condamnate definitiv la executarea unei măsuri educative privative de
libertate, nu şi în cazul luării unei măsuri preventive privative de libertate faţă
de aceasta (potrivit dispoziţiilor art. 243 C. pr. pen., faţă de minorul infractor se
poate dispune reţinerea sau arestarea preventivă, în cazuri excepţionale). În
cazul minorului care se sustrage de la executarea unei măsuri preventive, fapta
sa va constitui infracţiunea de evadare, iar nu infracţiunea de neexecutarea
sancţiunilor penale. Este regretabilă opţiunea legiuitorului de a diviza încadrarea
juridică a faptei minorului de a se sustrage de la executarea unei măsuri
privative de libertate, sancţionând mai dur nerespectarea măsurilor preventive
luate în cursul procesului penal decât nerespectarea măsurilor privative de
libertate luate prin hotărârea definitivă de condamnare. Considerăm în acest
sens că instanţa de judecată, în individualizarea sancţiunii pentru infracţiunea
de evadare, va trebui să aibă în vedere condiţia specială a subiectului activ şi să
reducă sancţiunea în consecinţă, având în vedere şi limitele speciale ale
infracţiunii de neexecutarea sancţiunilor penale.
În varianta normativă prevăzută în alin. (3), fapt se săvârşeşte prin
inacţiune, respectiv neexecutarea, de către mandatar sau administrator,
a pedepselor complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele
prevăzute în art. 141 C. pen. Este vorba de pedepsele complementare aplicabile
persoanelor juridice care sunt exceptate de la dizolvare sau suspendarea
activităţii (instituţiile publice, partidele politice, sindicatele, patronatele şi
organizaţiile religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit
legii, persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei).
Având în vedere limitările impuse şi în cazul celorlalte pedepse
complementare, singurele pedepse complementare care teoretic ar putea fi
aplicate acestor categorii de persoane ar fi închiderea unor puncte de lucru (cu
excepţia persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei),
interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice şi afişarea sau
publicarea hotărârii de condamnare. În cazul aplicării vreuneia din pedepsele
complementare enumerate persoanelor juridice prevăzute în art. 141 C. pen., în
caz de neexecutare a acestora, nu se poate aplica procedura de drept comun
(care constă în suspendarea activităţii, ori dizolvarea persoanei juridice), aceste
persoane fiind exceptate de la luarea măsurii. Din această cauză s-a optat
pentru responsabilizarea persoanelor din conducerea acestor persoane juridice,
prin incriminarea faptei mandatarului sau a administratorului care nu execută
vreuna din pedepsele complementare aplicate persoanei juridice din cele
prevăzute în art. 141 C. pen.
pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, prin
subminarea inevitabilităţii executării sancţiunilor penale şi a măsurilor de
siguranţă luate de instanţă.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul acestei infracţiuni, pentru existenţa
laturii obiective este necesar ca între activitatea infracţională şi urmarea
produsă (constând în starea de pericol) să existe o legătură de cauzalitate.
Aceasta rezultă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. În cazul infracţiunii de neexecutarea sancţiunilor
penale, elementul subiectiv constă în vinovăţia care se manifestă sub forma
intenţiei directe sau indirecte.
Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de practica judiciară, statuându-se
că fapta de sustragere de la executarea măsurilor de siguranţă se comite cu
intenţie directă sau indirectă2004.
T. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 228/1994, în Culegere de practică judiciară a T.
2004
Bucureşti 1994-1997, p. 92.
Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiune.

Mobilul ori scopul nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar se vor
stabili pentru o corectă şi legală individualizare judiciară a pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. În cazul infracţiunii, actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile,
nu sunt incriminate şi ca atare, nu sunt pedepsite.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se săvârşeşte acţiunea
incriminată. Acest moment este în raport cu variantele în care se poate prezenta
infracţiunea, momentul sustragerii de la executare ori al neexecutării conform
prevederilor legale a pedepselor complementare, accesorii ori măsurilor de
siguranţă, momentul sustragerii de la executarea unei măsuri educative
privative de libertate ori momentul neprezentării după expirarea perioadei în
care s-a aflat legal în stare de libertate sau momentul neexecutării pedepsei
complementare aplicate persoanei juridice prevăzute în art. 141 C. pen.
Similar infracţiunii de evadare, considerăm că infracţiunea de neexecutare a
sancţiunilor penale nu este susceptibilă de a îmbrăca forma continuă,
infracţiunea consumându-se în consecinţă la momentul apariţiei obligaţiei de
executare, din acest moment începând să curgă termenul de prescripţie a
răspunderii penale pentru infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale.
B. Sancţionare. Pentru varianta tip prevăzută în art. 288 alin. (1) C. pen.,
pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu
constituie o infracţiune mai gravă.
Varianta atenuată prevăzută în alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă. Dacă însă făptuitorul este minor la data săvârşirii
infracţiunii de neexecutarea sancţiunilor penale, sancţiunea se aplică potrivit
dispoziţiilor părţii generale, constând într-o măsură educativă, iar nu într-o
pedeapsă.
Varianta atenuată prevăzută în alin. (3) se sancţionează cu amendă, potrivit
prevederilor art. 61 alin. (4) lit. a) C. pen.

Comentariu

1.
Cu anumite diferenţe, art. 149 din noul Cod penal îşi găseşte corespondent în
art. 126 alin. (11) din Codul penal anterior. Prima diferenţă rezidă în aceea că
art. 149 alin. (3) nu se regăseşte în reglementarea anterioară. A doua diferenţă
constă în schimbarea conţinutului dispoziţiei existente în reglementarea
anterioară, conform căreia, executarea pedepselor complementare aplicate
persoanelor juridice care nu pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi
suspendată, se prescriu în 3 ani. Potrivit noului Cod penal, executarea
pedepselor complementare se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data
executării amenzii sau de la data considerării acesteia ca fiind stinsă, indiferent
de persoana juridică în cauză.
2.
În cazul persoanei juridice, legiuitorul prevede două termene de prescripţie a
executării pedepsei.
Unul aplicabil în ceea ce priveşte pedeapsa amenzii, iar celălalt aplicabil în
cazul pedepselor complementare. Este vorba de termenul de 5 ani şi, respectiv,
3 ani. Precizăm că dispoziţiile privind întreruperea şi suspendarea cursului
termenelor de prescripţie sunt aplicabile şi persoanelor juridice.
Momentul de la care curge termenul de prescripţie al executării pedepsei este
diferit, în funcţie de felul pedepsei. Astfel, în cazul pedepsei principale (amenda)
termenul de prescripţie a executării pedepsei curge de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, iar dacă este vorba despre pedepse
complementare, termenul curge de la data executării pedepsei amenzii sau
stingerii acesteia în alt mod (de exemplu, prin graţiere).

activ al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
În legislaţia anterioară, această infracţiune era o variantă asimilată a furtului
simplu, prevăzută în art. 208 alin. (4) C. pen., sancţionându-se între aceleaşi
limite de pedeapsă ca şi furtul săvârşit în scopul însuşirii. În noul cod penal,
furtul în scop de folosinţă beneficiază de o reglementare distinctă, care include
şi o ipoteză nouă, potrivit căreia se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru
furt „folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii electronice al altuia sau
folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la reţea”. Această
ipoteză asimilată furtului de folosinţă vine să tranşeze în mod definitiv situaţiile
controversate încă în practica judiciară şi doctrină referitoare la încadrarea
juridică a faptei de racordare ilegală la o reţea de telefonie sau la o altă reţea de
comunicaţii. În plus, textul vine să aducă în sfera ilicitului penal faptele de
folosire fără drept a unui terminal de telecomunicaţii al altuia, fapte considerate
periculoase şi al căror număr a crescut în prezent (spre exemplu, fapta unei
persoane care pătrunde în locuinţa alteia şi efectuează convorbiri telefonice la
numere cu suprataxă, cauzând astfel uneori prejudicii importante)1586.
1586Redactarea textului a fost inspirată de dispoziţiile art. 255 -256 C. pen. spaniol. În
anumite legislaţii străine, furtul de folosinţă se pedepseşte atenuat faţă de furtul comis în
scopul însuşirii. A se vedea în acest sens art. 244 C. pen. spa niol, art. 208 C. pen.
portughez, § 260C. pen. norvegian, Cap. 8 secţiunea 7C. pen. suedez.

2.
Aceasta constituie o variantă atenuată a furtului (atât cel simplu, cât şi furtul
calificat), prevăzută, prin voinţa legiuitorului, într-un text distinct. Furtul de
folosinţă este prevăzut în art. 230 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă
asimilată. Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), furtul care are ca obiect un
vehicul, săvârşit în scopul de a-l folosi pe nedrept. Constituie variantă asimilată,
potrivit alin. (2), folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii al altuia sau
folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea, dacă s-a
produs o pagubă.
3.
Elemente constitutive
Prin prisma obiectului juridic generic şi special, a subiecţilor, cât şi a
elementelor de bază ale conţinutului constitutiv, furtul în scop de folosinţă este,
în linii mari, identic cu furtul simplu, fapt ce ne determină să analizăm numai
unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care particularizează
această infracţiune.
În acest sens, este de subliniat, în ceea ce priveşte obiectul material, că îl
poate constitui şi un vehicul. Într-o asemenea ipostază, fapta poate fi comisă fie
în scopul însuşirii pe nedrept, fie în scopul folosirii temporare pe nedrept. Furtul
săvârşit în scopul folosirii pe nedrept, nu poate avea ca obiect material decât un
vehicul susceptibil de folosire; vehiculul lipsit de această aptitudine nu poate fi
luat decât în scopul însuşirii pe nedrept.
În cazul furtului săvârşit asupra unui vehicul, în scopul folosirii pe nedrept
fapta se realizează tot printr-o acţiune de luare, numai că, săvârşind această
acţiune, din punct de vedere subiectiv, autorul nu urmăreşte însuşirea
vehiculului (autoturism, motocicletă, căruţă etc.) ca entitate materială, ci numai
însuşirea folosinţei lui. Acest furt se caracterizează prin aceea că are caracter
temporar, deoarece, după folosire, vehiculul este abandonat ori redat
posesorului. Dacă cel care a furat vehiculul în scopul folosirii pe nedrept îşi
însuşeşte în momentul abandonării acestuia unele piese componente, există
două infracţiuni de furt, săvârşite în momente diferite – una prevăzută de art.
230 alin. (1) C. pen., şi cealaltă în art. 228 alin. (1) C. pen., aceste furturi
alcătuind un concurs real de infracţiuni1587.
1587 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2257/2006, în Buletinul Jurisprudenţei 2006, p. 647.
Potrivit unei opinii, acela care, după luarea de către autor a unui vehicul în
scopul de a-l folosi pe nedrept, călătoreşte şi el cu acel vehicul ştiind că este
furat, devine tăinuitor, în sensul art. 270 C. pen.1588. Considerăm că, atâta timp
cât acesta nu primeşte, dobândeşte, transformă ori înlesneşte valorificarea
bunului, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
St. Ivan, I. Pascu, Încadrarea juridică a faptei persoanei care călătoreşte cu un vehicul
1588
cunoscând că aceasta provine din săvârşirea unui furt, în R.R.D. nr. 12/1980, p. 25 şi urm.
Furtul în scop de folosinţă beneficiază de o reglementare distinctă, care

include şi o ipoteză nouă, potrivit căreia se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
pentru furt „folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii electronice al
altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la reţea”.
În practica judiciară se hotărâse că nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de furt, fapta de instalare a unui post telefonic la cablul de
alimentare al altui abonat pe seama căruia se înregistrează şi sunt plătite
convorbirile efectuate1589, opinie contrazisă de noua orientare a practicii. În
legătură cu aspectul semnalat, tot în practica judiciară s-a decis că inculpatul,
lăcătuş la o societate comercială, care a pătruns prin efracţie în timpul nopţii în
mod repetat în biroul conducerii societăţii, de unde a efectuat mai multe
convorbiri telefonice pe linii speciale, a săvârşit infracţiunea de furt în scop de
folosinţă1590.
1589T. Vâlcea, dec. pen. nr. 813/1985; în sens contrar CSJ, s. pen., dec. nr. 3981/2000, în
Dreptul nr. 3/2002, p. 172.
1590C.S.J., s. pen., dec. nr. 2574/2002, în Dreptul nr. 2/2004, p. 212. În acelaşi sens, C.
Ap. Braşov, s. pen., dec. nr. 575/R/2005, în Culegere Curtea de Apel Braşov 2005, pp. 56 -
60.
Faţă de prevederile legale anterioare noului cod penal, conturate luând în

considerare mediul analogic în care aveau loc comunicaţiile de voce sau date,
dezvoltarea tehnologică şi migrarea comunicaţiilor pe platforme integral digitale
face absolut necesară o nouă abordare legislativă, inclusiv de natură penală, a
relaţiilor sociale care au loc în legătură cu utilizarea acestor noi mijloace
electronice de interacţiune umană.
Comunicaţiile de azi nu mai înseamnă doar telefon, fax sau staţie de
radiofrecvenţă, ci reprezintă un concept complex şi integrat în care regăsim
laolaltă aparatură de telefonie mobilă digitală (în standard GSM sau prin satelit),
dispozitive tip PDA, sisteme informatice, elemente active sau pasive de
interconectare a reţelelor de calculatoare, unde semnalul este eşantionat şi
transmis sub forma pachetelor de date, prin cabluri sau unde radio, folosindu-se
din ce în ce mai mult protocoale de transmisie specifice Internetului (ex.
TCP/IP) etc.
Nu în ultimul rând, noua tehnologie permite azi efectuarea de comunicaţii de
voce, date sau video, de înaltă fidelitate, prin utilizarea unor aplicaţii dedicate,
graţie facilităţilor oferite de protocolul de comunicaţie „Voce peste Protocolul
Internet” - VoIP1591, ceea ce conduce automat inclusiv la reconsiderarea unor
noţiuni precum „terminal de comunicaţii” sau „reţea de comunicaţii”.
1591 Engl. Voice over IP
Un terminal de comunicaţii poate fi privit ca un produs sau dispozitiv

electronic ce permite comunicarea sau o componentă relevantă a unui produs,
destinat să fie conectat direct sau indirect, printr-un mijloc oarecare, la
interfeţele reţelelor publice de comunicaţii electronice sau reţelelor de
comunicaţii electronice destinate publicului1592. Definiţia este perfect valabilă nu
numai pentru aparatura clasică de comunicaţii cunoscută publicului larg (telefon
mobil sau fix, fax, staţie radio, teleimprimator etc.) ci şi pentru telefoanele
inteligente ori sistemele informatice moderne care sunt astfel proiectate încât să
ofere o mai mare mobilitate utilizatorilor în condiţiile unui număr tot mai mare
de aplicaţii şi tehnologii de comunicare.
1592 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:13:26:31999L0005:RO:PDF.
În acest sens, considerăm că se va afla în condiţiile art. 230 alin. (2)

făptuitorul care, folosind fără acceptul sau încuviinţarea proprietarului sau
deţinătorului de drept un sistem informatic, se conectează la Internet cu scopul
de a transmite un mesaj email (chiar dacă utilizează propriul cont de poştă
electronică), de a face conversaţie online cu alte persoane (folosind o aplicaţie
dedicată de Chat prin intermediul protocolului iRC, cum ar fi Yahoo Messenger
sau altele1593) sau de a lansa un apel audio-video (folosind o cameră video Web
– webcam, un microfon şi o pereche de boxe ca dispozitive fizice şi o aplicaţie
de tip VoIP, cum ar fi Skype, Yahoo Messenger sau Google Talk), dacă prin
accesul la Internet a produs o pagubă proprietarului. Nu se va reţine, însă,
furtul în scop de folosinţă prevăzut de art. 230 alin. (2) în cazul persoanei care
foloseşte pe nedrept un sistem informatic în scopul căutării de informaţii pe
Internet sau vizualizării de pagini web, în acest caz nefiind vorba despre
folosirea unui terminal de telecomunicaţii, ci mai degrabă despre un acces ilegal
la un sistem informatic (art. 360 C. pen.).
1593MIRC, Miranda IM, Trillian, Xchat, W indows Live, .Net Messenger (pentru sistemul de
operare W indows), BitchX, irssi, Xchat, Konversation (pentru sistemele de operare Unix sau
Linux) sau Snak, Ircle, Colloqui (pentru sistemul de operare M ac OS X)
O altă prevedere lăudabilă a legiuitorului român este aceea a incriminării

folosirii unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea.
Din start facem precizarea că nu se va afla în această situaţie persoana care,
dorind să comunice cu un prieten din străinătate prin Yahoo Messenger,
utilizează un calculator dintr-un Internet Café fără să ştie că, în realitate,
proprietarul localului (şi, deci, al facilităţilor de comunicare oferite clienţilor)
este conectat fraudulos la Internet.
Conectarea frauduloasă la o reţea publică de comunicaţii sau la o reţea de
comunicaţii electronice destinată publicului este similară cu branşarea ilegală la
echipamentele de televiziune prin cablu ori la reţeaua de distribuţie a energiei
electrice, putând fi lesne confundată cu furtul unei energii care are valoare
economică. De altfel, întrucât reglementarea anterioară, atât din Codul penal,
cât şi din legile speciale, nu conţinea referiri la posibilitatea de conectare a unui
terminal de comunicaţii la o reţea, practicienii nu aveau decât opţiunea,
oarecum forţată, de a reţine fapta de furt.
Noua prevedere vine să completeze de o manieră fericită cadrul legal în
materie şi o considerăm oportună în special în raport cu expansiunea reţelelor
de comunicaţii şi orientarea utilizatorilor către conectivitatea „fără fir”
(wireless). Va exista, astfel, o infracţiune de furt în scop de folosinţă, prevăzută
de art. 230 alin. (2) teza a doua, dacă făptuitorul, folosind propriul telefon
performant ori PC echipate pentru conectivitate radio în standard WiFi, se
conectează la un dispozitiv care oferă semnal Internet prin unde radio –
denumit Router Wireless, Punct de Acces (Access Point) sau Hotspot WiFi, şi
beneficiază, astfel, de posibilitatea de a transmite/primi mesaje email, de a
comunica prin intermediul aplicaţiilor iRC (ex. Yahoo Messenger) ori chiar de a
efectua apeluri voce-video de tip VoIP.
În practică, conectarea la un Hotspot, Access Point sau Router WiFi vizează
captarea semnalului de Internet transmis ca emisiune radio (broadcast)
omnidirecţională de respectivul dispozitiv, acesta fiind conectat, la rândul său,
prin intermediul altor echipamente active sau pasive de reţea la serverul
furnizorului de servicii Internet1594. Această emisie radio omnidirecţională poate
fi criptată de către proprietarul sau deţinătorul de drept al dispozitivului, astfel
încât numai cei care deţin codul de acces pot beneficia de serviciile Internet, ori
poate fi neprotejată, ceea ce lasă posibilitatea ca orice persoană care deţine un
terminal de comunicaţii echipat WiFi să beneficieze de serviciile de comunicaţii
electronice furnizate.
1594 Engl. ISP – Internet Service Provider
În aceste condiţii, se pune problema de a se stabili paguba produsă prin

conectarea fără drept, fără de care nu sunt întrunite condiţiile unui furt în scop
de folosinţă în condiţiile art. 230 alin. (2) teza a doua. În opinia noastră, va
exista o pagubă (chiar cuantificabilă în bani) în situaţia în care furnizorul de
servicii Internet alocă şi garantează o anumită rată de transfer a datelor
informatice1595 în schimbul contravalorii abonamentului pe care proprietarul sau
deţinătorul dispozitivului WiFi îl achită potrivit prevederilor unui contract
comercial. Prin conectarea terminalului său de comunicaţii la semnalul Internet
al dispozitivului WiFi, făptuitorul îşi atribuie fără drept o anumită rată de
transfer a pachetelor de date informatice, punând pe titularul contractului de
abonament în postura de a nu mai beneficia de capacitatea garantată de
furnizor. Într-o altă abordare, similară situaţiei furtului unei energii cu valoare
economică, putem considera că făptuitorul beneficiază gratuit de serviciile
oferite de respectiva reţea de comunicaţii prejudiciind, astfel, persoana care
plăteşte abonamentul de Internet. Cu atât mai mult se va reţine paguba în
condiţiile abonamentului la internet plătit în funcţie de traficul de pachete de
date în reţea.
1595Se mai foloseşte şi sintagma Lăţime de Bandă şi reprezintă capacitatea maximă de
date informatice (exprimată în kilooct eţi sau megaocteţi) ce poate fi transmisă în interval de
o secundă.
Unii specialişti în dreptul tehnologiei informaţiei sunt de părere că, atât timp
cât proprietarul sau deţinătorul unui dispozitiv WiFi nu criptează semnalul
Internet pentru a oferi posibilitatea de conectare doar utilizatorilor agreaţi, se
poate considera că acordul său privind „libera conectare” se prezumă de la bun
început, astfel încât orice persoană care beneficiază în acest fel de servicii de
comunicaţii electronice va fi exonerată de orice răspundere. Nu suntem de acord
cu aceste opinii, întrucât, în practică, posesorii de Puncte de Acces Internet
(Routere WiFi sau Hotspot-uri) care intenţionează (indiferent de scop) să ofere
conectivitate gratuită anunţă această disponibilitate în mod expres, prin pliante
sau stickere, postate în locuri de maximă vizibilitate pentru potenţialii utilizatori.
Este cazul localurilor publice (baruri, restaurante etc. unde patronii aleg să ofere
facilităţi gratuite de comunicare pentru atragerea clienţilor), zonelor de
agrement, aeroporturilor, bibliotecilor sau centrelor universitare (unde
administraţiile doresc să furnizeze acces gratuit cetăţenilor la serviciile societăţii
informaţionale). În definitiv, acestea sunt locuri sau localuri publice. Pe de altă
parte, un Punct de Acces WiFi nesecurizat este similar unei case cu uşa de la
intrare deschisă, în care nicio persoană nu poate intra fără invitaţia sau
asentimentul proprietarului ori locatarului legal.
Nu este mai puţin adevărat şi faptul că, din punct de vedere tehnic, un
terminal de comunicaţii poate fi setat să se conecteze automat şi fără ştirea
deţinătorului său la orice Punct de Acces Internet (Router WiFi sau Hotspot). În
aceste condiţii, nu putem reţine furtul în scop de folosinţă în condiţiile art. 230
alin. (2) teza a doua, întrucât simpla conectare, fără folosirea efectivă a unui
serviciu de comunicaţii electronice nu este de natură să cauzeze un prejudiciu
sau o pagubă proprietarului Punctului de Acces Internet. Din punct de vedere
tehnic, pentru obţinerea dovezii folosirii unui serviciu de comunicaţii electronice,
se poate analiza cuprinsul unui fişier special al dispozitivului WiFi în care sunt
stocate adresele fizice (MAC1596) ale terminalelor de comunicaţii care s-au
conectat la un moment dat şi tipul de servicii accesate prin intermediul acestuia.
1596 Engl. Media Access Card.
Odată cu conectarea la un Hotspot sau Router WiFi poate să apară situaţia

când o persoană neautorizată accesează şi reţeaua locală creată ad-hoc de
proprietarul sau deţinătorul legal al dispozitivului wireless. Spre exemplu,
făptuitorul află despre existenţa unei reţele WiFi necriptate dintr-o anumită
locaţie unde îşi are sediul o instituţie sau organizaţie. În plus faţă de serviciile
de Internet de care beneficiază gratuit, fără drept, prin captarea undelor radio
emise de Routerul WiFi al organizaţiei, făptuitorul reuşeşte, prin efectuarea
anumitor setări ale propriului terminal de comunicaţii, să acceseze şi reţeaua
locală creată prin conectarea tuturor sistemelor informatice sau de comunicaţii
ale respectivei organizaţii la dispozitivul wireless, devenind, astfel, o parte a
reţelei. În acest caz, considerăm că, pe lângă prevederile art. 230 alin. (2) teza
a doua, vor putea fi reţinute în concurs ideal şi infracţiunile de acces ilegal la un
sistem informatic (art. 360 C. pen.), respectiv interceptarea ilegală a unei
transmisii de date informatice (art. 361 C. pen.).
Cu privire la elementul subiectiv, furtul în scop de folosinţă prevăzut în art.
230 alin. (1) nu se caracterizează prin intenţia de însuşire specifică furtului, ci
prin scopul de a folosi bunul pe nedrept.
De regulă, dovada că s-a urmărit acest scop (al folosirii, şi nu al însuşirii),
rezultă foarte frecvent din abandonarea vehiculului de către autor, de bunăvoie,
după folosirea lui. Astfel, în practică s-a reţinut infracţiunea de furt prevăzută în
art. 230 C. pen., în situaţia unui inculpat care, aflându-se la un bar, a observat
sub o masă un set de chei de la un autovehicul, cu ajutorul cărora a descuiat
portiera unui autoturism Dacia 1310, care se afla parcat în apropiere, pe care l-
a condus pe o distanţă de 18 km, până aproape de domiciliul său, după care l-a
abandonat1597.
1597 C. Ap. Suceava, dec. pen. nr. 256/1997, în Dreptul nr. 8/1998, p. 113.
În cazul furtului în scop de folosinţă, aşa cum este descris de art. 230 alin.
(2), considerăm că latura subiectivă se prezintă sub forma intenţiei directe,
nefiind, însă, exclusă, în unele cazuri, şi intenţia indirectă.
4.
Forme. Sancţionare
A. Forme. La infracţiunea de furt în scop de folosinţă sunt posibile toate
formele imperfecte ale infracţiunii. Acestea fiind identice ca la infracţiunea de
furt simplu, trimitem la explicaţiile date acolo.
B. Sancţionare. Furtul în scop de folosinţă se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc
cu o treime. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă
prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă
pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii). În cazul sancţionării
cu pedeapsa prevăzută în art. 229, potrivit dispoziţiilor art. 112 1 din Codul
penal, instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă
va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
Potrivit art. 238 din proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului
penal şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind
dispoziţii penale, pentru fapta prevăzută în art. 230 C. pen., împăcarea înlătură
răspunderea penală.
Lidia Barac, Furt de energie electrică. Executarea de instalaţii electrice fără

autorizaţie, în R.D.P. nr. 3/1996, p. 90; Mircea Ciubotaru, Cu privire la
calificarea juridică a faptelor de racordare ilegală la sistemul de televiziune prin
cablu, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 97; Sorin Corlăţeanu, C. Iuga, Furtul de
energie electrică, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 64; Maxim Dobrinoiu, Provocarea
legislativă a Reţelelor WiFi, Lex et Scientia International Journal nr. XVI vol. II,
2009; Maxim Dobrinoiu,Neajunsuri legislative în combaterea criminalităţii
informatice, Conferinţa Internaţională „Justiţie în Era Digitală”, seminar pentru
magistraţi, 2008; Vasile Drăghici,Sustragerea de semnal video, în R.D.P. nr.
4/1997, p. 42; Ilie Luţă şi Vasile Pătulea, Furt de folosinţă. Condiţii pentru
existenţa infracţiunii. Luarea unui cal fără consimţământul proprietarului şi
abandonarea lui după folosire, în Dreptul nr. 8/1990, p. 74; Vasile
Păvăleanu, Practica instanţelor din judeţul Suceava în domeniul sustragerii de
curent electric, în Dreptul nr. 1/1996, p. 104; Adrian Valentin Popa, Consideraţii
cu referire la încadrarea juridică a faptei de conectare ilegală la reţelele de
distribuţie prin cablu pentru programe de televiziune, în Dreptul nr. 8/2004, p.
119; Constantin Stoenescu, Din nou despre încadrarea juridică a faptelor de
sustragere de curent electric, în Dreptul nr. 11/1996, p. 88; Tudorel
Toader, Folosirea clandestină a unui post telefonic, în R.D.P. nr. 1/2003, p. 68.

Comentariu
1277Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal,
http://www.just.ro.
1.
Această infracţiune constituie o variantă a omorului sau infracţiunilor contra
integrităţii corporale sau sănătăţii, supusă unui tratament penal special mai
puţin sever. Într-adevăr, există anumite stări psiho-fiziologice care, fără a
echivala cu o stare de inconştienţă şi, deci, fără a exclude capacitatea psihică a
mamei, sunt de natură să explice, într-o anumită măsură, uciderea sau
vătămarea copilului nou-născut. Recunoscând existenţa unei asemenea stări,
legiuitorul a sancţionat mai uşor, în raport cu infracţiunile contra vieţii,
integrităţii corporale sau sănătăţii, fapta comisă de mamă. Starea psiho-
fiziologică provoacă mamei la naştere emoţie, tulburare, transformări fiziologice
şi psihice şi poate s-o influenţeze pe aceasta în luarea hotărârii de a-şi ucide
copilul.
Faţă de reglementarea anterioară există câteva modificări în sensul extinderii
sferei de cuprindere a faptelor incriminate şi efectuarea unor precizări
terminologice pentru a tranşa controversele din doctrina şi practica judiciară.
Astfel, sintagma din legislaţia anterioară „imediat după naştere” a fost
clarificată, atât prin incriminarea distinctă a faptei de vătămarea fătului (art.
202 C. pen. incriminează în principal aceleaşi fapte săvârşite în timpul naşterii),
care stabileşte momentul iniţial al infracţiunii, cât şi prin prevederea
momentului până la care se poate săvârşi această infracţiune, respectiv nu mai
mult de 24 de ore după naştere. De asemenea, sintagma „stare de tulburare
pricinuită de naştere” a fost înlocuită cu „tulburare psihică”, iar sfera faptelor
incriminate în cadrul acestei infracţiuni s-a extins şi asupra faptelor de lovire
sau alte violenţe, vătămare corporală şi loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte, spre deosebire de infracţiunea de pruncucidere, prevăzută în legislaţia
anterioară, care sancţiona atenuat numai uciderea nou-născutului.
2.
Infracţiunea este reglementată, în raport de urmarea produsă, într-o variantă
tip şi o variantă atenuată, în art. 200 C. pen. Constituie infracţiunea în varianta
tip, potrivit alin. (1), uciderea copilului nou-născut imediat după naştere, dar nu
mai târziu de 24 de ore, săvârşită de către mama aflată în stare de tulburare
psihică.
Constituie variantă atenuată, potrivit alin. (2), săvârşirea faptelor prevăzute
în art. 193-195 (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte) asupra copilului nou-născut imediat după naştere, dar
nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică.
3.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii sunt relaţiile sociale în legătură cu
ocrotirea copilului nou-născut.
corpul copilului asupra căruia s-a săvârşit activitatea incriminată.
Copilul se consideră nou-născut din momentul când procesul naşterii luând
sfârşit, copilul este expulzat şi începe propria existenţă. Calitatea de nou-născut
se păstrează un scurt interval de timp, stabilit de către legiuitor la 24 de ore. Nu
are relevanţă dacă nou-născutul este un copil normal sau anormal, dar
interesează ca acesta să se fi născut viu, nu neapărat viabil, adică înzestrat cu
puterea de a trăi.
De asemenea, nu interesează pentru existenţa infracţiunii, dacă este vorba
despre un copil din căsătorie sau din afara căsătoriei.
a) Subiectul activ nemijlocit, deci autor al infracţiunii, nu poate fi decât
mama copilului nou-născut, deoarece numai ea poate să se afle în acea stare de
tulburare psiho-fiziologică specifică naşterii.
La comiterea infracţiunii pot participa şi alţi făptuitori, respectiv instigatori şi
complici.
În legătură cu acest aspect, în literatura juridică şi practica judiciară s-a
ridicat problema dacă instigatorul şi complicele trebuie să răspundă pentru
participarea la infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului sau la
infracţiunea de omor ori alte infracţiuni contra integrităţii corporale sau
sănătăţii1278.
1278 Al. Boroi, Pruncuciderea şi uciderea din culpă, Ed. Ministerulu i de Interne, 1992, p. 38.
Considerăm că persoana care instigă sau ajută mama la uciderea sau

vătămarea copilului nu răspunde pentru instigare sau complicitate la uciderea
ori vătămarea nou-născutului, deoarece în persoana lor nu există calitatea
specială care justifică determinarea răspunderii, ci la omor potrivit art. 189 C.
pen. sau alte infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii (art. 193-195
C. pen.), iar dacă este membru de familie în raport cu nou-născutul,
răspunderea participantului se stabileşte potrivit art. 199 C. pen. (violenţa în
familie).
Particularităţile acestor infracţiuni însă au declanşat confuzii în ceea ce
priveşte încadrarea juridică a faptei mamei care determină sau ajută în stare de
tulburare psihică o altă persoană care ucide nou-născutul. Astfel, în mod greşit
în practica judiciară mama a fost condamnată pentru săvârşirea faptei în
calitate de autor la pruncucidere (denumirea dată infracţiunii de ucidere a nou-
născutului în legislaţia anterioară), iar persoana ajutată, care a efectuat
nemijlocit actele de executare ale uciderii nou-născutului pentru complicitate la
omor calificat1279. În opinia noastră, infracţiunea de ucidere ori vătămare a nou-
născutului este o variantă specială atenuată a infracţiunilor contra vieţii sau
integrităţii corporale, datorată stării psihice specifice a mamei, astfel că, dacă
mama se găseşte într-o astfel de stare, ea săvârşeşte infracţiunea de ucidere ori
vătămare a nou-născutului în calitatea dată de contribuţia sa specifică (autor,
coautor, instigator sau complice) astfel că nu este nevoie de vreun artificiu
juridic pentru a încadra fapta la această infracţiune (spre exemplu,
transformarea unei contribuţii clare de complicitate în autorat sau coautorat). La
fel, persoana instigată sau ajutată de mamă să ucidă sau vatăme nou-născutul
va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de omor sau violenţe în familie după
caz, în calitate de autor, nefiind nevoie a i se transforma contribuţia în
participaţie la omor, datorită faptului că această situaţie nu s-a mai întâlnit în
practica judiciară până acum.
b) Subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de copil nou-născut, deşi

societatea (subiect pasiv general mediat) este desigur şi ea lezată prin dispariţia
unui membru al său.
Incriminarea, deşi nu prevede condiţii de loc ale săvârşirii faptei, prevede o
condiţie de timp şi anume, fapta trebuie să fie comisă „imediat după naştere”.
Se consideră nou-născut, copilul care mai poartă semnele naşterii recente, dar
nu mai mult de 24 de ore după naştere. Unica cerinţă pentru realizarea
infracţiunii este aceea ca nou-născutul să fie viu în momentul declanşării asupra
lui a faptei ucigătoare. Procesul naşterii însă trebuie să fie încheiat, având loc
expulzarea fătului şi începerea unei vieţi independente de cea a mamei. Dacă
fapta se săvârşeşte în timpul naşterii, înainte de încheierea procesului naşterii,
nu va exista această infracţiune, ci aceea de vătămare a fătului (art. 202 C.
pen.).
Săvârşirea faptei după ce copilul a pierdut calitatea de nou-născut constituie
infracţiunea de violenţă în familie, putându-se reţine, după caz, circumstanţe
atenuante judiciare dacă mama se află în stare de tulburare psihică. Astfel, în
practica judiciară s-a decis că nu săvârşeşte această infracţiune, nefiind
îndeplinită condiţia ca fapta să fie săvârşită imediat după naştere mama care îşi
ucide copilul la două săptămâni după naştere, cu ocazia externării 1280.
Împrejurările că mama rămăsese însărcinată întâmplător, că nu dorea naşterea
copilului nefiind căsătorită, neavând un loc de muncă şi nefiind acceptată de
părinţii săi în asemenea situaţie, că, după ce s-a internat în spital, a născut şi s-
a comportat normal timp de două săptămâni, fără a încunoştinţa însă rudele
despre starea sa, care credeau că s-a internat în spital pentru avort, apoi, cu
ocazia externării, a ucis copilul prin introducerea într-o pungă de plastic pe care
o avea asupra sa, aruncând-o la ghena de gunoi, nu sunt de natură a schimba
încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de violenţă în familie (art. 199 C.
pen.) în infracţiunea de ucidere a nou-născutului săvârşită de către mamă [art.
200 alin. (1) C. pen.], indiferent de starea psihică a mamei din momentul
săvârşirii faptei. Această stare psihică ar putea fi luată în considerare, eventual,
ca o circumstanţă atenuantă judiciară [art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.].
4.
realizează prin activitatea de ucidere sau vătămare a nou-născutului.
Infracţiunea se poate comite atât prin acţiune (lovire, diferite moduri de asfixie,
îngropare de viu, înecare, compresiune toraco-abdominală etc.), cât şi prin
inacţiunea sau atitudine omisivă (nehrănirea copilului, abandonarea în frig,
neacordarea oricăror îngrijiri vitale pentru copil etc.). Dacă au fost ucişi copii
gemeni, va exista un concurs real de infracţiuni, iar nu o infracţiune continuată
sau o infracţiune simplă în forma unităţii naturale.
Fapta trebuie să aibă loc imediat după naştere, mai precis la scurt interval de
la expulzarea copilului. Nu interesează dacă s-a făcut tăierea cordonului
ombilical şi nici dacă a fost eliminată placenta1281. Dacă uciderea copilului de
către mama sa nu se săvârşeşte imediat după naştere, aşa cum am mai arătat,
fapta constituie infracţiunea de violenţă în familie.
1281 O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 43.
În Codul penal din 1936, exista pruncuciderea numai în cazul uciderii copilului
natural, deci născut în afara căsătoriei. Raţiunea reglementării era legată de
starea de disperare în care se afla femeia când trebuia să aducă pe lume un
copil „din flori” (lipsurile materiale, prejudecăţile răspândite în mase,
posibilităţile reduse de a munci etc.). Nu exista nicio condiţie referitoare la
atitudinea psihică a mamei (condiţie de ordin subiectiv), ci numai condiţii de
ordin obiectiv (copilul să fie născut în afara căsătoriei şi fapta să fie săvârşită
până la expirarea termenului legal de declarare a copilului la oficiul stării civile).
Codul penal din 1968 a modificat aceste cerinţe obiective, înlocuindu-le cu
cerinţe de ordin subiectiv (fapta să fie săvârşită în stare de tulburare pricinuită
de naştere). Astfel, potrivit acestei cerinţe, era necesar ca fapta să fie
determinată de unele stări psihopatologice, care apar în perioada imediat
următoare naşterii, aşa numitele psihoze post-partum. Dintre aceste psihoze,
cele mai cunoscute sunt cele provocate de febra puerperală, adică de
pătrunderea unui agent patogen în uterul femeii.
Dacă femeia nu se afla într-o astfel de tulburare, care să fi influenţat asupra
responsabilităţii sale în momentul săvârşirii faptei, nu constituia această
infracţiune, ci omor calificat în condiţiile Codului penal anterior.
Tulburarea pricinuită de naştere a provocat controverse în practica judiciară
şi a dus la soluţii atipice. Sub acest aspect, în practica judiciară s-a statuat că
există această infracţiune numai dacă uciderea copilului nou-născut de către
mamă s-a produs din cauza tulburării pricinuite de naştere, aşa încât,
eventualele stări conflictuale anterioare şi extrinseci naşterii, cum ar fi temerea
de reacţia părinţilor, soţului, socrilor ori oprobriul celor din jur, oricât de grave
ar fi fost, nu au nicio relevanţă pentru existenţa infracţiunii de pruncucidere.
Aceste împrejurări, chiar dacă au fost de natură să influenţeze starea psihică a
inculpatei, nu constituie decât mobiluri ale săvârşirii faptei, fără vreo
semnificaţie în ceea ce priveşte existenţa tulburării cerute de această
infracţiune1282.
1282Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5797/2003, în R.D.P. nr. 1/2005, p. 168; C. Ap. Bacău, s.
pen., dec. nr. 179 din 16 iunie 1998, în A. Boroi şi colaboratorii, op. cit., pp. 16 şi 164 -165.
Astfel, s-a considerat că tulburările pricinuite de naştere pe care Ie-a avut în

vedere legiuitorul, când a incriminat fapta în art. 177 C. pen. anterior ca o
formă a omorului ce atrage o răspundere penală atenuată, sunt tulburările de
natură psiho-patologică, tulburările anormale, maladive, provocate de diverşi
factori nocivi (psihoza puerperală clasică, psihoza maniaco-depresivă, tulburările
schizofreniforme etc.). Nu constituiau, în opinia practicii judiciare, tulburare
pricinuită de naştere, tulburările specifice naşterii, care încetează odată cu
naşterea, şi nici manifestările emoţional-afective determinate de stările
conflictuale, ori potenţial conflictuale, în care se găseşte mama care nu-şi
doreşte copilul1283. Modul concret de săvârşire a faptei ori circumstanţele
anterioare, concomitente sau ulterioare naşterii (ascunderea ori negarea sarcinii
faţă de membrii familiei şi, în general, faţă de persoanele apropiate,
neprezentarea la medic pentru luarea în evidenţă şi supravegherea evoluţiei
sarcinii, crearea condiţiilor pentru naşterea în condiţii de singurătate, fără a
apela la ajutorul celorlalţi membri ai familiei ori la ajutorul cadrelor medicale,
retragerea în locuri izolate pentru a naşte, deplasarea în locuri izolate cu nou-
născutul, locuri care oferă condiţii adecvate suprimării vieţii copilului, procurarea
sau pregătirea unor obiecte necesare acţiunii etc.) erau considerate elemente de
fapt care pot releva intenţia de omor a nou-născutului de către mamă, eventual
premeditarea, şi puteau infirma existenţa intenţiei spontane de omor, intenţie
specifică infracţiunii de pruncucidere (denumirea din Codul anterior) deoarece
aceasta se forma sub imperiul stării de tulburare, acţiunea de ucidere
executându-se simultan sau în intervalul de timp cât persistă această stare. Nici
măcar simplele tulburări psihice ale inculpatei în intenţia spontană în comiterea
faptei nu erau suficiente, singure, să ducă la concluzia că inculpata a comis
infracţiunea de pruncucidere. Toate aceste decizii au fost inspirate de o decizie
de îndrumare a fostului Tribunal Suprem, în care se arăta că nu orice tulburare
este de natură să justifice încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de
pruncucidere, ci numai tulburarea ivită în procesul naşterii sau consecutivă
acesteia. Manifestările emoţional-afective determinate de situaţii neconvenabile
mamei cum ar fi părăsirea de bărbatul cu care a întreţinut relaţii intime, teama
de părinţi, concepţii retrograde privind concepţia naşterii, nu pot fi luate în
considerare1284.
1283Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 179/2009; Î.C.C.J, s. pen., dec. nr. 2151/2008; Î.C.C.J., s.
pen., dec. nr. 5794/2006; Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2634/2003; Î.C.C.J., s. p en., dec. nr.
4478/2004; în sens contrar Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2338/2008, www.iccj.ro.
1284 Tribunalul Suprem, decizia de îndrumare nr. 2/1976.
Deşi a constatat inexistenţa infracţiunii de ucidere a nou-născutului

(pruncucidere în varianta codului penal anterior), acolo unde s-a constatat
existenţa unor tulburări psihice ale persoanei, ori discernământ diminuat, sau
reacţie depresivă survenită pe fondul carenţelor severe instructiv-educative, ori
capacitatea psihică de apreciere critică asupra faptei comise, pe fondul situaţiei
sociale a mamei (stări conflictuale, relaţii de familie, percepţia acesteia în
societate etc.), pedeapsa aplicată pentru omor a fost atenuată (5 ani 1285, 7
ani1286, 8 ani1287). Acolo unde nu s-a constatat însă existenţa unei stări de
tulburare pedeapsa aplicată a fost exemplară (20 de ani1288, 16 ani1289).
1285 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 179/2009, www.iccj.ro.
1287I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4478/2004, www.iccj.ro. Încadrarea juridică, potrivit Codului
penal anterior a fost la infracţiunea de omor calificat şi omor deosebit de grav, iar
pedeapsa aplicată de 5 ani, cu un an mai mult decât pedeapsa aplicată de prima instanţă şi
de instanţa de apel.
Legiuitorul a sesizat aceste dificultăţi de interpretare şi, în actualul cod

penal1290, a modificat condiţia de ordin subiectiv pe care trebuie să o
îndeplinească mama, înlocuind termenul de „tulburare pricinuită de naştere” cu
cel de „tulburare psihică”. Această din urmă noţiune, deşi evident cu o sferă de
cuprindere mai mare decât aceea de „tulburare pricinuită de naştere”, nu este
însă de natură să cuprindă orice tulburare psihică, ci numai pe acelea care
particularizează starea femeii însărcinate sau a lăuzei, în context psihologic,
fiziologic, dar şi social. Este vorba despre o stare care se întâlneşte numai în
persoana mamei, nefiind specifică tulburărilor psihice comune de care poate
suferi orice persoană. În concluzie, este vorba de o tulburare psihică strâns
legată (sau poate chiar determinată) de sarcină şi de procesul naşterii, precum
şi de implicaţiile pe care acestea le au asupra femeii însărcinate din punct de
vedere psihologic şi social. Considerăm că tulburările psihice constând în
manifestările emoţional-afective determinate de stările conflictuale, ori potenţial
conflictuale, în care se găseşte mama care nu-şi doreşte copilul, datorită unor
motive care ţin de contextul social, de comunitatea în care aceasta se află, se
înscriu în condiţia subiectivă impusă de noul Cod penalpentru existenţa
infracţiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului. O condiţie esenţială însă
este ca stare de tulburare psihică să nu înlăture responsabilitatea mamei, caz în
care ne-am afla în prezenţa unei cauze de neimputabilitate prevăzute în art. 28
C. pen. (iresponsabilitatea).
1290Această nouă abordare a intervenit şi datorită modificării efectelor circumstanţelor
atenuante, nemaifiind obligatorie coborârea pedepsei sub minimul special în cazul reţinerii
acestor circumstanţe.
Pentru a se stabili starea femeii inculpate în momentul naşterii copilului, este

necesar să se efectueze o expertiză medico-legală care să constate dacă a
existat ori nu acea stare de tulburare, care justifică încadrarea faptei în art. 200
C. pen.
În doctrină s-a discutat dacă cerinţa legii de a exista o tulburare psihică nu
conduce la subordonarea soluţiei juridice celei medicale, încadrarea juridică fiind
condiţionată aproape în exclusivitate de concluziile raportului de expertiză
medico-legală. În ceea ce ne priveşte, credem că instanţa este în drept a
efectua o evaluare a probelor în ansamblul lor, pentru a decide dacă sunt sau
nu întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere ori vătămare a
nou-născutului.
b) Urmarea imediată a infracţiunii o constituie moartea sau vătămarea
copilului nou-născut; această urmare se poate produce imediat ori mai târziu,
deoarece legea nu cere ca moartea sau vătămarea victimei să se producă
imediat după naştere. Atingerea adusă vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii
victimei trebuie să fie consecinţa acţiunii făptuitorului asupra copilului nou-
născut; dacă acesta a acţionat asupra fătului provocându-i moartea sau
vătămarea corporală, nu va exista infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-
născutului, ci eventual aceea de vătămarea fătului (art. 202 C. pen.).
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi
rezultatul produs (moartea sau vătămarea corporală a victimei) trebuie să
existe legătura de cauzalitate (de regulă, aceasta rezultă din materialitatea
faptelor, fără a fi exclusă posibilitatea unor probe contrarii). Legătura cauzală
trebuie să existe nu numai între activitatea mamei şi moartea sau vătămarea
victimei, dar şi cu starea de tulburare a mamei; dacă nu a existat starea de
tulburare, nu va exista infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului,
ci, aşa cum s-a arătat, infracţiunea de violenţă în familie.
Uciderea sau vătămarea nou-născutului se săvârşeşte cu intenţie în ambele ei
modalităţi, directă ori indirectă, precum şi cu praeterintenţie [dacă se produc
urmările specifice infracţiunilor prevăzute în art. 194 alin. (1) sau 195C. pen.].
Atitudinea subiectivă a autoarei – de a urmări sau accepta producerea
rezultatului manoperelor sale – trebuie însă a fi spontană, determinată exclusiv
de starea de tulburare psihică şi să se manifeste simultan sau în intervalul de
timp cât există această stare.
Dacă femeia îşi ucide sau vatămă copilul nou-născut din culpă imediat după
naştere, va exista infracţiunea de ucidere sau vătămare corporală din culpă (art.
192 sau art. 196 C. pen.). Nu a fost prevăzută această atenuare în cazul
faptelor comise din culpă, întrucât potrivit concepţiei tradiţionale în dreptul
nostru această stare este asociată cu intenţia spontană. Dacă însă sub imperiul
respectivei stări se comite o infracţiune de ucidere sau vătămare din culpă, ea
va putea fi valorificată ca o circumstanţă atenuantă judiciară, în condiţiile art.
75 alin. (2) lit. b). Este însă de remarcat inconsecvenţa legiuitorului, care la
infracţiunea de vătămare a fătului (art. 202 C. pen.), atunci când fapta se
săvârşeşte în timpul naşterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică,
prevede că fapta se sancţionează atenuat dacă este săvârşită din culpă [alin.
(5)].
În cazul când fapta este premeditată, nu va exista infracţiunea de ucidere sau
vătămare a nou-născutului, ci infracţiunea de violenţă în familie (art. 199 C.
pen.).
Se impune să se dispună efectuarea expertizei medico-legale complexe, care
să stabilească prin examinarea atât a cadavrului victimei, cât şi a mamei
acestuia, dacă, pe de o parte, activitatea ilegală s-a exercitat asupra unui „copil
nou-născut” şi imediat după naşterea lui, precum şi dacă, pe de altă parte,
făptuitoarea a acţionat sub impulsul „stării de tulburare psihică”. Când
examinarea medico-legală nu a fost efectuată imediat după naştere, în
formularea concluziilor sale, medicul legist va ţine seama şi de împrejurările de
fapt ce rezultă din actele de cercetare penală ori judecătorească.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că nu există infracţiunea de
pruncucidere dacă femeia nu a acţionat cu intenţie spontană, determinată de
starea de tulburare psihică, ci a pus în executare o hotărâre luată anterior 1291.
Cum ar putea fi, de exemplu, atunci când mama a ascuns sarcina, iar după ce a
născut a sugrumat copilul1292. Aceste situaţii trebuie însă interpretate de la caz
la caz, neînsemnând de plano că orice ascundere a sarcinii de către viitoarea
mamă înseamnă neapărat intenţia de ucidere sau vătămare a nou-născutului,
putând fi vorba şi de amânarea luării unor decizii dureroase în plan social pentru
aceasta. Faptul că viitoarea mamă ascunde sarcina nu exclude posibilitatea
formării unei intenţii spontane de ucidere sau vătămare a fătului, imediat după
naştere, pe fondul realizării consecinţelor pe plan social şi sub imperiul unei
tulburări psihice.
1291 Plenul T. S., dec. de îndrumare nr. 2/1976, în Culegere de decizii pe anul 1976, p. 44.
1292 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4478/2004 , www.iccj.ro.
De asemenea nu constituie infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-

născutului fapta învinuitei de a da naştere unui copil fără să fie asistată medical,
de a înfăşura copilul nou-născut într-un pulovăr de lână imediat după naştere şi
a-l lăsa la un bloc de locuit în casa scării, în imediata apropiere a
apartamentelor, cu intenţia vădită ca acesta să fie găsit de îndată de locatari,
ceea ce s-a şi întâmplat, copilul fiind internat în spital. Deşi din raportul de
expertiză medico-legală psihiatrică rezultă că fapta de abandon a copilului nou-
născut a fost comisă de învinuită pe fondul unei puternice tulburări pricinuită de
naştere, datorită unei reacţii depresiv-anxioase, cu fenomene de deconcertare
mintală, iar comportamentul învinuitei a fost determinat de reacţii de
scurtcircuit de intensitate psihologică, care i-au alterat discernământul, fapta
sus-menţionată a învinuitei nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 200 C.
pen., întrucât asupra nou-născutului nu s-au exercitat acte de violenţă şi nici
alte manevre de curmare a vieţii, intenţia mamei fiind să fie găsit copilul 1293.
1293Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, rezoluţia nr. 811/P din 24 februarie 1997, în A.
Boroi, N. Neagu, V. Radu -Sultănescu, op. cit., pp. 23 -24 şi 172.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Tentativa la infracţiunea de ucidere sau vătămare a fătului este
posibilă, dar nu este incriminată. Dacă mama aflată în stare de tulburare psihică
intenţionează să ucidă nou-născutul, însă acesta nu moare, suferind urmări
specifice infracţiunilor prevăzute în art. 193-194 C. pen., fapta va fi încadrată
potrivit art. 200 alin. (2) C. pen., la infracţiunea de vătămare a nou-născutului.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul survenirii decesului sau
vătămării nou-născutului, indiferent de momentul de debut al activităţii
întreprinse de făptuitor în acest scop.
B. Sancţionare. Infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului este
sancţionată cu pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, dacă fapta a avut ca
urmare moartea nou-născutului [alin. 1], sau cu închisoare de la o lună la 3 ani,
dacă fapta a avut ca urmare vătămarea nou-născutului [alin. (2)].
Alexandru Boroi, Participaţia penală în cazul infracţiunii de pruncucidere, în

R.D.P. nr. 4/1996, p. 53; Eugen Ioan Dan, Elemente de drept comparat cu
privire la infracţiunea de pruncucidere, în R.D.P. nr. 3/2010, p. 149; Eugen Ioan
Dan, Conţinutul juridic al infracţiunii de pruncucidere, în Dreptul nr. 8/2008, p.
160; Petre Dungan, Pruncucidere. Reflecţii, în R.D.P. nr. 1/2009, p. 48;
Gheorghiţă Mateuţ, O caracterizare a pruncuciderii în lumina teoriei şi practicii
penale, în Dreptul nr. 8/2000, p. 101; Maria Cristina Merloiu, Infracţiunea de
pruncucidere, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 106; Mihai-Claudiu Munteanu, Discuţii
privind sintagma „imediat după naştere” în cazul infracţiunii de pruncucidere, în
Dreptul nr. 4/1999, p. 109; Andreea Todan, Pruncucidere. Controverse, în
R.D.P. nr. 3/1999, p. 117.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
În acest capitol sunt incriminate faptele care aduc atingere integrităţii
corporale sau sănătăţii persoanei şi prin aceasta prejudiciază relaţiile sociale
referitoare la aceste atribute ale persoanelor1199.
Şi în privinţa infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii Codul
penal propune o simplificare a reglementării, în sensul regrupării faptelor de
violenţă regăsite în art. 180-182 din Codul penal anterior în conţinutul a doar
două articole (art. 193 şi 194). Criteriul de distincţie între diferitele forme ale
infracţiunii de violenţă este în acest caz natura urmărilor produse. Astfel, dacă
fapta nu a produs decât suferinţe fizice, se va încadra potrivit art. 193 alin. (1),
dacă a cauzat leziuni va fi încadrată potrivit art. 193 alin. (2), iar dacă a avut o
urmare mai gravă, dintre cele arătate în art. 194, se va încadra potrivit acestui
text.
Astfel, reglementarea din Codul penal anterior privind infracţiunile de lovire
sau alte violenţe, vătămare corporală şi într-o anumită măsură vătămare
corporală gravă (faptele prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată
sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri
medicale de peste 60 de zile, dar de cel mult 90 de zile) se regăsesc
în noul Cod penal în cadrul infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută în
art. 193, limitele de pedeapsă fiind sporite în raport cu reglementarea
anterioară (cu excepţia urmărilor care ar putea fi încadrate, potrivit
reglementării anterioare, în infracţiunea de vătămare corporală gravă).
S-a renunţat, de asemenea, la agravantele din reglementarea anterioară
referitoare la membrii de familie, aceste fapte constituind, în noua
reglementare, infracţiuni distincte prevăzute în art. 199 C. pen. (violenţa în
familie).
2.
agravată.
Constituie varianta tip, potrivit art. 193 alin. (1) C. pen., lovirea sau orice
acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice. Se pedepseşte mai grav, potrivit
alin. (2), fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată
sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri
medicale de cel mult 90 de zile.
3.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se referă la
ocrotirea integrităţii corporale sau sănătăţii fiecărei persoane împotriva faptelor
care aduc atingere acestor atribute ale persoanei.
Legiuitorul are în vedere crearea unui climat de siguranţă, securitate
individuală şi de respect pentru persoana fiecărui membru al societăţii.
În literatura juridică se arată pe bună dreptate că autolovirea sau
autovătămarea nu constituie infracţiune, în afară de cazul când prin aceasta se
lezează un interes social special ocrotit (de exemplu, un tânăr se automutilează
pentru a se sustrage de la efectuarea serviciului militar în timp de război). De
asemenea, nu constituie infracţiune lovirile sau vătămările pe care şi le-a
provocat persoana care a încercat să se sinucidă. Aceasta nu înseamnă că
există un drept al persoanei de a dispune de corpul său, ci numai că faptele de
autolezare, în măsura în care se situează în domeniul vieţii intime a individului
şi nu aduc atingere unei relaţii sociale, nu sunt incriminate de legea penală 1200.

reprezintă corpul persoanei, asupra căruia acţionează făptuitorul.
a) Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, deoarece legea
nu cere să existe o calitate specială a subiectului activ. Dacă lovirile sau
violenţele sunt exercitate de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, fapta va constitui infracţiunea de purtare abuzivă [art. 296 alin. (2)],
fapta de lovire sau alte violenţe fiind absorbită în conţinutul acestei infracţiuni.
Participaţia este posibilă în oricare din formele sale (coautorat, instigare,
complicitate).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană în viaţă asupra
căreia s-a exercitat violenţa. Dacă subiectul pasiv este calificat, această
calificare poate atrage o altă încadrare juridică (spre exemplu, art. 199 C. pen.,
violenţa în familie, dacă victima este un membru de familie, ori art. 257,
ultrajul, dacă victima este un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat etc.).
4.
a) Elementul material al infracţiunii constă fie într-o acţiune de lovire, fie în
orice violenţe susceptibile să provoace o suferinţă fizică victimei.
Prin lovire se înţelege acel act de agresiune care constă în acţiunea mecanică
a unei energii cinetice exterioare de atingere, de compresiune sau izbire bruscă
şi violentă a suprafeţei de contact a corpului victimei cu sau de un corp
contondent, de regulă, prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere
(de exemplu, cu palma, cu piciorul, cu cotul, cu un obiect, instrument sau armă;
de perete, de gard, de caldarâm sau de alte obiecte materiale; aruncare de
obiecte sau corpuri tari asupra victimei etc.).
Prin acte de violenţă, se înţeleg toate manifestările brutale, constrângerile
fizice de orice natură, care ar putea cauza suferinţe fizice (de exemplu, tragerea
de păr sau de ureche, târârea, punerea unei piedici urmată de cădere,
asmuţirea unui câine sau lansarea asupra victimei a unui animal periculos care
o trânteşte de pământ sau o muşcă, aruncarea de apă fierbinte asupra
victimei).
Fapta se poate realiza prin acţiunea directă a făptuitorului, dar şi indirect,
prin folosirea unor obiecte, a unui animal sau chiar prin propria faptă a victimei
constrânsă să se accidenteze. Elementul material poate consta într-o acţiune,
dar şi într-o inacţiune, atunci când, prin neluarea unei măsuri la care subiectul
era obligat, victima este expusă să se lovească (de pildă, făptuitorul nu anunţă
victima că a dat pe scară cu o substanţă alunecoasă pentru protejarea lemnului,
provocându-i căderea sau făptuitorul nu avertizează despre prezenţa în curtea
sa a unui câine rău care muşcă victima).
Mijloacele folosite de făptuitor pot fi materiale sau morale, psihice (de pildă,
provocarea fugii victimei din cauza fricii, a spaimei, a ameninţării, iar victima,
împiedicându-se, se loveşte).
În sensul legii penale, actele de violenţă nu presupun numai folosirea forţei, a
constrângerii, dar şi folosirea de acte nonviolente susceptibile să-i provoace
victimei suferinţe, acte cărora, dacă victima le-ar fi cunoscut, le opunea
rezistenţă (de exemplu: oferirea unui scaun defect victimei spre a-i provoca în
consecinţă căderea şi lovirea; presărarea unui praf iritant în mănuşa victimei;
oferirea unui pahar cu apă victimei conţinând o substanţă vomitivă,
determinarea victimei să folosească un aparat electric, ştiind că este defect şi că
îi va provoca suferinţe, tragerea scaunului în momentul aşezării victimei etc.).
Elementul material al variantei agravate, prevăzută în alin. (2), constă în
fapta de lovire sau alte violenţe prin care se produc leziuni traumatice sau este
afectată sănătatea unei persoane. Gravitatea acestui rezultat este cuantificată,
în concepţia legiuitorului, în numărul de zile de îngrijiri medicale apreciat a fi
necesar pentru vindecare. Pentru a exista această variantă agravată este
necesar un număr de zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
Prin „îngrijiri medicale” se înţelege, în sens larg, supunerea victimei la un
regim sau tratament adecvat în vederea vindecării. În doctrina recentă 1201 se
consideră că noţiunea de îngrijiri medicale are în vedere numărul de zile prin
care se apreciază în mod direct, din punct de vedere medico-legal, gravitatea
unor leziuni sau boli post-traumatice1202. Nu are relevanţă durata concediului
medical acordat victimei, deoarece nu întotdeauna durata acestuia coincide cu
durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare1203.
V. Iftenie, A. Boroi, Infracţi unile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a
1201
sănătăţii, Ed. Juridică, Bucureşti, 2002, p. 107.
1202
A se vedea I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 131.
1203 G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. I, p. 129.
Nu interesează dacă îngrijirile medicale s-au acordat într-o instituţie de

specialitate ori ambulatoriu şi dacă include sau nu o perioadă de repaus
medical, absolut necesară întremării organismului lezat. Nu are importanţă dacă
victima a recurs la sfatul vreunui medic sau şi-a aplicat tratamente empirice
(comprese, ventuze etc.) ori dacă aceasta a recurs sau nu la medicamente. Nu
are relevanţă nici faptul dacă în perioada îngrijirilor medicale pentru vindecare
victima a încetat total sau parţial să muncească1204. Stabilirea numărului de zile
de îngrijiri medicale se face de către un institut medico-legal de specialitate prin
expertiză medico-legală.
Constituie această infracţiune, în noua reglementare, fapta inculpatului care a

lovit partea vătămată, provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare
23-25 de zile de îngrijiri medicale şi fracturarea dintelui frontal 1205, ori fapta
inculpatului care a trântit la pământ şi lovit partea vătămată cu picioarele în
abdomen, cauzându-i leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare îngrijiri
medicale de 7 zile1206.
1205C. A. Braşov, s. pen., dec. nr. 518/R/2000, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de
practică judiciară pe anul 2000, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 76 -77.
1206C.S.J., s. pen., dec. nr. 1018/1996, în R.D.P. nr. s1/1997, p. 119. În acelaşi sens, Jud.
Mizil, sent. pen. nr. 229/2008, www.portal.just.ro.
b) Urmarea imediată în cazul infracţiunii analizate constă în provocarea

unei suferinţe fizice victimei. În cazul lovirii, suferinţa fizică este prezumată,
fiind inerentă acţiunii; ea trebuie dovedită în cazul altor acte de violenţă1207.
Dacă actul de violenţă nu a produs o suferinţă fizică, fapta nu constituie
infracţiune.
Lovirile sau alte violenţe care produc iritarea pielii, escoriaţii sau echimoze,
adică simple semne exterioare superficiale şi care nu necesită îngrijiri medicale
pentru vindecare, realizează varianta tip a infracţiunii.
În varianta agravată prevăzută în alin. (2) se cere să existe ca rezultat al
infracţiunii producerea de leziuni traumatice ori afectarea sănătăţii unei
persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea – inacţiunea făptuitorului ce
constituie elementul material al infracţiunii şi rezultatul produs – suferinţă fizică
sau vătămare corporală – este necesar a se stabili o legătură de cauzalitate,
legătură care trebuie dovedită.
B. Latura subiectivă a infracţiunii constă în vinovăţie sub forma intenţiei
directe sau indirecte.
Sunt considerate ca fiind comise cu intenţie, chiar şi acele fapte care sunt
săvârşite din glumă ori din dorinţa „de a educa” o persoană (corecţie domestică,
şcolară etc.), dacă au cauzat suferinţe. Varianta agravată prevăzută în alin. (2)
se poate săvârşi şi cu praeterintenţie.
Delimitarea între infracţiunile îndreptate împotriva integrităţii corporale sau
sănătăţii şi infracţiunile îndreptate împotriva vieţii se poate face şi pe baza
formei de vinovăţie cu care acţionează făptuitorul. Dacă acesta acţionează cu
intenţia de a ucide, se va reţine o infracţiune contra vieţii, chiar dacă rezultatul
nu se va produce, iar dacă făptuitorul acţionează cu intenţia de a vătăma
integritatea corporală sau sănătatea, se va reţine una dintre infracţiunile din
acest capitol. Astfel, fapta inculpatului de a lovi victima cu o furcă de fier, în
regiunea capului, provocându-i leziuni superficiale, ce au necesitat doar 7-8 zile
de îngrijiri medicale pentru vindecare, constituie infracţiunea prevăzută de art.
193 C. pen. şi nu tentativă la infracţiunea de omor, deoarece, în raport cu
intensitatea redusă a lovirii şi cu urmările produse, nu se poate reţine că
inculpatul ar fi acţionat cu intenţia de a ucide1208.
1208C.S.J., dec. pen. nr. 846/1993; C. Crişu ş.a., în Jurisprudenţa şi doctrina română pe
anii 1989-1994, Ed. Argessis 1995, p. 401. În acelaşi sens, C. Ap. Braşov, dec. nr.
285/A/2005, în Culegere C. Ap. Braşov 2005, p. 66.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme
Infracţiunea se consumă în momentul când victima este lovită sau în
momentul când printr-un act de violenţă i se produce o suferinţă
fizică. Tentativa, deşi posibilă, nu se pedepseşte.
Această infracţiune poate fi săvârşită în formă continuată, atunci când
făptuitorul loveşte o persoană, în împrejurări diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii
(de exemplu de câte ori o va întâlni).
În cazul în care făptuitorul realizează lovirea prin mai multe acte săvârşite
împotriva aceleiaşi persoane în aceeaşi împrejurare, nu va fi vorba despre forma
continuată, deoarece, deşi ne găsim în prezenţa mai multor acte, este vorba de
o singură acţiune de lovire, care produce un rezultat unic, nu de mai multe
acţiuni care produc mai multe rezultate1209.
Atunci când făptuitorul loveşte mai multe persoane există concurs real de
infracţiuni, deoarece în cazul infracţiunilor contra persoanei, atât unitatea
naturală de infracţiune, cât şi infracţiunea continuată, nu sunt compatibile cu
pluralitatea subiecţilor pasivi1210.
1210C.S.J., s. pen., dec. nr. 1292/1996, în Bule tinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe
anul 1996, pp. 180 -181.
Nu va exista infracţiune dacă lovirile sau violenţele au avut loc în cadrul

jocurilor sportive îngăduite de lege (box, rugbi etc.) sau în cazul efectuării unei
operaţii medicale, a unui tratament medical, cu condiţia să se respecte limitele
fireşti ale acestor activităţi1211.
1211V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 222. A se vedea în acest sens şi prevederile art.
21 C. pen., referitoare la cauza justificativă a exercitării unui drep t sau îndeplinirii unei
obligaţii.
În literatura juridică anterioară apariţiei noului cod penal1212 se arăta că nu

constituie infracţiune acţiunea violentă, chiar săvârşită cu intenţie, atunci când a
fost comisă cu consimţământul persoanei vătămate. Considerăm că, odată cu
reglementarea cauzei justificative prevăzute în art. 22 C. pen. (consimţământul
victimei)1213, această opinie îşi găseşte suportul şi în textul de lege.
1212
I. Vasiu, op. cit., vol. I, p. 141.
1213Potrivit art. 22 C. pen., este ju stificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu
consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de
valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Consimţământul persoanei vătămate nu
produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude
efectul justificativ al acestuia.
B. Sancţionare
În varianta simplă pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea de la 3
luni la 2 ani sau amenda [alin. (1)], iar dacă această faptă produce consecinţele
prevăzute în alin. (2), pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau
amenda.
Potrivit art. 193 alin. (3) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
Constantin Butiuc, Infracţiunea complexă. Concurs real. Diferenţiere. Lovire

urmată de încercarea de a introduce cu forţa a părţii vătămate în automobilul
inculpatului. Încadrarea juridică, în Dreptul nr. 3/1998, p. 122; Florin
Streteanu, Modificări recente ale legii penale. Reflecţii, în R.D.P. nr. 2/2001, p.
97.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Societatea modernă numără printre caracteristicile sale imensa dezvoltare a
activităţilor informaţionale. Fac obiect al acestei sete de informaţie şi unele
aspecte din viaţa persoanelor cu care publicul vine mai des în contact (oameni
politici, vedete, sportivi etc.), dându-se publicităţii chiar amănunte din viaţa
particulară a acestor persoane care au reuşit să iasă, într-un mod oarecare, din
sfera anonimatului. Nu există obiect neinteresant sau neglijabil pentru
curiozitatea umană şi nu există obiect de moralitate dubioasă căruia curiozitatea
oamenilor să-i reziste1502.
D. Pavel, C. Turianu, Calomnia prin presă, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti,
1502
1996, pp. 10-11.
Raţiunea reglementării din art. 226 C. pen rezidă şi în necesitatea de a

realiza un just echilibru între dreptul la viaţa privată şi dreptul la libera
exprimare, drepturi recunoscute de altfel şi în Constituţie (art. 26, respectiv
30). Lipsa reglementărilor privind protecţia vieţii private se răsfrânge negativ
atât asupra mijloacelor de protecţie a dreptului la viaţă privată, cât şi asupra
garanţiilor exercitării dreptului la libera exprimare.
Reglementarea acestei infracţiuni a fost concepută de aşa manieră încât să
nu pună obstacole în calea exercitării de către presă a rolului său într-o
societate democratică. Având în vedere însă amploarea pe care a luat-o
activitatea presei în ultimii ani şi nenumăratele scandaluri care au avut ca obiect
încălcarea dreptului la viaţa privată a unor oameni publici de către ziarişti,
această reglementare vine atât în apărarea persoanelor a căror intimitate poate
fi lezată cât şi ca o reglementare deontologică a unor limite impuse ingerinţelor
în viaţa privată a unei persoane şi a motivelor de ordine publică care ar justifica
depăşirea acestor limite.
Infracţiunea nu are corespondent în legislaţia penală anterioară1503.
1503Reglementarea este necesară pentru a întregi cadrul protecţiei penale a valorilor
garantate de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Reglementarea îşi
găseşte corespondent în majoritatea codurilor penale europene actuale (art. 226 -1 C. pen.
francez, art. 197 C. pen. spaniol, art. 192 C. pen. portughez, art. 615bis C. pen. ital ian, art.
179bis-179quinuies C. pen. elveţian, cap. 24 S. 5-8C. pen. finlandez etc. A se vedea şi
Eliodor Tanislav, Dreptul la intimitate, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1997, pp. 132 -158.

2.
În art. 226 C. pen. este reglementată infracţiunea de violarea vieţii private
într-o variantă tip şi două variante agravate. Varianta tip este prevăzută în alin.
(1) şi constă în atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea,
captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau
înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori
dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.
Prima variantă agravată este prevăzută în alin. (2) şi constă în divulgarea,
difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor
ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public.
Agravanta prevăzută în alin. (5) constă în plasarea, fără drept, de mijloace
tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în
alin. (1) şi alin. (2).
3.
a) Obiectul juridic special îl constituie ansamblul relaţiilor sociale
referitoare la intimitatea persoanelor, la dreptul acestora de a duce o viaţă
normală, cu respectarea vieţii private împotriva actelor care ar putea să o
lezeze.
b) Obiectul material îl reprezintă fotografiile, documentele, înregistrările de
pe benzile magnetice, materialele filmate precum şi alte materiale în care se
regăseşte victima infracţiunii. Mijloacele de interceptare de date, informaţii,
imagini sau sunete nu fac parte din obiectul material deoarece ele nu sunt
corespondentul material al valorii sociale care a fost încălcată, ci bunuri cu
ajutorul cărora infracţiunea a fost săvârşită şi care vor fi supuse confiscării
speciale.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă. Participaţia
este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică a cărei intimitate a fost
lezată prin folosirea mijloacelor de interceptare de date, sunete, informaţii sau
imagini.
4.
a) Elementul material constă dintr-o acţiune şi anume aceea de
fotografiere, captare sau înregistrare de imagini, ascultare cu mijloace tehnice
sau înregistrare audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori
dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.
Locuinţa, încăperea sau dependinţa ţinând de aceasta au semnificaţia
prevăzută în art. 224 C. pen.; în consecinţă, trimitem la explicaţiile date cu
prilejul analizei infracţiunii de violare de domiciliu.
A fotografia semnifică a fixa imaginea unui obiect sau unei persoane pe o
placă sau hârtie fotografică, film sau prin stocare pe un dispozitiv digital.
Captarea sau înregistrarea de imagini semnifică înregistrarea, receptarea de
reprezentări vizuale pe suport magnetic, digital sau informatic, obţinerea de
înregistrări video.
Fapta se mai poate săvârşi prin ascultarea cu mijloace tehnice sau
înregistrare audio (de la mijloace rudimentare, cum ar fi folosirea unui
reportofon sau a funcţiei de înregistrare a casetofonului, până la folosirea de
microfoane ori dispozitive complicate care se pot plasa în secret în camera în
care se doreşte ascultarea convorbirilor).
Pentru ca această faptă să fie reţinută este nevoie ca datele, sunetele,
informaţiile sau imaginile să provină din interiorul unei locuinţe, încăperi sau
dependinţe ţinând de aceasta, fără consimţământul persoanei care le foloseşte
sau fără permisiunea legii. De reţinut că victima infracţiunii nu trebuie să fie
neapărat proprietara locurilor supravegheate, fiind suficient să fie vorba de o
persoană care le foloseşte, ca cerinţa legii să fie îndeplinită. Simpla fotografiere
sau filmare a unei locuinţe sau încăperi private nu constituie infracţiune. Este
necesar ca acţiunea să se desfăşoare asupra unei persoane aflate într-o
locuinţă, încăpere sau dependinţă ţinând de acestea. Opinăm, deşi legea nu
prevede, că protecţia se extinde şi asupra locului împrejmuit ţinând de acestea.
Nu vedem diferenţa în atingerea adusă vieţii private între fotografierea sau
filmarea unei persoane în casa sau în curtea proprie. Considerăm că ambele
variante sunt la fel de invazive în ceea ce priveşte viaţa privată, drept pentru
care nu vedem de ce ar avea un tratament juridic diferit (în primul caz să se
reţină infracţiune, iar în cel de-al doilea nu).
Folosinţa unei locuinţe, încăperi sau dependinţe trebuie să aibă caracter
efectiv şi de regulă mai îndelungat (excepţie făcând camerele de hotel şi locurile
care au statutul unei locuinţe chiar dacă sunt folosite pentru o singură noapte),
neputându-se pune o asemenea problemă în cazul unor musafiri aflaţi într-o
scurtă vizită.
Nu constituie infracţiune fotografierea sau filmarea din locuri publice a
exteriorului unui imobil cu destinaţia de locuinţă, reşedinţă sau casă de vacanţă,
aparţinând oricărei persoane. Legea interzice interceptarea prin orice mijloace a
ceea ce se întâmplă în interiorul locurilor arătate în art. 226 alin. (1) C. pen.
Simpla fotografiere a exteriorului unei locuinţe de către orice persoană de bună-
credinţă, fără ca acest lucru să aducă prejudicii proprietarului sau celui care
foloseşte locuinţa nu încalcă ordinea juridică, deci fapta acestuia nu constituie
infracţiune.
Infracţiunea se poate comite şi în afara unei locuinţe, încăperi sau dependinţe
ţinând de acestea. În această situaţie însă este nevoie de îndeplinirea unei alte
cerinţe esenţiale, şi anume ca acţiunea de captare, înregistrare sau ascultare să
aibă ca obiect o convorbire privată. Nu mai contează în această situaţie locul
săvârşirii infracţiunii. Fapta se poate săvârşi în public (într-o piaţă, într-un
restaurant, bar, la o reuniune de lucru, într-un birou etc.). Esenţial pentru
existenţa infracţiunii este desfăşurarea unei convorbiri private între două sau
mai multe persoane. De asemenea, este necesar să existe contact direct între
acestea. Interceptarea unei convorbiri private prin mijloace de comunicare la
distanţă (telefon, telegraf, sms, email, videoconferinţă etc.) nu va întruni
elementele constitutive ale acestei infracţiuni, ci va constitui infracţiunea de
violare a secretului corespondenţei, prevăzută în art. 302 alin. (2) C. pen.
Pentru ca fapta să constituie infracţiune, activitatea de fotografiere, captare
sau înregistrare de imagini, ascultare cu mijloace tehnice sau înregistrare audio
a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de
aceasta sau a unei convorbiri private trebuie efectuată fără drept. Aceasta
înseamnă că fapta nu este autorizată de lege şi nici nu poate fi invocată vreuna
din cauzele justificative speciale prevăzute în art. 226 alin. (4).
Legea permite folosirea mijloacelor de interceptare în ipoteza art. 226 în ceea
ce priveşte activitatea parchetelor şi a poliţiei în cadrul urmăririi penale şi a
actelor premergătoare. Legea nu permite însă aceste acţiuni în activitatea
detectivilor particulari. Astfel, potrivit art. 11 din Legea nr. 329/2003, în
exercitarea profesiei detectivul particular are dreptul să efectueze investigaţii în
legătură cu persoanele, bunurile, faptele, datele şi împrejurările care fac
obiectul acestei activităţi, cu respectarea strictă a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, precum şi a dispoziţiilor legale. Potrivit normelor de aplicare a legii,
aceasta presupune că detectivul particular are dreptul să efectueze investigaţii
şi supravegheri prin observare directă, fotografiere, înregistrare audio-video.
Există însă o limitare a acestor activităţi. Potrivit art. 12, detectivul particular
are obligaţia să folosească metode şi mijloace de investigare prin care să nu
aducă atingere normelor de drept ori drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Aceasta înseamnă că detectivilor particulari, precum şi societăţilor specializate
sau cabinetelor individuale în care aceştia îşi desfăşoară activitatea le sunt
interzise următoarele activităţi: interceptarea unei convorbiri sau comunicări
efectuate prin telefon, telegraf, fax, reţele electronice ori alte mijloace de
transmitere de voce sau date la distanţă, precum şi accesul în spaţiile respective
pentru instalarea aparaturii specifice; interceptarea, sustragerea, distrugerea,
reţinerea sau deschiderea fără drept a unei corespondenţe ori a altor trimiteri
poştale adresate unei persoane; interceptarea comunicaţiilor ambientale în
spaţiul privat; supravegherea foto-video prin amplasarea de mijloace tehnice în
spaţii private1504.
1504Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular, M. Of. nr. 530
din 23 iulie 2003, normele din 7 octombrie 2004 de aplicare a Legii nr. 329/2003 privind
exercitarea profesiei de detectiv particular, M. Of. nr. 987 din 27 octombrie 2004.
Aceleaşi restricţii sunt impuse şi ziariştilor sau reporterilor. Aceştia vor

răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de încălcare a vieţii private, dacă nu vor
putea invoca vreuna din cauzele justificative prevăzute în art. 226 alin. (4), pe
care le vom analiza mai jos.
Infracţiunea prevăzută în alin. (1) prezintă o variantă agravată, constând în
divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor,
convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau
către public.
A divulga înseamnă a aduce la cunoştinţa unei persoane, a destăinui, a
dezvălui. Difuzarea presupune distribuirea, punerea în vânzare, propagarea,
răspândirea sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către
o altă persoană sau către public. Prezentarea presupune înfăţişarea, arătarea,
aducerea spre examinare a sunetelor, imaginilor ori convorbirilor arătate mai
sus, indiferent dacă se face către o altă persoană sau către publicul larg. Ultima
variantă de săvârşire este transmiterea, care presupune a trece, a comunica, a
face să ajungă la altul a sunetelor, imaginilor sau convorbirilor care aduc
atingere vieţii private. Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca fapta să se
săvârşească fără drept. Această condiţie este îndeplinită atunci când nu poate fi
invocată vreo cauză justificativă generală sau specială [art. 19-22, respectiv art.
226 alin. (4) C. pen.].
În alin. (5) al art. 226 este prevăzută ca variantă agravată plasarea, fără
drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii
faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2). Plasarea presupune aşezarea,
punerea, montarea de mijloace tehnice de înregistrare (microfoane, camere
web, camere video etc.) într-o locuinţă, încăpere sau dependinţă ţinând de
acestea în scopul fotografierii, filmării sau înregistrării unei persoane ori chiar şi
într-un loc public, dar pentru a capta, înregistra sau asculta o convorbire
privată. Fapta constituie o activitate pregătitoare a săvârşirii variantelor
prevăzute în alin. (1) sau (2), dar care prin voinţa legiuitorului a fost
sancţionată mai grav. Astfel, dacă după plasarea mijloacelor de interceptare,
făptuitorul trece efectiv la realizarea scopului, înregistrând audio sau video o
persoană sau o convorbire privată, se va reţine varianta agravată a infracţiunii
prevăzută în art. 226 alin. (5) C. pen., luându-se în considerare la
individualizarea pedepsei dacă scopul s-a realizat sau nu.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă în încălcarea intimităţii, a
vieţii private a unei persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca
între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată să existe şi o legătură de
cauzalitate. Legiuitorul a prevăzut un rezultat expres în norma de incriminare
(atingerea adusă vieţii private), rezultat care trebuie dovedit.
Fapta incriminată se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Fapta
prevăzută în alin. (5) se săvârşeşte cu intenţie directă. În acest caz făptuitorul
urmăreşte un scop special, respectiv săvârşirea faptelor prevăzute în alin. (1) şi
(2).
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. În cazul infracţiunii prevăzute în art. 226, actele pregătitoare şi
tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Actele de pregătire
ce constau în plasarea de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în
scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost incriminate ca
variantă agravată de legiuitor în alin. 5. Consumarea infracţiunii are loc când
se produce urmarea imediată, adică atunci când se aduce atingere vieţii private
a unei persoane. Încălcarea dreptului la viaţă privată poate îmbrăca forma unei
activităţi infracţionale continuate, caz în care infracţiunea se epuizează în
momentul efectuării ultimului act al activităţii ilicite.
B. Sancţionare. În cazul infracţiunii prevăzută în varianta tip [alin. (1)],
persoana fizică se pedepseşte cu închisoare strictă de la o lună la 6 luni sau cu
amendă. Varianta agravată se pedepseşte, potrivit alin. (2), cu închisoare de la
3 luni la 2 ani sau cu amendă. Varianta agravată prevăzută în alin. (5) se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
6.
Cauze justificative speciale
Potrivit art. 226 alin. (4), nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul
căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un
interes legitim.
Se poate considera că există un asemenea interes ori de câte ori este vorba
de ocrotirea unor valori importante, materiale sau morale în statul nostru de
drept. Interesul ocrotit va putea privi nu numai o autoritate, o unitate publică,
dar şi o persoană particulară, privată.
Pentru apărarea intereselor legitime ale unei autorităţi sau unităţi, spre
exemplu, va fi justificată acţiunea făptuitorului dacă prin aceasta se va preveni
un pericol care poate ameninţa acea autoritate sau unitate (autorul află din
discuţia cu subiectul pasiv că nu-şi îndeplineşte sarcinile de serviciu şi că
periclitează executarea în bune condiţiuni a unor activităţi de producţie sau că,
fiind gestionar la o unitate de interes public, cheltuieşte mari sume de bani
peste posibilităţile oferite de câştigurile sale), ori se va asigura o mai mare
cunoaştere a personalului pe care unitatea îl angajează (când autorul aflând că
urmează să fie angajat un paznic, la unitatea unde lucrează înregistrează
discuţia din care reiese că acesta este necinstit şi că a săvârşit diferite fapte
penale la locurile unde anterior a mai fost angajat).
Există, de asemenea interes legitim, dar de data aceasta cu caracter privat în
cazul înregistrării recunoaşterii părţii vătămate că întreţine relaţii intime cu soţia
inculpatului, pentru a le folosi în procesul ulterior de divorţ, ori în cazul
înregistrării părţii vătămate când aceasta recunoaşte cine este adevăratul tată al
copilului într-un proces privind stabilirea paternităţii.
Interesul legitim trebuie să fie temeinic, serios, pentru a justifica încălcarea
vieţii private a victimei.
b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori
auzită de făptuitor.
Această cauză justificativă specială excede sferei de aplicare a celei generale
a existenţei consimţământului victimei, atunci când aceasta putea să dispună în
mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Într-adevăr, în această
situaţie nu este necesar ca victima să-şi dea consimţământul la fotografierea,
înregistrarea, divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a
sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor fotografiate sau înregistrate, ci doar ca
aceasta să acţioneze explicit cu intenţia de a fi văzută sau auzită de făptuitor
(spre exemplu, victima deschide larg fereastra şi se dezbracă privind provocator
făptuitorul, care este vecinul acesteia; într-o astfel de situaţie, fotografierea
victimei nu constituie infracţiune).
c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la
dovedirea săvârşirii unei infracţiuni. Există această cauză justificativă atunci
când se surprinde săvârşirea unei infracţiuni (spre exemplu, privind accidental
în curtea victimei, făptuitorul realizează că aceasta încerca să îşi omoare soţia;
acesta nu va săvârşi o infracţiune în situaţia în care, după ce anunţă organele
abilitate, filmează derularea evenimentelor). Această cauză justificativă poate fi
reţinută şi în situaţia în care făptuitorul contribuie la dovedirea săvârşirii unei
infracţiuni (înregistrarea dezvăluie abuzurile unor funcţionari publici privind
luarea de mită sau traficarea funcţiei încredinţate sau a mandatului primit; ori
autorul află din înregistrări despre o persoană însărcinată de mai multe familii
cu strângerea fondurilor pentru o acţiune de interes comun, că este necinstită şi
că şi-a însuşit fondurile primite) etc.
d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa
comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât
prejudiciul produs persoanei vătămate. Spre exemplu, este de interes public şi
cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii fotografierea primarului în locuinţa
amantei în timpul unor inundaţii catastrofale, în loc să coordoneze acţiunile de
salvare şi evacuare a locuitorilor comunei.
Pentru reţinerea acestei cauze justificative trebuie, pe lângă interesul public
şi semnificaţia pentru viaţa comunităţii pe care fapta surprinsă trebuie să le
prezinte, ca această surprindere să prezinte şi avantaje publice mai mari decât
prejudiciul produs persoanei vătămate.
Potrivit alin. (3) al art. 226, acţiunea penală pentru infracţiunea prevăzută în
alin. (1) şi (2) se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Pentru varianta agravată prevăzută în alin. (5), acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu.
Eliodor Tanislav, Protecţia penală a dreptului la intimitate în perspectiva

noului Cod penal, în Dreptul nr. 8/2003, p. 116; Eliodor
Tanislav, Teoria penală a dreptului la intimitate, în R.D.P. nr. 3/1998, p. 42.

Comentariu

1.
Infracţiunea prevăzută în art. 375 C. pen. unifică reglementările din art. 321
alin. (1) C. pen2610 şi art. 325 C. pen2611. anterior.
2610Art. 321: „Fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează
cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere
bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniştea şi
ordinea publică, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani”.
2611Art. 325: „Fapta de a vinde sau răspândi, precum şi de a confecţiona ori deţine, în
vederea răspândirii, obiecte, desene, scrieri sau alte materiale cu caracter obscen, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă”.
Dispoziţii similare se regăsesc şi în alte legislaţii europene, respectiv § 183-

183aC. pen. german, § 218-220C. pen. austriac, cap. 16 § 11C. pen. suedez, §
376-377C. pen. norvegian.
2.
normativă şi constă în fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără
drept imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât cea la care se
referă art. 374, ori săvârşeşte acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale
explicite.
Scopul urmărit de legiuitor este acela de a stopa extinderea pornografiei în
conformitate cu prevederile Convenţiei de la Geneva din 1923 privind
combaterea traficului de publicaţii obscene2612.
2612 Ratificată de România prin Legea nr. 2.333/1926 privind ratificarea Convenţiei
internaţionale pentru represiunea răspâ ndirii şi traficului publicaţiilor obscene, publicată în
M. Of. nr. 188 din 24 august 1926.
3.
a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile de
convieţuire sociale privind respectarea bunelor moravuri.
Prin bune moravuri se înţeleg comportamentele decente, mai ales în privinţa
respectării caracterului intim al vieţii sexuale.
Constituţia României, în art. 30 alin (7) interzice, printre altele, manifestările
obscene contrare bunelor moravuri, fapt care a obligat legiuitorul să elaboreze
norme speciale prin care să se asigure realizarea în fapt a acestei interdicţii şi
apărarea valorilor sociale puse în pericol prin nesocotirea ei.
Reglementările din dreptul nostru intern cu privire la recunoaşterea moralei
publice ca valoare socială fundamentală, la necesitatea şi modul de apărare a
acesteia prin mijloace de drept penal sunt în deplină concordanţă cu
reglementările cuprinse în tratatele şi convenţiile internaţionale privitoare la
drepturile omului. Toate aceste documente prevăd că drepturile şi libertăţile
omului nu pot fi îngrădite în exercitarea lor decât de necesitatea apărării altor
valori fundamentale, printre care şi morala publică. Se recunoaşte, deci,
implicit, dreptul statelor de a asigura apărarea moralei publice, inclusiv prin
mijloace de drept penal. Noţiunile de „morală publică”, „bune moravuri”,
precum şi noţiunile de „obscen” şi „pornografic” au un conţinut variabil de la o
colectivitate la alta, de la o epocă la alta. În toate cazurile însă există o limită a
toleranţei manifestărilor a căror încălcare este inadmisibilă şi la această accepţie
a termenilor se referă legea penală2613.
Curtea Constituţională, dec. nr. 19/2005, publicată în M. Of. nr. 153 din 21 februarie
2613
2005.
b) Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de suportul material pe

care sunt reprezentate imaginile ce prezintă explicit o activitate sexuală.
În modalitatea principală de comitere, pot constitui obiect material al acestei
infracţiuni obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate,
embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi publicitare,
programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de
exprimare care prezintă explicit o activitate sexuală. În celelalte modalităţi
alternative de comitere, fapta nu prezintă obiect material.
a) Subiectul activ este nedeterminat. Participaţia penală este posibilă sub
toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiect pasiv principal este statul. Subiect pasiv secundar poate fi orice
persoană ale cărei sentimente morale au fost ultragiate.
4.
a) Elementul material al infracţiunii constă într-una din acţiunile alternative
prevăzute în text: expunerea sau distribuirea fără drept de imagini ce prezintă
explicit o activitate sexuală, ori săvârşirea de acte de exhibiţionism sau alte acte
sexuale explicite.
Expunerea de imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală constă în a
prezenta în public o astfel de imagine.
Distribuirea presupune diseminarea materialelor interzise de norma penală,
indiferent pe ce cale.
Exhibiţionismul semnifică expunerea în public a organelor genitale.
Constituie acte sexuale explicite raportul sexual normal, actul sexual oral ori
anal, acte fireşti şi nefireşti de satisfacere a sexualităţii.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea de expunere sau
distribuire de imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală să fie făcută fără
drept.
Imaginile prezentate nu trebuie să fie din cele prevăzute în art. 374 C. pen.,
caz în care fapta va constitui infracţiunea de pornografie infantilă, iar nu cea de
ultraj contra bunelor moravuri.
b) Urmarea imediată. Comiterea infracţiunii are ca urmare imediată crearea
unei stări de pericol pentru moralitatea publică.
c) Raportul de cauzalitate dintre urmarea imediată şi activitatea
incriminată rezultă implicit din săvârşirea faptei.
B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie constă în intenţie.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate
şi ca atare, nu se pedepsesc. Infracţiunea se consumă în momentul în care
făptuitorul a expus sau distribuit în public imagini ce prezintă explicit o
activitatea sexuală, ori a realizat acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale
explicite.
Fapta este susceptibilă de a se realiza în formă continuată, în acest caz
existând şi un moment al epuizării, acela al realizării ultimei acţiuni.
B. Sancţionare. Pedeapsa în cazul acestei infracţiuni este închisoare de la 3
luni la 2 ani sau amendă.
Dorin Ciuncan, Sancţionarea penală a răspândirii de materiale obscene, în

Dreptul nr. 10-11/1993, p. 79; Nicu Grofu, Scandal public. Contribuţii la
clarificarea conceptului, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 91; Cornel Octavian,
Sancţionarea penală a răspândirii de materiale obscene, Pro Lege nr. 1/1993, p.
18.

Comentariu

1.
În noua redactare a textului legal, destinat regimului juridic al dizolvării,
există o singură diferenţă notabilă faţă de reglementarea anterioară. Ea se
referă la cea de-a doua ipoteză în care se poate aplica dizolvarea persoanei
juridice - obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de
infracţiuni - noul Cod penaladăugând o condiţie suplimentară, şi anume ca
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie închisoarea mai
mare de 3 ani.
2.
Prin adăugarea condiţiei ca infracţiunea săvârşită să fie pedepsită cu
închisoarea mai mare de 3 ani, se poate spune că, în caz de situaţie tranzitorie,
legea penală mai favorabilă este legea ulterioară, deoarece prevede o condiţie
suplimentară.
3.
Dizolvarea persoanei juridice a fost prevăzută, aşa cum am văzut, în Codul
penal Carol al II-lea, în art. 85, conform căruia: „Când o crimă sau un delict
pedepsit de lege cu cel puţin un an închisoare corecţională, s-a săvârşit de către
directorii sau administratorii unei societăţi, asociaţii ori corporaţii, lucrând în
numele persoanei juridice şi cu mijloacele procurate de ea, instanţa penală
poate, pe lângă pedeapsa aplicată persoanelor fizice, să pronunţe şi măsura de
siguranţă a suspendării sau dizolvării persoanei juridice, după gravitatea
pericolului pe care l-ar constitui, pentru morala sau ordinea publică, continuarea
activităţii acelei persoane juridice”.
4.
Dizolvarea persoanei juridice – ca pedeapsă complementară – este
modalitatea juridico-penală prin care aceasta, în condiţiile stabilite de lege, îşi
încetează fiinţa juridică din cauza săvârşirii unei infracţiuni. Dizolvarea
persoanei juridice este „pedeapsa cu moartea” a acesteia, deoarece persona
juridică condamnată la pedeapsa complementară a dizolvării urmează să
înceteze din punct de vedere juridic. Fiind similară pedepsei capitale aplicabilă
persoanelor fizice, dizolvarea persoanei juridice nu este acceptată în privinţa
unor categorii de persoane juridice, a căror existenţă nu poate înceta fără
punerea în pericol a unor fundamente ale statului de drept (cum sunt partidele
politice, spre exemplu). Dizolvarea persoanei juridice poate fi aplicată în cazul
săvârşirii unor infracţiuni deosebit de grave sau în situaţia în care o persoană
juridică condamnată anterior la o altă pedeapsă complementară a continuat
săvârşirea de infracţiuni.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică în
a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de
infracţiuni. Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice poate fi
aplicată, în primul rând, în cazurile în care aceasta a fost înfiinţată cu
finalitatea săvârşirii de infracţiuni, adică cu intenţia desfăşurării unor
activităţi ilegale de natură penală, care nu pot forma obiectul de activitate al
unei persoane juridice. De exemplu, constituirea unei societăţi comerciale
pentru activităţi de contrabandă, trafic de persoane sau trafic de droguri.
În doctrină, se discută dacă, pentru aplicarea pedepsei dizolvării, este
necesar ca toţi membrii fondatori să fi fost de rea-credinţă la constituirea
persoanei juridice878. Faptul că unii dintre cei care au înfiinţat persoana juridică
nu cunoşteau scopul ilicit avut în vedere de ceilalţi co-fondatori nu împiedică
posibilitatea dispunerii dizolvării persoanei juridice, dacă scopul real al
constituirii a fost, în principal, derularea unei activităţi infracţionale 879. De
asemenea, având în vedere faptul că ceea ce are relevanţă în cadrul acestei
ipoteze de aplicare a sancţiunii dizolvării este scopul (obiectul) principal de
activitate, faptul că, pe lângă acesta, persoana juridică derulează şi alte obiecte
de activitate licite, dar secundare sau mai puţin importante din punct de vedere
financiar, nu schimbă, în principiu, soluţia880. Spre exemplu, dacă o spălătorie
auto a fost înfiinţată în scopul spălării de bani, poate fi aplicată pedeapsa
complementară a dizolvării, cu toate că aceasta derulează şi anumite activităţi
licite, cum ar fi prestarea de servicii.
878 F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 415.
879 Ibidem.
880 Ibidem.
Un criteriu relevant pentru stabilirea importanţei activităţii ilicite îl
reprezintă criteriul cifrei de afaceri. Dacă activitatea ilicită de natură penală a
unei societăţi comerciale a avut de la început o „cifră de afaceri” mai mare decât
activitatea legală, de regulă, se poate spune că aceasta a fost constituită în
scopul săvârşirii de infracţiuni.
Nu trebuie confundat scopul declarat, care poate fi legal, cu finalitatea reală,
care poate fi legală sau ilegală. Numai în cazurile în care se stabileşte că scopul
constituirii persoanei juridice, sau scopul principal, a fost de a săvârşi infracţiuni
se poate aplica pedeapsa dizolvării acestei entităţi juridice. Elementul subiectiv
va îmbrăca forma intenţiei.
b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de
infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani. În al doilea rând, dizolvarea
persoanei juridice se poate dispune dacă obiectul său de activitate a fost
deturnat pentru săvârşirea de infracţiuni. Această ipoteză este aplicabilă în cazul
în care persoana juridică care răspunde penal a fost constituită într-un scop licit,
pe care eventual la şi urmărit o perioadă, dar ulterior înfiinţării, scopul este
schimbat într-unul ilegal, prin comiterea de infracţiuni. Ca şi în cazul ipotezei
înfiinţării persoanei juridice în scopul săvârşirii de infracţiuni, şi în ipoteza
deturnării scopului acesteia, legea are în vedere activitatea unică sau principala
activitate, iar nu activităţile secundare. Elementul subiectiv va îmbrăca forma
intenţiei.
c) în caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele
complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)-e). Este vorba
despre celelalte pedepse complementare, cu excepţia afişării sau publicării
hotărârii de condamnare şi, evident, a pedepsei dizolvării.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect
deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie a dispozitivului
hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi
comunicată, de îndată, instanţei civile competente, care va proceda la
desemnarea lichidatorului. Dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice se vor face
după regulile aplicabile acestor instituţii în cazurile comune de incidenţă (Legea
nr. 31/1990, Legea nr.86/2006, Ordonanaţa Guvernului nr. 26/2000 etc.).
5.
Conform art. 498 din noul Cod de procedură penală, o copie de pe
dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa dizolvării
persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive, instanţei civile
competente, care deschide procedura de lichidare şi desemnează lichidatorul din
rândul practicienilor în insolvenţă autorizaţi potrivit legii. Remunerarea
lichidatorului se face din patrimoniul persoanei juridice sau, în cazul lipsei
acestuia, din fondul de lichidare constituit. Copia dispozitivului hotărârii de
condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a
autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana
juridică, pentru a lua măsurile necesare.
6.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice este prevăzută în
majoritatea legislaţiilor care consacră răspunderea penală a persoanelor
juridice, dar de regulă este condiţionată de săvârşirea unei infracţiuni de o
anumită gravitate. Codul penal francez881 şi cel belgian882 au fost sursa de
inspiraţie pentru legiuitorul român, în ceea ce priveşte reglementarea pedepsei
dizolvării. În ambele sisteme de drept, pedeapsa complementară a dizolvării
persoanei juridice nu poate fi aplicată persoanelor juridice de drept public883.
881 Conform art. 131-39 C. pen. francez: „Dizolvarea, atunci când persoana juridică a fost
constituită sau, atunci când este vorba despre o crimă sau un delict pedepsit în ceea ce
priveşte persoanele fizice cu o pedeapsă cu închisoarea mai mare sau egală cu trei ani,
deviată de la obiectul ei pentru a comite faptele incriminate.”
882Potrivit art. 35 C. pen. belgian: „Dizolvarea poate fi decis ă de judecător atunci când
persoana juridică a fost înfiinţată cu intenţia de a exercita activităţile pasibile de pedeapsă
pentru care este condamnată sau atunci când obiectul său de activitate a fost deturnat în
mod intenţionat pentru a exercita astfel de activităţi”.
883 Art. 131-39 C. pen. francez şi art. 7bis C. pen. belgian.

2010; Anca Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2010; Florin Streteanu, Răspunderea penală a persoanei
juridice potrivit Legii nr. 278/2006, în C.D.P. nr. 3/2006, pp. 11-43.

Comentariu

1.
Incriminarea nu are corespondent în reglementarea anterioară, textul din art.
443 C. pen. fiind o preluare a mai multor prevederi ale art. 8 par. 2 din Statutul
CPI.
2.
variantă atenuată.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), fapta persoanei care, în cadrul unui
conflict armat cu sau fără caracter internaţional: a) declanşează un atac prin
mijloace militare împotriva populaţiei civile sau a unor civili care nu participă
direct la ostilităţi; b) declanşează un atac prin mijloace militare împotriva
bunurilor civile protejate ca atare de dreptul internaţional umanitar, în special
clădiri consacrate cultului religios, învăţământului, artei, ştiinţei, acţiunilor
caritabile, monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde bolnavii sau răniţii
sunt adunaţi, precum şi împotriva oraşelor, satelor, locuinţelor sau clădirilor
neapărate ori zonelor demilitarizate sau asupra instalaţiilor ori echipamentelor
ce conţin substanţe periculoase, în măsura în care acestea nu sunt folosite ca
obiective militare; c) desfăşoară un atac prin mijloace militare, ştiind că el va
cauza pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, răniri ale persoanelor
civile, distrugeri de bunuri cu caracter civil, care ar fi vădit disproporţionate în
raport cu ansamblul avantajului militar concret şi direct aşteptat; d) utilizează o
persoană protejată de dispoziţiile dreptului internaţional umanitar pentru a evita
ca anumite puncte, zone sau forţe militare să devină ţintă a operaţiunilor
militare ale părţii inamice; e) utilizează, ca metodă de purtare a războiului,
înfometarea deliberată a civililor, privându-i de bunurile indispensabile
supravieţuirii sau împiedicând, cu încălcarea dispoziţiilor dreptului internaţional
umanitar, primirea ajutoarelor destinate acestora; f) declară sau ordonă că nu
va exista îndurare pentru învinşi; g) ucide sau răneşte, prin viclenie, un
membru al forţelor armate inamice sau un combatant al forţelor inamice.
Varianta atenuată, potrivit alin. (2), constă în desfăşurarea unui atac prin
mijloace militare, în cadrul unui conflict armat cu caracter internaţional, ştiind
că el va cauza mediului înconjurător daune extinse, de durată şi grave, care ar
fi vădit disproporţionate în raport cu ansamblul avantajului militar concret şi
direct aşteptat.
3.
a) Obiectul juridic special constă în special relaţiile sociale referitoare
garantarea utilizării în confruntările din cadrul conflictelor armate doar a acelor
mijloace care nu aduc atingere populaţiei civile, altor persoane protejate de
normele dreptului internaţional umanitar ori mediului înconjurător.
constituie corpul persoanelor sau bunurile afectate prin atacul militar desfăşurat
ori prin utilizarea de metode interzise de purtare a războiului.
a) Subiectul activ nu este calificat. Infracţiunea poate fi comisă de orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale responsabilităţii penale.
În varianta de comitere a declarării sau ordonării că nu există milă pentru
învinşi, fapta se comite de către o persoană care are o anumită poziţie în
ierarhia unei părţi implicată într-un conflict armat, pentru că numai în acest fel o
astfel de declaraţie poate crea temere.
Participaţia este posibilă în oricare din formele sale.
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este
populaţia civilă, dar şi persoanele protejate de dreptul internaţional umanitar ori
forţele combatante, împotriva cărora sunt utilizate metodele de luptă interzise.
În anumite modalităţi se impun şi alte calificări ale subiectului pasiv: de ex.
membru al forţelor armate inamice sau un combatant al forţelor inamice [art.
443 alin. (1) lit. g) C. pen.]
4.
a) Elementul material
Elementul material al infracţiunii constă în utilizarea în cadrul operaţiilor
militare dintr-un conflict armat, indiferent dacă este unul care are caracter
internaţional sau nu de mijloace de luptă care provoacă suferinţe inutile celor
care sunt afectaţi, motiv pentru care sunt interzise de regulile de drept
internaţional umanitar.
Acţiunile enumerate de art. 443 alin. (1) C. pen. sunt următoarele:
a) declanşează un atac prin mijloace militare împotriva populaţiei civile sau a
unor civili care nu participă direct la ostilităţi.
În conformitate cu art. 48 din Protocolul I la Convenţia de la Geneva, regula
fundamentală cu privire la protejarea populaţiei civile în timpul unui conflict
armat este aceea ca părţile la conflict să facă întotdeauna o diferenţiere între
populaţia civilă şi combatanţi, ca şi între bunurile cu caracter civil şi obiectivele
militare şi, în consecinţă, să dirijeze operaţiunile lor numai împotriva
obiectivelor militare.
În acelaşi timp, art. 49 din acelaşi act normativ, prevede că prin atac trebuie
să se înţeleagă orice act de violenţă împotriva adversarului, fie că este un act
ofensiv sau defensiv. Dispoziţiile referitoare la atac se aplică tuturor atacurilor,
oricare ar fi teritoriul în care au loc, inclusiv pe teritoriul naţional aparţinând
unei părţi la conflict, dar care se află sub controlul unei părţi adverse.
Dispoziţiile se aplică oricărei operaţiuni terestre, aeriene sau navale care poate
să afecteze pe pământ populaţia civilă. În plus, ele se aplică tuturor atacurilor
navale sau aeriene îndreptate contra unor obiective pe pământ, dacă nu
afectează în alt fel regulile de drept internaţional aplicabile la conflictele armate
pe mare sau în aer.
Cerinţa esenţială pentru existenţa acestei modalităţi este aceea ca atacul să
se desfăşoare prin mijloace militare, adică utilizând armament căreia nu-i poate
rezista o populaţie necombatantă şi să fie îndreptat împotriva unei populaţii
civile sau a unor civili care nu participă direct la ostilităţi.
b) declanşează un atac prin mijloace militare împotriva bunurilor civile
protejate ca atare de dreptul internaţional umanitar, în special clădiri consacrate
cultului religios, învăţământului, artei, ştiinţei, acţiunilor caritabile,
monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde bolnavii sau răniţii sunt
adunaţi, precum şi împotriva oraşelor, satelor, locuinţelor sau clădirilor
neapărate ori zonelor demilitarizate sau asupra instalaţiilor ori echipamentelor
ce conţin substanţe periculoase, în măsura în care acestea nu sunt folosite ca
obiective militare2952.
2952Textul de la lit. b) este corespondent art. 8 par. 2 lit. b) pct. (ii), (v) şi (ix), precum şi lit.
e) pct. (iv) din Statutul Curţii Penale Internaţionale şi art. 85 par. 4 lit. d) din Protocolul
Adiţional nr. I. Fapta se va distinge de cea prevăzută la art. 442 alin. (1) lit. b) prin faptul
că atacul trebuie declanşat prin mijloace militare.
Atacul desfăşurat trebuie să îndeplinească toate condiţiile menţionate la lit. a,

elementul care face diferenţa este dat de tipul de obiectiv asupra căruia fapta
este îndreptată. Este vorba despre bunuri de un deosebit interes pentru
populaţia pe teritoriul căreia se desfăşoară conflictul armat, dar şi pentru
omenire în general.
În conformitate cu art. 52 din Protocolul I la Convenţia de la Geneva, bunurile
cu caracter civil nu vor face obiectul nici al atacurilor şi nici al represaliilor. Vor fi
considerate bunuri cu caracter civil toate bunurile care nu sunt obiective
militare, adică acele bunuri care, prin natura lor, prin amplasare, destinaţie sau
utilizare, aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi a căror distrugere,
totală sau parţială, capturare sau neutralizare, în împrejurările date, oferă un
avantaj militar precis. În caz de îndoială, un bun care este, normal, afectat unei
utilizări civile, cum ar fi un lăcaş de cult, o casă, un alt tip de locuinţă sau o
şcoală, este prezumat a nu fi utilizat în vederea aducerii unei contribuţii efective
la acţiunea militară.
Este de asemenea interzis, potrivit aceloraşi prevederi, să se comită orice act
de ostilitate îndreptat împotriva monumentelor istorice, operelor de artă sau
lăcaşurilor de cult care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al
popoarelor2953. De asemenea este interzis să se utilizeze aceste bunuri în
sprijinul efortului militar ori să se facă din aceste bunuri obiect de represalii.
Sub rezerva dispoziţiilor Convenţiei de la Haga, din 14 mai 1954, pentru protecţia
2953
bunurilor culturale în caz de conflict armat şi al altor instrumente internaţionale pertinente.
c) desfăşoară un atac prin mijloace militare, ştiind că el va cauza pierderi de

vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, răniri ale persoanelor civile, distrugeri
de bunuri cu caracter civil, care ar fi vădit disproporţionate în raport cu
ansamblul avantajului militar concret şi direct aşteptat.
Astfel de atacuri sunt numite în dreptul internaţional umanitar atacuri fără
discriminare.
Art. 51 pct. 4 din Protocolul I la Convenţia de la Geneva prevede că atacurile
fără discriminare sunt interzise. În acelaşi timp, este definit atacurile de acest
ca fiind: atacuri care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar
determinat; atacuri în care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi
îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat, sau atacuri în care se
folosesc metode sau mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate şi care
sunt în consecinţă, în fiecare din aceste cazuri, capabile să lovească, fără
deosebire, obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu caracter civil. Vor
fi, între altele, considerate ca efectuate fără discriminare următoarele tipuri de
atacuri: atacurile prin bombardament, oricare ar fi metodele sau mijloacele
utilizate, care tratează ca un obiectiv militar unic un anumit număr de obiective
militare net distanţate şi distincte, situate într-un oraş, sat sau în orice zonă
conţinând o concentraţie analoagă de persoane civile sau de bunuri cu caracter
civil; atacurile de la care se poate aştepta ca să cauzeze incidental pierderi de
vieţi omeneşti la populaţia civilă, rănirea de persoane civile, pagube bunurilor cu
caracter civil sau o combinaţie a acestor pierderi şi pagube, care ar fi excesive
în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat.
d) utilizează o persoană protejată de dispoziţiile dreptului internaţional
umanitar pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forţe militare să devină
ţintă a operaţiunilor militare ale părţii inamice.
Conform lit. d) este interzisă utilizarea unei persoane protejate pe post de
„scut uman” pentru a asigura apărarea anumitor zone militare. Zonele militare
sunt cele în care sunt derulate activităţi militare, iar persoanele protejate de
dispoziţiile dreptului internaţional umanitar sunt definite de art. 440 alin. (5) C.
pen.e)utilizează, ca metodă de purtare a războiului, înfometarea deliberată a
civililor, privându-i de bunurile indispensabile supravieţuirii sau împiedicând, cu
încălcarea dispoziţiilor dreptului internaţional umanitar, primirea ajutoarelor
destinate acestora.
Potrivit art. 54 din Protocolul I la Convenţia de la Geneva, este interzisă
înfometarea civililor ca metodă de război. Este de asemenea interzis de a se
ataca, a se distruge, a lua sau a scoate din uz bunuri indispensabile
supravieţuirii populaţiei civile, cum ar fi proviziile alimentare şi zonele agricole în
care acestea se produc, recoltele, vitele, instalaţiile şi rezervele de apă potabilă
şi lucrările de irigaţii, în scopul de a lipsi, ca urmare a valorii lor de subzistenţă,
populaţia civilă sau partea adversă, oricare ar fi motivaţia de la care se
porneşte, fie pentru a înfometa persoanele civile, a provoca deplasarea
acestora, sau pentru oricare alt motiv. Nu sunt interzise astfel de atacuri atunci
când bunurile distruse, luate sau scoase din uz sunt folosite de către partea
adversă pentru subzistenţa numai a membrilor forţelor sale armate, ori în alte
scopuri decât această aprovizionare, dar ca sprijin direct al unei acţiuni militare,
cu condiţia ca totuşi să nu angajeze, în niciun caz, împotriva acestor bunuri,
acţiuni de la care s-ar putea aştepta ca să lase populaţiei civile atât de puţină
hrană sau apă încât ea să fie supusă înfometării sau forţată să se deplaseze.
Modalitatea de la lit. e) este în fapt incriminarea oricărui comportament care
s-ar abate de la regulile şi limitările impuse de textul convenţional citat.
f) declară sau ordonă că nu va exista îndurare pentru învinşi.
g) ucide sau răneşte, prin viclenie, un membru al forţelor armate inamice sau
un combatant al forţelor inamice.
Art. 37 din Protocolul I la Convenţia de la Geneva prevede că este interzisă
omorârea, rănirea sau capturarea unui adversar recurgând la perfidie.
Constituie perfidie actele care fac apel, cu intenţia de înşelare, la buna-
credinţă a unui adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul sa primească
sau obligaţia să acorde protecţia prevăzută în regulile dreptului internaţional
aplicabil la conflictele armate. Exemple de perfidie sunt: a) simularea intenţiei
de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentare sau simularea predării;
b) simularea unei incapacităţi datorită rănilor sau bolii; c) simularea posedării
statutului de civil sau de necombatant; d) simularea posedării unui statut
protejat utilizând semne, embleme sau uniforme ale Naţiunilor Unite, ale
statelor neutre sau ale altor state care nu sunt părţi la conflict. Totuşi,
stratagemele de război nu sunt interzise. Acestea sunt actele care au drept scop
să inducă în eroare un adversar sau de a-l face să comită imprudenţe, dar care
nu încalcă nicio regulă de drept internaţional aplicabil în conflictele armate şi
care, nefăcând apel la buna-credinţă a adversarului în ceea ce priveşte protecţia
prevăzută de acest drept nu sunt perfide. Actele ce pot fi considerate
stratageme de război: folosirea camuflajelor, a momelilor, a operaţiunilor
simulate şi a informaţiilor false. Modalitatea definită de art. 443 alin. (1) lit.
g) C. pen. reprezintă incriminarea comportamentelor care ar putea nesocoti
aceste norme de drept internaţional umanitar.
În varianta atenuată, prevăzută de art. 443 alin. (2) C. pen., infracţiunea
constă în desfăşurarea unui atac prin mijloace militare, în cadrul unui conflict
armat cu caracter internaţional, ştiind că el va cauza mediului înconjurător
daune extinse, de durată şi grave, care ar fi vădit disproporţionate în raport cu
ansamblul avantajului militar concret şi direct aşteptat.
De altfel, art. 55 din Protocolul I prevede că războiul va fi purtat veghind la
protejarea mediului înconjurător natural împotriva daunelor întinse, de durată şi
grave. Aceasta protecţie include şi interdicţia de a utiliza metode sau mijloace
de luptă concepute pentru a cauza sau de la care se aşteaptă să cauzeze
asemenea pagube mediului înconjurător natural şi să compromită, ca urmare,
sănătatea sau supravieţuirea populaţiei. În mod expres, textul prevede că
atacurile cu titlu de represalii îndreptate împotriva mediului înconjurător natural
sunt interzise.
pericol pentru existenţa şi securitatea populaţiei civile, a bunurilor protejate prin
dreptul internaţional umanitar şi chiar a combatanţilor. În varianta prevăzută la
lit. c) fapta are ca urmare pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile,
răniri ale persoanelor civile, distrugeri de bunuri cu caracter civil, iar în varianta
prevăzută la lit. g) fapta cauzează uciderea sau rănirea unui membru al forţelor
armate inamice ori a unui combatant al forţelor inamice. În varianta atenuată
trebuie să se constate că fapta a cauzat mediului înconjurător daune extinse, de
durată şi grave.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea analizată presupune şi stabilirea
legăturii de cauzalitate între faptă şi rezultat. Aceasta rezultă din însăşi
comiterea faptelor incriminate, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alin. (1) lit. c)
şi g) şi alin. (2), când legătura de cauzalitate trebuie dovedită.
Infracţiunea de utilizare de metode interzise în operaţiunile de luptă se
comite numai cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul trebuie să cunoască
împrejurarea că utilizează metode de luptă interzise de dreptul internaţional
umanitar şi să urmărească ori să accepte posibilitatea producerii urmărilor
imediate prevăzute în textul incriminator. Pe de altă parte, el nu poate invoca
necunoaşterea unor obligaţii ce rezultă din norme de drept internaţional
umanitar atât timp cât a fost instruit cu privire la acestea – ex. este un membru
al forţelor armate care a fost instruit în acest sens.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea este susceptibilă de acte pregătitoare şi
tentativă. Tentativa este încriminată potrivit art. 445 C. pen.
Infracţiunea se consumă când executarea acţiunii este dusă până la capăt şi
se produce urmarea periculoasă a faptei.
B. Sancţionare. Varianta tip a infracţiunii se sancţionează cu închisoarea de
la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Varianta atenuată se
pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Grigore Ungureanu, Curtea Criminală Internaţională, în R.D.P. nr. 1/1999, p.

74; Nineta Bărbulescu, Tribunalul Internaţional pentru Rwanda, în R.D.P. nr.
1/2000, p. 100; Dumitru Toma, Infracţiuni contra păcii şi omenirii
în Noul Cod penal, în R.D.P. nr. 4/2005, p. 40, Ionuţ Andrei Barbu, Persoana
fizică în dreptul internaţional penal, Ed. Cermaprint, Bucureşti, 2009.

Comentariu

1.
Textul art. 161 noul C. pen. reproduce prevederile art. 125 C. pen.
anterior cu o singură deosebire care se referă la folosirea, în noua lege penală,
a sintagmei „Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război”, în loc de
„infracţiuni contra păcii şi omenirii” utilizată în legea penală anterioară. Aceasta
pentru a asigura o compatibilitate între prevederile Statutului Curţii Penale
Internaţionale, care a fost ratificat de România prin Legea nr. 111/2002, cu
dispoziţiile noului Cod penal în materie.
2.
Conceptul şi natura juridică a prescripţiei executării pedepsei
Prin prescripţia executării pedepsei se înţelege înlăturarea forţei executive
a unei hotărâri definitive de condamnare, prin trecerea unui anumit
interval de timp, prevăzut de lege, fără ca ea să fie
executată . Prescripţia executării pedepsei face să se stingă atât obligaţia
962
condamnatului de a executa pedeapsa, cât şi dreptul statului de a pretinde

ca acea pedeapsă să fie executată.
962V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice, vol. II, op. cit., p. 366; C. Bulai, B.N.
Bulai, op. cit., p. 645.
Raţiunea prescripţiei executării pedepsei constă în aceea că trecerea unui

anumit interval de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
fără ca pedeapsa aplicată să fie executată, face ca eficienţa acesteia să se
diminueze sau chiar să dispară. Punerea în executare a unei pedepse după un
îndelung interval de timp de la aplicarea ei nu mai poate contribui cu nimic la
îndeplinirea funcţiilor sau la realizarea scopului acesteia. Faptul că cel
condamnat, după trecerea unui timp, uneori destul de îndelungat, nu a mai
săvârşit o altă infracţiune, iar în toată această perioadă a fost permanent sub
ameninţarea pedepsei, duce la prezumţia că el s-a reeducat.
Prescripţia executării pedepsei, sub raportul naturii sale juridice, este o cauză
de stingere a executării pedepsei pronunţate printr-o hotărâre de condamnare
definitivă şi apare ca o renunţare anticipată la dreptul de a cere executarea
pedepsei pronunţate după trecerea unui anumit interval de timp, stabilit de
lege963.
963 A.M. Hotca, op. cit., p. 829.
3.
Efectele prescripţiei executării pedepsei
Potrivit art. 161 alin. (2) C. pen. prescripţia înlătură executarea pedepsei
principale aplicate prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă. Înlăturarea
executării pedepsei principale are loc indiferent de infracţiunea pentru care s-a
pronunţat pedeapsa ori natura sau durata pedepsei principale (detenţiunea pe
viaţă, închisoarea, amenda).
De la această regulă sunt exceptate pedepsele principale pronunţate pentru
infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război [art. 161 alin. (2) C.
pen.]. Raţiunea acestei excepţii constă în faptul că au o gravitate deosebită şi
nu pot fi uşor uitate.
Prescripţia executării pedepsei înlătură sau stinge pedeapsa principală, dar nu
şi condamnarea care rămâne şi constituie antecedent penal. Prescripţia
operează numai asupra pedepsei principale; pedepsele complementare, în fapt,
interzicerea exerciţiului unor drepturi (celelalte pedepse complementare, adică
degradarea militară şi publicarea hotărârii definitive de condamnare pot fi
executate şi în lipsa condamnatului) urmează să fie executate după prescripţia
executării pedepsei principale.
Prescripţia executării pedepsei nu produce efecte asupra măsurilor de
siguranţă, pe motiv că acestea se iau în vederea înlăturării unei stări de pericol
şi pentru prevenirea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală.
4.
În legislaţiile penale străine prescripţia executării pedepsei este reglementată
cel mai adesea împreună (în aceeaşi subdiviziune a Codului penal) cu prescripţia
răspunderii penale, având un conţinut relativ apropiat celui din Codul penal
român.
5.
Codul penal spaniol reglementează prescripţia executării pedepsei în art.
133 alin. (1) în temeiul căruia pedepsele aplicate prin sentinţă definitivă se
prescriu după trecerea unui anumit termen care variază în funcţie de durata
pedepsei aplicate. În alin. (2) se prevede că pedepsele aplicate pentru delicte de
genocid sau contra umanităţii nu se prescriu.
6.
Codul penal german în §79 alin. (1) stabileşte că o pedeapsă sau o măsură
dispusă de instanţă nu mai trebuie executată după terminarea termenului de
prescripţie. În alin. (2) al acestui text se arată că prescripţia nu înlătură
pedepsele pronunţate pentru infracţiunile de genocid sau a pedepselor cu
detenţiunea pe viaţă.
7.
Codul penal italian prevede, în art. 172 cu denumirea marginală „încetarea
pedepselor cu închisoare sau cu amenda datorită trecerii perioadei de timp”, că
pedeapsa cu închisoarea sau a amenzii încetează odată cu trecerea unei
perioade stabilită de lege. Încetarea pedepselor nu are loc în caz de
perseverenţă infracţională sau când se comit infracţiuni foarte grave.
8.
Codul penal francez în art. 133-2 prevede că pedepsele pronunţate pentru
crime sau delicte se prescriu la împlinirea unui anumit termen stabilit de lege cu
excepţia crimelor de genocid sau contra umanităţii.
Mihaela Mihai, Prescripţia executării pedepsei, în R.D.P. nr. 4/2001, p. 131;

Grigore Râpeanu, Imprescriptibilitatea infracţiunilor contra păcii şi omenirii, în
A.U.B. Studii Juridice nr. 1/1970, p. 79; Ştefania Georgeta
Ungureanu, Implicaţiile penale ale factorului timp, în R.D.P. nr. 3/2001, p. 71.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Incriminarea nu are corespondent în Codul penal anterior. Potrivit
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi sediul persoanei juridice
sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de protecţia conferită de
art. 8 din Convenţie (a se vedea hotărârea Niemietz c. Germania, din 16
decembrie 1992)1499.
1499 Incriminarea menţionată se regăseşte în majoritate a legislaţiilor (art. 191 C. pen.
portughez, art. 203 C. pen spaniol, § 123C. pen. german, § 109C. pen. austriac, § 6 cap.
4C. pen. suedez, § 355C. pen. norvegian), iar acolo unde nu se regăseşte explicit, s -a
ajuns la sancţionarea acestei fapte prin inter pretarea extensivă a textului referitor la
violarea de domiciliu (a se vedea jurisprudenţa Curţii de Casaţie italiene – spre exemplu,
dec. nr. 5767 din 08.06.1981 – în aplicarea art. 614 C. pen.).

2.
agravată şi reprezintă o incriminare în oglindă a infracţiunii de violare de
domiciliu, singurul element de diferenţiere fiind sediul profesional. Varianta tip
se regăseşte în alin. (1) şi constă în pătrunderea fără drept, în orice mod, în
oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară
activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei
îndreptăţite.
Varianta agravată se regăseşte în alin. (2) şi are trei modalităţi alternative de
comitere. Astfel, violarea sediului profesional se pedepseşte mai grav în cazul în
care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în timpul nopţii ori prin
folosire de calităţi mincinoase.
3.
a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl formează relaţiile sociale
privind apărarea libertăţii persoanei. Fiecărei persoanei îi este recunoscut
dreptul de a avea un sediu şi de a trăi fără teama unei imixtiuni din partea
altora.
b) Obiectul material al infracţiunii este însuşi sediul violat, indiferent dacă i
s-a cauzat sau nu vreo stricăciune.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile
generale de vârstă şi responsabilitate.
Infracţiunea de violarea sediului profesional se poate săvârşi şi în participaţie
– coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiectul pasiv este persoana (fizică) care foloseşte sediul violat şi care
are dreptul să permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în sediu a unei
persoane. Aceasta nu se identifică cu proprietarul firmei, ci este cel care
foloseşte efectiv sediul (poate fi un angajat al persoanei juridice sau fizice care
are sediul în respectiva locaţie).
4.
a) Elementul material al infracţiunii se poate realiza fie prin acţiunea de
pătrundere, fără drept, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau
fizică îşi desfăşoară activitatea profesională, fie prin refuzul de a le părăsi la
cererea persoanei îndreptăţite.
Sediul este un atribut menit să situeze un anumit organism în spaţiu. În cazul
sediului societăţilor, sediul mai este denumit şi sediul social, pentru a putea fi
deosebit de domiciliul asociaţilor. De asemenea, în cazul societăţilor, sediul
poate fi acolo unde societatea îţi desfăşoară activitatea comercială sau acolo
unde se găsesc organele de conducere ale societăţii. Sediul societăţii este şi
unul dintre elementele în raport de care se stabileşte naţionalitatea
societăţii1500. Sediul reprezintă pentru persoana juridică ceea ce domiciliul
reprezintă pentru persoana fizică.
1500 Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2002, p. 204.
Legiuitorul român nu protejează doar sediile societăţilor comerciale (şi în

general sediile persoanelor juridice), ci şi sediile organelor de stat, cum ar fi
autorităţile publice centrale şi locale (consiliu judeţean, prefectura, primăria
etc.), instituţiile publice (Avocatul Poporului, Curtea Constituţională etc.). De
asemenea, sunt protejate sediile partidelor politice.
Nu va fi apărat doar sediul principal al unui organism, ci şi sediile secundare,
cunoscute sub denumirea de sucursale, agenţii sau reprezentanţe.
Legiuitorul sancţionează pătrunderea fără drept nu doar în sedii, ci şi în orice
loc în care persoanele fizice sau juridice îşi desfăşoară activitatea,
îmbunătăţindu-se astfel considerabil protecţia persoanei la locul de muncă. În
această ipoteză singura condiţie cerută de lege este ca persoana fizică sau
juridică să îşi desfăşoare activitatea în locul în care s-a pătruns fără drept. Prin
locul în care persoana fizică sau juridică îşi desfăşoară activitatea se înţelege
locul în care persoana lucrează efectiv şi în mod constant.
Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică în mod abuziv,
fără nicio justificare legală. Nu interesează cum se pătrunde în unul din locurile
arătate; pătrunderea poate avea loc prin constrângere, amăgire, pe faţă, pe
ascuns, în prezenţa sau în lipsa victimei.
Se cere ca pătrunderea să se facă fără consimţământul persoanei interesate.
Pentru explicaţii privind pătrunderea sau refuzul părăsirii sediului, trimitem la
infracţiunea de violare de domiciliu, elementul material fiind identic cu cel al
acestei infracţiuni.
b) Urmarea imediată constă în încălcarea libertăţii persoanei privind
stabilirea şi utilizarea corespunzătoare a sediului profesional.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea ilegală a făptuitorului şi
urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
B. Latura subiectivă.
Infracţiunea de violare a sediului se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea de violarea sediului profesional se consumă în
momentul când s-a produs urmarea imediată, adică atunci când făptuitorul a
pătruns în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi
desfăşoară activitatea profesională fără drept şi fără consimţământul victimei,
sau a refuzat să părăsească respectivul sediu, fiind vorba de o infracţiune
instantanee.
Actele de pregătire şi tentativa la infracţiunea de violarea sediului profesional
nu sunt incriminate.
B. Sancţionare. În varianta simplă, persoana fizică se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În cazul variantelor agravate,
pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
vătămate.
Eliodor Tanislav, Teoria penală a dreptului la intimitate, în R.D.P. nr. 3/1998,

p. 42.

Comentariu

1.
Regimul juridic al împăcării a fost schimbat în mod substanţial, aceasta
putând interveni, de regulă, exclusiv în cazul în care punerea în mişcare a
acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres.
Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a
intervenit şi numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său
legal sau convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia şi
produce efecte numai în ceea ce priveşte persoanele între care a avut loc.
2.
Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, în cazul căreia funcţionează
regula simetriei, împăcarea părţilor nu este posibilă decât dacă este prevăzut
acest lucru în mod expres941.
941În Codul penal anterior exista o excepţie, şi anume infracţiunea de seducţie, în cazul
căreia era posibilă împăcarea, deşi nu era necesară plângerea prealabilă.
Pentru a produce efecte juridice, împăcarea trebuie să îndeplinească

– să aibă loc în cazurile prevăzute de lege (de regulă, când acţiunea penală
se pune în mişcare din oficiu);
– să intervină direct între partea vătămată şi infractor sau prin mandatar
special;
– să fie totală şi necondiţionată;
– să intervină până la citirea actului de sesizare în faţa instanţei.
În caz de reluare a procesului penal dintr-o etapă procesuală anterioară citirii
actului de sesizare, împăcarea redevine posibilă.
Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a
intervenit. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se
face numai de reprezentanţii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu
restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său
legal sau convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia.
Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi
persoana vătămată nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au
participat la comiterea aceleiaşi fapte. Dacă infracţiunea este săvârşită de
reprezentantul persoanei juridice vătămate, dispoziţiile art. 158 alin. (4) se
aplică în mod corespunzător.
3.
Când împăcarea presupune şi încheierea unei tranzacţii, dacă vreuna
dintre părţi nu o respectă, partea îndreptăţită are la îndemână o acţiune civilă.
O eventuală cauză de nulitate a tranzacţiei nu poate fi rezolvată decât pe baza
unei acţiuni civile în anularea înţelegerii942, iar în caz de câştig putând fi iniţiată
o cerere de revizuire.
942 A se vedea Trib. Suceava, decizia pena lă nr. 58/1980, în R.R.D. nr. 7/1980, p. 57.
Când există pluralitate de făptuitori, iar partea vătămată se împacă numai cu

unii dintre aceştia, circumstanţa agravantă a săvârşirii faptei de trei sau mai
multe persoane împreună poate fi reţinută cu toate că urmează să
răspundă penal mai puţin de trei dintre făptuitori943.
943 A se vedea Trib. Suceava, decizia penală nr. 188/1981, în R.R.D. nr. 1/1982, p. 49.
Conform art. 18 din noul Cod de procedură penală, referitor la pretenţiile

civile, în cursul procesului penal, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii. De
asemenea, inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate
recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile.
În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în
măsura recunoaşterii. Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi
administrate probe.
Nicolae Bonchiş, Cauzele care înlătură răspunderea penală, Ed. Imprimeriei

de Vest, Oradea, 1999; Georgeta-Luminiţa Nicolae, Aspecte teoretice privind
retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor, în Dreptul nr. 7/2000, p.
100; Mihaela Vasiescu, Unele probleme privind interpretarea articolului 131
alineatul 5C. pen., în Dreptul nr. 4/2000, p. 109; Ioan Mirea, Retragerea
plângerii prealabile ori împăcarea părţilor. Consecinţe, în Dreptul nr. 7/1998, p.
123; Teodor Coman, Aprecieri în legătură cu condiţiile de existenţă ale împăcării
părţilor, în Dreptul nr. 11/2000, p. 128.

Comentariu

1.
Dispoziţiile art. 185 noul C. pen. au corespondent dispoziţiile art.
153 C. pen. anterior. Conţinutul celor două texte este, în mare parte, acelaşi,
dar într-o formulare relativ diferită. În art. 185 noul C. pen. expresia „timp de
război” are conţinut mai clar determinat. Potrivit acestui text, prin „timp de
război” se înţelege durata stării de mobilizare a forţelor armate sau durata stării
de război; în art. 153 C. pen. anterior se prevede: „timp de război” este
intervalul de timp de la data declarării mobilizării sau de la începerea
operaţiunilor de război până la trecerea armatei în stare de pace”.
2.
Justificarea normei explicative a expresiei „timp de război”
Expresia „timp de război” este folosită în diferite texte din partea specială a
Codului penal, fie ca o condiţie obiectivă a conţinutului normei de incriminare,
fie ca element circumstanţial al variantei agravate a anumitor infracţiuni.
Sunt infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât în timp de război, de exemplu:
trădarea prin ajutarea inamicului, art. 396 C. pen.; absenţa nejustificată, art.
413 C. pen.; neprezentarea la încorporare sau concentrare, art. 435 alin. (1) C.
pen.; capitularea, art. 421 C. pen.; părăsirea câmpului de luptă, art. 421 C.
pen. etc.
De asemenea, sunt infracţiuni la care condiţia „timp de război” are valoare de
element circumstanţial al variantei agravate a unor infracţiuni, ca de exemplu:
dezertarea, art. 414 alin. (3) C. pen.; încălcarea consemnului, art. 415 alin. (3)
C. pen.; părăsirea postului sau comenzii, art. 416 alin. (3); insubordonarea, art.
417 alin. (2) C. pen.; lovirea superiorului sau inferiorului, art. 420 alin. (3) C.
pen. etc.
Pentru a asigura o interpretare unitară şi aplicare corectă a textelor în care
este folosită expresia „timp de război” apare ca necesară editarea unei dispoziţii
generale care să exprime înţelesul acestei expresii.
3.
Conţinutul expresiei „timp de război”
Dispoziţia explicativă din art. 184 C. pen. lămureşte înţelesul expresiei „timp
de război” prin indicarea momentelor limite ale acestui interval de timp care se
stabilesc prin lege specială1098.
1098 Legea nr. 355 din 20 noiembrie 2009 privind regimul stării de mobilizare parţială sau
totală a forţelor armate şi ale stării de război, publicată în M. Of. nr. 805 din 25 noiembrie
2009.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 355/2009 starea de mobilizare este acea
situaţie în care se află ţara şi care impune luarea unor măsuri extraordinare, în
principal în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic
şi militar, planificate şi pregătite pe timp de pace, precum şi acţiuni desfăşurate
pentru aplicarea acestora, potrivit legii, la apariţia sau iminenţa unei ameninţări
grave care poate afecta suveranitatea, independenţa şi unitatea statului,
integritatea teritorială a ţării şi democraţia constituţională.
Mobilizarea poate fi parţială sau totală (art. 3 din Legea nr.
355/2009). Mobilizarea parţială constă în aplicarea succesivă şi limitată a
măsurilor şi acţiunilor în una sau mai multe unităţi administrativ-teritoriale,
precum şi pentru anumite elemente ale forţelor destinate apărării; economic
poate fi mobilizată în totalitate în unităţile administrativ teritoriale unde s-a
declarat această stare, iar la nivel naţional pot fi mobilizaţi operatori economici
şi instituţiile publice din domeniile de activitate necesare susţinerii efortului de
apărare. Mobilizarea totală constă în aplicarea măsurilor şi acţiunilor pe întregul
teritoriu al statului.
Pe timpul stării de mobilizare parţială sau totală se pot dispune, cu
respectarea prevederilor Constituţiei, măsuri pentru restrângerea exerciţiului
unor drepturi sau libertăţi fundamentale.
Conform art. 2 din Legea nr. 355/2009, starea de război este acea
situaţie în care se află ţara şi care impune luarea unor măsuri extraordinare
care se pot institui în principal, în domeniile politic, economic, social,
administrativ, diplomatic, juridic şi militar, în vederea exercitării dreptului
inerent al statului la autoapărare individuală sau colectivă. Pe timpul stării de
război se poate dispune, cu respectarea dispoziţiilor Constituţiei, măsuri
pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale.
Mobilizarea parţială sau totală şi starea de război se declară potrivit
prevederilor Constituţiei României.
Parlamentul declară prin hotărâre, în şedinţă comună, mobilizarea
parţială, totală sau demobilizarea şi aprobă sau respinge, anterior sau
ulterior emiterii, după caz, decretul Preşedintelui României de declarare a
mobilizării parţiale sau totale ori a demobilizării.
Preşedintele României poate declara, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, prin decret, contrasemnat de primul-
ministru, mobilizarea saudemobilizarea, după caz, a forţelor destinate
apărării. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune
ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare (art. 6 şi 7
din Legea nr. 355/2009).
Declararea stării de război este atributul exclusiv al Parlamentului [art.
65 alin. (2) lit. d) din Constituţie şi art. 6 din Legea nr. 355/2009].
Hotărârea Parlamentului privind declararea stării de mobilizare sau a stării de
război şi decretul Preşedintelui României privind declararea stării de mobilizare
se publică imediat în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Din cele ce precedă rezultă cu claritate că „durata stării de mobilizare a
forţelor armate” presupune perioada de timp de la declararea mobilizării
totale sau parţiale până la demobilizare, iar „durata stării de
război” înseamnă intervalul de timp cuprins în declararea stării de război şi
încetarea stării de război.

Sorin Corlăţeanu, Timpul şi spaţiul în dreptul penal, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2006; Ştefania Georgeta Ungureanu, Implicaţiile penale ale factorului
timp, în R.D.P. nr. 3/2001, p. 71; Ştefania Georgeta Ungureanu, Ricu
Ungureanu, Reflecţii asupra implicaţiilor penale ale timpului, în R.D.P. nr.
3/2005, p. 60.

Comentariu

1.
Noul Cod penal reglementează constrângerea morală într-un text distinct şi
nu împreună cu constrângerea fizică, aşa cum s-a procedat
în Codul penalanterior. Este întemeiată această soluţie luând în seamă
deosebirea calitativă existentă între constrângerea fizică şi constrângerea
morală. Dacă în cazul constrângerii morale, care presupune o ameninţare cu un
rău important care împiedică pe subiect să ia hotărârea în mod liber (de
exemplu, subiectul este ameninţat cu vătămarea corporală gravă dacă nu face o
declaraţie necorespunzătoare adevărului într-o cauză penală), există alternativa
pentru a evita fapta ilicită, şi anume sacrificarea bunului ameninţat de
constrângător, în situaţia constrângerii fizice lipseşte o asemenea alternativă,
subiectul fiind împins cu forţa către rezultatul ilicit285.
285 G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 261.
Textul art. 25 noul C. pen. reproduce dispoziţiile art. 46 alin. (2) C. pen.
anterior, menţinând sfera largă a valorilor sociale şi a persoanelor la care se
referă ameninţarea celui care exercită constrângerea morală, înlocuind însă
expresia „nu constituie infracţiune”, folosită în legea penală anterioară, cu
expresia „nu este imputabilă” uzitată în noua lege penală.
În concepţia legii penale (atât a Codului penal anterior, cât şi a noului Cod
penal), constrângerea morală poate fi exercitată şi prin presiuni fizice, în
măsura în care acestea urmăresc să influenţeze voinţa subiectului şi să facă mai
puternică, mai convingătoare ameninţarea din partea persoanei care exercită
constrângerea; alteori, cele două forme de presiune se pot confunda (de
exemplu, dacă persoana care exercită constrângerea trage un foc de armă spre
a intimida pe subiect şi convinge să satisfacă pretenţiile celui care exercită
constrângerea).
2.
Conceptul de constrângere morală
Potrivit art. 25 noul C. pen. nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare
cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi
înlăturat în alt mod.
Ţinând seama de dispoziţiile acestui text, constrângerea morală cunoscută şi
sub denumirea de ameninţare, constă în exercitarea unei presiuni pe care o
persoană o realizează prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane în aşa
fel încât, sub stăpânirea unei temeri grave persoana constrânsă nu-şi poate
dirija în mod liber voinţa şi săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
O faptă este considerată ca fiind comisă din cauza ameninţării, atunci când
săvârşirea acesteia a fost „necesară şi indispensabilă” pentru ca cel ameninţat
să înlăture pericolul la care se găsea expus, el sau o persoană scumpă lui, dacă
ameninţarea se realizează286. Ameninţarea este, aşadar, o modalitate a
constrângerii psihice. Cel ameninţat este pus în alternativa de a suferi răul cu
care este ameninţat sau de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală voită de
către cel care exercită ameninţarea. De exemplu, A. îl ameninţă pe B., casier la
o casă de schimb valutar, că îl va ucide dacă nu-i predă valuta pe care o are în
casă; sau paznicul unei societăţi comerciale care, ameninţat cu răpirea copilului,
dă informaţii despre locul unde se găsesc lucruri de valoare în cadrul unităţii
respective pentru a fi sustrase etc.
286 V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939) op. cit., p. 349.
În asemenea cazuri, cel ameninţat execută latura obiectivă a faptei

incriminate însă actul de voinţă este deformat deoarece s-a produs sub imperiul
constrângerii exercitată prin ameninţare.
3.
Justificarea constrângerii morale
Doctrina penală este unanimă în a aprecia că ameninţarea, atunci când a
condus la o reală constrângere, înlătură imputabilitatea. Autorii de drept penal
au, însă, opinii diferite asupra motivelor care justifică această concluzie.
Unii dintre autori invocă lipsa unei voinţe libere întrucât în realitate nu voinţa
celui ameninţat activează, ci voinţa celui care ameninţă. Alţii aduc ca argument
inutilitatea pedepsei faţă de cel care a acţionat constrâns prin ameninţare atât
timp cât şi în viitor nu va putea împiedica săvârşirea unei fapte ilicite în
asemenea circumstanţe. În sfârşit, în doctrina modernă s-a invocat şi o
justificare obiectivă în sensul că în toate cazurile de constrângere morală există
o coliziune de drepturi, o ciocnire între două interese: interesul pus în pericol de
cel ameninţat şi interesul ce a fost lezat prin fapta pe care a comis-o cel
ameninţat; ambele interese sunt ocrotite de lege şi atunci se pune întrebarea de
a şti care dintre cele două interese ar trebui să primeze. Sunt autori care dau
prioritate interesului mai important, de unde concluzia că va înlătura
imputabilitatea constrângerii prin ameninţare ori de câte ori răul cauzat prin
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală a fost inferior răului pe care ar fi
trebuit să-l sufere cel ameninţat, dacă nu comitea acea faptă. Alţi autori susţin
că, atât timp cât drepturile sunt în conflict, nu se poate decide care dintre ele
este mai important. Urmează să fie considerat ca fiind mai important cel care a
triumfat.
Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate, fiecare dintre aceste
justificări oferă un motiv serios pentru înlăturarea imputabilităţii, în caz de
ameninţare, şi fiecare dintre ele impune, implicit, câte o limită acestei cauze de
neimputabilitate, dar este în afara oricărei îndoieli că ceea ce justifică
înlăturarea imputabilităţii, în toate cazurile de constrângere psihică, este că
elementul subiectiv în cei doi factori ai săi (volitiv şi intelectiv) nu mai este
conform conceptului pe care îl impune acestui element raţiunea de a fi a
represiunii)287.
287 V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939) op. cit., pp. 350 -351.
4.
Condiţiile constrângerii morale
Pentru ca dispoziţiile art. 25 noul C. pen. să fie incidente, organul judiciar
trebuie să constate întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) să existe o acţiune de constrângere exercitată asupra psihicului
unei persoane de către o altă persoană, prin ameninţare. Aceasta
presupune ca ameninţarea prin care se exercită constrângerea morală să
determine o puternică presiune asupra psihicului celui constrâns, înlăturând
astfel posibilitatea liberei determinări şi dirijări a voinţei acestuia.
Ameninţarea trebuie să fie efectuată de o persoană care urmăreşte
comiterea, prin mijlocirea celui ameninţat, a faptei pe care acesta o va săvârşi
sub presiunea constrângerii şi conţine alternative: sau persoana ameninţată
săvârşeşte fapte ce i se pretinde, sau ea, ori vreo altă persoană, va avea de
suferit un anumit rău (o vătămare adusă persoanei)288.
288 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol. I, op. cit., p. 377.
Nu are relevanţă dacă presiunea psihică a fost generată de ameninţarea orală

sau scrisă, ori dacă ameninţarea orală a fost însoţită de o ameninţare materială
(agitarea unei arme albe, ruperea legăturii telefonice etc.). În această din urmă
ipoteză, constrângerea îşi păstrează caracterul său moral şi nu devine fizică,
întrucât ameninţarea însoţită de acte materiale nu acţionează asupra fizicului, ci
asupra psihicului persoanei ameninţate.
Ameninţarea trebuie să preceadă săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
de către persoana constrânsă şi să existe pe întreaga durată de comitere a
acelei fapte.
b) persoana ameninţată sau o altă persoană să fie expusă unui
pericol grav, actual sau iminent şi injust. Presiunea psihică trebuie să se
refere la un pericol grav pentru persoana făptuitorului sau o altă persoană
(indiferent dacă ar exista ori nu vreo legătură de rudenie cu aceasta).
Pericolul trebuie să vizeze un rău ireparabil sau greu de remediat. O
asemenea gravitate ar prezenta ameninţările care s-ar referi la valorile sociale
legate de persoana omului, cum sunt: viaţa, sănătatea, integritatea corporală,
libertatea etc., adică la valori susceptibile să creeze o puternică presiune psihică
şi să paralizeze voinţa subiectului.
Deşi legea nu cere ca între răul cu care se ameninţă şi cel care ar rezulta din
săvârşirea faptei să existe o anumită proporţie, această condiţie este
subînţeleasă; de exemplu, o ameninţare cu bătaia nu poate justifica săvârşirea
unui omor)289.
289 Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 2052/1976, V. Papadopol, M. Popovici,
Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976 -1980, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 78.
Pericolul creat prin ameninţare trebuie să fie actual sau iminent, adică pe cale
de a se produce. Dacă pericolul nu îndeplineşte aceste condiţii, înseamnă că cel
ameninţat are posibilitatea să evite răul, astfel că nu s-ar justifica săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală; spre exemplu, o scrisoare de ameninţare
cu un pericol deosebit de grav o ameninţare prin telefon nu sunt de natură să
creeze constrângerea psihică şi, în consecinţă, să înlăture caracterul imputabil al
faptei.
Răul care ameninţă să fie injust. Nu se poate reţine constrângerea morală
când persoana care a săvârşit infracţiunea este ameninţată că va fi denunţată,
întrucât cea care exercită ameninţarea îşi îndeplineşte îndatorirea cetăţenească.
c) Pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală către care tinde acţiunea de
constrângere prin ameninţare. Nu are relevanţă forma de săvârşire a faptei
(consumată sau tentativă pedepsibilă) ori dacă cel constrâns ar urma să
acţioneze ca autor, instigator sau complice nici dacă fapta este comisivă sau
omisivă. Este îndeplinită această condiţie, de exemplu, când o persoană sub
ameninţarea cu revolverul, săvârşeşte un fals; ori în ipoteza în care o persoană
al cărui copil a fost răpit de necunoscuţi dă o declaraţie scrisă mincinoasă
pentru a fi folosită într-un proces, sub ameninţarea că, în caz contrar, nu îşi va
mai vedea copilul.
În astfel de cazuri de inevitabilitate a pericolului în alt mod, cel ameninţat nu
se află în faţa unei alternative pe care ar putea-o liber rezolva, ci în faţa unei
constrângeri, în faţa unui dictat căruia trebuie să i se supună.
Dacă cel ameninţat putea evita pericolul grav prin denunţarea celui ce
exercită ameninţarea ori prin alarmă sau alte căi (chemarea în ajutor a altor
persoane, obţinerea unei soluţii de tranziţie) condiţia inevitabilităţii nu mai este
îndeplinită, întrucât el avea posibilităţi mai puţin dăunătoare pentru înlăturarea
pericolului grav.
În evaluarea posibilităţilor de înlăturare în alt mod a pericolului se vor avea în
vedere nu numai felul ameninţării şi gravitatea acesteia, dar şi starea şi, în
special, condiţia psihică şi emotivitatea persoanei ameninţate, siguranţa
eficienţei mijloacelor de înlăturare care puteau, eventual, fi folosite, cât şi toate
împrejurările cauzei susceptibile de a pune în lumină situaţia reală.
Examinând practica judiciară, mai ales cea publicată, rezultă că soluţiile
instanţelor sunt corecte în ceea ce priveşte incidenţa constrângerii morale în
cazuri concrete. Cele mai multe dintre soluţii sunt de respingere a invocării
constrângerii morale. În acest sens s-a decis că fapta inculpatului de a fi dat
ajutor autorului delapidării ca urmare a temerii pe care acesta i-a inspirat-o şi a
ameninţărilor că îl va îndepărta din serviciu, deoarece era recidivist, nu
constituie o constrângere morală existând şi alte căi prin care inculpatul putea
îndepărta pericolul fără a comite o infracţiune290. Într-o altă speţă s-a decis că
întrucât pericolul cu care inculpatul pretinde că a fost ameninţat putea fi
înlăturat şi prin alte mijloace, comiterea infracţiunii de furt calificat, în forma
continuată, prin patru acte materiale, nu poate fi săvârşită sub imperiul
constrângerii morale291.
290 Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 3834/1974, în R.R.D. nr. 10/1974, p. 178.
291C. Apel Bucureşti, secţia a II -a penală, decizia nr. 15359/1999, în Culegere de practică
judiciară în materie penală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 32.
5.
Efectele constrângerii morale
Dacă organul judiciar constată că o faptă prevăzută de legea penală a fost
săvârşită ca urmare a unei constrângeri morale, acea faptă nu poate fi
imputabilă persoanei care a comis-o. Persoana care a efectuat acţiunea de
constrângere morală va răspunde penal ca instigator la infracţiunea săvârşită
întrucât aceasta a fost determinată de acţiunea sa. În acest caz sunt aplicabile
dispoziţiile art. 52 alin. (3) C. pen. (participaţie improprie modalitatea intenţie-
fără vinovăţie).
Constrângerea morală fiind o cauză de neimputabilitate produce efecte in
personam. În cazul în care acţiunea de constrângere a fost efectuată faţă de
mai multe persoane, în astfel de situaţii fiecare persoană va beneficia de
excluderea caracterului imputabil al faptei săvârşite.
Este posibil ca o persoană să fie silită prin constrângere morală să acţioneze
ca autor sau complice la săvârşirea unei infracţiuni, ceilalţi participanţi
acţionând neconstrânşi; în acest caz persoana constrânsă nu va răspunde ca
participant la săvârşirea infracţiunii, caracterul imputabil al contribuţiei sale fiind
înlăturat.
Constrângerea morală înlătură, în principiu, şi răspunderea civilă, pentru
prejudiciul cauzat urmând să răspundă persoana care a exercitat constrângerea.
Dacă persoana constrânsă a comis fapta fiind în eroare de fapt cu privire la
existenţa acţiunii de constrângere sau la intensitatea acesteia, problema
răspunderii civile va putea fi pusă în discuţie în măsura culpei acesteia292..
292 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol. I, op. cit., pp. 380 -381.

6.
În legislaţiile străine constrângerea morală este reglementată fie ca o formă a
stării de necesitate, fie ca o cauză de înlăturare sau excludere a vinovăţiei.
7.
Astfel, Codul penal italian în art. 54 alin. (2), prevede, explicit, că există
stare de necesitate (cauza justificativă) şi în cazul în care o persoană prin
ameninţare cu un rău important este determinată să comită o infracţiune; în
acest caz, de fapta comisă de către persoana ameninţată, răspunzător este cel
care a obligat-o să o comită.
8.
Codul penal german tratează constrângerea morală în cadrul stării de
necesitate scuzabile în §35. Potrivit acestui text persoana care săvârşeşte o
infracţiune pentru a salva de la un pericol iminent, ce nu putea fi înlăturat altfel,
viaţa, integritatea corporală sau libertatea sa, a unui membru al familiei sale
sau a altei persoane apropiate acesteia, acţionează fără vinovăţie. În legea
germană există deosebire între starea de necesitate care este cauză justificativă
şi înlătură însăşi existenţa faptei ilicite (§34) şi starea de necesitate scuzabilă
care înlătură vinovăţia, fapta păstrând caracterul ilicit.
9.
Codul penal francez reglementează constrângerea fizică şi constrângerea
morală (cauze de neresponsabilitate) într-un singur text, art. 122-2 în care se
prevede că „nu este responsabilă penal persoana care a acţionat sub imperiul
unei forţe sau a unei constrângeri căreia nu i-a putut rezista”.
10.
Codul penal belgian reglementează constrângerea fizică împreună cu
constrângerea morală în art. 71 în care se arată că „nu constituie infracţiune
când acuzatul sau învinuitul a fost constrâns de o forţă căreia nu i s-a putut
opune”.
George Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academia Română, ed. a II-a,

Bucureşti, 2002; George Antoniu, Sistemul cauzelor care înlătură caracterul
penal al faptei,în R.D.P. nr. 2/1994, pp. 31-43; Mihai Apetrei, Ilie Pascu,
Cleopatra Drimer, Cauze care înlătură caracterul penal al faptei, Ed. Ecologică,
Bucureşti, 2001; Valentin Mirişan, Constrângerea – cauză specială care înlătură
caracterul penal al faptei de dare de mită, în R.D.P nr. 3/1995, p. 78; Gigel
Potrivitu, În legătură cu condiţiile reţinerii constrângerii morale, în Dreptul nr.
11/2000, p. 133.

Comentariu
http://www.just.ro.
1.
Sustragerea de la luarea în evidenţa militară nu are corespondent în
reglementarea anterioară. În schimb, în Codul penal anterior era
reglementată infracţiunea de sustragere de la recrutare. Recrutarea constituie
acţiunea prin care tânărul care îndeplineşte condiţiile necesare este examinat şi
selectat de autorităţile militare în vederea repartizării sale la o unitate în care îşi
va satisface stagiul militar. Activitatea de recrutare se efectuează de către
comisii de specialitate care funcţionează pe lângă centrele militare ale
Ministerului Apărării Naţionale, acestea având sarcina de a examina starea
sănătăţii şi aptitudinile tinerilor pentru o repartizare cât mai judicioasă pe arme
sau unităţi militare. Prin suspendarea serviciului militar obligatoriu pe timp de
pace şi trecerea la serviciul militar bazat pe voluntariat, nu se mai justifică
incriminarea faptei de sustragere de la recrutare. Dar, serviciul militar fiind
obligatoriu în timp de război, subzistă obligaţia cetăţenilor încorporabili ca, pe
timp de pace, la împlinirea vârstei prevăzute de lege, să se prezinte în faţa
autorităţilor militare pentru a stabili modul de îndeplinire a îndatoririlor militare
în cazul revenirii la serviciul militar obligatoriu (în timp de război sau la
declararea stării de asediu).
2.
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în sustragerea de la luarea în
evidenţa militară, selecţia, stabilirea aptitudinilor şi a opţiunilor privind modul de
îndeplinire a îndatoririlor militare, în timp de pace.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine dacă fapta este
săvârşită în timp de război sau pe durata stării de asediu.
3.
a) Obiectul juridic special. In cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic
special îl formează relaţiile sociale în legătură cu o desfăşurare normală a
activităţilor de luare în evidenţa militară, selecţie şi stabilire a aptitudinilor şi
opţiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare, care contribuie
efectiv la întărirea capacităţii de luptă a forţelor armate.
a) Subiectul activ.
Infracţiunea poate fi comisă numai de către o persoană care are obligaţia în
conformitate cu prevederile legale de a fi luată în evidenţa militară (cetăţenii
încorporabili). Cetăţenii încorporabili sunt consideraţi cetăţenii români, bărbaţi,
cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de ani, care îndeplinesc criteriile pentru a
executa serviciul militar. Nu îndeplinesc serviciul militar şi sunt scoşi din
categoria cetăţenilor încorporabili, neputând fi, în consecinţă, subiecţi activi
nemijlociţi la această infracţiune, cei clasaţi inapţi pentru serviciul militar, cu
scoatere din evidenţă, conform baremului medical stabilit potrivit
reglementărilor în vigoare, personalul hirotonit sau ordinat care aparţine cultelor
religioase recunoscute de lege, personalul consacrat oficial ca deservent al unui
asemenea cult, călugării care au o vechime în mănăstire de cel puţin 2 ani,
precum şi persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, cei arestaţi
preventiv sau trimişi în judecată, până la data rămânerii definitive a hotărârii
prin care s-a soluţionat cauza penală (art. 6 şi 7 din Legea nr. 446/2006).
Coautoratul nu este posibil, deoarece este vorba de o infracţiune cu subiect
activ unic. Participaţia este posibilă atât sub forma instigării, cât şi a
complicităţii.
b) Subiectul pasiv. Infracţiunea are ca subiect pasiv unitatea militară sau
autoritatea ori agentul economic în cadrul căreia ar trebui repartizat cetăţeanul
încorporabil, fiind pusă în pericol capacitatea de luptă a forţelor armate.
4.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, fapta pe care o
analizăm se realizează prin activitatea făptuitorului de a se sustrage de la luarea
în evidenţa militară, selecţia, stabilirea aptitudinilor şi a opţiunilor privind modul
de îndeplinire a îndatoririlor militare.
Evidenţa militară a cetăţenilor încorporabili şi a rezerviştilor reprezintă
ansamblul activităţilor desfăşurate pentru cunoaşterea şi actualizarea datelor
referitoare la identitatea, pregătirea profesională, militară şi de specialitate,
ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi situaţia medico-militară a acestora.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 395/20052919, cetăţenii români, bărbaţi, la
împlinirea vârstei de 18 ani, se vor prezenta la centrele militare numai pentru
luarea în evidenţă militară, selecţionare, stabilirea aptitudinilor şi a opţiunilor
privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare, în situaţiile prevăzute la art.
3 din lege (pe durata stării de război, a stării de mobilizare, precum şi pe timpul
stării de asediu).
2919 Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu
şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat, publicată în M. Of. nr. 1155 din 20
decembrie 2005.
Infracţiunea se comite fie prin acte omisive (inacţiune), ca de exemplu,

neprezentarea celui în cauză la data, ora şi locul indicat prin documentul de
încunoştinţare, fie prin acte comisive (acţiune), ca de exemplu, ascunderea,
dispariţia de la domiciliu, părăsirea locului de muncă sau fuga din ţară în
străinătate cu intenţia de a se sustrage de la luarea în evidenţa militară,
selecţia, stabilirea aptitudinilor şi a opţiunilor privind modul de îndeplinire a
îndatoririlor militare.
Pentru existenţa infracţiunii de care ne ocupăm, este necesar ca această
sustragere să nu aibă la bază motive întemeiate, respectiv, să se facă
nejustificat, pentru că, în caz contrar, nu sunt incidente prevederile art. 434 C.
pen.
În varianta agravată există o condiţie de timp, respectiv fapta trebuie să fie
săvârşită în timp de război sau pe durata stării de asediu2920.
2920 Pentru explicaţii privind înţelesul acestor noţiuni, a se vedea supra, art. 413 C. pen.
b) Urmarea imediată. Prin săvârşirea infracţiunii de sustragere de la luarea

în evidenţa militară se creează o stare de pericol pentru asigurarea capacităţii
de luptă a forţelor armate prin diminuarea numărul potenţial necesar de ostaşi
în timp de război sau pe durata stării de asediu. O modificare de dată recentă,
după publicarea noului cod penal în Monitorul Oficial a prevederilor legii
nr. 395/20052921 stabileşte faptul că simpla neprezentare la centrele militare
în termen de 6 luni de la data împlinirii vârstei de 18 ani constituie contravenţie.
2921Modificată prin Legea nr. 223/2010 pentru modificarea art. 4 din Legea nr.
395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea la
serviciul militar pe bază de voluntariat, publicată în M. Of. nr. 792 din 26 noiembrie 2010.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii

este necesară stabilirea unei legături de cauzalitate între sustragere şi urmarea
produsă (starea de pericol), legătură care rezultă în genere din însăşi comiterea
faptei (ex re).
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de sustragere de la luarea în evidenţa
militară se săvârşeşte cu intenţie care poate fi directă sau indirectă.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Deşi posibile, actele pregătitoare şi tentativa nu sunt incriminate
şi prin urmare nu se pedepsesc.
Infracţiunea se consumă în momentul când subiectul activ este obligat să se
prezinte în faţa comisiei pentru luarea în evidenţa militară, selecţia, stabilirea
aptitudinilor şi a opţiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare şi
nu se prezintă cu intenţia de a se sustrage de la această îndatorire legală.
B. Sancţionare. Pedeapsa pentru această infracţiune în varianta simplă este
amenda. Varianta agravată se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

Comentariu

1.
reglementarea anterioară. Spre deosebire de Codul penal anterior, unde
infracţiunea de neluare a măsurilor necesare în ceea ce priveşte operaţiunile
navale se aplica în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte aeronavele, art.
430 din Codul penal actualmenţionează numai prevederile art. 423-425 în
ceea ce priveşte aplicarea acestora şi în cazul aeronavelor. Considerăm acest
fapt o greşeală de redactare, legiuitorul intenţionând să aplice dispoziţiile art.
424-426 în raport cu aeronavele. Într-adevăr, aplicarea art. 423 prin raportare
la aeronave nu are logică, întrucât art. 423 (zborul neautorizat) se referă
exclusiv la aeronave. În acelaşi timp, neaplicarea art. 426 la aeronave de
asemenea nu-şi găseşte logica, întrucât o asemenea faptă poate săvârşi la fel
de bine atât pe o navă, cât şi pe o aeronavă militară. De aceea, sperăm într-o
grabnică modificare a prevederilor art. 430 C. pen., în sensul cădispoziţiile art.
426 să se aplice în mod corespunzător şi în ce priveşte aeronavele militare2909.
2909La data trimiterii manuscrisului spre publicare, prevederile codului penal în acest sens
nu au fost încă modificate şi corelate cu dispoziţiile codului penal anterior şi realitatea
socială.

2.
Incriminarea în cazul infracţiunilor menţionate (părăsirea navei, părăsirea
comenzii, neluarea măsurilor necesare în operaţiunile navale şi coliziunea) se
aplică mutatis mutandis şi faptelor săvârşite la bordul aeronavelor.

Comentariu

1.
Codul penal anterior nu prevedea măsuri de supraveghere şi obligaţii pentru
perioada de după aplicarea liberării condiţionate, deoarece nu funcţiona un
sistem pentru supravegherea, controlul şi sprijinul instituţionalizat al celui
liberat, singura obligaţie stabilită în sarcina acestuia era aceea ca în intervalul
de timp de la eliberare până la împlinirea duratei pedepsei, să nu săvârşească
din nou o infracţiune.
Noul Cod penal stabileşte măsuri de supraveghere şi obligaţii ce sunt
impuse condamnatului pe durata de timp de la eliberare până la împlinirea
duratei pedepsei, care constituie termen de supraveghere. Această modalitate
de supraveghere şi control s-a instituit şi la amânarea aplicării pedepsei, la
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, deoarece aceste modalităţi
de individualizare sunt puse sub supravegherea şi controlul serviciului de
probaţiune care trebuie să monitorizeze şi să ajute pe cel condamnat să se
resocializeze, să îndeplinească integral măsurile şi obligaţiile pe timpul până la
epuizarea duratei condamnării.
2.
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile nu vor fi aplicate dacă restul de
pedeapsă neexecutat este mai mic de doi ani, caz în care pedeapsa este
considerată executată, dacă cel liberat nu a săvârşit o nouă infracţiune până la
împlinirea termenului pedepsei, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi
nu s-a descoperit o cauză de anulare a liberării condiţionate.
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile pe timpul liberării condiţionate pot fi
aplicate şi ca pedeapsă accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi, care se
pot derula şi pe această perioadă, fără însă a se suprapune cu măsurile şi
obligaţiile prevăzute la art. 101 C. pen., deoarece legea interzice impunerea
unor obligaţii ce au acelaşi conţinut cu a interdicţiei aplicate anterior ca
pedeapsă accesorie.
3.
Consideraţii cu privire la măsuri şi obligaţii pe timpul liberării
condiţionate
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile reprezintă suma tuturor
activităţilor obligatorii pe timpul termenului de supraveghere, dacă
restul de pedeapsă rămas neexecutat este de 2 ani sau mai mare pe
durata liberării condiţionate, hotărâte de către instanţa de judecată
care a dispus îndeplinirea integrală a acestora, astfel încât să se
realizeze resocializarea condamnatului, iar pedeapsa să fie consideră
executată.
Prevederile art. 101 C. pen. reglementează un domeniu nou pentru liberarea
condiţionată, respectiv măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului
pentru perioada până la epuizarea pedepsei prin împlinirea termenului stabilit ca
urmare a pedepsei aplicate de către instanţa de judecată.?Aceste măsuri de
supraveghere şi obligaţii sunt aplicate din aceeaşi raţiune juridică ca şi măsurile
şi obligaţiile stabilite în cazul amânării aplicării pedepsei ori a suspendării
executării pedepsei sub supraveghere în vederea instituirii unui control şi a
unui sprijin instituţional în vederea resocializării efective a condamnatului.
Măsurile nu sunt necesare pentru cei care după liberarea condiţionată au
durate scurte până la terminarea pedepsei, pentru că instituirea acestora pe
durată mică de timp ar fi ineficiente sau inutile. Ele sunt însă importante în
situaţia în care de la punerea în libertate urmează parcurgerea unei perioade
de 2 ani sau mai marepână la terminarea pedepsei, astfel că legea
stabileşte măsuri obligatorii de supraveghere, dar şi obligaţii care vor fi
impuse de către instanţă. Perioadele de 2 ani sau mai mari corespund şi unor
pedepse mai mari, respectiv unor infracţiuni săvârşite cu un mai mare grad de
risc pentru acordarea liberării condiţionate a condamnatului.
Măsurile şi obligaţiile vin să completeze pedepsele complementare stabilite de
către norma de incriminare acolo unde acestea sunt prevăzute, dar şi în cazul în
care instanţa consideră necesar a le aplica, tocmai pentru a întregi tabloul
interzicerii exercitării unor drepturi cu măsuri de supraveghere şi obligaţii ce
determină ca pedeapsa să fie continuată cu un grad de constrângere care să
influenţeze un comportament spre resocializare a celui liberat condiţionat.
4.
Măsurile de supraveghere
Măsurile obligatorii stabilite de Codul penal sunt în măsură să întărească
autoritatea şi competenţa materială a serviciului de probaţiune pentru ca
acesta să poată cere condamnatului, astfel:
– să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
– să primească vizita agenţilor de probaţiune desemnaţi să-l
supravegheze;
– să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile;
– să comunice schimbarea locului de muncă;
– să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor de existenţă.
Aceste măsuri de supraveghere sunt drepturi de cooperare cu serviciul
de probaţiune, dar şi în mod corelativ obligaţii ale condamnatului, legăturile
permanente ale acestuia cu consilierul probaţiune creând convingerea că cel
liberat condiţionat este de bună-credinţă cu privire la acceptarea măsurilor de
supraveghere ori că, dimpotrivă, încearcă să se sustragă acestora, îngreunând
controlul sau încercând să scape de supraveghere.
5.
Obligaţiile impuse de către instanţa de judecată
Obligaţiile impuse de către instanţă celui liberat condiţionat permit
individualizarea şi personalizarea activităţii de resocializare astfel că ele
sunt lăsate la dispoziţia instanţei, dintr-o listă cuprinzătoare de obligaţii:
a. cursurile de pregătire şcolară sau de calificare, art. 101 alin. (2) lit.
a) C. pen. ce pot fi stabilite în mod concret pentru prima treime din perioada
de liberare condiţionată, dar nu mai mult de doi ani, conform art. 101 alin.
(5) se vor stabili pentru continuarea cursurilor începute şi care trebuie
continuate, ori pentru ca cel liberat să poată să înceapă o activitate legală
pentru susţinerea financiară sau materială a vieţii sale. Serviciul de probaţiune
este obligat să ofere celor liberaţi condiţionat, variante de cursuri de şcolarizare
sau calificare profesională ori programe de reintegrare socială, punând la
dispoziţia instanţei recomandări în acest sens, art. 101 alin. (6) C. pen.;
b. să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu
instituţii din comunitate;
c. să nu părăsească teritoriul României;
d. să nu se afle în anumite locuri, manifestări sportive, culturale, ori adunări
publice stabilite de către instanţa de judecată;
e. să nu comunice cu victima, cu membri familiei acesteia, participanţii la
infracţiune, ori alte persoane stabilite de către instanţă, ori să nu se
apropie de aceştia;
f. să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g. să nu deţină sau să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de
arme.
Aceste obligaţii pot fi impuse condamnatului pe toată durata termenului de
supraveghere, iar unele dintre acestea până la finalizarea activităţii (cursurile şi
programele) în aşa fel încât comunitatea să fie ferită de o eventuală activitate
ce l-ar predispune pe cel condamnat să săvârşească o infracţiune, ori să lezeze
comunitatea printr-o conduită necorespunzătoare.
Cu privire la măsurile obligatorii ele trebuie îndeplinite în totalitate, iar cele
stabilite ca obligaţii trebuie îndeplinite numai în măsura în care instanţa a
hotărât cu privire la natura, durata şi specificul acestora, precum şi dacă ele se
vor îndeplini în totalitate, pe o anumită durată sau pe întreaga perioadă de
supraveghere. Astfel, obligaţiile cu privire la cursuri şi programe se vor derula
pe perioada frecventării acestora până la absolvire, iar cel cu privind obligaţiile
de la literele c)-g) pe întreaga perioadă de supraveghere.
În legătură cu obligaţia de a nu părăsi teritoriul României în cazul
liberării condiţionate, această obligaţie este imperativă, faţă de situaţia în care
pedepsei îi este suspendată executarea sub supraveghere, când condamnatul
poate părăsi teritoriul României cu aprobarea instanţei de judecată.
Obligaţia de a nu conduce vehicule în perioada liberării condiţionate se
referă atât la cele cu motor, cât şi alte vehicule ce pot circula pe drumurile
publice şi care ar predispune la săvârşirea unor infracţiuni din culpă.
Deşi pe perioada condamnării armele proprii şi muniţiile deţinute de
condamnaţi sunt ridicate de organele abilitate, deţinerea altor arme sau
folosirea lor, ori „deţinerea şi folosirea unor arme” în înţelesul Codului penal
este, de asemenea, interzisă pe întreaga perioadă a liberării condiţionate.
Toate obligaţiile ce sunt impuse condamnatului sunt stabilite conform art.
101 alin. (6) C. pen. prin consultarea serviciului de probaţiune, care este
obligat săformuleze recomandări în acest sens.
Cu privire la perioada tranzitorie, determinată de succesiunea celor două
coduri penale, se vor aplica prevederile Codului penal anterior, deoarece conţine
măsuri mai favorabile celui liberat condiţionat.
Doina Balahur, Norme, valori şi principii prezente în documentele

internaţionale în materia Drepturilor Omului cu privire la sancţiunile neprivative
de libertate,sursa www.irp.md/ Alternative/lume.html; Karolly Bard, Măsuri
alternative ale pedepsei penale, Raport prezentat la Congresul mondial de drept
comparat, Atena 31 iulie-6 august, sursa www.irp.md/ Alternative/lume.html;
Dorin Ciuncan, Problema aplicării principiului legii mai favorabile în cazul
situaţiilor tranzitorii în succesiunea legilor penale privind liberarea
condiţionată, în Pro Lege nr. 4/2000, p. 265; Marcia Kran, Regulile minimale
standardizate ale Naţiunilor Unite pentru măsuri non-privative de libertate în
sistemul judiciar, sursa www.irp.md/Alternative/lume.html; Radu
Lupaşcu, Calculul restului de pedeapsă rămas neexecutat în cazul revocării
liberării condiţionate, în Pro Lege nr. 1/1997, p. 169; Victor Nicolcescu, Aspecte
procesuale privind liberarea condiţionată, în Pro-Lege nr. 1/2001, p. 156; Ion
Retca, Procurorul competent să prezideze comisia de propuneri în vederea
liberării condiţionate din penitenciar, în Pro Lege nr. 1/1999, p. 50.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
În noul Cod penal legiuitorul a optat, spre deosebire de reglementarea
anterioară, pentru includerea în articole distincte a variantelor agravate ale
tâlhăriei. Astfel, variantele de agravare (mai puţin tâlhăria urmată de moartea
victimei, care este reglementată în art. 236 C. pen.) au fost prevăzute în art.
234 C. pen., sub denumirea marginală de Tâlhăria calificată. Au fost menţinute
în mare parte dispoziţiile din Codul penal anterior, cu precizarea că s-a
renunţat la unele dintre elementele circumstanţiale de agravare prevăzute de
legea anterioară. Este vorba despre tâlhăria săvârşită de două sau mai multe
persoane împreună, în timpul unei calamităţi sau într-o locuinţă ori în
dependinţe ale acesteia. Raţiunea modificării rezidă în aceea că primele două
împrejurări sunt prevăzute, cu un conţinut apropiat, ca şi circumstanţe agravate
legale. Modificarea agravantei săvârşirii faptei într-o locuinţă sau în dependinţe
ale acesteia s-a impus pentru a rezolva legal situaţia în care tâlhăria este
săvârşită prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional,
situaţie în care s-au exprimat opinii contradictorii în literatura de specialitate şi
s-au dat soluţii neunitare în practica judiciară.
De asemenea, au fost introduse noi ipoteze de agravare, incidente în ipoteza
în care fapta se săvârşeşte „asupra unui mijloc de transport” sau prin simularea
de „calităţi oficiale”, ori dacă fapta a fost comisă în condiţiile furtului calificat
prevăzut în art. 229 alin. (3) (furtul privind ţiţei, gazolină, componente ale
sistemului de irigaţii etc.), în condiţiile în care practica judiciară a semnalat
cazuri relativ frecvente în care infractorii recurg la asemenea procedee.
Agravanta din reglementarea anterioară a săvârşirii faptei de către o
persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă a fost
modificată în actuala reglementare în sensul includerii substanţelor explozive şi,
de asemenea, al inserării condiţiei folosirii respectivelor instrumente. Deci nu
mai este suficient pentru agravarea tâlhăriei ca făptuitorul să aibă asupra sa un
astfel de instrument, ci mai trebuie să-l şi folosească.
Ca şi în reglementarea anterioară, s-au menţinut trei trepte de agravare a
tâlhăriei (din care, în actuala reglementare, două se regăsesc în Tâlhăria
calificată, iar una în Tâlhăria urmată de moartea victimei), dar cu o altă
redistribuire a circumstanţelor de agravare şi cu o reducere substanţială a
limitelor de pedeapsă (în reglementarea anterioară, agravantele de la tâlhăria
calificată se pedepseau cu închisoare între 5 şi 20 de ani).
2.
Infracţiunea de tâlhărie calificată este prevăzută în art. 234 C. pen. în două
variante de agravare [corespunzătoare alin. (1), respectiv alin. (2) şi (3)].
Potrivit alin. (1), prezintă caracter agravat tâlhăria săvârşită în următoarele
împrejurări: prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau
paralizante [lit. a)]; prin simularea de calităţi oficiale [lit. b)]; de o persoană
mascată, deghizată sau travestită [lit. c)]; în timpul nopţii [lit. d); într-un mijloc
de transport sau asupra unui mijloc de transport [lit. e)]; prin violare de
domiciliu sau sediu profesional [lit. f)].
Se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (2), tâlhăria săvârşită în condiţiile art.
229 alin. (3) (privind anumite categorii de bunuri, cum ar fi ţiţei, gazolină,
componente ale sistemelor de irigaţii ori ale reţelelor electrice etc.). Pe acelaşi
palier de gravitate se situează, potrivit alin. (3), tâlhăria care a avut ca urmare
vătămarea corporală.
3.
Analiza elementelor circumstanţiale agravante
Prin prisma obiectului juridic, a subiecţilor, cât şi a elementelor de bază ale
conţinutului constitutiv, tâlhăria calificată este, în linii mari, identică cu tâlhăria
simplă, fapt ce ne determină să analizăm numai unele elemente suplimentare
referitoare la împrejurările care fac ca tâlhăria să devină calificată.
Dacă se compară agravantele de la infracţiunea de furt cu cele de la tâlhărie
se pot observa asemănări, dar nu identitate, rămânând să analizăm în
continuare numai pe cele pentru care nu putem face trimitere la furtul calificat.
Pentru analiza circumstanţelor prevăzute în alin. (1) lit. c) (de o persoană
mascată, deghizată sau travestită), d) (în timpul nopţii) şi f) (prin violare de
domiciliu sau sediu profesional) şi alin. (2) [tâlhăria săvârşită în condiţiile art.
229 alin. (3)] facem trimitere la explicaţiile date la analiza circumstanţelor în
cazul infracţiunii de furt calificat (art. 229 C. pen.).
4.
Elementele circumstanţiale prevăzute în alin. (1)
a) Tâlhăria săvârşită prin folosirea unei arme ori substanţe explozive,
narcotice sau paralizante [art. 234 alin. (1) lit. a) C. pen.]
Această agravantă se reţine, bineînţeles, atunci când s-a folosit arma, în caz
contrar, va subzista infracţiunea de furt calificat, iar nu cea de tâlhărie
calificată1641.
1641 Jud. Miercurea Ciuc, sent. pen. nr. 171/2009, www.jurisprudenta.com.
Potrivit art. 179 alin. (1) C. pen., arme sunt instrumentele, piesele sau
dispozitivele astfel declarate prin dispoziţiile legale. În sfera noţiunii de armă
folosită în textul art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen., intră şi obiectele pe care
dispoziţiile art. 179 alin. (2) C. pen. le asimilează cu armele, deoarece acestea
devin arme numai dacă au fost întrebuinţate ca arme în atac; or, aceasta este
condiţia specifică pentru reţinerea infracţiunii de tâlhărie calificată.
Potrivit actelor normative în vigoare, mai precis, potrivit prevederilor Legii
nr. 126/19951642, substanţele explozive cuprind explozivii de uz civil, emulsiile
explozive, amestecurile explozive, pirotehnice şi simple, încărcăturile speciale,
mijloacele de iniţiere, cele auxiliare de aprindere, precum şi orice alte substanţe
sau amestecuri de substanţe destinate să dea naştere la reacţii chimice
instantanee, cu degajare de căldură şi gaze la temperatură şi presiune ridicată.
1642 Publicată în M. Of. nr. 298 din decembrie 1995, cu modificările şi completările
ulterioare.
Prin substanţă narcotică se înţelege orice substanţa care are însuşirea de a

produce artificial adormirea unei persoane, de a cauza imediat persoanei căreia
îi este administrată o stare de somnolenţă, de pierdere a cunoştinţei,
diminuarea sensibilităţii şi a reflexelor; fac parte din această categorie de
substanţe cloroformul, morfina, eterul etc.
Substanţele paralizante sunt acele substanţe care au aptitudinea de a
diminua temporar capacitatea de autoapărare a victimei – cum sunt cele
vomitive, iritant-lacrimogene şi alte asemenea substanţe frecvent apărute în
„arsenalul” infractorilor din ultimii ani.
Raţiunea agravantei rezidă în periculozitatea sporită a infractorului care
utilizează astfel de instrumente pentru înfrângerea voinţei victimei, ori punerea
acesteia în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
b) Tâlhăria săvârşită prin simularea de calităţi oficiale [art. 234 alin.
(1) lit. b) C. pen.]
De simularea unei calităţi oficiale se poate vorbi atunci când făptuitorul, fără
a avea o calitate oficială, pretinde că ar deţine o asemenea calitate.
Procedeul folosit are efect intimidant asupra persoanei care, în principiu, cel
puţin în faza iniţială, nu opune rezistenţă făptuitorului. Pentru a produce acest
efect, făptuitorul trebuie să simuleze una dintre acele calităţi oficiale care, dacă
ar fi reală, i-ar da dreptul de a aborda persoana vătămată şi de a o lipsi de
obiectele aflate asupra sa (calitatea de procuror, ofiţer de poliţie, lucrător
sanitar însărcinat cu depistarea bolilor contagioase) 1643. Dacă făptuitorul a
dobândit ulterior calitatea de care s-a prevalat, fapta sa continuă să constituie
infracţiune1644.
1644 T. Vasiliu, D. Pavel ş.a, op. cit., vol. I, pp. 166 -167.
c) Tâlhăria săvârşită într-un mijloc de transport sau asupra unui

mijloc de transport [art. 234 alin. (1) lit. e) C. pen.]
Mijlocul de transport este acela destinat anume de a transporta persoane sau
marfă. Textul incriminator, în cazul tâlhăriei, se referă la orice mijloc de
transport, sfera fiind deci foarte largă.
Ca atare, protecţia instituită prin această împrejurare agravantă se extinde
asupra tuturor mijloacelor de transport, atât cele care, prin natura lor,
transportă persoane în comun sau individual, cât şi cele care transportă
ocazional persoane1645.
1645A se vedea cu privire la aceste aspecte, M. Bădilă, Noua reglementare a infracţiunii de
tâlhărie, în R.D.P. nr. 1/19 97, p. 35.
Pentru a subzista efectiv această variantă agravantă, trebuie ca atât

făptuitorul, cât şi victima să se afle în mijlocul de transport, ori ca acţiunea
făptuitorului să se îndrepte asupra mijlocului de transport. Dacă mijlocul de
transport este o navă sau aeronavă aflată în marea liberă sau în spaţiul aerian
liber, fapta nu va constitui tâlhărie calificată, ci infracţiunea de piraterie (art.
235 C. pen.).
5.
Elementul circumstanţial prevăzut în alin. (3)
O altă variantă agravată a tâlhăriei există potrivit art. 234 alin. (2) C. pen.,
atunci când fapta a avut ca urmare vătămarea corporală. Este vorba de o
faptă care a produs vreuna dintre consecinţele prevăzute în art. 194 C. pen.: o
infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un
prejudiciu estetic grav şi permanent; avortul; punerea în primejdie a vieţii
persoanei
Pentru a se reţine varianta agravată de care vorbim trebuie ca între fapta de
tâlhărie şi urmarea produsă să existe un raport de cauzalitate. În situaţia când
acest raport lipseşte, faptele vor avea o altă încadrare juridică. De asemenea, în
cazul reţinerii acestei agravante, fapta se săvârşeşte cu praeterintenţie.
Făptuitorul prevede, urmăreşte sau acceptă săvârşirea furtului prin violenţă,
ameninţare, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a
se apăra, dar în realitate se produce un rezultat mai grav, vătămarea corporală
a victimei, pe care făptuitorul îl prevede, dar nu-l acceptă, sperând fără temei
că nu se va produce, ori nu-l prevede, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Dacă
vătămarea corporală a victimei se produce cu intenţie, atunci va exista un
concurs de infracţiuni între tâlhăria simplă (art. 233 C. pen.) şi infracţiunea de
vătămare corporală (art. 194 C. pen.).
6.
Forme. Sancţionare
A. Forme. În legătură cu tentativa, o problemă mult controversată în
literatura juridică, cât şi în practica judiciară, a fost aceea a încadrării juridice a
faptei în situaţia în care autorul infracţiunii de tâlhărie care a avut ca urmare
vătămarea corporală, fiind surprins de către victimă în momentul în care
sustrăgea bunul, a lovit-o în scopul efectuării acţiunii de luare a bunului
respectiv sau pentru a-şi asigura scăparea, iar în urma acţiunilor de lovire
victima a suferit vătămări, iar făptuitorul, de teama de a nu fi prins la locul
faptei de alte persoane care se alarmaseră, a renunţat la luarea obiectului. Deci,
fapta intenţionată (furtul) a rămas în forma tentativei, însă s-a produs urmarea
mai gravă – vătămarea corporală a victimei. Această controversă a fost
rezolvată de legiuitor. Astfel, potrivit art. 36 alin. (3), infracţiunea complexă
săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al
acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea complexă consumată.
B. Sancţionare. Tâlhăria calificată în variantele prevăzute în art. 234 alin.
(1) C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi. Variantele agravate prevăzute în alin. (2) şi (3) se
sancţionează cu închisoarea de la 5 la 12 ani. Considerăm criticabilă decizia
legiuitorului ca în cazul ultimelor variante agravate să nu prevadă obligativitatea
interzicerii exercitării unor drepturi.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin
infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă
pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii). Potrivit dispoziţiilor
art. 1121 din Codul penal, instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a
Dorin Ciuncan, Încadrarea juridică a tâlhăriei săvârşite într-o locuinţă sau în

dependinţe ale acesteia, în Pro Lege nr. 3/1999, p. 59; Dorin Ciuncan, Ioan-
Petru Cernat, Din nou despre infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau
dependinţele acesteia şi violarea de domiciliu, în Dreptul nr. 4/1999, p. 95;
Leontin Coraş, Opinii în legătură cu infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art.
211 alin. (21) lit. b) din Codul penal, în Dreptul nr. 5/2010, p. 148; Leontin
Coraş, Conţinutul infracţiunii complexe de tâlhărie ca variantă agravată, efectele
inexistenţei infracţiunii mijloc, structura vinovăţiei în cazul tâlhăriei şi
schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de furt
calificat, în Dreptul nr. 1/2007, p. 186; Gheorghe Mărgărit, Tâlhărie comisă pe
scara blocului. Dependinţă a locuinţei. Parte vătămată ce locuieşte în blocul
unde a fost tâlhărită. Aplicabilitatea prevederilor art. 211 alin. (2) lit. f) din Cod
penal, în Dreptul nr. 11/2001, p. 161; Costel Niculeanu, Despre infracţiunea de
tâlhărie comisă într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia şi violarea de
domiciliu, în Dreptul nr. 2/1998, p. 60; Ilie Pascu, Tâlhăria săvârşită într-o
locuinţă sau dependinţe ale acesteia, în R.D.P. nr. 2/2001, p. 107; Ilie
Pascu, Încadrarea juridică a tâlhăriei săvârşit în cabina liftului unui bloc de
locuinţe, în Pro Lege nr. 1/2004, p. 216; Gigel Potrivitu, Opinie cu privire la
infracţiunile de tâlhărie săvârşită în modalitatea prevăzută de art. 211 alin. (2)
lit. f) Cod penal, în Dreptul nr. 4/2002, p. 196; Eliodor Tanislav, Săvârşirea
infracţiunii în timpul eclipsei, în R.D.P. nr. 3/2001, p. 113; Vasile Ţugui, Ana
Ţugui, Vasile Sopon, Săvârşirea infracţiunii de tâlhărie „de trei sau mai multe
persoane împreună”, în R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 70.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Capitolul al VIII-lea, consacrat infracţiunilor împotriva libertăţii şi integrităţii
sexuale a fost complet revizuit, pe baza unei noi concepţii în acord cu soluţiile
diferitelor coduri europene în materie, privind relaţiile dintre infracţiunile înscrise
în aceasta categorie.
Libertatea individuală a fiecărei persoane în general înglobează, după cum de
altfel s-a mai subliniat, şi libertatea sexuală, respectiv dreptul acesteia de a
dispune în mod liber de corpul ei în ceea ce priveşte viaţa sexuală, având însă în
vedere să se respecte normele de drept, cât şi cele morale în sensul de a nu
leza interesele altora. Aşadar orice constrângere, orice violenţă sau ameninţare
exercitată asupra persoanei în vederea determinării la acte sexuale de orice
natură, deci orice nesocotire a dreptului ei de a consimţi sau nu la acestea este
considerată o încălcare a relaţiilor sociale care îi asigură acest drept.
În actuala reglementare violul a fost reglementat pornind de la ideea de act
de penetrare, astfel încât în conţinutul acestei infracţiuni se va include raportul
sexual – în înţelesul pe care această sintagmă l-a cunoscut în mod tradiţional în
dreptul nostru, actul sexual oral şi respectiv actul sexual anal, indiferent dacă în
aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual. De
asemenea, se includ în conţinutul infracţiunii de viol şi actele de penetrare
vaginală sau anală, realizate în alte modalităţi. Astfel definit, violul acoperă
toate actele de penetrare, indiferent dacă au fost comise de agresor asupra
victimei sau dacă victima a fost obligată să facă acest lucru. În reglementarea
anterioară elementul material avea o sferă de cuprindere diferită, constituind
orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau
acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin
constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa1408.
1408I.C.C.J., recurs în interesul legii cu privire la înţelesul ce trebuie atribuit actelor la care
se referă art. 197 alin . (1) şi art. 198, precum şi art. 201 din Codul penal, secţiile unite,
dec. nr. III din 23 mai 2005, M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005.
În privinţa variantelor agravate s-a realizat şi de această dată o simplificare a

reglementării, renunţându-se la acele elemente de agravare care pot fi
valorificate corespunzător în cadrul individualizării judiciare. De asemenea,
unele dintre agravante au fost reformulate, aşa cum s-a întâmplat în cazul
comiterii faptei asupra unei victime care este rudă în linie directă, frate sau soră
cu făptuitorul, pentru a rezulta cu claritate că această faptă absoarbe incestul,
punând astfel capăt incertitudinilor din practica judiciară cu privire la acest
aspect. Limitele de pedeapsă ale variantelor agravate sunt mai reduse în raport
cu reglementarea anterioară.
2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 218 C. pen. într-o variantă tip, o variantă
asimilată, o variantă agravată cu şase modalităţi alternative de comitere şi o
variantă agravată comună tuturor variantelor anterioare.
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în raportul sexual, actul
sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această
stare. Varianta asimilată prevăzută în alin. (2) constă în orice alte acte de
penetrare vaginală sau anală săvârşite în condiţiile alin. (1).
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) se realizează atunci când: victima se
află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [lit. a)],
victima este rudă în linie directă, frate sau soră [lit. b)], victima nu a împlinit
vârsta de 16 ani [lit. c)], fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale
pornografice [lit. d)], fapta a avut ca urmare vătămarea corporală [lit. e)], fapta
a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună [lit. f)].
În alin. (4) este prevăzută o agravantă comună tuturor variantelor de
comitere prezentate anterior, respectiv atunci când fapta are ca urmare
moartea victimei.
3.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale
privitoare la siguranţa, libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex
feminin sau masculin (deci indiferent de sexul acesteia) de a avea legături,
relaţii, raporturi sexuale după voinţa şi dorinţa ei.
În afară de obiectul juridic enunţat, infracţiunea de viol poate avea şi un
obiect juridic special secundar. Aşa de exemplu, în cazul când fapta a avut ca
urmare anumite loviri sau vătămări, ori moartea victimei, sunt lezate şi relaţiile
sociale privitoare la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea acesteia.
b) Obiectul material al infracţiunii îl constituie corpul persoanei în viaţă,
indiferent de sex, împotriva căreia se încearcă sau se realizează actul sexual, de
orice natură, prin constrângerea acesteia ori profitând de imposibilitatea ei de a
se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Prin urmare, este vorba de corpul persoanei în viaţă, întrucât numai raportat
la aceasta se poate atenta la libertatea şi inviolabilitatea sexuală.
În cazul când actul sexual este realizat asupra cadavrului unei persoane,
făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii de
profanare de cadavre, prevăzută şi pedepsită de art. 383 C. pen.
Prin extinderea câmpului de incidenţă şi a sferei de protecţie cu privire la
orice persoană şi prin înlăturarea limitării acestora la persoanele de sex feminin,
legiuitorul a înţeles să protejeze libertatea vieţii sexuale, indiferent de titularul
acestui drept – bărbat sau femeie.
a) Subiect activ. În cazul infracţiunii de viol, subiect activ nemijlocit – autor
– poate fi orice persoană (bărbat sau femeie), inclusiv minorul care răspunde
penal.
În ceea ce priveşte coautorul, există opinii controversate. După o primă
opinie1409 actul sexual de orice natură, care defineşte elementul material al
laturii obiective a infracţiunii de viol, în actuala reglementare, este şi rămâne şi
el în felul în care a fost conceput, un act unic care nu poate fi săvârşit de mai
multe persoane împreună în calitate de coautori. Fiecare act sexual – indiferent
de natura acestuia – heterosexual sau homosexual (homosexualitatea anală
activă) – prin însuşi specificul lui este unic, astfel încât exclude săvârşirea lui de
doi autori. Săvârşirea concomitentă de către două sau mai multe persoane a
unor acte sexuale – heterosexuale sau homosexuale – nu determină calitatea de
coautori ai acestora, fiecare dintre ei săvârşind individual, în persoana proprie,
ca autor, actul sexual.
1409
H. Diaconescu, Structura juridică şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de viol ca
urmare a modificării prevederilor art. 197 din Codul penal prin Legea nr. 197/2000, în
Dreptul nr. 10/2001, p. 106. În acelaşi sens I. Vasiu, Drept penal român. Partea specială,
vol. I, Cluj Napoca 1997, p. 195; T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. I, p. 207.
Într-o altă opinie1410 la care aderăm, se susţine că art. 218 a suferit

modificări şi în ceea ce priveşte participaţia penală sub forma coautoratului.
Astfel, dacă în vechea reglementare coautoratul nu era posibil deoarece actul
sexual firesc cu o persoană de sex feminin nu putea fi realizat simultan1411, în
noua reglementare se susţine în continuare că este posibil coautoratul întrucât
legiuitorul face referire la „actul sexual de orice natură”, deci atât cele fireşti,
cât şi cele nefireşti, acte ce pot fi realizate simultan de către mai mulţi
făptuitori.
1410P. Cioia, Modificarea conţinutului infracţiunii de viol prin Legea nr. 197/2000 , în
Dreptul nr. 3/2001, p. 4.
1411C. Bulai, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, în V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p.
350.
Dacă fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, va
exista agravanta prevăzută în alin. (3) lit. f). În cazul acestei circumstanţe,
prezenţa mai multor persoane la comiterea faptei de viol dă o mai mare
îndrăzneală, mai mult curaj în realizarea activităţii infracţionale şi poate să
înfrângă mai uşor rezistenţa şi opunerea victimei.
Pentru existenţa acestei variante agravate nu este necesar ca toţi făptuitorii
să întreţină acte sexuale de orice natură cu persoana vătămată (femei sau
bărbat) fiind suficient ca aceste acte să fie înfăptuite numai de unul dintre ei,
celălalt sau ceilalţi participanţi executând acţiuni concomitente de complicitate.
Ca atare, nu sunt aplicabile prevederile art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. dacă
autorul – cel care a întreţinut actul sexual – a fost ajutat de un complice numai
la comiterea unor acţiuni anterioare1412. Împrejurarea că în momentul comiterii
violului, victima s-a aflat în stare de inconştienţă, adică în situaţia de a nu-şi da
seama de prezenţa a două sau mai multor persoane care să o constrângă la
acte sexuale, nu înlătură agravanta, deoarece aplicarea acesteia nu este
condiţionată de o asemenea împrejurare.
1412 C. Ap. Constanţa, s. pen., dec. nr. 114/1996, în R.D.P. nr. 2/1997, pp. 148 -149.
În cazul în care toţi participanţii au întreţinut succesiv acte sexuale cu

persoana vătămată, fiecare ajutând şi fiind la rândul lui ajutat de ceilalţi,
răspunderea lor penală se stabileşte pentru o singură infracţiune unică
(complexă) de viol în variantă agravată săvârşirea în calitate de autori, nu şi
pentru complicitate la această infracţiune.
În practica judiciară s-a statuat că fapta constituie infracţiunea de viol, în
variantă agravată, chiar şi atunci când făptuitorii s-au aflat în timpul întreţinerii
actului sexual în încăperi diferite, dacă au acţionat împreună pentru intimidarea
victimei şi înfrângerea rezistenţei şi opunerii acesteia1413 sau atunci când
inculpaţii au acostat mai multe femei, după care fiecare a dus câte o femeie pe
câmp, săvârşind violul în locuri apropiate, dar separate1414.
1413T. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 71/1981, Repertoriu pe anii 1981 -1985, op. cit., p.
287.
1414C.S.J., s. pen., dec. nr. 1955/1995, Buletinul Jurisprudenţei – C.D. în materie penală pe
anul 1995, p. 186-188.
Atunci când mai mulţi făptuitori întreţin succesiv acte sexuale cu aceeaşi
victimă, însă fără să se fi ajutat unul pe altul sau să fi avut vreo înţelegere
prealabilă, ne aflăm în faţa infracţiunii de viol în varianta simplă, fiecare
făptuitor urmând a fi considerat autor şi tras la răspundere penală separat.
Astfel, din probe rezultă că în timp ce inculpatul A.V. întreţinea relaţii intime cu
partea vătămată, inculpatul D.V. stătea în taxi cu şoferul şi, în timp ce
inculpatul D.V. întreţinea relaţii intime cu partea vătămată, inculpatul A.V.
stătea în taxi cu şoferul. Astfel fiind, nu se poate reţine că fapta a fost săvârşită
împreună1415.
Varianta agravată analizată este o circumstanţă reală, aceasta răsfrângându-

se asupra instigatorilor şi complicilor anteriori însă numai atunci când aceştia au
cunoscut-o sau au prevăzut-o. Prin urmare, acela care determină cu intenţie
(instigator) două sau mai multe persoane să comită împreună o infracţiune de
viol, precum şi acela care a cunoscut că ajutorul dat se referă la săvârşirea unui
viol de două sau mai multe persoane împreună, vor fi traşi la răspundere penală
pentru instigare şi respectiv pentru complicitate la fapta de viol în varianta
agravată, potrivit art. 47 sau 48 raportat la art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.
În situaţia în care infracţiunea de viol este comisă de cel puţin trei persoane
împreună, varianta agravată prevăzută în art. 218 alin. (3) lit. f) intră în
concurs cu circumstanţa agravantă generală prevăzută de art. 77 alin. (1) lit. a)
C. pen. (săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună), iar situaţia
se soluţionează prin aplicarea numai a agravantei speciale, potrivit regulii că
specialul primează faţă de general1416.
1416A se vedea şi N. Petrovici, Structura infracţiunii de viol săvârşită de două sau mai
multe persoane împreună, în Dreptul nr. 12/1991, p. 63 -68.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de care ne ocupăm, subiect pasiv

poate fi orice persoană de orice sex, fără a avea relevanţă vârsta, statutul civil
sau moralitatea acesteia. Aşadar, prin reglementarea actuală a prevederilor art.
218 C. pen., legea penală apără şi ocroteşte siguranţa şi libertatea sexuală a
persoanei, indiferent de sexul acesteia şi nu castitatea sau moralitatea ei.
De altfel, această definire a subiectului pasiv al infracţiunii de viol nu
reprezintă o noutate în legislaţia penală a ţării noastre, ea fiind reglementată şi
prin art. 419 alin. (1) pct. 1 din Codul penal din anul 1936 (bărbatul care prin
violenţă sau ameninţare constrânge o persoană de orice sex să aibă cu el raport
sexual).
Din analiza textului legal mai rezultă calificarea subiectului activ şi reţinerea
unor variante agravate în cazul în care victima se află în îngrijirea, ocrotirea,
educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [alin. (3) lit. a)], victima este rudă
în linie directă, frate ori soră [alin. (3) lit. b)] ori dacă victima este un minor sub
16 ani [alin. (3) lit. c)].
În cazul variantei prevăzute la alin. (3) lit. a), violul prezintă un pericol social
sporit, întrucât este comis de către o persoană care se află într-o situaţie mai
deosebită, mai specială, prevăzută expres de lege, în relaţia cu persoana
vătămată şi anume are o anumită calitate, având faţă de aceasta îndatorirea de
a o educa, îngriji, păzi etc. Prin urmare, se încalcă obligaţiile asumate şi
încrederea publică în corectitudinea persoanelor care îndeplinesc asemenea
funcţii.
Victima se afla în îngrijirea făptuitorului în situaţia când acesta avea obligaţia
de a-i acorda asistenţă, cum ar fi de exemplu personalul de îngrijire din unităţile
sanitare sau sociale (aşezăminte, azile, internate) ori persoane angajate
particular pentru îngrijirea unor bolnavi sau bătrâni. În practica judiciară s-a
considerat că sunt realizate trăsăturile acestei agravante dacă inculpatul a
săvârşit infracţiunea de viol asupra fiicei sale de 16 ani 1417.
1417C.S.J., s. pen., dec. nr. 87/1993, în Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Suprem e
de Justiţie în materie penală pe anii 1990 -2000, p. 289-290.
Victima se află în ocrotirea făptuitorului dacă acesta are în raport cu ea

calitatea de tutore sau curator.
Pe de altă parte, aflarea victimei în educarea făptuitorului presupune situaţia
în care acesta avea îndatorirea de a desfăşura cu ea o activitate educativă. În
acest sens, am putea exemplifica învăţătorii, profesorii, educatorii, instructorii,
meşterii (din şcolile profesionale), profesorii meditatori la diferite discipline
ştiinţifice ori profesorii de muzică, pictură etc., precum şi acele persoane care
sunt angajate de părinţi pentru educarea şi instruirea copiilor lor minori.
Victima se află în paza făptuitorului. În această situaţie, victima este privată
de libertate (a fost reţinută, arestată preventiv, se găsea în executarea
pedepsei închisorii etc.), iar făptuitorul avea îndatorirea de a o păzi şi
supraveghea (de ex. un poliţist, subofiţer de la un penitenciar sau o persoană
care îşi desfăşoară activităţile de serviciu într-un centru de reeducare).
În actualele condiţii de dezvoltare a societăţilor private de pază de persoane
juridice private al căror obiect de activitate este asigurarea pazei şi securităţii
bunurilor şi persoanelor; problema care se pune este dacă victima se consideră
în paza făptuitorului în sensul Codului penal atunci –când acesta şi-a asumat
obligaţia de asigurare a securităţii persoanei.
Considerăm că ne aflăm în prezenţa unor asemenea raporturi atât timp cât
există o convenţie între persoana fizică subiect pasiv al infracţiunii de viol şi
persoana juridică al cărei angajat este autorul care avea îndatorirea de a păzi
persoana vătămată.
Asemenea raporturi există şi în cazul în care între autorul violului şi persoana
vătămată fusese încheiată o convenţie prin care făptuitorul şi-a sumat obligaţia
de pază, de protecţie a victimei (aşa numitul bodyguard).
Varianta prevăzută în alin. (3) lit. b) (victima este rudă în linie directă, frate
sau soră), existentă în Codul penal anterior sub forma săvârşirii faptei asupra
unui membru de familie a fost reformulată, pentru a rezulta cu claritate că
această faptă absoarbe incestul, punând astfel capăt incertitudinilor din practica
judiciară cu privire la acest aspect1418.
1418Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal, http://www.just.ro/,
Prin introducerea acestei agravante se deschide posibilitatea pedepsirii mai

grave a infracţiunii de viol comisă în sânul familiei. În acest sens, se consideră
că în esenţă „modificarea unor dispoziţii din Codul penal are ca obiect de
reglementare răspunderea penală pentru faptele de violenţă contra persoanei
săvârşite în cadrul familiei. Scopul reglementărilor îl constituie apărarea mai
eficientă, prin mijloace de drept penal a persoanelor care devin victime ale
violenţei în familie, printre acestea numărându-se nu numai persoanele de sex
feminin, ci şi persoanele de sex masculin, o pondere importantă având-o copii şi
bătrânii, precum şi persoanele cu handicap”1419.
1419Decizia Curţii Constituţionale nr. 211 din 01.11.2000 cu privire la constituţionalitatea
prevederilor art. 1 pct. 10 şi pct. 14 din Legea pentru modificarea şi completarea unor
dispoziţii din Codul penal, publicată în M. Of. nr. 568 din 15 noiembrie 2000.
Această variantă agravată de viol este determinată de anume raporturi

existente între făptuitor şi victimă care, constituindu-se adeseori într-un
ascendent al primului, facilitează apropierea faţă de aceasta a cărei rezistenţă,
putere de opunere scade. Pe de altă parte şi nu în ultimul rând, sunt încălcate
obligaţii elementare morale şi legale pe care făptuitorul le are faţă de victimă.
Actele sexuale cu o altă persoană cu care făptuitorul face parte din aceeaşi
familie, comise prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea de
a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, contravin grav moralităţii pe care se
întemeiază familia, relaţiile dintre membrii acesteia, întreaga societate umană.
Considerăm că reformularea agravantei este cel puţin discutabilă. În primul
rând, agravanta se referă la anumite categorii de persoane care fac parte din
noţiunea de membru de familie, definit în art. 177 C. pen. Astfel, prin membru
de familie se înţeleg ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora,
precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; soţul;
persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre
părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc. Dispoziţiile din legea penală
privitoare la membru de familie, în limitele arătate mai sus, se aplică, în caz de
adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele
fireşti.
Ori, se observă că violul asupra soţului, asupra copiilor fraţilor sau surorilor
ori asupra persoanelor devenite prin adopţie astfel de rude realizează conţinutul
infracţiunii în varianta tip, iar violul asupra rudelor în linie directă, fraţilor sau
surorilor realizează varianta agravată a infracţiunii. Diferenţa de reglementare
nu se justifică numai prin dorinţa legiuitorului de a înlătura controversele în
materia concursului cu infracţiunea de incest1420.
1420 Această motivare este cel puţin discutabilă, mai ales că raportul dintre infracţiunea de
viol şi infracţiunea de incest a fost reglementat printr -un recurs în interesul legii (I.C.C.J.,
secţiile unite, dec. nr. II din 23 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 867 din 27 septembrie
2005. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s -a pronunţat într-un recurs în interesul legii în
sensul reţinerii concursului de infracţiuni). Este drept că, pe de altă parte, actuala
reglementare contrazice concluziile curţii în respect iva decizie, în acest moment fiind
imposibilă reţinerea concursului între viol şi incest datorită termenilor antagonici în care
sunt formulate cele două infracţiuni. Astfel, dacă violul reprezintă un act sexual realizat prin
vicierea consimţământului victi mei, incestul reprezintă un raport sexual consimţit, potrivit
dispoziţiilor art. 377 C. pen. Astfel, prin simpla reglementare a incestului s -a înlăturat
posibilitatea reţinerii concursului de infracţiuni, iar modificarea variantei agravate a violului,
în sensul înlocuirii noţiunii de membru de familie cu sintagma „rude în linie directă, fraţi sau
surori” nu se justifică, creând inegalitate de tratament juridic în cadrul unei instituţii care
este familia.
Problema dacă soţia făptuitorului poate fi subiect pasiv al infracţiunii de viol a

fost soluţionată în reglementarea anterioară, înlăturându-se disputele şi
controversele din literatura de specialitate pe această temă. În acest sens, prin
art. 197 alin. (1) lit. b1) C. pen. anterior s-a incriminat ca variantă agravată a
infracţiunii de viol şi fapta de acest fel comisă împotriva unui membru de familie
prin care, potrivit art. 1491 C. pen. anterior, se înţelegea şi soţul. Problema
fiind tranşată în literatura şi practica judiciară, s-a preferat reformularea
agravantei în Codul penal în vigoare, astfel încât să rezulte absorbirea incestului
agresiv în varianta agravată a infracţiunii de viol. În actuala reglementare s-a
renunţat la prevederea expresă a soţului printre subiecţii pasivi ai infracţiunii de
viol, fapta comisă asupra soţului încadrându-se în varianta simplă a infracţiunii.
Se pedepseşte mai grav fapta comisă asupra rudelor în linie directă, fraţilor sau
surorilor. Această reglementare creează însă diferenţieri în tratarea membrilor
de familie, dând impresia că violarea soţului este mai puţin gravă decât violarea
rudelor în linie directă, a fraţilor sau surorilor.
În cazul agravantei avem de-a face cu o circumstanţă personală ce nu se
răsfrânge asupra celorlalţi participanţi [art. 50 alin. (1) C. pen.]. Eroarea de fapt
asupra raportului de rudenie sau de soţ dintre făptuitor şi victimă înlătură
aplicarea lit. b) a alin. (3) din art. 218 C. pen., fiind incidente dispoziţiile art. 30
alin. (3) C. pen., privind eroarea de fapt secundară.
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. c) (victima nu a împlinit vârsta de
16 ani) se referă la victima infracţiunii de viol, care trebuie să fie o persoană de
sex diferit sau de acelaşi sex. Prin urmare, în acest caz suntem în prezenţa
variantei agravate a violului ca urmare a unei calităţi speciale a subiectului pasiv
şi anume vârsta acestuia.
Pentru a fi incidentă această agravantă este necesar ca, pe lângă condiţia
obiectivă a vârstei victimei, să fie îndeplinită şi condiţia subiectivă a cunoaşterii
acestei situaţii de fapt de către făptuitor. Această condiţie subiectivă este
realizată atunci când sunt probe temeinice că făptuitorul cunoştea vârsta
victimei înainte de comiterea violului, fie ca urmare a unor relaţii de orice natură
dintre aceştia, fie ca urmare a informaţiilor obţinute de făptuitor anterior
comiterii faptei. Condiţia se consideră îndeplinită şi atunci când vârsta victimei
este evidentă ca urmare a trăsăturilor fizico-somatice ale acesteia, a
insuficientei sale dezvoltării fizice sau a locului unde se află victima (de
exemplu, violarea unui minor dintr-o unitate de învăţământ primar ori dintr-o
unitate preşcolară etc.). Sub aspect subiectiv, făptuitorul poate fi în cunoştinţă
de cauză şi atunci când nu este sigur de vârsta victimei, însă ia în considerare
posibilitatea vârstei fragede a acesteia; cunoaşterea nesigură, îndoiala asupra
vârstei victimei nu înlătură răspunderea autorului, întrucât el acceptă această
eventualitate1421.
1421 V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 358.
Dacă făptuitorul nu cunoştea existenţa acestei situaţii, adică nu ştia vârsta

victimei şi nici nu o putea prevedea, sunt incidente dispoziţiile art. 30 alin. (3)
C. pen. privind eroarea de fapt. În acest caz, agravanta este inaplicabilă, iar
făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea de viol în varianta simplă, eventual
cu aplicarea altor agravante, în funcţie de specificul faptei.
În practica judiciară s-a decis că există infracţiunea de viol în această
variantă agravată, când s-au întreţinut acte sexuale cu o minoră în vârstă de 6
ani, chiar dacă nu s-au folosit violenţe şi făptuitorul s-a apărat arătând că
victima şi-a exprimat consimţământul1422. Această decizie vine pe fondul unei
controverse în doctrină şi practică privind vârsta la care o persoană poate fi
considerată subiect pasiv al infracţiunii de act sexual cu un minor, respectiv viol.
În expunerea motivelor deciziei menţionate, instanţa a arătat că fapta constituie
viol şi nu act sexual cu un minor, întrucât, chiar dacă victima şi-a dat
consimţământul, nu se poate considera că aceasta ar fi avut măcar reprezentări
vagi în legătură cu ceea ce semnifică biologic şi psihic un act sexual, astfel încât
nu avea cum să ia o hotărâre în deplină cunoştinţă. Aceeaşi soluţie s-a menţinut
şi în cazul în care victima avea 10 ani1423 sau 11 ani1424.
1422 C. Ap. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 196/A/1994, în R.D.P. nr. 3/1995, p. 150.
1423 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1914/2009, www.iccj.ro; în decizie se motivează că vârsta
minorei la data săvâr şirii faptei – 10 ani – exclude ideea unei manifestări libere a voinţei
părţii vătămate de a avea relaţii sexuale cu inculpatul; în acelaşi sens I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 7144/2006 şi dec. nr. 1230/2009, www.iccj.ro.
1424I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 542/2008, www.iccj.ro; în decizie se motivează că victima,

respectiv minora G.A.M. a avut vârsta de 11 ani, această împrejurare fiind cunoscută de
făptuitor, astfel că fapta constituie viol în formă agravată, iar nu infracţiunea de act sexual
cu un minor, deoarece victima în vârstă de 11 ani nu putea să -şi exprime liber voinţa şi să
consimtă la actul sexual cu făptuitorul.
Circumstanţa analizată este o circumstanţă reală ce se răsfrânge asupra

tuturor participanţilor în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut [art.
50 alin. (2) C. pen.]. Astfel, instigatorul la un viol va răspunde pentru această
variantă agravată dacă anterior cunoştea vârsta acestuia sau măcar a prevăzut
aceasta. Condiţia este necesară şi pentru complicele anterior. Complicele
concomitent, la fel ca autorul, trebuie să-şi dea seama că victima nu a împlinit
vârsta de 16 ani.
Dacă violul se săvârşeşte în formă continuată, începând înainte de împlinirea
vârstei de 16 ani şi continuând şi după această vârstă, se va reţine această
agravantă, chiar dacă fapta se consideră săvârşită în cazul infracţiunilor
continuate, la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni [art. 154 alin. (2)1425].
1425 Această opinie a fost exprimată de instanţa supremă într -un recurs în interesul legii
valabil şi în actuala reglementare (I.C.C.J., secţiile unite, dec. nr. XVII din 10 martie 2008,
recurs în interesul legii în vederea stabilirii încadrării juridice a pluralităţii de acte sexuale
săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale atunci când victima este membru al
familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de
a-şi exprima voinţa, atât înainte cât şi după ce aceasta a împlinit 15 ani; M. Of. nr. 866 din
22 decembrie 2008).
În practica judiciară s-a reţinut că există concurs de infracţiuni între viol şi

coruperea sexuală a minorilor în cazul inculpatului care a obligat-o pe fiica sa să
suporte acte sexuale orale, să se dezbrace în faţa sa, i-a atins cu mâna şi gura
zona genitală şi anală, a încercat să o penetreze vaginal şi anal, folosind în
acest scop substanţe lubrifiante, dar nu a reuşit din cauza dezvoltării somatice
inerente unui copil de 7-10 ani1426. Fără a nega posibilitatea reţinerii concursului
de infracţiuni între viol şi coruperea sexuală a minorilor, dorim să facem câteva
precizări privind raportul dintre cele două infracţiuni. Legătura între viol şi
agresiunea sexuală1427trebuie menţinută, pentru identitate de raţiune (deşi nu
este prevăzută de lege) şi în cazul raportului între actul sexual cu un minor şi
coruperea sexuală a minorilor1428. După cum nu pot fi reţinute în concurs violul
şi agresiunea sexuală săvârşite în aceeaşi împrejurare, nu pot fi reţinute în
concurs nici actul sexual cu un minor şi coruperea sexuală a minorilor săvârşite
în aceeaşi împrejurare. Or, actele de corupere sexuală a minorilor presupun
acelaşi element material ca actele de agresiune sexuală (mai puţin
constrângerea sau punerea ori profitarea de starea de imposibilitate a victimei
de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa). Deci, dacă legiuitorul interzice a se
reţine concurs de infracţiuni dacă se săvârşesc în acelaşi timp acte sexuale prin
penetrare şi orice alte acte sexuale prin constrângere, cu atât mai mult va
interzice concursul dacă actele sexuale care nu se săvârşesc prin penetrare sunt
consimţite (specific elementului material al coruperii sexuale a minorilor).
1427Potrivit art. 219 alin. (4), dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau
urmate de săvârşirea actelor sexuale prevăzute în art. 218 alin. (1) şi alin. (2), fapta
constituie viol.
1428Potrivit Expunerii de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal,

http://www.just.ro/, accesat la data de 2.03.2009, criteriul de dis tincţie între viol şi
agresiunea sexuală sub aspectul elementului material se regăseşte şi în cazul următoarelor
două infracţiuni – actul sexual cu un minor şi respectiv coruperea sexuală de minori. Astfel,
dacă actul presupune penetrare sau act sexual ora l, vom fi în prezenţa actului sexual cu un
minor, iar dacă este vorba de alte acte de natură sexuală fapta se va încadra ca şi corupere
de minori.
Concluzionăm că nu se poate reţine concursul de infracţiuni între infracţiunea
de viol şi infracţiunile de corupere sexuală a minorilor sau agresiune sexuală,
dacă faptele sunt săvârşite în aceeaşi împrejurare şi asupra aceleiaşi persoane,
în acest caz reţinându-se numai infracţiunea de viol. Dacă în aceeaşi
împrejurare se săvârşesc acte diferite asupra unor persoane diferite (spre
exemplu, făptuitorul violează victima în prezenţa unei minore pe care o
masturbează) se poate reţine concursul de infracţiuni între viol şi corupere
sexuală a minorilor. Se poate reţine concursul de infracţiuni, de asemenea, dacă
actele se săvârşesc asupra aceleiaşi persoane la intervale de timp diferite (spre
exemplu, într-o împrejurare făptuitorul roagă victima să-l masturbeze –
corupere sexuală a minorilor – ori o obligă să facă acest lucru – agresiune
sexuală –, iar în altă împrejurare întreţine cu victima un act sexual oral prin
constrângere – viol).
4.
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material
Cu privire la elementul material trebuie subliniat că acesta se realizează prin
mai multe acţiuni alternative, respectiv raportul sexual, actul sexual oral sau
anal, orice alte acte de penetrare vaginală sau anală.
În literatura de specialitate1429 se arată că prin raport sexual ca element
material al laturii obiective a infracţiunii de viol, se înţelege contopirea,
conjuncţia sexelor în care organul sexual bărbătesc penetrează (pătrunde) în
organul sexual al femeii. Simpla atingere a organelor sexuale masculin şi
feminin între ele nu constituie un raport sexual în sensul legii penale şi nu
determină existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii de
viol1430 (fapta putând constitui, în acest caz, infracţiunea de agresiune sexuală).
1429 T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., p. 208.
1430G. Antoniu ş.a., op. cit., p. 208; V. Roşca, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, în
Explicaţii teoretice ale Codului penal, vol. III, p. 325, R. Stănoiu, Comentarii, în Practica
judiciară penală, Partea specială, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti 1992, p. 92.
În această variantă normativă, elementul material al laturii obiective a faptei

de viol presupune numai penetrarea sexuală, nu şi epuizarea raportului sexual
sau procrearea. În acest caz, elementul material este limitat la raportul sexual
normal, firesc.
În actuala incriminare a infracţiunii de viol, elementul material al laturii
obiective poate să constea în întreţinerea relaţiilor sexuale şi între persoane de
acelaşi sex1431. Asemenea relaţii pot avea loc între persoane de sex bărbătesc,
denumite homosexualitatea masculină sau pederastie homosexuală, indiferent
dacă apetitul sexual este satisfăcut pe cale anală, sau orală, sau între femei,
aşa-zisa homosexualitate feminină sub forma amorului lesbian (safismul). Toate
acestea presupun însă reţinerea variantei normative a săvârşirii infracţiunii prin
act sexual oral sau anal, ori alte acte de penetrare vaginală sau anală. Nu este
posibilă, datorită naturii relaţiilor sexuale homosexuale, săvârşirea infracţiunii
prin raport sexual.
1431 H. Diaconescu, op. cit., p. 107.
Actul sexual oral presupune activitatea de penetrare a organului sexual

masculin în cavitatea bucală a unui bărbat sau unei femei (felaţie). Deşi nu se
realizează întotdeauna prin penetrare, considerăm că şi actul sexual realizat
prin contact oral cu organul sexual feminin (cunilingus) realizează elementul
material al infracţiunii de viol.
Actul sexual anal presupune conjuncţiunea organului sexual masculin cu
anusul, elementul material realizându-se indiferent dacă victima este bărbat sau
femeie şi indiferent dacă victima este cea care suportă sau realizează
penetrarea.
Elementul material se mai poate realiza şi prin orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală (prin introducere de obiecte, cum ar fi un vibrator, o banană
sau o coadă de mătură, degete etc.), indiferent dacă actele de penetrare anală
se realizează asupra unui bărbat sau unei femei. Legiuitorul a reţinut numai
actele de penetrare vaginală sau anală, actele de penetrare bucală cu alte
obiecte decât organul sexual nefiind considerate a constitui elementul material
al infracţiunii de viol, ci regăsindu-se în conţinutul constitutiv al infracţiunii de
agresiune sexuală (spre exemplu, forţarea victimei să mimeze un act sexual
oral cu un vibrator, în scopul obţinerii de satisfacţii sexuale constituie agresiune
sexuală, iar nu viol). Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau
urmate de săvârşirea actelor sexuale prevăzute în art. 218 fapta constituie
numai infracţiunea de viol, nereţinându-se concursul de infracţiuni.
Pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracţiunii de care
ne ocupăm – actul sexual trebuie să răspundă cerinţei existenţiale de a fi comis
prin constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa.
Prin urmare, elementul material se exprimă printr-o acţiune realizată în doi
timpi: în primul, subiectul activ înfrânge rezistenţa victimei prin constrângere
sau profită de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;
în timpul doi, se comite actul sexual prevăzut în norma de incriminare, în
contextul faptic din primul timp.
Aşadar, într-o primă modalitate, încălcarea siguranţei libertăţii şi
inviolabilităţii sexuale a persoanei este comisă prin constrângerea victimei la act
sexual realizat prin penetrare.
Constrângerea ca mijloc de realizare a actului sexual poate fi fizică sau
psihică (morală), după cum autorul urmăreşte înfrângerea rezistenţei fizice sau
psihice (morale) a victimei.
Când vorbim de constrângerea fizică trebuie să subliniem că aceasta constă
în folosirea forţei fizice asupra victimei pentru a înfrânge rezistenţa acesteia şi
pentru a face astfel posibil actul sexual (lovirea victimei, brutalizarea,
imobilizarea totală sau parţială prin legarea braţelor şi a întregului corp etc.).
Infracţiunea de viol subzistă numai atunci când se stabileşte că forţa fizică
exercitată de autor a fost suficient de intensă pentru a constrânge victima la
actul sexual.
Intensitatea trebuie apreciată în ea însăşi, dar şi în durata forţei care prin
acţiune prelungită a putut înfrânge puterea de rezistenţă a victimei.
În literatura juridică1432 se susţine pe bună dreptate că victima nu este
obligată să opună rezistenţă sau să continue a rezista atunci când, din modul în
care se exercită constrângerea, din intensitatea forţei coercitive ca şi din alte
împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistenţă a ei ar fi fost zadarnică sau
că dacă s-ar opune ea, s-ar expune pe sine sau ar expune o altă persoană unui
rău tot aşa de mare.
Pentru existenţa infracţiunii de viol se cere să existe totuşi un refuz energic,

dar nu simulat al victimei. De aceea, considerăm că nu constituie o opunere
reală, categorică, ezitările, temerile, împotrivirile aparente sau din capriciu ori
„opunerile” de rigoare sau de circumstanţă ale pseudo-victimei, care însă, în
realitate sau în cele din urmă, a consimţit. În consecinţă, în aceste cazuri fapta
nu va constitui infracţiunea de viol. În orice caz, trebuie avut în vedere că
cerinţa legii se referă la exercitarea constrângerii şi nu la împotrivirea persoanei
vătămate. Folosirea constrângerii trebuie exercitată pentru a determina victima
la act sexual, iar nu pentru a-i provoca alte suferinţe fizice sau morale.
Pentru ca infracţiunea de viol să subziste, constrângerea trebuie să preceadă
ori să fie concomitentă actului sexual. Exercitarea unor acte de constrângere în
posterioritatea actului sexual este de natură a-l scoate pe acesta de sub
imperiul constrângerii. Prin urmare, fapta nu va constitui infracţiunea de viol.
Constrângerea morală presupune ameninţarea victimei de orice sex cu un
pericol grav pentru persoana ei sau pentru altă persoană, în astfel de condiţii
încât să-i inspire temerea serioasă că acel pericol nu va putea fi înlăturat fără
cedarea în faţa ameninţării.
Trebuie subliniat că şi în cazul constrângerii morale nu este necesar ca
victima să opună rezistenţă, expunându-se producerii răului cu care a fost
ameninţată. Dacă ea a ajuns la convingerea că acest rău nu poate fi înlăturat
decât prin acceptarea actului sexual, cerinţa textului incriminator privitor la
exercitarea constrângerii este îndeplinită şi atunci când ea nu a opus nicio
rezistenţă autorului. Şi de data aceasta, este suficient ca actul sexual să fi avut
loc împotriva voinţei victimei1433.
1433C. Ap. Bucureşti, s. a II -a pen., dec. nr. 200/1996, în R.D.P. nr. 4/1996, p. 150. În
acelaşi sens, Jud. Zalău, s. pen. nr. 169/2009, www.portal.just.ro.
Potrivit textului incriminator, elementul material al infracţiunii de viol se mai

poate realiza şi profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa (constrângerea implicită).
Prin profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima
voinţa se înţelege profitarea de acele situaţii, stări totale sau parţiale,
permanente sau trecătoare în care se află victima, cu consecinţele amintite. Din
cele expuse rezultă că în aceste situaţii nu se exercită o constrângere fizică sau
morală (psihică) a victimei, ci făptuitorul se foloseşte de împrejurarea că
aceasta nu este în stare să se opună actului sexual sau să-şi exprime voinţa cu
privire la aceasta.
Primul aspect se referea la imposibilitatea victimei de a se apăra care constă
în incapacitatea fizică de a opune rezistenţă făptuitorului, care încearcă să
întreţină acte sexuale prin penetrare cu ea. Această neputinţă fizică a victimei
se poate datora unei stări de oboseală excesivă, unei stări de boală, unei poziţii
incomode în care a fost surprinsă etc.
Imposibilitatea de a-şi exprima voinţa presupune o stare psiho-fiziologică
care răpeşte persoanei (bărbat sau femeie) posibilitatea de a-şi da seama de
ceea ce se petrece cu ea sau de a-şi manifesta voinţa.
Această stare de incapacitate de a opune rezistenţă poate fi fizică (de
exemplu în cazul unei stări de intoxicaţie cu alcool sau cu alte substanţe, în
cazul somnului hipnotic, al unei stări de leşin, al unui somn adânc după o mare
oboseală etc.) sau psihică1434. De regulă persoana care nu-şi poate exprima
voinţa este în acelaşi timp şi în imposibilitatea de a se apăra. Sunt însă şi unele
cazuri când o persoană, deşi lipsită de posibilitatea de a-şi exprima voinţa, are
totuşi capacitatea fizică de a se apăra (de exemplu o persoană aflată în stare de
alienaţie mintală).
1434 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6105/2004, www.iccj.ro. Ins tanţa a constatat că, datorită
handicapului psihic de care suferea, minora C. A. s -a găsit în imposibilitatea de a se apăra
ori de a-şi exprima voinţa cât priveşte întreţinerea acelor relaţii sexuale.
Cele două stări de care s-a amintit – respectiv starea de imposibilitate a

victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, pot fi uneori provocate de
făptuitor sau de un complice al acestuia (de exemplu prin intoxicaţie alcoolică).
În toate situaţiile însă esenţial pentru existenţa infracţiunii este faptul că autorul
a profitat de starea în care se găsea sau în care fusese adusă persoana pentru a
întreţine actul sexual cu ea.
Textul incriminator cere ca actul sexual să aibă loc, făptuitorul punând
victima în imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, ori
profitând de această stare. Aceasta înseamnă că făptuitorul fie incapacitează
victima în scopul obţinerii de satisfacţii sexuale, fie, dându-şi seama de starea
victimei independentă de acţiunea sa, se foloseşte de acest prilej pentru a
întreţine cu ea actul sexual.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de viol, în ambele variante,
urmarea constă în încălcarea, vătămarea efectivă a libertăţii şi inviolabilităţii
sexuale a persoanei vătămate (bărbat sau femeie)1435. Fapta de care ne
ocupăm mai poate avea şi alte urmări (în unele variante agravate) constând în
vătămarea gravă a integrităţii sau a sănătăţii ori moartea victimei. Trebuie
subliniat că aceste urmări vor atrage un tratament agravat al făptuitorului, dar
ele nu condiţionează existenţa faptei de viol.
1435Instanţa supremă s -a pronunţat şi în ceea ce priveşte alte urmări de natură
extrapenală, inclusiv asupra prejudiciului nepatrimonial şi a criteriilor privind cuantificarea
acestuia în despăgubiri (Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 542/2008, www.iccj.ro). Astfel, Înalta
Curte, în baza propriului examen, consideră că stabilirea cuantumului despăgubirilor
echivalente unei prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, ceea ce este de
esenţa unui proces de apreciere, nefiind ex presia unei realităţi materiale, susceptibilă de o
constatare obiectivă, însă pot fi avute în vedere o serie de criterii şi anume consecinţele
negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor sociale lezate,
măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute
consecinţele vătămării, măsura în care i -a fost afectată situaţia familială, profesională şi
socială, iar celui care le pretinde îi revine sarcina să producă un minimum de argumente şi
indicii din care să rezulte în ce măsură i -a fost produs un prejudiciu nepatrimonial.
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. e) (fapta a avut ca urmare

vătămarea corporală) constă în aceea că sunt lezate pe lângă relaţiile sociale
referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex diferit sau
de acelaşi sex şi relaţiile sociale privind dreptul persoanei la integritatea
corporală sau sănătate. Ne aflăm în situaţia acestei agravante atunci când s-a
produs vreuna dintre urmările prevăzute în art. 194 C. pen., ca urmare a
violenţelor exercitate asupra victimei în scopul constrângerii la un act sexual ori
ca urmare a brutalităţii actului sexual.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate dintre acţiunea
incriminată şi urmarea imediată rezultă din însăşi materialitatea faptei (ex re).
În situaţia când făptuitorul urmează să răspundă pentru comiterea infracţiunii
de viol în variante agravate (s-a produs vătămarea corporală ori moartea
acesteia), va fi necesar să se stabilească existenţa legăturii de cauzalitate între
activitatea incriminată şi rezultatul produs.
Infracţiunea de care ne ocupăm se comite cu intenţie directă. Autorul
infracţiunii de viol are reprezentarea că prin acţiunea sa va avea loc un act
sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin
constrângerea victimei sau punerea acesteia în imposibilitate de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare şi urmăreşte (doreşte)
acest rezultat.
În cazul violului comis asupra unei victime în imposibilitatea de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa, făptuitorul trebuie să cunoască starea victimei, eroarea
asupra acestei împrejurări înlăturând incidenţa legii penale.
În situaţia când făptuitorul a luat hotărârea de a întreţine actele sexuale
descrise în norma de incriminare cu victima (bărbat sau femeie) mai târziu şi
independent de constrângerea pe care a exercitat-o asupra acesteia anterior, va
exista concurs între infracţiunea de viol şi infracţiunea realizată prin exercitarea
constrângerii (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală).
Cu privire la elementul subiectiv în cazul violului, în literatura juridică s-a
emis şi părerea că această infracţiune poate fi comisă şi cu intenţia
indirectă1436, opinie la care nu subscriem.
1436
V. Cioclei, Viaţa sexuală şi politica penală, Ed. Halding Reporter, Bucureşti, 1994, p.
35.
În varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. d) textul de lege impune

cerinţa unui scop urmărit de făptuitor, respectiv că fapta s-a comis în scopul
producerii de materiale pornografice1437.
1437Această variantă agravată a fost introdusă ca urmare a Recomandării Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei R ec(2001)16 privind protecţia copiilor împotriva exploatării
sexuale.
Materialele pornografice nu au o definiţie clară în legislaţia în vigoare 1438,

drept pentru care vom folosi definiţia din Legea nr. 196/20031439 pentru
prevenirea şi combaterea pornografiei, care defineşte pornografia ca fiind
„actele cu caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează
asemenea acte”. În continuare materialele cu caracter obscen sunt definite ca
„obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme,
publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi publicitare, programe şi
aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare
care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală”. Din cele două definiţii
combinate putem concluziona că materialele cu caracter obscen, în sensul legii
nr. 196/2003 constituie materiale pornografice, în sensul prevederilor art. 218
Cod penal. Dacă scopul pentru care se realizează violul se realizează, în sensul
că materialele pornografice sunt astfel produse, se va reţine în concurs şi
infracţiunea de pornografie infantilă prevăzută în art. 374 C. pen.
1438 Potrivit Legii nr. 470/2001 pentru ratificarea Protocolului facultativ la Convenţia cu
privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi
pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie 2000, publicată în M. Of. nr. 601
din 25 septembrie 2001, prin pornografie infantilă se înţelege „orice reprezentare, prin orice
mijloace, a copiilor angajaţi într -o activitate sexuală explicită, reală ori simulată, sau orice
altă expunere a organelor sexuale ale copiilor, în principal în scopuri sexuale”.
1439 Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, publicată în M. Of.
nr. 342 din 20 mai 2003.
Infracţiunea de viol în varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. e) şi alin.

(4) este o infracţiune praeterintenţionată. Actul sexual neconsimţit se
săvârşeşte cu intenţie, iar urmarea mai gravă produsă – vătămarea corporală
gravă sau moartea victimei – are loc din culpa subiectului. Cu alte cuvinte,
făptuitorul îşi dă seama şi vrea să violeze victima, dar nu urmăreşte şi nici nu
acceptă posibilitatea producerii vătămării corporale sau morţii victimei; dacă
acest rezultat se produce, el nu va atrage răspunderea penală a subiectului în
baza art. 218 alin. (3) sau (4)C. pen., decât dacă acesta a avut, în raport cu
rezultatul mai grav, poziţia subiectivă caracteristică culpei, fie în modalitatea
uşurinţei (subiectul a prevăzut rezultatul mai grav, dar a socotit cu uşurinţă că
nu se va produce), ori în modalitatea neglijenţei (subiectul nu a prevăzut
rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă).
În acest sens, în practică s-a decis că există agravanta pe care o comentăm,
dacă victima, pentru a se salva după ce a fost violată, a escaladat balconul
voind să coboare la un etaj inferior, însă s-a dezechilibrat şi a căzut, suferind
urmările specifice infracţiunii de vătămare corporală1440.
1440T.S., s. pen., dec. nr. 1482/1985, în Culegere de decizii pe anul 1985, p. 306. În
acelaşi sens, C.S.J., s. pen., dec. nr. 1276/2003, www.scj.ro.
Dacă vătămarea corporală a integrităţii corporale sau a sănătăţii a fost

anume urmărită – dorită sau acceptată (intenţie directă sau indirectă şi nu
praeterintenţie) de făptuitor, va exista concurs între infracţiunea de viol
(varianta simplă) şi infracţiunea de vătămare corporală. Este lipsit de relevanţă
momentul apariţiei rezultatului grav, vătămător pentru victimă, ceea ce
reprezintă interes fiind doar momentul exercitării violenţelor care trebuie să fie
plasate anterior actului sexual şi în scopul constrângerii victimei la actul sexual.
Existenţa agravantei este condiţionată printre altele şi de stabilirea raportului
de cauzalitate dintre fapta de viol şi vătămarea corporală produsă victimei. Cu
alte cuvinte, este necesar ca vătămarea corporală să fie consecinţa violenţelor
exercitate asupra victimei pentru a o constrânge la act sexual. Dacă această
legătură cauzală lipseşte, dispoziţiile art. 218 alin. (3) lit. e) C. pen. nu sunt
aplicabile. Agravanta nu poate fi reţinută – de exemplu, în cazul inculpatului
care, încercând să comită un viol, dar nereuşind din cauza opunerii victimei, i-a
aplicat mai multe lovituri provocându-i o vătămare corporală. În acest caz,
vătămarea corporală nu este o consecinţă a faptei de viol, ci o consecinţă a unei
activităţi posterioare tentativei de viol. Aşa fiind, răspunderea penală a
făptuitorului se va stabili pentru tentativă de viol în varianta simplă, în concurs
cu infracţiunea de vătămare corporală.
Varianta agravată există şi în cazul tentativei de viol, dacă vătămarea
corporală s-a produs ca urmare a violenţei folosite de făptuitor pentru
constrângerea victimei la act sexual, care însă nu a avut loc datorită unor
împrejurări independente de voinţa sa.
În practica judiciară s-a decis că există agravanta prevăzută în alin. (4)
(fapta a avut ca urmare moartea victimei) în cazul inculpatului care, având
raport sexual cu victima prin constrângere, i-a produs involuntar comprimări
toracice care au dus la decesul acesteia1441.
1441C. Ap. Galaţi, dec. pen. nr. 38/1993, în CPC, p. 239 -240. În acelaşi sens, I.C.C.J., s.
pen., dec. nr. 2209/2009, www.iccj.ro.
În cadrul acestei agravante, făptuitorul prin constrângerea fizică sau psihică

ori profitând de incapacitatea victimei de a se opune, încearcă sau comite un act
sexual, iar concomitent sau posterior acestuia intervine decesul victimei ca
urmare a faptei de viol, rezultat faţă de care el a avut o poziţie subiectivă
caracterizată prin culpă.
Dacă moartea a fost provocată cu intenţie (directă sau indirectă), va exista
concurs între viol şi infracţiunea de omor calificat – art. 189 lit. d) C. pen.
În practica judiciară s-a decis că nu se poate reţine ca viol din care a rezultat
moartea victimei, fapta aceluia care în timpul violului a muşcat victima de sâni
şi de umeri şi apoi a sugrumat-o. Pe plan subiectiv inculpatul a prevăzut
rezultatul letal şi fie l-a urmărit, fie deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea
producerii lui, fapta constituind infracţiunea de omor în concurs cu infracţiunea
de viol1442.
1442 C. Ap. Suceava, s. pen., dec. nr. 278/2003, în Dreptul nr. 6/2004, p. 213.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Deşi pot fi concepute toate formele imperfecte ale infracţiunii,
numai unele sunt pedepsite. Astfel, actele de pregătire săvârşite de cel în cauză
nu sunt pedepsite.
Tentativa la infracţiunea de viol se pedepseşte potrivit dispoziţiilor legale
[raportarea dispoziţiilor art. 32-33 C. pen. la art. 218 alin. (6) C. pen.].
Există tentativă de viol în situaţia când autorul a folosit constrângerea
(ameninţarea ori alte violenţe) împotriva victimei pentru a o determina la acte
sexuale de orice natură ori a profitat de starea de neputinţă a victimei de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa, pentru a întreţine acte sexuale, dar acestea nu
s-au putut realiza din motive independente de voinţa făptuitorului. Nu există
tentativă de viol pedepsibilă în cazul când făptuitorul, după folosirea violenţelor
sau ameninţărilor, a renunţat de bunăvoie la realizarea actului sexual, dar în
acest caz, făptuitorul va fi pedepsit pentru actele de violenţă sau ameninţare, în
măsura în care condiţiile de incriminare sunt îndeplinite.
Există însă tentativă când făptuitorul a început executarea actelor de
constrângere, dar datorită unei împrejurări independente de voinţa sa, actul
sexual nu a avut loc1443.
1443C. Ap. Bucureşti, sec. a II -a pen., dec. nr. 48/A/1995, în A. Boroi, V. Radu -Sultănescu,
N. Neagu, op. cit., p. 187.
Tentativa violului intră în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală sau

cu infracţiunea de omor, dacă prin violenţele exercitate asupra victimei în scopul
de a avea un act sexual cu ea – act pe care nu a reuşit să-l realizeze –
făptuitorul i-a produs acesteia o vătămare corporală gravă sau moartea, rezultat
pe care l-a dorit sau acceptat.
Consumarea infracţiunii de viol are loc în momentul în care, ca urmare a
acţiunii de constrângere exercitată de făptuitor sau datorită aflării victimei în
imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, s-a produs actul
sexual, mai precis în momentul în care se produce încălcarea libertăţii şi
inviolabilităţii sexuale a persoanei de sex diferit sau de acelaşi sex prin actul de
penetrare sexuală.
Fapta de viol este o infracţiune comisivă (se comite numai prin acte de
comisiune) şi momentană.
În cazul repetării actului sexual cu aceeaşi ocazie fără a se exercita alte acte
de constrângere asupra victimei, făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea
simplă de viol – unitate naturală – iar dacă s-au exercitat acte repetate de
constrângere vor fi aplicate dispoziţiile privind infracţiunea continuată, fapta
epuizându-se în momentul săvârşirii ultimului act sexual.
Cu privire la infracţiunea de viol, trebuie menţionat că aceasta include în
conţinutul ei, în mod natural lipsirea de libertate necesară actului sexual potrivit
dispoziţiilor art. 218 C. pen. În caz contrar, respectiv când lipsirea de libertate
depăşeşte această necesitate îşi păstrează autonomia (faptă distinctă) şi
constituie infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205 C. pen.), cu
care violul intră în concurs, aplicându-se prevederile art. 38 C. pen.1444
1444T. Bucureşti, s. I. pen., sent. nr. 184/1998 în Culegere de Jurisprudenţă penală şi
procesual penală şi procesual penală a T. Bucureşti, 1998, p. 136 -138; T. Bucureş ti, s. I.
pen., sent. nr. 14/1998 în Culegere de Jurisprudenţă a T. Bucureşti 1998, p. 138. În acelaşi
sens, Jud. Târgu Neamţ, sent. pen., nr. 370/2008, www.portal.just.ro.
B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte pentru infracţiunea de viol în varianta tip şi
varianta asimilată cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi dacă se săvârşeşte în condiţiile agravantelor prevăzute în alin. (3) lit.
a)-f).
Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei.
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20
martie 2012, în cazul acestei variante agravate, infracţiunea de viol este
imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi executarea
pedepsei. Tentativa de viol care a avut ca urmare moartea victimei se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă
consumată [art. 36 alin. (3)].
Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) (varianta simplă) şi alin.
(2) (varianta asimilată) se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. În celelalte cazuri, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Pantelimon Cioia, Modificarea conţinutului infracţiunii de viol prin Legea nr.

197/2000, în Dreptul nr. 3/2001, p. 3; Gheorghe Iulian Ioniţă, Unele
consideraţii în legătură cu infracţiunile privitoare la viaţa sexuală, în Dreptul nr.
3/2003, p. 155; Selu Maravela, Mihai Gheorghe, Discuţii în legătură cu
calificarea faptei soţului de a întreţine raporturi sexuale cu soţia sa împotriva
voinţei acesteia, în Dreptul nr. 7/1995, p. 36; Daniel Niţu, Unele delimitări
privind infracţiunea de viol, în R.D.P. nr. 2/2004, p. 114; Vasile
Păvăleanu, Noua reglementare privind violul şi actul sexual cu un minor, în Pro
Lege nr. 4/2001, p. 43; Viorel Paşca, Unele consideraţii în legătură cu
incriminarea infracţiunii de viol în noul Cod penal, în Dreptul nr. 10/2010, p. 23;
Mihai Petrovici, Noi aspecte referitoare la conexiunea infracţiunilor de viol şi
lipsire de libertate în mod ilegal, în Dreptul nr. 12/2007, p. 154; Mihai
Petrovici, Structura infracţiunii de viol săvârşită de două sau mai multe
persoane împreună, în Dreptul nr. 12/1991, p. 63.

Comentariu

1.
Codul penal anterior nu prevede măsuri şi obligaţii pentru cel care a fost
liberat condiţionat, nici măsuri privitoare la supravegherea
acestuia. Noul Cod penalprevede un sistem coerent de astfel de activităţi
pentru supravegherea condamnaţilor care sunt puşi în libertate ca urmare a
unei hotărâri definitive ale instanţei de judecată în cadrul unor măsuri de
individualizare a pedepsei cum sunt amânarea aplicării pedepsei, suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere şi liberarea condiţionată.
În aceste situaţii serviciului de probaţiune îi revin atribuţiuni de supraveghere
care se pot derula în cooperare cu alte organe specializate în controlul unor
activităţi cetăţeneşti obligatorii sau impuse prin hotărârea instanţei de judecată.
2.
Supravegherea condamnatului cuprinde verificarea modului de
îndeplinire a măsurilor, precum şi obligaţiilor stabilite de către instanţa
de judecată prin hotărârea de liberare condiţionată, de către serviciul
de probaţiune sprijinit de organele abilitate, care poate sesiza instanţa
de judecată despre necesitatea modificării sau încetării unor obligaţii,
sau în vederea luării măsurilor legale când condamnatul nu execută
măsurile şi obligaţiile în condiţiile stabilite.
Supravegherea condamnatului este o activitate restrictivă de libertăţi şi
drepturi în perioada liberării condiţionate, dând posibilitate instanţei prin
instituţiile competente să cunoască de modul în care condamnatul liberat
condiţionat, depune eforturile necesare şi reuşeşte să se reintegreze în
comunitate, precum şi despre cum înţelege să respecte sau nu, măsurile de
supraveghere legale ce decurg din postura de condamnat liberat condiţionat şi
obligaţiile impuse de către instanţă pentru completarea şi personalizarea
tabloului restricţiilor ce vor proteja societatea de eventualele deficienţe de
comportament.
3.
Condamnatul va comunica serviciului de probaţiune adresa unde poate fi
găsit şi unde locuieşte în mod permanent, precum şi dacă intenţionează să facă
o schimbare de locuinţă, precum şi să întreprindă o deplasare din localitate
ce depăşeşte 5 zile.
De asemenea, serviciul de probaţiune va fi informat cu privire la locul de
muncă, programul de lucru, în aşa fel încât agenţii de probaţiune să poată
verifica prezenţa acestuia la serviciu, precum şi dacă cel liberat condiţionat
lucreează, modul de integrare în activitate sau dacă şi-a schimbat activitatea şi
din ce cauză anume. Schimbarea locului de muncă trebuie comunicată agentului
de probaţiune cu care condamnatul este în legătură. Toate acestea trebuie
comunicate pe întreaga durată a termenului de supraveghere conform
prevederilor art. 102 alin. (1) lit. c)-e) C. pen.
Prin intermediul serviciului de probaţiune conform art. 102 alin. (2) lit. a) şi
b)C. pen., condamnatul liberat condiţionat poate să fie integrat într-un curs de
şcolarizare sau calificare ori într-un program de reintegrare socială,
programe pe care serviciul de probaţiune le organizează împreună cu instituţii
specializate ale Ministerului Învăţământului, Cercetării, Tineretului şi Sportului
precum şi cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, dar şi alte instituţii de
voluntari, organizaţii nonguvernamentale, de caritate sau de protejare şi
resocializare a foştilor deţinuţi. La aceste programe stabilite recomandate de
către serviciul de probaţiune, condamnatul va participa, obligaţia fiindu-i impusă
de instanţa de judecată, iar serviciul de probaţiune va supraveghea modul în
care această participare este realizată, rezultatele şi progresele făcute sau
deficienţele sau lipsa de la aceste programe. Organele abilitate pentru a
supraveghea activităţile de mai sus au obligaţia conform art. 102 alin. (2) C.
pen., să sesizeze de îndată serviciul de probaţiune cu privire la încălcarea
obligaţiilor stabilite pentru persoana liberată condiţionat.
Cu privire la verificarea măsurilor stabilite cu privire la interdicţia părăsirii
teritoriului României, prezenţa în anumite locuri, manifestări sportive,
culturale ori adunări publice, interdicţia comunicării cu victima, cu membri
familiei, participanţii la infracţiune, ori alte persoane, conducerea de
autovehicule, deţinerea sau folosirea niciunei categorii de arme, aceste
operaţiuni de control se realizează de către agenţii de poliţie din structurile
specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, care comunică
serviciului de probaţiune constatările cu privire la încălcările obligaţiilor stabilite
pentru a se sesiza instanţa de judecată, art. 102 alin. (2) C. pen.
Supravegherea cu privire la obligaţia de a nu se afla în anumite locuri,
manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice ce au fost
stabilite de către instanţă, precum şi realizarea obligaţiei de a se abţine cu
privire la comunicarea cu victima, cu membrii de familie ai acesteia, cu
participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane cu care instanţa a
stabilit că nu trebuie să comunice sau nu trebuie să se apropie de acestea,
organele specializate ale poliţiei în colaborare cu structurile specializate cu
aprobările necesare pot să supravegheze prin mijloace electronice conform art.
102 alin. (3) C. pen., pe cel liberat condiţionat. Această reglementare se
realizează prin lege specială705 care urmează a se aproba.
705
O reglementare asemănătoare a fost aprobată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 60 din 6 septembrie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură
penală, precum şi pentru modificarea altor legi, la punctul 5, introduce alin. (1 2 ) al art. 145
cu următorul cuprins:
,,Organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe
durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea să respecte una sau mai multe dintre
următoarele obligaţii:
a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri
stabilite;
c) să nu se apropie de persoana vătămată, m embrii familiei acesteia, persoana
împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de organul
judiciar, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect;
d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite;
e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate;
f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia
a săvârşit fapta.” Publicat în M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006.
4.
În art. 102 alin. (4) C. pen. se prevăd obligaţii legale ale serviciului
de probaţiune cu privire la sesizarea instanţei, cu privire la situaţia
concretă a modului de executare a măsurilor de supraveghere şi a
obligaţiilor de către ce liberat condiţionat, astfel:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse
de instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea. Unele dintre aceste
motive ar fi terminarea cursurilor sau programelor, a survenit o boală gravă
care îl pune în imposibilitate pe cel liberat să execute unele dintre obligaţii, a
intervenit împăcarea dintre victimă şi condamnat făcând inutilă interdicţia de
comunicare ş.a.
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere
sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.
Serviciul de probaţiune este sesizat de către organele abilitate cu privire la
neîndeplinirea unor obligaţii, ori se sesizează ca urmare a constatărilor agenţilor
de probaţiune, astfel că se va face sesizare către instanţa de judecată, pentru a
se lua măsurile legale.
Celelalte atribuţii şi sarcini ale serviciului de probaţiune şi a consilierilor de
probaţiune sunt similare cu cele arătate în analiza textului art. 94 –
Supravegherea condamnatului, din cadrul instituţiei suspendării executării
pedepsei sub supraveghere.
Karolly Bard, Măsuri alternative ale pedepsei penale, Raport prezentat la

Congresul mondial de drept comparat, Atena 31 iulie-6 august, sursa
www.irp.md/ Alternative/lume.html; Ortansa Brezeanu, Repere de probaţiune în
dreptul comparat, sursa www.criminologie.ro/ SRCC/CDs/.doc

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Infracţiunea de încălcarea consemnului are o reglementare asemănătoare cu
cea din Codul penal anterior, cu câteva modificări care vor fi arătate în
continuare.
Dacă reglementarea anterioară se referea la încălcarea regulilor serviciului de
gardă, pază, însoţire sau securitate, noua reglementare vorbeşte despre
serviciul de pază, intervenţie, însoţire sau de securitate, în conformitate cu
schimbările survenite în regulamentele militare.
Părăsirea comenzii sau a oricărui alt post de către militar nu mai constituie
variantă asimilată a infracţiunii de încălcarea consemnului, ci este reglementată
ca infracţiune distinctă.
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) se referă la santinela aflată în post,
iar nu în serviciul de pază sau gardă, ca în reglementarea anterioară. S-a
renunţat de asemenea la urmarea alternativă a potenţialelor urmări grave ale
încălcării consemnului de către santinelă din reglementarea anterioară.
De asemenea, varianta agravată prevăzută în alin. (3) are o sferă de
cuprindere mai largă, aplicându-se în timp de război sau pe un teritoriu pe care
a fost proclamată starea de asediu sau de urgenţă, spre deosebire de
reglementarea anterioară care sancţiona mai grav fapta săvârşită în timp de
război.
Sancţiunile aplicate sunt mai aspre pentru varianta tip şi mai blânde pentru
varianta agravată a săvârşirii faptei în timp de război, pe durata stării de asediu
sau a stării de urgenţă.
2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 415 C. pen. într-o variantă tip, o variantă
agravată şi o variantă agravată comună celor două variante anterioare.
Varianta tip, potrivit alin. (1), constă în încălcarea regulilor serviciului de
pază, intervenţie, însoţire sau de securitate.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), încălcarea consemnului de
către santinela aflată în post la depozitele de armament, muniţii sau alte
materiale explozive ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat.
Constituie variantă agravată comună, potrivit alin. (3), faptele prevăzute în
alin. (1) şi alin. (2) săvârşite în timp de război, pe durata stării de asediu sau a
stării de urgenţă.
3.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de încălcare a consemnului are ca
obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la ordinea şi disciplina militară,
relaţii care presupun îndeplinirea întocmai şi la timp de către militari a
îndatoririlor de serviciu, a ordinelor cu privire la respectarea de către militari a
regulilor desfăşurării serviciului de pază, de intervenţie, de însoţire sau
securitate.
Serviciul de pază se organizează şi se execută pentru asigurarea securităţii
obiectivului militar, a informaţiilor clasificate, bunurilor şi valorilor materiale
deţinute cu orice titlu existente în interiorul acestuia. Serviciul de pază este
efectuat de către personalul dispeceratului sistemului tehnic de securitate şi/sau
subunitatea de pază.Sistemele tehnice de securitate fac parte integrantă din
sistemul de pază al obiectivului şi trebuie să asigure prevenirea, avertizarea,
semnalizarea acustică şi sau vizuală a încălcării unor restricţii în zonele unde
există unităţi militare, protecţia zonelor şi descurajarea accesului neautorizat,
supravegherea perimetrală generală, controlul accesului şi al circulaţiei
persoanelor, inclusiv în zonele cu regim special, accesul selectiv al persoanelor
pe obiective, detecţia şi alertarea pătrunderii în obiectiv,
întârzierea/împiedicarea avansării agresorului, detecţia, alertarea şi controlul
incendiilor, mobilizarea forţelor de intervenţie. Sistemele tehnice de securitate
au în compunere subsistemul de prevenire, alertare, semnalizare, de protecţie,
de detecţie perimetrală, de control acces, de detectare/alertă efracţie, de
detecţie şi alertare materiale periculoase, de detecţie şi alertare control
incendiu, comunicaţii şi informatică, supraveghere cu camere de televiziune cu
circuit închis.
Dispeceratul tehnic de securitate este elementul integrator al tuturor
subsistemelor şi realizează funcţia de comandă, control, comunicaţii,
calculatoare şi informaţii pentru toate elementele sistemului tehnic de
securitate. Personalul dispeceratului tehnic de securitate este compus de regulă
din şef dispecerat, şef de tură, operatori pentru staţiile de lucru şi pentru
pupitrul de control camere de televiziune cu circuit închis, echipă tehnică.
Serviciul de intervenţie se organizează pentru obiectivul propriu sau, potrivit
dispoziţiilor eşalonului superior, şi pentru alte obiective militare cu scopul de a
întări serviciul de pază, de a interveni în timp scurt pentru blocarea, capturarea
sau respingerea forţelor/elementelor care pun în pericol securitatea obiectivului
militar, precum şi pentru limitarea sau înlăturarea efectelor dezastrelor,
incendiilor şi altor situaţii critice. În funcţie de ameninţările şi pericolele ce pot
avea consecinţe asupra securităţii obiectivelor militare, intervenţia se execută
cu militarii din compunerea patrulelor, atunci când paza se execută în ture sau
cu militarii din schimbul în repaus, atunci când paza este organizată pe
schimburi şi se execută pe durata a cel puţin 24 de ore, cu structuri constituite
din efective destinate acestui serviciu, acolo unde acestea sunt asigurate, sau
din efective proprii organizate pe echipe, pregătite şi antrenate în acest scop ori
cu efective aparţinând societăţilor specializate de pază şi protecţie, numai
pentru obiectivele militare unde paza se asigură cu aceste societăţi.
Serviciul de însoţire (escortă) presupune atribuţiilor personalului aflat în
dispozitiv pentru însoţirea în locul desemnat de şeful dispozitivului a anumitor
persoane (spre exemplu, jandarmii aflaţi în dispozitiv la o manifestaţie publică,
în momentul reţinerii unei persoane). Însoţitorul are ca atribuţii să cunoască
numărul şi activitatea persoanelor însoţite, să-i păzească şi să păstreze legătura
din vedere cu ceilalţi însoţitori, să interzică altor persoane să se apropie de cei
escortaţi. Însoţitorului îi este interzis să părăsească locul din dispozitivul de
supraveghere, să comunice cu alte persoane care i-ar distrage atenţia, să
întrerupă supravegherea persoanelor pe care le însoţeşte.
b) Obiect material. În principiu, această infracţiune nu are obiect material.
a) Subiectul activ. Subiect activ poate fi numai un militar care are şi
calitatea specială de a face parte din serviciul de pază, de intervenţie, de
însoţire sau de securitate. Aşadar se cere ca militarul să facă parte din
personalul unuia dintre serviciile arătate.
Se trage concluzia că nu orice dispoziţie sau obligaţie cu caracter general ce
revine militarilor poate fi calificată drept consemn în sensul legii penale şi nu
orice abatere de la ordinele, obligaţiile sau îndatoririle generale ori speciale
poate întruni elementele constitutive ale încălcării consemnului.
În varianta agravată prevăzută în alin. (2) subiectul activ trebuie să fie
santinela aflată în post la depozitele de armament, muniţii sau alte materiale
explozive ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat (spre
exemplu, paza arhivei sau a bibliotecii cu documente secrete). Agravarea este
pe deplin justificată faţă de importanţa obiectivelor ce fac obiectul consemnului
şi de urmările posibile ale încălcării îndatoririlor de către militari.
În literatura juridică2849 se arată că fapta santinelei care a permis intrarea în
raza postului a unor persoane străine constituie infracţiunea de încălcare a
consemnului. În acelaşi timp însă fapta unui militar care îndeplineşte serviciul
de zi pe bucătărie de a părăsi pentru o singură oră unitatea, cu scopul de a
consuma băuturi alcoolice în afară şi de a se întoarce în stare de ebrietate nu
constituie infracţiunea de încălcare a consemnului. Prin săvârşirea acestor fapte
nu s-a încălcat un consemn în sensul legii penale, ci o prevedere a
regulamentelor militare.
2849 D. Cojocaru, op. cit., p. 247.
Tot astfel, nu subzistă infracţiunea de încălcare a consemnului atunci când un
militar pătrunde în poligonul de trageri şi perforează ţinte pentru ca unii colegi
să obţină calificative bune la tragere. Faptul de a pătrunde în poligonul unde se
executau tragerile fără aprobare şi de a perfora ţintele pentru a induce în eroare
pe cel însărcinat cu notarea rezultatelor acestor trageri nu pot fi considerate o
încălcare a consemnului în sensul textului care încriminează şi sancţionează
această infracţiune.
De regulă, orice consemn dat militarilor echivalează cu un ordin, în schimb nu
orice ordin poate fi asimilat cu consemnul şi ca atare, nu orice abatere de la
executarea unor astfel de ordine poate constitui infracţiunea de încălcare a
consemnului. În acest sens, s-a pronunţat şi practica judiciară2850 care a
considerat că fapta unui fruntaş de a fi permis consumarea de băuturi alcoolice
de către militarii pe care avea ordin să-i conducă la un muzeu, ca şi fapta
aceluiaşi militar de a fi părăsit fără aprobare unitatea, împreună cu alţi militari
ce nu-i erau subordonaţi, constituie abateri disciplinare ce au fost comise fără
ca să fi avut vreo funcţie sau misiune în legătură cu serviciul de pază, de
intervenţie, de însoţire sau de securitate şi fără ca el să fi primit în acest sens
vreun consemn cu caracter general sau special.
2850 T.S. Col. Milit., dec.nr. 21/1962 şi 67/1965 (nepublicate).
Coautoratul la această infracţiune nu este posibil, întrucât fapta este o

infracţiune cu subiect activ unic, fiind vorba deci de o obligaţie cu caracter
personal. Este de subliniat că nu are relevanţă faptul că misiunea a fost
încredinţată concomitent mai multor militari, fiecare va răspunde ca autor al
infracţiunii de încălcare a consemnului chiar dacă, în timpul misiunii, s-au abătut
în comun de la îndatoririle prevăzute în consemn.
Participaţia este posibilă atât sub forma instigării, cât şi a complicităţii.
b) Subiect pasiv. În cazul încălcării consemnului, subiect pasiv este unitatea
din care face parte militarul care a încălcat consemnul.
4.
a) Elementul material. Infracţiunea de încălcare a consemnului se
realizează sub aspectul elementului material în cazul prevăzut de art. 415 alin.
(1) C. pen., prin încălcarea de către subiectul activ (militar cu calitate specială)
a regulilor stabilite pentru buna îndeplinire a însărcinărilor primite în cadrul
serviciului de pază, de intervenţie, de însoţire sau de securitate.
Potrivit textului incriminator, în cazul infracţiunii pe care o analizăm,
elementul material se poate manifesta, fie printr-o acţiune – comportare
comisivă (de exemplu, militarul îşi părăseşte postul de santinelă etc.), fie printr-
o inacţiune – comportare omisivă (de exemplu, militarul nu ia măsurile
necesare şi, în acest fel, permite unor persoane să intre în contact, în dispreţul
dispoziţiilor legale, cu persoane reţinute, în drum spre arestul poliţiei).
Santinela este militarul din pază, pe timpul cât îşi desfăşoară serviciul în
postul încredinţat Prin consemn se înţelege totalitatea îndatoririlor generale sau
speciale prevăzute în regulamente şi care revin militarilor cu ocazia executării
unor misiuni, a serviciului de pază, patrulare şi însoţire (escortă), intervenţie
sau securitate, precum şi orice dispoziţie scrisă sau verbală transmisă în
îndeplinirea acestor misiuni. Prin urmare, militarii aflaţi în serviciul de pază, de
intervenţie, de însoţire sau de securitate sunt consideraţi în misiune şi au
datoria, cât timp se găsesc în executarea acesteia, să îndeplinească cu stricteţe
îndatoririle cu caracter general şi permanent stabilite în regulamentele militare,
precum şi îndatoririle speciale stabilite prin ordinele primite de la şefi şi
superiori2851.
2851 V. Dobrinoiu, V. Lazăr, Infracţiunile contra capacităţii de apărare a României, Ed.
Militară, Bucureşti, 1994, p. 46.
Executarea serviciului de pază nu se reduce numai la îndeplinirea îndatoririlor

ce revin santinelei, aşa încât, „consemnul” celorlalte persoane care asigură
executarea serviciului este prevăzut în textele corespunzătoare ale
regulamentului, cât şi în dispoziţiile speciale date de comandanţi.
În practica judiciară s-a reţinut că fapta inculpatului, aflat în serviciul de
santinelă, care, pe întuneric, sesizând că de postul său se apropie un alt militar,
a dezasigurat mitraliera cu care era înarmat, a introdus cartuş pe ţeavă şi, fără
a-l soma, a tras în acel militar de la aproximativ 2 m, împuşcându-l mortal în
cap, constituie infracţiunea de omor şi încălcarea consemnului, aflate în
concurs2852. S-a reţinut de asemenea că fapta inculpatului care, aflat în postul
de santinelă la PCTF Vama Veche, a primit o sumă de bani de la o persoană
pentru a-i permite să intre în ţară pe la postul său, fără controlul vamal al
bunurilor achiziţionate în străinătate, constituie infracţiunea de luare de mită şi
încălcarea consemnului, aflate în concurs2853.
2852C.S.J., s. unite, dec. nr. 1/1996 (nepublicată). În acelaşi sens, C.S.J., s. pen., dec. nr.
232/2003, www.scj.ro.
2853 C.S.J., s. milit., dec. nr. 44/1997 (nepublicată).
Constituie infracţiunea de încălcare a consemnului inclusiv lipsa subiectului

activ de la misiunea ce i se ordonă. Astfel, fiind planificat să execute serviciul de
pază şi supraveghere a unui deţinut, inculpatul care nu s-a prezentat la
misiunea ordonată săvârşeşte infracţiunea de încălcarea consemnului2854.
2854 T. Milit. Terit., sent. nr. 158/2001 (nepublicată).
Deoarece legiuitorul a înţeles să includă în sfera prevederilor art. 415 alin.

(1) C. pen., faptele săvârşite de militari în serviciile de pază, de intervenţie, de
însoţire sau de securitate, indiferent de calitatea pe care o are în compunerea
serviciului, părăsirea postului de către şeful postului, ori părăsirea patrulei nu
constituie părăsirea comenzii, ci o încălcare a regulilor serviciului de pază, de
intervenţie, de însoţire sau de securitate, care se încadrează în dispoziţiile alin.
(1) al art. 415 C. pen. Aşa fiind, dispoziţiile art. 416 C. pen. urmează a se
aplica în cazul părăsirii comenzii de către alţi militari, în afara celor cu atribuţii
de comandă în legătură cu serviciul de pază, de intervenţie, de însoţire sau de
securitate2855.
2855 T. Milit. Terit. Bucureşti, dec. pen. nr. 301/1971
O variantă agravată a infracţiunii este reglementată în art. 415 alin. (3) C.

pen., determinată de împrejurarea că infracţiunea se comite în timp de război,
pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă2856.
2856Pentru explicaţii privind înţelesul acestor noţiuni, vezi supra, art. 413, absenţa
nejustificată.

pericol pentru buna desfăşurare a activităţii unei unităţi militare.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de încălcare a consemnului
legătura de cauzalitate rezultă implicit din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de încălcare a consemnului se săvârşeşte
cu vinovăţie sub forma intenţiei, care poate fi directă sau indirectă.
Pentru existenţa infracţiunii nu interesează mobilul sau scopul comiterii
faptei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt pedepsite în cazul acestei
infracţiuni.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care militarul, prin
comportarea sa comisivă sau omisivă, încalcă consemnul general sau special.
În cazul când subiectul activ încalcă obligaţiuni multiple derivând din
consemnul general sau particular, răspunderea sa va fi pentru o singură
infracţiune.
În situaţiile de prelungire în timp infracţiunea se epuizează în momentul în
care acţiunea sau inacţiunea au încetat.
B. Sancţionare. Infracţiunea de încălcare a consemnului în varianta tip este
pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amendă.
Pentru varianta din alin. (2) pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, iar
dacă fapta este săvârşită în timp de război, pe durata stării de asediu sau a
stării de urgenţă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Acţiunea penală
în cazul acestei infracţiuni se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.
Viorel Siserman, Starea de asediu şi de urgenţă, în R.D.P. nr. 3/2000, p. 84;

Ioan Molnar, Infracţiunile militare, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 22.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal anterior. O
incriminare asemănătoare se regăsea totuşi în procedura insolvenţei (art. 147
din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei1867).
1867 Publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, cu modificările şi completările
ulterioare):
„Refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului, directorului, directorului

executiv ori al reprezentantului legal al debitorului, persoană juridică, de a pune la
dispoziţie judecătorului sindic, adminis¬tra¬torului judiciar sau lichidatorului, în condiţiile
prevăzute la art. 35, documentele şi informaţiile prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a) f) ori
împiedicarea acestora, cu rea credinţă, de a întocmi documentaţia respectivă se
pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă”.
2.
Infracţiunea este prevăzută, în două variante alternative de comitere, în art.
271 alin. (1) lit. a) respectiv b)C. pen. Astfel, săvârşeşte infracţiunea de
obstrucţionarea justiţiei persoana care, fiind avertizată asupra consecinţelor
faptei sale:
a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în
condiţiile legii, un act procedural;
b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau
judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau
bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în
vederea soluţionării unei cauze1868.
1868Preocuparea pentru asigurarea autorităţii justiţiei şi a desfăşurării în cele mai bune
condiţii a procedurilor judiciare, inclusiv prin mijloace penale, este întâlnită şi în diferite
legislaţii penale europene, precum art. 366 din Codul penal italian, art. 463 din Codul penal
spaniol, art. 434-15-1 din Codul penal francez, art. 192 – 193 din Codul penal olandez şi în
Capitolul 17 – Secţiunea 13 alin. (2) din Codul penal suedez, care conţin reglementări
similare.
3.
a) Obiectul juridic special. Obstrucţionarea justiţiei are ca obiect juridic
special relaţiile sociale referitoare la buna înfăptuire a activităţii justiţiei,
activitate care este incompatibilă cu lipsa de cooperare din partea persoanelor
cărora li se solicită sprijinul de către autorităţile judiciare.
b) Obiectul material. Infracţiunea de obstrucţionarea justiţiei este lipsită,
de regulă, de obiect material. Totuşi, în varianta alternativă de la lit. b), obiectul
material poate consta în înscrisurile sau bunurile deţinute, pe care făptuitorul
refuză să le pună la dispoziţia organelor judiciare, la solicitarea expresă a
acestora.
a) Subiectul activ al infracţiunii pe care o analizăm poate fi orice persoană
care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. De la această regulă generală
există însă şi o excepţie expres prevăzută de lege. Astfel, potrivit art. 271 alin.
(2), dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate
pentru infracţiunea care formează obiectul procesului penal. Deci, dacă
activitatea de înfăptuire a justiţiei se desfăşoară în cadrul unui proces penal (şi
numai în această ipoteză), nu pot săvârşi infracţiunea de obstrucţionarea
justiţiei persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat, deoarece nu se
poate impune acestora obligaţia de autoacuzare.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau
complicitate. Suspectul sau inculpatul în procesul penal în care se săvârşeşte
fapta de obstrucţionare a justiţiei, neputând avea calitatea de autor, datorită
aceleiaşi raţiuni, nu poate fi instigator sau complice la o infracţiune de
obstrucţionarea justiţiei.
b) Subiect pasiv. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 271 C. pen., subiect
pasiv nu poate fi decât statul, întrucât prin obstrucţionarea justiţiei pericolul
creat vizează statul ca titular al dreptului de a înfăptui justiţia.
4.
a) Elementul material. Fapta se realizează din punctul de vedere al
elementului material printr-o acţiune alternativă a făptuitorului de a împiedica,
fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un
act procedural, ori de a refuza să pună la dispoziţia organului de urmărire
penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele,
informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod
explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze.
Împiedicarea efectuării unui act procedural presupune oprirea, interzicerea
efectuării actului, având ca efect neîndeplinirea acestuia de către organele
judiciare sau instanţa de judecată. Un astfel de act procedural ar putea consta
în audierea martorilor, a persoanei vătămate, efectuarea confruntării,
identificarea de obiecte şi înscrisuri, identificarea persoanelor, interceptarea
convorbirilor sau comunicărilor, accesul la un sistem informatic, supravegherea
video, audio sau prin fotografiere, localizarea sau urmărirea prin mijloace
tehnice, obţinerea listei convorbirilor telefonice, reţinerea, predarea sau
percheziţionarea trimiterilor poştale, obţinerea, potrivit legii, a datelor
referitoare la tranzacţiile financiare, precum şi a datelor financiare ale unei
persoane, livrarea supravegheată, efectuarea percheziţiei domiciliare, corporale,
a unui vehicul sau informatice, efectuarea unei expertize, efectuarea cercetării
la faţa locului ori a reconstituirii etc. Pentru a exista infracţiunea în această
variantă de comitere, trebuie ca împiedicarea să se săvârşească fără drept (spre
exemplu, nu constituie obstrucţionarea justiţiei refuzul Parlamentului de a aviza
începerea urmăririi penale împotriva unui membru al său, deoarece, potrivit
legii, are acest drept), iar actul procedural să fie îndeplinit în mod legal (spre
exemplu, refuzul de a permite o percheziţie nu constituie infracţiune, atâta timp
cât organele judiciare nu dispun de mandatul de percheziţie domiciliară).
Refuzul de a pune la dispoziţie datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile
deţinute presupune acţiunea sau inacţiunea făptuitorului care nu dă curs cererii
explicite a organelor de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, fie
printr-o atitudine activă de respingere, de neacceptare a cererii, fie printr-o
atitudine pasivă, de refuz al cooperării. Esenţial pentru existenţa infracţiunii în
această variantă de comitere este o cerere explicită a organelor arătate mai sus
(organ de urmărire penală, instanţă sau judecător sindic). În lipsa unei cereri
explicite, fapta nu constituie infracţiune. Constituie infracţiune şi o acceptare
parţială a cererii (spre exemplu, se pune la dispoziţia instanţei numai o parte
din documentele cerute), deoarece refuzul îndeplineşte elementele constitutive
ale infracţiunii dacă se realizează în tot sau în parte. Refuzul trebuie să
privească însă numai acele date, informaţii, înscrisuri sau bunuri deţinute care
sunt necesare soluţionării unei cauze. Aprecierea privind utilitatea datelor,
informaţiilor, înscrisurilor sau bunurilor pentru soluţionarea cauzei se face însă
de către organul judiciar, iar nu de persoana căreia îi sunt cerute, care altfel ar
putea invoca lipsa relevanţei datelor cerute şi implicit lipsa unui element
constitutiv al infracţiunii.
Esenţial pentru existenţa infracţiunii în ambele variante de comitere este
avertizarea prealabilă a persoanei de către organul de urmărire penală, instanţă
ori judecătorul sindic, asupra consecinţelor faptei sale. Astfel, persoana trebuie
avertizată că prin împiedicarea efectuării actului procedural sau prin refuzul de
cooperare va săvârşi infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei şi abia din acest
moment, dacă persoana persistă în atitudinea lipsită de cooperare cu organele
judiciare, se vor întruni elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Deşi infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei este susceptibilă să se realizeze
în principal în procesul penal, nu este exclusă apariţia acesteia nici în cursul
altor proceduri judiciare, cu condiţia ca împiedicarea să se refere la un act
procedural al instanţei de judecată (spre exemplu, un protest paşnic al mai
multor persoane care formează un cordon uman şi împiedică pătrunderea
judecătorilor în clădirea instanţei, în scopul de a împiedica desfăşurarea unui
proces privind un conflict de muncă), ori al judecătorului sindic.
Infracţiunea de obstrucţionarea justiţiei constituie o incriminare cu caracter
subsidiar, elementele constitutive ale infracţiunii realizându-se în condiţiile în
care nu se săvârşeşte o infracţiune mai gravă (ultrajul judiciar, favorizarea
făptuitorului, mărturia mincinoasă, sustragerea sau distrugerea de probe ori de
înscrisuri).
pericol pentru desfăşurarea normală şi legală a activităţii de înfăptuire a
justiţiei.
Nu este necesar ca fapta de obstrucţionare a justiţiei să conducă la
imposibilitatea terminării procedurii ori la o soluţie contrară intereselor justiţiei
şi aflării adevărului, ci doar ca fapta să pună în pericol înfăptuirea justiţiei.
b) Raportul de cauzalitate. Între starea de pericol şi activitatea subiectului
activ trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă de regulă din
însăşi săvârşirea acţiunii incriminate.
B. Latura subiectivă. Sub aspectul subiectiv, infracţiunea se săvârşeşte atât
cu intenţie directă, cât şi indirectă. Făptuitorul, fiind avertizat asupra
consecinţelor faptelor sale, împiedică efectuarea unui act procedural ori refuză
să pună la dispoziţia organului judiciar datele, informaţiile, înscrisurile sau
obiectele deţinute, urmărind sau acceptând că prin activitatea sa se va periclita
înfăptuirea actului de justiţie.
Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, însă,
de acestea se va ţine cont la individualizarea judiciară a pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. În cazul infracţiunii de obstrucţionarea justiţiei, actele de pregătire
şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a realizat activitatea de
împiedicare a efectuării unui act procedural ori în momentul refuzului punerii la
dispoziţie a datelor, informaţiilor, înscrisurilor sau bunurilor deţinute,
periclitându-se astfel înfăptuirea justiţiei.
B. Sancţionare. Pedeapsa prevăzută în textul incriminator este închisoare de
la 3 luni la un an sau amendă.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Noile incriminări referitoare la exploatarea patrimonială a unei persoane
vulnerabile îşi găsesc justificarea în realitatea socială, căci ele vin să
sancţioneze fapte care au devenit din ce în ce mai frecvente în ultimii ani. Prin
incriminarea acestei infracţiuni se doreşte reprimarea unor fapte care au
proliferat în ultimii ani şi care au produs uneori consecinţe sociale devastatoare
pentru persoanele care le-au căzut victimă, fiind aproape zilnic semnalate în
presă cazuri ale unor persoane în vârstă sau cu o stare de sănătate precară care
au ajuns să îşi piardă locuinţele în urma unor asemenea înţelegeri patrimoniale
disproporţionate. Infracţiunea de exploatarea patrimonială a persoanelor
vulnerabile nu are corespondent în legislaţia penală anterioară.1757
1757Acest gen de fapte sunt incriminate în majoritate legislaţiilor europene. A se vedea art.
157 C. pen. elveţian, art. 226 C. pen. portughez, care au inspirat redactarea textului din
proiect, dar şi art. 644 C. pen. italian, art. 313 -4 C. pen. francez, § 295C. pen. norvegian.

2.
agravată. Varianta tip este reglementată în alin. (1) şi constă în fapta
creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profitând de
starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de
sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă în care debitorul se află faţă de
el, îl face să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept
real ori de creanţă de valoare vădit disproporţionată faţă de această prestaţie.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi constă în punerea unei
persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu
alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la
constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un
drept, dacă s-a produs o pagubă.
3.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea un obiect juridic special
asemănător celorlalte infracţiuni de fraudă şi constă în relaţiile sociale
referitoare la buna-credinţă şi încrederea reciprocă a subiecţilor în raporturile
patrimoniale, ocrotindu-se în special persoanele vulnerabile datorită vârstei,
stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă, intoxicaţiilor cu alcool
sau substanţe psihoactive.
b) Obiectul material poate fi un bun mobil sau imobil, precum şi înscrisurile
care au valoare patrimonială (orice bunuri, drepturi, obligaţii, acţiuni cu caracter
patrimonial etc.).
a) Subiectul activ al infracţiunii în varianta tip este calificat, acesta fiind un
creditor care dă cu împrumut bani sau bunuri.
În varianta agravată subiect activ poate fi orice persoană, legea necerând
vreo calitate specială acesteia.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare,
complicitate.
b) Subiectul pasiv în varianta tip este calificat, acesta fiind o persoană
vulnerabilă datorită vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de
dependenţă faţă de făptuitor.
În varianta agravată, subiect pasiv poate fi orice persoană supusă
manevrelor frauduloase ale făptuitorului.
4.
a) Elementul material în cazul infracţiunii de exploatarea patrimonială a
unei persoane vulnerabile constă în acţiunea creditorului de a face pe debitor să
constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real sau de
creanţă de valoare vădit disproporţionată faţă de prestaţia creditorului.
Potrivit art. 551 C. civ., sunt drepturi reale dreptul de proprietate, dreptul de
superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de
servitute, dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă,
drepturile reale de garanţie, alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest
caracter. Dreptul de creanţă este dreptul creditorului de a cere debitorului
executarea unei obligaţii.
Acţiunea socialmente periculoasă a făptuitorului trebuie să constea în
determinarea debitorului de a acţiona într-un anumit fel: pentru constituirea sau
transmiterea unui drept real sau de creanţă (spre exemplu, transmiterea
dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, cesiunea unei
creanţe, subrogarea în drepturi, novaţia etc.).
Pentru întregirea condiţiilor obiective ale infracţiunii este necesară
îndeplinirea unor cerinţe esenţiale. În primul rând este necesar ca activitatea de
convingere a victimei să se realizeze în cadrul unui contract de împrumut de
bani sau bunuri. În acest sens nu constituie infracţiunea de exploatarea
patrimonială a unei persoane vulnerabile, ci infracţiunea de înşelăciune
prezentarea ca medic în faţa unei persoane în vârstă şi oferirea spre vânzare
acesteia a unui medicament despre care a afirmat că are însuşirea de a vindeca
pneumonia („medicamentul” era un plic de sare de bucătărie) 1758. Deci nu orice
activitate de determinare a unei persoane de a constitui sau transmite drepturi
reale sau de creanţă constituie infracţiune, ci numai cea realizată în contextul
unui împrumut de bani sau bunuri, pentru care făptuitorul pretinde o
contraprestaţie. Este adevărat că textul de lege menţionează că activitatea
trebuie realizată cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, ceea ce ar
presupune că activitatea de determinare a debitorului trebuie să se realizeze la
momentul întocmirii contractului de împrumut. Opinăm că şi activitatea
ulterioară a creditorului, în contextul împrumutului deja realizat, de a determina
debitorul să constituie sau să transmită creditorului sau unui terţ desemnat de
acesta un drept real sau un drept de creanţă întruneşte elementele constitutive
ale acestei infracţiuni. Spre exemplu, după împrumutul de bani, la scadenţă,
debitorul neavând bani să plătească şi solicitând o amânare, este obligat de
creditor să-i cedeze un drept de creanţă de o valoare disproporţionată.
1758V. Dobrinoiu, N. Conea, C.R. Romiţan, M. Dobrinoiu, Cauze penale comentate, Partea
specială, Ed. Semne, Bucureşti, 2003, p. 451.
În al doilea rând, creditorul trebuie să profite de starea de vădită

vulnerabilitate a debitorului, datorită vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori
relaţiei de dependenţă în care debitorul se află faţă de el.
Starea de vulnerabilitate datorată vârstei se referă la vârsta înaintată, iar nu
la vârsta fragedă a victimei, un copil neputând avea statutul de debitor,
împrumuta bani sau transmite drepturi reale sau de creanţă. Nu constituie
infracţiunea de exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, ci
infracţiunea de furt fapta săvârşită de către o persoană care, promiţând unei
fetiţe că îi va da jucării în schimbul cerceilor din ureche obţine astfel bunurile
respective. Sunt avuţi aici în vedere bătrânii, care, având o situaţie economică
precară, pot fi păcăliţi în cazul împrumuturilor de bani sau bunuri, să efectueze
contraprestaţii de valori disproporţionate în favoarea creditorilor.
Subiectul pasiv mai poate fi vulnerabil în faţa făptuitorului datorită stării de
sănătate. O boală incurabilă sau greu de vindecat (ex. cancer, SIDA) poate, de
asemenea, determina victima să se gândească la nevoile imediate, astfel că pe
moment, pentru a face rost de bani sau medicamente, este dispus la
contraprestaţii pe care în mod normal nu le-ar face.
Infirmitatea este o altă cauză determinantă a poziţiei vulnerabile a victimei în
raport cu făptuitorul. O persoană devenită infirm poate fi uşor exploatată şi este
susceptibilă de a fi înşelată pentru a se simţi în siguranţă şi pentru a-şi asigura
satisfacerea nevoilor specifice stării sale. Nu are importanţă dacă starea de
infirmitate este permanentă sau temporară, însă este necesar ca făptuitorul să
profite de această stare pentru a cere o contraprestaţie disproporţionată.
Victima se mai poate afla în raport cu făptuitorul în stare de dependenţă.
Această stare poate fi determinată de una din cauzele enumerate mai sus, când
făptuitorul îngrijeşte victima bătrână, bolnavă sau infirmă, dar poate fi
declanşată de cu totul alte cauze (spre exemplu, victima, rămânând şomeră,
este întreţinută de făptuitor, concubinul său, care, după un timp, o determină să
semneze un act prin care îi vinde casa).
În al treilea rând, dreptul real sau de creanţă transmis de debitor trebuie să
fie vădit disproporţionat în raport cu banii sau bunul împrumutat. Astfel,
creditorul împrumută bani sau bunuri debitorului şi solicită acestuia, drept
contraprestaţie, constituirea sau transmiterea unui drept real sau de creanţă de
o valoare vădit mai mare decât suma de bani sau bunul împrumutat (spre
exemplu, făptuitorul împrumută victimei 10.000 de euro şi îi cere să transmită
mamei făptuitorului dreptul de proprietate asupra apartamentului victimei,
evaluat la peste 40.000 euro).
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2) al art. 247, punerea unei
persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu
alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la
constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un
drept.
Se observă că în varianta agavată făptuitorul nu mai profită de starea de
vulnerabilitate a victimei, ci o provoacă. Astfel, victima poate fi orice persoană,
care este pusă de făptuitor într-o stare aparte, prin intoxicaţie cu alcool sau alte
substanţe psihoactive. Esenţial în această variantă de comitere este scopul
urmărit de făptuitor, respectiv determinarea victimei să consimtă la
constituirea, transmiterea sau renunţarea la un drept real sau de creanţă. Se
mai observă o diferenţă faţă de varianta tip, respectiv, pe lângă constituirea sau
transmiterea unui drept, se incriminează fapta săvârşită în scopul ca victima să
renunţe la un drept (spre exemplu, victima este îmbătată şi în această stare
semnează un act prin care renunţă la datoria pe care făptuitorul o avea faţă de
ea).
b) Urmarea imediată constă în producerea unei pagube patrimoniului
persoanei a cărei vulnerabilitate este exploatată. Aceasta rezultă din valoarea
disproporţionată a dreptului real sau de creanţă constituit sau transmis în
favoarea făptuitorului sau a altei persoane în raport cu suma de bani sau bunul
împrumutate.
În varianta agravată se cere expres producerea unei pagube pentru
întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune
trebuie să se constate existenţa unei legături de cauzalitate dintre acţiunea de
inducere în eroare şi paguba produsă (urmarea imediată).
Elementul subiectiv în cazul infracţiunii de exploatare patrimonială a unei
persoane vulnerabile varianta tip constă în intenţie directă sau indirectă.
Varianta agravată presupune săvârşirea faptei cu intenţie directă. Legea cere şi
existenţa unui scop pentru întregirea laturii subiective în varianta agravată (în
scopul de a determina victima să consimtă la constituirea sau transmiterea unui
drept real ori de creanţă sau să renunţe la un drept). Nu interesează, pentru
realizarea infracţiunii, mobilul de care este animat făptuitorul.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. În cazul infracţiunii de exploatare patrimonială a unei persoane
vulnerabile actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare nu
sunt pedepsite.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte (art. 248 C. pen.).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a produs urmarea
imediată, adică s-a produs paguba efectivă în patrimoniul celui înşelat.
B. Sancţionare. Pentru infracţiunea de exploatarea unei persoane
vulnerabile în varianta tip persoana fizică se sancţionează cu închisoare de la
unu la 5 ani [art. 247 alin. (1) C. pen.].
În cazul variantei agravante pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea
de la 2 la 7 ani [art. 247 alin. (2) C. pen.]. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică
în mod corespunzător. Potrivit dispoziţiilor art. 1121 din Codul penal, instanţa va
putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata
îndeplinirea condiţiilor legale.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Noile incriminări referitoare la deturnarea licitaţiilor publice îşi găsesc
justificarea în realitatea socială, căci ele vin să sancţioneze fapte care au
devenit din ce în ce mai frecvente în ultimii ani. Astfel, practica ultimilor ani a
demonstrat că, nu în puţine cazuri, participanţii la o licitaţie publică au recurs a
diferite manopere frauduloase, în scopul îndepărtării de la licitaţie a unor
potenţiali participanţi, alterând astfel preţul de adjudecare.
Infracţiunea nu are corespondent în legislaţia penală anterioară.1753
1753 Faptele de această natură sunt incriminate şi de alte legislaţii, cum este cazul art. 313 -
6 C. pen. francez, art. 230 C. pen. portughez, art. 262 C. pen. spaniol. Fapta de deturnare
a licitaţiilor publice a fost incriminată, într -o redactare relativ asemănătoare în Codul penal
din 1937.

2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 246 C. pen. într-o singură variantă, tip, şi
constă în fapta de a îndepărta, prin constrângere sau corupere, un participant
de la o licitaţie publică ori înţelegerea între participanţi pentru a denatura preţul
de adjudecare.
3.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de deturnare a licitaţiilor publice
este format din relaţiile sociale referitoare la interesul public de a proteja liberul
acces şi concurenţa în licitaţiile publice, cu respectarea regulilor derulării
acestora. Cadrul juridic al desfăşurării licitaţiilor publice este prevăzut în O.U.G.
nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor
de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii1754.
1754 Publicată în M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
b) Obiectul material. Infracţiunea de deturnare a licitaţiilor publice nu are

obiect material.
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă
penal. În varianta înţelegerii între participanţi, subiectul activ trebuie să aibă
calitatea de ofertant sau concurent. Conform reglementărilor din materia
licitaţiilor publice, ofertantul este un furnizor, executant sau prestator, persoană
fizică sau juridică, care a depus oferta de participare la licitaţie. Concurentul
este un prestator, persoană fizică sau juridică, care a depus soluţie la un
concurs de soluţii (o procedură specială prin care achiziţionează, îndeosebi în
domeniul amenajării teritoriului, al proiectării urbanistice şi peisagistice, al
arhitecturii sau în cel al prelucrării datelor, un plan sau un proiect, prin
selectarea acestuia pe baze concurenţiale de către un juriu, cu sau fără
acordarea de premii).
Poate fi subiect activ al acestei infracţiuni şi o persoană juridică (art. 135 C.
pen.). De exemplu, o societate comercială care participă la o licitaţie publică.
b) Subiectul pasiv este statul, iar subiectul pasiv secundar este persoana
ale cărei interese de afaceri au fost lezate prin fapta de deturnare a licitaţiilor
publice.
4.
a) Elementul material constă în îndepărtarea, prin constrângere sau
corupere, a unui participant de la o licitaţie publică ori înţelegerea între
participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare.
Îndepărtarea participantului de la licitaţia publică semnifică ţinerea la
distanţă, înlăturarea, împiedicarea acestuia de a participa la licitaţia publică.
Pentru a întruni elementele constitutive ale infracţiunii de deturnarea licitaţiilor
publice în această variantă de comitere, fapta de îndepărtare trebuie să se
realizeze prin constrângere sau corupere.
Alte modalităţi de îndepărtare a participantului de la licitaţia publică (crearea
de obstacole pentru un anumit participant, impunerea unor condiţii de bonitate
excesive în raport de obiectul licitaţiei de către organizatori) nu îndeplinesc
elementele constitutive ale acestei infracţiuni. Acţiunea de corupere poate să se
desfăşoare asupra participantului (i se oferă bani să se retragă de la licitaţie)
sau asupra organizatorilor licitaţiei (acestora li se oferă bani pentru a descalifica
un participant sau pentru a-l împiedica în alt mod să participe la licitaţie).
O altă variantă de comitere o reprezintă înţelegerea între participanţi pentru
a denatura preţul de adjudecare. Nu de puţine ori participanţii la o licitaţie se
înţeleg şi lansează oferte concertate, ceea ce afectează concurenţa loială şi duce
la denaturarea preţului de adjudecare (acesta va fi mai mare sau mai mic, după
cum ofertanţii prestează un serviciu sau cumpără un bun, după caz).
Sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni în cazul
inculpaţilor care, în scopul de a primi foloase de la S.M., s-au decis să liciteze
formal şi să se comporte la licitaţie convenabil faţă de S.M. astfel încât să nu
urce preţul bunurilor supuse licitaţiei la o diferenţă semnificativă faţă de preţul
de pornire. În consecinţă, se constată că a existat o înţelegere între inculpaţi, în
aşa fel încât proprietarul vânzător al bunurilor, E.M. Cavnic, să obţină un preţ
cât mai mic în favoarea lui S.M. Prin aceasta s-ar fi ajuns la o licitaţie trucată,
de natura să o deturneze de la scopul ei firesc şi să menţină redus preţul
bunurilor scoase de proprietar la vânzare, în paguba acestuia1755.
1755 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2708/2002, www.ctce.ro.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii constă în atingerea

adusă liberei concurenţei în licitaţiile publice şi prin aceasta în crearea unei stări
de pericol pentru relaţiile sociale privind interesele publice.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunile specifice infracţiunii examinate şi
urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă de
regulă din materialitatea faptei.
Infracţiunea de deturnare a licitaţiilor publice, în varianta îndepărtării unui
participant de la licitaţie, se comite cu intenţie directă sau indirectă. În varianta
înţelegerii între participanţi, fapta se comite cu intenţie directă. În această
variantă de comitere se cere ca înţelegerea să intervină în scopul denaturării
preţului de adjudecare.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea poate îmbrăca atât forma actelor preparatorii, cât şi
forma tentativei, însă numai aceasta din urmă se pedepseşte (art. 248 C. pen.).
Există tentativă atunci când se încearcă îndepărtarea prin constrângere sau
corupere a unui participant la licitaţie, dar nu se reuşeşte, sau când deşi se
încearcă, nu se reuşeşte stabilirea unei înţelegeri între participanţi pentru a
denatura preţul de adjudecare.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care este realizat conţinutul
vreuneia dintre acţiunile prevăzute şi incriminate de art. 246 C. pen., respectiv
la momentul îndepărtării participantului sau al stabilirii înţelegerii între
participanţi.
B. Sancţionare. Comiterea infracţiunii de deturnarea licitaţiilor publice de
către o persoană fizică se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător. Potrivit dispoziţiilor
art. 1121 din Codul penal, instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Infracţiunea nu are corespondent în Codul penal anterior. Faptele
incriminate sunt inspirate din realităţile practicii judiciare dar mai ales de
frecvenţa, intensitatea şi modul de manifestarea a acestor fapte în ultimii ani,
constând în încercările de influenţare sau intimidare din partea părţilor sau a
reprezentanţilor acestora, sub forma defăimărilor publice pe durata desfăşurării
unui proces, obţinându-se astfel o atmosferă de natură să vicieze grav
imparţialitatea judecătorilor sau procurorilor, atmosferă care poate fie să profite
celor ce recurg la asemenea mijloace în cazul obţinerii efectului scontat, fie să-i
dezavantajeze prin obţinerea unei atitudini ostile din partea magistraţilor.
2.
constă în fapta persoanei care, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face
declaraţii publice nereale referitoare la săvârşirea, de către judecător sau de
organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare
grave legate de instrumentarea respectivei cauze, în scopul de a le influenţa sau
intimida1902.
1902 Incriminări asemănătoare se găsesc în art. 434 -16 şi 434-25C. pen. francez.
3.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de presiuni asupra justiţiei are ca
obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, care
presupun şi reclamă asigurarea şi protejarea imparţialităţii şi libertăţii
judecătorilor şi organelor de urmărire penală în exercitarea atribuţiilor judiciare
conferite de lege faţă de încercările de intimidare sau influenţare a acestora.
Pe de altă parte, în cazul comiterii acestei fapte, sunt lezate şi relaţiile sociale
privitoare la onoarea sau demnitatea persoanei, relaţii care formează obiectul
juridic secundar.
b) Obiectul material. Infracţiunea pe care o analizăm este lipsită de obiect
material.
a) Subiectul activ (autor) al acestei infracţiuni poate fi orice persoană,
textul incriminator neprevăzând o calitate specială pentru acesta.
Participaţia este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare,
complicitate).
statul ca titular al valorii sociale ocrotite, înfăptuirea normală a justiţiei, iar ca
subiect pasiv secundar (adiacent) apare organul de urmărire penală sau
judecătorul a cărui probitate este pusă la îndoială prin declaraţiile publice
nereale.
4.
a) Elementul material. Infracţiunea de presiuni asupra justiţiei se
realizează, sub aspectul elementului material, prin efectuarea de declaraţii
publice nereale referitoare la săvârşirea, de către judecător sau de organele de
urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate
de instrumentarea respectivei cauze.
A face declaraţii publice presupune a anunţa, a spune, a face cunoscut
publicului anumite informaţii referitoare la săvârşirea de către un judecător sau
organ de urmărire penală a unei infracţiuni sau abateri disciplinare grave în
legătură cu instrumentarea unei cauze. Aceasta nu presupune acuzarea directă
a judecătorului sau organului de urmărire penală de săvârşirea unei infracţiuni
sau abateri disciplinare, elementele constitutive ale infracţiunii putându-se
realiza şi prin inducerea în mod indirect a acestui lucru din declaraţia făcută
(spre exemplu, declaraţia publică relativ la instrumentarea la comandă politică a
unei anumite cauze referitoare la o anumită persoană, fără să individualizeze
niciun judecător sau organ de urmărire penală, presupune cu necesitate că ori
judecătorul ori organul de urmărire penală a instrumentat cauza la comandă
politică, cu încălcarea gravă a normelor de deontologie profesională referitoare
la imparţialitate, independenţă şi aflarea adevărului).
Pentru existenţa infracţiunii, declaraţia făcută de făptuitor trebuie să fie
publică. Aceasta semnifică faptul că se doreşte ca declaraţia să fie diseminată şi
să ajungă la organele de urmărire penală sau la instanţa de judecată, creând
presiune asupra acesteia. Aceasta se poate realiza prin declaraţiile făcute în
orice loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane,
într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenţia ca fapta să fie auzită sau
văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane
(spre exemplu, într-un studio de televiziune sau radio, ori într-o postare pe
internet), într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia
reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie.
De asemenea, declaraţia trebuie să se refere la săvârşirea unei infracţiuni sau
a unei abateri disciplinare grave de către organul de urmărire penală sau
judecător, legate de instrumentarea unei cauze. Infracţiunea se poate referi,
spre exemplu, la înfăptuirea justiţiei (represiune nedreaptă, cercetare abuzivă,
favorizarea făptuitorului, omisiunea sesizării, sustragerea ori distrugerea de
probe ori de înscrisuri, compromiterea intereselor justiţiei etc.) ori la o
infracţiune de serviciu (abuz în serviciu, purtare abuzivă etc.) ori de corupţie
(luare de mită, trafic de influenţă).
De asemenea, declaraţia se poate referi la săvârşirea unei abateri disciplinare
grave de către judecător sau organul de urmărire penală (spre exemplu,
intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea
rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane,
altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, precum şi
imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror, nerespectarea secretului
deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, refuzul
nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse
de părţile din proces, exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de
procedură, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie
infracţiune, efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile,
atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu fata de colegi,
avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili, nerespectarea dispoziţiilor privind
distribuirea aleatorie a cauzelor etc.1903
1903 Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor, republicată în M. Of.
nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru ca fapta să constituie infracţiune, declaraţia publică trebuie să fie

nereală, adică necorespunzătoare adevărului. În acelaşi timp, fapta trebuie
săvârşită pe durata unei proceduri judiciare în curs. Este îndeplinită această
condiţie, în cauzele penale, între momentul începerii urmăririi penale şi
momentul rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti în respectiva cauză,
iar în alte cauze, între momentul declanşării procedurii şi momentul soluţionării
definitive în faţa instanţei.
Considerăm că, deşi în principal presiunile asupra justiţiei se desfăşoară în
cauze penale, nu este exclusă desfăşurarea de astfel de presiuni şi în alte tipuri
de cauze (spre exemplu, într-un proces privind retrocedarea unui teren de o
valoare foarte mare, una din părţi face declaraţii publice privind mituirea
instanţei de către partea adversă în vederea obţinerii unei soluţii favorabile).
O declaraţie nereală săvârşită anterior declanşării procedurii judiciare sau
ulterior unei hotărâri definitive în cauză nu este de natură să creeze presiuni
asupra justiţiei şi nu va constitui, în principiu, infracţiune.
constă în starea de pericol care se creează pentru înfăptuirea justiţiei penale şi
deci, pentru relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin această
activitate. În acelaşi timp se produce şi o urmare imediată adiacentă
(secundară), constând într-o atingere adusă reputaţiei profesionale a persoanei
împotriva căreia se fac declaraţiile nereale (organ de urmărire penală sau
judecător).
c) Raportul de cauzalitate. Pentru ca starea de pericol să realizeze
urmarea imediată a faptei, este necesar să existe o legătură de cauzalitate între
această stare şi declaraţia publică nereală. Aceasta rezultă din materialitatea
faptei.
manifestă sub forma intenţiei directe.
Subiectul activ cunoaşte că declaraţia publică este nereală şi urmăreşte ca
prin această declaraţie să influenţeze sau să intimideze organul de urmărire
penală sau judecătorul într-o anumită cauză (scop expres cerut de norma de
incriminare).
În schimb, dacă făptuitorul crede sincer că declaraţia publică este reală şi că
judecătorul sau organul de urmărire penală a săvârşit o infracţiune sau o
abatere disciplinară, fapta nu constituie infracţiune, chiar dacă declaraţia se
dovedeşte ulterior nereală. Pentru a fi exonerat însă de răspundere penală,
făptuitorul trebuie să se bazeze în formarea convingerii sale pe anumite probe.
Nu poate invoca în apărarea sa sentimentul general că justiţia nu funcţionează
şi că deci organele judiciare înfăptuiesc justiţia în funcţie de interese, iar nu în
scopul aflării adevărului.
5.
Forme. Sancţionare
către legiuitor. Consumarea infracţiunii are loc în momentul efectuării
declaraţiilor publice nereale. Fapta este susceptibilă să îmbrace forma
continuată, în cazul declaraţiilor repetate, efectuate la diferite intervale de timp,
în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi îndreptate împotriva aceluiaşi organ de
urmărire penală sau judecător. În acest caz, va exista un moment al epuizării,
la data efectuării ultimei declaraţii publice nereale.
B. Sancţionare. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 3 luni la
un an sau amendă.

Comentariu

2826
A se vedea Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal,
http://www.just.ro.
1.
Infracţiunea de dezertare are o reglementare asemănătoare celei
din Codul penal anterior, cu unele deosebiri pe care o să le evidenţiem în
continuare. Infracţiunea prezintă o variantă agravată în alin. (2), care nu se
regăsea în reglementarea anterioară (fapta săvârşită de doi sau mai mulţi
militari împreună ori având asupra sa o armă militară sau în timpul misiunilor la
care participă în afara teritoriului statului român). De asemenea, varianta
agravată prevăzută în alin. (3) are o sferă de cuprindere mai largă, aplicându-se
în timp de război sau pe un teritoriu pe care a fost proclamată starea de asediu
sau de urgenţă, spre deosebire de reglementarea anterioară care sancţiona mai
grav fapta săvârşită în timp de război.
Limitele de pedeapsă sunt mai reduse în noua reglementare în raport de
prevederile Codului penal anterior.
2.
variante agravate.
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în absenţa nejustificată de la
unitate sau de la serviciu, care depăşeşte 3 zile, a oricărui militar.
Prima variantă agravată este prevăzută în alin. (2) în trei modalităţi
alternative de comitere: fapta săvârşită de doi sau mai mulţi militari împreună
ori având asupra sa o armă militară sau în timpul misiunilor la care participă în
afara teritoriului statului român.
Ce-a de-a doua variantă agravată este prevăzută în alin. (3) şi constă în
dezertarea oricărui militar de la unitate sau serviciu care a depăşit 24 de ore în
timp de război sau pe un teritoriu pe care a fost proclamată starea de asediu
sau de urgenţă.
3.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea are ca obiect juridic special grupul
de relaţii sociale care se referă la respectarea cu stricteţe, de către militarii de
toate gradele, a ordinii şi disciplinei militare ca valori sociale speciale
interdependente şi în strânsă legătură cu datoria şi obligaţiile stabilite prin legile
şi regulamentele militare în vigoare. Prin atingerea adusă ordinii şi disciplinei
militare, fapta de dezertare periclitează, în mod implicit, capacitatea de luptă a
unităţii din care face parte militarul respectiv.
b) Obiectul material. Dezertarea nu are obiect material întrucât nu se
lezează nicio valoare materială, fiind vorba de valori imateriale, adică ordinea şi
disciplina militară.
a) Subiectul activ. Infracţiunea pe care o analizăm poate fi comisă numai de
către un militar, indiferent de categoria şi arma din care face parte sau gradul
pe care îl are.
Pot comite infracţiunea de dezertare având calitatea specială cerută de lege,
militarii profesionişti, militarii în termen, elevii sau studenţii la instituţiile de
învăţământ din sistemul de apărare şi securitate naţională (cu excepţia elevilor
liceelor şi colegiilor militare), soldaţii sau gradaţii voluntari, militarii concentraţi
sau mobilizaţi.
Nu s-a considerat subiect activ al infracţiunii de dezertare persoana care nu
împlinise vârsta de 20 de ani la încorporare (care nu s-a făcut la cererea lui),
deoarece potrivit Constituţiei2827, încorporarea se poate face numai după
împlinirea acestei vârste. Ca atare, persoana în cauză nu putea îndeplini
calitatea de militar2828. Această interpretare a practicii judiciare este posibilă
numai în situaţia serviciului militar obligatoriu, care subzistă, potrivit legii,
numai la declararea mobilizării şi a stării de război sau la instituirea stării de
asediu. În condiţii de voluntariat, fapta poate fi săvârşită de către orice
persoană care are calitatea de militar2829.
2827Potrivit art. 55 alin. (3) din Constituţie, cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de
ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.
2829 Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din din Instrucţiunile pentru aplicarea prevederilor Legii
nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari, M. Of. nr. 621 din 26 august
2008, „Tinerii, bărbaţi şi femei, pot deveni soldaţi sau gradaţi voluntari, dacă au vârsta între
18 ani împliniţi şi cel mult 26 de ani împliniţi în anul începerii programului de instruire”.
Prin natura ei, infracţiunea de dezertare nu poate fi comisă decât de o

singură persoană (faptă cu subiect activ unic). În consecinţă, coautoratul nu
este posibil la această infracţiune în varianta simplă. Prin voinţa legiuitorului
însă, săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună (chiar şi
nemijlocit) constituie o variantă agravată, iar nu două infracţiuni distincte. Deşi
hotărârea de a săvârşi infracţiunea este luată de fiecare făptuitor in persona
proria, colaborarea acestora şi influenţarea reciprocă este de natură să
sporească pericolul faptei săvârşite, conducând la sancţionarea mai gravă a unei
astfel de fapte. Pentru existenţa agravantei este necesară colaborarea efectivă a
cel puţin doi militari în conceperea şi săvârşirea faptei incriminate.
Participaţia este posibilă sub forma instigării sau complicităţii, iar instigator
sau complice poate fi orice persoană fizică (militar sau civil).
b) Subiectul pasiv. In cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este unitatea
sau serviciul militar a cărui activitate a fost periclitată prin săvârşirea
infracţiunii.
4.
a) Elementul material. Infracţiunea de dezertare se realizează sub aspectul
elementului material prin absenţa nejustificată de la serviciu. Aceasta poate fi
săvârşită fie prin acţiune, atunci când militarul părăseşte sau pleacă de la
unitate sau serviciu fără nici un motiv şi fără permisiunea necesară, fie prin
inacţiune, atunci când militarul învoit, delegat, detaşat etc., nu se prezintă la
unitate sau serviciu după expirarea termenului pentru care a fost învoit,
delegat, detaşat etc.2830.
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de Editură şi Presă
2830
Şansa SRL, 1997, p. 610; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 491.
În doctrină s-a exprimat şi un punct de vedere contrar, la care nu subscriem,

în sensul că fapta se comite printr-o inacţiune şi anume prin absenţa
nejustificată a militarului de la unitate sau de la serviciu în perioada prevăzută
expres de lege2831.
2831V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 770, I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal, Partea
specială, Ed. Hamangiu, 2009, p. 713.
Potrivit textului incriminator, absentarea de la unitate se poate realiza în

două variante.
În primul rând, prin părăsirea sau plecarea din unitate sau de la serviciu a
oricărui militar în condiţii ilegale, respectiv fără nici o aprobare din partea
factorilor competenţi (comandant, şef etc.) şi rămânerea în această situaţie mai
mult de 3 zile (respectiv 24 de ore în cazul variantei agravate). Acest termen
fiind de drept substanţial, trebuie calculat după regula „zilelor pline”, deci, lipsa
militarului va constitui elementul material al faptei numai după îndeplinirea
efectivă a celor 24 de ore şi până la împlinirea efectivă a 3 zile indiferent dacă
cea de a treia zi va fi o sărbătoare legală sau o zi obişnuită de lucru2832.
În a doua variantă, fapta se poate comite prin neprezentarea la unitate sau

serviciu a militarului în termenul prevăzut expres de lege, când făptuitorul se
găseşte în învoire, detaşare, delegare, concediu etc. ori când este numit sau
transferat la o altă unitate sau un alt serviciu.
Ne aflăm în prezenţa infracţiunii numai atunci când termenul de trei zile
(respectiv 24 de ore în timp de război, sau pe un teritoriu pe care a fost
proclamată starea de asediu sau starea de urgenţă) a expirat, absenţa
nemotivată de la unitate sau serviciu durând în timp până la înapoierea sa din
proprie iniţiativă sau până la prinderea sa de către autorităţile abilitate.
Activitatea ilicită (infracţională) încetează însă, respectiv, ia sfârşit la expirarea
vârstei legale până la care subiectul activ al infracţiunii poate avea calitatea de
militar.
Prinderea făptuitorului de către autorităţi va însemna epuizarea (terminarea)
activităţii infracţionale, respectiv a stării de dezertare, neavând nici o relevanţă
momentul în care făptuitorul prins este adus şi predat la unitatea din care face
parte.
În acelaşi fel trebuie privită şi prezentarea de bunăvoie a militarului în faţa
autorităţilor, moment în care va înceta starea de dezertare pentru respectivul
militar, indiferent de momentul când este predat efectiv la unitate.
Din analiza textului incriminator rezultă că dezertarea înseamnă o absenţă
din unitate sau serviciu prelungită dincolo de termenul stabilit de lege şi numai
dacă făptuitorul a acţionat în mod liber, având latitudinea de a alege între
revenirea la unitate sau rămânerea în postura de dezertor.
Aşa de pildă, dacă un militar este arestat în perioada în care mai avea
posibilitatea să revină de bunăvoie în unitate înainte de expirarea termenului, el
nu va mai răspunde penal pentru comiterea infracţiunii de dezertare, întrucât se
afla la dispoziţia organelor care au dispus arestarea2833.
2833D. Cojocaru, Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 48.
În literatura juridică s-a afirmat că acordarea de permisii, învoiri sau concedii

de către cei care nu au calitatea de a le aproba sau care şi-au depăşit atribuţiile
lor cu privire la aceasta, nu poate constitui pentru militarii care au beneficiat de
ele infracţiunea de dezertare sau după caz, de absenţă nejustificată, dacă
aceştia au fost de bună-credinţă. Dacă însă acordarea permisiilor etc., s-a
datorat unor înţelegeri incorecte între militari şi şefii lor, suntem în prezenţa
faptei de dezertare sau absenţă nejustificată2834.
2834 D. Cojocaru, op.cit., p. 50.
Fapta este mai gravă atunci când se săvârşeşte de către militarul având
asupra sa o armă militară. Potrivit prevederilor Legii nr. 295/20042835, armele
militare sunt armele destinate uzului militar. Gravitatea faptei este dată de
periculozitatea deosebită pe care o prezintă dezertarea militarului în aceste
condiţii, prinderea sa fiind deosebit de dificilă datorită posibilităţii folosirii de
către acesta a armei din dotare şi datorită superiorităţii acestui tip de armă în
raport cu cele folosite în general de forţele de ordine, atât sub aspectul
caracteristicilor tehnico-tactice, cât şi al puterii de foc.
2835Legea nr. 295/2004, privind regimul armelor de foc şi a muniţiilor, publicată în M.Of. nr.
583 din 30 iunie 2004, c u modificările şi completările ulterioare.
O altă variantă agravată prevăzută în alin. (2) lit. c) constă în dezertarea

săvârşită în timpul misiunilor la care participă în afara teritoriului statului
român. Activitatea forţelor armate care participă la astfel de misiuni este
reglementată prin Legea nr. 42/20042836. Fapta este mai gravă datorită
condiţiilor deosebite în care se desfăşoară misiunea, indiferent dacă este o
misiune de menţinere a păcii sau implicare a forţelor armate române într-un
teatru de război în străinătate (a se vedea misiunile româneşti în Irak,
Afganistan sau Kosovo). Având în vedere că de regulă astfel de misiuni se
efectuează sub egida ONU sau a Uniunii Europene ori NATO, o astfel de faptă
aduce atingere atât capacităţii de luptă cât şi prestigiului forţelor armate
române în străinătate.
2836Legea nr. 42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului
statului român, publicată în M. Of. nr. 242 din 18 martie 2004
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) conţine două elemente de

circumstanţiere şi anume: fapta să fie comisă în timp de război sau pe un
teritoriu pe care a fost proclamată starea de asediu sau starea de urgenţă2837,
iar absenţa militarului să fi depăşit 24 ore. Atunci când absentarea de la unitate
a avut loc în timp de pace, dar a continuat după consumare şi în timp de război,
fapta va fi încadrată în varianta agravată.
2837Pentru explicaţii privind înţelesul acestor noţiuni, vezi supra, art. 413, Absenţa
nejustificată.
b) Urmarea imediată. In cazul infracţiunii de dezertare, urmarea imediată

constă în starea de pericol pe care o produce absenţa nejustificată şi prelungită
a militarului de la unitate sau serviciu.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de la cauzalitate nu are nevoie de a fi
în mod special dovedită, urmarea imediată fiind inerentă săvârşirii faptei.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de dezertare se comite cu intenţie directă
sau indirectă2838.
2838T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 492; D. Cojocaru, op. cit., p. 46; C.
Popescu, Caracterele generale ale infracţiunilor contra capacităţii de apărare a României,
în R.R.D. nr. 7/1973, p. 63.
Scopul sau motivul cu care se comite infracţiunea de dezertare nu prezintă

relevanţă juridică, totuşi de acestea se ţine seamă la individualizarea
pedepselor.
În practică s-a hotărât că există dezertare, deşi inculpatul nu s-a prezentat la
unitate din data de 31 mai 1997 până la data de 2 iunie 1997 pentru a se
interesa de starea sănătăţii victimei pe care o accidentase cu autoturismul şi
crezând că aceasta se află într-o stare critică2839. De asemenea, dacă inculpatul
nu poate aduce în apărarea sa nicio probă în sensul că a comunicat sau i-a fost
imposibil să comunice şefilor săi că are probleme care necesită prezenţa sa
alături de familie, se va reţine în sarcina sa infracţiunea de dezertare, orice alte
susţineri ale sale apărând ca justificări de complezenţă, nereale2840.
2839 T. Militar Cluj, sent. pen. nr. 104/1998 (nepublicată).
2840 T. Militar Teritorial, dec. nr. 76/2003 (nepublicată).
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele pregătitoare şi tentativa la infracţiunea de dezertare nu
sunt incriminate de către legiuitor.
Atunci când absenţa nejustificată a militarului din unitate sau serviciu nu a
depăşit 3 zile, fapta nu va constitui infracţiune, ci eventual o abatere
disciplinară.
Infracţiunea de dezertare se consumă în momentul împlinirii termenului de 3
zile şi are caracterul de infracţiune continuă, astfel că starea de dezertare se
menţine până în momentul în care militarul dezertor se înapoiază de bunăvoie la
unitate, se predă autorităţilor în drept ori este adus de forţa publică la
unitate2841. În timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă,
infracţiunea de dezertare se consumă în momentul împliniri termenului de 24 de
ore, până în acest moment fapta constituind infracţiunea de absenţă
nejustificată (bineînţeles, dacă absenţa a durat mai mult de 4 ore).
2841V. Dongoroz ş.a., op.cit., vol. IV, p. 779; D. Cojocaru, Contribuţii la studiul unor
probleme de justiţie militară, Ed. Militară, Bucureşti, pp. 150 -151.
Infracţiunea de dezertare se consideră epuizată când absenţa care constituie

elementul material al faptei ia sfârşit, fie prin predarea făptuitorului, fie prin
prinderea şi aducerea lui la unitate, fie prin îndeplinirea duratei stagiului
militar2842. Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 446/2006, limita maximă de
vârstă până la care cetăţenii români, bărbaţi, pot fi chemaţi pentru îndeplinirea
serviciului militar în calitate de militar în termen este de 35 de ani. Potrivit art.
41 din aceeaşi lege, soldaţii şi gradaţii în rezervă se ţin în evidenţă până la
împlinirea vârstei de 45 de ani. Pentru militarii profesionişti, limita maximă de
vârstă până la care există această obligaţie este vârsta pensionării. Pentru
îndeplinirea serviciului militar ca soldaţi şi gradaţi voluntari pot fi recrutaţi şi
angajaţi cetăţenii cu vârste cuprinse între 18 ani şi 45 de ani, care îndeplinesc
normele şi criteriile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale [art. 2
alin. (2) din Legea nr. 384/2006].
2842 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2136/2003 (nepublicată).
În practica judiciară s-a decis că în situaţia absenţei nejustificate din unitate a

inculpatului – militar concentrat – care a fost curmată abia după 1 an şi 3 luni
de la părăsirea unităţii, fără ca între timp el să-şi fi pierdut calitatea de militar în
condiţiile prevăzute de lege, urmează a se conchide că în toată această perioadă
inculpatul s-a aflat în poziţia de dezertor, indiferent de durata de timp pentru
care putea fi concentrat2843.
2843 T.S., s. pen., dec. nr. 42/1981.
Momentul epuizării prezintă importanţă pentru aplicarea legii penale în timp,

inclusiv impactul actelor de clemenţă (amnistie, graţiere, prescripţie).
În unele situaţii, infracţiunea de dezertare se realizează în concurs cu alte
infracţiuni. Aşa de exemplu, dacă militarul a părăsit fără aprobare unitatea în
timp ce se afla în gardă ori de pază, acesta va răspunde atât pentru infracţiunea
de dezertare cât şi pentru cea de călcare de consemn (art. 415 C. pen.)2844. În
practica judiciară s-a decis că există concurs de infracţiuni şi în cazul în care
militarul în termen aflat în executarea unei pedepse privative de libertate într-o
închisoare militară, părăseşte fără drept acea unitate peste limitele stabilite în
art. 414 C. pen. El va fi tras la răspundere penală atât pentru infracţiunea de
evadare, cât şi pentru cea de dezertare2845. Ne exprimăm opinia că, odată
înlăturată posibilitatea executării pedepsei într-o închisoare militară, concursul
de infracţiuni nu mai este posibil în acest din urmă caz, reţinându-se numai
infracţiunea de evadare.
2845T. Militar Bucureşti, Sent. nr. 765/1971; T. Milit. Teritorial Bucureşti, dec. nr. 171/1972
(nepublicată).
Există opinii diferite şi în legătură cu situaţia acelor militari care absentează

de mai multe ori din unitate, dar de fiecare dată în condiţiile cerute de
dispoziţiile art. 414 C. pen. În doctrină s-a motivat că în asemenea situaţii nu
poate exista decât o pluralitate de dezertări şi nu o infracţiune unică continuată
de dezertare, deoarece fapta de dezertare presupune, de regulă, o nouă
rezoluţie infracţională determinată de împrejurări şi situaţii noi 2846. În practica
judiciară s-a decis însă că acţiunile repetate de dezertare realizate la intervale
scurte de timp constituie o singură infracţiune (continuată), deoarece ar avea la
bază aceeaşi rezoluţie infracţională2847. Ne exprimăm rezerva faţă de ultima
opinie deoarece perioada de trei zile impusă de text este o durată suficientă
pentru a curma unicitatea rezoluţiei infracţionale, fiind nevoie de o rezoluţie
distinctă pentru realizarea unui nou act de dezertare.
2846 D. Cojocaru, în op.cit., p. 47.
2847 T. Militar Cluj, sent. nr. 112/1966; T. reg. Milit. Bucureşti, dec. nr. 387/1966.
B. Sancţionare. Infracţiunea de dezertare în varianta simplă [art. 414 alin.

(1) C. pen.] se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Variantele agravate prevăzute în alin. (2) şi (3) se pedepsesc cu închisoare
de la 3 la 10 ani. În afară de pedeapsa principală se poate aplica şi pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi de la 1 la 5 ani. Pedeapsa
complementară a degradării militare se poate aplica dacă pedeapsa aplicată
este închisoare de cel puţin 5 ani [art. 69 alin. (3) C. pen.]. Acţiunea penală în
cazul infracţiunii de dezertare se pune în mişcare la sesizarea comandantului.
V. Iurea, Momentul când se epuizează infracţiunea continuată de dezertare.

Influenţa asupra calităţii de militar şi dezertor neprins, în Dreptul nr. 4/2001 p.
131; Ilie-Virgil Jurcă, Dezertare. Epuizare, în R.D.P. nr. 3/2004, p. 145; Ilie-
Virgil Jurcă, Momentul epuizării infracţiunii continue de dezertare. Influenţa
asupra calităţii de militar şi dezertor neprins, în Pro Lege nr. 4/2000, p. 9; Ilie-
Virgil Jurcă, Despre epuizarea infracţiunii continue de dezertare într-un caz
particular, în Pro Lege nr. 2/2004, p. 91.
Comentariu

1.
Această normă de incriminare nu are corespondent în Codul penal anterior.
Infracţiunea de camătă a fost prevăzută ca variantă infracţională a infracţiunii
de speculă, în art. 295 din Codul penal din 19682495, dar prin art. 8 din Legea
nr. 12/1990 art. 295 lit. d), care incrimina darea de bani cu dobândă ca
îndeletnicire, a fost abrogat, astfel că anterior intrării în vigoare a noului Cod
penal camăta nu era prevăzută ca infracţiune. Faţă de această situaţie,
răspunderea penală pentru faptele de camătă comise anterior intrării în vigoare
a noului Cod penal nu va putea avea loc, deoarece legea nouă incriminatoare nu
poate retroactiva.
2495Conform art. 295 lit. d) C. pen. din 1968, în forma existentă până în în anul „darea de
bani cu dobândă ca îndeletnicire sau cu dobândă mai mare decât cea legală, precum şi
primirea de dobândă la dobândă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.

2.
În structura incriminării se regăseşte o singură variantă infracţională.
3.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic este constituit din relaţiile
sociale privitoare la regimul juridic aplicabil activităţii de creditare, activitate
care poate fi derulată numai în condiţiile stabilite de legislaţia în materie. Actul
normativ care reglementează activitatea de creditare este O.U.G. nr.
99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material deoarece dobânda
obţinută de cămătar este produsul infracţiunii.
a) Subiectul activ. Subiectul activ nemijlocit (autorul) este necircumstanţiat,
astfel că poate avea această calitate orice persoană juridică sau fizică, sub
rezerva îndeplinirii condiţiilor generale stabilite pentru angajarea răspunderii
penale a unui subiect de drept. Participaţia penală este posibilă, inclusiv în
forma coautoratului2496.
2496 A se vedea şi T. Medeanu, op. cit., p. 412.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal al infracţiunilor examinate este
statul. Poate exista şi un subiect pasiv secundar, în cazul în care prin comiterea
faptei au fost vătămate şi drepturile unui alt subiect de drept (fie persoană
fizică, fie persoană juridică). Avem de-a face cu o asemenea situaţie când,
pentru banii împrumutaţi, făptuitorul percepe o dobândă mai mare decât
dobânda practicată pe piaţa bancară.
4.
a) Elementul material. Elementul material se concretizează în acţiunea de
dare de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată.
Practic este vorba despre acordarea repetată de împrumuturi cu dobândă.
Pentru realizarea conţinutului infracţiunii, este necesară îndeplinirea condiţiei ca
„darea de bani cu dobândă” să fie o îndeletnicire, ceea ce înseamnă că fapta
trebuie comisă de mai multe ori pentru a avea caracter penal (de cel puţin 3
ori)2497.
2497A se vedea şi V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea specială. Teorie şi practică
judiciară, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 690.
Darea de bani cu dobândă constituie infracţiune indiferent dacă se realizează

sau nu pe baza unui contract de împrumut sau prin intermediul unor acte
simulate (spre exemplu, dare în plată). Pe de altă parte, nu are nicio relevanţă
procentul dobânzii practicate2498.
2498
Idem, p. 690.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă într-o stare de pericol

pentru relaţiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale şi, eventual, în
producerea unui prejudiciu în dauna subiectului pasiv secundar, în ipoteza în
care există subiect pasiv secundar.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea prevăzută de art. 351 C. pen. se comite
5.
Forme. Sancţionare
elementul material este executat integral, respectiv se repetă de cel puţin trei
ori. Darea de bani cu dobândă, fără condiţia îndeletnicirii, deşi nu constituie
infracţiune, poate angaja alte forme de răspundere. De exemplu, poate antrena
răspunderea contravenţională (potrivit Legii nr. 12/1990).
B. Sancţionare. Comiterea infracţiunii de camătă se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Nicolae Grofu, Câteva consideraţii privind reincriminarea infracţiunii de

camătă, în Dreptul nr. 5/2005.

Comentariu

http://www.just.ro.
1.
Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal anterior.
Reglementarea acestei noi infracţiuni urmăreşte în primul rând creşterea
gradului de exigenţă faţă de funcţionarii care îşi desfăşoară activitatea în
domeniul administrării justiţiei în legătură cu modul de gestionare a unor date şi
informaţii pe care le obţin în cursul unui proces penal, care pot influenţa
semnificativ aflarea adevărului ori dreptul la un proces echitabil al persoanei
cercetate sau judecate. Practica judiciară a dovedit fără echivoc că
reglementările nepenale sunt insuficiente şi ineficiente astfel că folosirea
mijloacelor penale pentru atingerea scopului urmărit este justificată şi apare ca
singura soluţie viabilă. În acelaşi timp, se urmăreşte întărirea garanţiilor privind
dreptul la un proces echitabil şi în special prezumţia de nevinovăţie, consacrate
în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Potrivit Convenţiei, statele semnatare au, pe lângă obligaţia
negativă de a se abţine de la orice încălcare a drepturilor în afara limitelor
permise, şi obligaţia pozitivă de a lua măsurile necesare să asigure garantarea
acestor drepturi împotriva încălcării lor de către orice altă persoană astfel că
încălcarea prezumţiei de nevinovăţie angajează responsabilitatea statului în
cazul încălcării oricăreia dintre cele două obligaţii arătate1905.
1905 Preocuparea pentru protejarea prezumţiei de nevinovăţie prin mijloace penale se
observă şi în legislaţiile occidentale, reglementări similare fiind în art. 226 -13 şi 434-7-2 din
Codul penal francez, art. 379bis d in Codul penal italian, art. 466 din Codul penal spaniol,
art. 371 din Codul penal portughez, art. 293 din Codul penal elveţian şi Capitolul 20 din
Codul penal suedez.

2.
Infracţiunea de compromiterea intereselor justiţiei este incriminată, în art.
277 C. pen., într-o variantă tip şi două variante atenuate.
Constituie varianta tip, potrivit art. 277 alin. (1) C. pen., divulgarea, fără
drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau
mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat
sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei,
dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală.
Prima variantă atenuată este prevăzută în alin. (2) al art. 277 C. pen. şi
constă în dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale
dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în
judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei, de către un funcţionar public care
a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei.
A doua variantă atenuată, prevăzută în alin. (3) al art. 277 C. pen. constă
în dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, de către un
martor, expert sau interpret, atunci când această interdicţie este impusă de
legea de procedură penală.
3.
a) Obiectul juridic special. Compromiterea intereselor justiţiei are ca obiect
juridic special relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei penale, care
presupun şi reclamă ocrotirea secretului administrării probelor într-o cauză şi
într-o fază în care cercetarea penală este secretă, de pericolul care poate
rezulta din faptul divulgării sau dezvăluirii de informaţii confidenţiale, mijloace
de probă sau înscrisuri într-o cauză penală, precum şi cele care presupun
întărirea garanţiilor privind dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de
nevinovăţie a persoanei cercetate1906.
1906P. Dungan, O nouă incriminare – compromiterea intereselor justiţiei, în Dreptul nr.
8/2010, pp. 77-78.
Pe de altă parte, în cazul comiterii acestei fapte, pot fi lezate şi relaţiile

sociale privitoare la libertatea sau demnitatea ori patrimoniul persoanei care
este vizată în informaţiile confidenţiale, mijloacele de probă sau înscrisurile
privind cauza penală respectivă divulgate sau dezvăluite, relaţii care formează
obiectul juridic secundar.
b) Obiectul material. Infracţiunea pe care o analizăm este lipsită, în
principiu de obiect material. Dacă informaţiile confidenţiale, mijloacele de probă
ori înscrisurile îmbracă forma unor documente sau obiecte care sunt transmise
unui terţ prin acţiunea de divulgare sau dezvăluire, atunci documentul sau
obiectul respectiv care încorporează informaţia, mijlocul de probă sau înscrisul
va constitui obiect material al infracţiunii.
a) Subiectul activ (autor) al acestei infracţiuni este calificat în toate
variantele de incriminare.
Astfel, potrivit variantei tip, subiect activ poate fi un magistrat sau un alt
funcţionar public care a luat cunoştinţă de informaţiile confidenţiale în virtutea
funcţiei. Deci nu este vorba de orice funcţionar public, ci numai de cel care
desfăşoară atribuţii în legătură cu soluţionarea unei cauze penale şi care
dobândeşte informaţiile în virtutea funcţiei desfăşurate (judecător, procuror,
organ de cercetare al poliţiei judiciare, organ de cercetare penală special etc.).
Prima variantă atenuată impune aceeaşi sferă de cuprindere ca şi varianta
tip, dar cu o formulare uşor diferită: funcţionar public care a luat cunoştinţă de
mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală în virtutea
funcţiei.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi în a doua variantă atenuată martorul,
expertul sau interpretul, căruia i se interzice dezvăluirea de informaţii dintr-o
cauză penală. Pentru explicarea noţiunilor de martor, expert sau interpret
trimitem la infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Participaţia penală în forma coautoratului este posibilă, cu condiţia ca toţi
coautorii să îndeplinească calitatea cerută de norma de incriminare. Instigarea
sau complicitatea sunt posibile, nefiind nevoie de îndeplinirea vreunei condiţii
speciale privind calitatea participantului.
statul ca titular al valorii sociale ocrotite, înfăptuirea normală a justiţiei, iar ca
subiect pasiv secundar (adiacent) apare persoana afectată prin activitatea de
divulgare sau dezvăluire a informaţiilor, mijloacelor de probă sau înscrisurilor.
4.
a) Elementul material. În varianta tip, elementul material constă în
divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul,
modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă.
Divulgarea presupune darea în vileag, destăinuirea, dezvăluirea, transmiterea
prin orice mijloace de informaţii confidenţiale prin care urmează să se
administreze o probă. Informaţiile confidenţiale presupun numai acele informaţii
care pot împiedica sau îngreuna administrarea unei probe (de pildă divulgarea
identităţii unui suspect ale cărui mijloace de comunicaţie sunt interceptate,
dezvăluirea unei operaţiuni sub acoperire preconizată ori aflată în desfăşurare,
divulgarea datelor din conţinutul unei autorizaţii de percheziţie care nu a fost
încă efectuată, dezvăluirea de informaţii privind data şi locul în care urmează să
se realizeze o prindere în flagrant etc.). Într-o altă opinie1907, pe care nu o
împărtăşim, nu numai că este necesar ca informaţiile divulgate să fie
susceptibile de a împiedica sau îngreuna administrarea unei probe, dar este
esenţial pentru realizarea elementului material al infracţiunii ca prin divulgarea
informaţiilor să se fi îngreunat sau împiedicat efectiv urmărirea penală.
1907
P. Dungan, op. cit., p. 83.
De asemenea, informaţiile trebuie să privească data, timpul (spre exemplu,

ziua şi ora administrării probei), locul, modul sau mijloacele prin care urmează
să se administreze o probă (prin percheziţie domiciliară sau în sistem
informatic, folosind interceptări, investigatori sub acoperire etc.).
Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii în această variantă
de comitere, este necesar ca fapta să fie comisă fără drept, adică în absenţa
autorizării legii sau autorităţii competente. Dacă cel care transmite informaţiile
confidenţiale acţionează în temeiul unui drept, fapta nu va constitui infracţiune
(spre exemplu, purtătorul de cuvânt al organului judiciar furnizează informaţii în
limitele mandatului conferit în cadrul unei conferinţe de presă)1908.
1908 P. Dungan, op. cit., p. 83.
De asemenea, este necesară îndeplinirea unei condiţii explicite şi implicite de

timp. Condiţia explicită, prevăzută în norma de incriminare, este ca divulgarea
să se săvârşească în timpul urmării penale, adică de la începerea urmăririi
penale şi până la terminarea acesteia. Este inclusă aici şi situaţia când, după
terminarea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară dispune
restituirea cauzei la parchet în vederea reluării urmăririi penale. Condiţia
implicită presupune ca activitatea de divulgare să aibă loc înainte de
administrarea probei. Dacă divulgarea are loc după administrarea probei, nu se
mai realizează elementele constitutive ale infracţiunii în varianta tip, fapta
putând constitui ori o variantă atenuată sau chiar putând să nu aibă relevanţă
penală.
Dacă divulgarea informaţiilor confidenţiale se face în vederea ajutării
făptuitorului să se sustragă de la urmărire penală sau judecată, fapta constituie
infracţiunea de favorizarea făptuitorului, iar nu compromiterea intereselor
justiţiei.
Elementul material al infracţiunii în prima variantă atenuată constă în
dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o
cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de
soluţionare definitivă a cauzei.
Dezvăluirea presupune destăinuirea, deconspirarea, darea la iveală a unui
mijloc de probă sau înscris oficial. Constituie o astfel infracţiune fapta
funcţionarului public care prezintă public mijloace de probă (declaraţii de
martori, expertize, înregistrări audio-video, procese-verbale de redare a
conţinutului unor convorbiri înregistrate etc.) dintr-un proces penal în curs de
desfăşurare.
Aprecierea unei probe, indiferent de conţinutul acesteia, poate duce adesea la
concluzii eronate atâta timp cât nu este evaluată în raport de întregul probator
al dosarului pentru a-i stabili astfel legalitatea, relevanţa şi forţa probatorie (de
pildă, o interceptare telefonică din conţinutul căreia rezultă cu certitudine
comiterea unei infracţiuni poate fi declarată nelegală dacă pe parcursul
procesului se dovedeşte că nu a fost autorizată sau că este falsificată; o
mărturie care ulterior este dovedită ca fiind mincinoasă etc.) dar odată adusă la
cunoştinţa publicului, o probă aparent incriminatoare, va induce în mod
inevitabil ideea de vinovăţie, iar uneori aceasta nu mai poate fi schimbată nici
măcar prin prezentarea verdictului oficial de nevinovăţie constatat de
autorităţile judiciare.
Fapta constituie infracţiune atunci când este săvârşită fără drept, de către un
funcţionar public care a luat cunoştinţă despre mijloacele de probă sau înscrisuri
în virtutea funcţiei sale.
Şi în această variantă de comitere este necesară îndeplinirea unei condiţii de
timp, şi anume ca dezvăluirea să aibă loc înainte de a se dispune o soluţie de
netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei. Considerăm că şi în
această variantă de comitere fapta se săvârşeşte cu precădere în timpul
urmăririi penale, care este guvernată de păstrarea confidenţialităţii. Într-adevăr,
în cele mai multe situaţii, judecata este publică, astfel că nu se mai poate vorbi
despre divulgarea unor mijloace de probă sau înscrisuri oficiale, din moment ce
acestea au fost prezentate public şi dezbătute în faţa instanţei. În cazul însă în
care şedinţa de judecată este nepublică, iar preşedintele completului a
încunoştinţat persoanele care participă la judecata desfăşurată în şedinţă
nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe
parcursul procesului [art. 352 alin. (8) C. pr. pen.], fapta de compromitere a
intereselor justiţiei se poate realiza chiar şi după începerea judecăţii, până la
soluţionarea definitivă a cauzei.
Elementul material în cazul celei de-a doua variante atenuate constă în
dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor,
expert sau interpret, atunci când această interdicţie este impusă de legea de
procedură penală. Această variantă este identică cu cea de la alin. (2) în ceea
ce priveşte elementul material, diferind doar subiectul activ nemijlocit (martor,
expert sau interpret, în această situaţie, iar nu funcţionar public care a luat
cunoştinţă de informaţie în virtutea atribuţiilor sale). Dezvăluirea informaţiilor
constituie infracţiune, în această variantă de comitere, atunci când interdicţia
este impusă de legea de procedură penală [spre exemplu, art. 352 alin. (8) C.
pr. pen.].
O cerinţă comună tuturor variantelor de comitere a infracţiunii o constituie ca
divulgarea sau dezvăluirea să privească informaţii, mijloace de probă sau
înscrisuri necesare soluţionării unei cauze penale, referitoare la investigarea
faptelor prevăzute de legea penală şi tragerea la răspundere penală a
persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Dacă divulgarea sau dezvăluirea
priveşte altă procedură judiciară şi nu are în vedere desfăşurarea unui proces
penal, fapta nu constituie infracţiunea de compromiterea intereselor justiţiei.
constă în starea de pericol care se creează pentru înfăptuirea justiţiei penale şi
deci, pentru relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin această
activitate. În acelaşi timp se produce şi o urmare imediată adiacentă
(secundară), constând într-o vătămare adusă persoanei despre care se divulgă
sau dezvăluie informaţiile, mijloacele de probă sau înscrisurile.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru ca starea de pericol să realizeze
urmarea imediată a faptei, este necesar să existe o legătură de cauzalitate între
această stare şi comiterea omisiunii. Aceasta rezultă din materialitatea faptei.
manifestă sub forma intenţiei (directă sau indirectă).
Subiectul activ cunoaşte că divulgarea sau dezvăluirea informaţiilor,
mijloacelor de probă sau înscrisurilor oficiale dintr-o cauză penală este de
natură să pună în pericol înfăptuirea justiţiei, urmare pe care o doreşte sau a
cărei producere o acceptă.
5.
Forme. Sancţionare
către legiuitor.
Infracţiunea se consumă în momentul divulgării sau dezvăluirii informaţiilor,
mijloacelor de probă sau înscrisurilor oficiale. Fapta este susceptibilă de
săvârşire în forma continuată, caz în care va exista şi un moment al epuizării,
care constă în momentul săvârşirii ultimei divulgări sau dezvăluiri.
B. Sancţionare. Pedeapsa prevăzută de lege este pentru varianta tip este
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Variantele atenuate se
sancţionează identic, cu închisoare de la o lună la un an sau amendă.
6.
Cauze justificative
Potrivit art. 277 alin. (4) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prin care
sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activităţi vădit ilegale comise de autorităţi
într-o cauză penală.
Prin introducerea acestei cauze justificative s-a urmărit să nu se permită
ascunderea sub motivarea protejării intereselor justiţiei a unor manifestări
contrare acestor interese comise de autorităţi, considerent pentru care
divulgarea ori dezvăluirea de acte sau activităţi ilegale comise de autorităţi într-
o cauză penală nu intră în sfera ilicitului penal. Condiţia pentru incidenţa acestei
cauze justificative este ca ilegalitatea să fie vădită, evidentă pentru toată lumea.
O astfel de faptă nu numai că nu compromite interesele justiţiei, ci chiar
serveşte la realizarea acesteia şi în consecinţă nu poate constitui infracţiune.
Petre Dungan, O nouă incriminare – compromiterea intereselor justiţiei, în

Dreptul nr. 8/2010, p. 76; Iacob-Cătălin Marcu, O noutate absolută în legislaţia
României - infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei, în C.D.P. nr.
3/2010, p. 58.

Comentariu

1.
Articolul 389 din noul Cod penal nu are corespondent
în Codul penal anterior, el fiind preluat din art. 266 din Legea
nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României 2725
, variante similare ale
acestei incriminări regăsindu-se şi în art. 54 al Legii nr. 35/2008, privind
alegea Camerei Deputaţilor şi a Senatului2726, în art. 222 din Legea
nr. 33/2007, privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul
European2727, precum şi în art. 108 din Legea nr. 67/2004 privind alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale2728. Noua reglementare este aplicabilă,
evident, oricărui proces de votare, având în vedere că, prin legea de aplicare a
noului Cod penal se prevede abrogarea tuturor articolelor din legile speciale
menţionate mai sus.
2725Publicată în M. Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004, cu modificările aduse prin O.U.G.
nr. 77/2004 şi O.U.G. nr. 95/2009 .
2726Publicată în M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008, cu modificările operate prin O.U.G. nr.
66/2008 şi O.U.G. nr. 97/2008 .
2727Publicată în M. Of. nr. 28 din 16 ianuarie 2007, cu modificările aduse prin O.U.G. nr.
1/2007, O.U.G. nr. 8/2007 , O.U.G. nr. 84/2007 , O.U.G. nr. 11/2009 şi O.U.G. nr. 55/2009 .
2728Publicată în M. Of. nr. 271 din 29 martie 2004, republicată în M. Of. nr. 333 din 17 mai
2007, cu modificările aduse prin Legea nr. 131/2005 , O.U.G. nr. 20/2008 , Legea nr.
35/2008, O.U.G. nr. 32/2008 şi Legea nr. 129/2011 .

2.
Infracţiunea de violare a confidenţialităţii votului este reglementată în art.
389 C. pen. şi are o variantă tip şi una agravată.
Varianta tip este cuprinsă în art. 389 alin. (1) C. pen. şi constă în violarea
prin orice mijloace a secretului votului.
Varianta agravată există atunci când fapta a fost comisă de un membru al
biroului electoral al secţiei de votare [art. 389 alin. (2) C. pen.]
3.
a) Obiectul juridic special este format, în principal, din relaţiile sociale
referitoare la exercitarea dreptului de vot al cetăţeanului în condiţii de
confidenţialitate, astfel cum este statuat atât în dispoziţiile constituţionale, dar
şi în cuprinsul reglementărilor internaţionale, precum dispoziţiile art. 3 din
Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi
cele din art. 25 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
unde se subliniază necesitatea organizării de alegeri libere, prin vot universal,
egal şi secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor.
În subsidiar, prin incriminarea variantei agravate, se aduce atingere şi
relaţiilor sociale privind buna organizare a procesului electoral de către stat, prin
organele specializate ale acestuia, care desemnează membrii birourilor secţiilor
de votare.
b) Obiectul material. Infracţiunea este, de regulă, lipsită de obiect
material, în condiţiile în care, valorile sociale ocrotite prin varianta tip a
incriminării sunt abstracte şi nu se exprimă printr-o entitate materială. În mod
excepţional, obiectul material există, spre exemplu, dacă acţiunea de violare a
secretului votului se îndreaptă asupra buletinului de vot ştampilat de către
alegător sau asupra listei electorale, în sensul de devoalare ale acestora.
a) Subiectul activ. În ceea ce priveşte varianta tip a infracţiunii, subiectul
activ nemijlocit nu este calificat, dispoziţiile legale neimpunând cerinţa unei
calităţi speciale a acestuia. Însă, în cazul variantei agravate a incriminării,
subiectul activ este circumstanţiat, fiind necesară calitatea de membru al
biroului electoral al secţiei de votare.
Potrivit dispoziţiilor art. 712 din Legea nr. 370/2004, pentru alegerea
Preşedintelui României, birourile electorale ale secţiilor de votare sunt alcătuite
dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia, care sunt, de regulă, jurişti, precum
şi din cel mult 7 reprezentanţi ai formaţiunilor politice care au propus candidaţi.
Birourile electorale ale secţiilor de votare nu pot funcţiona cu mai puţin de 5
membri. În cazul în care numărul juriştilor este insuficient, listele vor fi
completate, la propunerea prefectului, cu persoane cu o reputaţie bună în
localitate, care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 74 alin. (2)2729.
2729 Potrivit dispoziţiilor art. 7 4 alin. (2): „Birourile electorale sunt alcătuite numai din
cetăţeni cu drept de vot. Preşedinţii birourilor electorale ale secţiilor de votare, locţiitorii
acestora şi reprezentanţii Autorităţii Electorale Permanente în birourile electorale nu pot
avea apartenenţă pol itică. Candidaţii în alegeri, soţul, soţia, rudele şi afinii acestora până
la gradul al doilea inclusiv nu pot fi membri ai birourilor electorale.”
Potrivit art. 28 din Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor

administraţiei publice locale, birourile electorale ale secţiilor de votare sunt
constituite dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi 5 membri în cazul
secţiilor de votare din comune şi oraşe, respectiv 9 membri în cazul secţiilor de
votare din municipii şi din sectoarele municipiului Bucureşti. Preşedintele şi
locţiitorul acestuia sunt desemnaţi de preşedintele tribunalului, prin tragere la
sorţi, dintre persoanele înscrise pe o listă întocmită de prefect, la propunerea
primarilor. Tragerea la sorţi se face pe funcţii. Preşedintele şi locţiitorul acestuia
sunt, de regulă, jurişti care, potrivit declaraţiei pe propria răspundere, nu fac
parte din niciun partid politic. În cazul în care numărul juriştilor este insuficient,
lista întocmită de prefect se completează cu alte persoane propuse de primar,
care au, de regulă, cel puţin studii medii, se bucură de prestigiu în localitatea în
care domiciliază şi nu fac parte din niciun partid politic. Birourile electorale ale
secţiilor de votare se completează cu câte un reprezentant al partidelor politice,
alianţelor politice şi alianţelor electorale care participă la alegeri, în ordinea
descrescătoare a numărului de candidaţi propuşi.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 35/2008, privind alegea Camerei Deputaţilor
şi a Senatului, birourile electorale ale secţiilor de votare sunt alcătuite dintr-un
preşedinte, un locţiitor al acestuia, care sunt, de regulă, magistraţi sau jurişti,
precum şi din 7 membri. Birourile electorale ale secţiilor de votare nu pot
funcţiona cu mai puţin de 5 membri. Desemnarea preşedinţilor birourilor
electorale ale secţiilor de votare şi a locţiitorilor acestora se face cu 15 zile
înainte de ziua votării, de către preşedintele tribunalului, în şedinţă publică
anunţată cu 48 de ore înainte, prin tragere la sorţi, pe funcţii, dintre magistraţi
sau alţi jurişti existenţi în judeţ sau în municipiul Bucureşti. Listele magistraţilor
care vor participa la tragerea la sorţi se întocmesc de către preşedintele
tribunalului, iar cele ale altor jurişti, de către prefect, împreună cu preşedintele
tribunalului. În cazul în care numărul juriştilor este insuficient, lista va fi
completată, la propunerea prefectului cu avizul Autorităţii Electorale
Permanente, cu alte persoane cu o reputaţie bună în localitate, care nu fac
parte din niciun partid politic şi din nicio organizaţie a cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale care participă la alegeri şi care nu sunt rude până la
gradul al patrulea cu niciunul dintre candidaţi. De asemenea, partidele politice,
alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale care participă la alegeri sunt obligate să comunice
biroului electoral de circumscripţie, respectiv oficiului electoral, în cazul
municipiului Bucureşti, lista reprezentanţilor lor în birourile electorale ale
secţiilor de votare.
Conform art. 145 din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea
alegerilor pentru Parlamentul European, birourile electorale ale secţiilor de
votare sunt alcătuite dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia, care sunt, de
regulă, magistraţi sau alţi jurişti, precum şi din 7 reprezentanţi ai partidelor
politice, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţelor
politice sau electorale dintre acestea care participă la alegeri. Birourile electorale
ale secţiilor de votare nu pot funcţiona cu mai puţin de 5 membri. În cazul în
care numărul juriştilor este insuficient, lista va fi completată, la propunerea
prefectului, cu alte persoane cu o reputaţie bună în localitate, care nu fac parte
din niciun partid politic şi din nicio organizaţie a cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale care participă la alegeri şi care nu sunt rude până la
gradul al patrulea cu niciunul dintre candidaţi.
În fine, potrivit art. 26 din Legea nr. 3/2000, birourile electorale de
circumscripţie ale judeţelor şi al municipiului Bucureşti, ale comunelor, oraşelor
şi municipiilor, precum şi birourile electorale ale secţiilor de votare se compun
dintr-un preşedinte şi cel mult 6 delegaţi ai partidelor politice reprezentate în
Parlament, în cazul referendumului naţional, sau ai partidelor politice
reprezentate în consiliul local sau judeţean, în cazul referendumului local.
Preşedinţii birourilor electorale ale secţiilor de votare sunt stabiliţi de către
preşedintele tribunalului judeţean sau al municipiului Bucureşti, după caz, cu cel
puţin 7 zile înainte de ziua referendumului, prin tragere la sorţi. Tragerea la
sorţi se face de pe o listă care va cuprinde, în următoarea ordine: judecătorii şi
procurorii, precum şi alţi jurişti din judeţ sau din municipiul Bucureşti, care nu
fac parte dintr-un partid politic. Dacă numărul juriştilor este insuficient, tragerea
la sorţi se face de pe o altă listă care va cuprinde persoane de altă specialitate,
cu o reputaţie neştirbită şi care nu fac parte din niciun partid politic.
Având în vedere dispoziţiile de mai sus, doar aceste persoane pot îndeplini
funcţia de membru în biroul secţiei de votare şi pot fi subiect activ al infracţiunii
de violare a confidenţialităţii votului în varianta agravată. Astfel, în considerarea
faptului că legea penală este de strictă interpretare şi aplicare, apreciem că un
membru al biroului electoral de circumscripţie sau al biroului electoral central nu
se circumscrie sferei de incidenţă a subiectului activ, astfel cum a fost acesta
circumstanţiat de către legiuitor.
b) Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este reprezentat, în primul rând, de
către stat, prin organele specializate ale acestuia, care desemnează membrii
birourilor secţiilor de votare, dar şi de alegătorul, care, în urma exprimării
votului său, este lezat în exercitarea acestui drept, prin încălcarea caracterului
secret al acestuia, care garantează libera sa exprimare în cadrul procesului
electoral.
4.
a) Elementul material al acestei infracţiunii este constituit de violarea, prin
orice mijloace, a secretului votului. Activitatea făptuitorului constă într-o acţiune
sau inacţiune de încălcare a unuia dintre atributele esenţiale ale dreptului de a
alege şi anume confidenţialitatea votului, ca garanţie a libertăţii totale de
exprimare a opţiunii electorale.
Săvârşirea infracţiunii poate îmbrăca o varietate de modalităţi faptice, prin
care una sau mai multe persoane iau cunoştinţă de conţinutul alegerii făcute de
către un membru al corpului electoral. Nu are relevanţă dacă acţiunea s-a
realizat direct sau indirect, sau dacă s-a luat la cunoştinţă total sau parţial de
opţiunea votantului. Spre exemplu, amplasarea unei camere video în cabina de
vot este un exemplu concret de săvârşire a acestei infracţiuni.
Dacă violarea secretului votului s-a realizat prin folosirea de mijloace care la
rândul lor constituie entităţi infracţionale de sine stătătoare, atunci acestea vor
intra, după caz, în concurs cu infracţiunea prevăzută la art. 389 C. pen. (spre
exemplu, dacă un cetăţean prezent în secţia de votare îi aplică o lovitură
alegătorului care a părăsit cabina de vot şi se îndrepta spre urnă pentru a
introduce votul, în vederea smulgerii buletinului de vot şi aflării opţiunii
electorale făcute de victimă – va exista un concurs între infracţiunea de violare
a confidenţialităţii votului şi o infracţiune împotriva integrităţii corporale sau
sănătăţii persoanei).
De asemenea, dacă în dorinţa de a afla conţinutul votului exprimat de către
un alegător, o persoană deschide urna de votare înainte de ora prevăzută
pentru desigilare, va exista un concurs între infracţiunea pe care o analizăm şi
cea de nerespectare a regimului urnei de vot.
În varianta agravată, elementul material este identic, diferenţa fiind dată de
calitatea persoanei care întreprinde activitatea infracţională – membru al
biroului secţie de votare.
b) Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru exercitarea
dreptului de vot al cetăţeanului în condiţii de confidenţialitate, dar şi pentru
buna organizare şi desfăşurare a procesului electoral de către stat, prin
organele specializate ale acestuia, care desemnează membrii birourilor secţiilor
de votare, având în vedere că existenţa infracţiunii în varianta agravată
antrenează o stare de neîncredere asupra acestora.
c) Raportul de cauzalitate rezultă direct din materialitatea faptei săvârşite,
nefiind necesară dovedirea acestuia.
Forma de vinovăţie. Comiterea infracţiunii prevăzute la art. 389 C. pen.
presupune doar vinovăţia, sub forma intenţiei directe sau indirecte. Săvârşirea
faptei din culpă nu este constituie infracţiune.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă pentru stabilirea conţinutului infracţiunii.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme.
Acte preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Tentativa la această
infracţiune este posibilă şi este incriminată, potrivit dispoziţiilor art. 393 C. pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul luării la cunoştinţă efectivă de
conţinutul opţiunii electorale exprimate de către alegător.
B. Sancţionare
Infracţiunea de violarea confidenţialităţii votului, în varianta tip, se
pedepseşte cu amendă.
În varianta agravată, prevăzută la alin. (2), dacă fapta a fost comisă de un
membru al biroului electoral al secţiei de votare, pedeapsa este închisoare de la
6 luni la 3 ani sau amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Tentativa se pedepseşte, în temeiul art. 33 C. pen. cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.
Ion Rusu, Delicte contra exercitării drepturilor politice şi cetăţeneşti, în

Dreptul nr. 6/2005, pp. 107-115

Comentariu

1.
în Codul penal anterior, el fiind preluat din O.U.G. nr. 93/2003, pentru
exprimarea votului prin mijloace electronice la referendumul naţional privind
revizuirea Constituţiei2722. Noua reglementare prevede, însă, o atenuare a
limitelor pedepsei pentru această infracţiune, a cărei arie de aplicare se aplică
de asemenea oricărui proces de desfăşurare a unui referendum de revizuire
a Constituţiei, precum şi în cadrul oricărui alt proces electoral.
2722 Publicată în M. Of. nr. 716 din 14 octombrie 2003.

2.
Infracţiunea de fraudă la votul electronic este reglementată în art. 388 C.
pen., într-o singură variantă normativă şi constă în tipărirea şi utilizarea de date
de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic sau
falsificarea prin orice mijloace a buletinelor de vot în format electronic.
3.
a) Obiectul juridic special este complex, fiind format, în principal, din
relaţiile sociale referitoare, pe de o parte, la libertatea exercitării dreptului de
vot al cetăţeanului, care presupune posibilitatea votantului de a-şi manifesta
opţiunea electorală în cadrul referendumului pentru revizuirea Constituţiei sau
în cadrul oricărui alt proces electoral. Pe de altă parte, cuprinde şi relaţiile
sociale privitoare la procesul democratic de referendum de revizuire
a Constituţiei pentru a conferi legitimitate rezultatelor votului corpului
electoral.
În subsidiar, sunt ocrotite şi relaţiile sociale privitoare la încrederea publică în
securitatea şi integritatea Sistemului de vot electronic, astfel cum a fost acesta
conceput şi reglementat prin O.U.G. nr. 93/2003, pentru exprimarea votului
prin mijloace electronice la referendumul naţional privind
revizuirea Constituţiei, dar care poate fi extins la nivelul tuturor proceselor
electorale, în măsura în care va fi instituit un asemenea sistem de vot.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 din actul normativ, care constituie sediul
materiei, a fost instituit un sistem de vot prin mijloace electronice la
referendumul naţional privind revizuirea Constituţiei, în scopul facilitării
procedurii de votare pentru personalul militar şi poliţiştii care se află, în
perioada de desfăşurare a referendumului, în misiuni oficiale în Afganistan,
Bosnia-Herţegovina, Irak şi Kosovo. Implementarea acestui sistem a avut loc
sub supravegherea Biroului Electoral Central, iar în acord cu dispoziţiile alin. (3)
al art. 4 din O.U.G. nr. 93/2003, comunicarea dintre Sistemul de vot
electronic şi calculatoarele aflate în secţiile de votare se va face exclusiv pe baza
certificatelor digitale emise în acest scop de sistem, în vederea asigurării
securităţii şi integrităţii acestei comunicări.
b) Obiectul material, în principiu, lipseşte, având în vedere că valorile
sociale ocrotite în principal sunt abstracte, însă, în măsura în care activitatea
infracţională se va răsfrânge asupra componentelor Hardware, Software şi
asupra datelor informatice ce fac parte din Sistemul de vot electronic, acestea
vor constitui obiect material al infracţiunii.
a) Subiectul activ al infracţiunii de fraudă la votul electronic este
necircumstanţiat, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor generale referitoare la
vârstă, responsabilitate şi libertate de voinţă şi acţiune.
b) Subiectul pasiv în cazul acestei infracţiuni este reprezentat, în primul
rând, de stat, prin organele sale specializate, în condiţiile în care este afectată
buna desfăşurare a referendumului privind revizuirea Constituţiei României
sau al proces electoral, a cărei responsabilitate aparţine statului. Dar
considerăm că, în subsidiar, poate fi lezată şi persoana care are dreptul de a-şi
exercita dreptul la vot prin mijloacele electronice specifice instituite de Sistemul
de vot electronic.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 93/2003, în vederea
participării la vot în cadrul referendumului, personalul militar şi poliţiştii aflaţi în
misiuni oficiale în afara graniţelor ţării îşi organizează, în cadrul
comandamentelor de pe teritoriul ţărilor unde se desfăşoară misiunile oficiale,
secţii de votare. De asemenea, conform art. 5 din acelaşi act normativ,
personalul militar şi poliţiştii care, în ziua referendumului, se află în afara
graniţelor în cadrul unei misiuni oficiale pot să îşi exercite dreptul de vot prin
mijloace electronice la secţiile de votare prevăzute la art. 3 din O.U.G. nr.
93/2003. În condiţiile prevăzute de art. 9 al aceluiaşi act normativ, cetăţenii
care participă la referendum vor primi, în vederea votării, un plic sigilat, în
interiorul căruia se vor găsi datele de accesare (tip utilizator şi parolă) cu
ajutorul cărora, prin conectare la Sistemul de vot electronic, se va realiza
operaţiunea de votare.
Având în vedere modalitatea în care se desfăşoară procedura de votare,
personalul militar şi poliţiştii aflaţi în misiuni oficiale în afara graniţelor ţării pot
fi titularii datelor de acces cu care s-ar putea accesa în mod fraudulos sistemul
electronic, caz în care aceştia ar deveni subiect pasiv al infracţiunii.
4.
a) Elementul material al acestei infracţiuni constă în trei modalităţi
alternative de efectuare a activităţii infracţionale şi anume: tipărirea şi utilizarea
de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic sau
falsificarea prin orice mijloace a buletinelor de vot în format electronic.
Reiterăm propunerea de înlocuire a termenului de ”fraudă” din cuprinsul
denumirii marginale a infracţiunii, pentru consideraţiile expuse în cuprinsul
analizei infracţiunii anterioare, în condiţiile în care legiuitorul nu a condiţionat
existenţa acestei incriminări de existenţa vreunui folos patrimonial injust.
Tipărirea şi utilizarea de date de acces false se referă la datele de accesare
(tip utilizator şi parolă), primite în plic sigilat de către personalul militar şi
poliţiştii aflaţi în misiuni oficiale în afara graniţelor ţării, cu ajutorul cărora, prin
conectare la Sistemul de vot electronic, se va realiza operaţiunea de votare.
Potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 93/2003, datele de accesare sunt generate,
prin intermediul unui algoritm specific, de către Inspectoratul General pentru
Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei şi vor fi tipărite în condiţii stabilite de
Biroul Electoral Central, care să asigure deplina confidenţialitate a acestora,
urmând să fie trimise, în plicuri sigilate, către secţiile de votare de Biroul
Electoral Central. Datele de accesare sunt constituite din înşiruiri de caractere,
fără nici o legătură cu nume, denumiri sau alte date de identificare.
În acest context, pentru a se realiza această modalitate a infracţiunii este
necesar ca datele de acces false să fie nu doar tipărite ci şi utilizate, prin
introducerea în pagina de Internet a Sistemului de vot electronic a datelor de
accesare, în vederea afişării buletinului de vot în format electronic.
Accesarea frauduloasă a sistemului electronic, ca modalitate de efectuare a
elementului material, presupune o interacţiune a făptuitorului cu tehnica de
calcul vizată prin intermediul echipamentelor sau diverselor componente ale
sistemului vizat (sursă de alimentare, butoane de pornire, tastatură, mouse,
joystick). Manipularea acestor dispozitive se transformă în solicitări către
Unitatea Centrală de Prelucrare (UCP) a sistemului, care va procesa date ori va
rula programe de aplicaţii în beneficiul intrusului2723.
M. Dobrinoiu în M. A. Hotca, M. Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale.
2723
Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 578 -579.
Falsificarea prin orice mijloace a buletinului de vot electronic presupune o

acţiune de modificare, transformare etc. a datelor ce sunt cuprinse în buletinul
de vot electronic. Potrivit alin. (4) al art. 9 din O.U.G. nr. 93/2003, în
vederea exprimării votului, pe ecranul calculatorului din cabina de vot se va
afişa un buletin de vot în format electronic. Afişarea buletinului se va face prin
intermediul paginii de Internet a Sistemului de vot electronic, cu litere corp 24,
romane verzale drepte, de culoare neagră. Pătratele cu menţiunea „DA” sau
„NU” vor avea latura vizibilă de 4 cm. Prin urmare, orice acţiune de alterare a
buletinului de vot electronic, astfel cum este acesta reglementat de dispoziţiile
legale se circumscrie elementului material al infracţiunii. Sintagma ”prin orice
mijloace” poate desemna mai multe acţiuni alternative de a modifica, şterge sau
deteriora date informatice, de a restricţiona accesul la aceste date ori de a
transfera date fără autorizare. Actele prin care se realizează elementul material
al infracţiunii implică efecte negative asupra stării datelor, mai ales în ceea ce
priveşte capacitatea lor de a funcţiona în maniera prevăzută de Sistemul de vot
electronic2724.
2724 M. Dobrinoiu în M.A. Hotca, M. Dobrinoiu, op . cit., pp. 590-591.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna

desfăşurare a referendumului sau a altui proces electoral şi pentru legitimitatea
rezultatului scrutinului, dar şi pentru integritatea şi buna funcţionare a
sistemului de vot electronic.
c) Raportul de cauzalitate rezultă direct din materialitatea faptelor
săvârşite în oricare dintre modalităţile sale normative, care dau naştere stării de
pericol pentru buna desfăşurare a referendumului cât şi ameninţarea siguranţei
spaţiului informatic.
Forma de vinovăţie necesară pentru existenţa acestei infracţiuni este
intenţia directă sau indirectă, după cum făptuitorul a urmărit sau doar a
acceptat posibilitatea influenţării scrutinului privind referendumul pentru
revizuirea Constituţiei.
Mobilul şi scopul nu sunt relevante pentru conţinutul constitutiv al
infracţiunii, eventuala identificare a acestora contribuind la individualizarea
pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme
Acte preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Tentativa la această
infracţiune este posibilă şi este incriminată, potrivit dispoziţiilor art. 393
C.pen. Consumarea infracţiunii are loc, după caz, la momentul utilizării datelor
de acces false – ulterior tipăririi acestora, în momentul accesării ilegale a
sistemului de vot electronic sau, în fine, când falsificarea buletinului de vot
electronic este desăvârşită.
B. Sancţionare
Frauda la votul electronic, în oricare dintre modalităţile normative se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Mirela Gorunescu, Cătălin Stănculescu, Conceptul de fraudă în legislaţia

română, în Dreptul nr. 12/2009, pp. 168-177; Ion Rusu, Delicte contra
exercitării drepturilor politice şi cetăţeneşti, în Dreptul nr. 6/2005, pp. 107-115.

Comentariu

1.
în Codul penal anterior, el fiind preluat din art. 56 şi 57 al Legii nr.
35/2008, privind alegea Camerei Deputaţilor şi a Senatului2716, din art. 224 şi
225 din Legea nr. 33/2007, privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor
pentru Parlamentul European2717, precum şi din art. 109 alin. (2) şi art. 110
din Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale2718, dar şi din art. 265 din Legea nr.370/2004 pentru alegerea
Preşedintelui României2719. Conţinutul art. 387 C. pen. reproduce dispoziţiile
art. 265 din Legea nr. 67/2004, domeniul de incidenţă al acestei incriminări
fiind, de asemenea, extins la toate tipurile de procese electorale, prin abrogarea
tuturor articolelor din legile speciale menţionate mai sus.
2716Publicată în M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008, cu modificările operate prin O.U.G. nr.
66/2008 şi O.U.G. nr. 97/2008 .
2717Publicată în M. Of. nr. 28 din 16 ianuarie 2007, cu modificările aduse prin O.U.G. nr.
1/2007, O.U.G. nr. 8/2007 , O.U.G. nr. 84/2007 , O.U.G. nr. 11/2009 şi O.U.G. nr. 55/2009 .
2718Publicată în M. Of. nr. 271 din 29 martie 2004, republicată în M. Of. nr. 333 din 17 mai
2007, cu modificările aduse prin Legea nr. 131/2005 , O.U.G. nr. 20/2008 , Legea nr.
35/2008, O.U.G. nr. 32/2008 şi Legea nr. 129/2011
2719Publicată în M. Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004, cu modificările aduse prin O.U.G.
nr. 77/2004 şi O.U.G. nr. 95/2009 .

2.
Infracţiunea de fraudă la vot este reglementată în art. 387 C. pen. şi are o
variantă tip şi una asimilată.
Varianta tip este cuprinsă în art. 387 alin. (1) C. pen. şi constă, în mod
alternativ, în fapta persoanei care votează: a) fără a avea acest drept; b) de
două sau mai multe ori; c) prin introducerea în urnă a mai multor buletine de
vot decât are dreptul un alegător.
Varianta asimilată constă în utilizarea unei cărţi de alegător sau a unui act de
identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals [art. 387 alin. (2) C. pen.].
3.
a) Obiectul juridic special este complex, fiind format, în principal, din
relaţiile sociale referitoare, pe de o parte, la respectarea egalităţii de şanse a
persoanei ori a formaţiunii politice sau a alianţei politice sau electorale în
exercitarea dreptului de a fi ales, iar, pe de altă parte, cuprinde şi relaţiile
sociale privitoare la procesul democratic de alegere a autorităţilor publice, care
trebuie să se desfăşoare în deplină corectitudine, pentru a conferi legitimitate
rezultatelor votului corpului electoral. În subsidiar, prin incriminarea variantei
asimilate, sunt ocrotite şi relaţiile sociale privitoare la încrederea publică în
adevărul privind identitatea persoanelor, respectiv privind autenticitatea
înscrisurilor oficiale reprezentate de buletinele de vot.
b) Obiectul material. Apreciem că infracţiunea, în varianta sa tip, este, de
regulă, lipsită de obiect material, în condiţiile în care, valorile sociale ocrotite
prin varianta tip a incriminării sunt virtuale, buletinele de vot valide utilizate
fiind mijloace de săvârşire a infracţiunii. În cazul variantei asimilate, obiectul
material va fi constituit din cartea de alegător falsă, actul de identitate sau
buletinul de vot fals.
a) Subiectul activ este circumstanţiat, după cum urmează: în cazul primei
teze a variantei tip a infracţiunii, pentru a fi subiect activ, făptuitorul trebuie să
fie o persoană fără drept de vot. Interpretând per a contrario dispoziţiile
prevăzute în legea fundamentală, în cuprinsul art. 36, dar şi în legislaţia
electorală, rezultă că nu are drept de vot o persoană care nu este cetăţean
român sau nu are vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv sau
care este debilă sau alienată mintal, pusă sub interdicţie sau condamnată, prin
hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale. În cazul
celorlalte modalităţi normative alternative din cuprinsul variantei tip, subiectul
activ trebuie să fie o persoană cu drept de vot.
Sub aspectul variantei asimilate, legea nu face distincţie între persoana care
are şi cea care nu are drept de vot, simpla utilizare a unui document fals dintre
cele enumerate fiind suficientă.
b) Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este constituit atât de stat, prin
organele administraţiei publice centrale şi locale sau organele specializate, care
au atribuţii în domeniul organizării şi desfăşurării alegerilor de orice tip din
România, dar şi de competitorii care ar putea fi defavorizaţi prin adăugarea unor
voturi nelegale celorlalţi candidaţi.
4.
a) Elementul material constă, în varianta tip, în trei modalităţi alternative
de „fraudă” la vot, şi anume fapta de a vota: a) fără a avea drept, b) de două
sau mai multe ori şi c) prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot
decât are dreptul un alegător.
Precizăm că termenul de „fraudă”, ca desemnare a activităţii infracţionale
prin care se încalcă regulile de exprimare propriu-zisă a votului, apare ca fiind
nepotrivit, în condiţiile în care, în înţelesul legii penale, astfel cum este acesta
utilizat de către legiuitor în mod obişnuit, implică o activitate amăgitoare,
cauzatoare de pagubă şi producătoare de foloase, avantaje patrimoniale. Astfel
ne alăturăm opiniilor exprimate în literatura de specialitate, potrivit cărora,
denumirea marginală a acestei infracţiuni este improprie, existând posibilitatea
unei confuzii între termenul de „fraudă”, cu sensul exprimat mai sus şi conceptul
de „fraudare a legii” ca sinonim pentru orice încălcare a dispoziţiilor legale.
Fapta de a vota presupune, în mod practic, atât aplicarea pe buletinul de vot
a ştampilei cu menţiunea „votat”, cât şi introducerea în urnă a buletinului (votat
sau nu). Astfel, în prima modalitate a variantei tip, elementul material se poate
realiza prin acţiunea de a vota, exercitată de o persoană care nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute la art. 36 din Constituţia României (expuse anterior, în
secţiunea Subiectul activ).
Pe de altă parte, în sfera elementului material al infracţiunii se circumscrie şi
modalitatea votării de două sau mai multe ori, ipoteză care presupune
executarea acţiunii de a vota în secţii de votare diferite, o dată la secţia
arondată domiciliului şi apoi pe listele electorale suplimentare ale diverselor
secţii de votare, indiferent de ordinea cronologică a manifestărilor infracţionale.
În practică, s-a reţinut existenţa acestei infracţiuni în această modalitate,
atunci când, fiind organizat primul tur al alegerilor pentru Parlamentul
European, inculpatul şi-a exprimat dreptul de vot de două ori, atât pe lista
permanentă a secţiei de votare în a cărei rază teritorială îşi avea domiciliul, cât
şi pe o listă suplimentară a unei alte secţii de votare, inculpatul deplasându-se
iniţial la Secţia de votare nr. 75 din oraşul Baia de Aramă unde şi-a exercitat
dreptul de vot şi a semnat lista electorală permanentă după care s-a deplasat la
Secţia de votare nr. 210 din comuna Glogova unde a votat şi a semnat pe lista
electorală suplimentară2720.
2720 Sent. pen. nr. 270/2010, Jud. Motru (nepublicată).
De asemenea, într-o altă speţă, s-a constatat îndeplinirea elementelor

constitutive ale acestei infracţiuni, în sensul că la data de 07.06.2009 inculpatul
s-a prezentat la secţia de votare nr. 105 Turceni, unde şi-a exprimat votul cu
ocazia alegerilor membrilor din România în Parlamentul European, pe lista
electorală suplimentară. După votare, a plecat în localitatea de domiciliu şi, fiind
în stare de ebrietate, s-a prezentat la secţia de votare nr. 217 Ioneşti unde şi-a
mai exprimat odată votul, de data aceasta pe lista electorală permanentă2721.
2721 Sent. pen. nr. 530/2010, Jud. Tg. Jiu (nepublicată).
Sub aspectul ultimei modalităţi alternative cuprinse în varianta tip a
infracţiunii, elementul material constă în introducerea în urna de vot a mai
multor buletine de vot decât are dreptul un alegător. În acest caz, subliniem că
alegătorul îndeplineşte condiţiile legale pentru a avea dreptul la vot, însă îşi
exercită acest drept în mod abuziv, deoarece buletinele suplimentare de vot
sunt altele decât cele la care alegătorul era îndreptăţit. Fapta se poate executa
prin introducerea succesivă a unui al doilea buletin de vot (şi prin buletin
suplimentar) sau prin introducerea concomitentă a două buletine (dintre care
unul este suplimentar). Se va reţine însă concurs de infracţiuni dacă
introducerile unui număr suplimentar de buletine se vor face la diferite intervale
de timp şi se va putea dovedi existenţa a două infracţiuni distincte, reţinând o
pluralitate de acţiuni, şi nu de acte.
Însă, introducerea în urnă a unui număr suplimentar de buletine presupune
buletine de vot valide, şi nu false. Dacă buletinele sunt false, modalitatea
infracţiunii nu este cea a introducerii în urnă din varianta tip, ci se circumscrie
variantei asimilate, sub forma utilizării de buletine false.
Analizând modalitatea normativă corespunzătoare variantei asimilate,
prevăzute la alin. (2) al art. 387 C. pen., observăm că aceasta reprezintă o
specie a infracţiunii de fals privind identitatea. Astfel, în această variantă,
elementul infracţiunii constă în utilizarea unei cărţi de alegător sau a unui act de
identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals. Dacă însă persoana care
comite această infracţiune prin utilizarea unui buletin de vot fals a întreprins şi
acţiunea de falsificare, atunci va exista un concurs de infracţiuni între
infracţiunea prevăzută la art. 387 alin. (2) şi infracţiunea de falsificare a
documentelor şi evidenţelor electorale prevăzute la art. 391 alin. (1) C. pen.
b) Urmarea imediată în cazul infracţiunii de fraudă la vot constă în crearea
unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a procesului electoral, dar şi
pentru legitimitatea rezultatului scrutinului.
c) Raportul de cauzalitate în cazul acestei infracţiuni rezultă ex re,
îndeplinirea oricăreia dintre activităţile corespunzătoare uneia dintre modalităţile
normative cuprinse în textul legal fiind suficientă pentru apariţia stării de
pericol.
Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte această infracţiune nu poate fi
alta decât intenţia, în ambele sale forme. Culpa, deşi posibilă, nu este suficientă
pentru subzistenţa infracţiunii, având în vedere că legiuitorul a înţeles să
exprime verbum regens doar printr-o acţiune.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă pentru stabilirea conţinutului infracţiunii,
însă pot contribui la individualizarea pedepsei şi stabilirea formei de vinovăţie,
dacă se dovedeşte că făptuitorul a urmărit influenţarea rezultatelor alegerilor
prin săvârşirea infracţiunii.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate de
către legiuitor.
Tentativa la această infracţiune este posibilă şi este incriminată, potrivit
dispoziţiilor art. 393 C. pen.
Consumarea infracţiunii are loc la momentul aplicării ştampilei cu menţiunea
”votat” pe buletinul de vot, în cazul exercitării fără drept a votului, respectiv în
momentul penetrării fontei cu materialul buletinului de vot prin introducerea
succesivă a unui al doilea buletin de vot (şi prin buletin suplimentar) sau prin
introducerea concomitentă a două buletine (dintre care unul este suplimentar) .
Pe de altă parte, modalitatea utilizării (de buletine false) nu presupune
neapărat introducerea în urnă, infracţiunea consumându-se şi prin ştampilare.
B. Sancţionare. În ambele variante de incriminare, infracţiunea de ”fraudă
la vot” se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi
Tentativa se pedepseşte, în temeiul art. 33 C. pen. cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.
Dorin Ciuncan, Infracţiunea de exercitare fără drept a votului şi de

introducere în urnă a unui număr suplimentar de voturi, în Dreptul nr. 12/1997,
pp. 91-93; Mirela Gorunescu, Cătălin Stănculescu, Conceptul de fraudă în
legislaţia română, în Dreptul nr. 12/2009, pp. 168-177; Ion Rusu, Delicte contra
exercitării drepturilor politice şi cetăţeneşti, în Dreptul nr. 6/2005, pp. 107-115.
Comentariu la articolul 390 din

Noul Cod penal comentat
Comentariu
1.
Articolul 390 din noul Cod penal nu are corespondent în Codul penal anterior, el
fiind preluat din art. 267 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui
României2730, variante similare ale acestei incriminări regăsindu-se şi în art. 59 al
Legii nr. 35/2008, privind alegea Camerei Deputaţilor şi a Senatului2731, în art. 227
din Legea nr. 33/2007, privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru
Parlamentul European2732, precum şi în art. 112 şi art. 113 din Legea nr. 67/2004
privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale2733. Noua reglementare
este aplicabilă, evident, oricărui proces de votare, având în vedere că, prin legea de
aplicare a noului Cod penal se prevede abrogarea tuturor articolelor din legile
speciale menţionate mai sus.
2730
Publicată în M. Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004, cu modificările aduse prin O.U.G.
nr. 77/2004 şi O.U.G. nr. 95/2009.
2731
Publicată în M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008, cu modificările operate prin O.U.G. nr.
66/2008 şi O.U.G. nr. 97/2008.
2732
Publicată în M. Of. nr. 28 din 16 ianuarie 2007, cu modificările aduse prin O.U.G. nr.
1/2007, O.U.G. nr. 8/2007, O.U.G. nr. 84/2007, O.U.G. nr. 11/2009 şi O.U.G. nr. 55/2009.
Publicată în M. Of. nr. 271 din 29 martie 2004, republicată în M. Of. nr. 333 din 17 mai
2733
2007, cu modificările aduse prin Legea nr. 131/2005, O.U.G. nr. 20/2008, Legea nr. 35/2008,
O.U.G. nr. 32/2008 şi Legea nr. 129/2011.
2.
Infracţiunea de nerespectare a regimului urnei de vot este reglementată în art. 390

C. pen. şi are o variantă tip şi o variantă atenuată.
Varianta tip este cuprinsă în art. 390 alin. (1) C. pen. şi constă în deschiderea
urnelor, înainte de ora stabilită pentru închiderea votării.
Varianta atenuată este constituită de încredinţarea urnei speciale altor persoane

decât membrilor biroului electoral al secţiei de votare ori transportarea acesteia de
către alte persoane sau în alte condiţii decât cele prevăzute de lege [art. 390 alin.
(2) C. pen.].
3.
a) Obiectul juridic special este format, în principal, din relaţiile sociale referitoare la
exercitarea dreptului de vot al cetăţeanului în condiţii de confidenţialitate, dar
cuprinde şi relaţiile sociale privind asigurarea respectării dispoziţiilor legale ce
reglementează desfăşurarea procesului electoral, de către stat, prin organele
specializate ale acestuia.
b) Obiectul material este reprezentat de către urnele de vot, atât cele fixe aflate în
cadrul secţiei de votare, cât şi cele speciale, deschiderea şi transportarea acestora
fiind supuse unui regim juridic strict stabilit prin dispoziţiile din cuprinsul legilor
electorale.
a) Subiectul activ, în varianta tip a infracţiunii, nu este calificat, în textul legal nu

există nicio calitate specială care trebuie îndeplinită de către făptuitor. Însă,
datorită faptului că, Preşedintele împreună cu ceilalţi membri ai Biroului electoral al
secţiei de votare sunt cei cărora dispoziţiile din legile electorale le conferă atribuţia
deschiderii urnei, în majoritatea cazurilor, chiar aceştia sunt cei care pot desfăşura
activitatea infracţională.
În varianta atenuată, însă, este evident că doar membrii Biroului electoral pot
îndeplini calitatea de subiect activ al infracţiunii, deoarece doar aceştia decid asupra
încredinţării urnei speciale, precum şi a transportării acesteia.
b) Subiectul pasiv este reprezentat de stat, prin organele cu atribuţii în asigurarea

respectării legii în cursul procesului de votare, în mod evident, prin nerespectarea
regimului urnelor de vot, dar şi de către corpul electoral, a cărui opţiune electorală
este devoalată înainte momentul strict, stabilit în mod clar de către legiuitor.
4.
a) Elementul material, în varianta tip a infracţiunii, constă în deschiderea urnelor,

înainte de ora stabilită pentru închiderea votării. Potrivit dispoziţiilor legale în
materie electorală, ora închiderii votării este întotdeauna ora 21:00. Prin urmare,
orice activitate de deschidere a urnelor sigilate înainte de ora 21:00 se circumscrie
acestei modalităţi normative.
Astfel, potrivit dispoziţiilor din legile electorale, în ziua votării, membrii biroului
electoral al secţiei de votare trebuie să se asigure în preziua votării de prezenţa
urnelor în localul secţiei. Activitatea biroului electoral al secţiei de votare începe la
ora 6,00. Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, în prezenta celorlalţi
membri şi, după caz, a persoanelor acreditate, verifică urnele, apoi închide şi
sigilează urnele prin aplicarea ştampilei de control pe toate deschizăturile acestora,
cu excepţia fantei prin care se introduc buletinele de vot. Votarea începe la ora 7:00
şi se încheie la ora 21:00.
Pentru alegătorii netransportabili din motive de boală sau invaliditate, din ţară,
preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate aproba, la cererea scrisă a
acestora, însoţită de copii ale unor acte medicale sau alte acte oficiale din care să
rezulte că persoanele respective sunt netransportabile, ca o echipă formată din cel
puţin 2 membri ai biroului electoral să se deplaseze cu o urnă specială şi cu
materialul necesar votării – ştampilă cu menţiunea «VOTAT», buletine de vot şi
timbre autocolante necesare pentru a se efectua votarea. În raza unei secţii de
votare se utilizează o singură urnă specială. Urna specială poate fi transportată
numai de membrii biroului electoral al secţiei de votare. Urna specială se poate
deplasa numai în raza teritorială arondată la respectiva secţie de votare.
După închiderea sălii unde se votează, deci după ora 21:00, preşedintele, în
prezenţa membrilor biroului electoral, efectuează operaţiunile de numărare a
buletinelor de vot şi de consemnare a rezultatului votării şi verifică starea sigiliilor
de pe urnele de votare, sigilează fanta urnelor de votare, iar după efectuarea altor
operaţiuni, desigilează urnele, una câte una, numără buletinele de vot şi deschide
buletinele de vot unul câte unul.
Pentru a putea subzista această infracţiune, acţiunea de deschidere a urnei implică

faptul că aceasta era sigilată, potrivit reglementărilor legale, de către Preşedintele
Biroului electoral al secţiei de votare, înainte de deschiderea secţiei către public – la
ora 07:00.
Modalitatea practică prin care urna a fost deschisă nu are relevanţă pentru
existenţa infracţiunii, indiferent dacă aceasta a fost desigilată sau distrusă. Dacă în
dorinţa de a afla conţinutul votului exprimat de către un alegător, o persoană
deschide urna de votare înainte de ora prevăzută pentru desigilare, va exista un
concurs între infracţiunea de violare a confidenţialităţii votului şi cea de
nerespectare a regimului urnei de vot.
În cazul variantei atenuate, legiuitorul a prevăzut comiterea faptei în trei modalităţi

alternative: încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului
electoral al secţiei de votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau în
alte condiţii decât cele prevăzute de lege.
După cum am precizat anterior, din ansamblul dispoziţiilor legale în materie

electorală, urna specială poate fi încredinţată doar membrilor biroului electoral al
secţiei de votare şi poate fi transportată doar de către aceştia. Prin urmare, se va
face vinovat de săvârşirea infracţiunii, în această modalitate, preşedintele biroului
electoral care încredinţează urna specială altor persoane decât membrilor biroului
sau cei din urmă, care, în urma preluării urnei speciale de la preşedinte, o
înmânează altor persoane spre a fi transportată.
De asemenea, în sfera elementului material al variantei atenuate se circumscrie

nerespectarea oricărei alte dispoziţii privind utilizarea urnei speciale. Astfel, se va
realiza conţinutul infracţiunii, sub aspect obiectiv, dacă aceasta este transportată
pentru a vota persoane care nu îndeplinesc condiţia de a fi netransportabili din
motive de boală sau invaliditate sau persoane care nu au prezentat o cerere scrisă,
însoţită de copii ale unor acte medicale sau alte acte oficiale din care să rezulte că
sunt netransportabile. Mai mult, infracţiunea subzistă şi dacă urna specială a fost
transportată în afara razei teritoriale arondate respectivei secţii de votare sau dacă
au fost utilizate două urne speciale în raza aceleiaşi secţii de votare.
b) Urmarea imediată constă în starea de pericol ce planează asupra exercitării

dreptului de vot al cetăţeanului în condiţii de confidenţialitate, dar şi periclitarea
respectării dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului electoral.
c) Raportul de cauzalitate în cazul acestei infracţiuni rezultă ex re, îndeplinirea

oricăreia dintre activităţile corespunzătoare uneia dintre modalităţile normative
cuprinse în textul legal fiind suficientă pentru apariţia stării de pericol.
Forma de vinovăţie. Comiterea infracţiunii prevăzute la art. 390 C. pen. presupune

doar vinovăţia, sub forma intenţiei directe sau indirecte. Săvârşirea faptei din culpă
nu este constituie infracţiune.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă pentru stabilirea conţinutului infracţiunii.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme.
Acte preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Tentativa la această infracţiune

este posibilă şi este incriminată, potrivit dispoziţiilor art. 393 C. pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul exercitării uneia dintre acţiunile tipice
descrise în textul legal.
B. Sancţionare
Infracţiunea de nerespectare a regimului urnei de vot votului, în varianta tip, se

pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
În varianta atenuată, prevăzută la alin. (2), constituită de încredinţarea urnei

speciale altor persoane decât membrilor biroului electoral al secţiei de votare ori
transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte condiţii decât cele
prevăzute de lege, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda şi
Tentativa se pedepseşte, în temeiul art. 33 C. pen. cu pedeapsa prevăzută de lege

pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.

Ion Rusu, Delicte contra exercitării drepturilor politice şi cetăţeneşti, în Dreptul nr.
6/2005, p. 107-115.
DOBRINOIU Vasile si colectiv, Noul Cod penal comentat din 01-oct-2012,

Universul Juridic

Comentariu
2809
http://www.just.ro.
1.
Infracţiunile contra capacităţii de luptă a forţelor armate sunt prevăzute în noua

reglementare în Titlul XI, structurat pe două capitole, Infracţiuni săvârşite de
militari (Capitolul I) şi Infracţiuni săvârşite de militari sau de civili (Capitolul II).
Atât denumirea titlului, cât şi structurarea acestuia se deosebesc de vechea
reglementare, care nu se referea în denumirea titlului X la capacitatea de luptă, ci
la capacitatea de apărare a României, iar titlul era împărţit pe trei capitole:
Infracţiuni săvârşite de militari, cu trei secţiuni, care nu se mai regăsesc în noua
reglementare, Infracţiuni săvârşite de militari sau civili, respectiv Infracţiuni
săvârşite de civili. Se observă o simplificare a reglementării în raport cu legislaţia
anterioară.
Primul capitol cuprinde infracţiunile care pot fi săvârşite numai de militari fără a mai
face deosebirea dacă acestea se comit contra ordinii sau disciplinei militare, pe
câmpul de luptă ori sunt specifice aviaţiei şi marinei militare.
În stabilirea conţinutului normelor de incriminare a faptelor contra capacităţii de

apărare s-a ţinut cont de prevederile art. 55 şi art. 73 alin. (3) lit. f) din Constituţia
României revizuită, de cele ale Legii nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de
pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de
voluntariat2810, cât şi de propunerile Ministerului Apărării2811.
2810
Cadrul juridic complex de realizare a apărării naţionale este dat de:
Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României, publicată în M. Of. nr. 172 din 7
iulie 1994.
Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, publicată în M. Of. nr. 990
din 12 decembrie 2006.
Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi
trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat, publicată în M. Of. nr. 1155 din 20
decembrie 2005.
Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari, publicată în M. Of. nr.
868 din 24 octombrie 2006,
Hotărârea Guvernului nr. 1360/2006 privind organizarea şi funcţionarea recrutării şi

selecţiei cetăţenilor pentru efectuarea serviciului militar pe bază de voluntariat, publicată în
M. Of. nr. 848 din 16 octombrie 2006,
Legea nr. 477/2003 privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare,
publicată în M. Of. nr. 824 din 20 noiembrie 2003,
Legea nr. 42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului s tatului
român, publicată în M. Of. nr. 242 din 18 martie 2004,
Legea nr. 291/2007 privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul
forţelor armate străine pe teritoriul României, publica tă în M. Of. nr. 758 din 8 noiembrie
2007,
Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public,
publicată în M. Of. nr. 161 din 18 iulie 1997,
Legea nr. 355/2009 privind regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate
şi al stării de război, publicată în M. Of. nr. 805 din 25 noiembrie 2009.
2811
Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal, http://www.just.ro/,
În principiu, s-au păstrat denumirile marginale ale normelor de incriminare a

faptelor contra capacităţii de apărare, precum şi conţinutul acestora cuprinse în
Codul penal anterior, dar s-au operat modificări.
Unele incriminări, precum sustragerea de la rechiziţii militare, neprezentarea la

încorporare sau concentrare şi sustragerea de la recrutare în timp de pace, nu au
mai fost reţinute în noua reglementare, fie pentru faptul că îşi găsesc locul în alte
incriminări, fie că nu mai constituie infracţiuni datorită noilor reglementări în
materia serviciului militar.
De asemenea, în toate textele de incriminare expresia „în timp de război”, a fost

înlocuită cu expresia „în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de
urgenţă”, iar expresia „împotriva duşmanului” cu expresia „împotriva inamicului”.
Absenţa nejustificată este incriminată într-o formulare uşor diferită în noul Cod
penal în raport cu vechea reglementare. Astfel, fapta constituie infracţiune dacă
este săvârşită de orice militar, dar numai în timp de război, pe durata stării de
asediu sau a stării de urgenţă, nu şi în timp de pace, ca în Codul penal anterior.
2.
Infracţiunea este prevăzută în art. 413 C. pen. într-o singură variantă normativă şi
constă în absenţa nejustificată a oricărui militar de la unitate sau de la serviciu,
care a depăşit 4 ore, dar nu mai mult de 24 de ore, în timp de război, pe durata
stării de asediu sau a stării de urgenţă.
3.
a) Obiectul juridic generic2812. În cazul infracţiunilor contra capacităţii de luptă a

forţelor armate îl constituie ansamblul relaţiilor sociale a căror existenţă şi
dezvoltare nu ar fi posibile fără menţinerea capacităţii de luptă şi de apărare a ţării.
Prin urmare este vorba de toate relaţiile condiţionate de apărarea eficientă a acestei
valori sociale care este capacitatea de luptă a forţelor armate şi care are un
caracter complex. Ea însumează şi alte valori sociale componente şi anume:
puterea de luptă a forţelor armate rezultată dintr-o bună pregătire şi o desăvârşită
ordine şi disciplină în desfăşurarea activităţii specifice; loialitatea şi comportarea
vitejească pe câmpul de luptă, indiferent dacă teatrul de război se află în ţară sau
străinătate; unitatea de interese a populaţiei şi spiritul ei de rezistenţă; atitudinea
constantă a cetăţenilor faţă de obligaţiile în legătură cu apărarea ţării2813.
2812
Întrucât obiectul juridic generic (de grup) este acelaşi la toate faptele din această
categorie, nu vom mai repeta definirea lui pe parcursul lucrării.
2813
V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 756.
b) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de absenţă nejustificată, obiectul

juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la asigurarea unui climat
normal de ordine şi disciplină în unităţile militare, climat care nu poate fi realizat
decât prin prezenţa militarului în unitatea din care face parte.
Prin comiterea infracţiunii de absenţă nejustificată se lezează capacitatea de luptă a

unităţii, vizând în mod direct disciplina militară care constă în respectarea de către
militari a normelor de ordine şi de comportament obligatorii pentru menţinerea
stării funcţionale, îndeplinirea misiunilor specifice şi buna desfăşurare a activităţilor
din armată. Îndeplinirea serviciului militar impune respectarea cu stricteţe a
regulilor de disciplină militară specifice Armatei Române. Disciplina militară
constituie unul dintre factorii determinanţi ai capacităţii de luptă a armatei şi se
bazează atât pe acceptarea conştientă a normelor de comportament stabilite, cât şi
pe acordarea recompenselor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute în Regulamentul
disciplinei militare.
Disciplina militară implică exercitarea actului de comandă de către comandanţi,

îndeplinirea întocmai a ordinelor, îndatoririlor şi atribuţiilor funcţionale de către
subordonaţi, respectarea normelor de ordine interioară, de comportare ostăşească
şi civică de către militari, asumarea răspunderii pentru faptele proprii de către tot
personalul.
Disciplina militară se realizează prin respectarea strictă a actelor normative în

vigoare şi a jurământului militar, prin întărirea coeziunii în cadrul structurilor
militare şi afirmarea spiritului camaraderesc, prin exigenţa faţă de sine şi faţă de
subordonaţi, prin aplicarea cu corectitudine şi obiectivitate a măsurilor stimulative şi
a celor coercitive, prin desfăşurarea activităţilor cu caracter educativ, pe categorii
de militari şi individual, precum şi prin exemplul personal în relaţiile de serviciu şi în
societate2814.
2814
Ordinul nr. 26/2009 al Ministerului Apărării Naţionale pentru aprobarea
Regulamentului disciplinei militare, publicat în M. Of. nr. 187 din 25 martie 2009, art. 3 şi
22.
Ordinea militară, ca valoare socială specială, este strâns legată de disciplina

militară, ambele imprimând pentru militari îndatorirea de a fi prezenţi la unitate în
permanenţă, spre a-şi putea îndeplini întocmai sarcinile de serviciu stabilite în
procesul pregătirii de luptă sau misiunile de luptă încredinţate.
Absenţa nejustificată a oricărui militar din unitate sau locurile de dislocare ori
cantonament ar îngreuna sau ar putea chiar compromite executarea sarcinii de
serviciu ori a misiunii de luptă care ar reveni unităţii sau subunităţii din care face
parte.
În acelaşi timp, absenţa militarilor din unitate este o dovadă clară de indisciplină, o
încălcare flagrantă a datoriei ostăşeşti şi este de natură să tulbure activitatea
unităţii sau a serviciului, activitate ce trebuie să se desfăşoare în mod desăvârşit.
b) Obiectul material. Întrucât ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni care aduce

atingere ordinii şi disciplinei militare, infracţiunea pe care o analizăm nu are, în
principiu, obiect material, deoarece fapta vizează o valoare imaterială.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de absenţă nejustificată nu poate fi comisă decât de

un militar. Aşadar, infracţiunea presupune un subiect circumstanţiat, respectiv un
subiect activ calificat.
În conformitate cu art. 3 din Legea nr. 446/2006 serviciul militar se îndeplineşte în

următoarele forme: activ, alternativ şi în rezervă. Serviciul militar activ se
îndeplineşte în calitate de militar profesionist, militar în termen, elev sau student la
instituţiile de învăţământ din sistemul de apărare şi securitate naţională (cu
excepţia elevilor liceelor şi colegiilor militare), soldat sau gradat voluntar2815. De
asemenea, subiect activ al infracţiunii pe care o analizăm poate fi şi militarul
concentrat.
2815
Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, publicată în M. Of.
nr. 990 din 12 decembrie 2006.
La declararea mobilizării şi a stării de război sau la instituirea stării de asediu,

îndeplinirea serviciului militar în calitate de militar în termen sau rezervist
concentrat sau mobilizat devine obligatorie pentru bărbaţii cu vârste cuprinse între
20 şi 35 de ani, care îndeplinesc criteriile pentru a îndeplini serviciul militar.
Din lectura prevederilor legale rezultă că dispoziţiile art. 413 C. pen., spre
deosebire de prevederile Codului penal anterior, sunt aplicabile ofiţerilor, maiştrilor
militari şi subofiţerilor (aceştia sunt consideraţi militari profesionişti potrivit
prevederilor art. 10 din Legea nr. 446/20062816). Prin urmare, absenţa nejustificată
a acestor militari de la unitate sau serviciu în condiţiile prevăzute de art. 413 C.
pen. constituie infracţiune.
2816
Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, publicată în M. Of.
nr. 990 din 12 decembrie 2006.
Potrivit textului incriminator nu există infracţiunea de absenţă nejustificată atunci

când fapta a fost comisă de către un salariat civil, deoarece este incriminată numai
absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu a persoanei care are calitatea de
militar.
Dacă fapta este săvârşită de mai mulţi militari, fiecare dintre aceştia va răspunde
pentru fapta sa în calitate de autor (in persona propria), chiar dacă acţiunea lor a
fost concertată, existând o înţelegere prealabilă2817.
M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, T. Medeanu, C. Butiuc, M. Bădilă, R. Bodea, P.

2817
Dungan, V. Mirişan, R. Mancaş, C. Miheş, Codul penal comentat, vol. II, Partea specială,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008.
Participaţia este posibilă sub forma instigării sau complicităţii. Nu este necesar ca
aceşti participanţi să îndeplinească anumite condiţii, putând fi militari de orice grad
sau chiar civili, întrucât condiţiile speciale sunt cerute de textul legal numai
autorului.
b) Subiectul pasiv. In cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este unitatea a cărei
activitate a fost periclitată prin săvârşirea infracţiunii.
4.
a) Elementul material. Infracţiunea se realizează sub aspectul elementului material

prin absenţa nejustificată a militarului de la unitate sau serviciu pe parcursul unui
interval de timp cuprins între 4 şi 24 de ore.
Absenţa militarului se produce fie prin acţiunea prealabilă de părăsire a unităţii sau
serviciului urmată de neîntoarcerea sa, fie prin omisiunea acestuia de a reveni la
unitate, atunci când militarul s-a aflat justificat în afara unităţii, dar nu s-a
prezentat, nu s-a înapoiat în timpul cuvenit.
Prin noţiunea de unitate trebuie să se înţeleagă în general orice formaţiune militară,

indiferent de numărul militarilor care o alcătuiesc şi indiferent dacă a fost
constituită permanent sau temporar. Prin noţiunea de serviciu se înţelege locul
unde militarul îndeplineşte o anumită activitate (de exemplu, serviciile auxiliare ale
unităţii).
În practica judiciară s-a decis că simpla absenţă a militarului de la apel nu va

constitui infracţiunea de absenţă nejustificată dacă nu vor exista dovezi că în timpul
absenţei militarul a părăsit incinta sau locul de staţionare al unităţii2818.
2818
T. Militar Bucureşti, dec. pen. nr. 366/1972 (nepublicată).
Pentru a exista elementul material al infracţiunii este necesar să fie realizate două
cerinţe esenţiale.
O primă cerinţă este aceea ca absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu să

dureze un anumit timp şi anume să depăşească 4 ore dar să nu dureze mai mult de
24 de ore.
Pentru calcularea timpului cât militarul lipseşte nejustificat din unitate sau serviciu
se stabileşte ora când militarul a părăsit unitatea (sau ora când trebuie să revină la
serviciu) şi ora când militarul s-a întors de bunăvoie sau a fost adus silit prin
intervenţia autorităţilor. La calculul timpului se are în vedere momentul reţinerii sau
al prezentării la organele de urmărire (comenduire, poliţie) şi nu al aducerii
militarului de către aceste organe în unitatea din care face parte.
În cazul când absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu este mai mică de 4 de
ore, fapta nu constituie infracţiune, ci doar o abatere disciplinară.
Sunt situaţii când un militar, fiind în executarea unui ordin nu se poate prezenta la
unitate în termenul stabilit de şeful său, din cauza unor împrejurări neprevăzute,
care au sporit dificultăţile aflate în calea executării ordinului primit. În acest caz,
lipsa militarului nu va fi nejustificată deoarece executarea ordinului nu era obiectiv
posibilă în termenul iniţial stabilit, din cauza greutăţilor survenite.
Absenţa militarului se mai poate datora primirii unor ordine succesive de la şefii săi;
ultimul ordin revocând pe cele anterioare, absenţa va fi justificată, dacă a fost
ocazionată de executarea acestui din urmă ordin, chiar şi pentru cazul în care
militarul nu a avut posibilitatea să anunţe pe şeful său nemijlocit de executarea
acestui din urmă ordin. Absenţa militarului nu constituie infracţiune atunci când s-a
produs în vreo împrejurare care exclude caracterul penal al faptei datorită
existenţei unei cauze justificative (legitima apărare, starea de necesitate,
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, etc.) sau a unei cauze de
neimputabilitate (constrângerea fizică sau morală, caz fortuit etc.).
A doua cerinţă esenţială este ca fapta să fie comisă în timp de război, pe durata
stării de asediu sau a stării de urgenţă2819.
Starea de război, starea de mobilizare, starea de asediu şi starea de urgenţă sunt

2819
menţionate şi în Constituţie, în art. 63, 65, 89, 92, 93 sau 152.
Potrivit art. 185 C. pen., prin timp de război se înţelege durata stării de mobilizare a
forţelor armate sau durata stării de război. Aceste două noţiuni sunt reglementate
în Legea nr. 355/20092820. Astfel, starea de mobilizare este definită ca totalitatea
măsurilor extraordinare care se pot institui, în principal, în domeniile politic,
economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar, planificate şi pregătite
pe timp de pace, precum şi a acţiunilor desfăşurate pentru aplicarea acestora,
potrivit legii, la apariţia sau iminenţa unei ameninţări grave care poate afecta
suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi
democraţia constituţională.
2820
Legea nr. 355/2009, publicată în M. Of. nr. 805 din 25 noiembrie 2009.
Starea de război reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui,

în principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic
şi militar, în vederea exercitării dreptului inerent al statului la autoapărare
individuală sau colectivă.
Starea de asediu şi starea de urgenţă sunt definite în Legea nr. 453/20042821.

Starea de asediu şi starea de urgenţă privesc situaţii de criză ce impun măsuri
excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave
la adresa apărării ţării şi securităţii naţionale, a democraţiei constituţionale ori
pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre.
Legea nr. 453/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de
2821
asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în M. Of. nr. 1052 din 12 noiembrie 2004.
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică,

militară, economică, socială şi de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în
unele unităţi administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacităţii de
apărare a ţării la pericole grave, actuale sau iminente, care ameninţă suveranitatea,
independenţa, unitatea ori integritatea teritorială a statului. În cazul instituirii stării
de asediu se pot lua măsuri excepţionale aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în
unele unităţi administrativ-teritoriale.
Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică,

economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi
administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situaţii: a) existenţa unor
pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea
democraţiei constituţionale; b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi
care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor
dezastre.
b) Urmarea imediată. Absenţa nejustificată are ca urmare imediată crearea unei

stări de pericol decurgând din nesocotirea ordinii şi disciplinei militare într-o unitate
sau serviciu militar.
Urmarea imediată se produce atunci când militarul a depăşit termenul prevăzut de

lege, iar întoarcerea militarului după depăşirea termenului nu influenţează asupra
producerii urmării, dar va folosi la individualizarea pedepsei.
c) Raportul de cauzalitate. De vreme ce urmarea imediată constă într-o stare de

pericol şi nu într-un rezultat vătămător, raportul de cauzalitate este implicit dovedit
prin comiterea elementului material. Nu este necesar deci să se facă în mod separat
dovada legăturii de cauzalitate, aceasta rezultând din materialitatea faptei (ex re).
B. Latura subiectivă. Infracţiunea poate fi săvârşită numai cu intenţie directă sau

indirectă2822.
T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 487; D. Cojocaru, Infracţiunile contra
2822
capacităţii de apărare a României Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 46.
Intenţia poate fi atât directă cât şi indirectă, căci este de ajuns ca subiectul activ să
fi acceptat producerea urmărilor (de exemplu, fără să fi avut încuviinţarea
prealabilă, un soldat pleacă acasă spre a-şi vizita rudele; lipsa sa prelungindu-se
peste 4 ore, fapta va fi comisă cu vinovăţie, pentru că militarul dorind să-şi vadă
rudele, a prevăzut că acest lucru este realizabil numai prin absenţa sa de la unitate
sau serviciu şi a acceptat aceste urmări).
În practica judiciară s-a apreciat că există vinovăţie chiar dacă inculpatul a absentat
nejustificat pe motiv că acesta împreună cu prietenii săi a consumat băuturi
alcoolice în mod exagerat, nerevenindu-şi din starea în care se afla decât după
expirarea permisiei2823.
2823
T. Militar Cluj sent. pen. nr. 20/1997 (nepublicată).
Atunci când, din motive independente de voinţa militarului, acesta nu poate să

ajungă la unitate sau serviciu decât după expirarea termenelor stabilite de lege, nu
ne aflăm în faţa unei infracţiuni. Astfel, nu poate fi reţinut caracterul nejustificat al
absenţei atunci când, de exemplu, absentarea se datorează unei calamităţi, unei
întreruperi a circulaţiei rutiere sau feroviare, unei îmbolnăviri grave a militarului în
cauză, sau când acesta a întârziat peste termenul de graţie din cauza faptului că a
intervenit pentru salvarea unor persoane sau bunuri importante de la un incendiu, a
fost reţinut de unele autorităţi etc.2824
Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck,
2824
Bucureşti, 2009, p. 1095.
Considerăm însă că absenţa de la unitate sau serviciu poate fi nejustificată şi, ca

atare, poate constitui infracţiune şi în cazul în care, cu rea-credinţă, militarul a
beneficiat de învoiri, permisii sau concedii acordate de comandanţi care nu aveau
dreptul să le acorde (de exemplu, de către comandantul de grupă). Este necesar ca,
în astfel de cazuri, să se stabilească prin probe temeinice dacă făptuitorul a avut
reprezentarea abuzului săvârşit de şeful care i-a acordat învoirea de a lipsi de la
unitate.
Scopul urmărit de făptuitor nu condiţionează existenţa vinovăţiei şi deci, a

elementului subiectiv, putând servi însă ca element de individualizare a pedepsei.
Motivele săvârşirii faptei pot fi extrem de variate, iar când sunt cunoscute, de ele se
va ţine seama la stabilirea gravităţii faptei şi la aplicarea pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Actele pregătitoare şi tentativa la infracţiunea de absenţă nejustificată nu

sunt incriminate de către legiuitor.
Infracţiunea se consumă imediat după împlinirea celor 4 ore, când militarul lipseşte
în mod nejustificat de la unitate sau serviciu. Atunci când absenţa continuă după
împlinirea termenului, infracţiunea capătă un caracter continuu. Dacă absenţa
nejustificată depăşeşte 24 de ore, nu ne vom mai afla în prezenţa infracţiunii de
absenţă nejustificată, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de
dezertare, prevăzută în art. 414 alin. (1) C. pen.
În cazul unor absenţe succesive (care depăşesc fiecare în parte 4 ore), chiar la
scurte intervale de timp, de către un militar, acestea trebuie considerate fapte
distincte, concurente, supuse regulilor concursului de infracţiuni şi nu ca o
infracţiune continuată, fiindcă activităţile materiale succesive nu pot fi considerate
ca fiind săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, potrivit prevederilor art. 35
alin. (1) C. pen.2825.
2825
V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 773.
B. Sancţionare. Absenţa nejustificată este pedepsită cu închisoare de la unu la 3 ani
sau cu amendă. Potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) C. pen., dacă instanţa
consideră necesar, i se poate aplica făptuitorului şi pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi. Potrivit art. 431 C. pen., acţiunea penală în
cazul acestei infracţiuni se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.

Viorel Siserman, Starea de asediu şi de urgenţă, în R.D.P. nr. 3/2000, p. 84; Ioan
Molnar, Infracţiunile militare, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 22.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Articolul 392 din noul Cod penal nu are corespondent în Codul penal anterior,
variante similare ale acestei incriminări regăsindu-se în art. 52 - 57 din Legea nr.
3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului2740. Această
reglementare precizează expres faptul că toate infracţiunile ce se regăseau anterior
atât în Legea nr. 3/2000, dar şi în celelalte legi electorale, regrupate,
resistematizate şi reformulate sunt aplicabile şi în materia referendumului, şi nu
doar în ipoteza votului unui candidat sau a unei liste de candidaţi.
2740
Publicată în M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările operate prin O.U.G. nr.
92/2003, Legea nr. 551/2003, O.U.G. nr. 99/2005, O.U.G. nr. 27/2007, Legea nr. 129/2007,
O.U.G. nr. 34/2007 şi O.U.G. nr. 103/2009.
2.
Având în vedere că dispoziţiile art. 392 statuează că toate dispoziţiile art. 385-391
se aplică şi faptelor săvârşite cu ocazia unui referendum, nu vom mai relua analiza
fiecărei infracţiuni în parte.
Considerăm că se impune însă o scurtă analiză a conceptului de referendum, pentru
a putea înţelege contextul de aplicare a dispoziţiilor analizate anterior.
Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 3/2000, în România suveranitatea naţională
aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin
referendum, iar conform art. 2 din aceeaşi lege, referendumul naţional constituie
forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a
poporului român cu privire la: a) revizuirea Constituţiei; b) demiterea Preşedintelui
României; c) probleme de interes naţional. De asemenea, se poate organiza şi
desfăşura şi referendum local asupra unor probleme de interes deosebit pentru
unităţile administrativ-teritoriale. În cadrul referendumului populaţia poate fi
consultată cu privire la una sau la mai multe probleme, precum şi cu privire la o
problemă de interes naţional şi o problemă de interes local, pe buletine de vot
separate.

Universul Juridic

Comentariu
1.
fiind preluat din art. 268 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui
României2734, variante similare ale acestei incriminări regăsindu-se şi în art. 53, 57,
60 şi 61 al Legii nr. 35/2008, privind alegea Camerei Deputaţilor şi a Senatului2735,
în art. 221, 225, 228 şi 229 din Legea nr. 33/2007, privind organizarea şi
desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European2736, precum şi în art. 106 alin.
(2) şi art. 110 din Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale2737. Noua reglementare este aplicabilă, evident, oricărui proces de
votare, având în vedere că, prin legea de aplicare a noului Cod penal se prevede
abrogarea tuturor articolelor din legile speciale menţionate mai sus, dar şi o
completare a modalităţii normative de la alin. (2) al art. 391, şi anume adăugarea
ipotezei înscrierii pe lista electorală complementară a unor persoane care nu
figurează pe acea listă.
2734
nr. 77/2004 şi O.U.G. nr. 95/2009.
2735
66/2008 şi O.U.G. nr. 97/2008.
2736
2737
O.U.G. nr. 32/2008 şi Legea nr. 129/2011.
2.
Infracţiunea de falsificare a documentelor şi evidenţelor electorale este

reglementată în art. 391 C. pen. şi are o variantă tip, o variantă asimilată şi două
variante agravate.
Varianta tip este cuprinsă în art. 391 alin. (1) C. pen. şi constă în falsificarea prin
orice mijloace a înscrisurilor de la birourile electorale.
Varianta asimilată este constituită de înscrierea în copia de pe lista electorală

permanentă a unor persoane care nu figurează în această listă [art. 391 alin. (2) C.
pen.].
Prima variantă agravantă este conţinută de art. 391 alin. (3) C. pen. şi constă în
introducerea în uz sau folosirea unui program informatic cu vicii care alterează
înregistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute în secţiile de votare sau determină
repartizarea mandatelor în afara prevederilor legii.
A doua variantă agravată constă în introducerea de date, informaţii sau proceduri

care duc la alterarea sistemului informaţional naţional necesar stabilirii rezultatelor
alegerilor [art. 391 alin. (4) C. pen.].
3.
a) Obiectul juridic special este complex, fiind format, în principal, din relaţiile
sociale referitoare, pe de o parte, la fides publica –încrederea publică în
autenticitatea înscrisurilor care emană de la stat, prin autorităţile competente să
organizeze desfăşurarea procesului electoral . Pe de altă parte, cuprinde şi relaţiile
sociale privitoare la securitatea şi integritatea programelor informatice şi sistemului
informaţional care sunt necesare stabilirii rezultatelor alegerilor.
b) Obiectul material constă, în varianta tip, în înscrisurile de la birourile electorale,

iar în cazul variantei asimilate, rezidă în copiile de pe listele electorale permanente.
Potrivit dispoziţiilor din legislaţia electorală, listele electorale permanente se

întocmesc pe comune, oraşe şi municipii, după caz, şi cuprind toţi alegătorii care
domiciliază în comuna, oraşul sau municipiul pentru care ele au fost întocmite.
Listele electorale permanente cuprind, în ordinea numărului imobilelor în care
locuiesc alegătorii, numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul, tipul,
seria şi numărul actului de identitate. Cu cel puţin 5 zile înainte de data alegerilor,
Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor,
prin structurile sale teritoriale, tipăreşte şi pune gratuit la dispoziţia primarilor, în 3
exemplare, copii de pe listele electorale permanente, actualizate, care cuprind
alegătorii din fiecare secţie de votare. Copiile de pe listele electorale permanente se
semnează de primar, de secretarul unităţii administrativ-teritoriale, de şeful
serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanelor şi de şeful structurii
teritoriale a Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa
Persoanelor. Copiile de pe listele electorale permanente cuprind numele şi
prenumele alegătorului, codul numeric personal, domiciliul, tipul, seria şi numărul
actului de identitate, numărul secţiei de votare, precum şi o rubrică destinată
semnăturii alegătorului. Copiile de pe listele electorale permanente se predau de
către primar, în două exemplare, pe bază de proces-verbal, preşedinţilor birourilor
electorale ale secţiilor de votare, cu două zile înainte de data alegerilor. Un
exemplar este pus la dispoziţia alegătorilor pentru consultare şi un exemplar este
utilizat în data alegerilor. Al treilea exemplar al copiei se păstrează de către primar.
Orice neconcordanţă între lista electorală permanentă şi copie se soluţionează de
primar de îndată, prin dispoziţie, pe baza datelor cuprinse în lista electorală
permanentă. Orice modificare intervenită în lista electorală permanentă, după
predarea copiei la biroul electoral al secţiei de votare, se comunică, în scris, de
îndată acestuia de către primar.
În cazul variantelor agravate, obiectul material constă în componentele Hardware,

Software şi datelor informatice ce fac parte din sistemele informatice de
înregistrare, însumare a rezultatelor şi repartizare a mandatelor corespunzătoare
procesului electoral, precum şi din Sistemul naţional informaţional de stabilire a
rezultatelor alegerilor.
a) Subiectul activ este necircumstanţiat, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor generale

referitoare la vârstă, responsabilitate şi libertate de voinţă şi acţiune.
b) Subiectul pasiv este reprezentat, în principal, de stat, prin autorităţile

competente să organizeze desfăşurarea procesului electoral, lezate de starea de
neîncredere pe care o proiectează falsificarea înscrisurilor din birourile electorale,
(inclusiv a copiilor de pe listele electorale permanente) dar şi destabilizarea,
alterarea sistemelor informatice care sunt utilizate la stabilirea rezultatelor
alegerilor şi repartizarea mandatelor.
4.
a) Elementul material al infracţiunii prevăzute la art. 391 alin. (1) C. pen. constă în
falsificarea prin orice mijloace a înscrisurilor de la birourile electorale. Această
variantă de incriminare reprezintă o specie de infracţiune de fals în înscrisuri,
reglementată în cuprinsul Titlului VI – cap. III din Codul penal.
Astfel, falsificarea de înscrisuri, prin orice mijloace, poate îmbrăca forma falsului
material, în sensul contrafacerii scrierii sau subscrierii, ori alterarea înscrisului în
orice mod2738. De asemenea, manifestarea infracţională poate exista sub aspectul
falsului intelectual, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări de
către funcţionarul public, în exercitarea atribuţiilor, în momentul întocmirii
înscrisului. Pentru o analiză detaliată a elementului material corespunzător celor
două modalităţi de falsificare a înscrisurilor, a se vedea, comentariul art. 320 şi
321C. pen.
2738
V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 683 şi urm.
Pe de altă parte, în ipoteza variantei asimilate, elementul material constă în

înscrierea în copia de pe lista electorală permanentă a unor persoane care nu
figurează în această listă. După cum am precizat anterior, copia după lista
electorală permanentă conţine numele tuturor persoanelor cu drept de vot, cu
domiciliul în circumscripţia arondată fiecărei secţii de votare. Prin urmare,
introducerea unor alte persoane pe această listă, în condiţiile în care aceasta este
actualizată cu câteva zile înainte de alegeri, poate reprezenta, de asemenea, un act
de pregătire sau de complicitate anterioară la o posibilă infracţiune de fraudă la vot,
reglementată de art. 387 C. pen.
Elementul material al primei variante agravate constă în introducerea în uz sau

folosirea unui program informatic cu vicii care alterează înregistrarea ori însumarea
rezultatelor obţinute în secţiile de votare sau determină repartizarea mandatelor în
afara prevederilor legii. Şi această modalitate normativă reprezintă o formă specială
de fals informatic, care presupune introducerea, modificarea sau ştergerea, fără
drept, de date informatice rezultând date privind procesul electoral
necorespunzătoare adevărului. Actele prin care se realizează elementul material al
infracţiunii implică efecte negative asupra stării datelor în ce priveşte capacitatea
lor de a funcţiona şi atesta fapte ori situaţii de maniera prevăzută de persoana care
dispune de ele2739, ajungându-se la o situaţie care corespunde fabricării unor
documente false sau falsificării rezultatelor electorale, în cazul nostru.
2739
M. Dobrinoiu în M.A. Hotca, M. Dobrinoiu, op. cit., p. 604 şi urm.
Şi în cazul variantei incriminate la alin. (4) al art. 391 C. pen., elementul material
constă tot în activităţi ce presupun atacuri asupra ”spaţiului informatic”, de data
aceasta însă, legiuitorul referindu-se la alterarea sistemului informaţional naţional
necesar stabilirii rezultatelor alegerilor.
Modalităţi faptice de realizare a atacurilor informatice sunt diverse – spre exemplu

inserarea, modificarea sau ştergerea de date în câmpurile unei baze de date
existente la nivelul evidenţei informatizate a birourilor electorale prin acţiunea
directă a făptuitorului asupra tastaturii ori prin copierea datelor de pe un suport de
stocare extern; sau alterarea documentelor stocate în format electronic, prin
modificarea sau ştergerea directă a cuvintelor etc.
b) Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru încrederea acordată

înscrisurilor şi sistemelor informatice folosite în cadrul procesului electoral, dar
poate consta şi în generarea unor date eronate privind rezultatele alegerilor. În
varianta agravată, prevăzută la alin. (4), urmarea imediată constă, însă, într-un
rezultat, şi anume alterarea sistemului informaţional naţional necesar stabilirii
rezultatelor alegerilor.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, în cazul variantei tip si a

variantei asimilate, dar în cazul variantelor agravate, acesta trebuie sau nu stabilit
şi demonstrat, după caz.
Forma de vinovăţie în cazul infracţiunii de falsificare a documentelor şi evidenţelor

electorale este intenţia, directă sau indirectă, după cum făptuitorul a urmărit sau nu
producerea urmării imediate.
Mobilul şi scopul nu sunt relevante pentru conţinutul constitutiv al infracţiunii,

eventuala identificare a acestora contribuind la individualizarea pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme
Acte preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Tentativa la această infracţiune

este posibilă şi este incriminată, potrivit dispoziţiilor art. 393 C. pen.Consumarea
infracţiunii are loc, după caz, în momentul exercitării uneia dintre acţiunile tipice
descrise în textul legal.
B. Sancţionare
Infracţiunea de falsificare a documentelor şi evidenţelor electorale, în varianta tip şi
în varianta asimilată, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Ambele variante agravate, prevăzute în alin. (3) şi (4) se pedepsesc cu închisoarea

de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Universul Juridic

Comentariu
1.
fiind preluat din art. 55 al Legii nr. 35/2008, privind alegea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului2706, din art. 223 din Legea nr. 33/2007, privind organizarea şi
desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European2707, precum şi din art. 109
alin. (1) din Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale2708, dar şi din art. 264 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui
României2709. Faţă de reglementările anterioare, art. 386 C. pen. cunoaşte o
incriminare similară cu cea din art. 264 din Legea nr. 370/2004, pe care însă o
completează, în sensul că se referă şi la votarea unei liste de candidaţi şi nu doar a
unui anumit candidat. Pe de altă parte, maximul special al pedepsei pentru această
faptă este redus de la 5 ani la 3 ani, domeniul de incidenţă al acestei incriminări
fiind, de asemenea, extins la toate tipurile de procese electorale, prin abrogarea
tuturor articolelor din legile speciale menţionate mai sus.
2706
66/2008 şi O.U.G. nr. 97/2008.
2707
2708
O.U.G. nr. 32/2008 şi Legea nr. 129/2011.
2709
nr. 77/2004 şi O.U.G. nr. 95/2009.
2.
Infracţiunea de corupere a alegătorilor este reglementată în art. 386 C. pen., într-o

singură variantă normativă şi constă în oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de
alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o
anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat.
3.
a) Obiectul juridic special este complex, fiind format, în principal, din relaţiile
sociale referitoare, pe de o parte, la libertatea exercitării dreptului de vot al
cetăţeanului, care presupune posibilitatea votantului de a-şi manifesta opţiunea
electorală, fără influenţarea sau constrângerea libertăţii sale psihice, iar, pe de altă
parte, la respectarea egalităţii de şanse a persoanei/formaţiunii politice/alianţe
politice sau electorale în exercitarea dreptului de a fi ales. În subsidiar, cuprinde şi
relaţiile sociale privitoare la procesul democratic de alegere a autorităţilor publice,
care trebuie să se desfăşoare în deplină corectitudine, pentru a conferi legitimitate
rezultatelor votului corpului electoral.
Precizăm că fapta de corupere a alegătorilor în această incriminare reprezintă o

formă specifică a infracţiunii clasice de dare de mită, prevăzută în cuprinsul art. 290
C. pen., coruperea îndreptându-se, însă, asupra alegătorului şi nu asupra unui
funcţionar sau funcţionar public.
b) Obiectul material lipseşte în cazul acestei infracţiuni, deoarece apreciem, pentru

identitate de raţiune logico-juridică cu analiza acestui element constitutiv în cadrul
infracţiunii de dare de mită, faptul că banii, bunurile sau alte foloase reprezintă
obiectul mitei electorale şi nu obiectul material al infracţiunii, noţiuni complet
distincte2710. Există, însă, şi opinii, la care nu subscriem, în care se consideră că
banii, bunurile sau foloasele constituie, întotdeauna, obiect material al
infracţiunii2711 sau dacă oferta de mită este respinsă, atunci mijloacele de săvârşire
a faptei devin obiecte materiale ale infracţiunii2712.
Pentru o analiză detaliată a acestei opinii, pe care o îmbrăţisăm, a se vedea V.

2710
Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea specială – Teorie şi practică judiciară, Ed.
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 452- 453; V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal
român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 66-67; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal.
Partea specială, ed. a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 356.
M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, T. Medeanu, C. Butiuc, M. Bădilă, R. Bodea, P.

2711
Dungan, V. Mirişan, R. Mancaş, C. Miheş, Codul penal comentat, Vol. II. Partea specială,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 626-627.
2712
V. Dongoroz, ş.a., op. cit., vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 139.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, dispoziţiile legale neimpunând cerinţa

unei calităţi speciale a acestuia. Însă, în cele mai multe cazuri, cel care urmăreşte
coruperea alegătorilor este candidatul care încearcă direct sau prin prepuşi să-şi
atragă voturile cetăţenilor; acest candidat îşi clamează corectitudinea şi pretinde
încrederea votanţilor atât pentru procesul electoral, cât şi pentru perioada
următoare, când se presupune că va îndeplini o funcţie publică ce implică
onestitate, incoruptibilitate etc.
b) Subiectul pasiv principal este reprezentat, în opinia noastră, chiar de stat, ca

titular al valorilor sociale, care asigură desfăşurarea în bune condiţiuni a procesului
electiv, în condiţiile în care fapta de corupere electorală poate duce la denaturarea
voinţei electoratului, fiind astfel afectat climatul normal de desfăşurare în condiţii de
strictă legalitate şi corectitudine a procesului electiv. Considerăm că cetăţeanul cu
drept de vot (mituitul) – alegătorul corupt – de cele mai multe ori cetăţean
defavorizat material, cu o situaţie socială precară, cu un grad de instruire şi
informare inferior, supus activităţii de corupere, din partea unei persoane care are
interes în obţinerea unui anumit rezultat al alegerilor şi de care depinde, în mod
fundamental, existenţa fenomenului de corupere, nu poate fi considerat subiect
pasiv al acestei infracţiuni.
Însă, spre deosebire de viziunea legiuitorului în cazul reglementării infracţiunilor

bilaterale de dare – luare de mită (la care ne raportăm inerent, în virtutea relaţiei
gen–specie), participaţia penală comportă anumite discuţii în cazul infracţiunii de la
art. 386 C. pen. Astfel, dacă poziţia intermediarului la infracţiunile clasice de
corupţie este una care suscită controverse în privinţa încadrării juridice, în acest
caz, complicitatea la infracţiunea de coruperea alegătorilor se poate stabili mult mai
clar, având în vedere doar activitatea persoanelor care urmăresc facilitarea acţiunii
de corupere de către autorul infracţiunii. Mai mult, considerăm că, alegătorul care
este supus şi consimte la asemenea manifestări de corupere electorală, deci
persoana care primeşte banii, bunurile sau foloasele respective şi nu mai este
sancţionată ca autor al unei infracţiuni distincte, nu va fi nici complice la
infracţiunea de corupere electorală.
De altfel, acest regim juridic aplicabil mituitului, diametral opus faţă de cel din cazul
infracţiunii de luare de mită este explicabil şi datorită faptului că nu există aproape
în niciun caz probe certe că alegătorul a acceptat foloasele neapărat în scopul
votării într-un anumit sens, şi nu, spre exemplu, în scopul ameliorării pe moment a
situaţiei sale materiale, în scopul creării faţă de mituitor numai a impresiei ca va
vota în sensul dorit de acesta.
Însă, indiferent de rezultatul activităţii de corupere, care poate reuşi sau nu să

influenţeze votul cetăţeanului, orice competitor în cadrul procesului electoral care îşi
exercită în mod corect dreptul de a fi ales devine subiect pasiv, deoarece este în
pericol de a fi prejudiciat, prin reducerea voturilor pe care le-ar fi putut obţine,
cauzată de activitatea infracţională a subiectului activ.
4.
a) Elementul material, în cazul acestei infracţiuni, constă în oferirea sau darea de

bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau
să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat.
Prin ”oferire” se înţelege activitatea de prezentare alegătorului, indicare, arătare a

banilor, bunurilor sau foloaselor pe care acesta urmează să le primească, în
vederea îndeplinirii scopului descris în textul legal. Modalitatea practică prin care
oferta ajunge la destinatar nu contează, atât timp cât se poate stabili cu certitudine
că aceasta are caracter ferm, serios şi neechivoc2713.
2713
V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 472.
”Darea” de bani, bunuri sau alte foloase desemnează acţiunea de remitere, predare,
înmânare efectivă a acestora, indiferent dacă acestea s-au dat direct sau prin
intermediar.
După cum rezultă şi din considerentele expuse anterior, reacţia alegătorului căruia i
se oferă sau i se dau bunuri, bani sau alte foloase este complet lipsită de
semnificaţie pentru existenţa infracţiunii2714 de corupere a alegătorilor, întrucât
chiar în condiţiile unui refuz ferm, infracţiunea subzistă. De altfel, persoana de care
depinde în mod fundamental existenţa fenomenului de corupere este mituitorul,
aportul alegătorului la fraudarea alegerilor fiind insignificant, pe când obţinerea unei
funcţii/demnităţi publice prin asemenea mijloace infracţionale prezintă o gravitate
deosebită.
M. A. Hotca, Codul penal. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.
2714
1254-1255.
Prin sintagma ”alte foloase” se înţeleg avantaje patrimoniale de orice natură

(premii, comisioane, facilitarea obţinerii unor contracte etc.), dar şi nepatrimoniale,
care, însă, indirect ar putea contribui la obţinerea unor avantaje patrimoniale (de
pildă, acordarea unor grade, titluri, diplome, calificări profesionale ş.a.).
Dacă, însă, bunurile oferite sau date alegătorului au valoare simbolică şi sunt
inscripţionate cu însemnele unei formaţiuni politice (de exemplu, brichete, pixuri,
calendare de buzunar etc.), potrivit alin. (2) al art. 386 C. pen., infracţiunea de
corupere a alegătorilor nu mai subzistă.
De asemenea, o altă condiţie pentru existenţa infracţiunii este ca bunurile, banii sau
celelalte foloase să nu fie legal datorate (de pildă, în temeiul unei obligaţii anterior
asumate printr-un contract etc.), cu alte cuvinte, acestea trebuie să fie oferite, în
mod clar, cu titlu de mită electorală.
De asemenea, considerăm că, deşi în textul legal nu mai este descrisă în mod
expres această cerinţă temporală, fapta se pedepseşte doar în perioada declarată
ca fiind de campanie electorală, având în vedere că atunci sunt cunoscuţi toţi
competitorii şi doar această încadrare în timp s-ar putea circumscrie scopului
urmărit de către făptuitor.
Din analiza dispoziţiilor textului legal analizat, se mai desprinde şi necesitatea

anteriorităţii activităţii infracţionale raportate la momentul exercitării dreptului de a
alege de către alegător, oferirea sau darea având rolul de a determina o anumită
opţiune electorală. Cu alte cuvinte, în actuala reglementare, simpla promisiune a
unor sume de bani, bunuri sau foloase este insuficientă pentru a subzista
infracţiunea, spre deosebire de alte variante de incriminare existente în legile
electorale, anterior abrogării acestora prin legea de punere în aplicare a Codului
penal.
b) Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni este reprezentată, pe de o parte, de

crearea unei stări de pericol pentru libera exercitare a dreptului de vot al
cetăţeanului, dar şi pentru egalitatea de şanse în exercitarea dreptului de a fi ales,
iar pe de altă parte, în pericilitarea caracterului legitim şi democratic al desfăşurării
procesului electoral, care s-ar putea solda cu denaturarea voinţei electoratului.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din realizarea efectivă a activităţii

corespunzătoare elementului material, nefiind necesară demonstrarea acestuia.
Forma de vinovăţie care caracterizează săvârşirea acestei infracţiuni este,

indubitabil, intenţia directă calificată prin scop, autorul urmărind influenţarea voinţei
alegătorului, în sensul de a-l determina, prin diverse mijloace caracteristice unei
infracţiuni de corupţie, să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori
un anumit candidat.
Mobilul nu apare ca element constitutiv al infracţiunii, însă poate fi constituit de

anumite preferinţe politice sau personale ale subiectului activ, eventual chiar
convingerea că influenţarea rezultatului procesului electoral în favoarea unuia dintre
candidaţi i-ar putea aduce avantaje de orice fel.
Scopul reprezintă un element care condiţionează existenţa acestei infracţiuni, mai

precis întreaga activitate infracţională a inculpatului trebuie să se circumscrie
finalităţii urmărite de către subiectul activ. Astfel, oferirea sau darea de bani, bunuri
sau alte foloase trebuie să se producă doar în scopul de a determina
exercitarea/neexercitarea dreptului de vot în favoarea/defavoarea unui candidat
sau a unei liste de candidaţi.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Acte preparatorii şi tentativa. Deşi posibile, actele preparatorii şi

tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul, considerând, în noua sa viziune, că
aceasta este o infracţiune de consumare anticipată nesusceptibilă de tentativă2715.
Exprimăm rezerve faţă de această opinie, în condiţiile în care atât oferirea, cât şi
darea, permit efectuarea anumitor acte şi începerea exercitării activităţii
infracţionale fără o finalizare obligatorie, iar eliminarea modalităţii normative a
”promisiunii” dintre alternativele executării elementului material creează un vid de
reglementare.
2715
A se vedea expunerea de motive a noului Cod penal (www.just.ro)
Consumarea infracţiunii are loc instantaneu, în momentul exercitării uneia dintre

acţiunile tipice descrise în textul legal, dar poate îmbrăca şi forma infracţiunii
continuate, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor cuprinse în art. 35 alin. (1) C. pen.
B. Sancţionare. Pedeapsa pentru infracţiunea de corupere a alegătorilor este

închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Teodor Viorel Gheorghe, Unele observaţii şi propuneri de lege ferenda referitoare la
infracţiunea de corupere electorală, în Dreptul nr. 10/2005, pp. 103-109; Ion Rusu,
Delicte contra exercitării drepturilor politice şi cetăţeneşti, în Dreptul nr. 6/2005,
pp. 107-115.

Universul Juridic

Comentariu
2097
http://www.just.ro.
1.
Cumpărarea de influenţă este prevăzută în noua reglementare într-o variantă de

incriminare asemănătoare reglementării anterioare. Există totuşi câteva elemente
de diferenţiere.
În primul rând, se prevede expres întinderea promisiunii traficantului de influenţă

asupra comportamentului funcţionarului public în legătură cu exercitarea atribuţiilor
de serviciu: să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un
act contrar acestor îndatoriri. Se realizează astfel corelarea cu infracţiunea de dare
de mită în ceea ce priveşte comportamentul funcţionarului public în legătură cu
exercitarea atribuţiilor acestuia.
O a doua modificare se referă la renunţarea la variantele agravate prevăzute în art.

7 şi 9 din Legea nr. 78/2000.
O altă modificare faţă de legislaţia anterioară survine şi în ceea ce priveşte

prevederea referitoare la restituirea foloaselor în cazul în care mituitorul denunţă
fapta. Dacă în reglementare anterioară foloasele erau restituite în cazul denunţului,
indiferent de momentul în care erau date, în noul Cod penal se prevede faptul că
banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă
acestea au fost date după efectuarea denunţului. Dacă foloasele sunt date anterior
denunţului, denunţătorul beneficiază de cauza de nepedepsire, dar nu şi de
prevederea privind restituirea foloaselor, care se vor confisca în acest din urmă caz.
Regimul sancţionator este mai blând în noua reglementare, care de altfel

sancţionează toate infracţiunile de corupţie între aceleaşi limite de pedeapsă. De
asemenea, se diferenţiază sancţiunea în funcţie de calitatea persoanei a cărei
influenţă se cumpără: funcţionar public, respectiv persoană prevăzută la art. 308 C.
pen.
2.
Infracţiunea este prevăzută, într-o variantă tip şi o variantă atenuată în art. 292 şi
308C. pen.
Constituie varianta tip, potrivit art. 292 alin. (1) C. pen., promisiunea, oferirea sau
darea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă
sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l
determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să
întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să
îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri2098.
2098
Potrivit Proiectului Legii de punere în aplicare a Codului penal, cumpărarea de
influenţă se va modifica în sensul introducerii sintagmei „pentru sine sau pentru altul”,
omisă din forma în vigoare la data trimiterii materialului spre publicare. Modificarea este
logică de altfel, toate celelalte infracţiuni de corupţie prevăzând această expresie.
Constituie varianta atenuată, potrivit art. 308 C. pen., cumpărarea de influenţă

săvârşită în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau
fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice
dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice.
3.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la activitatea

unităţilor publice sau private şi care exclud orice încercare de a crea suspiciune în
legătură cu corectitudinea funcţionarului public sau persoanei care exercită,
permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură
în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen.
sau în cadrul oricărei persoane juridice.
b) Obiectul material lipseşte în cazul acestei infracţiuni. Bunurile sau foloasele

promise, oferite sau date de făptuitor nu sunt obiecte materiale ale infracţiunii, ci
lucruri date pentru săvârşirea acesteia.
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă, subiect activ

nemijlocit poate fi orice persoană fizică.
Subiect activ poate fi chiar un funcţionar public, dar într-o asemenea ipoteză,
acesta apare ca un simplu terţ în raport cu funcţionarul public care ar urma să
îndeplinească actul de serviciu solicitat de cumpărătorul de influenţă.
În afara subiectului nemijlocit (autor), la comiterea infracţiunii pe care o analizăm

pot contribui şi alţi subiecţi activi care au calitatea de instigatori sau complici.
În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă săvârşită prin intermediar,
cumpărătorul este autor, iar nu instigator la această infracţiune; ca atare nu se
poate spune că intermediarul ar fi fost instigat de către cumpărător. În realitate
intermediarul, deşi înfăptuieşte chiar acţiunea tipică prevăzută în textul de
incriminare (darea banilor, de pildă), efectuând această activitate ca un act de
înlesnire a activităţii cumpărătorului de influenţă (care poate comite infracţiunea
direct sau indirect) nu poate fi considerat decât ca un complice la infracţiune.
Cumpărarea de influenţă prin intermediar constituie infracţiune numai dacă

promisiunea, oferta sau folosul ajunge la traficant, nu şi atunci când acţiunea tipică,
necunoscută traficantului, se opreşte la intermediar; în asemenea situaţie,
neputându-se reţine existenţa infracţiunii în sarcina autorului, nu poate fi reţinută
nici calitatea de complice în persoana intermediarului.
Activitatea de mijlocire între cumpărătorul şi vânzătorul de influenţă pe care o

desfăşoară intermediarul va constitui, după caz, complicitate la cumpărarea de
influenţă sau la vânzarea de influenţă, după cum a înţeles să ajute, prin acţiunile
sale, pe cumpărătorul sau pe vânzătorul de influenţă. După cum cumpărătorul de
influenţă nu este complice sau instigator la infracţiunea de vânzare de influenţă şi
nici vânzătorul de influenţă nu este complice sau instigator la cumpărarea de
influenţă, nici în persoana intermediarului nu se pot reţine două infracţiuni în
concurs (cumpărare şi vânzare de influenţă) atunci când, înţelegând să ajute unul
din participanţii la trafic, intră automat în contact şi cu celălalt.
b) Subiectul pasiv. Cumpărarea de influenţă fiind o infracţiune de corupţie şi în

acelaşi timp o infracţiune în legătură cu serviciul poate avea ca subiect pasiv, în
principal, organul de stat, instituţia publică sau orice altă persoană juridică în al
cărei serviciu se găseşte funcţionarul public ori persoana prevăzută în art. 308 C.
pen. pentru a cărui influenţare făptuitorul promite, oferă sau dă bani ori alte
foloase, iar în secundar, cei menţionaţi mai sus, în ale căror atribuţii de serviciu
intră efectuarea unui act pentru care este real interesată persoana căreia i se
promite intervenţia şi asupra căreia fapta aruncă suspiciune.
În varianta tip, subiect pasiv secundar este funcţionarul public a cărui influenţă este
traficată. În varianta atenuată subiectul pasiv secundar este persoana care exercită,
permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură
în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen.
sau în cadrul oricărei persoane juridice şi asupra căreia subiectul activ pretinde că
are influenţă. Sfera subiecţilor pasivi secundari se extinde şi în cazul infracţiunii de
cumpărare de influenţă asupra persoanelor prevăzute în art. 1 din Legea nr.
78/2000 şi art. 294 C. pen. Pentru explicaţii privind categoriile de persoane care
alcătuiesc subiectul pasiv secundar în aceste variante de comitere, trimitem la
explicaţiile de la subiectul activ la infracţiunea de luare de mită.
4.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 292 C.

pen. îl constituie promisiunea de bani sau alte foloase unei persoane care are sau
lasă să se creadă că are influenţă pentru a interveni pe lângă un funcţionar public
sau persoană prevăzută în art. 308 C. pen.; oferirea, în acelaşi scop, a unei sume
de bani sau a altor foloase; darea de bani ori alte foloase în scopul menţionat.
Întrucât activităţile de promitere, oferire sau dare au făcut obiectul analizei noastre
la infracţiunea de dare de mită, trimitem la explicaţiile date cu prilejul analizei
acestei infracţiuni.
Diferenţa faţă de infracţiunea de dare de mită este că dacă la darea de mită

promisiunea, oferirea sau darea se face pentru a cumpăra îndeplinirea sau
neîndeplinirea activităţii funcţionarului public sau persoanei prevăzute în art. 308 C.
pen., la cumpărarea de influenţă aceste activităţi sunt desfăşurate pentru a
cumpăra influenţa unui terţ asupra activităţii funcţionarului public sau persoanei
Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă este

necesară îndeplinirea unor condiţii esenţiale şi anume:
a) Ca oricare din acţiunile de promitere, oferire sau dare să fie săvârşită ca urmare
a influenţei pe care vânzătorul de influenţă pretinde că o are asupra unui funcţionar
public sau persoană prevăzută în art. 308 C. pen.
b) Ca acţiunea ce realizează elementul material (promisiunea, oferirea sau darea de

bani sau alte foloase), să fie săvârşită de către autor pentru intervenţia traficantului
pe lângă un funcţionar public sau persoana prevăzută în art. 308 C. pen., spre a-l
determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un
act contrar acestor îndatoriri. Pentru existenţa infracţiunii de cumpărare de
influenţă, este necesar, deci, pe de o parte, ca unitatea din care face parte
funcţionarul public sau persoana prevăzută în art. 308 C. pen. asupra căruia
traficantul pretinde că ar avea influenţă să fie competentă a efectua actul în
vederea căruia se trafică influenţa, iar, pe de altă parte, ca funcţionarul public sau
persoana prevăzută în art. 308 C. pen., făcând parte din acea unitate, să aibă
competenţa funcţională de a înfăptui actul solicitat. Dacă funcţionarul public sau
persoana prevăzută în art. 308 C. pen. nu este competentă să efectueze actul în
vederea căruia se trafică influenţa, fapta cumpărătorului nu va constitui infracţiune,
neîntrunindu-se elementele constitutive cerute de norma de incriminare. Fapta
vânzătorului de influenţă va constitui în acest caz infracţiunea de înşelăciune.
c) Ca acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii să fie realizată mai

înainte ca funcţionarul public sau persoana prevăzută în art. 308 C. pen. pe lângă
care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce intră în atribuţiunile sale
de serviciu sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii acestuia. Dacă fapta se
săvârşeşte ulterior, aceasta nu mai prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni, constituind o simplă gratificare a persoanei care, prin influenţa sa, a
făcut posibilă rezolvarea cererii gratificatorului. Neexistând o înţelegere anterioară
îndeplinirii actului, chiar dacă se exercită influenţa asupra unui funcţionar public sau
persoană prevăzută în art. 308 C. pen. pentru a-şi îndeplini într-o anumită manieră
îndatoririle de serviciu, nu se poate vorbi despre traficarea influenţei, şi nici despre
cumpărarea de influenţă.
d) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă, comiterea

faptei are ca urmare imediată realizarea unor operaţii ilicite pe seama funcţionarului
public sau persoanei prevăzute în art. 308 C. pen. şi prin aceasta crearea unei stări
de pericol în ceea ce priveşte buna desfăşurare a activităţii unei autorităţi, instituţii
publice sau altei persoane juridice în serviciu căreia se află funcţionarul public sau
persoana prevăzută în art. 308 C. pen. care este solicitată de făptuitor.
e) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea subzistă numai atunci când există o

legătură de cauzalitate între activitatea desfăşurată de făptuitor şi urmarea
imediată, respectiv, starea de pericol social. Aceasta rezultă, de regulă, din
materialitatea faptei (ex re).
B. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite sub aspect subiectiv numai cu intenţie

directă calificată prin scop. Făptuitorul promite, oferă sau dă banii sau alte foloase
în scopul de a determina un funcţionar public sau persoană prevăzută în art. 308 C.
pen. să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea
unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar
acestor îndatoriri.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea de cumpărare de influenţă fiind o infracţiune cu consumare

anticipată, unele actele de pregătire cât şi actele de executare sunt asimilate formei
consumate. Astfel, promisiunea de bani sau alte foloase reprezintă un act de
pregătire al cumpărării efective de influenţă.
Simpla promisiune, oferire sau dare de bani sau alte foloase este suficientă pentru a
se consuma infracţiunea fără a fi nevoie de un acord de voinţă între cumpărătorul şi
vânzătorul de influenţă2099.
2099
V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 157.
Cumpărarea de influenţă constituie o infracţiune cu conţinut alternativ, faptele prin

care se concretizează două sau chiar toate acţiunile (promisiunea, oferirea sau
darea) comise de aceeaşi persoană, neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, reprezintă în
ansamblu o unitate infracţională naturală.
B. Sancţionare. În cazul variantei tip, pedeapsa constă în închisoarea de la 2 la 7
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În varianta atenuată prevăzută în art. 308 C. pen., pedeapsa este cea prevăzută în
art. 292 C. pen., ale cărei limite speciale se reduc cu o treime.
Conform art. 292 alin. (4) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri date sau
oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune
confiscarea prin echivalent.
În înţelesul art. 292 alin. (4) C. pen., banii, valorile sau alte bunuri la care se referă
legea se confiscă de la persoana care le deţine, indiferent dacă aceasta este
inculpatul sau o altă persoană.
Potrivit dispoziţiilor art. 1121 din Codul penal, instanţa va putea dispune măsura de
siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
6.
Cauză de nepedepsire
Potrivit art. 292 alin. (2) C. pen., făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă
autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea
faptă.
Raţiunea instituirii acestei cauze de nepedepsire a cumpărătorului de influenţă este

dublă. Pe de o parte, s-a avut în vedere că dacă cel care după ce a promis, oferit
sau dat banii sau foloasele se autodenunţă, înseamnă că regretă fapta, astfel că nu
mai prezintă, sub raportul persoanei sale, un pericol social accentuat. Pe de altă
parte, s-a ţinut seama de interesul descoperirii şi sancţionării celor care se fac
vinovaţi de trafic de influenţă, precum şi de interesul prevenirii unor asemenea
fapte, prin insuflarea temerii celor care ar fi tentaţi să-şi trafice influenţa că vor fi
denunţaţi.
În cazul când făptuitorul denunţă fapta, banii, valorile sau orice alte bunuri nu se
mai confiscă, ci se restituie persoanei care le-a dat [alin. (3)], dar numai dacă au
fost date după efectuarea denunţului prevăzut în alin. (2). Dacă banii sau foloasele
au fost date anterior denunţului, cauza de nepedepsire operează, în schimb banii
sau foloasele date vor fi confiscate, potrivit prevederilor alin. (4).

Tudora Baltador Crişan, Propunere de lege ferenda privind incriminarea faptei
cumpărătorului de influenţă, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 73; Alexandru Boroi, Norel
Neagu, Armonizarea legislaţiei penale române cu legislaţia europeană în materie de
corupţie, în Dreptul nr. 4/2003, p. 12; Valerică Dabu, Tudorel Boboc Enoiu,
Implicaţiile legii privitoare la corupţie asupra secretului bancar, în R.D.P. nr.
2/2001, p. 40; Ioan Lascu, Infracţiuni de corupţie, în Pro Lege nr. 1/2002, p. 16;
Ioan Lascu, Laura Codruţa Lascu, Infracţiuni de corupţie. Noi incriminări, în Pro
Lege nr. 4/2000, p. 17.

Universul Juridic

Comentariu
1.
fiind preluat din O.U.G. nr. 105/2001 privind regimul frontierei de stat1811, mai
exact, din art. 70 al acestui act normativ. Faţă de reglementarea anterioară, art.
262 C. pen. cunoaşte o modalitate diferită de comitere a infracţiunii în forma
agravată – alin. (2) lit. b), în conformitate cu care fapta este mai gravă dacă este
comisă de către un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice mod
dreptul de intrare sau de şedere în ţară. Dar nici această reglementare nu
reprezintă o noutate absolută în peisajul juridic românesc, o prevedere cu un
conţinut asemănător fiind regăsită în art. 139 din O.U.G. nr. 194/2002 privind
regimul străinilor în România1812, care va fi abrogat prin Legea de punere în
aplicare a Codului penal1813.
Publicată în M. Of.nr. 352 din 29 aprilie 2001, aprobată prin Legea nr. 243/2002, cu
1811
modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele operate prin O.U.G. nr. 16/2010.
1812
Republicată în M. Of. nr. 421 din 5 iunie 2008, cu modificări aduse de O.U.G. nr.
12/2010.
1813
Urmează să fie completat după intrarea în vigoare a noului Cod penal.
2.
Trecerea frauduloasă a frontierei de stat este incriminată în art. 262 C. pen. într-o
variantă tip şi o variantă agravată.
Varianta tip este cuprinsă în art. 262 alin. (1) C. pen. şi constă în intrarea sau
ieşirea din ţară prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României.
Varianta agravată există atunci când fapta descrisă anterior a fost comisă, în mod
alternativ: a) în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse ori a unei măsuri educative, privative de libertate; b) de
către un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice mod dreptul de
intrare sau de şedere în ţară de un custode [art. 261 alin. (2) C. pen.].
3.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la asigurarea

respectării regimul frontierei de stat. În România regimul frontierei de stat este
stabilit, în principal de O.U.G. nr. 105/2001. În conformitate cu art. 1 lit. a) din
acest act normativ, frontiera de stat este linia reală sau imaginară care trece, în
linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este
marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonate la altul; la
fluviul Dunărea şi celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin
acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele vecine, cu luarea în
considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internaţional fluvial
este acela că frontiera trece pe mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele
curgătoare nenavigabile, pe la mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de
stat trece pe la limita exterioară şi limitele laterale ale mării teritoriale a României.
Tot O.U.G. nr. 105/2001, prin art. 1 lit. l) defineşte şi conceptul de „infracţiune de
frontieră”, aceasta fiind fapta prevăzută de lege ca infracţiune, săvârşită în scopul
trecerii ilegale peste frontiera de stat a persoanelor, mijloacelor de transport,
mărfurilor sau altor bunuri. În acelaşi timp, trecerea ilegală a frontierei de stat este
trecerea peste frontiera de stat în alte condiţii decât cele prevăzute de legea
română.
În regulă generală, frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român

de teritoriul fiecăruia dintre statele vecine şi marea teritorială a României de zona
contiguă. În plan vertical frontiera de stat delimitează spaţiul aerian şi subsolul
statului roman de spaţiul aerian şi subsolul fiecăruia dintre statele vecine.
Frontiera de stat se stabileşte prin lege, în conformitate cu prevederile tratatelor

internaţionale, convenţiilor sau înţelegerilor încheiate de statul român cu statele
vecine. Frontiera de stat a României este marcată, de regulă, în teren prin semne
de frontieră, ale căror date topo-geodezice sunt prevăzute în documentele de
demarcare bilaterale, încheiate de statul român cu statele vecine.
În acest context, în temeiul art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, regimul juridic
al frontierei de stat cuprinde totalitatea normelor prevăzute de legislaţia internă
care privesc frontiera de stat şi desfăşurarea diferitelor activităţi în zona de
frontieră, în zona aeroporturilor şi porturilor deschise traficului internaţional.
Asigurarea respectării regimului juridic al frontierei de stat revine autorităţilor care
au atribuţii privind controlul la trecerea frontierei de stat şi autorităţilor
administraţiei publice locale.
Trecerea frontierei de stat a României de către persoane, mijloace de transport,

mărfuri şi alte bunuri se face prin punctele de trecere a frontierei de stat deschise
traficului internaţional. Trecerea frontierei de stat a României se poate face şi prin
punctele de mic trafic, în condiţiile stabilite de comun acord prin documente
bilaterale încheiate de România cu statele vecine. Numai pe cale de excepţie de la
prevederile alin. (1), trecerea frontierei de stat se poate face şi prin alte locuri, dar
numai în situaţiile stabilite prin normele de aplicare a O.U.G. nr. 105/2001.
În toate cazurile, trecerea frontierei de stat de către persoane se face cu

respectarea prevederilor O.U.G. nr. 105/2001, iar trecerea mijloacelor de transport,
a mărfurilor şi altor bunuri se face cu respectarea legilor ce reglementează regimul
vamal (Legea nr. 86/2006, Codul vamal al României).
b) Obiectul material în cazul acestei infracţiuni lipseşte, întrucât acţiunea interzisă

nu se răsfrânge asupra unui lucru concret.
a) Subiectul activ nemijlocit, la varianta tip, poate fi orice persoană care trece
frontiera de stat în mod ilegal. Totuşi, subiectul la varianta tip primeşte o calificare
negativă implicită, care rezultă din reglementarea ce priveşte una dintre
modalităţile variantei agravate a infracţiunii [art. 262 alin. (2) lit. b) C. pen.]:
trebuie să se constate că el nu este un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost
interzis în orice mod dreptul de intrare şi de şedere în ţară.
Pentru lămurirea conţinutului acestei circumstanţieri, trebuie să se facă apel la

prevederile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. În temeiul
art. 85 din acest act normativ, declararea ca indezirabil este o măsură care se
dispune împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii
temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol
securitatea naţională sau ordinea publică. Măsura se dispune de Curtea de Apel
Bucureşti, la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Bucureşti. Hotărârea cu privire la luarea acestei măsuri se comunică
străinului, precum şi, dacă instanţa dispune declararea ca indezirabil, Oficiului
Român pentru Imigrări, pentru a fi pusă în executare, iar dreptul de şedere a
străinului încetează de la data pronunţării hotărârii prin care acesta a fost declarat
indezirabil. Punerea în executare a hotărârii prin care străinul a fost declarat
indezirabil se realizează prin escortarea sa până la frontieră sau până în ţara de
origine, de către personalul specializat al Oficiului Român pentru Imigrări. Perioada
pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani, cu
posibilitatea prelungirii termenului pentru o nouă perioadă cuprinsă între aceste
limite, în cazul în care se constată că nu au încetat motivele care au determinat
luarea acestei măsuri. Persoanele declarate indezirabile vor fi comunicate de Oficiul
Român pentru Imigrări Direcţiei generale afaceri consulare.
Conform art. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de şedere este dreptul
acordat străinului de către autorităţile competente, de a rămâne pe teritoriul
României pentru o perioadă determinată, în condiţiile legii. El este acordat în baza
unei vize temporare sau permanente. În cazul vizelor temporare, acestea pot fi de
scurtă şedere şi de lungă şedere şi se acordă în conformitate cu prevederile O.U.G.
nr. 194/2002. Spre exemplu, în temeiul art. 23 din acest act normativ, viza de
scurtă şedere este viza care permite străinilor să solicite intrarea pe teritoriul
României, pentru alte motive decât imigrarea, în vederea unei şederi neîntrerupte
sau a mai multor şederi a căror durată să nu depăşească 90 de zile, în decurs de 6
luni de la data primei intrări. Acest tip de viză poate fi eliberat cu una sau mai
multe intrări. O astfel de viză se acordă pentru diferite scopuri, între care: a)
misiune (străinilor care, pentru raţiuni ce ţin de funcţia lor politică, administrativă
sau de utilitate publică, trebuie să se deplaseze în România); b) turism; c) vizită la
cetăţeni români sau străini posesori ai unui permis de şedere valabil; d) afaceri; e)
transport; f) activităţi sportive; g) activităţi culturale, ştiinţifice, umanitare,
tratament medical de scurtă durată sau alte activităţi care nu contravin legilor
române.
Anularea şi revocarea dreptului de şedere în România se fac tot în temeiul

dispoziţiilor O.U.G. nr. 194/2002. În conformitate cu art. 77 din acest act normativ,
Oficiul Român pentru Imigrări anulează, prin decizie motivată, dreptul de şedere
permanentă sau temporară în România, dacă se constată ulterior că: a) la data
acordării dreptului de şedere permanentă sau a prelungirii dreptului de şedere
temporară străinul nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege în acest sens; b)
dreptul de şedere permanentă sau prelungirea dreptului de şedere temporară a fost
obţinut/obţinută prin folosirea de informaţii false, documente false sau falsificate ori
de alte mijloace ilegale; c) dreptul de şedere a fost obţinut în baza unei căsătorii de
convenienţă; d) străinul a fost îndepărtat anterior de pe teritoriul României şi a
reintrat, sub o altă identitate, în perioada de interdicţie. Revocarea dreptului de
şedere permanentă se face prin decizie motivată atunci când se constată că
rezidentul permanent constituie o ameninţare la adresa ordinii publice, ca urmare a
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. Dreptul de şedere temporară se
revocă tot de către Oficiu atunci când: a) în urma verificărilor efectuate de Oficiul
Român pentru Imigrări sau a sesizărilor primite de la alte autorităţi competente,
potrivit legii, se constată că străinul nu mai îndeplineşte condiţiile pe baza cărora i-a
fost prelungit dreptul de şedere ori nu mai respectă scopul pentru care i-a fost
acordat acest drept; b) se constată că străinul a încălcat reglementările privind
frontiera de stat sau pe cele referitoare la angajarea în muncă a străinilor; c) se
constată că străinul suferă de o boală ce pune în pericol sănătatea publică şi nu se
supune măsurilor de tratament medical stabilite de autorităţile competente.
Infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat poate fi săvârşită în

participaţie penală.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei de stat este
statul, ca titular al valorii sociale lezate prin săvârşirea infracţiunii.
4.
a) Elementul material constă în comiterea oricăreia dintre acţiunile cu caracter

alternativ prevăzute de art. 262 alin. (1) C. pen.: intrarea în ţară sau ieşirea din
ţară ambele comise prin trecere ilegală. Pentru ca fapta să reprezinte această
infracţiune se impune în mod necesar să se constate că are caracter ilegal prin
raportare la regimul juridic stabilit pentru trecerea frontierei. Cu alte cuvinte,
trebuie să se constate că fapta s-a comis cu încălcarea regulilor în vigoare la acel
moment.
În măsura în care pentru a se realiza trecerea efectivă s-au utilizat anumite

mijloace care au ele însele caracter penal, apreciem că trebuie să se aplice regulile
concursului de infracţiuni. Spre exemplu, dacă pentru trecerea frontierei persoana
şi-a asumat o identitate falsă, în concurs cu trecerea frauduloasă se va reţine şi
falsul privind identitatea (art. 327 C. pen.).
Pentru existenţa infracţiunii este suficient să se constate că trecerea peste frontieră

s-a făcut cu încălcarea regimului juridic instituit în acest sens. Dacă trecerea prin alt
loc decât cel stabilit pentru control s-a făcut pentru a se trece anumite bunuri în
scopul sustragerii lor de la control vamal, considerăm că se impune reţinerea unui
concurs de infracţiuni între trecerea frauduloasă a frontierei de stat (art. 262 C.
pen.) şi contrabanda (art. 270 C. vamal). Este adevărat că se poate pune problema
absorbţiei infracţiunii de trecere frauduloasă ca fiind infracţiunea mijloc,
indispensabilă pentru comiterea infracţiunii scop. Totuşi, promovăm soluţia
concursului de infracţiuni întrucât sunt încălcate două regimuri juridice diferite, iar
infracţiunea de contrabandă se poate comite şi în interiorul teritoriului, fără a
presupune cu necesitate o trecere ilegale a frontierei naţionale.
b) Urmarea imediată principală în cazul infracţiunii de trecere frauduloasă a

frontierei de stat constă în producerea unei stări de pericol pentru .autoritatea
statului, în componenta sa ce priveşte respectarea regimul de trecere peste
frontieră.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din simpla comitere a faptei de intrare sau de

ieşire din ţară fără respectarea prevederilor legale.
Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare este intenţia, ceea ce
presupune cunoaşterea de către făptuitor a împrejurării că acţiunea sa de
traversare a frontierei nu este conformă cu regimul instituit în acest domeniu.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă în realizarea conţinutului infracţiunii, în varianta sa

de bază. Cu privire la prima modalitate a variantei agravate, caracterul de gravitate
ridicată este dat de împrejurarea că cel care comite infracţiunea acţionează în
realizarea unui scop special caracterizat de norma de incriminare – acela de a se
sustrage de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse ori
a unei măsuri educative, privative de libertate. Constatăm că pentru a se putea
reţine comiterea infracţiunii în această variantă se impune ca făptuitorul să aibă
perspectiva unei iminente angajări sau concretizări a răspunderii sale penale pentru
comiterea unei infracţiuni. În concret, dacă s-a emis un ordin prin care subiectului
activ i se interzice să părăsească ţara1814 şi acesta alege să procedeze totuşi în
acest fel, având cunoştinţă despre ordin, va comite infracţiunea în varianta de la
art. 262 alin. 2 lit. b) C. pen.
1814
Art. 555 alin. (2) C. pr. pen. prevede că în cazul în care cel condamnat se află în stare
de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a
pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat cu executarea emite şi un ordin prin care
interzice condamnatului să părăsească ţara.
Legiuitorul a ales să facă o limitare a ipotezelor de natură să agraveze răspunderea

penală prin aceea că a indicat expres faptul că sustragerea trebuie să aibă în
vedere tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau a uneia dintre
măsurile educative privative de libertate. Dacă sustragerea priveşte o măsură de
siguranţă nu se va putea reţine infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de
stat, ci, eventual, infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale prevăzută de
art. 288 C. pen.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme
Trecerea frauduloasă a frontierei este susceptibilă de tentativă, în modalitatea

întreruptă şi aceasta este incriminată în conformitate cu art. 262 alin. (3) C. pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul trecerii efective a liniei frontierei1815,

indiferent de tipul de frontieră despre care este vorba.
1815
În acelaşi sens, R.M. Stănoiu, Trecerea frauduloasă a frontierei de stat, în V. Dongoroz
ş.a., op. cit., vol. III, p. 67; H. Diaconescu, Din nou cu privire la momentul şi locul
consumării infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei de stat a României, în Dreptul
nr. 10/1996, p. 101.
B. Sancţionare. Trecerea frauduloasă a frontierei, în varianta tip, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Când fapta este săvârşită în varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la 1 la

5 ani sau amenda.
Pentru fapta prevăzută în alin. (2), potrivit dispoziţiilor art. 1121 din Codul penal,
instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va
constata îndeplinirea condiţiilor legale.
6.
Cauză specială de nepedepsire. Conform art. 262 alin. (4) C. pen., fapta prevăzută
în alin. (1) al aceluiaşi articol, săvârşită de o victimă a traficului de persoane sau de
minori, nu se pedepseşte. Este vorba despre situaţiile în care trecerea ilegală peste
frontieră se face de către subiectul pasiv al infracţiunilor prevăzute de art. 210
(traficul de persoane), respectiv de art. 211 C. pen. (traficul de minori). Este de
remarcat că nu s-a ales soluţia extinderii cazurilor de nepedepsire şi cu privire la
subiectul care este victima infracţiunii de trafic de migranţi (art. 263 C. pen.),
întrucât aceştia sunt de acord să fie trecuţi ilegal peste frontieră, motiv pentru care
angajarea răspunderii lor pentru această infracţiune este justificată.

Horia Diaconescu, Din nou cu privire la momentul şi locul consumării infracţiunii de
trecere frauduloasă a frontierei de stat a României, în Dreptul nr. 10/1996, p. 101;
Graţiana Isac, Paula Lavric, Tentativa la infracţiunea de trecere frauduloasă a
frontierei, în Pro Lege nr. 1/2000, p. 49; Valerică Lazăr, Unele aspecte privind
infracţiunile ce se săvârşesc în zona frontierei de stat a României, în Dreptul nr.
5/2002, p. 127; Ion Pitulescu, Regimul juridic al refuzului de eliberare a
paşaportului şi de retragere sau de suspendare a dreptului de folosire a acestuia, în
cazul săvârşirii unor infracţiuni, în Dreptul nr. 10/2002, p. 136; Ovidiu Predescu,
Infracţiuni privind regimul frontierei de stat a României, în Dreptul nr. 10/2001, p.
44; Augustin Ungureanu, Probleme teoretice şi practice privind infracţiunile la
regimul juridic al frontierei de stat a României, în Dreptul nr. 4/1995, p. 37;
Gheorghe Voinea, Infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, în R.D.P. nr.
3/2001, p. 100.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Articolul 260 din noul Cod penal are corespondent în art. 243 din Codul penal
anterior. Conţinutul variantelor normative ale celor două texte este identic din
punct de vedere obiectiv şi al calificării subiectului activ. Elementul care face
diferenţa este regimul de sancţionare, care în noua reglementare este mai sever.
2.
Ruperea de sigilii este incriminată în art. 260 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă
agravată.
Varianta tip [art. 260 alin. (1) C. pen.] constă în înlăturarea ori distrugerea unui
sigiliu legal aplicat.
Varianta agravată există atunci când fapta descrisă anterior a fost comisă de un
custode [art. 260 alin. (2) C. pen.].
3.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la respectul datorat

autorităţii, care sunt încălcate prin înlăturarea sau distrugerea unui sigiliu legal
aplicat.
b) Obiectul material este reprezentat de însuşi sigiliul legal aplicat. Nu este vorba
însă de instrumentul metalic folosit pentru efectuarea operaţiei de sigilare, ci de
materialul în care se găseşte amprenta sigiliului, pentru că asupra acestui material
se exercită acţiunea incriminată. Pentru ca fapta să constituie infracţiune, este
necesar ca sigiliul să fie legal aplicat. Această cerinţă este îndeplinită când sigiliul a
fost aplicat de către organul competent, cu respectarea condiţiilor de formă şi de
fond prevăzute de lege.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat; poate fi orice persoană, mai puţin cea
care are calitatea de custode, caz în care fapta va realiza conţinutul variantei
agravate. Elementul circumstanţial de agravare a infracţiunii de rupere de sigilii îl
constituie calitatea subiectului activ nemijlocit, care este cea de custode al bunurilor
sigilate. Raţiunea agravării rezidă din faptul că autorul încalcă şi încrederea ce i s-a
acordat atunci când bunurile sigilate au fost lăsate în custodia sa.
b) Subiectul pasiv este autoritatea care a dispus şi în numele căreia s-a aplicat
sigiliul. Aceasta poate fi, de exemplu, organul de urmărire penală (în cazul ridicării
de obiecte sau al sechestrului asigurător în faza de urmărire penală), instanţa
judecătorească (în cazul sechestrului asigurător sau definitiv în materie civilă)
etc.1802
1802
I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., pp. 332-350.
Poate exista şi un subiect pasiv secundar în persoana aceluia ale cărui interese au
fost protejate prin punerea sigiliului şi a fost prejudiciat prin înlăturarea acestuia.
4.
a) Elementul material al infracţiunii se poate realiza fie prin acţiunea de înlăturare,

fie prin acţiunea de distrugere a unui sigiliu legal aplicat. Acţiunea de înlăturare a
sigiliului constă în îndepărtarea de pe bunul sigilat a materialului pe care a fost
imprimată amprenta sigiliului (de exemplu, materialul este desprins, dezlipit). Prin
înlăturarea sigiliului, deşi acesta nu este distrus, el nu mai poate servi scopului
pentru care a fost aplicat.
Distrugerea sigiliului constă în nimicirea materialului în care a fost imprimată

amprenta acestuia (de exemplu, materialul este sfărâmat, topit etc.). Prevăzând
distrugerea ca modalitate alternativă de realizare a elementului material al
infracţiunii, legiuitorul nu a inclus în conţinutul infracţiunii de rupere de sigilii fapta
cu incriminare distinctă ca infracţiune de distrugere, fără a crea în dispoziţiile art.
260 C. pen. o infracţiune complexă1803. De altfel, fiind vorba de distrugerea
materialului în care se află amprenta sigiliului, material care în sine prezintă o
valoare lipsită de semnificaţie, acţiunea nici nu poate realiza elementul material al
infracţiunii de distrugere1804.
1803
C. Ap. Piteşti, dec. pen. nr. 230/R/1995, în R.D.P. nr. 3/1996, p. 122.
1804
T. Suprem, s. pen., dec. nr. 2650/1983, în R.R.D. nr. 9/1984.
b) Urmarea imediată principală în cazul infracţiunii de rupere de sigilii constă în
crearea unei stări de pericol pentru autoritatea organului care a aplicat sigiliul.
c) Raportul de cauzalitate la infracţiunea de rupere de sigilii se prezumă.
Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare este intenţia, ceea ce

presupune cunoaşterea de către făptuitor a împrejurării că acţiunea sa de înlăturare
sau distrugere priveşte un sigiliu legal aplicat.
Mobilul şi scopul. nu au relevanţă în realizarea conţinutului infracţiunii. De acestea

se va ţine seamă la individualizarea pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. La această infracţiune, deşi actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile,

ele nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care sigiliul legal aplicat este
înlăturat sau distrus efectiv. Infracţiunea poate îmbrăca şi forma continuată de
săvârşire.
B. Sancţionare. Ruperea de sigilii, varianta tip, se pedepseşte cu închisoarea de la 3

luni la 1 an sau cu amendă. Pentru varianta agravată, norma de incriminare
prevede pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.

Universul Juridic

Comentariu
1.
În art. 299 noul Cod penal s-a incriminat pentru prima oară folosirea abuzivă a
funcţiei în scop sexual.
Aşa cum s-a arătat în expunerea de motive a proiectului noului Cod penal, o
asemenea incriminare se justifică întrucât faptele de acest gen sunt de natură să
afecteze îndeplinirea corectă de către funcţionarul public a atribuţiunilor de serviciu.
Această faptă are unele elemente asemănătoare cu hărţuirea sexuală, infracţiune

contra libertăţii şi integrităţii sexuale. În ambele fapte acţiunea incriminată constă
în pretinderea de favoruri sexuale de la o persoană cu care autorul se află în relaţii
de muncă sau relaţii similare.
Deosebirea semnificativă între aceste fapte constă în modul în care se urmăreşte

obţinerea de favoruri sexuale. În cazul infracţiunii de hărţuire sexuală, favorurile
sexuale se pretind prin acte de intimidare sau prin punerea într-o situaţie umilitoare
a victimei, motiv pentru care obiectul juridic al acestei infracţiuni vizează
integritatea şi libertatea sexuală; în situaţia folosirii abuzive a funcţiei în scop
sexual, autorul pretinde ori obţine favoruri sexuale prin implicarea atribuţiunilor de
serviciu sau profitând de autoritate sau superioritate, fapt ce determină ca această
infracţiune să facă parte din categoria celor de serviciu.
2.
Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual este incriminată în art. 299 C. pen. într-o
variantă tip, o variantă asimilată şi o variantă atenuată.
Varianta tip [art. 299 alin. (1)] constă în fapta funcţionarului public care, în scopul
de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri,
pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau
indirect de efectele acelui act de serviciu.
Varianta asimilată [art. 299 alin. (2)] constă în pretinderea sau obţinerea de
favoruri de natura sexuală de către un funcţionar public care se prevalează sau
profită de o situaţie de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge
din funcţia deţinută.
Varianta atenuantă (art. 299 coroborat cu art. 308) se realizează când fapta de
folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual descrisă la varianta tip şi varianta
asimilată se săvârşeşte de către o persoană care exercită permanent sau temporar,
cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane
fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane
juridice.
3.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale pentru a căror formare,

desfăşurare şi dezvoltare se cere o comportare corectă a funcţionarului public sau a
oricărei persoane aflate în serviciul unei persoane juridice, cu excluderea folosirii
abuzive a funcţiei ori a autorităţii sau superiorităţii ce decurg din funcţia deţinută,
faţă de o persoană cu care intră în raporturi de serviciu, pentru a pretinde ori obţine
de la aceasta favoruri de natură sexuală.
b) Obiectul material îl poate constitui corpul persoanei de la care s-a obţinut favorul
de natură sexuală.
a) Subiectul activ nemijlocit (autorul), la varianta tip şi asimilată poate fi numai un

funcţionar public în înţelesul art. 175 C. pen., iar la varianta atenuată, orice
persoană care efectuează o însărcinare în serviciul unei persoane de interes public
sau în cadrul oricărei persoane juridice.
b) Subiectul pasiv, în toate variantele de incriminare a faptei de folosire abuzivă a

funcţiei în scop sexual, este calificat, acesta putând fi numai o persoană fizică
interesată direct sau indirect de efectele actului de serviciu al funcţionarului public
sau al persoanei care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane de interes
public sau în cadrul oricărei persoane juridice. Dacă persoana faţă de care subiectul
activ a pretins ori a obţinut favoruri de natură sexuală nu are această calitate
(persoană interesată de efectele actului de serviciu) fapta nu constituie infracţiunea
de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, ci o altă infracţiune, eventual contra
libertăţii şi integrităţii sexuale dacă corespunde modelului legal al acesteia.
4.
a) Elementul material constă într-o acţiune a făptuitorului de a pretinde ori obţine

favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de
efectele unui act de serviciu al său.
„A pretinde favoruri de natură sexuală” înseamnă a cere insistent unei persoane

avantaje de natură sexuală.
„A obţine favoruri de natură sexuală” presupune a primi, a ajunge să aibă favoruri
de natură sexuală, de satisfacere a apetitului sexual.
Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de folosire

abuzivă a funcţiei în scop sexual este necesar ca făptuitorul, în schimbul favorurilor
de natură sexuală, să promită ori să lase de înţeles că actul realizat ca urmare a
atribuţiunilor sale de serviciu va produce efecte avantajoase victimei infracţiunii.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru prestigiul sau
reputaţia autorităţii publice, instituţiei publice sau a persoanei juridice în care
făptuitorul îşi exercită îndatoririle de serviciu.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
a) Forma de vinovăţie este intenţia directă caracterizată prin scop. Făptuitorul, în

scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act
privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor
îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată
direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu.
b) Mobilul infracţiunii nu are valoare de cerinţă sau element obligatoriu al laturii

subiective.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Având în vedere specificul modalităţilor normative ale infracţiunii de

folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, aceasta este puţin posibilă, cel puţin
practic, să fie săvârşită sub forma actelor pregătitoare sau a tentativei.
Consumarea acţiunii are loc odată cu executarea elementului material. Este o

infracţiune de consumare imediată.
Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual fiind o infracţiune intenţionată şi

susceptibilă de repetabilitate poate fi săvârşită şi în formă continuată cu îndeplinirea
condiţiilor art. 35 alin. (1) C. pen.
B. Sancţionare. Varianta tip prevăzută în art. 299 alin. (1) C. pen. se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a
săvârşit fapta.
Varianta atenuată, potrivit art. 299 alin. (2) C. pen. se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie
publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit
fapta.

Vasile Dobrinoiu, William Brânză, Consideraţii privind infracţiunea de hărţuire
sexuală, în R.D.P. nr. 4/2002, p. 22; Oana Raluca Cotoară, Hărţuire sexuală, în
R.D.P. nr. 2/2003, p. 114; Remus Codreanu, Infracţiunea de hărţuire sexuală, în
R.D.P. nr. 4/2003, p. 90; Adriana Truchici, Hărţuirea sexuală, în R.D.P. nr. 3/2007.

Universul Jur

Comentariu
1.
Comparând textul incriminator din noul Cod penal cu cel corespondent din Codul
penal anterior, constatăm faptul că acestea au conţinuturi asemănătoare2516. Una
dintre modificările conţinutului legal constă în înlocuirea expresiei „boli
molipsitoare” cu expresia „boli infectocontagioase”. În al doilea rând, din cauza
imprevizibilităţii aplicării, legiuitorul a renunţat la unul dintre cele trei rezultate ale
infracţiunii, şi anume la „alte urmări grave”. Într-adevăr, este foarte greu de stabilit
(în mod unitar) sensul expresiei „urmări grave”.
Pentru analiza acestei infracţiuni conform Codului penal anterior, a se vedea: I. Pascu,
2516
M. Gorunescu, op. cit., p. 624; V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 801; C. Duvac, op. cit., p.
944.
De asemenea, faţă de noua concepţie privind sancţionarea faptelor din culpă, s-a
impus completarea normei de incriminare cu un alineat destinat să precizeze
împrejurarea că aceste fapte sunt pedepsite.
În caz de situaţie tranzitorie, legea nouă este mai favorabilă în ceea ce priveşte
tratamentul sancţionator aplicabil faptelor din culpă, deoarece limitele speciale sunt
reduse la jumătate.

2.
În structura incriminării intră două variante infracţionale. În art. 355 alin. (1) C.
pen. este prevăzută varianta tipică a infracţiunii, constând în nerespectarea,
intenţionată, a măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare
răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor.
Când fapta prevăzută în art. 355 alin. (1) C. pen. a fost săvârşită din culpă este
întrunit conţinutul variantei atenuate.
3.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic specific al infracţiunii este constituit din
relaţiile sociale privitoare la sănătatea publică în sens larg, cuprinzând şi sănătatea
animalelor sau plantelor.
b) Obiectul material. Infracţiunea poate avea ca obiect material plantele sau

animalele contaminate ori distruse prin răspândirea bolilor sau dăunătorilor, din
cauza nerespectării măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor2517.
2517
A se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 802; C. Duvac, op. cit., p. 945; I. Pascu,
M. Gorunescu, op. cit., p. 624; T. Medeanu, op. cit., p. 423; R. Răducanu, Drept penal.
Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 370; A. Boroi, Gh. Nistoreanu,
Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 529.
a) Subiectul activ. Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care

îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale. Participaţia penală este
posibilă în toate formele2518.
2518
A se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 802; T. Toader, op. cit., p. 416.
Considerăm că nici persoanele juridice nu sunt excluse din sfera persoanelor care
pot săvârşi infracţiunea prevăzută în art. 355 C. pen2519.
2519
T. Medeanu, op. cit., p. 423.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul, iar subiectul pasiv secundar
este persona vătămată prin fapta de nerespectare a măsurilor privitoare la
prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a
dăunătorilor 2520.
2520
I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 625.
4.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă nerespectarea

măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la
animale sau plante ori a dăunătorilor. Nerespectarea acestor măsuri se poate
obiectiva fie în acţiuni, fie în inacţiuni, care nesocotesc obligaţiile presupuse de
măsurile respective. Măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor sunt îndatoriri impuse de
necesitatea prevenirii sau înlăturării unor boli contaminante. Dintre bolile
animalelor, amintim pesta porcină, rabia etc. Sunt exemple de boli la plante,
filoxera sau mălura. Iar dintre dăunătorii plantelor, amintim gândacul de Colorado,
păduchii, lăcustele etc. Răspândirea bolilor la animale se numeşte epizootie, iar la
plante epifiţie.
Măsurile avute în vedere de textul incriminator sunt dintre cele mai diverse şi diferă
de la o boală la alta, sau de la un dăunător la altul, însă, pentru a putea fi reţinută
infracţiunea examinată, evident dacă sunt îndeplinite şi celelalte cerinţe ale legii,
este necesar ca măsurile luate de persoanele sau autorităţile în cauză să fie
conforme cu prevederile legale aplicabile. Practic, trebuie să se verifice actele
normative care reglementează modul în care se pot lua măsurile privitoare la
prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase sau a dăunătorilor.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii constă în răspândirea unei

boli infectocontagioase sau a dăunătorilor. Răspândirea bolii infectocontagioase
constă în transmiterea acesteia la anumite animale sau plante, care anterior nu
erau infectate, iar răspândirea dăunătorilor la plante presupune extinderea acestora
la plante neafectate de asemenea dăunători.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate trebuie stabilit, deoarece

răspândirea unei boli infectocontagioase sau a dăunătorilor este posibilă din
multiple cauze.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea prevăzută de art. 355 alin. (1) C. pen. se comite
numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. În norma de incriminare nu
există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului. Comiterea faptei
din culpă realizează conţinutul variantei atenuate.
Când prin infracţiunea de nerespectare a măsurilor privitoare la prevenirea sau
combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor s-a
produs distrugerea unor plante sau moartea unor animale, aceasta va intra în
concurs cu infracţiunea de distrugere.
5.
Forme. Sancţionare

relevanţă penală. Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care are loc
răspândirea unei boli infectocontagioase sau a dăunătorilor.
B. Sancţionare. Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea

bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca
urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Dacă fapta este săvârşită din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la
jumătate.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Comparând textul incriminator din noul Cod penal cu reglementarea existentă în

O.U.G. nr. 195/2002 (art. 89), remarcăm existenţa următoarelor diferenţe:
reaşezarea textului corespunzător variantei simple şi adăugarea procurorului,
alături de poliţie, în calitate de persoană care poate încuviinţa părăsirea locului
accidentului; implicarea în accident este o condiţie suficientă pentru existenţa
infracţiunii (în ceea ce priveşte varianta tip), nefiind necesară şi realizarea uneia
dintre ipotezele avute în vedere de legea anterioară (uciderea sau vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă
accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni); adăugarea, ca urmare a
modificării conţinutului variantei tip, a unei noi ipoteze în prezenţa căreia fapta nu
constituie infracţiune – respectiv când accidentul a produs numai pagube
materiale2408.
Pentru analiza infracţiunii, în forma existentă în O.U.G. nr. 195/2002, a se vedea M.A.
2408
Hotca, M. Dobrinoiu, op. cit., p. 517.
2.
Examinând textul incriminator, constatăm că există două variante infracţionale, una

tip [alin. (1)] şi alta asimilată [alin. (2)]. Varianta tip presupune părăsirea locului
accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea
locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat
în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în
timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de
conducere, implicat într-un accident de circulaţie.
Varianta asimilată constă în fapta de a modifica starea locului sau de a şterge

urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul
echipei de cercetare la faţa locului.
În alin. (3) sunt prevăzute 4 cauze de inexistenţă a infracţiunii de părăsire a locului

accidentului.
3.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic al infracţiunilor prevăzute de art. 338 îl

constituie relaţiile sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice a
căror existenţă şi derulare normală presupun incriminarea faptelor de părăsire a
locului accidentului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto,
aflat în procesul de instruire, ori de examinatorul autorităţii competente, aflat în
timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de
conducere, implicat într-un accident de circulaţie, fără încuviinţarea procurorului
sau poliţiei care efectuează cercetarea locului faptei.
Această obligaţie impusă conducătorilor de autovehicule – de a rămâne la locul

accidentului – se justifică prin necesitatea stabilirii cauzelor ce au provocat
accidentul, a identificării persoanelor vinovate de producerea lui şi, pe cale de
consecinţă, a tragerii la răspundere a acestora.
Prin săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului sunt lezate şi relaţiile
sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, deoarece este îngreunată activitatea de
aflare a adevărului. De asemenea, sunt lezate şi relaţiile născute ca urmare a
obligaţiei de acordare a primului ajutor victimelor accidentelor de circulaţie. În
multe cazuri, consecinţele asupra victimelor accidentelor pot fi evitate sau
diminuate dacă cei care se află la faţa locului au rol activ în ceea ce priveşte
salvarea persoanelor vătămate sau lezate.
Deşi există anumite asemănări între infracţiunea de părăsire a locului accidentului şi

infracţiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate prevăzută de
art. 203 din C. pen., cele două nu trebuie confundate, diferenţa specifică constând
în aceea că infracţiunea prevăzută de art. 203 C. pen. poate avea ca subiect numai
o persoană prin a cărei activitate nu a fost primejduită viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a victimei, în timp ce subiectul activ al infracţiunii prevăzute
de art. 338 este tocmai persoana implicată în accidentul de circulaţie.
b) Obiectul material. Fapta incriminată de art. 338 alin. (1) este lipsită de obiect
material. În cazul faptei prevăzute în art. 338 alin. (2) există obiect material.
a) Subiectul activ. Subiectul activ în cazul variantei tip este calificat. Este vorba
despre conducătorul vehiculului, instructorul auto, aflat în procesul de instruire, sau
examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice
ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident
de circulaţie.
Conducătorul de vehicul este persoana care conduce un sistem mecanic care se

deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent
pentru transportul de persoane şi/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau
lucrări.
Poate fi subiect activ al infracţiunii de părăsire a locului accidentului nu numai un

conducător de autovehicul, ci şi conducătorul oricărui alt fel de vehicul, inclusiv cu
tracţiune animală2409.
T. Bucureşti, dec. pen. nr. 37/1990, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990,
2409
Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1992, p. 78.
Cerinţa privind existenţa calităţii de conducător de vehicul este una necesară, dar
nu şi suficientă, deoarece pentru existenţa calităţii de subiect activ mai trebuie
îndeplinită şi condiţia ca persoana care conduce un vehicul să fi fost „implicată într-
un accident de circulaţie”.
În cazul variantei prevăzute de art. 338 alin. (2) subiectul activ nu este calificat,
putând avea această calitate orice persoană care modifică starea locului sau şterge
urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.
Participaţia penală este posibilă în toate formele. În cazul variantei infracţionale

tipice, coautoratul nu este posibil.
Având în vedere specificul acestor infracţiuni, credem că persoanele juridice nu pot

răspunde penal pentru faptele incriminate de art. 338 C. pen.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul. Subiectul pasiv secundar
este persoana vătămată prin accidentul de circulaţie.
4.
a) Elementul material. În cazul faptei descrise la alin. (1), elementul material

constă în părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului sau de
către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, sau de examinatorul autorităţii
competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie.
Prin părăsirea locului accidentului de circulaţie se înţelege îndepărtarea sau plecarea

persoanei implicate de zona (suprafaţa de teren) în care s-a produs evenimentul
(accidentul) rutier în cauză.
Textul incriminator prevede o cerinţă esenţială ataşată elementului material, şi

anume ca părăsirea locului accidentului de circulaţie să se efectueze fără
încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei.
O altă cerinţă esenţială vizează implicarea conducătorului auto într-un accident de

circulaţie, ceea ce înseamnă că acesta trebuie să aibă un anumit rol în producerea
evenimentului rutier.
În opinia noastră, expresia „accident de circulaţie” exclude faptele intenţionate. De

exemplu, vătămarea corporală intenţionată sau omorul. Într-adevăr, în accepţiunea
DEX2410, prin accident se înţelege un eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe
mersul normal al lucrurilor, producând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea. Cu
toate acestea, din punct de vedere juridic această definiţie trebuie adaptată,
urmând a se înţelege că întâmplarea (accidentul) nu a fost prevăzută deşi putea şi
trebuia să fie, pentru că altfel ar însemna să fim de acord cu faptul că nu s-ar mai
pune problema tragerii la răspundere a celor care au concurat la producerea sa2411.
În noţiunea de accident de circulaţie nu pot fi însă incluse faptele intenţionate,
deoarece în momentul în care o persoană urmăreşte sau acceptă producerea
rezultatului prevăzut, acesta nu are caracter întâmplător, pentru că îşi pierde
trăsătura imprevizibilităţii2412.
2410
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, 1984, p. 5.
A se vedea G. Antoniu, Infracţiuni prevăzute în legile speciale, Ed. Ştiinţifică şi

2411

2412
M.A. Hotca, M. Dobrinoiu, op. cit., p. 524.
Practica judiciară majoritară agreează punctul nostru de vedere, însă uneori

introduce anumite nuanţări. De exemplu, într-o speţă inculpatul a fost condamnat
numai pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, iar nu şi pentru
infracţiunea de părăsire a locului accidentului, reţinându-se că, prin fapta de
părăsire fără drept a locului accidentului sunt puse în pericol două valori sociale, şi
anume siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi activitatea organelor judiciare.
În consecinţă, această obligaţie impusă conducătorilor de autovehicule – de a
rămâne la locul accidentului – se justifică prin necesitatea stabilirii cauzelor ce au
provocat accidentul, a identificării persoanelor vinovate de producerea lui şi, pe cale
de consecinţă, a tragerii la răspundere a acestora.
Rezultă că elementul material al infracţiunii examinate constă în acţiunea de

părăsire – ilicită – a locului accidentului, acţiune ce are ca rezultat crearea unei stări
de pericol pentru valorile sociale ocrotite. Pe de altă parte, infracţiunea de părăsire
a locului accidentului se săvârşeşte cu intenţie.
Din probele administrate în cauză rezultă că în mod corect instanţa de apel a reţinut
că inculpatul, urmărind să se răzbune pe partea vătămată şi nereuşind să o facă pe
altă cale, s-a urcat la volanul tractorului, a urmărit-o şi în cele din urmă, după ce a
efectuat un viraj, a călcat-o, cauzându-i leziuni în zona craniană.
Astfel, reacţia inculpatului de a pleca de la locul unde a încercat să ucidă partea

vătămată, folosindu-se în acest scop de vehicul, nu poate avea înţelesul de părăsire
a locului accidentului în sensul cerut de legiuitor, deoarece în cauză nu s-a periclitat
siguranţa circulaţiei rutiere şi nici nu s-a urmărit împiedicarea identificării
inculpatului, de vreme ce la locul faptei s-au aflat doi martori oculari care au
urmărit direct şi nemijlocit desfăşurarea conflictului.
Aşa fiind, nici sub aspectul laturii subiective a infracţiunii nu se poate reţine intenţia
inculpatului de a împiedica organele judiciare de a constata modul de comitere a
accidentului de circulaţie, pentru că în speţă nu a avut loc un accident în sensul
definit de legiuitor, lovirea părţii vătămate nefiind accidentală, în timpul rulării
autovehiculului, ci intenţionată, ca o reacţie de răzbunare împotriva părţii
vătămate2413.
2413
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2878/2001, în R.D.P. nr. 3/2002, p. 112. În acelaşi sens s-a decis şi
într-o altă speţă, reţinându-se următoarele: „Cuvântul „accident” nu poate să semnifice în
niciun caz săvârşirea unei infracţiuni de tentativă la omor calificat care presupune intenţia.
Textul de la art. 38 (vechea normă de incriminare n.n. - M.A.H.) face referire la
împrejurarea în care, după producerea unui accident de circulaţie cu consecinţele arătate
în textul respectiv, oricare din conducătorii vehiculelor angajaţi în accident părăsesc locul
fără încuviinţarea organelor de poliţie.
Este inadmisibil raţionamentul potrivit căruia în momentul în care o persoana încearcă să

omoare pe altcineva folosindu se de un vehicul, are obligaţia să rămână la faţa locului şi să
aştepte să fie identificat de organele de poliţie. A produce un accident semnifică a provoca
ceva întâmplător, din greşeală, cu oc azia desfăşurării activităţii de conducător auto.
Chiar ipoteza din art. 38, care stabileşte că părăsirea locului accidentului nu este permisă
dacă acci¬dentul s a produs ca urmare a unei infracţiuni, nu este aplicabilă în cauză
deoarece lovirea părţii vă tămate nu a fost accidentală ci intenţionată” (C. Ap. Braşov, dec.
pen. nr. 224/2000, Legis – Bază de date).
Sunt şi instanţe care consideră că infracţiunea de părăsire a locului accidentului

poate fi reţinută, chiar dacă s-a comis o infracţiune intenţionată. Astfel, s-a apreciat
că producerea unui accident de circulaţie cu un autovehicul furat prin violenţă şi
condus fără permis de autorul tâlhăriei nu îl scuteşte pe acesta de obligaţia de a nu
părăsi locul accidentului, motivând că prin rămânerea în acel loc până la sosirea
poliţiei s-ar autoincrimina pentru săvârşirea anterioară a tâlhăriei şi a conducerii
fără permis2414.
2414
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1877/2003, www.scj.ro.
Varianta asimilată constă în fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau
de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără
acordul echipei de cercetare la faţa locului [art. 338 alin. (2)].
Modificarea stării locului accidentului de circulaţie constă în schimbarea sau

transformarea elementelor suprafeţei de teren pe care s-a produs accidentul de
circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a
sănătăţii uneia sau mai multor persoane. De exemplu, prin introducerea sau
crearea unor urme inexistente sau prin îndepărtarea unor obiecte rezultate din
accident.
Ştergerea urmelor accidentului de circulaţie presupune o activitate de eliminare sau

înlăturare a semnelor lăsate de evenimentul rutier din care a rezultat uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.
Ce se înţelege prin expresia „accident din care a rezultat uciderea sau vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane”?. Credem că
este vorba despre evenimente rutiere care au produs moartea unei persoane sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii unei sau mai multor persoane, dacă,
în acest din urmă caz, pentru vindecare au fost necesare îngrijiri medicale.
Ambele modalităţi alternative ale infracţiunii prevăzute în art. 338 alin. (1) sunt de
fapt acte prin care făptuitorul denaturează sau falsifică realitatea. Dacă prin
activitatea de ştergere a urmelor sau de modificare a stării locului accidentului de
circulaţie se producere distrugerea degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare a unor bunuri proprietatea altor persoane, pe lângă infracţiunea
rutieră, se va reţine şi infracţiunea de distrugere.
Pentru a realiza elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 338 alin. (2) C.
pen., cele două acţiuni – modificarea stării locului accidentului şi ştergerea urmelor
accidentului – este necesar să fi fost efectuate fără acordul echipei de cercetare la
faţa locului.
Considerăm, de asemenea, că starea locului accidentului de circulaţie poate fi

schimbată dacă aceasta este impusă de salvarea unei persoane sau a unor valori
sociale importante, în condiţiile stabilite de art. 20 C. pen. referitoare la starea de
necesitate.
Pentru existenţa infracţiunilor este necesar ca, anterior realizării elementului

material, să fi avut loc un accident de circulaţie pe drumurile publice sau care a
avut originea într-un asemenea loc, în care să fi fost implicat subiectul activ şi care
să fi avut anumite urmări, menţionate de norma incriminatoare2415. În practica
judiciară, pe bună dreptate, s-a considerat că trotuarul face parte din drumul
public2416.
2415
A se vedea C. Turianu, op. cit., p. 191.
2416
A se vedea F. Cotoi, Părăsirea locului accidentului, în R.D.P. nr. 4/2006.
Accidentul, în sensul art. 89 din O.U.G. nr. 195/2002, este un eveniment rutier care
a determinat efectele prevăzute de lege (vătămare, deces etc.). Accidentul de
circulaţie este definit în art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 ca fiind evenimentul care
întruneşte cumulativ următoarele condiţii:
a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un
asemenea loc;
b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea
a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale;
c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.
Pentru prevenirea accidentelor de circulaţie şi pentru asigurarea acoperirii

prejudiciilor suferite ca urmare a producerii acestora, legiuitorul a prevăzut mai
multe obligaţii. Astfel, conform art. 76 din aceeaşi ordonanţă, vehiculele
înmatriculate sau înregistrate, cu excepţia celor cu tracţiune animală, care circulă
pe drumurile publice, trebuie să aibă asigurare obligatorie pentru răspundere civilă
în caz de pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie, conform legii. Poliţia
rutieră dispune măsura reţinerii certificatului de înmatriculare sau înregistrare şi
retragerea plăcuţelor cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare a vehiculelor
neasigurate, aflate în trafic, eliberând dovadă fără drept de circulaţie. Dacă
deţinătorul vehiculului nu face dovada asigurării acestuia, după 30 de zile de la data
aplicării măsurii menţionate mai sus, poliţia rutieră dispune radierea din evidenţă a
vehiculului.
Conducătorul unui vehicul implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a

rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii unei persoane
este obligat să ia măsuri de anunţare imediată a poliţiei, să nu modifice sau să
şteargă urmele accidentului şi să nu părăsească locul faptei. Orice persoană care
este implicată sau are cunoştinţă de producerea unui accident de circulaţie în urma
căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia
sau a mai multor persoane, precum şi în situaţia în care în eveniment este implicat
un vehicul care transportă mărfuri periculoase este obligată să anunţe de îndată
poliţia şi să apeleze numărul naţional unic pentru apeluri de urgenţă 112, existent
în reţelele de telefonie din România. Este interzis oricărei persoane să schimbe
poziţia vehiculului implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat
moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor
persoane, să modifice starea locului sau să şteargă urmele accidentului fără
încuviinţarea poliţiei care cercetează accidentul (art. 77).
Conducătorului de autovehicul sau tramvai, instructorului auto atestat care se află

în procesul de instruire practică a unei persoane pentru obţinerea permisului de
conducere, precum şi examinatorului autorităţii competente în timpul desfăşurării
probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere sau
pentru oricare dintre categoriile ori subcategoriile acestuia, implicaţi într-un
accident de circulaţie, le este interzis consumul de alcool sau de substanţe ori
produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora după producerea
evenimentului şi până la testarea concentraţiei alcoolului în aerul expirat sau
recoltarea probelor biologice. În situaţia în care nu sunt respectate dispoziţiile de
mai sus, se consideră că rezultatele testului sau ale analizei probelor biologice
recoltate reflectă starea conducătorului, a instructorului auto sau a examinatorului
respectiv în momentul producerii accidentului.
Conducătorii de vehicule implicaţi într-un accident de circulaţie în urma căruia au

rezultat numai avarierea vehiculelor şi/sau alte pagube materiale sunt obligaţi:
a) să scoată imediat vehiculele în afara părţii carosabile ori, dacă starea vehiculelor
nu permite acest lucru, să le deplaseze cât mai aproape de bordură sau
acostament, semnalizându-le prezenţa;
b) să se prezinte la unitatea de poliţie competentă pe raza căreia s-a produs

accidentul în termen de cel mult 24 de ore de la producerea evenimentului pentru
întocmirea documentelor de constatare.
Se exceptează de la obligaţia prevăzută la lit. b):

a) conducătorii vehiculelor care încheie o constatare amiabilă de accident, în
condiţiile legii;
b) conducătorul de vehicul care deţine o asigurare facultativă de avarii auto, iar

accidentul de circulaţie a avut ca rezultat numai avarierea propriului vehicul.
Locul accidentului este suprafaţa de teren pe care s-a produs accidentul de

circulaţie şi pe care se găsesc urme care pot fi utile pentru stabilirea cauzelor şi
condiţiilor producerii acestuia.
În practica judiciară, s-a decis că lovirea din culpă a pompei de benzină nu

constituie un „accident” în sensul legii pentru a se putea vorbi de părăsirea locului
accidentului, căci nu realizează elementele vreunei infracţiuni2417.
2417
C. Ap. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 314/1996, în R.D.P. nr. 1/1997, p. 118.
În cazul variantei asimilate, efectele accidentului pot consta numai în „uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane”.
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 338 C. pen.,

urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale ce formează
obiectul ocrotirii penale.
B. Latura subiectivă. Infracţiunile prevăzute de art. 338 C. pen. se comit numai cu

intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
Există intenţie, spre exemplu, atunci când făptuitorul îşi dă seama că prin părăsirea
locului accidentului se creează o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei şi,
totodată, se împiedică ori se îngreunează activitatea organelor judiciare în legătură
cu acel accident, iar nu în legătură cu o altă faptă ce constituie infracţiune. În
consecinţă, pentru existenţa infracţiunii nu este necesară intenţia de sustragere de
la urmărire, ci de zădărnicire a unor constatări utile aflării adevărului.
În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul

făptuitorului. Comiterea faptei din culpă nu constituie infracţiune.
În practica judiciară s-a statuat că infracţiunea de părăsire a locului accidentului

este o infracţiune intenţionată, aceasta presupunând că în urma unui accident de
circulaţie soldat cu vătămări corporale de care conducătorul auto a luat cunoştinţă,
acesta părăseşte locul fără anunţarea organelor de poliţie2418.
2418
C. Ap. Suceava, dec. pen. nr. 321/1999, în R.D.P. nr. 4/2000, p. 146. În speţă, din
declaraţiile inculpatului şi ale părţii vătămate rezultă că după ciocnirea cu autoturismul,
biciclistul s-a arătat preocupat doar de faptul că se îndoise cadrul bicicletei, inculpatul
oferindu-se să-i plătească reparaţia, ceea ce a şi făcut, după care şi-au strâns mâinile, iar
apoi au plecat fiecare către domiciliul său.
5.
Forme. Sancţionare

relevanţă penală. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care elementul
material este executat integral.
B. Sancţionare. Infracţiunile prevăzute în art. 338 alin. (1) şi (2) se pedepsesc cu

închisoarea de la 2 la 7 ani.
6.
Cauze justificative speciale
Conform art. 338 alin. (3) C. pen., nu constituie infracţiune părăsirea locului
accidentului când:
a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale. În ipoteza în care ca

urmare a accidentului cel puţin o persoană a suferit o vătămare a integrităţii
corporale sau sănătăţii ori a suportat simple suferinţe fizice nu este incidentă
această cauză de inexistenţă a infracţiunii;
b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi

persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde
asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi
numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un
registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului. Această cauză de
inexistenţă nu este altceva decât o aplicaţie particulară a stării de necesitate –
cauză justificativă;
c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată

poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei
rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de
constatare. Conform art. 61 din O.U.G. nr. 195/2002, au regim de circulaţie
prioritară numai autovehiculele prevăzute la art. 32 alin. (2) lit. a) şi b), atunci
când se deplasează în acţiuni de intervenţie sau în misiuni care au caracter de
urgenţă2419. Pentru a avea prioritate de trecere, aceste autovehicule trebuie să aibă
în funcţiune semnalele luminoase şi sonore;
Potrivit art. 32 alin. (2) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 195/2002: „Sunt autorizate să utilizeze
2419
semnale speciale de avertizare luminoase:
a) pentru lumina roşie autovehiculele aparţinând poliţiei şi pompierilor;

b) pentru lumina albastră autovehiculele aparţinând poliţiei, jandarmeriei, poliţiei de
frontieră, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, serviciului de ambulanţă sau medicină
legală, protecţiei civile, Ministerului Apărării Naţionale care însoţesc coloane militare,
unităţilor speciale ale Serviciului Român de Informaţii şi ale Serviciului de Pr otecţie şi
Pază, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei, precum şi
autovehiculele de serviciu ale procurorilor din Ministerul Public, atunci când se deplasează
în acţiuni de intervenţie sau în misiuni care au caracter de urgenţă;”.
d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat

evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie.

Alexandru Câmpeanu, Circulaţie. Noţiunea de autovehicul, în R.D.P. nr. 1/2000;
Dorin Ciuncan, Circulaţia rutieră. Fals material, în R.D.P. nr. 2/1998; Liviu
Herghelegiu, Încălcări ale regulilor de circulaţie, în Pro Lege nr. 4/2005; Nicolae
Văduva, Unele consideraţii privind noul Cod rutier, în R.D.P. nr. 4/2003; Corneliu
Turianu, Infracţiunile rutiere, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000; Florin Cotoi, Părăsirea
locului accidentului, în R.D.P. nr. 4/2006; Petre Dungan, Analiza conţinutului
infracţiunilor contra circulaţiei pe drumurile publice prin prisma noului Cod penal
(II), în Dreptul nr. 3/2011.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Precizăm că, spre deosebire de Codul penal anterior, care defineşte atât accidentul
de cale ferată, cât şi catastrofa de cale ferată, noul Cod penal prevede exclusiv
conţinutul sintagmei „accident de cale ferată”. Omisiunea nu este întâmplătoare,
aceasta datorându-se faptului niciuna dintre normele de incriminare situate în
cuprinsul capitolului destinat infracţiunilor contra circulaţiei pe căile ferate nu
prevede termenul catastrofă.
Există, însă,şi o diferenţă de conţinut în ceea ce priveşte definirea sintagmei

accident de cale ferată. Potrivit art. 277 din Codul penal anterior, accidentul de cale
ferată era definit ca „distrugerea sau degradarea importantă adusă materialului
rulant de cale sau altor instalaţii feroviare în cursul circulaţiei sau manevrei
mijloacelor de transport ale căilor ferate”. Eliminarea din conţinutul definiţiei a
adjectivului „importantă” se explică prin aceea că,în practică, este imposibil de
operat o delimitare a conţinutul expresiei „distrugerea sau degradarea importantă”.
Astfel, în practică s-a reţinut că nu se poate reţine cerinţa existenţei unui accident
de circulaţie dacă paguba este mică (6510 lei2371) sau lipsită de relevanţă2372.
2371
T.S. s. pen., dec. nr. 3296/1972, C.D. 1972, p. 371.
2372
T.S. s. pen., dec. nr. 61/1973, C.D. 1973, p. 295.
2.
Conform art. 333 C. pen., accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau
degradarea adusă mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalaţiilor de
cale ferată în cursul circulaţiei sau manevrei mijloacelor de transport, manevră,
întreţinere sau intervenţie pe calea ferată.
Înlăturarea elementului de agravare, constând în producerea unei catastrofe de cale

ferată, determină consecinţa că, în toate situaţiile în care va fi realizat conţinutul
unei infracţiuni contra persoanei sau contra patrimoniului, urmează să se aplice
regulile concursului de infracţiuni, între infracţiunea contra siguranţei circulaţiei pe
calea ferată (art. 329-332 C. pen.) şi infracţiunea contra persoanei sau
patrimoniului, al cărei conţinut este realizat, după caz.
În conformitate cu dispoziţiile noului Cod penal, toate situaţiile încadrabile potrivit

Codului penal anterior în conţinutul conceptului de catastrofă, urmează a fi incluse
în conceptul de „accident de cale ferată”.
Având în vedere că, în definiţia accidentului de cale ferată, nu se mai precizează că

distrugerea sau degradarea trebuie să fie importantă, apreciem că oricare ar fi
natura sau gravitatea distrugerii ori degradării mijloacelor de transport, materialului
rulant sau instalaţiilor de cale ferată vom fi în prezenţa unui „accident de cale
ferată”2373.
Pentru acest punct de vedere, a se vedea şi V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea
2373
specială, Teorie şi practică judiciară, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 612.

Ion Rusu, Infracţiuni specifice circulaţiei transporturilor feroviare, Ed.
Prouniversitaria, Bucureşti, 2009; Ion Rusu, Infracţiuni specifice transporturilor
feroviare. Aspecte de drept comparat, în Dreptul nr. 11/2008.
Universul Juridic

Comentariu
1.
Măsura educativă a stagiului de formare civică nu are corespondent în legea penală

anterioară.
2.
Conceptul de formare civică
Prin formare civică se înţelege instruirea şi educarea unei persoane pentru a

conştientiza şi asimila normele morale şi de convieţuire socială pozitive şi
dominante în societate. Formarea civică reprezintă obiectivul socializării primare a
copilului şi revine, în principal, familiei şi şcolii.
Cauze diverse, între care grupul de socializare negativă a minorului, dezorganizarea

familială ori incapacitatea educativă a părinţilor, pot conduce la inadaptarea socială
a adolescenţilor care nu mai asimilează norme şi valori pozitive, aderând la
antinorme şi nonvalori. Rezultatul acestor situaţii sociale este reprezentat de
orientarea negativă, adeseori antisocială, a personalităţii adolescenţilor, care
adoptă soluţii de comportament care contravin normelor morale şi civice, ajungând,
finalmente, să încalce legea penală.
Soluţia propusă de legiuitor prin reglementarea prevăzută în art. 117 are drept scop
readaptarea socială a minorului infractor prin măsuri de educare morală şi civică,
organizate şi transpuse în realitate de instituţii specializate ale statului cum este
serviciul de probaţiune din subordinea Ministerului Justiţiei.
Obiectivul aplicării măsurii stagiului de formare civică constă în sprijinirea minorului

în a conştientiza consecinţele juridice şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii
de infracţiuni şi a-l responsabiliza pe acesta cu privire la comportamentul său.
3.
Activităţi ce se pot desfăşura pe durata cursului de formare civică
Măsura educativă a stagiului de formare civică se concretizează în programe

educaţionale care trebuie să includă prelegeri, dezbateri interactive, întâlniri cu
tineri performanţi, întâlniri cu foşti infractori care au devenit persoane respectabile,
activităţi aplicative cu scop civic, concursuri etc. Paleta activităţilor de acest tip
depinde de calitatea şi capacitatea profesională a instituţiei organizatoare care ar
putea fi o şcoală, un institut specializat, serviciile sociale din primării, o organizaţie
nonguvernamentală etc.
Atât aprobarea programelor educaţionale, cât şi supravegherea desfăşurării efective

a acestora revine serviciului de probaţiune. Evaluarea minorului pe parcursul şi la
finalul programului educaţional nu este prevăzută de lege, dar credem că este
necesară serviciului de probaţiune pentru un alt referat de evaluare în cazul în care
minorul nu se va reeduca şi va continua să comită infracţiuni
Executarea măsurii educative a stagiului de formare civică trebuie programată

astfel încât să nu afecteze programul şcolar sau de pregătire profesională al
minorului. Participarea minorului este obligatorie.
Perioada prevăzută de lege pentru executarea acestei măsuri educative este de

patru luni.
4.
În cazul în care s-a luat faţă de minor vreuna dintre măsurile educative neprivative
de libertate, după rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un termen pentru
când se dispune aducerea minorului şi chemarea reprezentantului serviciului de
probaţiune pentru punerea în executare a măsurii luate.
Prelungirea măsurii educative neprivative de libertate în cazul în care minorul nu

respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare şi obligaţiile impuse se dispune de
instanţa care a pronunţat această măsură.
Înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate

mai severă ori înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de
libertate pentru vreuna dintre cauzele prevăzute la art. 123 C. pen. se dispune de
Organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului pe durata stagiului

de formare civică se realizează de către serviciul de probaţiune de pe lângă
tribunalul în a cărui rază teritorială locuieşte minorul.
Serviciul de probaţiune dispune toate măsurile necesare în vederea includerii
minorului într-un astfel de program în cel mult 5 zile de la punerea în executare a
hotărârii conform art. 505 C. pr. pen.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Pentru explicaţii facem trimitere la comentariile aferente art. 71-73 C. pen.

Universul Juridic

Comentariu
I. Analiza textului
1.
Ca o consecinţă a obligaţiei serviciului de probaţiune de a informa instanţa cu

privire la comportamentul minorului sancţionat penal, aceasta poate decide
modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei
supravegheate şanse mai mari de îndreptare.
2.
Instanţa dispune fie încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus,
când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară, fie diminuarea
condiţiilor de executare, fie impunerea unor noi obligaţii.

Universul Juridic
Comentariu
I. Analiza textului
1.
În vederea efectuării evaluării minorului, instanţa va solicita serviciului de

probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde şi propuneri motivate
referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar
trebui să le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către
instanţă. Referatul de evaluare privind respectarea condiţiilor de executare a
măsurii educative sau a obligaţiilor impuse se întocmeşte în toate cazurile în care
instanţa dispune asupra măsurilor educative ori asupra modificării sau încetării
executării obligaţiilor impuse, precum şi la terminarea executării măsurii educative.
2.
În cauzele cu inculpaţi minori, organele de urmărire penală pot să solicite, atunci

când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de
probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială îşi are locuinţa
minorul, potrivit legii.
3.
În schimb, în aceleaşi cauze, instanţa de judecată are obligaţia să dispună

efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă
tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, potrivit legii. În situaţia
în care efectuarea referatului de evaluare a fost solicitată în cursul urmăririi penale,
potrivit dispoziţiilor alin. (1), dispunerea referatului de către instanţă este
facultativă.
4.
Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana
minorului din perspectivă psihocomportamentală. Referatul de evaluare se
realizează în conformitate cu structura şi conţinutul prevăzute de legislaţia specială
ce reglementează activitatea serviciilor de probaţiune. Prin referatul de evaluare,
serviciul de probaţiune solicitat poate face propuneri motivate cu privire la măsurile
educative ce pot fi luate faţă de minor.
Universul Juridic

Comentariu
I. Analiza textului
1.
Reglementarea prevăzută de art. 130 noul C. pen. ia în considerare ipotezele în

care adultul a săvârşit o infracţiune pentru care instanţa a hotărât amânarea
aplicării pedepsei sau pedeapsa a fost suspendată sub supraveghere ori, deşi
infractorul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu executare, ulterior a fost
liberat condiţionat. În toate aceste ipoteze organele judiciare pot stabili că
infractorul mai săvârşise o infracţiune în timpul minorităţii pentru care instanţa a
hotărât luarea unei măsuri educative privative de libertate. În acest caz, instanţa va
decide anularea hotărârii anterioare privind, după caz, amânarea aplicării pedepsei,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ori liberarea condiţionată a
infractorului. Totodată, instanţa va aplica dispoziţiile art. 129 alin. (2)-(4).
Probabilitatea cea mai mare este ca instanţa să aplice prevederile art. 129 alin. (2)
lit. b).

Universul Juridic

Comentariu
1.
Nu insistăm asupra raţiunilor legiuitorului, care ni se par evidente. Ce consecinţe

juridice de natură penală există în cazul care o persoană juridică căreia i se aplică
celelalte pedepse complementare, altele decât dizolvarea şi suspendarea activităţii,
refuză executarea cu rea-credinţă a acestora, iar persoana juridică respectivă face
parte din categoria celor prevăzute în cuprinsul art. 141 C. pen.?
Având în vedere conţinutul actual al textului care incriminează nerespectarea
hotărârilor (287 C. pen.), considerăm că este realizat conţinutul art. 288 C. pen.,
care incriminează fapta de neexecutare a sancţiunilor penale. Potrivit art. 288 C.
pen. alin. (3), neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor
complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 141 se
Surprinzător este faptul că, aşa cum s-a remarcat deja în doctrină, partidele politice
sunt excluse de la aplicarea pedepsei complementare a dizolvării, dar pot fi
dizolvate pe cale civilă887. Astfel, potrivit art. 46 din Legea nr. 14/2003, un partid
politic se dizolvă pe cale judecătorească:
887
A. Jurma, op. cit., p. 163.
a) când se constată încălcarea prevederilor art. 30 alin. (7) şi ale art. 37 alin. (2) şi
(4) din Constituţie, de către Curtea Constituţională, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi
(4) din prezenta lege;
b) când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii
publice;
c) când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau
contrare ordinii publice;
d) când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă din statutul şi programul
politic ale acestuia;
e) ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti conform art. 47 alin.

(1)888;
Conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 14/2003: „Inactivitatea unui partid politic se
888
poate constata în următoarele situaţii:
a) nu a ţinut nicio adunare generală timp de 5 ani;
b) nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale parlamentare

succesive, în cel puţin 18 circumscripţii electorale”.
f) ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor stabilite la art. 1 şi 2, constatată de

Tribunalul Bucureşti conform art. 48889;
889
Potrivit art. 48 din Legea nr. 14/2003: „(1) Neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru
un partid politic, conform art. 1 şi 2, se poate constata când un partid politic nu obţine la
două alegeri generale succesive un număr minim de voturi.
(2) Numărul minim necesar îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 1 şi 2 este de cel puţin
50.000 de voturi la nivel naţional, pentru candidaturile depuse în oricare dintre următoarele
scrutinuri: consilii judeţene, co nsilii locale, Camera Deputaţilor, Senat”.
g) ca urmare a aplicării art. 26890.
890
Conform art. 26: „În cazul în care modificările nu sunt comunicate (...) sau dacă
instanţa a respins cererea de încuviinţare a modificării statutului, iar partidul politic în
cauză acţionează în baza statutului modificat, Ministerul Public va solicita Tribunalului
Bucureşti încetarea activităţii partidului politic şi radierea acestuia din Registrul partidelor
politice”.
Şi asociaţiile religioase pot fi dizolvate pe cale civilă, în condiţiile Legii nr. 489/2006,
în conformitate cu art. 45 din această lege, dizolvarea asociaţiei religioase se
pronunţă de instanţa competentă atunci când, prin activitatea sa, asociaţia
religioasă aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei
publice, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori când asociaţia
religioasă urmăreşte alt scop decât cel pentru care s-a constituit.

Florin Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a II-a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; Dorina Maria Costin, Răspunderea persoanei
juridice în dreptul penal român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010; Anca Jurma,
Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010; Florin Streteanu, Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Legii nr.
278/2006, în C.D.P. nr. 3/2006, pp. 11-43.

Universul Juridic

Comentariu
I. Analiza textului
1.
Legiuitorul are la dispoziţie trei variante de stabilire a sancţionării tentativei în

partea specială a Codului penal: în cadrul articolului care reglementează
infracţiunea respectivă, la sfârşitul fiecărui capitol sau la sfârşitul fiecărui titlu. În
cazul Capitolului VII, Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile, legiuitorul a
optat pentru cea de-a doua variantă, de incriminare şi sancţionare a tentativei la
infracţiunile din acest capitol într-un articol distinct. Astfel, potrivit prevederilor art.
217 C. pen., tentativa la infracţiunile de sclavie (art. 209), trafic de persoane (art.
210), trafic de minori (art. 211) şi proxenetism [art. 213 alin. (2) – când fapta se
săvârşeşte prin constrângere] se pedepseşte.

Universul Juridic

Comentariu
Analiza textului
1.
Prevederile art. 134 noul C. pen. reglementează situaţiile în care instanţele judecă
majori care au săvârşit infracţiuni între 14 şi 18 ani, deci în timpul minorităţii.
Acestora le sunt aplicabile dispoziţiile Titlului V, „Minoritatea” cu deosebirea că
instanţa, dacă hotărăşte aplicarea unei măsuri educative privative de libertate şi
luând în considerare criteriile de individualizare a sancţiunii penale prevăzute în art.
74 noul C. pen., va putea dispune executarea măsurii educative într-un penitenciar.
2.
Această prevedere legală se justifică prin faptul că vârsta şi dezvoltarea fizică a

majorilor ar putea avea un efect negativ asupra minorilor internaţi în centrele
speciale.

Universul Juridic

Codul Penal.
Jurisprudenţă europeană
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Javeau c. Belgiei. Principiul legalităţii. Obligaţiile organelor judiciare.
Infracţiuni continue. Art. 7 din Convenţie nu poate fi interpretat ca împiedicând
prelungirea duratei termenelor de prescripţie a răspunderii penale.
Art. 7. Articolul 7 din Convenţie nu poate fi interpretat ca împiedicând, prin efectul

aplicării imediate a legii noi de procedură, prelungirea duratei termenelor de
prescripţie a răspunderii penale, atunci când faptele nu au fost niciodată prescrise
de-a lungul timpului. Atunci când prelungirea termenului de prescripţie intervine
anterior împlinirii termenului prevăzut în legea veche, este irelevant faţă de
incidenţa art. 7 că, la data condamnării, termenul vechi de prescripţie se împlinise
(C.E.D.O., Secţia a II-a, hotărârea Javeau c. Belgiei, 22 iunie 2000, cererea nr.
33201/96, disponibilă pe www.jurisprudenta cedo.com).
2.
Cauza G. c. Franţei. Curtea Europeană a constatat că, după jurisprudenţa sa, art. 7
parag. 1 din Convenţie consacră principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei,
interzicând totodată aplicarea retroactivă a legii penale când ea ar produce efecte în
detrimentul inculpatului (a se vedea cauza Kokkinakis c. Greciei, hotărârea din 25
mai 1993). În cazul în care o lege nouă penală nu dezincriminează faptele comise
de inculpat, ci numai prevede un tratament sancţionator mai blând pentru aceste
fapte, tratament de care a profitat şi inculpatul – instanţa aplicându-i o sancţiune
mai blândă în limitele prevăzute de legea nouă –, nu există o violare a art. 7 parag.
1 din Convenţie (C.E.D.O., hotărârea din 27 septembrie 1995, în R.D.P. nr. 1/1996,
p. 149, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile speciale,
doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 17).
Jurisprudenţă naţională
Decizii de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem
3.
Reabilitare
a) Reiterarea unei cereri de reabilitare, care a fost respinsă înainte de 1 ianuarie

1969 pentru motive de oportunitate, se poate face oricând, dispoziţiile art. 138 C.
pen. referindu-se numai la cererile de reabilitare respinse pentru neîndeplinirea
vreuneia dintre condiţiile prevăzute în art. 137 C. pen.
b) În aprecierea bunei conduite cerute condamnatului pentru obţinerea reabilitării

judecătoreşti, instanţa trebuie să aibă în vedere comportarea acestuia pe toată
perioada de timp prevăzută de art. 135 C. pen., la toate locurile de muncă unde a
lucrat, precum şi în afara acestora.
c) Competenţa de judecată a cererii de reabilitare privind o condamnare pronunţată
de un tribunal militar aparţine fie tribunalului militar care a judecat în primă
instanţă, fie instanţei civile de acelaşi grad în a cărei rază teritorială se află
domiciliul condamnatului.
d) Cererea unei persoane de a se constata judecătoreşte intervenirea reabilitării

sale de drept este admisibilă. Hotărârea prin care se admite o astfel de cerere nu
are caracter constitutiv de drepturi şi nu schimbă natura juridică a reabilitării de
drept.
e) În cazul în care în intervalul de trei ani următor executării unei pedepse de cel
mult 1 an închisoare sau amendă, aplicată pentru o infracţiune ce nu era îndreptată
contra avutului obştesc, fostul condamnat săvârşeşte una sau mai multe infracţiuni,
reabilitarea de drept nu mai operează, iar condamnatul va putea cere reabilitarea
judecătorească în condiţiile acesteia. În această situaţie, instanţa va admite cererea
de reabilitare judecătorească numai dacă pentru toate condamnările sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege, cu această ocazie putând constata şi intervenirea
reabilitării de drept pentru condamnările care îndeplinesc toate cerinţele prevăzute
de art. 134 din C. pen. Această constatare apare însă lipsită de interes în cazul
respingerii cererii de reabilitare judecătorească (Plen T.S., dec. de îndrumare nr.
8/1969, în C.D. 1969, p. 63, şi în R.R.D. nr. 9/1969, p. 117, apud V. Papadopol, M.
Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-
1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 350).
Decizii pronunţate în recurs în interesul legii
4.
Fapte săvârşite sub imperiul Legii nr. 87/1994 şi judecarea lor după intrarea în
vigoare a Legii nr. 241/2005. În cazul faptelor săvârşite sub imperiul Legii nr.
87/1994 şi al judecării lor după intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005 pentru
prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, pot beneficia de cauzele de impunitate
sau de reducere a pedepsei reglementate de art. 10 din această lege numai cei în
sarcina cărora s-a reţinut, prin aplicarea art. 13 din Codul penal, săvârşirea unei
infracţiuni fiscale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 (I.C.C.J., decizia nr. 8
din 21 ianuarie 2008, publicată în M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008, disponibilă
pe www.scj.ro).
Decizii de speţă
5.
Consecinţe deosebit de grave. În conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) C.

pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a
cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă,
inclusiv legea penală mai favorabilă prin care se modifică înţelesul noţiunii de
„consecinţe deosebit de grave”, prevăzută în art. 146 C. pen., în sensul majorării
cuantumului pagubei materiale în raport cu care se stabileşte existenţa
consecinţelor deosebit de grave, cu efecte asupra încadrării juridice date faptei.
Potrivit deciziei nr. VII din 5 februarie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea
înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave”, instanţa nu poate schimba
încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi,
apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de
„consecinţe deosebit de grave”, prevăzută în art. 146 C. pen., nu este identică cu
cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se
referă textele art. 14 şi art. 15 C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 415/2009,
disponibilă pe www.scj.ro).
6.
Recidivă. Nu există recidivă în cazul în care făptuitorul a săvârşit din nou o

infracţiune, după intrarea în vigoare a noii legislaţii penale, dacă pentru
condamnarea anterioară, mai mare de 6 luni, s-a împlinit termenul prevăzut de art.
117 pct. 1 C. pen. anterior (T.S., s. pen., dec. nr. 4504/1969, în C.D. 1969, p. 296,
apud T. Vasiliu şi col., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1972, p. 68).
7.
Consecinţe deosebit de grave. Deşi minimul special al pedepsei privative de

libertate în ambele reglementări este identic, maximul special prevăzut de legea
nouă fiind mai redus, urmează a se aplica aceasta. Cât priveşte împrejurarea că
legea anterioară prevedea alternativ şi pedeapsa amenzii, aceasta este irelevantă
sub aspectul determinării în speţă a legii mai favorabile, atâta timp cât, în concret,
prima instanţă s-a fixat asupra pedepsei privative de libertate (T.S., s. pen., dec.
nr. 4105/1969, nepublicată, apud T. Vasiliu şi col., Codul penal comentat şi
adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 68).
8.
Furt. Deşi prin concluziile de învinuire s-a reţinut că inculpatul a sustras mazărea de
pe terenul unei staţiuni agricole şi deci, în conformitate cu dispoziţiile în vigoare la
acea dată, fapta constituia infracţiunea de furt calificat (în paguba avutului
obştesc), în sensul art. 525 pct. 1 lit. a) C. pen. anterior, după intrarea în vigoare a
noii legislaţii penale ea nu mai constituie această infracţiune, ci furt simplu,
deoarece noul Cod penal nu mai enumeră printre cazurile de furt calificat furtul
săvârşit de pe câmp (T.S., s. pen., dec. nr. 1401/1969, în R.R.D nr. 9/1969, p.
177, apud T. Vasiliu şi col., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972, p. 68).
9.
Circumstanţe atenuante. Beţia voluntară completă. Întrucât prin aplicarea
dispoziţiilor din noul Cod penal – privind încadrarea faptei şi aplicarea circumstanţei
atenuante a beţiei voluntare complete – se ajunge la o pedeapsă mai redusă,
urmează ca în cauză să se facă, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Codul penal în
vigoare, aplicarea legii penale mai favorabile şi să se pronunţe o pedeapsă în
limitele prevăzute de art. 183 şi art. 76 din noul Cod penal (T.S., s. pen., dec. nr.
938/1969, în R.R.D nr. 8/1969, p. 187, apud T. Vasiliu şi col., Codul penal
comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp. 68-69).
10.
Loviri sau alte violenţe. Anterior modificării Codului penal prin Legea nr. 6/1973,
infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. era
pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendă, iar după modificarea
sus-menţionată această infracţiune este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau amendă. Pe de altă parte, anterior modificării, art. 37 C. pen. prevedea că
pentru existenţa celui de-al doilea termen al recidivei este necesar ca cel
condamnat să fi săvârşit o nouă infracţiune, indiferent de maximul pedepsei
prevăzut de lege pentru acea infracţiune, pe când textul modificat cere, printre
altele, ca noua infracţiune comisă de condamnat să fie pedepsită cu închisoarea mai
mare de un an.
În aceste condiţii, în aplicarea principiului legii mai favorabile, instanţa nu putea să

aplice textul sancţionator în vigoare la data comiterii faptei şi modificat până la data
judecării, iar în ceea ce priveşte recidiva să considere că sunt aplicabile dispoziţiile
modificate ale art. 37 lit. b) C. pen., în vigoare la data judecării cauzei, deoarece în
acest fel se creează o a treia lege, procedeu contrar prevederilor art. 13 alin. (1) C.
pen. (T.S., s. pen., dec. nr. 198/1974, în C.D. 1974, p. 305, apud V. Papadopol, M.
11.
Infracţiuni continuate. În cazul infracţiunilor continuate, dacă unele din acţiunile

componente au fost comise sub imperiul legii anterioare, iar altele sub imperiul legii
noi, dispoziţiile art. 13 C. pen. nu sunt aplicabile, infracţiunea săvârşită – în
ansamblu – urmând a fi sancţionată potrivit acestei din urmă legi (T.S., s. pen.,
dec. nr. 121/1971, în C.D. 1971, p. 220, şi în R.R.D. nr. 6/1971, p. 158, apud V.
Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală
pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, pp. 41-42).
12.
Recidivă. Dacă, anterior datei de 1 ianuarie 1969, inculpatul a comis un delict şi

apoi o crimă, dispoziţiile referitoare la starea de recidivă nu sunt aplicabile în cazul
în care această ultimă infracţiune este judecată după intrarea în vigoare a actualului
Cod penal. A decide altfel ar însemna a încălca dispoziţiile art. 13 C. pen., deoarece,
potrivit art. 116 alin. (1) C. pen. anterior, acela care, după ce fusese condamnat
definitiv pentru un delict, a săvârşit o crimă nu era considerat recidivist (chiar dacă,
în urma constatării unei cauze de atenuare a pedepsei, pedeapsa aplicată pentru
crimă ar fi fost corecţionalizată) (T.S., s. pen., completul militar, dec. nr. 11/1971,
în R.R.D. nr. 4/1972, p. 169, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic
de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 42).
13.
Recidivă. În caz de succesiune a unor legi penale, pentru constatarea situaţiei de

recidivist sau nerecidivist a unui inculpat, trebuie să se ţină seama de dispoziţiile
acelei legi potrivit căreia termenul care face ineficientă recidiva – termen cuprins
între data executării pedepsei aplicate pentru prima infracţiune şi data săvârşirii
celei de-a doua infracţiuni – s-a împlinit (T.S., s. pen., dec. nr. 4044/1970, în C.D.
1970, p. 275, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică
judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
14.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Pentru a aplica legea mai

favorabilă, în ceea ce priveşte pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi,
în urma admiterii recursului inculpatului, instanţa de judecată trebuie să ţină seama
nu numai de natura şi întinderea drepturilor interzise de lege, ci şi de durata pentru
care aceste drepturi pot fi interzise (T.S., s. pen., dec. nr. 3505/1970, în C.D. 1970,
p. 298, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în
materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972,
p. 42).
15.
Delapidare – minimul şi maximul special al pedepsei prevăzute în ambele legi. Când

legea nouă prevede pentru infracţiunea săvârşită sub legea veche o pedeapsă cu un
minim special mai mic şi cu un maxim special mai mare decât pedeapsa prevăzută
de legea anterioară, iar instanţa, în aplicarea sancţiunii concrete, s-a orientat către
minimul pedepsei, legea mai favorabilă este legea nouă, care prevede un minim
special mai mic.
În speţă, pentru delapidarea unei sume de 30.000 lei, aplicând art. 236 lit. d) C.
pen. anterior (care prevedea pedeapsa de la 7 până la 10 ani închisoare), instanţa a
pronunţat pedeapsa de 7 ani închisoare, deci s-a orientat spre minimul special al
pedepsei; în consecinţă, în concret, apare ca lege mai favorabilă Codul penal actual,
care, în art. 223 alin. (2), prevede un minim special mai redus, şi anume 5 ani
închisoare, deşi maximul din acest text este superior celui prevăzut de art. 236 lit.
d) C. pen anterior (T.S., s. pen., dec. nr. 2518/1970, în R.R.D nr. 3/1971, p. 150,
apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie
penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 42).
16.
Prescripţia răspunderii penale. Dispoziţiile actualului Cod penal cu privire la

prescripţia răspunderii penale sunt mai favorabile în ceea ce priveşte întreruperea
cursului prescripţiei, întrucât nu prevăd ca având efect întreruptiv toate actele
procesuale de urmărire penală sau de judecată, ci numai cele care, potrivit legii,
trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal
anterior (T.S., s. pen., dec. nr. 2185/1970, în C.D. 1970, p. 277, apud V.
pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 42).
17.
Circumstanţe atenuante. Pentru a aplica în mod corect prevederile art. 13 C. pen.,

instanţa trebuie să examineze care dintre cele două legi succesive (în speţă, Codul
penal anterior sau Codul penal acum în vigoare) este mai favorabilă pentru infractor
şi, în baza textelor sancţionatorii – inclusiv a acelora referitoare la circumstanţele
atenuante – prevăzute de aceeaşi lege, considerată ca fiind mai favorabilă, să
fixeze pedeapsa în raport de gradul de pericol social al infractorului şi al faptei
săvârşite (T.S., s. pen., dec. nr. 939/1969, în R.R.D nr. 7/1969, p. 160, apud V.
18.
Lovituri cauzatoare de moarte, beţia voluntară completă. Potrivit art. 49 alin. (2) C.
pen., starea de beţie voluntară completă, produsă prin alcool sau alte substanţe,
poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă. În speţă,
această împrejurare a fost reţinută de prima instanţă ca scuză legală şi, în atare
situaţie, potrivit art. 129 alin. (2) C. pen anterior, la aplicarea pedepsei – pentru
infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 475 C. pen. anterior –
s-a avut în vedere că limita maximă prevăzută de lege se reduce cu o cincime, ca
urmare a prevederilor acestui text. Conform însă dispoziţiilor legale ce au intervenit
până la rămânerea definitivă a hotărârii atacate, starea de beţie are efecte mai
largi, în sensul că, conform art. 49 alin. (2), art. 74 alin. ultim şi art. 76 alin. (1) lit.
c) şi alin. (2) C. pen., atunci când minimul special al pedepsei închisorii este de trei
ani sau mai mare, aşa cum este cazul în speţă, raportat la încadrarea faptei în
textul corespunzător din actualul Cod penal – art. 183 –, pedeapsa se coboară sub
minimul special, dar nu mai jos de trei luni.
În consecinţă, întrucât aplicarea dispoziţiilor din actualul Cod penal – privind

încadrarea faptei şi aplicarea circumstanţei atenuante a beţiei voluntare complete –
duce la stabilirea unei pedepse mai reduse, urmează ca, în cauză, să se facă,
potrivit dispoziţiilor art. 13 C. pen. în vigoare, aplicarea legii penale mai favorabile
şi să se pronunţe o pedeapsă în limitele prevăzute de art. 183 şi art. 76 din acest
Cod (T.S., s. pen., dec. nr. 938/1969, în R.R.D nr. 8/1969, p. 187, apud V.
19.
Circumstanţe agravante, atenuante, cauze de agravare sau atenuare. La stabilirea

legii mai favorabile, potrivit art. 13 C. pen. urmează să se analizeze în concret, şi
nu în abstract, care anume dintre legi – în cazul fiecărui inculpat şi pentru fiecare
infracţiune, în funcţie de circumstanţele atenuante sau agravante ori de alte cauze
care atenuează sau agravează răspunderea penală – prevede condiţii mai favorabile
în ceea ce priveşte aplicarea măsurilor de constrângere. Făcând aplicarea
dispoziţiilor art. 13 C. pen., instanţa nu poate combina dispoziţii din mai multe legi,
deoarece din menţionatul text rezultă că urmează a se aplica o singură lege (T.S.,
s. pen., dec. nr. 631/1969, în C.D. 1969, p. 285, şi în R.R.D. nr. 8/196, p. 177,
20.
Minimul mai redus al legii aplicabile. Dacă, judecând sub regimul Codului penal
anterior, prima instanţă a reţinut starea de beţie ca circumstanţă atenuantă,
aplicând pedeapsa în limitele mai reduse – reducerea cu o cincime a maximului
special – prevăzute de art. 129 alin. (2) din acel Cod, instanţa de recurs, judecând
cauza în recursul inculpatului, după intrarea în vigoare a actualului Cod penal,
urmează ca, odată cu aplicarea dispoziţiilor mai favorabile ale noului Cod penal, să
dea şi circumstanţei atenuante a beţiei, constatată de prima instanţă, efectul mai
larg prevăzut de art. 76 C. pen., în sensul de a reduce sub minimul legal pedeapsa
prevăzută în noul Cod penal pentru infracţiunea respectivă (T.S., s. pen., dec. nr.
186/1969, în C.D. 1969, p. 283, şi în R.R.D. nr. 6/1969, p. 177, apud V. Papadopol,
M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii
1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 43).
21.
Minimul mai redus al legii aplicabile. Dacă instanţa apreciază că este cazul să aplice
o pedeapsă apropiată de minimul special, ea va aplica legea care prevede un minim
mai redus, chiar dacă – în raport cu altă lege intervenită până la judecarea
definitivă a cauzei – acea lege prevede un maxim special mai ridicat (T.S., s. pen.,
dec. nr. 11/1969, în C.D. 1969, p. 281, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu
alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi
22.
Tentativă la infracţiunea de omor. Nu este admisibilă contestaţia prin care se cere

reducerea pedepsei aplicate pentru tentativă la infracţiunea de omor în baza
textelor din Codul penal anterior, întrucât dispoziţiile sancţionatorii prevăzute
pentru această faptă în Codul penal în vigoare sunt mai favorabile (T.S., s. pen.,
dec. nr. 5351/1970, în C.D. 1970, p. 280, apud V. Papadopol, M. Popovici,
Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 306).
23.
Tentativă la infracţiunea de omor. Pedeapsa ce se putea aplica potrivit Codului

penal anterior, în vigoare la data săvârşirii faptei, pentru tentativă la infracţiunea de
omor (art. 96, 97, raportate la art. 463) era temniţă grea de la 3 la 10 ani, în timp
ce noul Cod penal prevede ca sancţiune pentru această faptă (art. 21 raportat la
art. 174) o pedeapsă privativă de libertate de la 5-10 ani; pe de altă parte, în
determinarea legii mai favorabile, se ţine seama – potrivit art. 2 din Legea nr.
30/1968 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal – de durata pedepselor
privative de libertate, şi nu de denumirea pe care acestea o aveau în legea penală
anterioară.
În consecinţă, în cazul sus-menţionat legea mai favorabilă este Codul penal anterior
(T.S., s. pen., dec. nr. 137/1969, în C.D. 1969, p. 282, şi în R.R.D. nr. 6/1969, p.
179, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în
p. 307).
24.
Reabilitare. Dacă cererea de reabilitare judecătorească formulată de condamnat

îndeplineşte toate condiţiile de fond şi de formă, cerute de art. 137 C. pen. şi art.
495 C. proc. pen., pentru a fi admisă, instanţa nu o poate respinge cu motivarea că
infracţiunea ce a format obiectul condamnării petiţionarului prezintă un caracter
deosebit de grav; o asemenea soluţie, cum şi justificarea ei, sunt fără suport legal,
deoarece dispoziţiile art. 526 C. proc. pen. anterior – care impuneau instanţelor ca,
în afara verificării condiţiilor de fond şi de formă, să aprecieze asupra oportunităţii
admiterii reabilitării – nu au mai fost menţionate în noua legislaţie penală (T.S., s.
pen., dec. nr. 2876/1971, în R.R.D. nr. 11/1971, p. 150, apud V. Papadopol, M.
1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, pp. 353-354).
25.
Recidivă. În cazul recidivei postcondamnatorii, dacă pedeapsa anterioară a fost

executată în parte, potrivit art. 39 C. pen., pedeapsa – în speţă, mai grea – aplicată
pentru infracţiunea săvârşită ulterior se contopeşte, conform art. 34, 35 C. pen., cu
restul ce a mai rămas neexecutat din prima pedeapsă; deci, practic, mai întâi se
scade timpul executat din prima pedeapsă, după care diferenţa se contopeşte cu
pedeapsa aplicată pentru ultima infracţiune săvârşită.
Dacă însă infracţiunea a doua s-a comis mai înainte de intrarea în vigoare a
actualului Cod penal, stabilirea tratamentului penal, în cazul examinat, se face
conform art. 119 C pen. anterior, care constituie legea penală mai favorabilă. Într-
adevăr, conform acestui text, dacă pedeapsa stabilită pentru infracţiunea a doua –
săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie – este mai grea decât cea stabilită
pentru prima infracţiune, se aplică ultima pedeapsă, la care, eventual, se poate
adăuga un spor; din această pedeapsă rezultantă se deduce apoi timpul executat
din pedeapsa anterioară (T.S., s. pen., dec. nr. 1802/1971, apud V. Papadopol, M.
26.
Recidivă. Întrucât pluralitatea de infracţiuni ce constituie recidiva ia naştere numai

prin comiterea celei de-a doua fapte, regimul juridic aplicabil recidivei este acela din
momentul săvârşirii ultimei infracţiuni.
În consecinţă, în cazul în care cel condamnat, sub imperiul Codului penal anterior,
la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 6 luni, pentru săvârşirea unui
delict, fără să se fi împlinit termenul prevăzut în art. 117 pct. 1 C. pen. anterior, a
comis după intrarea în vigoare a actualului Cod penal o infracţiune de omor, există
recidivă, deşi Codul penal anterior nu prevedea recidiva de la delict la crimă,
deoarece Codul penal actual, abandonând clasificarea infracţiunilor în crime şi
delicte, nu mai face nicio distincţie în raport cu această clasificare (T.S., s. pen.,
dec. nr. 2377/1970, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de
practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi
27.

condamnarea anterioară (mai mare de 6 luni închisoare) s-a împlinit termenul
prevăzut în art. 117 pct. 1 C pen. anterior, înainte de 1 ianuarie 1969 (T.S., s. pen.,
dec. nr. 4504/1969, în C.D. 1969, p. 296).
Notă: În acelaşi sens, a se vedea: T.S., s. pen., dec. nr. 6723/1970; T.S., s. pen.,
dec. nr. 107/1973; T. jud. Alba, dec. pen. nr. 677/1969 (cu notă critică de I.
Hidegkuti şi o notă aprobativă de I. Fodor), în R.R.D. nr. 9/1970, p. 155; T. jud.
Timiş, dec. pen. nr. 813/1971, în R.R.D. nr. 1/1972, p. 158, apud V. Papadopol, M.
1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 364.
28.
Minori. În conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 218/1977, în cazul

săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală de către un minor între 14 şi 18 ani,
se va dispune încredinţarea acestuia colectivului în care munceşte sau învaţă, iar
potrivit art. 3 din Decret, în cazuri excepţionale, când minorii între 14-18 ani
săvârşesc fapte deosebit de grave, instanţa de judecată dispune trimiterea lor în
şcoli speciale de muncă şi reeducare pe o durată de la 2 la 5 ani.
Prin urmare, singurele măsuri ce pot fi luate faţă de minorii între 14-18 ani care
săvârşesc fapte prevăzute de legea penală sunt cele arătate în art. 2 şi 3 din
Decretul nr. 218/1977, în raport cu natura şi gravitatea faptei comise.
Prin aceste dispoziţii au fost înlăturate, implicit, unele prevederi din Codul penal
referitoare la minori, printre care şi acelea privitoare la libertatea supravegheată
(T.S., s. pen., dec. nr. 2043/1979, în R.R.D. nr. 6/1980, p. 63, apud V. Papadopol,
29.
Minori. Din dispoziţiile art. 2 şi 3 din Decretul nr. 218/1977 – potrivit cărora
împotriva infractorilor minori se poate lua fie măsura încredinţării minorului
colectivului în care munceşte sau învaţă, fie măsura trimiterii acestuia într-o şcoală
specială de muncă şi reeducare – rezultă că prevederile art. 102 şi 103 C. pen. au
fost abrogate implicit; ca atare, faţă de această categorie de infractori nu se mai
poate lua nici măsura educativă a mustrării, nici aceea a libertăţii supravegheate
(T.S., s. pen., dec. nr. 1508/1979, în C.D. 1979, p. 367, apud V. Papadopol, M.
30.
Reabilitare. În raport cu pedeapsa aplicată condamnatului, Codul penal anterior

prevedea un termen mai scurt pentru reabilitarea judecătorească decât actualul
Cod penal, pus în aplicare la 1 ianuarie 1969.
În măsura în care termenul de reabilitare prevăzut în Codul anterior s-ar fi împlinit

până la data de 1 ianuarie 1969, chiar dacă reabilitarea judecătorească ar fi fost
solicitată ulterior, urma să se aibă în vedere acel termen, iar nu cel stabilit prin
Codul penal în vigoare.
Câtă vreme însă, în speţă, termenul din Codul penal anterior s-a împlinit după
punerea în aplicare a Codului actualmente în vigoare, se vor avea în vedere
dispoziţiile acestui din urmă Cod, referitoare la termenele şi condiţiile reabilitării
judecătoreşti, iar nu cele din Codul penal anterior (T.S., s. pen., dec. nr. 903/1976,
în C.D 1976, p. 273, şi în R.R.D. nr. 11/1976, p. 65, apud V. Papadopol, M.
31.
Minori. Întrucât la data de 16 octombrie 1990, când au săvârşit infracţiunea de

evadare din starea de deţinere preventivă, inculpaţii erau minori, iar până la
judecarea definitivă a cauzei a fost adoptată Legea nr. 104 din 1 octombrie 1992
care a abrogat Decretul nr. 218/1977 şi a repus în vigoare, cu unele modificări,
toate dispoziţiile cuprinse în Titlul V din Partea generală a Codului penal
(Minoritatea), se impune, în baza art. 13 alin. (1) C. pen., ca în cauză să se facă
aplicarea Decretului nr. 218/1977, care, spre deosebire de Codul penal, prevede
numai măsuri educative (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 119/A/1996, nr.
2/1997, p. 132, apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de Drept Penal, Studii de
practică judiciară 1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008,
p. 126).
32.
Amendă administrativă. Tribunalul a dispus achitarea inculpatului, în temeiul

prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen.,
pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 20 raportat
la art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen, cu aplicarea art. 13 din acelaşi Cod.
În baza art. 90 C. pen. s-a dispus înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea

administrativă şi s-a dispus aplicarea amenzii administrative de un milion de lei.
Apelul procurorului a fost admis, s-a înlăturat aplicarea art. 90 C. pen. şi, în baza
art. 181 alin. (3) raportat la art. 91 lit. c) din acelaşi Cod, s-a aplicat inculpatului
amenda administrativă de 10 milioane lei.
Recursurile declarate de procuror şi de inculpat sunt fondate.
Amenda aplicată inculpatului este nelegală, întrucât la data săvârşirii faptei, 10

decembrie 1999, limita maximă a acesteia era de un milion de lei, iar instanţa nu a
ţinut seama de prevederile art. 13 C. pen., potrivit cărora, în cazul în care, de la
săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau
mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Având în vedere că până la 22 noiembrie 2000 amenda administrativă prevăzută de

Codul penal era de la 100.000 de lei la un milion de lei, iar prin intrarea în vigoare a
O.U.G. nr. 207/2000 limita maximă s-a majorat la 10 milioane lei, rezultă că în
cauză legea penală mai favorabilă este cea anterioară intrării în vigoare a
Ordonanţei.
Motivarea instanţei de apel, potrivit căreia eficienţa prevederilor art. 13 C. pen.

rezultă numai din diferenţa de încadrare juridică dată faptei, este greşită, întrucât
Codul penal nu prevede niciun criteriu de determinare a legii penale mai favorabile.
Prin urmare, pentru stabilirea legii penale mai favorabile trebuie să se ţină seama
de toate normele penale care îşi pot găsi aplicarea în cauză, inclusiv de cele care
stabilesc cuantumul sancţiunilor administrative, iar instanţa are obligaţia să aplice
legea penală care este mai favorabilă inculpatului cu privire la toate măsurile
susceptibile a fi luate în cauză.
Cum legea anterioară cuprinde prevederi mai favorabile inculpatului sub aspectul
cuantumului amenzii administrative şi instanţa, în mod greşit, a aplicat inculpatului
amenda prevăzută de legea nouă, recursurile au fost admise şi s-a dispus
reducerea amenzii administrative de la 10 milioane la un milion de lei (I.C.C.J., s.
pen., dec. nr. 6795/2004, nr. 1/2006, p. 151, apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista
de Drept Penal. Studii de practică judiciară, 1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 126-127).
33.
Furt. În caz de succesiune a unor legi penale prin care pentru aceeaşi infracţiune
sunt prevăzute pedepse diferite, în conformitate cu art. 13 C. pen., se aplică legea
care prevede limitele cele mai mici de pedeapsă.
Dacă o faptă de furt calificat a fost săvârşită anterior completărilor şi modificărilor

aduse art. 209 C. pen. prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, nu sunt aplicabile
prevederile de agravare ale acestei legi.
Inculpatul minor a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de furt,

prevăzută în art. 208 alin. (1), şi de furt calificat, prevăzută în art. 208 alin. (1)
raportat la art. 209 alin. (1) lit. g) şi i), cu aplicarea art. 99 şi a art. 109 C. pen.,
pentru ambele infracţiuni.
S-a reţinut că, în noaptea de 3 martie 1996, inculpatul şi-a însuşit, prin efracţie,
bunuri în valoare de 400.000 de lei de la partea vătămată D.M., iar în dimineaţa
zilei de 19 septembrie 1997 şi-a însuşit o bicicletă aparţinând părţii vătămate V.V.
Împotriva sentinţei, rămasă definitivă prin neapelare, s-a declarat recurs în anulare,
susţinându-se că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii.
Recursul în anulare este fondat.
Reţinându-se că inculpatul a săvârşit fapta de însuşire a bunurilor aparţinând părţii

vătămate D.M. la 3 martie 1996, trebuia să se observe că, în urma modificării
aduse art. 209 C. pen. prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, au fost stabilite
limite mai mari ale pedepsei pentru furtul calificat.
Nerespectând prevederile art. 13 C. pen., potrivit cărora în cazul în care, de la

săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau
mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, instanţa a încadrat fapta
în art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen., astfel cum acesta a fost completat şi
modificat prin Legea nr. 140/1996, pentru care este prevăzută pedeapsa închisorii
de la 3 la 15 ani, iar nu în art. 209 lit. e) şi g) C. pen. în redactarea anterioară
adoptării acestei legi, prin care furtul săvârşit în timpul nopţii sau prin efracţie era
pedepsit cu închisoare de la 1 la 5 ani.
În acest fel, prin încălcarea prevederilor art. 13 C. pen., faptei de furt calificat
săvârşite de inculpat i s-a dat o încadrare juridică greşită, iar pedeapsa la care a
fost condamnat s-a stabilit în funcţie de alte limite decât cele prevăzute în textul de
lege ce-i era aplicabil.
Ca urmare, s-a admis recursul în anulare şi, schimbându-se încadrarea juridică a
faptei în infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art.
209 alin. (1) lit. e) şi g), cu aplicarea art. 99 şi a art. 13 C. pen., inculpatul a fost
condamnat la o pedeapsă stabilită în limitele acestor dispoziţii mai favorabile
(C.S.J., s. pen., dec. nr. 572/1999, nr. 4/2000, p. 143, în G. Antoniu, V. Brutaru,
Revista de Drept Penal. Studii de practică judiciară 1994-2007, ediţia a 2-a,
revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 127-128).
34.
Minori. Dispoziţiile art. 101 C. pen. referitoare la regimul sancţionator al minorilor,

repuse în vigoare prin Legea nr. 45/1993, nu sunt mai favorabile în raport cu
prevederile Decretului nr. 218/1977, abrogat prin aceeaşi lege, deoarece – spre
deosebire dispoziţiile acestui decret, care conţin numai măsuri educative – prevăd şi
posibilitatea aplicării unor pedepse (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr.
218/1994, nr. 1/1995, p. 129, apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de Drept Penal.
Studii de practică judiciară, 1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu,
Doctrină
E. Boţian, Concursul de legi penale, în R.D.P. nr. 3/2006, p. 144; I. Nariţa,
Inconsecvenţe şi imprecizii în definirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, în
Dreptul nr. 9/2011, p. 164; O. Rădulescu, P. Rosenberg, A. Tudor, Probleme
controversate privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, în Dreptul
nr. 12/2008, p. 189; T. Dascăl, Minori. Aplicarea legii penale mai favorabile. Noul
Cod penal, în R.D.P. nr. 2/2010, p. 107.
BOROI Alexandru si colectiv, Codul Penal.Partea generala.Practica judiciara

in materie penala. din 01-nov-2013, Universul

Codul Penal.
Decizii ale Curţii Constituţionale – de respingere
1.
Decizie referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 2

lit. b) şi ale art. 10 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor
art. 121 alin. (1) şi ale art. 124 din Codul penal. Examinând excepţia de
neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru
considerentele ce urmează.
În ceea ce priveşte critica autorului excepţiei referitoare la contrarietatea textelor

penale şi procedural penale care reglementează prescripţia răspunderii penale în
raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că aceasta nu
este întemeiată. Astfel, termenele de prescripţie sunt stabilite potrivit criteriului
gravităţii pedepsei prevăzute de lege ori, în cazul prescripţiei executării pedepsei, a
pedepsei aplicate, iar nu în raport cu rasa, naţionalitatea, originea etnică a
inculpatului sau condamnatului ori cu alte criterii prevăzute la art. 4 din Constituţie
ca fiind discriminatorii. Pe de altă parte, dispoziţiile legale criticate nu instituie nici
privilegii, prescripţia aplicându-se deopotrivă inculpaţilor ori condamnaţilor cu
privire la care s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 şi, respectiv,
în art. 126 din Codul penal.
Curtea constată, de asemenea, că prescripţia răspunderii penale nu împiedică nici

liberul acces la justiţie, de vreme ce ea intervine atunci când procesul penal la care
părţile au acces nestânjenit nu a fost soluţionat definitiv în termenul de prescripţie
prevăzut de lege. Persoana vătămată nu este împiedicată, aşa cum nu a fost
împiedicat nici autorul excepţiei, să se adreseze justiţiei pentru soluţionarea
conflictului de drept penal. Pretinsa tergiversare de către instanţe a soluţionării
unor cauze penale este, pe de o parte, o problemă de fapt, iar nu de
neconstituţionalitate a textelor de lege criticate, iar, pe de altă parte, partea
vătămată are suficiente mijloace penale şi procedural penale pentru a se apăra
împotriva unui asemenea abuz [recuzarea judecătorului, prevăzută la art. 48 lit. d)
C. proc. pen., ori depunerea unui denunţ în condiţiile art. 221 sau 223 C. proc.
pen.].
Curtea constată că textele de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 123
alin. (1) din Constituţie, referitoare la înfăptuirea justiţiei, deoarece şi în acest caz
justiţia se înfăptuieşte în numele legii, şi anume potrivit dispoziţiilor din Codul de
procedură penală privind prescripţia, înfăptuirea justiţiei însemnând nu numai
soluţionarea în fond a cauzelor, ci şi soluţionarea lor pe cale de excepţie, prin
aplicarea dispoziţiilor penale şi procedural penale care reglementează aceste
excepţii.
În sfârşit, Curtea observă că dispoziţiile legale criticate nu au nicio legătură cu

prevederile art. 125 alin. (1) din Constituţie, care se referă la realizarea justiţiei
prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti, deoarece nu
se pune problema competenţei acestora. Or, pentru argumentele deja expuse,
Curtea nu poate lua în considerare opinia autorului excepţiei potrivit căreia
realizarea justiţiei ar însemna numai soluţionarea în fond a cauzelor, iar nu şi
aplicarea tuturor dispoziţiilor legale de natură să pună capăt unui litigiu (în speţă,
cele referitoare la prescripţie) (Decizia Curţii Constituţionale nr. 287 din 1 noiembrie
2001, publicată în M. Of. nr. 14 din 11 ianuarie 2002).
Decizii de speţă
2.
Mandat european de arestare. Motive de refuz al executării. Prescripţia răspunderii

penale. Încadrare juridică. În procedura de executare a mandatului european de
arestare, instanţa de judecată, ca autoritate judiciară română de executare, are
competenţa de a stabili prevederile din legea penală română în care se încadrează
fapta descrisă în mandat şi de a constata, în raport cu această încadrare, dacă
termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta pe care se întemeiază
mandatul european de arestare s-a împlinit conform legii penale române (I.C.C.J.,
s. pen., dec. nr. 3141/2007, disponibilă pe www.scj.ro).
3.
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Condiţii. Conform art. 123

alin. (1) C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe
numai prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului
sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. Ca atare, audierea făptuitorului în
faza actelor premergătoare nu constituie un act care întrerupe cursul termenului
prescripţiei răspunderii penale, întrucât cel audiat nu a dobândit calitatea de
învinuit (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2218/2006, disponibilă pe www.scj.ro).
4.
Încetarea procesului penal. Prescripţia răspunderii penale. Dispoziţiile privind

prescripţia răspunderii penale prevalează asupra prevederilor în materia graţierii şi,
prin urmare, dacă s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru
săvârşirea unei infracţiuni pentru care pedeapsa a fost graţiată, instanţa pronunţă
încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1)
lit. g) C. proc. pen, iar nu condamnarea inculpatului urmată de constatarea că
pedeapsa aplicată a fost graţiată (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5516/2006, disponibilă
pe www.scj.ro).
Doctrină
A. Boroi, Drept penal. Partea generală (conform noului Cod penal), Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010, pp. 335-354; B. Diamant, E. Blându, Prescripţia răspunderii penale
a persoanelor din cadrul societăţii comerciale. Momentul începerii curgerii
termenului de prescripţie. Elemente de drept comparat, în Dreptul nr. 7/2006, p.
189; C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 645-649; C. Sima, Prescripţia în noul Cod penal, în
volumul conferinţei internaţionale Noua legislaţie penală, tradiţie, recodificare,
reformă, progres juridic, sub egida Academiei Române – Institutul de Cercetări
Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” şi a Asociaţiei Române de Ştiinţe Penale, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. II, p. 89; G. Antoniu, Unele reflecţii asupra
termenului de prescripţie, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 29; G.Ş. Ungureanu, Prescripţia
penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005; I. Ionescu, Prescripţia răspunderii
penale, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 95; M.A. Hotca, în I. Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima,
M.A. Hotca, C. Păun, I. Chiş, M. Gorunescu, M. Dobrinoiu, Noul Cod penal
comentat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I, pp. 747-
754; N. Bonchiş, Cauzele care înlătură răspunderea penală, Ed. Imprimeriei de
Vest, Oradea, 1999; R.M. Stănoiu, în V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor,
N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea
generală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1970, vol. II, pp. 354-381; V. Brutaru,
Prescripţia răspunderii penale, din perspectiva dreptului comparat, în R.D.P. nr.
3/2006, p. 97; V. Papadopol, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, D.
Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal al
României, comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp.
633-649; V. Paşca, Drept penal. Partea generală. Curs universitar (conform noului
Cod penal), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; V. Teodorescu, în G. Antoniu
(coordonator), A. Boroi, B.-N. Bulai, C. Bulai, Şt. Daneş, C. Duvac, M.-K. Guiu, C.
Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima, V. Teodorescu, I. Vasiu, A.
Vlăsceanu (autori), Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Art. 53-187, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, vol. II, pp. 440-471.
Legislaţie
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011.


Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Gasparavičius c. Lituaniei. În cazul lustraţiei, Curtea a considerat că nu este

admisibilă impunerea unei interdicţii de a exercita un număr practic nelimitat de
profesii.
În timpul perioadei sovietice, reclamanţii au lucrat în cadrul KGB. După proclamarea

independenţei Lituaniei în 1990, primul reclamant a fost angajat ca inspector la fisc,
iar al doilea ca procuror. În aplicarea unei legi care interzicea foştilor lucrători ai
KGB să lucreze în domeniul public sau să ocupe anumite funcţii în domeniul privat,
cei doi au fost concediaţi în 1999. Recursurile lor au fost respinse.
Art. 14 raportat la art. 8. Reclamanţii au fost împiedicaţi să lucreze în anumite
domenii. Astfel, li s-au redus şansele de a exercita anumite activităţi profesionale.
Ţinând cont de amploarea interdicţiei care îi privea, Curtea a considerat că aceasta
ţine de viaţa lor privată, astfel încât art. 14 este aplicabil. Adoptând legea în
discuţie, Lituania a dorit să evite repetarea unor experienţe anterioare nefericite.
De aceea, Curtea a considerat că această lege are ca scop legitim protecţia
securităţii naţionale şi a ordinii. Totuşi, în raport de proporţionalitatea măsurii,
statul nu a oferit nicio explicaţie coerentă pentru faptul că sunt excluse exercitarea
unui număr practic nedeterminat de meserii ori profesii, iar interdicţia se întinde pe
39 ani, socotind şi durata mare de timp în care s-a adoptat legea în chestiune. De
aceea, Curtea a considerat că restricţia este disproporţionată şi există o
discriminare nejustificată la adresa exercitării vieţii private de către reclamanţi
(C.E.D.O., secţia a III-a, hotărârea din 7 aprilie 2005, cererea nr. 70665/01 şi
74345/01).
2.
Cauza Cumpănă şi Mazăre c. României. În ceea ce priveşte interzicerea exercitării

profesiei de jurnalist, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia
măsurile prin care se limitează în prealabil activitatea ziariştilor trebuie examinate
în amănunt şi nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale (a se vedea,
mutatis mutandis, Association Ekin, citată mai sus, paragraful 56 in fine). Curtea
consideră că, deşi circumstanţele cauzei indică faptul că pedeapsa nu a avut
consecinţe concrete în privinţa reclamanţilor (parag. 51 şi 52 de mai sus), aceasta a
fost de o gravitate deosebită, care nu se poate justifica doar prin riscul recidivei din
partea reclamanţilor.
Pct. 119. Curtea apreciază că, aplicând activităţii jurnalistice a reclamanţilor o astfel
de interdicţie generală cu caracter preventiv, chiar dacă aceasta este temporară,
instanţele interne nu au respectat principiul conform căruia presa trebuie să îşi
poată realiza funcţia de „câine de pază“ în cadrul unei societăţi democratice.
Pct. 120. Dacă atingerea adusă de autorităţile interne dreptului la libertatea de

exprimare a reclamanţilor poate fi justificată prin interesul restabilirii echilibrului
dintre diversele interese concurente în cauză, pedeapsa aplicată persoanelor
interesate şi interdicţiile aplicate alături de aceasta de către instanţele naţionale au
fost evident disproporţionate, prin natura şi gravitatea lor, în raport cu scopul
legitim urmărit prin condamnarea reclamanţilor pentru insultă şi calomnie.
Pct. 121. Curtea consideră că, în speţă, instanţele interne au depăşit cadrul unei
limitări „necesare” libertăţii de exprimare a reclamanţilor.
Pct. 122. Prin urmare, art. 10 din Convenţie a fost încălcat (C.E.D.O., cererea nr.
33.348/96, hotărârea din 17 decembrie 2004, publicată în M. Of. nr. 501 din 14
iunie 2005).
3.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 115 din Codul penal. Măsura de

siguranţă reglementată de dispoziţiile art. 115 din Codul penal a fost instituită de
legiuitor în scopul adaptării pedepsei la nevoile de apărare socială, în raport de
gradul de periculozitate a infractorului şi circumstanţele specifice în care acesta a
săvârşit fapta incriminată (datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl
fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii ori pentru exercitarea unei
profesii, meserii sau altei ocupaţii). Interzicerea unei funcţii sau profesii în cazurile
strict circumstanţiate de legiuitor este, de altfel, în deplină concordanţă cu
prevederile art. 53 din Legea fundamentală, privind restrângerea exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi, respectiv este prevăzută prin lege, în vederea apărării
drepturilor cetăţenilor, se aplică în mod nediscriminatoriu, este proporţională cu
situaţia care a determinat-o. În plus, este vorba de o măsură cu caracter temporar,
putând fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se
constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat (Decizia Curţii
Constituţionale nr. 526 din 9 aprilie 2009, publicată în M. Of. nr. 338 din 21 mai
2009).
Decizii de speţă
4.
Măsuri de siguranţă. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie,

o meserie ori o altă ocupaţie. Potrivit art. 115 C. pen., măsura de siguranţă
prevăzută de art. 112 lit. c) din acelaşi Cod se poate dispune atunci când există
cauze care fac pe făptuitor impropriu pentru diferite funcţii, profesii, meserii ori
ocupaţii, iar fapta a fost comisă datorită acestei situaţii. Ca atare, măsura de
siguranţă menţionată nu poate fi luată în situaţia când fapta a fost comisă prin
exercitarea abuzivă, voit ilegală a profesiei, iar nu ca urmare a unei incapacităţi,
nepregătirii sau altor asemenea cauze (T.S., s. pen., dec. nr. 386/1986, publicată
în broşura Caiet nr. 41 din septembrie 1986 a Tribunalului Suprem).
Doctrină
M. Iordache, Despre regimul sancţionator al minorilor infractori în lumina noului
Cod penal, în Dreptul nr. 5/2005, p.154; M. Vasile, C. Turianu, Discuţii privind
competenţa procurorului de a lua măsura de siguranţă de interzicere a unei funcţii
sau profesii, în Dreptul nr. 12/2002, p. 166.
Legislaţie
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal, publicată în M. Of. nr. 513 din 14 august 2013.

in materie penala. din 01-nov-2013, Universul Juridic

Codul Penal.
1.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 431 alin. (1)

şi alin. (12), precum şi ale art. 437 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, Curtea

constată că motivarea autorului vizează, în esenţă, o omisiune de reglementare,
acesta arătând că normele criticate nu prevăd posibilitatea revocării măsurii de
siguranţă a obligării la tratament medical. Astfel, se susţine că art. 437 alin. (1) C.
proc. pen. prevede posibilitatea revocării numai a măsurilor de siguranţă prevăzute
la art. 115 şi art. 116 C. pen. – interzicerea unei funcţii sau profesii, respectiv
interzicerea de a se afla în anumite localităţi –, iar nu şi a măsurii de siguranţă
constând în obligarea la tratament medical. De asemenea, din compararea
regimului juridic al măsurii de siguranţă a internării medicale cu cea a obligării la
tratament medical, se deduce că, dacă, în ceea ce priveşte prima dintre acestea,
Codul de procedură penală prevede posibilitatea persoanei internate de a cere
încetarea sau înlocuirea măsurii [art. 434 alin. (2) C. proc. pen.], în cazul celei de-a
doua, niciun text din acelaşi Cod nu stabileşte expres posibilitatea de a se solicita
revocarea sa. Această situaţie este, în opinia autorului excepţiei, discriminatorie şi
încalcă dispoziţiile constituţionale invocate.
Asemenea critici nu pot fi reţinute, întrucât examinarea constituţionalităţii unui text

de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţii din Constituţie sau din
actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea prevederilor
mai multor legi între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii din cadrul
legislaţiei interne. Tot astfel, examinarea criticii de neconstituţionalitate având ca
obiect omisiuni legislative excedează competenţa Curţii Constituţionale, care,
potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica
sau completa prevederile supuse controlului (Decizia Curţii Constituţionale nr. 275
din 24 februarie 2009, publicată în M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009).
Decizii de speţă
2.
Data de la care se aplică măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite

localităţi. În mod greşit instanţa de fond a reţinut că măsura de siguranţă se va
aplica numai de la data la care se va considera executată întreaga pedeapsă
principală, chiar dacă a intervenit liberarea condiţionată. Măsura de siguranţă este
dispusă din necesitatea de a preveni pe viitor fapte socialmente periculoase, iar
măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi are în vedere
înlăturarea unei stări de pericol pe care îl prezintă prezenţa persoanei condamnate
în anumite localităţi. De aceea, spre exemplu, când condamnatul execută pedeapsa
închisorii la locul de muncă şi s-a luat faţă de el măsura de siguranţă a interzicerii
de a se afla în anumite localităţi, interdicţia operează şi în timpul executării
pedepsei. Tot astfel, această măsură operează în perioada întreruperii executării
unei pedepse privative de libertate sau când condamnatul se sustrage de la
executare. Altfel, măsura de siguranţă nu şi-ar mai atinge scopul pentru care a fost
instituită şi nu ar avea nicio eficienţă. Din acest motiv, în prezenta cauză măsura de
siguranţă a început să se aplice încă de la momentul liberării condiţionate a
condamnatei D.N., dată de la care a trecut intervalul minim de 1 an, aşa încât se
poate examina dacă se impune revocarea măsurii de siguranţă (...). În raport de
pedeapsa executată, intervalul de timp care s-a scurs de la punerea în executare a
măsurii de siguranţă, comportamentul condamnatei şi preocuparea pe care aceasta
o are pentru creşterea şi educarea celor trei copii minori, curtea apreciază că se
impune revocarea măsurii de siguranţă a interdicţiei de a se afla în municipiul B., în
această modalitate, fiind avute în vedere şi interesele minorilor, precum şi
posibilitatea ca petenta să se ocupe nemijlocit de creşterea şi educarea acestora
(C.A. Braşov, s. pen. şi pt. cauze cu minori, dec. pen. nr. 773/2008, disponibilă pe
www.juridice.ro).
3.
Minor. Aplicarea măsurilor de siguranţă a interzicerii de a se afla într-o anumită

localitate. Nelegalitate. Prin decizia penală nr. 67 din 9 mai 2007, pronunţată în
dosar nr. 682/176/2006, Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursul declarat de
inculpatul B.A., a casat hotărârile atacate şi a dispus, printre altele, înlăturarea
măsurii de siguranţă prevăzute de art. 116 C. pen., aplicată inculpatului minor B.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut în considerente,
printre altele, că, în ce priveşte critica recurentului minor B.A. sub aspectul aplicării
măsurii de siguranţă prevăzute de art. 116 C. pen., aceasta este fondată. Potrivit
art. 100 C. pen., faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură
educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. Din interpretarea acestor dispoziţii
legale, cu referire şi la dispoziţiile art. 111 şi urm. C. pen., Curtea reţine că măsura
de siguranţă prevăzută de art. 116 C. pen. nu se aplică minorilor. În atari condiţii,
procedând la aplicarea măsurii de siguranţă prevăzute de art. 116 C. pen. în ce-l
priveşte pe inculpatul minor B.A., instanţele anterioare au pronunţat o hotărâre
nelegală, fiind supusă casării sub acest aspect. Aşa fiind, s-a înlăturat măsura de
siguranţă prevăzută de art. 116 C. pen. aplicată inculpatului minor (C.A. Alba Iulia,
s. minori şi fam., dec. nr. 67/2007, disponibilă pe www.spete.info).
Doctrină
C.D. Munteanu, Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi,
expulzarea şi interzicerea de a se apropia de locuinţa victimei din perspectiva noului
Cod penal, în Pandectele Române nr. 7/2011; D. Soare, R.C. Dragus, Măsura de
siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi, în Caiete de Drept Penal nr.
3/2008, p. 71; D.G. Groza, Vocea victimei în justiţie sau „Victim Impact
Statement”. Analiza comparativă a sistemelor din Statele Unite al Americii şi din
România, în Dreptul nr. 1/2007, p. 210.


Codul Penal.
1.
Soluţionarea cauzelor penale cu minori. În cazul în care, după luarea unei măsuri
educative, se descoperă că minorul a mai săvârşit o infracţiune pentru care se
apreciază că ar fi cazul a se aplica pedeapsa închisorii, măsura educativă se revocă
(T.S., dec. nr. 9/1972, pct. II-12, în R.R.D. nr. 5/1973, p. 103).
2.
Minor devenit major în cursul judecăţii. Aplicare măsuri educative. Măsura

educativă a mustrării poate fi aplicată infractorului minor care a depăşit vârsta de
18 ani la data pronunţării hotărârii. Măsura educativă a libertăţii supravegheate nu
poate fi luată faţă de infractorul minor care a depăşit vârsta de 17 ani. Celelalte
măsuri educative, prevăzute în art. 101 lit. c) şi d) C. pen, nu pot fi luate faţă de
infractorul minor care a devenit major, dar pot fi luate de infractorul minor care a
împlinit vârsta de 17 ani (T.S., dec. nr. 1/1971, în C.D. 1971, p. 29).
Decizii de speţă
3.
Măsură educativă dispusă faţă de inculpatul care a devenit major la câteva zile
după pronunţarea sentinţei. Condamnare la pedeapsa închisorii. Obligarea în solidar
a părţii responsabile civilmente şi la plata cheltuielilor judiciare, nu numai a
despăgubirilor civile. Hotărârea instanţei de fond este nelegală în ceea ce priveşte
măsura educativă dispusă faţă de inculpatul minor Z.I.A., care a împlinit vârsta de
18 ani la data de 5 octombrie 2011.
Potrivit art. 103 C. proc. pen., măsura educativă a libertăţii supravegheate constă
în lăsarea minorului în libertate pe timp de 1 an sub supraveghere deosebită.
Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor minorului, celui care l-a
adoptat sau tutorelui.
Având în vedere că inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani la data de 5 octombrie

2011, iar sentinţa penală atacată a fost pronunţată la data de 23 septembrie 2011,
cu puţin timp înainte ca inculpatul să împlinească vârsta de 18 ani, măsura
educativă dispusă de instanţa de fond este nelegală (C.A. Cluj, s. pen. şi de minori,
dec. nr. 2007/R/2011, în Buletinul Jurisprudenţei. Curtea de Apel Cluj. Repertoriu
anual 2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 554).
4.
Art. 103 C. pen. Revocarea măsurii educative a libertăţii supravegheate.

Inadmisibilitatea cererii în situaţia în care minorul a devenit major. Tribunalul Sibiu,
analizând sesizarea Biroului Executări Penale prin care se solicită revocarea măsurii
educative a libertăţii supravegheate aplicate inculpatului G.I.M. prin sentinţa penală
nr. 143/2007 a Tribunalului Sibiu, formulată în raport de dispoziţiile art. 103 alin.
(6) C. pen., constată că prezenta cerere de revocare a măsurii educative a libertăţii
supravegheate este inadmisibilă pentru considerentele legale ce vor fi expuse în
continuare. Textul art. 103 alin. (6) C. pen. reglementează situaţia condamnatului
minor faţă de care s-a aplicat măsura educativă a libertăţii supravegheate, care se
sustrage de la supraveghere. Într-o atare situaţie, instanţa revocă libertatea
supravegheată şi ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare.
Tribunalul constată că, în prezenta cauză, condamnatul, la data pronunţării
hotărârii, a devenit major, aşa încât faţă de acesta nu se mai poate lua o măsură
educativă, respectiv măsura internării într-un centru de reeducare, aşa încât
prezenta sesizare este inadmisibilă (T. Sibiu, s. pen., sent. nr. 5/2009, disponibilă
pe www.spete.info).
5.
Viol. Corupţie sexuală. Distincţie. Inculpat minor. Suspendarea executării pedepsei

închisorii sub supraveghere. Minor. Stabilire de obligaţii în sarcina acestuia. În mod
corect a apreciat instanţa de fond că scopul pedepsei poate fi atins şi fără
executarea acesteia, dispunând suspendarea pedepsei închisorii, în condiţiile art.
110 şi 1101 C. pen.
În schimb, Curtea constată întemeiată critica parchetului în ceea ce priveşte
măsurile de supraveghere stabilite de instanţă, corelativ suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei. Pe de o parte, fără nicio motivare, instanţa nu
a stabilit pentru inculpat, până la împlinirea vârstei de 18 ani, niciuna din obligaţiile
prevăzute de art. 103 alin. (3) C. pen., iar, pe de altă parte, măsurile stabilite,
după vârsta de 18 ani a inculpatului, sunt insuficiente. Este adevărat că stabilirea
unor obligaţii până la împlinirea vârstei de 18 ani este facultativă, însă, ţinând
seama de specificul cauzei, de vulnerabilitatea acestei perioade din viaţa unui
minor, se impune cu necesitate supunerea inculpatului unor restricţii pe această
perioadă, altfel suspendarea executării pedepsei, fără nicio responsabilitate din
partea acestuia, nu ar realiza, practic, finalitatea coercitivă şi preventivă a
pedepsei.
Faţă de considerentele mai sus arătate, Curtea constată fondate apelurile

parchetului şi părţii civile, acestea urmând a fi admise în temeiul art. 379 pct. 2 lit.
a) C. proc. pen., va fi desfiinţată sentinţa atacată sub aspectul obligaţiilor şi
măsurilor de supraveghere stabilite pentru inculpat şi al cuantumului daunelor
morale. Pronunţând o nouă hotărâre în aceste limite, se va face aplicarea art. 1101
raportat la art. 103 alin. (3) C. pen., stabilindu-se în sarcina inculpatului obligaţii şi
până la împlinirea vârstei de 18 ani, conform dispozitivului, făcând şi aplicarea
dispoziţiilor art. 103 alin. (2) C. pen. (C.A. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr.
6/A/2008, disponibilă pe www.idrept.ro).
6.
Măsura educativă a libertăţii supravegheate, prevăzută în art. 103 C. pen., nu poate

fi aplicată minorilor care au împlinit vârsta de 18 ani. Prin decizia penală nr. 110 din
12 septembrie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, recursul declarat de Parchetul de pe
lângă Tribunalul Galaţi a fost admis. S-a casat în totalitate decizia penală nr. 46 din
8 februarie 2007 a Tribunalului Galaţi şi în parte sentinţa penală nr. 1289 din 11
mai 2006 a Judecătoriei Galaţi şi, în rejudecare, a fost condamnat inculpatul C.G.V.
la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la
furt calificat, prevăzută de art. 26 raportat la art. 208-209 alin. (1) lit. a), g), i) C.
pen., cu aplicarea art. 99, art. 109, art. 74 lit. c) şi art. 76 lit. d) C. pen. S-a reţinut
că inculpatului minor C.G.V. nu i se mai putea aplica măsura educativă a libertăţii
supravegheate, deoarece, la data soluţionării cauzei în apel, avea vârsta de 17 ani
şi 4 luni (C.A. Galaţi, s. pen., dec. nr. 110/2007, disponibilă pe www.spete.info).
7.
Minor. Măsura educativă a libertăţii supravegheate. Neluarea acesteia în cazul

minorului faţă de care, datorită vârstei, nu mai poate fi adusă la îndeplinire. Faţă de
minorul care a depăşit vârsta de 17 ani la data pronunţării sentinţei, nu poate fi
luată măsura educativă a libertăţii supravegheate, a cărei punere în executare
devine irealizabilă, în raport de prevederile art. 103 alin. ultim C. pen., dacă nu
există timpul necesar, de un an, în care să fie exercitată supravegherea (C.S.J., s.
pen., dec. nr. 1369/1999, publicată în SET nr. 3/1999 al C.S.J.).
8.
Libertatea supravegheată. Săvârşirea unei infracţiuni înăuntrul termenului de 1 an.

Revocarea libertăţii supravegheate. Aplicarea unei singure pedepse pentru ambele
infracţiuni. Dispoziţiile penale privind sistemul propriu de sancţionare a infractorilor
minori sunt de strictă interpretare. Prin conţinutul art. 103 alin. (6) teza ultimă C.
pen., se determină concluzia ca, atunci când minorul săvârşeşte o infracţiune
înăuntrul termenului de 1 an prevăzut la alin. (1), instanţa sesizată cu judecarea
acesteia este obligată să revoce libertatea condiţionată şi, după caz, să dispună fie
internarea în centrul de reeducare, fie să aplice o singură pedeapsă (C.A. Ploieşti, s.
pen., dec. nr. 660/1998, disponibilă pe www.indaco.ro).
9.
Minoritatea. Libertatea supravegheată nu poate fi luată faţă de infractorul minor

care a depăşit vârsta de 17 ani. Deşi legea nu prevede expres ce vârstă trebuie să
aibă minorul pentru a i se putea aplica măsura educativă a libertăţii supravegheate,
din ansamblul dispoziţiilor art. 103 C. pen., potrivit cărora măsura constă în lăsarea
minorului în libertate pe timp de 1 an şi nu poate dura decât până la majorat,
rezultă implicit că aplicarea libertăţii supravegheate este subordonată condiţiei ca
făptuitorul să nu fi depăşit vârsta de 17 ani la data luării măsurii. Dacă în raport cu
vârsta minorului, la data menţionată în art. 103 alin. ultim C. pen., durata de 1 an
prevăzută în alin. (1) al aceluiaşi text de lege nu poate fi asigurată, instanţă trebuie
să ia o altă măsură educativă prevăzută în art. 101 C. pen. (C.A. Galaţi, s. pen.,
dec. nr. 118/R/1996, disponibilă pe www.indaco.ro).
10.
Minor. Măsura educativă a libertăţii supravegheate. Durata măsurii. Inculpatului

minor i se poate aplica măsura educativă a libertăţii supravegheate numai dacă, la
data punerii în executare a măsurii, acesta nu a depăşit vârsta de 17 ani. Dacă, în
raport cu vârsta minorului la data menţionată în art. 103 alin. ultim C. pen., durata
de un an prevăzută în alin. (1) al aceluiaşi text de lege nu poate fi asigurată,
instanţa trebuie să aplice o altă măsură educativă prevăzută de art. 101 C. pen.
(C.S.J., s. pen., dec. nr. 81/1994, publicată în SET nr. 5/1994 al C.S.J.).
Doctrină
C. Niculeanu, Regimul juridic al măsurilor educative neprivative de libertate în
lumina noului Cod penal, în Dreptul nr. 8/2012, p. 106; D. Groza, Probaţiunea ca
ansamblu de sancţiuni şi măsuri comunitare. Autoritatea de implementare.
Dificultăţi de asimilare a probaţiunii în procedurile penale române, în Caiete de
Drept penal nr. 2-3/2007, p. 1; Gh. Demeter, Consecinţele revocării libertăţii
supravegheate în cazul în care în termenul de 1 an, minorul săvârşeşte o
infracţiune. Controverse conturate în practica judiciară, în Dreptul nr. 11/1999, p.
145; L. Biro, Consideraţii cu privire la revocarea libertăţii supravegheate, în Justiţia
Nouă nr. 3/1964, p. 96; M. Iordache, Executarea măsurilor educative ale mustrării
şi libertăţii supravegheate aplicate minorilor infractori, în Dreptul nr. 8/2006, p.
147; R. Lupaşcu, Revocarea măsurii libertăţii supravegheate luată faţă de minor.
Efecte, în Dreptul nr. 3/1999, p. 146; T. Dascăl, Minoritatea în dreptul penal român,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 106; V. Rămureanu, Măsurile educative ale
mustrării si libertăţi supravegheate, în R.R.D. nr. 2/1971, p. 37.
Legislaţie
penal, publicată în M. Of. nr. 513 din 14 august 2013;
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de

libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M. Of.
nr. 514 din 14 august 2013;
Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de

organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M. Of. nr. 627 din 20 iulie
2006, cu modificările şi completările ulterioare.


Codul Penal.
Decizii de speţă
1.
Internarea într-un centru de reeducare. Prelungirea duratei măsurii. Pentru

realizarea scopului internării, acela ca minorul să dobândească o educaţie şi
pregătire profesională adecvate, durata măsurii poate fi prelungită cu cel mult doi
ani după împlinirea vârstei de 18 ani (C.S.J., s. pen., dec. nr. 541/2001, publicată
în SET nr. 2/2001 al C.S.J.).
2.
Măsura educativă a internării minorilor într-un centru de reeducare – art. 101 lit. c)
C. pen. Durata măsurii art. 106 C. pen. Înlocuirea acestei măsuri cu pedeapsa
închisorii a cărei executare să fie suspendată condiţionat. Inadmisibilitate. Faţă de
inculpatul minor P.I.I. s-a luat de către Judecătoria Galaţi măsura educativă a
internării într-un centru de reeducare pe o durată de 1 an pentru comiterea unei
infracţiuni de furt calificat în dauna avutului particular şi a unei tentative la această
infracţiune. În apelul inculpatului s-a desfiinţat în parte hotărârea primei instanţe şi
în rejudecare s-a înlăturat menţinerea duratei de 1 an stabilită pentru măsura
educativă a internării într-un centru de reeducare a inculpatului minor, întrucât prin
această menţiune s-au încălcat dispoziţiile art. 106 C. pen. care statuează imperativ
că durata acestei măsuri se ia pe timp nedeterminat. În recursul său, inculpatul
minor a solicitat aplicarea pentru faptele comise a unei pedepse privative de
libertate şi a cărei executare să fie suspendată condiţionat – sancţiune apreciată de
acesta ca fiindu-i mai favorabilă, deoarece îi conferă posibilitatea continuării
studiilor, existând temeiuri că deja s-a reintegrat în viaţa de familie şi societate.
Recursul a fost respins ca nefondat, cu motivarea, printre altele, că modificarea
hotărârilor pronunţate în sensul celor solicitate ar însemna o agravare a situaţiei
sale în propria cale de atac (C.A. Galaţi, s. pen., dec. nr. 466/R/1995, disponibilă pe
www.indaco.ro).
Doctrină
M.A. Hotca, Comentariu privind Partea generală a noului Cod penal, în Pandectele
Române nr. 7/2009, p. 23; T. Dascăl, Minoritatea în dreptul penal român, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2011, p. 162; V. Rămureanu, Măsuri educative ce se pot lua faţă
de minorul infractor – internarea într-un institut special de reeducare şi internarea
într-un institut medical-educativ, în R.R.D. nr. 7/1971.
Legislaţie
Legea nr. 254/ 2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de




Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Mihai Gângă şi Sindicatul independent al juriştilor din România c. României.

Invocând art. 6 § 1 şi § 2 din Convenţie şi art. 4 din Protocolul nr. 7, primul
reclamant s-a plâns că a fost condamnat de instanţele de apel şi de recurs în
absenţa sa şi fără să fie audiat, că procurorul a dispus trimiterea sa în judecată pe
motiv că soţia sa era avocat, că a fost condamnat de Curtea de Apel pentru
exercitarea fără drept a profesiei de avocat, în timp ce alte instanţe au achitat
persoanele care se găseau în aceeaşi situaţie, că a fost declarat vinovat în propriul
recurs, cu toate că răspunderea penală era deja prescrisă şi în ciuda faptului că o
altă instanţă îl declarase nevinovat pentru fapte asemănătoare. Invocând art. 6 din
Convenţie, al doilea reclamant s-a plâns că recursul său a fost declarat inadmisibil,
deşi avea interesul de a acţiona, şi că principiul contradictorialităţii şi cel al egalităţii
armelor nu au fost respectate. Curtea a apreciat că cererea primului reclamant
privind dreptul la un proces echitabil este vădit nefondată, iar cea privind dreptul de
a nu fi judecat de două ori este incompatibilă ratione materiae. Cererea celui de-al
doilea reclamant a fost considerată incompatibilă ratione materiae (C.E.D.O.,
cererea nr. 28906/09, decizia din 10 aprilie 2012).
2.
Cauza Mihai Toma c. României. Invocând parag. 26 al art. 7 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în virtutea unor principii
bine stabilite, C.E.D.O. a statuat ca legea „să interzică aplicarea retroactivă a
legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea
retroactivă a legislaţiei mai favorabile” [a se vedea hotărârea din 17 septembrie
2009, pronunţată în cauza Scoppola c. Italiei (nr.2), pct. 93 şi 109] (C.E.D.O.,
hotărârea din 24 ianuarie 2012, publicată şi în M. Of. nr. 839 din 13 decembrie
2012).
Decizii ale Curţii Constituţionale
3.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 din Codul penal. Obiectul

excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 124 din Codul penal,
cu denumirea marginală „Prescripţia specială”, aşa cum a fost modificat prin art. I
pct. 3 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al
României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012, care au următorul conţinut:
„Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă
termenul de prescripţie prevăzut la art. 122 este depăşit cu încă o dată”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin sesizarea
formulată, Avocatul Poporului critică noile prevederi ale art. 124 din Codul penal
referitor la prescripţia specială, potrivit căruia, oricâte întreruperi ar interveni, dacă
termenul de prescripţie generală prevăzut la art. 122 din Codul penal este depăşit
cu încă o dată, atunci este înlăturată răspunderea penală. Spre deosebire de vechea
reglementare care instituia un termen mai mic, respectiv depăşirea cu încă
jumătatea termenelor din art. 122 din Codul penal, noua normă este mai puţin
favorabilă. Curtea Constituţională decide că prevederile art. 124 din Codul penal,
care constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate formulate direct de
Avocatul Poporului, sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea
legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi (Decizia Curţii
Constituţionale nr. 1092 din 18 decembrie 2012 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 din Codul penal, publicată în M. Of. nr.
67 din 31 ianuarie 2013).
4.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 din Codul penal. Curtea

constată că dispoziţiile art. 124 din Codul penal referitoare la prescripţia specială,
ca o cauză care înlătură răspunderea penală, nu aduc atingere dispoziţiilor Legii
fundamentale referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor
publice, precum şi celor referitoare la unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea
justiţiei, deoarece nu instituie niciun fel de discriminări de natură a determina
aplicarea lor în mod diferenţiat tuturor inculpaţilor care se află în aceeaşi situaţie
juridică.
Referitor la prevederile cuprinse în art. 21 alin. (3) din Constituţie, şi anume cele
care privesc dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil, Curtea reţine că textul legal criticat de autorul excepţiei nu opreşte
părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate şi de a se
prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil.
Deosebit de aceste considerente, Curtea mai constată că autorul excepţiei cere, în

esenţă,completarea art. 124 din Codul penal, în sensul includerii în calculul
termenului de prescripţie specială şi a perioadei în care procesul penal a fost
suspendat. Aceasta este însă o problemă de reglementare, ce intră în atribuţiile
legiuitorului şi care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excede
competenţa instanţei de control constituţional (Decizia Curţii Constituţionale nr. 564
din 25 octombrie 2005, publicată în M. Of. nr. 995 din 10 noiembrie 2005).
5.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 din Codul penal. Instituirea

prescripţiei ca una dintre cauzele de înlăturare a răspunderii penale constituie o
consecinţă firească a înţelegerii infracţiunii ca o faptă antisocială şi a răspunderii
penale ca o ripostă publică la infracţiune. Tragerea la răspundere penală pentru
comiterea unei fapte periculoase pentru societate este utilă şi necesară numai dacă
se produce într-un interval de timp în care pedeapsa aplicată infractorului îşi poate
îndeplini funcţiile preventive şi educative pentru care a fost instituită. În afară de
infracţiunile împotriva păcii şi omenirii, exceptate de la prescripţie, conform art. 121
alin. (2) din Codul penal, în cazul tuturor celorlalte infracţiuni, trecerea unui anumit
interval de timp determină ca răspunderea penală să nu mai prezinte nicio utilitate,
fapta ca atare şi răul social produs de aceasta fiind şterse din conştiinţa publică pe
cale naturală, prin uitare.
Dispoziţiile art. 124 din Codul penal nu contravin principiului egalităţii, consacrat de
art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu implică un regim juridic diferit pentru
persoane aflate în aceeaşi situaţie. Răspunderea penală operează pentru toţi
infractorii în privinţa cărora nu s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege
şi este înlăturată în cazul tuturor celor care nu au fost pedepsiţi în limitele acestui
termen.
Textul de lege atacat nu contravine nici prevederilor art. 21 din Constituţie,

deoarece nu se împiedică accesul la justiţie al persoanei vătămate prin infracţiune.
Prin faptul că un infractor nu mai poate fi pedepsit după împlinirea termenului de
prescripţie nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale persoanei vătămate,
tragerea la răspundere penală constituind un drept exclusiv al societăţii, în sistemul
legislativ actual. De aceea, nu poate fi primită nici susţinerea că infractorul s-ar
situa mai presus de lege prin efectul prescripţiei.
Persoanei vătămate prin infracţiune îi rămâne în continuare deschisă calea acţiunii

civile împotriva autorului infracţiunii, cu condiţia ca şi în acest caz acţiunea să se
exercite înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte susţinerea că dispoziţiile art. 124 din Codul penal ar trebui să fie
completate în sensul că prescripţia specială să opereze doar în cazul în care
întreruperile termenului de prescripţie se datorează persoanei vătămate, Curtea
reţine că aceasta nu intră în
sfera controlului de constituţionalitate, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr.
47/1992, republicată, fiind un aspect ce ţine de competenţa Parlamentului, ca unică
autoritate legiuitoarea ţării, conform art. 58 alin. (1) din Constituţie (Decizia Curţii
Constituţionale nr. 30 din 31 ianuarie 2002, în M. Of. nr. 123 din 15 februarie
2002).
Notă: Cu privire la dispoziţiile art. 124 din Codul penal, Curtea Constituţională s-a
mai pronunţat prin Decizia nr. 287 din 1 noiembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 14
din 11 ianuarie 2002, respingând excepţia de neconstituţionalitate.
Decizii de speţă
6.
Continuarea procesului penal. Prescripţia răspunderii penale. Potrivit art. 13 C.
proc. pen., în caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile,
precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, numai învinuitul sau
inculpatul poate cere continuarea procesului penal. În consecinţă, în cazul în care
constată că a intervenit prescripţia răspunderii penale, în lipsa cererii inculpatului
de continuare a procesului penal, instanţa dispune încetarea procesului penal, fără
a efectua cercetarea judecătorească şi fără a constata că nu este incident niciunul
dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. a)-e) C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 982/2012, disponibilă pe www.scj.ro).
7.
Prescripţie specială. Suspendarea judecăţii. Potrivit art. 124 C. pen., referitor la

prescripţia specială, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar
interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 din acelaşi Cod este
depăşit cu încă jumătate. În cazul în care judecata a fost suspendată, în temeiul
vechiului art. 303 alin. (6) C. proc. pen., pe perioada soluţionării unei excepţii de
neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 124 C. pen. sunt incidente, dacă termenul de
prescripţie prevăzut în art. 122 C. pen., la care se adaugă încă jumătate din durata
acestuia şi perioada suspendării judecăţii până la soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate, s-a împlinit (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3473/2010, disponibilă
pe www.scj.ro).
Notă: Dispoziţiile art. 124 din Codul penal a fost modificat, având în vedere Decizia
Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 124 din Codul penal din 31 ianuarie 2013, publicată în M. Of. nr. 67 din 28
martie 2013. A se vedea dispoziţiile Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi
completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
din 17 aprilie 2012, publicată în M. Of. 258 din 19 aprilie 2012.
8.
Momentul de la care se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale în

cazul infracţiunii de uz de fals. Infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 C.
pen. este o infracţiune instantanee, care se consumă în momentul când înscrisul
falsificat este folosit, prelungirea în timp a efectelor înscrisului folosit neatribuind
infracţiunii de uz de fals caracterul de infracţiune continuă. Prin urmare, termenul
de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii de uz de fals curge, conform
art. 122 alin. (2) C. pen., de la data săvârşirii infracţiunii, reprezentată de data
folosirii înscrisului (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1139/2010, disponibilă pe www.scj.ro).
9.

lit. g) C. proc. pen, iar nu condamnarea inculpatului, urmată de constatarea că
pe www.scj.ro).
Doctrină
E.M. Boţian, Noi reglementări privind prescripţia răspunderii penale şi prescripţia
executării pedepselor, în volumul conferinţei internaţionale Noua legislaţie penală,
tradiţie, recodificare, reformă, progres juridic, sub egida Academiei Române –
Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” şi a Asociaţiei Române de
Ştiinţe Penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. II, p. 103; H. Dumbravă,
Răspunderea penală. Întreruperea prescripţiei, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 62; I. Griga,
O ipoteză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale, în R.D.P. nr. 4/2011, p.
58; O. Rădulescu, P. Rosenberg, A. Tudor, Despre prescripţia specială prevăzută de
art. 140 alin. (4) din noul Cod penal, în Dreptul nr. 7/2005, p. 124; O. Rădulescu,
P. Rosenberg, A. Tudor, Probleme controversate în legătură cu prescripţia specială
a răspunderii penale, în Dreptul nr. 3/2008, p. 160.


Codul Penal.
1.
Recurs în interesul legii cu privire la problema dacă sunt aplicabile dispoziţiile de

agravare ale art. 75 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal în cazul infracţiunii
de omor calificat prevăzute de art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal. În cazul
infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. (1), raportat la art. 175
alin. (1) lit. c) din Codul penal, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. b)
din acelaşi Cod privind circumstanţa agravantă ce se referă la săvârşirea infracţiunii
„prin violenţe asupra membrilor familiei” (I.C.C.J., decizia nr. IV din 26 septembrie
Decizii de speţă
2.
Schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de corupţie sexuală prevăzută de art.
202 alin. (2) C. pen. în infracţiunea de corupţie sexuală prevăzută de art. 202 alin.
(1) C. pen. Curtea constată că minora T.N. G. nu face parte din familia inculpatului
în sensul textelor legale mai sus enunţate, ea nefiind fiica inculpatului, nici naturală,
nici prin adopţie, chiar dacă locuieşte împreună cu acesta, astfel încât agravanta
reglementată prin dispoziţiile art. 202 alin. (2) C. pen. nu poate fi reţinută în
sarcina inculpatului.
În speţă, chiar dacă partea vătămată locuieşte împreună cu inculpatul, ea nu poate

fi considerată membră a familiei acestuia, întrucât prima condiţie nu este
îndeplinită, nefiind rudă apropiată a acestuia.
În aceste condiţii, se impune admiterea recursului declarat de Parchet şi casarea

hotărârilor pronunţate în cauză sub aspectul încadrării juridice a faptei reţinute în
sarcina inculpatului, aceasta urmând a fi schimbată, conform art. 334 C. proc. pen.,
din infracţiunea de corupţie sexuală prevăzută de art. 202 alin. (2) C. pen. în
infracţiunea de corupţie sexuală prevăzută de art. 202 alin. (1) C. pen. (C.A. Galaţi,
s. de minori şi fam., dec. pen. nr. 47/R/2009, disponibilă pe www.idrept.ro).
3.
Înţelesul conceptului de „rude apropiate” şi de „membru de familie”. Tribunalul Iaşi

a reţinut că în mod corect s-a făcut interpretarea art. 149 C. pen. care defineşte
conceptul de „rude apropiate”, stabilindu-se, de asemenea, că numita R.F. nu face
parte din categoria menţionată (de rude apropiate) şi, ca atare, petenta nu poate
avea faţă de aceasta vreo obligaţie legală de întreţinere pentru îndeplinirea căreia
ar fi necesară întreruperea executării pedepsei. În lipsa unei definiţii a noţiunii de
familie la care face referire art. 455 raportat la prevederile art. 453 alin. (1) lit. c)
C. proc. pen., instanţa va avea în vedere definiţia dată de legiuitorul penal noţiunii
de membru de familie prin prevederile art. 1491 C. pen. Instanţa constată, astfel,
că prin noţiunea de membru de familie se înţelege soţul sau o rudă apropiată, dacă
aceasta locuieşte şi gospodăreşte împreună cu petenta. Or, din referatul de anchetă
socială întocmit de către Primăria Comunei T., judeţul I. (fila 29), instanţa reţine că
petenta-condamnată nu este căsătorită, dar are o relaţie de concubinaj cu numitul
R.N. Aşadar, nu se poate reţine existenţa vreunei legături de rudenie între
condamnată şi numita R.F. şi, pe cale de consecinţă, în sarcina petentei-
condamnate D.F. nu există o obligaţie legală de întreţinere în raport cu persoana
mai sus menţionată (C.A. Iaşi, s. pen., dec. nr. 435/2008, disponibilă pe
www.idrept.ro).
4.
Omor asupra unei rude apropiate. Calitatea de văr primar. Copiii fraţilor şi surorilor
sunt între ei veri primari, iar fratele sau sora sunt, faţă de copiii celorlalţi fraţi sau
surori, unchi şi, respectiv, mătuşă. Textul art. 149 C. pen. nu se referă însă în mod
expres nici la verii primari şi nici la unchi sau mătuşi. Totuşi, din folosirea expresiei
fraţii şi surorile, copiii acestora, se poate trage concluzia că verii primari între ei,
precum şi unchiul sau mătuşa faţă de copiii lor sunt rude apropiate. Interpretând în
felul acesta dispoziţiile art. 149 C. pen., în practica judiciară s-a decis că este
calificat omorul săvârşit asupra unui văr primar. În consecinţă, apelul a fost admis,
iar la încadrarea juridică a faptei au fost reţinute şi dispoziţiile lit. c) din art. 175 C.
pen. (C.A. Alba Iulia, s. pen., dec. pen. nr. 222/A/2004, disponibilă pe
www.portal.just.ro).
5.
Rudă apropiată, fratele mamei făptuitorului. Conform art. 149 alin. (1) C. pen.,
rude apropiate sunt, între alţii, fraţii şi copiii acestora. Ca atare, fratele mamei
făptuitorului este rudă apropiată cu acesta (C.S.J., s. pen., dec. nr. 4352/2000,
publicată în SET nr. 5/2000 al C.S.J.).
Doctrină
I. Pascu, E. Neaţă, Conceptul de „membru de familie” în legislaţia penală română,
în R.D.P. nr. 4/2004, p. 53; V. Paşca, Violenţa familială şi noţiunea de membru de
familie în noul Cod Penal, în volumul conferinţei internaţionale Noua legislaţie
penală, tradiţie, recodificare, reformă, progres juridic, sub egida Academiei Române
– Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” şi a Asociaţiei Române de
Ştiinţe Penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I, p. 91.


Codul Penal.
Doctrină
C.D. Munteanu, Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi,
expulzarea şi interzicerea de a se apropia de locuinţa victimei din perspectiva noului
Cod penal, în Pandectele Române nr. 7/2011; D. Soare, Măsura de siguranţă a
interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, în Dreptul nr.
2/2004, p. 158; I. Pascu, Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei, în R.D.P. nr.
4/2002, p. 44; O. Predescu, Din nou despre măsura de siguranţă privind interdicţia
de a reveni la locuinţa familiei pe o perioadă determinată, în Dreptul nr. 5/2002, p.
117.

Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Mihai Gângă şi Sindicatul independent al juriştilor din România c. României.

Invocând art. 6 § 1 şi § 2 din Convenţie şi art. 4 din Protocolul nr. 7, primul
reclamant s-a plâns că a fost condamnat de instanţele de apel şi de recurs în
absenţa sa şi fără să fie audiat, că procurorul a dispus trimiterea sa în judecată pe
motiv că soţia sa era avocat, că a fost condamnat de Curtea de Apel pentru
exercitarea fără drept a profesiei de avocat, în timp ce alte instanţe au achitat
persoanele care se găseau în aceeaşi situaţie, că a fost declarat vinovat în propriul
recurs, cu toate că răspunderea penală era deja prescrisă şi în ciuda faptului că o
altă instanţă îl declarase nevinovat pentru fapte asemănătoare. Invocând art. 6 din
Convenţie, al doilea reclamant s-a plâns că recursul său a fost declarat inadmisibil,
deşi avea interesul de a acţiona, şi că principiul contradictorialităţii şi cel al egalităţii
armelor nu au fost respectate. Curtea a apreciat că cererea primului reclamant
privind dreptul la un proces echitabil este vădit nefondată, iar cea privind dreptul de
a nu fi judecat de două ori este incompatibilă ratione materiae. Cererea celui de-al
doilea reclamant a fost considerată incompatibilă ratione materiae (C.E.D.O.,
cererea nr. 28906/09, decizia din 10 aprilie 2012).
2.
Cauza Mihai Toma c. României. Invocând parag. 26 al art. 7 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în virtutea unor principii
bine stabilite, C.E.D.O. a statuat ca legea „să interzică aplicarea retroactivă a
legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea
retroactivă a legislaţiei mai favorabile” [a se vedea hotărârea din 17 septembrie
2009, pronunţată în cauza Scoppola c. Italiei (nr.2), pct. 93 şi 109] (C.E.D.O.,
hotărârea din 24 ianuarie 2012, publicată şi în M. Of. nr. 839 din 13 decembrie
2012).
3.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Codul penal.
Autoarea excepţiei susţine că sintagma „învinuitului sau inculpatului” din cuprinsul
textului legal criticat încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie,
deoarece îl avantajează pe făptuitor prin aceea că pentru acesta înlăturarea
răspunderii penale se realizează mai uşor. De asemenea, susţine şi încălcarea
dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie, prin faptul că
plângerea penală nu se consideră un act ce poate oricând să atragă începerea unui
proces penal.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art.

123 alin. (1) din Codul penal referitoare la întreruperea cursului prescripţiei
răspunderii penale nu aduc atingere dispoziţiilor Legii fundamentale referitoare la
egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, precum şi celor potrivit
cărora nimeni nu este mai presus de lege, deoarece nu instituie niciun fel de
discriminări de natură a determina aplicarea lor în mod diferenţiat tuturor
persoanelor care se află în aceeaşi situaţie juridică.
În legătură cu susţinerea că dispoziţiile art. 123 alin. (1) din Codul penal ar încălca
prevederile art. 21 din Constituţie, deoarece înlătură implicit accesul persoanei
vătămate la justiţie, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută. Plângerea
prealabilă este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare
la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune, reprezentând unul din modurile de
sesizare a organelor de urmărire penală. De altfel, în această fază nu se poate vorbi
de calitatea de învinuit (persoană faţă de care a început urmărirea penală) sau de
inculpat (persoană împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală) (Decizia
Curţii Constituţionale nr. 49 din 26 ianuarie 2006, publicată în M. Of. nr. 188 din 28
februarie 2006).
Decizii de speţă
4.
Continuarea procesului penal. Prescripţia răspunderii penale. Potrivit art. 13 C.

proc. pen., în caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile,
precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, numai învinuitul sau
inculpatul poate cere continuarea procesului penal. În consecinţă, în cazul în care
constată că a intervenit prescripţia răspunderii penale, în lipsa cererii inculpatului
de continuare a procesului penal, instanţa dispune încetarea procesului penal, fără
a efectua cercetarea judecătorească şi fără a constata că nu este incident niciunul
dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. a)-e) C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen.,
5.
Momentul de la care se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale în

cazul infracţiunii de uz de fals. Infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 C.
pen. este o infracţiune instantanee, care se consumă în momentul când înscrisul
falsificat este folosit, prelungirea în timp a efectelor înscrisului folosit neatribuind
infracţiunii de uz de fals caracterul de infracţiune continuă. Prin urmare, termenul
de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii de uz de fals curge, conform
art. 122 alin. (2) C. pen., de la data săvârşirii infracţiunii, reprezentată de data
folosirii înscrisului (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1139/2010, disponibilă pe www.scj.ro).
6.

lit. g) C. proc. pen, iar nu condamnarea inculpatului, urmată de constatarea că
pe www.scj.ro).
7.

Doctrină
E.M. Boţian, Noi reglementări privind prescripţia răspunderii penale şi prescripţia
executării pedepselor, în volumul conferinţei internaţionale Noua legislaţie penală,
tradiţie, recodificare, reformă, progres juridic, sub egida Academiei Române –
Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” şi a Asociaţiei Române de
Ştiinţe Penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. II, p. 103; H. Dumbravă,
Răspunderea penală. Întreruperea prescripţiei, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 62; I. Griga,
O ipoteză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale, în R.D.P. nr. 4/2011, p.
58; O. Rădulescu, P. Rosenberg, A. Tudor, Despre prescripţia specială prevăzută de
art. 140 alin. (4) din noul Cod penal, în Dreptul nr. 7/2005, p. 124; O. Rădulescu,
P. Rosenberg, A. Tudor, Probleme controversate în legătură cu prescripţia specială
a răspunderii penale, în Dreptul nr. 3/2008, p. 160.

Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
Notă: A se vedea Titlul I, Capitolul I, pct. 1-9.
1.
Încadrarea juridică a faptei de a plăsmui un înscris oficial. Persoana care

plăsmuieşte în întregime sau parţial un înscris oficial comite infracţiunea de fals în
înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C. pen., fără a fi necesar ca pentru
existenţa acestei infracţiuni înscrisul să fie folosit [Plen T.S., dec. de îndrumare nr.
1 din 28 martie 1970 cu privire la încadrarea juridică a faptei de a plăsmui un
înscris oficial, publicată în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1970,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pp. 42-44, şi în Jurisprudenţa instanţei supreme în
unificarea practicii judiciare (1969-2008), ediţie îngrijită de L. Lefterache, I.
Nedelcu, F. Vasile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 35].
2.
Infracţiunea de pruncucidere. 1) Pentru ca suprimarea vieţii copilului de către

mamă să poată fi considerată infracţiune de pruncucidere în sensul art. 177 C.
pen., trebuie să rezulte că uciderea, imediat după naştere, a fost săvârşită de
mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere.
Pentru dovedirea împrejurării că suprimarea vieţii copilului a avut loc „imediat după
naştere”, precum şi a faptului că mama şi-a ucis copilul în timp ce se afla într-o
stare de tulburare pricinuită de naştere, pe lângă alte mijloace de probă, este
necesară şi efectuarea unei expertize medico-legale, prin care să se ateste că, faţă
de împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, mama a acţionat in condiţiile
menţionate.
Dacă expertiza medico-legală nu a fost efectuată imediat după naştere, expertul

medico-legal, în concluziile sale, va ţine seama şi de împrejurările de fapt care
rezultă din actele de cercetare penală ori judecătorească.
2) Activităţile complicelui ori ale instigatorului la suprimarea vieţii copilului nou-
născut, imediat după naştere, de către mama care s-a aflat într-o stare de
tulburare pricinuită de naştere, se consideră complicitate ori instigare la
infracţiunea de omor calificat [art. 175 lit. d) sau, după caz, şi lit. a) ori c) din
acelaşi articol], iar nu infracţiunea de pruncucidere.
3) În lipsa unor elemente circumstanţiale care să justifice încadrarea faptei ca

infracţiune de pruncucidere, activitatea mamei de a fi suprimat viaţa copilului nou-
născut urmează să fie încadrată în dispoziţiile art. 175 lit. c) şi d) din Codul penal.
Dacă din probe rezultă că mama copilului a acţionat cu premeditare, se va reţine,
ca element circumstanţial al omorului calificat, şi cel prevăzut la lit. a) din art. 175
C. pen.
În cazul încadrării juridice a faptei mamei potrivit alin. (1) de mai sus, activităţile
celorlalţi participanţi urmează să fie încadrate în dispoziţiile art. 175 lit. d) C. pen.,
iar, dacă au acţionat cu premeditare ori sunt rude apropiate, încadrarea se va face,
după caz, şi în lit. a) sau c) din acelaşi text de lege.
4) Dacă uciderea nou-născutului a fost comisă de o altă persoană, activitatea de

participare a mamei urmează să fie calificată ca instigare, complicitate sau
coautorat la infracţiunea prevăzută de art. 175 lit. c) şi d) din Codul penal sau şi de
la lit. a) din menţionatul text, în cazul în care a acţionat cu premeditare [Plen T.S.,
dec. de îndrumare nr. 2 din 3 aprilie 1976 cu privire la infracţiunea de pruncucidere,
publicată în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1976, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pp. 44-49, şi în Jurisprudenţa instanţei supreme
în unificarea practicii judiciare (1969-2008), ediţie îngrijită de L. Lefterache, I.
3.
Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 85 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.
Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul pe
care sunt aplicate plăcuţe cu numărul provizoriu de circulaţie expirat, iar autorizaţia
de circulaţie provizorie şi-a încetat valabilitatea, întruneşte numai elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002
privind circulaţia pe drumurile publice, republicată cu modificările şi completările
ulterioare (decizia nr. 18 din 10 decembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 41 din 18
ianuarie 2013, disponibilă pe www.scj.ro).
4.
Aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal în cazul actelor de
violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două
persoane, dintre care una a decedat. Actele de violenţă cu intenţia de a ucide,
săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a
decedat, constituie atât infracţiunea de omor simplu, calificat sau deosebit de grav
– comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu,
calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.
Agravanta prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu este aplicabilă în
cazul faptelor menţionate [decizia nr. V din 20 februarie 2006, publicată în M. Of.
nr. 492 din 7 iunie 2006 şi în Jurisprudenţa instanţei supreme în unificarea practicii
judiciare (1969-2008), ediţie îngrijită de L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 319].
Decizii de speţă
5.
Trafic de minori. Elemente constitutive. Recrutarea, transportarea şi găzduirea unei

persoane minore, prin ameninţare, violenţă şi înşelăciune, de către două sau mai
multe persoane împreună, în scopul exploatării persoanei minore, victima fiind
obligată să cerşească, să spele parbrize ale autoturismelor aflate în trafic şi să
săvârşească infracţiuni de furt din magazine, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de trafic de minori prevăzută în art. 13 alin. (1), (2) şi (3) raportat la
art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, fiind îndeplinite şi condiţiile
art. 2 pct. 2 lit. e) din Legea nr. 678/2001 privind efectuarea unor activităţi prin
care se încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului (I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 2248/2012, disponibilă pe www.scj.ro).
6.
Favorizarea infractorului. Condiţii. Conform art. 264 alin. (1) C. pen., infracţiunea
de favorizare a infractorului presupune, ca situaţie premisă, o infracţiune comisă
anterior, iar ca element material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor – o
persoană care a săvârşit o infracţiune –, în scopul de a îngreuna sau zădărnici
urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura
infractorului folosul sau produsul infracţiunii comise. În consecinţă, ajutorul dat unei
persoane a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracţiune, întrucât lipseşte una
din trăsăturile esenţiale prevăzute în art. 17 alin. (1) C. pen., nu întruneşte
condiţiile favorizării infractorului stabilite în art. 264 alin. (1) C. pen. (I.C.C.J., s.
pen., dec. nr. 2345/2012, disponibilă pe www.scj.ro).
7.
Grup infracţional organizat. Trafic de minori. 1) În conformitate cu dispoziţiile art. 2

lit. a) din Legea nr. 39/2003, noţiunea de grup infracţional organizat reprezintă
grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o
perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor
infracţiuni grave, cum sunt infracţiunile de trafic de minori cuprinse în art. 2 lit. b)
pct. 12 din aceeaşi lege, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar
sau un beneficiu material. În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor legale evocate,
există un grup infracţional organizat în cazul în care un număr de patru inculpaţi –
indiferent dacă între aceştia există legături de familie – au acţionat pentru o
perioadă de timp de mai multe luni şi în mod coordonat, în scopul comiterii
infracţiunilor de trafic de minori prevăzute în art. 13 din Legea nr. 678/2001,
fiecare dintre inculpaţi îndeplinind roluri determinate în săvârşirea infracţiunilor
menţionate, pentru a obţine un beneficiu financiar din exploatarea victimelor
minore prin obligarea la practicarea prostituţiei.
2) Recrutarea şi găzduirea unui minor, prin înşelăciune şi violenţă, în scopul

exploatării victimei prin obligarea la practicarea prostituţiei, dacă fapta a fost
săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, se încadrează în dispoziţiile
art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001(I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
3091/2012, disponibilă pe www.scj.ro).
8.
Evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
Ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile. 1) În cazul veniturilor
pentru care există atât obligaţia evidenţierii, cât şi obligaţia declarării, dacă
veniturile au fost evidenţiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar
nu au fost declarate la organul fiscal competent, nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
241/2005, întrucât nu s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile sau taxabile,
în condiţiile în care organele fiscale competente pot lua cunoştinţă de veniturile
realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului, şi nici
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea
nr. 241/2005, deoarece veniturile realizate au fost evidenţiate. În cazul veniturilor
pentru care există numai obligaţia declarării, dacă nu au fost declarate la organul
fiscal competent, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune
fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
2) Omisiunea plăţii unei taxe, cum este taxa pe valoare adăugată, nu constituie
infracţiunea de evaziune fiscală reglementată în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
241/2005 dacă bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă nu a fost ascunsă. În cazul
în care o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de taxă pe valoare adăugată
în legătură cu transferul proprietăţii imobiliare, evaziunea fiscală există numai
atunci când bunul sau sursa impozabilă sau taxabilă a fost ascunsă, nu şi atunci
când organele fiscale competente cunoşteau sursa impozabilă sau taxabilă, întrucât
persoana a înregistrat proprietăţile imobiliare la cartea funciară, precum şi la
administraţia financiară, şi a plătit impozitele aferente transferului proprietăţii
imobiliare, realizat prin procedura notarială (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3907/2012,
9.
Ultraj. Elemente constitutive. Exercitarea de acte de agresiune – constând în

răsucirea unui braţ la spate şi comprimarea braţului cu greutatea corpului
agresorului – asupra unui poliţist aflat în exerciţiul funcţiunii, în cadrul unei
intervenţii determinate de un apel telefonic de urgenţă, cauzându-i o ruptură
musculo-tendinoasă care a necesitat pentru vindecare un număr de 30-35 de zile
de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj
prevăzută în art. 239 alin. (3) C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3845/2011,
10.
Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Elemente constitutive. Infracţiunea

prevăzută în art. 290 C. pen. constă în falsificarea unui înscris sub semnătură
privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen. – contrafacerea scrierii
ori a subscrierii sau alterarea înscrisului în orice mod –, dacă făptuitorul foloseşte
înscrisul falsificat ori îl încredinţează unei alte persoane spre folosire, în vederea
producerii unei consecinţe juridice. Contrafacerea scrierii include şi confecţionarea
unui înscris sub semnătură privată, care conţine menţiuni corespunzătoare
adevărului.
În consecinţă, faptul de a întocmi actul constitutiv şi statutul unei fundaţii –

înscrisuri sub semnătură privată –, în cuprinsul cărora făptuitorul a inclus
menţiunea necorespunzătoare adevărului că activul patrimonial al fundaţiei se
compune dintr-un imobil, deşi coproprietarul imobilului nu şi-a dat acordul pentru
intrarea acestuia în activul patrimonial al fundaţiei, acte pe care făptuitorul le-a
autentificat şi le-a folosit în faţa autorităţilor publice, în vederea producerii de
consecinţe juridice, constând în dobândirea personalităţii juridice a fundaţiei,
înregistrarea fiscală a acesteia şi intabularea dreptului de proprietate asupra
imobilului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub
semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
11.
Tâlhărie. Elemente constitutive. Fapta inculpatului, săvârşită într-un loc public, de a

sustrage o sumă de bani de la o persoană şi de a lovi – pentru a păstra suma de
bani furată şi pentru a-şi asigura apărarea – persoana care a intervenit în sprijinul
victimei furtului, cu consecinţa decesului persoanei lovite, ca urmare a impactului
cu dalele de beton, prin cădere cauzată de lovirea de către inculpat, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1),
alin. (2) lit. c) şi alin. (3) C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2493/2011, disponibilă
pe www.scj.ro).
12.
Contrabandă. Elemente constitutive. În conformitate cu dispoziţiile art. 270 alin. (1)

din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, introducerea în sau
scoaterea din ţară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri
decât cele stabilite pentru control vamal, constituie infracţiunea de contrabandă. În
cazul mărfurilor purtătoare de accize, cum sunt ţigările, prin locuri stabilite pentru
control vamal se înţeleg vămile autorizate, prin acte normative, să permită intrarea,
ieşirea şi tranzitul mărfurilor purtătoare de accize.
Prin urmare, scoaterea din ţară a mărfurilor purtătoare de accize, prin vămi
neautorizate să permită ieşirea din ţară a acestei categorii de mărfuri sau scoaterea
din ţară a mărfurilor purtătoare de accize pe cale rutieră, prin vămi autorizate să
permită ieşirea din ţară a acestei categorii de mărfuri pe cale feroviară, constituie
infracţiunea de contrabandă (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1230/2011, disponibilă pe
www.scj.ro).
13.
Şantaj. Elemente constitutive. Fapta inculpatului, având calitatea de agent şef

principal de poliţie – persoană care exercită o funcţie publică în cadrul unei instituţii
publice –, de a constrânge persoana împotriva căreia a fost formulată o plângere
penală pentru acte de violenţă, prin ameninţare cu schimbarea încadrării juridice în
tentativă la infracţiunea de omor, să dea o sumă de bani persoanei care a formulat
plângerea penală întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj
prevăzută în art. 194 alin. (1) C. pen., raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000
(I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 343/2011, disponibilă pe www.scj.ro).
14.
Conflict de interese. Infracţiune prevăzută în art. 11 alin. (1) din Legea nr.
78/2000. Fapta funcţionarului public, având atribuţii referitoare la emiterea avizelor
sau a autorizaţiilor privind securitatea la incendiu, de a întocmi pentru agenţi
economici privaţi documentaţia necesară emiterii acestor avize ori autorizaţii, în
scopul obţinerii unor sume de bani necuvenite, întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii prevăzute în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar fapta
aceluiaşi funcţionar public de a participa, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, la
luarea deciziei de admitere a avizului sau a autorizaţiei privind securitatea la
incendiu, pe baza documentaţiei întocmite de funcţionarul public în schimbul unor
sume de bani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de
interese prevăzută în art. 2531 C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 249/2011,
15.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Pericolul social. Având în vedere faptul că

inculpatul era la prima întâlnire cu legea penală, pe parcursul procesului penal a
avut o conduită corespunzătoare, prezentându-se la chemările organelor judiciare,
iar fapta de conducere a autovehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice reţinută în
sarcina sa nu a avut nicio consecinţă nefastă pentru participanţii la traficul rutier,
nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 17 C. pen., lipsind pericolul social al
faptei (C.A. Constanţa, dec. pen. nr. 188/2004, în B.J. 2004, p. 55, apud T. Toader,
A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii
ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp.
22-23).
16.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Prevederea faptei în legea penală. Analiza în
timp a gradului de absorbţie a alcoolului în sânge, stabilită ştiinţific de către comisia
pentru interpretarea alcoolemiei din cadrul I.M.L. „Mina Minovici” din Bucureşti,
dovedeşte că inculpatul prezenta la ora depistării o alcoolemie de peste 1 gram la
mie şi, astfel, fapta acestuia de a conduce autoturismul pe drumurile publice având
în sânge o îmbibaţie ce depăşeşte limita legală este prevăzută de legea penală (C.A.
Constanţa, dec. pen. nr. 54/2004, în B.J. 2004, p. 18, apud T. Toader, A. Stoica, N.
Cristuş, Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii
Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 22).
Doctrină
C.-L. Popescu, Infracţiune şi ilicit penal, în R.D.P. nr. 3/1996, p. 30; D. Soare, Locul
subiecţilor în conţinutul constitutiv al infracţiunii, în R.D.P. nr. 4/2010, p. 96; D.
Soare, Subiecţii infracţiunii în Dreptul penal român, în R.D.P. nr. 2/2011, p. 86;
D.N. Popa, Obiectul material al infracţiunii, în R.D.P. nr. 3/2007, p. 139; G.
Antoniu, Infracţiunea şi pedeapsa între aparenţă şi realitate, în R.D.P. nr. 1/2000,
p. 9; G. Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de incriminare, în R.D.P. nr. 3/2008,
p. 9; G. Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, în S.C.J. nr. 2/1980, p.
143; I. Ifrim, Reflecţii asupra definiţiei infracţiunii din noul Cod penal, în R.D.P. nr.
1/2010, p. 64; I. Ristea, Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în
reglementările noului Cod penal, în Dreptul nr. 10/2010, p. 44; M. Colţan,
Prevederea faptei de legea penală, în R.D.P. nr. 4/2007, p. 134; M. Gorunescu,
Delimitarea infracţiunii de contravenţie, în R.D.P. nr. 4/2003, p. 84; M. Iordache,
Definiţia infracţiunii în lumina Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în Dreptul nr.
11/2009, p. 34; M.K. Guiu, Structura normelor penale, în Dreptul nr. 3/2006, p.
165; N.D. Popa, Reflecţii asupra obiectului material al infracţiunii, în R.D.P. nr.
4/2008, p. 122; P. Negea-Ducan, Atitudinea psihologică a învinuitului sau
inculpatului în faţa organelor judiciare, în Dreptul nr. 3/2006, p. 220; S.
Corlăţeanu, Infracţiune, fapt consumat şi infracţiune, fapt epuizat, în R.D.P. nr.
4/2007, p. 86; T. Avrigeanu, Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Sedes materiae,
în R.D.P. nr. 1/2010, p. 28; V. Brutaru, Din nou despre conceptul de incriminare, în
R.D.P. nr. 4/2008, p. 132.


Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Mohd c. Greciei. Un text legal ce autorizează privarea de libertatea a unei

persoane trebuie enunţat cu suficientă claritate, fiind necesară reglementarea
expresă a oricărei situaţii.
Curtea a constatat că legea internă prevede că ministrul ordinii publice poate, în

interes public, dacă o persoană ce urmează să fie expulzată prezintă un pericol
public ori riscă să se sustragă de la urmărire, să dispună menţinerea sa în stare de
arest până la momentul la care este posibilă punerea în executare a deciziei de
expulzare. Or, între 4 şi 11 decembrie 2000, nicio decizie nu fusese emisă şi care să
constituie temei al privării de libertate. De asemenea, după suspendarea procedurii
de expulzare, nu este cert care dispoziţie legală poate justifica menţinerea în stare
de arest, Curtea considerând că, în măsura în care se poate aplica dispoziţia
menţionată mai sus, aceasta este lipsită de previzibilitate într-o astfel de situaţie,
pe care nu o reglementează expres. În fine, nimeni nu pretinde că reclamantul,
acuzat de vânzare de CD-uri false, prezintă un pericol pentru ordinea publică.
Pentru toate aceste motive, art. 5 a fost violat (C.E.D.O., secţia I, hotărârea din 27
aprilie 2006, cererea nr. 11919/03, disponibilă pe www.legalis.ro).
2.
Cauza Shevanova c. Letoniei. Statele sunt libere să controleze intrarea şi şederea

străinilor pe teritoriul lor, ceea ce implică şi dreptul de a expulza persoanele ce
violează prevederile legale în materie, însă acest drept nu poate fi exercitat de o
manieră lipsită de proporţionalitate.
Curtea a constatat că, în cursul şederii sale în Letonia, reclamanta a creat şi

dezvoltat relaţii personale, sociale şi economice care constituie elemente esenţiale
ale vieţii private a oricărei fiinţe umane. De aceea, măsura de expulzare constituie o
ingerinţă în viaţa sa privată. Curtea a constatat că ordinul de expulzare s-a prescris,
astfel încât nu mai există niciun risc real de expulzare. În plus, autorităţile au luat
măsuri de regularizare a situaţiei reclamantei, ceea ce îi va permite să rezide în
Letonia permanent şi legal. Totuşi, Curtea a constatat că aceste măsuri nu pot să
facă inexistentă lunga perioadă de precaritate şi incertitudine pe care a trăit-o
reclamanta. Curtea a admis că statele sunt libere să controleze intrarea şi şederea
străinilor pe teritoriul lor, ceea ce implică şi dreptul de a expulza persoanele ce
violează prevederile legale în materie. Totuşi, punând în balanţă gravitatea faptei
comise de reclamantă, lunga perioadă de timp petrecută de aceasta în Letonia,
puternicele legături cu acest stat, faptul că delictul comis nu este infracţiune, ci o
simplă contravenţie, a constatat că măsura expulzării este una disproporţionată,
astfel că art. 8 a fost violat (C.E.D.O., secţia I, hotărârea din 15 iunie 2006, cererea
nr. 58822/00, disponibilă pe www.legalis.ro).
3.
Cauza Pellumbi c. Franţei. Reclamantul s-a plâns de faptul că prin expulzare i s-a
adus atingere dreptului său la viaţă familială garantat prin art. 8. Curtea a constatat
în acelaşi timp că reclamantul nu a fost totuşi expulzat şi nici nu este în pericol de a
fi expulzat, datorită statutului său de refugiat politic. În consecinţă, el nu se poate
pretinde victimă a unei violări a Convenţiei, cât timp drepturile recunoscute prin art.
8 nu i-au fost în vreun fel afectate şi nici nu există vreun pericol de a-i fi afectate.
În consecinţă, plângerea este inadmisibilă (C.E.D.O., secţia a IV-a, decizia din 18
ianuarie 2005, cererea nr. 65730/01, disponibilă pe www.legalis.ro).
4.
Cauza Berisha şi Haljiti c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei. Simplul fapt că

autorităţile au emis o unică decizie de expulzare pentru cei doi reclamanţi, un cuplu
căsătorit, nu înseamnă că a existat o expulzare colectivă.
Art. 4 din Protocolul nr. 4. Reclamanţii s-au plâns de o expulzare colectivă, dat fiind
că autorităţile care au decis expulzarea lor au emis o unică decizie de expulzare
pentru amândoi, fără a examina separat situaţia fiecăruia dintre ei. Curtea a
constatat totuşi că simplul fapt că autorităţile au emis o unică decizie de expulzare
pentru cei doi reclamanţi, un cuplu căsătorit, nu înseamnă că a existat o expulzare
colectivă, cât timp cei doi au sosit împreună în Fosta republică iugoslavă a
Macedoniei, au depus împreună cererea de azil, au produs aceleaşi probe în
susţinerea cererii şi au atacat împreună decizia privind respingerea dreptului de
azil. De aceea, plângerea este, sub acest aspect, vădit nefondată (C.E.D.O., secţia
a III-a, decizia din 16 iunie 2005, cererea nr. 18670/03, disponibilă pe
www.legalis.ro).
5.
Cauza Thampibillai c. Olandei. Art. 3 („Interzicerea torturii”). Expulzare.

Reclamantul a susţinut în faţa Curţii că expulzarea sa din Olanda, unde se afla
ilegal, către Sri Lanka îl poate pune în faţa unui risc real şi concret de a fi supus
unor rele tratamente, dat fiind că este de origine tamilă, iar tatăl său a fost ucis de
către armata guvernamentală în cursul confruntărilor cu tamilii. Curtea a considerat
că, potrivit informaţiilor sale, chiar dacă situaţia din Sri Lanka nu este extrem de
stabilă în ultima vreme, au încetat mai multe tipuri de limitări ale situaţiei tamililor,
ceea ce înseamnă că situaţia s-a relaxat din acest punct de vedere. În plus, Curtea
observă că reclamantul a mai locuit încă 4 ani în ţara natală după uciderea tatălui
său, astfel încât riscul supunerii la rele tratamente nu poate fi considerat ca fiind
real, cât timp situaţia este acum mult mai bună decât la momentul uciderii tatălui
său. În consecinţă, art. 3 nu ar fi violat în cazul unei expulzări (C.E.D.O., secţia a
II-a, hotărârea din 17 februarie 2004, cererea nr. 61350/00, disponibilă pe
www.legalis.ro).
6.
Cauza Drăgan şi alţii c. Germaniei. Art. 3 nu interzice expulzarea unor bolnavi dacă
aceştia pot beneficia de tratament medical în ţara de origine.
1. Art. 3 („Interzicerea torturii”). Riscul de suicid. Curtea a considerat că, în
condiţiile în care statele implicate – Germania şi România – s-au obligat să ia
măsuri de prevedere, riscul de suicid nu poate să împiedice o măsură de expulzare
a unei persoane aflate ilegal pe teritoriul altui stat.
2. Tratamentul medical în România. Reclamanţi au afirmat că hepatita C, de care

suferă unul dintre ei, nu poate primi un tratament adecvat în România, astfel încât
se impune rămânerea lor în Germania. Curtea a constatat că în România această
boală este tratabilă aproximativ la acelaşi nivel ca în Germania, iar reclamanţii vor
primi aceleaşi îngrijiri medicale de care se bucură cetăţenii români, chiar dacă nu au
cetăţenia acestei ţări, existând asigurări suficiente din partea statului român în
acest sens.
3. Art. 8 („Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”). Viaţă familială. Curtea

a considerat că, prin extrădarea întregii familii, viaţa familială a reclamanţilor nu va
fi afectată, cu atât mai mult cu cât ei se află ilegal în Germania, iar o măsură de
expulzare era previzibilă (C.E.D.O., secţia a III-a, decizia din 7 octombrie 2004,
cererea nr. 33743/03, disponibilă pe www.legalis.ro).
7.
Cauza Tomic c. Marii Britanii. Art. 3 („Interzicerea torturii”). Chiar dacă există
anumite informaţii cu privire la existenţa unor acte de violenţă ocazională comise în
Croaţia contra sârbilor, nu există niciun fel de informaţii cu privire la acte de
violenţă îndreptate în special contra foştilor combatanţi. În plus, o amnistie
generală a fost decretată pentru toţi participanţii la război, iar expulzarea s-ar
realiza într-un stat membru la Convenţie, care şi-a asumat obligaţiile impuse de art.
3. De aceea, plângerea este vădit nefondată (C.E.D.O., secţia a IV-a, decizia din 14
octombrie 2003, cererea nr. 17837/03).
8.
Cauza Amrollahi c. Danemarcei. În aprecierea proporţionalităţii unei expulzări

contează, în mod esenţial, gravitatea infracţiunii comise şi intensitatea ruperii
relaţiilor de familie.
Art. 8. Viaţă familială. Decizia de expulzare constituie o ingerinţă în dreptul

reclamantului la respectul vieţii sale de familie. În raport de necesitatea ingerinţei,
Curtea a admis că infracţiunea pentru care a fost condamnat este gravă, iar faptul
că era infractor primar nu îi atenuează gravitatea. În plus, Curtea a constatat că
reclamantul a părăsit Iranul adult fiind, după ce şi-a făcut acolo studiile, astfel încât
el avea destule legături cu ţara de origine. Pe de altă parte, Curtea a constatat că
soţia şi copiii reclamantului sunt danezi şi pare imposibil ca familia sa să îl poată
urma în Iran. Cât timp expulzarea a fost luată cu titlu definitiv, Curtea a considerat
că măsura ar conduce la separarea familiei, ceea ce este excesiv. De aceea, art. 8 a
fost violat (C.E.D.O., secţia I, hotărârea din 11 iulie 2002, cererea nr. 56811/00,
disponibilă pe www.legalis.ro).
9.
Cauza Shamsa c. Poloniei. O lege care permite privarea de libertate a unei persoane
trebuie să conţină suficiente garanţii contra unei aplicări arbitrare.
Art. 5 („Dreptul la libertate şi la siguranţă”) parag. 1. Chiar dacă reclamanţii au fost

deţinuţi în zona internaţională a aeroportului, nu se poate susţine că ei nu se aflau
sub jurisdicţia statului polonez. Curtea a constatat că legea poloneză impunea ca un
ordin de expulzare să fie pus în executare într-un interval de 90 de zile, altfel
persoanele în cauză trebuie să fie puse în libertate. Regulamentul poliţiei de
frontieră privind tratamentul străinilor care nu au dreptul de a pătrunde pe teritoriul
polonez nu este o normă legală suficient de previzibilă pentru a justifica legal
detenţia reclamanţilor după expirarea celor 90 de zile. Curtea a considerat că acest
regulament nu conţine suficiente garanţii contra arbitrariului, întrucât nu cuprinde
nicio dispoziţie precisă privind persoanele care urmează să fie expulzate. În
consecinţă, privarea de libertate a reclamanţilor a fost lipsită de bază legală, fiind
contrară art. 5 din Convenţie (C.E.D.O., secţia a III-a, hotărârea din 27 noiembrie
2003, cererile nr. 45355/99 şi nr. 45357/99, disponibilă pe www.legalis.ro).
10.
Cauza Jabari c. Turciei. Expulzarea unei persoane ce riscă să fie lapidată este
interzisă prin dispoziţiile art. 3.
Curtea nu a fost convinsă că autorităţile turce au apreciat la modul serios susţinerile

reclamantei, în special caracterul plauzibil al acestora. Omisiunea de a cere azil în
termen de cinci (…) de la data refugierii sale în Turcia este uşor explicabilă prin
starea de teamă a reclamantei, iar aplicarea automată şi sistematică a unui termen
atât de scurt poate fi considerată ca fiind contrară protecţiei valorilor fundamentale
consacrate de art. 3. Curtea a considerat că, atâta vreme cât Înaltul Comisariat a
audiat-o pe reclamantă şi a putut aprecia credibilitatea acesteia, trebuia ţinut cont
de concluziile sale. Ţinând cont de faptul că, după toate informaţiile, situaţia din
Iran nu a evoluat sensibil, iar adulterul este în continuare sancţionat cu lapidarea,
Curtea a constatat că, în cazul expulzării sale, reclamanta riscă în mod serios şi real
să fie supusă unui tratament interzis prin art. 3. De aceea, Curtea decide că, dacă
statul pârât va executa decizia de expulzare, va exista o violare a art. 3 (C.E.D.O.,
secţia a IV-a, hotărârea din 11 iulie 2000, cererea nr. 40035/98, disponibilă pe
www.legalis.ro).
11.
Cauza Maaouia c. Franţei. Art. 6 nu este aplicabil procedurii de expulzare.
Deşi Curtea nu s-a pronunţat asupra aplicabilităţii art. 6 procedurilor de expulzare a

străinilor, în schimb, jurisprudenţa constantă a fostei Comisii europene a drepturilor
omului a stabilit că procedurile de autorizare sau neautorizare a şederii unui străin
pe teritoriul unui stat nu intră în câmpul de aplicare al art. 6. Curtea aminteşte că
dispoziţiile Convenţiei trebuie interpretate ţinând cont de ansamblul sistemului
convenţional şi subliniază, în speţă, că Franţa a ratificat art. 1 din Protocolul nr. 7,
care creează anumite garanţii procedurale în caz de expulzare. Pe de altă parte,
preambulul Protocolul nr. 7 se referă la necesitatea de a adopta măsuri noi de
protecţie a drepturilor persoanelor, care nu sunt garantate în textul Convenţiei. Din
analiza acestor elemente rezultă că statele erau conştiente de faptul că art. 6 nu se
aplică procedurilor de expulzare şi au dorit ca, prin adoptarea art. 1 din Protocolul
nr. 7, să ia anumite măsuri specifice în acest domeniu. O astfel de analiză se
coroborează cu raportul explicativ al protocolului. Astfel, adoptând art. 1 al
Protocolului nr. 7, statele au dorit cu claritate să nu includă procedurile de
expulzare în câmpul de incidenţă al art. 6 din Convenţie. Astfel, Curtea a constatat
că art. 6 nu este aplicabil procedurilor de expulzare nici sub aspectul său civil, nici
sub aspectul său penal (C.E.D.O., Marea Cameră, hotărârea din 5 octombrie 2000,
cererea nr. 39652/98, disponibilă pe www.legalis.ro).
Decizii pronunţate în recurs în interesul legii – de admitere
12.
Recunoaşterea şi punerea în executare a amenzii penale în ipoteza specială în care

aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii,
în cauzele având ca obiect cereri de transfer de persoane condamnate. În cazul în
care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa
închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată, sesizată
în scopul recunoaşterii hotărârii penale de condamnare în integralitatea ei şi al
transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative
de libertate într-un penitenciar din România, se pronunţă atât cu privire la
pedeapsa privativă de libertate, cât şi cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin
hotărârea penală străină de condamnare, în conformitate cu dispoziţiile art. 122 din
Legea nr. 302/2004, modificată (I.C.C.J., decizia nr. 3 din 12 martie 2012,
publicată în M. Of. nr. 281 din 27 aprilie 2012).
Decizii de speţă
13.
Măsuri de siguranţă. Expulzarea. În conformitate cu dispoziţiile articolului 27

alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii
familiilor acestora, măsurile de restrângere a libertăţii de circulaţie şi de şedere a
cetăţenilor Uniunii luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă
principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză;
condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea
măsuri, iar conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală,
prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii,
neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt
legate de consideraţii de prevenţie generală. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene, reflectată, în special, în cauza C-348/96 Calfa, măsura
expulzării poate fi luată împotriva unui resortisant comunitar numai în cazul în care,
în afara faptului că a comis o infracţiune, comportamentul său personal a creat o
ameninţare reală şi suficient de gravă care afectează unul dintre interesele
fundamentale ale societăţii. În raport cu dispoziţiile Directivei 2004/38/CE şi cu
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, măsura de siguranţă a expulzării
prevăzută în art. 117 C. pen. împotriva unui resortisant comunitar este luată în
mod nelegal dacă decurge exclusiv din condamnarea sa la o pedeapsă de doi ani
închisoare, fără a fi luat în considerare comportamentul personal al acestuia –
infractor primar, care anterior avea un loc de muncă – sau pericolul pe care îl
prezintă pentru cerinţele de ordine publică (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2764/2012,
14.
Măsuri de siguranţă. Expulzarea. Prin decizia penală nr. 271 din 21 decembrie
2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul
Bucureşti, a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi, în baza art. 117 C. pen.,
a dispus expulzarea inculpatului Y.O., soluţie menţinută şi în faţa instanţei de
recurs. Măsura expulzării a fost luată prin decizia instanţei de apel cu motivarea că
inculpatul este cetăţean turc şi nu a prezentat acte din care să rezulte că ar avea
motive serioase de nesiguranţă a sa şi a familiei sale dacă ar ajunge în ţara de
origine şi a fost menţinută în faţa instanţei de recurs (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
2192/2010, disponibilă pe www.legalis.ro).
15.
Maladii care pun în imposibilitate persoana spre a fi predată. Apărările formulate de

recurentă în sensul că ar suferi de maladii care o pun în imposibilitatea de a fi
predată nu pot fi primite, expertiza medico-legală concluzionând că recurenta
prezintă diagnosticul „tulburare de personalitate de tip instabil impulsiv”, păstrând
capacitatea psihică de apreciere a faptelor sale şi a consecinţelor lor, că are
discernământul păstrat şi că nu prezintă tulburări clinice manifeste de natură să îi
pună în pericol viaţa, în situaţia unei predări către autorităţile judiciare spaniole
(I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4008/2009, disponibilă pe www.legalis.ro).
16.
Transferarea persoanelor condamnate. Lipsa consimţământului persoanei

condamnate. Expulzare. În cazul în care resortisantul român condamnat într-un alt
stat nu şi-a dat consimţământul pentru transferarea în România în vederea
executării pedepsei, instanţa de judecată poate dispune transferarea, potrivit art. 3
din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor
condamnate, dacă prin hotărârea străină de condamnare sau pe baza acesteia s-a
luat faţă de persoana condamnată măsura expulzării (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
17.
Transferarea condamnatului pentru executarea pedepsei în altă ţară. Expulzare.

Condiţii. Una dintre condiţiile transferării pentru executarea pedepsei în alt stat a
unui condamnat în România este consimţământul acestuia la transferare. În cazul în
care prin hotărârea de condamnare s-a dispus expulzarea inculpatului, statul de
condamnare poate cere statului străin să-şi dea acordul la transferarea
condamnatului pentru executarea pedepsei, fără consimţământul celui condamnat,
statul solicitat dându-şi însă acordul numai după ce a luat în considerare avizul
persoanei condamnate. Ca atare, transferul nu se poate dispune fără
consimţământul condamnatului supus expulzării, de a fi transferat pentru
executarea pedepsei, decât la cererea statului de condamnare, cu acordul statului
solicitant, dat după luarea în considerare a avizului celui condamnat (I.C.C.J., s.
18.
Expulzare. Contestaţie la executare. Temeri justificate că persoana expulzată va fi

supusă la tratamente inumane sau degradante. Potrivit art. 92 alin. (1) din O.U.G.
nr. 194/2002, străinul nu poate fi expulzat într-un stat în care există temeri
justificate, între altele, că va fi supus la tratamente inumane sau degradante. În
cazul soluţionării contestaţiei la executare privind măsura de siguranţă a expulzării,
potrivit art. 92 alin. (5) din aceeaşi ordonanţă, constatarea existenţei temerilor
justificate că persoana expulzată va fi supusă la tratamente inumane sau
degradante se face de instanţa de judecată, în urma comunicării primite de la
Autoritatea pentru străini. Prin urmare, este supusă casării hotărârea prin care
instanţa a soluţionat contestaţia la executare în lipsa comunicării din partea
Autorităţii pentru străini (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1129/2005, disponibilă pe
www.scj.ro).
19.
Expulzare. Protecţie umanitară condiţionată. Măsura de siguranţă a expulzării poate

fi luată şi faţă de condamnatul care a obţinut din partea statului român protecţie
umanitară condiţionată, dar numai dacă măsura este impusă de raţiuni privind
siguranţa naţională sau ordinea publică. În atare situaţie, cel expulzat nu poate fi
trimis, conform art. 23 alin. (1) lit. m) din O.G. nr. 102/2000, în teritorii unde viaţa
sau libertatea i-ar fi ameninţate pe motiv de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă
la un anumit grup social sau opinii politice (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2949/2003,
20.
Trafic de droguri. Introducere în ţară. Consum propriu. Expulzare. Infracţiunea

prevăzută în art. 3 din Legea nr. 143/2000 subzistă şi în cazul în care drogul este
destinat consumului propriu, dacă nu a fost declarat la vamă şi nu a existat, în
cazul folosirii drogului în scopuri medicale, o aprobare în acest scop. Dacă din probe
rezultă că folosirea de către făptuitor a drogului este recomandată în cazul în care
un anumit tratament alternativ cu medicamente nu este posibil, pentru a se reţine
acest caz de impunitate este necesar ca făptuitorul să facă dovada imposibilităţii
folosirii medicamentului alternativ. Cetăţeanul străin sau persoana fără cetăţenie nu
poate fi expulzat, potrivit art. 117 alin. (4) C. pen., dacă există motive serioase de
a se crede că riscă să fie supus la tortură în statul în care urmează a fi expulzat;
pentru ca textul să fie incident, acest risc trebuie dovedit de către făptuitor
21.
Expulzare. Risc de tratamente inumane. Prejudicii ce s-ar cauza familiei. În cazul în

care expulzarea cetăţeanului străin l-ar expune în ţara de origine persecuţiei
religioase şi, totodată, ar aduce grave prejudicii materiale şi morale familiei, luarea
acestei măsuri de siguranţă nu se justifică (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 600/2002,
22.
Expulzare. Necesitatea luării măsurii. În cazul persoanei intrate ilegal în ţară, care
se prezintă sub identităţi false, foloseşte paşapoarte falsificate şi deţine substanţe
explozive şi muniţie, se impune luarea măsurii de siguranţă a expulzării (C.S.J., s.
23.
Măsură de siguranţă, expulzarea străinilor, caz de aplicare. La aplicarea măsurii de

siguranţă a expulzării, prevăzută de art. 117 C. pen., care are ca scop, potrivit art.
111 C. pen., înlăturarea stării de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de fapte
prevăzute de legea penală, este necesar să se aibă în vedere natura infracţiunii
comise de cetăţeanul străin pe teritoriul ţării, perspectiva repetării acelei infracţiuni,
ocupaţia făptuitorului şi atitudinea adoptată de acesta în cursul procesului penal.
Prin sentinţa penală nr. 111 din 31 martie 1998 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a
II-a penală a fost condamnat inculpatul T.R., cetăţean iranian, pentru săvârşirea a
două infracţiuni de trafic de stupefiante prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen.,
dispunându-se, totodată, expulzarea acestuia în temeiul art. 117 C. pen. Potrivit
art. 117 cu referire la art. 111 C. pen., măsura de siguranţă a expulzării, având
caracter predominant preventiv, se ia împotriva persoanelor care au săvârşit fapte
prevăzute de legea penală atunci când există pericolul de a le repeta. Or,
infracţiunea de trafic de stupefiante reţinută în sarcina inculpatului are un grad
ridicat de pericol social, exprimat, în primul rând, în limitele de pedeapsă prevăzute
de lege, precum şi în modalitatea concretă de săvârşire a faptei, din care rezultă
perspectiva evidentă a repetării ei, ceea ce impune luarea măsurii de siguranţă a
expulzării, mai ales că făptuitorul, datorită atitudinii sale nesincere şi lipsei unei
ocupaţii sigure în România, nu prezintă garanţii că se va reeduca. Aşa fiind,
înlăturarea de către instanţa de apel a măsurii de siguranţă a expulzării nu se
justifică. În consecinţă, admiţându-se recursul procurorului, s-a menţinut măsura
expulzării inculpatului dispusă de prima instanţă (C.S.J., s. pen., dec. nr.
1843/1999, publicată în SET nr. 4/1999 al C.S.J.).
24.
Expulzare. Riscul ca persoana expulzată să fie supusă la tortură. Ţări terţe sigure.
Expulzarea se poate dispune numai în ţările care, potrivit ordinului ministrului de
interne, sunt considerate ca ţări sigure, în sensul că în acestea persoana expulzată
nu riscă să fie supusă torturii sau tratamentelor inumane ori degradante (C.S.J., s.
Doctrină
A. Boroi, G. Negruţ, Măsura confiscării extinse în cazul infracţiunilor de corupţie, în
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. II, p. 11; C. Bîrsan, Convenţia europeană a
drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010; C.D. Munteanu, Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite
localităţi, expulzarea şi interzicerea de a se apropia de locuinţa victimei din
perspectiva noului Cod penal, în Pandectele Române nr. 7/2011; E. Neaţă,
Expulzarea în noul Cod Penal, în Pro Lege nr. 3/2004, p. 76; I. Tănăsescu, G.
Tănăsescu, C. Tănăsescu, Probleme privind starea de evadare şi extrădarea, în
Dreptul nr. 7/2002, p. 136; M. Vasile, Condiţia existenţei stării de pericol necesare
pentru expulzarea infractorului străin sau apatrid, în Curierul Judiciar nr. 2/2007, p.
103; M. Vasile, Condiţii cumulative necesare luării măsurii de siguranţă a expulzării,
în Dreptul nr. 12/2007, p. 134; M. Vasile, Expulzare. Subiectul măsurii de
siguranţă, în R.D.P. nr. 2/2007, p. 109; M. Vasile, Expulzarea, Starea de pericol
social, în R.D.P. nr. 2/2009, p. 139; M. Vasile, L. Drăgoi, Măsura de siguranţă a
expulzării, în R.D.P. nr. 4/2009, p. 121.


Codul Penal.
1.
Decizie referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 şi art.

289 din Codul penal. Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate excepţiile de
neconstituţionalitate privitoare la dispoziţiile menţionate, cu motivarea că noţiunile
de funcţionar public şi funcţionar sunt de nivelul legii, astfel încât intră în
competenţa exclusivă a legiuitorului atât definirea acestor noţiuni, cât şi stabilirea
răspunderii penale pentru infracţiunile săvârşite de persoanele având această
calitate. Este ceea ce Codul penal, ca lege organică, face prin dispoziţiile art. 147,
prin care defineşte noţiunile de funcţionar public şi funcţionar, şi prin stabilirea
infracţiunilor săvârşite de funcţionari publici şi funcţionari, cum este infracţiunea de
fals intelectual (prevăzută şi pedepsită de art. 289 din Codul penal) săvârşită de
notarul public, cu prilejul întocmirii înscrisului oficial. Potrivit art. 4 din Legea nr.
36/1995, actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia,
este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege, iar falsificarea
acestuia, în modul prevăzut de art. 289 din Codul penal, nu poate fi caracterizată
decât ca infracţiune de fals intelectual.
În concordanţă cu jurisprudenţa constantă în materie a Curţii, nu poate fi primită

susţinerea autoarei excepţiei referitoare la încălcarea, prin dispoziţiile criticate, a
principiului egalităţii în drepturi, câtă vreme aceste prevederi nu instituie privilegii
sau discriminări, fiind aplicabile în mod egal oricărei persoane care are calitatea de
funcţionar public sau funcţionar, iar stabilirea sferei acestor noţiuni, precum şi a
infracţiunilor care presupun această calitate a subiectului activ nu este de
competenţa jurisdicţiei constituţionale, după cum s-a arătat (Decizia Curţii
Constituţionale nr. 111 din 16 februarie 2006, publicată în M. Of. nr. 208 din 7
martie 2006).
Notă: Asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 şi 289 din

Codul penal, cu referire la aplicarea acestora unor fapte comise de notarii publici,
Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 176 din 18 iunie 2002, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 24 iulie 2002. Din jurisprudenţa
în materie a Curţii este de menţionat şi Decizia nr. 276 din 24 octombrie 2002,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 19 noiembrie 2002,
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 145 şi 147 din
Codul penal, în contextul căreia se susţinea, de asemenea, că notarii publici, ca, de
altfel, şi alţi profesionişti (avocaţi, doctori, arhitecţi), nu pot fi calificaţi funcţionari
publici şi deci nu pot răspunde pentru săvârşirea unor infracţiuni la care subiectul
activ are, potrivit dispoziţiei incriminatoare, calitatea de funcţionar public sau
funcţionar.
2.
Decizie referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147, 246 şi

289 din Codul penal. În cazul noţiunilor de funcţionar public şi de funcţionar,
definite la art. 147 din Codul penal, nu se poate reţine că textul de lege menţionat
este neconstituţional, deoarece Constituţia nu conţine definiţii ale acestor noţiuni,
iar din faptul că prin art. 72 alin. (3) lit. i) stabileşte ca statutul funcţionarilor publici
să fie reglementat prin lege organică nu se poate trage concluzia că definiţiile date
în acel act normativ sunt obligatorii pentru înţelegerea şi aplicarea Codului penal.
Nu se poate admite nici susţinerea că prin definirea în Codul penal a noţiunii de

funcţionar public s-au încălcat dispoziţiile art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie,
deoarece obiectul de reglementare al Codului penal nu îl constituie „statutul
funcţionarilor publici”, ci stabilirea infracţiunilor, a pedepselor şi a condiţiilor de
tragere la răspundere penală a celor care comit infracţiuni.
Pe de altă parte, chiar şi în cazul în care s-ar avea în vedere un sens foarte larg al
noţiunii de „statut al funcţionarilor publici” – în care s-ar cuprinde şi includerea în
această categorie a unor persoane, altele decât cele identificate prin acest nume în
Legea nr. 188/1999, apte să comită infracţiuni de serviciu –, este de reţinut că
legea penală, prin care se stabilesc elementele constitutive ale infracţiunilor,
inclusiv elementele care caracterizează subiectul activ al acestor fapte, este o lege
organică, în sensul art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, astfel că nici în acest caz
excepţia de neconstituţionalitate a art. 147, 246 şi 289 din Codul penal nu poate fi
admisă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 180 din 22 aprilie 2004, publicată în M.
Of. nr. 407 din 6 mai 2004).
Notă: Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale mai sus
menţionate, respingând de fiecare dată excepţiile ridicate. Astfel, referitor la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147, 246 şi 289 din Codul penal,
prin Decizia nr. 124 din 26 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 466 din 15 august 2001, Curtea a statuat că „reglementările privitoare
la noţiunile de funcţionar public şi funcţionar, inclusiv incriminările care presupun o
astfel de calitate a subiectului activ, nu reprezintă o problemă de domeniul
jurisdicţiei constituţionale”.
3.
Decizie referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 alin.

(2) şi art. 258 din Codul penal. În practica sa jurisdicţională, Curtea Constituţională
a avut de soluţionat numeroase excepţii de neconstituţionalitate având ca obiect
dispoziţiile art. 147 şi 258 din Codul penal, respectiv noţiunile de funcţionar public
şi funcţionar şi infracţiunile la care subiectul activ nemijlocit (autorul) are această
calitate. Deşi multe dintre excepţii se refereau la textele art. 147 şi 258 în
redactarea anterioară modificării Codului penal prin Legea nr. 140/1996, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996, diferită de
cea în vigoare, din deciziile Curţii se desprinde soluţia de principiu în soluţionarea
acestor excepţii, bazată pe teza că noţiunile de funcţionar public şi funcţionar sunt
de nivelul legii şi deci intră în competenţa exclusivă a legiuitorului atât definirea
acestor noţiuni, cât şi stabilirea răspunderii penale pentru infracţiunile săvârşite de
persoanele cu această calitate. În consecinţă, excepţiile de neconstituţionalitate
având acest obiect au fost respinse ca fiind neîntemeiate (Decizia Curţii
Constituţionale nr. 257 din 20 septembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 842 din 28
decembrie 2001).
Notă: În Decizia Curţii Constituţionale nr. 35 din 27 aprilie 1994, rămasă definitivă
ca urmare a Deciziei nr. 108 din 8 noiembrie 1994, ambele publicate în M. Of. nr.
339 din 7 decembrie 1994, s-a arătat că „reglementările referitoare la noţiunea de
funcţionar, inclusiv cele legate de infracţiunile săvârşite de aceştia, sunt de nivelul
legii”. În acelaşi sens s-a exprimat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 152 din
10 mai 2001, publicată în M. Of. nr. 463 din 14 august 2001.
4.
Decizie cu privire la împrejurarea dacă administratorul asociaţiei de proprietari sau

de locatari are calitatea de funcţionar. Administratorul asociaţiei de proprietari sau
de locatari are calitatea de funcţionar. Fapta acestuia de însuşire, folosire sau
traficare, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le
gestionează sau le administrează constituie infracţiunea de delapidare (I.C.C.J.,
decizia nr. 3 din 2 decembrie 2002, publicată în M. Of. nr. 113 din 24 februarie
2003).
Decizii de speţă
5.
Consilier financiar. Calitatea de subiect activ al infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că inculpata nu ar fi avut calitatea de
„funcţionar” pentru a putea fi subiect activ al infracţiunii de „neglijenţă în serviciu”,
câtă vreme între aceasta şi partea civilă SC J. SRL B. existau raporturi specifice
relaţiei dintre angajat şi angajator.
Curtea constată, din examinarea contractului încheiat între inculpată şi partea

civilă, intitulat „contract de comision”, că raporturile dintre cele două părţi sunt
raporturi specifice de muncă, ce implică prestarea unei activităţi în schimbul unei
remuneraţii şi o relaţie de subordonare între angajat şi angajator.
Astfel, prin încheierea acestui contract, inculpata a dobândit calitatea de „consilier

financiar” şi şi-a asumat obligaţia de a presta anumite activităţi specifice în folosul
angajatorului, printre care se numărau obligaţia de a încheia afaceri cu clienţii
repartizaţi de acesta şi obligaţia de a participa la cursuri de perfecţionare
profesională. Aşa fiind, Curtea apreciază că inculpata U. (E.) N. avea calitatea de
salariat al părţii civile SC J. SRL B. şi că în cauză poate fi antrenată răspunderea
acesteia pentru infracţiune de „neglijenţă în serviciu” prevăzută de art. 249 alin. (1)
C. pen., astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă (C.A. Galaţi, s. pen., dec.
nr. 112/R/2008, disponibilă pe www.idrept.ro).
6.
Neglijenţă în serviciu. Notar public. Achitare. În mod greşit instanţa a condamnat-o

pe inculpată pentru o faptă care nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii sau nu este prevăzută de legea penală, motiv de achitare conform art.
11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) sau b) C. proc. pen.
S-a susţinut că notarul public nu este funcţionar public, iar, pe de altă parte, „nu
există o îndatorire de serviciu a cărei încălcare să atragă răspunderea penală în
sensul reglementat de art. 249 C. pen.”.
Inculpata A.C., autentificând actul de vânzare-cumpărare cu nr. 2176 din 27 aprilie

2000 între C.T., C.E. şi copiii lor C.A. şi C.F.D. cu privire la casă şi suprafaţa de
teren de 912 mp, a încălcat dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995,
potrivit cărora trebuia să ceară părţilor „documentele justificative”, şi dispoziţiile
art. 70 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, potrivit cărora „notarul
public va pretinde prezentarea titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului”. Or, în
lipsa constatării efective şi certe a pagubei, în cauză nu este realizată urmarea
imediată ce face parte din latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 249 C.
pen. Aşa fiind, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen. şi art.
11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., inculpata urmând a fi achitată.
Separat de aceste considerente în susţinerea concluziei că întocmirea greşită din

culpă a lucrărilor de către notar nu constituie faptă penală, Curtea observă că,
potrivit art. 39 lit. a) din Legea nr. 36/1995, neglijenţa în efectuarea lucrărilor este
reglementată ca abatere disciplinară sancţionată conform art. 41 cu măsuri până la
excluderea din profesie şi că răspunderea se stabileşte în condiţiile art. 40 din Lege
şi art. 3 şi urm. din Regulamentul de aplicare a acesteia.
Curtea nu absolutizează, în sensul că notarul public nu poate fi niciodată subiectul

infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Astfel, în situaţia în care, spre exemplu, prin
neglijenţa lui provoacă pierderea sau distrugerea unor acte, a unor titluri de valoare
pe care în virtutea funcţiei le manipulează, cauzând unei părţi o pagubă, notarul
poate fi tras la răspundere pentru neglijenţă în serviciu. întrucât în acest caz nu
sunt în mod evident incidente dispoziţiile art. 99 şi art. 100 din Legea nr. 36/1995,
ce se completează cu dispoziţiile generale referitoare la controlul judecătoresc al
actelor întocmite de notar.
Aşa fiind, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi art. 38515 pct.
1 lit. c) C. proc. pen., a casat sentinţa atacată. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat
la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpată (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
7.
Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Lipsa calităţii subiectului activ.

Avocat. În raport cu prevederile art. 147 C. pen., care definesc noţiunile de
funcţionar public şi funcţionar în sensul legii penale, precum şi în raport cu
prevederile art. 1 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei
de avocat, potrivit cărora această profesie este liberă şi independentă, cu
organizare şi funcţionare autonomă, avocatul nu are nici calitatea de funcţionar
public şi nici calitatea de funcţionar şi, în consecinţă, nu poate fi subiect activ al
infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (I.C.C.J., s. pen., dec.
8.
Competenţă după calitatea persoanei. Fost militar. Funcţionar public civil. Faptele
penale ale persoanelor care, la data săvârşirii lor, aveau calitatea de militari în
cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, iar prin efectul Legii nr. 293/2004 au
devenit funcţionari publici civili, nu sunt de competenţa instanţelor militare din
momentul intrării în vigoare a Legii, la 30 septembrie 2004. Soluţia se impune în
raport cu caracterul activ al legii procesual penale; prevederile art. 40 alin. (1) lit.
a) C. proc. pen. nu sunt incidente, întrucât pierderea calităţii la care se referă acest
text de lege are în vedere alte situaţii decât prin efectul legii, cum este, în speţă,
demilitarizarea întregului sistem penitenciar (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1052/2005,
9.
Luare de mită. Asociat unic şi administrator al unei societăţi comerciale. Calitatea

de funcţionar. Persoana care are calitatea de asociat unic şi administrator al unei
societăţi comerciale are, în sensul art. 147 alin. (2) C. pen., calitatea de funcţionar
şi, prin urmare, poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită (I.C.C.J., s.
10.
Luare de mită. Funcţionar cu atribuţii de control. Director general al unei societăţi

comerciale. Abuz în serviciu contra intereselor publice. Elemente constitutive.
Directorul general al unei societăţi comerciale are calitatea de funcţionar cu atribuţii
de control în sensul art. 254 alin. (2) C. pen. şi, prin urmare, poate fi subiect activ
al infracţiunii de luare de mită în varianta agravată. Fapta săvârşită de directorul
general al unei societăţi comerciale se încadrează în prevederile art. 254 alin. (2) C.
pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, iar, în temeiul art. 30 din această
Lege, hotărârea definitivă de condamnare se poate publica în ziarele centrale sau
locale menţionate în hotărâre (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6860/2004, disponibilă pe
www.scj.ro).
11.
Luare de mită. Funcţionar cu atribuţii de control. Funcţionar bancar. Fapta

persoanei având calitatea de director de bancă, de a pretinde sume de bani în
scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu legate de
acordarea unui împrumut, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
luare de mită în forma agravată prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen., directorul de
bancă având calitatea de funcţionar cu atribuţii de control (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
12.
Luare de mită. Expert tehnic. Funcţionar. Expertul din cadrul unui birou local de
expertize tehnice, desemnat să efectueze expertize în cauze judiciare şi retribuit
sub forma onorariului prin biroul de expertize, are calitatea de funcţionar şi poate fi
subiect activ al infracţiunii de luare de mită (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1785/2003,
13.
Luare de mită. Lichidator judiciar. Funcţionar. Lichidatorul judiciar al unei societăţi

comerciale, numit prin hotărâre judecătorească, are calitatea de funcţionar şi poate
fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită (I.C.C.J, s. pen., dec. nr.1786/2003,
Doctrină
C. Duvac, Conceptul de funcţionar public în lumina noului Cod penal, în Dreptul nr.
1/2011, p. 95; D.Ş. Piţigoi, Unele probleme referitoare la calificarea
administratorului asociaţiei de locatari/proprietari ca funcţionar, în Dreptul nr.
1/2006, p. 195; E. Tanislav, E. Tanislav jr., Infracţiuni privind regimul exercitării
profesiunii de medic, în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 4/2003; G.
Bodoroncea, Calitatea de „funcţionar”, ca subiect activ al infracţiunilor de corupţie,
în legislaţia internaţională şi naţională, în Curierul judiciar nr. 6/2011, p. 341; I.
Staiu, Noţiunea de funcţionar. Controverse, în R.D.P. nr. 4/2003, p. 32; O.A.
Sabău-Pop, Calitatea de funcţionar public asimilat a executorului judecătoresc
conform Noului Cod penal, în Revista Română de Executare Silită nr. 3/2009; P.
Rosenberg, A. Tudor, O. Rădulescu, Probleme controversate despre calificarea ca
funcţionar, din punct de vedere al legii penale, a persoanelor care exercită profesii
liberale, în Dreptul nr. 3/2009, p. 145.


Codul Penal.
1.
Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. pen., referitor la

posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei stabilite pentru o
infracţiune intenţionată (săvârşită în cursul termenului de încercare al unei
suspendări condiţionate a executării pedepsei dispuse anterior), pedeapsă la care a
fost cumulată o altă pedeapsă ca urmare a revocării suspendării condiţionate a
executării acestei din urmă pedepse, în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.
81 C. pen. cu privire la infracţiunea săvârşită ulterior. Suspendarea condiţionată a
executării pedepsei nu poate fi dispusă pentru pedeapsa stabilită în cazul săvârşirii
în cursul termenului de încercare a unei infracţiuni intenţionate sau
praeterintenţionate, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a
revocării suspendării condiţionate a executării acestei din urmă pedepse, chiar şi în
cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 81 C. pen. Suspendarea condiţionată a
executării nu poate fi dispusă nici în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă, obţinută
prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. (1) C. pen. (I.C.C.J., decizia
nr. 1 din 17 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 495 din 12 iulie 2011).
2.
Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 447 alin. (2) C. proc. pen.
raportat la art. 84 şi 864 <SPAN class=BOLDCHAR >C. pen., cu privire la momentul
sesizării instanţei cu cererea de revocare a suspendării executării pedepsei sub
supraveghere sau a suspendării condiţionate a executării pedepsei, în cazul
neîndeplinirii de către condamnat a obligaţiilor civile. Sesizarea instanţei în vederea
revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei sau a suspendării executării
pedepsei sub supraveghere, în cazul neîndeplinirii de către condamnat a obligaţiilor
civile stabilite prin hotărârea de condamnare, trebuie făcută înainte de expirarea
termenului de încercare, indiferent dacă judecarea cauzei are loc anterior sau
ulterior expirării acestui termen (I.C.C.J., decizia nr. 14 din 17 octombrie 2011,
publicată în M. Of. nr. 821 din 21 noiembrie 2011).
3.
Infractori minori. Pedeapsa prevăzută de lege. Suspendare condiţionată a executării

pedepsei. În cazul infractorilor minori, prin pedeapsă prevăzută de lege în sensul
art. 81 alin. (3) C. pen. se înţelege pedeapsa rezultată din aplicarea dispoziţiilor de
reducere ale art. 109 alin. (1) C. pen. la pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită (C.S.J., S.U., s. pen., dec. nr. 6/1998, publicată în Buletinul
Jurisprudenţei 1999, p. 34).
Decizii de speţă
4.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în situaţia inculpatului minor.

Recursurile inculpaţilor sunt fondate în întregime pentru considerentele ce se vor
arăta în cele ce urmează: Instanţele anterioare au atribuit o semnificaţie eronată
acestei prime părţi a art. 109 C. pen., trăgând concluzia greşită că, în raport cu
limitările art. 81 alin. (3) C. pen., trebuie avute în vedere pedepsele ce se aplică
făptuitorilor, indiferent dacă aceştia sunt majori sau minori. Eroarea este evidentă,
în concepţia Codului nostru penal, stabilindu-se un regim specific şi diferenţiat
pentru infractorii minori, sens în care în partea a doua a art. 109 C. pen. se
precizează că limitele pedepselor în cazul minorilor se reduc la jumătate. Este vorba
de o normă înscrisă în Partea generală a Codului penal, aplicabilă în toate cazurile
în care făptuitorii erau minori la data comiterii faptelor, astfel că asimilarea
regimului pentru minori cu regimul pentru infractorii majori este, evident, o
încălcare a reglementării speciale instituite pentru minori. Argumentul că în
cuprinsul art. 81 alin. (3) C. pen. s-ar avea în vedere numai periculozitatea faptei
tratate generic şi a sancţiunii prevăzute de lege pentru această faptă nu poate fi
acceptat, el fiind în contradicţie flagrantă cu reglementarea specială a limitelor
pedepselor aplicabile minorilor. Aşadar, interdicţia de la alin. (3) al art. 81 C. pen.
se referă la limitele sancţiunii prevăzute de lege în cazurile concrete deduse
judecăţii, limite care sunt diferite după cum făptuitorul este major sau minor. A
accepta punctul de vedere exprimat de instanţele anterioare înseamnă nu numai o
încălcare a legii, dar şi o abatere evidentă de la concepţia Codului penal cu privire la
tratamentul aplicabil infractorilor minori, cât şi de la principiile generale care
guvernează legislaţia noastră penală. Fireşte, introducerea cazului privind un minor
în regim de sancţiuni aplicabil exclusiv majorilor constituie o eroare atât de
evidentă, încât orice alte argumente sunt de prisos (C.A. Braşov, s. pen., dec. nr.
333/1998, disponibilă pe www.indaco.ro).
5.
Măsura educativă a internării minorilor într-un centru de reeducare – art. 101 lit. c)
C. pen. Durata măsurii art. 106 C. pen. Înlocuirea acestei măsuri cu pedeapsa
închisorii, a cărei executare să fie suspendată condiţionat. Inadmisibilitate. Faţă de
inculpatul minor P.I.I. s-a luat de către Judecătoria Galaţi măsura educativă a
internării într-un centru de reeducare pe o durată de 1 an, pentru comiterea unei
infracţiuni de furt calificat în dauna avutului particular şi a unei tentative la această
infracţiune. În apelul inculpatului s-a desfiinţat în parte hotărârea primei instanţe şi,
în rejudecare, s-a înlăturat menţinerea duratei de 1 an stabilite pentru măsura
educativă a internării într-un centru de reeducare a inculpatului minor, întrucât prin
această menţiune s-au încălcat dispoziţiile art. 106 C. pen., care statuează
imperativ că durata acestei măsuri se ia pe timp nedeterminat. În recursul său,
inculpatul minor a solicitat aplicarea pentru faptele comise a unei pedepse privative
de libertate şi a cărei executare să fie suspendată condiţionat – sancţiune apreciată
de acesta ca fiindu-i mai favorabilă, deoarece îi conferă posibilitatea continuării
studiilor, existând temeiuri că deja s-a reintegrat în viaţa de familie şi societate.
Recursul a fost respins ca nefondat, cu motivarea, printre altele, că modificarea
hotărârilor pronunţate în sensul celor solicitate ar însemna o agravare a situaţiei
sale în propria cale de atac (C.A. Galaţi, s. pen., dec. nr. 466/R/1995, disponibilă pe
www.indaco.ro).
Doctrină
A. Moto Arca, Abandonul de familie. Infracţiune continuă. Modul de aplicare a
revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei şi revocarea graţierii
condiţionate, în Dreptul nr. 3/2004, p. 206; C. Coadă, Aspecte procedurale privind
revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, în cazul neîndeplinirii
obligaţiilor civile, în Dreptul nr. 12/2010, p 214; C. Mitrache, Suspendarea
executării pedepsei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008; C. Turianu, Natura
juridică şi efectele instituţiei revocării graţierii condiţionate a unei pedepse
pronunţate cu suspendarea condiţionată a executării, în Dreptul nr. 4/2004, p. 147;
E. Citirigă, I. Dolţu, Modul cum trebuie să procedeze instanţa atunci când inculpatul
comite o nouă infracţiune, iar pedeapsa anterioară a fost suspendată condiţionat şi
apoi graţiată total sau parţial, în Dreptul nr. 9/2005, p. 211; G. Biolan,
Imposibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei în mod exclusiv în
baza art. 81 din Codul penal pentru infracţiunea de abandon de familie, în Dreptul
nr. 9/2004, p. 156; G. Voinea, Posibilitatea suspendării executării pedepsei aplicate
pentru o infracţiune comisă în termenul de încercare a suspendării unei alte
pedepse, în Dreptul nr. 2/2009, p. 187; I. Munteanu, V. Stoica, Aplicarea
suspendării executării pedepsei în cazul concursului real de infracţiuni, în Justiţia
Nouă nr. 11/1965; I. Pitulescu, Aprecieri şi propuneri referitoare la aplicarea art. 19
din noul Cod penal şi la instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, în
Dreptul nr. 11/2006, p. 202; I.C. Molnar, Revocarea suspendării condiţionate în
cazul neexecutării obligaţiilor civile (art. 84 Cod penal, respectiv art. 98 din noul
Cod penal), în Curierul Judiciar nr. 2/2006, p. 46; I.C. Morar, Suspendarea
condiţionată a executării pedepsei – şansă sau capcană, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002; L. Coraş, Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul
infracţiunii continue şi al infracţiunii continuate, în Dreptul nr. 11/2012, p. 159; R.
Ionescu, Despre aplicabilitatea dispoziţiilor art. 85 din Codul penal în cazul
infracţiunilor săvârşite de minori, în Dreptul nr. 6/2006, p. 150; T. Dascăl,
Minoritatea în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 234; V.
Dobrinoiu, C.D. Munteanu, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul
săvârşirii unei noi infracţiuni de abandon de familie în termenul de încercare, în
Pandectele române nr. 6/2010, p. 44.
Legislaţie



Codul Penal.
1.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive stabilite pentru
infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave. Instanţa, învestită în baza
art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală, în cadrul
contestaţiei la executare în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de
„consecinţe deosebit de grave”, potrivit art. 146 din Codul penal, nu poate schimba
apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului de
„consecinţe deosebit de grave”, prevăzută în textul sus-menţionat, nu este identică
cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se
referă textele art. 14 şi 15 din Codul penal, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 458
şi, respectiv, art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală
(I.C.C.J., decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 cu privire la aplicarea legii penale mai
favorabile în cazul pedepselor definitive stabilite pentru infracţiuni care au produs
consecinţe deosebit de grave, publicată în M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007,
Decizii de speţă
2.
Evaziune fiscală, legea penală mai favorabilă, art. 741 <SPAN class=BOLDCHAR C.
pen. şi dispoziţiile Legii nr. 202/2010. 1) Dispoziţiile art. 741 C. pen., referitoare la
reducerea pedepsei sau aplicarea unei sancţiuni administrative în cazul anumitor
infracţiuni, introduse prin art. XX pct. 2 din Legea nr. 202/2010 şi declarate
neconstituţionale prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 a Curţii Constituţionale,
publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, constituie o lege penală mai favorabilă.
2) Dispoziţiile art. 741 C. pen. sunt aplicabile, ca lege penală mai favorabilă,
infracţiunilor economice prevăzute în legi speciale, cum este infracţiunea de
evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, prin
care s-a pricinuit o pagubă, numai dacă, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii
până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă
integral prejudiciul cauzat. Prin urmare, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală
prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, dispoziţiile art. 741 C.
pen. nu sunt aplicabile, ca lege penală mai favorabilă, dacă inculpatul a acoperit
numai paguba efectivă (lucrum cessans) constând în obligaţiile fiscale, iar nu şi
beneficiul nerealizat (damnum emergens), reprezentat de majorările de întârziere
calculate conform Codului de procedură fiscală, întrucât nu a acoperit integral
prejudiciul cauzat.
3) Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 741 C. pen. în cauzele soluţionate în primă
instanţă şi în apel după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 se examinează prin
prisma cazului de casare prevăzut în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc.
pen. (pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în
alte limite decât cele prevăzute de lege), iar nu a cazului de casare prevăzut în
dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 20 C. proc. pen. (a intervenit o lege penală mai
favorabilă condamnatului), care este incident numai dacă, după pronunţarea
hotărârii atacate şi până la judecarea recursului, a intervenit o lege penală mai
favorabilă condamnatului, prin care fapta a fost dezincriminată (art. 12 C. pen.) sau
care cuprinde dispoziţii mai favorabile sub aspectul incriminării sau al pedepsei (art.
13 C. pen.) (I.C.C.J. s. pen., dec. nr. 4144/2011, disponibilă pe www.scj.ro).
3.
Rejudecare în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de

arestare. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. (legea penală mai
favorabilă). În conformitate cu prevederile art. 5221 alin. (2) C. proc. pen.,
referitoare la rejudecarea în caz de extrădare sau predarea în baza unui mandat
european de arestare, dispoziţiile privind procedura revizuirii cuprinse în art. 404-
408 din acelaşi Cod, inclusiv dispoziţiile art. 405 alin. (1), se aplică în mod
corespunzător, iar potrivit art. 405 alin. (1) C. proc. pen., rejudecarea cauzei după
admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de procedură
privind judecata în primă instanţă.
În consecinţă, în procedura de rejudecare în caz de extrădare sau predare în baza

unui mandat european de arestare, dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., referitoare la
judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, sunt aplicabile, întrucât constituie reguli
de procedură privind judecata în primă instanţă (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
Notă: Apreciem că în acest caz instanţa a avut în vedere şi aplicarea legii penale
mai favorabile.
4.
Pedeapsa privativă de libertate pe viaţă. Conform art. 3 alin. (3) din Legea nr.
30/1968 pentru punerea în aplicare a Codului penal, pedeapsa privativă de libertate
pe viaţă, pronunţată printr-o hotărâre rămasă definitivă anterior intrării în vigoare a
acestui Cod, se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani, din care se
scade o anumită fracţiune prevăzută de lege.
Din dispoziţiile alin. ultim al art. 3 din Legea nr. 30/1968 – potrivit căruia pedeapsa
închisorii pe timp de 25 de ani, prevăzută în alineatele precedente, se socoteşte de
la data intrării în vigoare a Codului penal – rezultă că instanţa de executare are
obligaţia de a efectua din oficiu reducerea menţionată. În situaţia în care această
reducere nu a fost totuşi operată de instanţa de executare, condamnatul are
deschisă calea contestaţiei contra executării, în momentul în care a expirat
executarea pedepsei, calculată conform art. 3 alin. (3) din Legea nr. 30/1968 (T.S.,
s. pen., dec. nr. 3926/1973, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic
Enciclopedică, Bucureşti, 1972, pp. 40-41).
5.
Pedeapsa prevăzută de ambele legi. În aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) C.

pen., instanţa trebuie să examineze dacă pedeapsa prevăzută de legea nouă este
mai mică decât cea prevăzută de legea anterioară pentru fapta comisă, prin
compararea celor două maxime speciale; comparaţia nu se poate face între
pedeapsa aplicată concret de instanţă – în urma constatării de circumstanţe
atenuante – în baza legii anterioare şi cea prevăzută de legea în vigoare [T.S., în
compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizarea
judecătorească, dec. nr. 2/1971, în C.D. 1971, p. 221, şi în R.R.D. nr. 3/1972, p.
167. În acelaşi sens, a se vedea T.S., s. pen., dec. nr. 999/1973, în C.D. 1973, p.
p. 40].
6.
Pedepse complementare. Potrivit art. 14 alin. (4) C. pen., pedepsele

complementare neexecutate, care au corespondent în legea nouă, se execută în
limitele prevăzute de această lege. Aşa fiind, dacă prin hotărârea pronunţată sub
legea veche s-a dispus confiscarea totală a averii şi această dispoziţie nu a fost
executată până la intrarea în vigoare a legii noi, iar această lege prevede pentru
fapta comisă numai confiscarea parţială a averii, instanţa, admiţând contestaţia
condamnatului, nu poate dispune confiscarea aceloraşi bunuri care au făcut obiectul
primei confiscări, deoarece aceasta echivalează cu confiscarea totală a averii şi
astfel devin ineficiente dispoziţiile legale menţionate (T.S., s. pen., dec. nr.
7.
Pedepse complementare. Din dispoziţiile Decretului nr. 221/1960 rezultă că

momentul executării pedepsei complementare a confiscării averii nu coincide cu
data la care statul dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor confiscate,
adică cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
De aceea, dacă pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunţată şi rămasă

definitivă sub imperiul Codului penal anterior pentru o infracţiune de favorizare a
infractorului, prevăzută în art. 284 combinat cu art. 236 lit. c) C. pen anterior, nu a
fost efectiv executată până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, potrivit art. 14
alin. (4) C. pen., ea nu se mai execută, căci dispoziţiile art. 264 alin. (2) şi art. 68
alin. (2) C. pen. nu mai prevăd posibilitatea aplicării sale pentru infracţiunea sus-
menţionată (T.S., s. pen., dec. nr. 1441/1971, în C.D. 1971, p. 224, şi în R.R.D. nr.
9/1971, p. 148, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică
8.
Reducerea pedepsei privative de libertate. Reducerea, în baza dispoziţiilor art. 14

alin. (1) C. pen., a pedepsei privative de libertate, la maximul special prevăzut de
art. 223 alin. (1) din acelaşi Cod, atrage obligaţia instanţei de judecată de a se
conforma şi prevederilor art. 14 alin. (4) C. pen; în consecinţă, atunci când prin
hotărârea de condamnare s-a pronunţat, alături de pedeapsa privativă de libertate,
şi pedeapsa complementară a confiscării totale a averii, instanţa este obligată ca,
odată cu reducerea pedepsei principale privative de libertate, să dispună şi
executarea numai în parte a confiscării averii, determinând totodată şi bunurile
supuse acestei confiscări (T.S., s. pen., dec. nr. 127/1970, în C.D. 1970, p. 282, şi
Notă: Precizăm că dispoziţiile referitoare la confiscarea averii, ca pedeapsă

complementară, au fost abrogate; în actualul Cod penal sunt prevăzute ca măsuri
de siguranţă, în cadrul art. 118 şi 1182, confiscarea specială şi, respectiv,
confiscarea extinsă; aceste dispoziţii au corespondenţă şi în noul Cod penal, fiind
menţionate sub aceeaşi denumire marginală la art. 112 şi 1121.
9.
Contestaţia la executare. După respingerea definitivă a unei contestaţii la executare

întemeiate pe dispoziţiile art. 14 C. pen. – privind aplicarea legii penale mai
favorabile în cazul pedepselor definitive –, condamnatul nu mai poate introduce o
nouă contestaţie bazată pe acelaşi motiv; în asemenea situaţie există autoritate de
lucru judecat (T.S., s. pen., dec. nr. 4814/1971, în C.D. 1971, p. 400, şi în R.R.D.
nr. 4/1972, p. 164, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică
10.
Minor. Graţiere. Aplicarea dispoziţiilor art. 14 C. pen. şi art. 3 din Decretul nr.
218/1977 nu se justifică atunci când făptuitorul, condamnat printr-o hotărâre
rămasă definitivă anterior adoptării acestui Decret, a executat din pedeapsa
privativă de libertate aplicată o fracţiune care, potrivit art. 59, 60 C. pen., îl
îndrituieşte să beneficieze de liberare condiţionată; a decide altfel ar însemna să se
agraveze situaţia condamnatului în propria sa cale de atac.
În speţă, inculpatul, minor la data săvârşirii faptei şi condamnat, anterior adoptării

Decretului nr. 218/1977, la o pedeapsă de 7 ani închisoare, graţiată în parte, cu
1/6, executase – până la data admiterii contestaţiei la executare şi înlocuirea
pedepsei de 5 ani şi 10 luni închisoare cu măsura trimiterii într-o şcoală specială de
muncă şi reeducare – 2 ani şi 11 zile închisoare, deci mai mult de o pătrime din
durata pedepsei. Or, potrivit art. 60 alin. (4) C. pen., cei condamnaţi în timpul
minorităţii, când ajung la vârsta de 18 ani, pot fi liberaţi condiţionat după
executarea unei pătrimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10
ani, dacă îndeplinesc celelalte condiţii prevăzute în art. 59 alin. (1) C. pen. În
această situaţie, prin admiterea contestaţiei la executare, s-a creat condamnatului
– care a împlinit 18 ani după 25 de zile de la data pronunţării hotărârii date în
contestaţie – o situaţie mai grea, încălcându-se prevederile art. 14 C. pen. [T.S., în
compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizarea
judecătorească, dec. nr. 32/1979, în C.D. 1979, p. 514].
Notă: În acelaşi sens, a se vedea T.S., în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2)
şi (3) din Legea pentru organizarea judecătorească, dec. nr. 22/1979, în R.R.D. nr.
9/1979, p. 70.
În legătură cu motivarea soluţiei, observăm că, îndeobşte, în literatura juridică,

contestaţia la executare nu este considerată o cale de atac, ci o cale jurisdicţională
de soluţionare a incidentelor ivite în cursul executării (a se vedea: Gr.Gr. Theodoru,
L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979,
p. 331; G. Antoniu, Executarea hotărârilor penale, în Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea specială, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1976, vol. II, p. 335), apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 29-30].
11.
Înlocuirea pedepsei închisorii în cazul minorului. Condamnatul a cerut, pe calea

contestaţiei la executare, înlocuirea pedepsei închisorii – aplicată, printr-o hotărâre
definitivă, pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii – cu măsura trimiterii
într-o şcoală specială de muncă şi reeducare; contestaţia a fost admisă.
Această soluţie este însă, în speţă, în dezavantajul condamnatului, care îndeplineşte

condiţiile liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii; în consecinţă,
urmează a se admite recursul extraordinar, a se respinge contestaţia şi a se deduce
timpul cât cel condamnat s-a aflat în şcoala specială de muncă şi reeducare (T.S.,
s. pen., dec. nr. 468/1979, în R.R.D nr. 6/1979, p. 50, apud V. Papadopol, M.
12.
Înlocuirea pedepsei închisorii în cazul minorului. Condamnatul – minor la data

săvârşirii faptei – executase până la data introducerii contestaţiei la executare în
baza art. 14 C. pen. şi a art. 3 din Decretul nr. 218/1977, 4 ani, o lună şi 6 zile,
deci aproape jumătate din pedeapsa de 8 ani şi 4 luni închisoare, pe care o avea de
executat; ca atare, el era în situaţia de a putea fi liberat condiţionat în curând.
Admiţând contestaţia şi dispunând trimiterea făptuitorului într-o şcoală specială de
muncă şi reeducare, pe o durată de 3 ani, instanţa de executare i-a îngreunat
situaţia, deoarece în acest caz el va fi lipsit de libertate pe o perioadă mai mare
(executând în total 4 ani, o lună şi 6 zile închisoare, plus 3 ani internare în şcoala
specială de muncă şi reeducare) decât durata privaţiunii de libertate pe care ar
urma să o execute în cazul liberării condiţionate (T.S., s. pen., dec. nr. 406/1979,
în R.R.D nr. 10/1979, p. 68, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de
13.
Înlocuirea pedepsei închisorii în cazul minorului. a) În cazul în care – în cadrul

contestaţiei la executare introdusă de condamnat după intrarea în vigoare a
Decretului nr. 218/1977, pentru aplicarea art. 14 C. pen. – se apreciază că
contestatorului, minor la data săvârşirii faptei şi condamnat la o pedeapsă privativă
de libertate, îi sunt mai favorabile dispoziţiile Decretului sus-menţionat, la fixarea
duratei măsurii educative a trimiterii într-o şcoală specială de muncă şi reeducare,
între limitele de 2 şi, respectiv, 5 ani prevăzute de lege, trebuie să se ţină seama şi
de timpul executat din pedeapsă prin privaţiune de libertate.
În speţă, tribunalul judeţean, admiţând contestaţia condamnatului minor şi făcând

aplicarea art. 14 C. pen. şi a art. 3 din Decretul nr. 218/1977, a înlocuit pedeapsa
de 12 ani închisoare – din care cel în cauză executase până atunci 6 ani, 2 luni şi 8
zile – cu măsura trimiterii într-o şcoală specială de muncă şi reeducare pe o durată
de 5 ani; or, faţă de timpul executat din pedeapsă, trimiterea făptuitorului în şcoala
specială de muncă şi reeducare pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni este suficientă
pentru reeducarea acestuia.
b) În asemenea situaţie, în cazul aplicării art. 14 C. pen. şi a art. 3 din Decretul nr.
218/1977, durata măsurii educative sus-menţionate începe să curgă de la data
admiterii contestaţiei. Dacă hotărârea prin care s-a admis contestaţia rămâne
definitivă mai târziu, intervalul de timp dintre data pronunţării şi data rămânerii ei
definitivă se deduce din durata stabilită de instanţă (T.S., s. pen., dec. nr. 45/1979,
în C.D. 1979, p. 516; în R.R.D. nr. 7/1979, p. 64, apud V. Papadopol, M. Popovici,
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 30-31).
14.
Înlocuirea pedepsei închisorii în cazul minorului. Atunci când constată că aplicarea

dispoziţiilor unei legi mai favorabile duce totuşi, în cazul concret, la o înrăutăţire a
situaţiei contestatorului, instanţa trebuie să respingă contestaţia, şi nu să aplice
prevederile legii noi, conform art. 14 C. pen.
În speţă, după intrarea în vigoare a Decretului nr. 218/1977, condamnatul – aflat în

executarea unei pedepse de 7 ani închisoare şi graţiată cu 1/6, aplicată pentru o
infracţiune comisă în timpul minorităţii – a introdus o contestaţie la executare, iar
instanţa, admiţând-o, a dispus trimiterea lui într-o şcoală specială de muncă şi
reeducare, pe timp de 2 ani, în baza art. 3 din sus-menţionatul Decret. Procedând
astfel, deşi până la acea dată condamnatul executase 4 ani şi 7 zile din pedeapsă,
instanţa i-a înrăutăţit situaţia, deoarece – în raport cu timpul executat din pedeapsă
– el putea fi liberat condiţionat. Admiţându-i-se contestaţia, condamnatul a fost pus
în situaţia de a fi privat de libertate pe o perioadă de peste 6 ani, adică pe un timp
mai îndelungat decât însăşi pedeapsa aplicată, aşa cum fusese redusă prin efectul
graţierii. Ca atare, instanţa ar fi trebuit să nu facă aplicarea prevederilor art. 3 din
Decretul nr. 218/1977 şi să respingă contestaţia (T.S., s. pen., dec. nr. 44/1979, în
R.R.D. nr. 3/1979, p. 62).
Notă: În acelaşi sens, a se vedea T.S., s. pen., dec. nr. 1666/1978, în C.D. 1978, p.
498, şi în R.R.D. nr. 3/1979, p. 62, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu
15.
Înlocuirea pedepsei închisorii în cazul minorului. Potrivit prevederilor art. 3 din

Decretul nr. 218/1977, când minorii între 14-18 ani săvârşesc fapte penale deosebit
de grave, instanţa dispune trimiterea lor în şcoli speciale de muncă şi reeducare, pe
o durată de la 2 la 5 ani.
Întrucât actul normativ menţionat, care constituie legea penală nouă, prevede o
sancţiune de drept penal mai uşoară, o măsură educativă, minorilor neputându-li-se
aplica pedeapsa închisorii, urmează ca, pe calea contestaţiei la executare, să se
facă aplicarea art. 14 C. pen. şi a art. 458 C. proc. pen. şi să se înlocuiască
pedeapsa închisorii cu măsura trimiterii minorului într-o şcoală specială de muncă şi
reeducare (T.S., s. pen., dec. nr. 28/1978, apud V. Papadopol, M. Popovici,
16.
Omor. Prin dispoziţiile art. 14 şi 15 C. pen. se reglementează aplicarea legii penale

intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea completă a
pedepsei, în situaţia în care legea nouă prevede o pedeapsă mai uşoară decât legea
veche pe baza căreia s-a pronunţat condamnarea.
Art. 1 din Decretul nr. 218/1977 nu prevede pentru nicio infracţiune – deci nici
pentru cea de omor, săvârşită în speţă – o pedeapsă mai uşoară decât cea
prevăzută în Codul penal. Limitele legale ale pedepsei rămânând neschimbate,
condiţiile prevăzute atât în art. 14, cât şi în art. 15 C. pen. nu sunt îndeplinite
pentru a se putea modifica pedeapsa definitivă, ca urmare a intervenirii Decretului
nr. 218/1977.
Pe de altă parte, prevederile art. 1 din Decretul nr. 218/1977, prin care sunt
stabilite condiţiile în care instanţa urmează a dispune executarea pedepsei prin
muncă, nu sunt aplicabile condamnărilor definitive nici în sensul de a face posibilă
schimbarea modului de executare a pedepsei – din privaţiune de libertate în
executare prin muncă –, câtă vreme în Decretul nr. 218/1977 nu se prevede în mod
expres că dispoziţiile sale se aplică şi pedepselor definitive (T.S., s. pen., dec. nr.
2208/1977, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 62, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu
17.
Ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice. Infracţiunea de

huliganism, prevăzută în art. 5784 C. pen. anterior, se sancţionează cu închisoare
de la 6 luni la 5 ani, evaluându-se astfel gradul de pericol social generic al
infracţiunii. Textul sus-menţionat nu cuprindea vreo formă calificată a infracţiunii,
considerându-se că forma simplă – singura reglementată – corespunde tuturor
aspectelor posibile în ceea ce priveşte gravitatea.
Dispoziţiile art. 321 C. pen. în vigoare, privind fapta de ultraj contra bunelor
moravuri şi tulburarea a liniştii publice, nu constituie o incriminare nouă, ele având
corespondent în art. 5784 C. pen. anterior. Spre deosebire însă de acea
reglementare, Codul penal în vigoare prevede o formă simplă a infracţiunii,
sancţionată cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, şi o formă agravată, pedepsită cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani, în cazurile când, prin fapta comisă, s-a tulburat grav
liniştea publică. Este de precizat că această din urmă pedeapsă este identică cu cea
prevăzută de art. 5784 C. pen anterior pentru infracţiunea de huliganism (forma
unică).
Faţă de cele arătate mai sus şi avându-se în vedere conţinutul reglementărilor

penale succesive, se impune constatarea că legea veche cuprindea, în art. 5784 C.
pen., atât forma simplă, cât şi forma agravată a infracţiunii prevăzute în art. 321 C.
pen. în vigoare şi că, referitor la aceasta din urmă, cuantumul pedepsei a rămas
acelaşi.
În asemenea situaţie, pentru a se stabili, în cadrul contestaţiei la executare,

formulată în baza art. 461 lit. d) C. proc. pen. şi art. 14 alin. ultim C. pen., dacă
noua lege este mai favorabilă (ceea ce ar avea consecinţe sub aspectul neluării în
considerare a stării de recidivă şi al aplicării dispoziţiilor de graţiere în ceea ce
priveşte ultima pedeapsă), trebuie să se examineze gravitatea în concret a faptei
săvârşite şi, în raport cu aceasta, dacă ea se încadrează în forma simplă sau în
forma calificată prevăzută de lege.
În speţă, recurentul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de

huliganism, prevăzută în art. 5784 C. pen. anterior. Fapta pe care a comis-o a fost
de natură să creeze panică şi indignare în rândul numeroaselor persoane aflate în
restaurant, prezentând deci acea gravitate la care se referă alin. (2) al art. 321 C.
pen. Întrucât însă pedeapsa prevăzută de acest text este de 5 ani închisoare, nu
sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 115/1977 referitoare la amnistie definitive
1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 31-32).
Doctrină
D.V. Diaconu, Legea mai favorabilă aplicată pedepselor definitive, în R.D.P. nr.
2/2003, p. 56; I. Dumitru, Stabilirea legii penale mai favorabile pentru faptele de
delapidare săvârşite până la data intrării în vigoare a Legii nr. 140/1996, în Dreptul
nr. 3/1998, p. 103.


Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Kyprianou c. Ciprului. În opinia Curţii, faptul că instanţa ultragiată a fost cea
care a sancţionat comportamentul reclamantului creează o ipoteză de lipsă a
imparţialităţii, întrucât reclamantul putea să aibă dubii legitime cu privire la
imparţialitatea instanţei. Controlul realizat de către instanţa supremă nu putea să
repare prejudiciul comis, întrucât sancţiunea a fost pusă în executare imediat după
pronunţarea ei. De aceea, există o violare a dreptului reclamantului de a fi judecat
de către o instanţă imparţială.
Curtea a considerat necesar şi să se pronunţe asupra violării art. 10, în special cu

privire la raportul care trebuia respectat între necesitatea asigurării autorităţii
puterii judecătoreşti şi protecţia libertăţii de exprimare a reclamantului în calitatea
sa de avocat. Curtea a constatat că reclamantul a fost condamnat la 5 zile de
închisoare, o pedeapsă severă în ochii Curţii, cu atât mai mult cu cât a fost pusă în
executare imediat. Curtea a admis faptul că reclamantul a arătat o oarecare lipsă
de respect faţă de judecător, însă a subliniat că aceasta a vizat maniera în care
magistratul conducea procesul, fiind deci formulată în cadrul activităţii de apărare a
clientului său, acuzat de omor, o infracţiune extrem de gravă. De aceea, Curtea a
considerat că pedeapsa aplicată este de o gravitate disproporţionată şi poate
produce un efect negativ asupra avocatului. În concluzie, art. 10 a fost violat
(C.E.D.O., Marea Cameră, hotărârea din 15 decembrie 2005, cererea nr. 73797/01,
disponibilă pe www.jurisprudentacedo.ro).
2.
Cauza Salov c. Ucrainei. Statul pârât nu a reuşit să demostreze Curţii necesitatea

ingerinţei în libertatea de exprimare a reclamantului, iar decizia de a-l condamna pe
acesta pentru distribuirea celor opt ediţii false ale jurnalului Parlamentului constituie
o măsură evident disproporţionată faţă de scopul vizat.
Reclamantul a fost reţinut de către poliţie la 1 noiembrie 1999, dar legalitatea

detenţiei sale nu a fost controlată de către un tribunal decât la 17 noiembrie 1999,
la 16 zile după arestarea sa. Chiar dacă Curtea trebuie să accepte argumentul
statului pârât potrivit căruia reclamantul a contribuit la prelungirea acestui interval
de timp, prin faptul că a cerut punerea sa în libertatea doar la 10 noiembrie 1999,
tot rămân 7 zile de privare de libertate a reclamantului fără un control al acesteia,
ceea ce excede garanţiile stricte privind durata de timp pe care le impune art. 5 §
3. De aceea, există o violare a art. 5 § 3.
Cu privire la necesitatea măsurii într-o societate democratică, articolul litigios poate

fi considerat ca o falsă declaraţie de fapt, însă reclamantul nici nu l-a produs, nici
nu l-a publicat. În plus, informaţiile care se găseau în ediţia litigioasă a jurnalului
respectiv nu au avut decât un impact limitat din cauza reclamantului, întrucât
acesta a distribuit doar 8 copii ale ediţiei false. De aceea, în raport de
proporţionalitatea ingerinţei, impunerea unei pedepse de 5 ani închisoare, din care
2 ani cu suspendare, a unei amenzi şi a unei interdicţii de a-şi exercita profesia de
avocat reprezintă o pedeapsă prea dură. Statul pârât nu a reuşit să demonstreze
Curţii necesitatea ingerinţei în libertatea de exprimare a reclamantului, iar decizia
de a-l condamna pe acesta pentru distribuirea celor 8 ediţii false ale jurnalului
Parlamentului constituie o măsură evident disproporţională faţă de scopul vizat. De
aceea, există o violare a art. 10 (C.E.D.O., secţia a II-a, hotărârea din 6 septembrie
2005, cererea nr. 65518/01, disponibilă pe www.jurispru dentacedo.ro).
3.
Cauza Ismaili c. Germaniei. Existenţa unui risc serios ca o persoană să fie supusă
pedepsei capitale în caz de extrădare trebuie stabilită pe baza începutului de probă
care există la dosarul cauzei.
Reclamantul, cetăţean marocan, a fost suspectat în Maroc de complicitate la

uciderea unui poliţist în 1997, motiv pentru care s-a emis un mandat de arestare, în
ianuarie 1998. Tot în 1997, reclamantul a fugit în Germania, unde a cerut azil
politic. Cererea a fost respinsă şi i s-a cerut să părăsească teritoriul german.
Recursul său împotriva deciziei de expulzare a fost respins pe motiv că autorităţile
marocane au furnizat asigurări că infracţiunea de care este acuzat reclamantul nu
este susceptibilă de o pedepsă capitală şi că, oricum, o astfel de sancţiune nu va fi
aplicată acestuia în cazul în care va fi expulzat. Coinculpatul reclamantului, judecat
între timp, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare.
În speţă, autorităţile marocane au declarat celor germane că infracţiunea de care

este acuzat reclamantul nu se sancţionează cu pedeapsa capitală şi că această
sancţiune nu va fi, în orice caz, nici solicitată, nici executată. De asemenea, Curtea
a constatat că persoana acuzată de aceeaşi infracţiune nu a fost condamnată la
pedeapsa cu moartea. De aceea, Curtea a considerat că expulzarea sau extrădarea
reclamantului către Maroc nu prezintă niciun risc pentru viaţa acestuia. În
consecinţă, nu există nicio violare potenţială a art. 1 din Protocolul nr. 6 la
Convenţie (C.E.D.O., secţia a IV-a, hotărârea din 15 martie 2001, cererea nr.
58128/00, disponibilă pe www.jurisprudentacedo.ro).
4.
Cauza Öcalan c. Turciei. Marea Cameră este de acord cu decizia anterioară a secţiei
Curţii potrivit căreia pronunţarea unei pedepse capitale în urma unui proces
inechitabil echivalează cu supunerea injustă a persoanei la teama că pedeapsa va fi
executată. Frica şi incertitudinea executării pedepsei capitale, în circumstanţele în
care existau şanse reale ca sancţiunea să fie executată, a fost sursa unei angoase
serioase pentru reclamant. Intervalul de trei ani cât a existat riscul executării unei
sancţiuni capitale pronunţate printr-un proces inechitabil constituie un tratament
inuman aplicat reclamantului (C.E.D.O., Marea Cameră, hotărârea din 12 mai 2005,
cererea nr. 45221/99, disponibilă pe www.jurisprudentacedo.ro).
5.
Cauza Bader c. Suediei. Reclamantul este cetăţean sirian aflat ilegal în Suedia.
Cererea sa de azil a fost respinsă, iar autorităţile au luat decizia de a-l expulza în
ţara de origine. Reclamantul a cerut din nou azil, arătând că a fost condamnat în
contumacie în Siria pentru complicitate la omor la pedeapsa capitală. Autorităţile au
respins cererea pe motiv că, potrivit informaţiilor de care dispun, în caz că
reclamantul s-ar întoarce, procesul va fi redechis, iar o sancţiune cu pedeapsa
capitală nu va fi dispusă, fiind vorba de o chestiune de onoare, de o afacere de
familie.
Curtea a constatat că statul suedez nu a obţinut nicio garanţie oficială că sancţiunea

pedepsei capitale nu va fi executată ori că procedura penală va fi redeschisă. De
aceea, există un risc real ca sancţiunea să fie executată. În plus, Curtea a constatat
că procesul penal în urma căruia a fost condamnat reclamantul nu a conţinut
administarea unei probe ori audierea unor concluzii ale vreunui avocat, fiind un
proces cel puţin sumar. Impunerea unei sancţiuni capitale în urma unui astfel de
proces sporeşte temerea reclamantului de a fi supus la tratamente contrare art. 2 şi
3 dacă s-ar întoarce în Siria. De aceea, dacă ar fi expulzat, va exista o încălcare a
art. 2 şi 3 (C.E.D.O., secţia a II-a, hotărârea din 8 noiembrie 2005, cererea nr.
13284/04, disponibilă pe www.jurisprudentacedo.ro).
6.
Cauza Nikolova şi Velichkova c. Bulgariei. Reclamantele sunt soţia şi fiica victimei.

Raportul medical a concluzionat că decesul a survenit ca urmare a unei traume
craniene şi cerebrale severe şi a hemoragiei intercraniene. În urma acestui incident
petrecut în anul 1994, a fost declanşată urmărirea penală împotriva celor doi ofiţeri
responsabili, care au fost puşi sub acuzare.
Deşi reclamantelor li s-au acordat despăgubiri pentru moartea victimei, măsurile

luate de autorităţi nu au constituit un remediu suficient. Procedurile penale
împotriva ofiţerilor de poliţie au durat şapte ani, iar pedeapsa la care au fost
condamnaţi a fost minimă, cu suspendare, şi nu au fost niciodată sancţionaţi
disciplinar.
Instanţele bulgare au constatat că ofiţerii, în virtutea calităţii lor oficiale, l-au lovit
în mod intenţionat pe dl Nikolov şi sunt responsabili pentru moartea acestuia. De
asemenea, au constatat şi că incidentul nu impunea „violenţe fizice de o asemenea
intensitate”. Curtea a concluzionat că moartea victimei era imputabilă statului
bulgar şi că forţa folosită pentru arestarea sa nu a fost „absolut necesară”.
Curtea nu a putut trece peste faptul că, deşi legea internă dădea instanţelor
posibilitatea de a-i condamna la o pedeapsă de maximum 12 ani, ele au ales
pedeapsa minimă şi au suspendat executarea acesteia. Mai mult, cei doi ofiţeri au
lucrat în continuare în poliţie (cel puţin până în 1999), iar unul dintre ei a fost chiar
promovat.
Condamnându-i la o pedeapsă cu suspendare, după mai mult de şapte ani de la

săvârşire, fără a fi cercetaţi disciplinar, li s-a creat ideea că nu puteau fi traşi la
răspundere. Prin urmare, procedurile declanşate împotriva ofiţerilor, inclusiv
pedeapsa aplicată, au fost inadecvate.
Curtea a concluzionat (în unanimitate) că art. 2 a fost încălcat (C.E.D.O., secţia a

V-a, hotărârea din 20 decembrie 2007, cererea nr. 7783/03, www.jurisprudenta
cedo.ro).
7.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 C. pen., în raport cu

dispoziţiile art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. În motivarea deciziei de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 C. pen.,
raportat la dispoziţiile art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Costituţie, se reţine, în esenţă,
că dispoziţiile criticate „dau expresie principiului constituţional al egalităţii în
drepturi”, iar „stabilirea de către legiuitor a unor criterii de individualizare a
pedepsei are ca scop tocmai adaptarea pedepsei la nevoile de apărare socială, în
raport de asemenea situaţii diferite: gravitatea concretă sau abstractă a infracţiunii,
periculozitatea infractorului etc.”.
Se mai reţine că „textele de lege criticate sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile
constituţionale privind dreptul la un proces echitabil, reglementarea de către
legiuitor a unor criterii de individualizare a pedepsei, obligatorii pentru instanţa de
judecată, fiind menită să înlăture arbitrarul în stabilirea şi aplicarea pedepselor”
(Decizia Curţii Constituţionale nr. 260 din 14 martie 2006, publicată în M. Of. nr.
300 din 4 aprilie 2006, apud D. Lupaşcu, Codul penal, Hotărâri C.E.D.O., Decizii ale
Curţii Constituţionale, Decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Noul Cod penal,
ed. a VIII-a, actualizată la 15 august 2006, Ed. Wolters Kluwer România, Bucureşti,
2006, p. 72).
8.
Cooperare internaţională. Pedeapsă incompatibilă cu legislaţia română. În

interpretarea art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, se stabileşte că instanţa, în soluţionarea unei
cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul
pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este
incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a
pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de
condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzut de C. pen. român (I.C.C.J.,
decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009, publicată în M. Of., nr. 850 din 8 decembrie
2009, disponibilă pe www.scj.ro).
Decizii de speţă
9.
Infracţiunea de spălare a banilor. Elemente constitutive. Individualizarea pedepsei.

1) Ascunderea adevăratei naturi a provenienţei sumelor de bani obţinute din
săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, de către autorul infracţiunii de trafic de
influenţă, prin întocmirea unor documente fictive, care atestă executarea unor
lucrări de construcţii în domeniul energetic, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr.78/2000.
2) În cazul săvârşirii, în concurs, a infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în

art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, prin folosirea funcţiei, a
infracţiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, comisă în legătură
directă cu infracţiunea de corupţie, şi a infracţiunii de fals în înscrisuri sub
semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea
nr. 78/2000, comisă în legătură directă cu infracţiunea de corupţie, la
individualizarea pedepsei se ţine seama de calitatea făptuitorului, de modalitatea de
săvârşire a infracţiunilor, de sumele de bani pretinse şi primite în cazul infracţiunii
de trafic de influenţă, de persoana infractorului şi de poziţia procesuală a acestuia
(I.C.C.J., s. pen., completul de 5 judecători, dec. nr.103/2012, disponibilă pe
www.scj.ro).
10.
Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Infracţiune care se pedepseşte cu

detenţiune pe viaţă. Tentativă. Conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., dispoziţiile
alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care
se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. Prin urmare, procedura judecăţii în cazul
recunoaşterii vinovăţiei nu este aplicabilă dacă acţiunea penală priveşte tentativa la
infracţiunea de omor deosebit de grav, întrucât, potrivit art. 176 C. pen.,
infracţiunea de omor deosebit de grav se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă
(I.C.C.J., s. pen., dec. nr.523/2012, disponibilă pe www.scj.ro).
11.
Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Cauze de reducere a pedepsei. În cazul în

care judecata se desfăşoară conform dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., instanţa
poate reţine atât incidenţa dispoziţiilor privind cauza de reducere a pedepsei
prevăzută în art. 16 din Legea nr. 143/2000 sau în art. 19 din Legea nr. 682/2002,
cât şi incidenţa prevederilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. În acest caz, instanţa
acordă eficienţă juridică atât dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000 sau art. 19
din Legea nr. 682/2002, cât şi prevederilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. –

constând în „atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din
prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului,
înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor” – nu se reduce la recunoaşterea
săvârşirii infracţiunilor, pe fondul existenţei, la dispoziţia organelor judiciare, a
probelor care dovedesc săvârşirea faptelor, recunoaştere căreia instanţa i-a acordat
eficienţă juridică prin reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de
lege, conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.2974/2011,
12.
Concurs ideal de infracţiuni. Omor calificat. Ultraj contra bunelor moravuri şi

tulburarea ordinii şi liniştii publice. Provocare. Fapta de a ucide victima, într-o
discotecă, în prezenţa a circa 60 de persoane, prin lovirea repetată a victimei cu
pumnii şi picioarele, precum şi cu blatul unei mese în regiunea capului, întruneşte
atât elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 174-
art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de
ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută în art.
321 alin. (2) din acelaşi Cod, aflate în concurs ideal de infracţiuni, conform art. 33
lit. b) C. pen.
În cazul în care actul provocator săvârşit de victimă a fost precedat de o agresiune

sau de o altă provocare din partea infractorului, dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen.
referitoare la circumstanţa atenuantă legală a provocării nu sunt incidente, întrucât
un act poate fi caracterizat ca provocator numai dacă nu constituie o urmare a
propriei conduite a infractorului (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2935/2011, disponibilă
pe www.scj.ro).
13.
Luare de mită. Favorizarea infractorului. Infracţiune continuată. Concurs de

infracţiuni. Individualizarea pedepsei. Faptele persoanei, în calitatea de procuror şef
al secţiei de urmărire penală din cadrul parchetului de pe lângă tribunal, de a primi,
la două date diferite, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, două sume de
bani pentru a înlocui cu produse de serie, la două date diferite, în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, armele originale care constituiau corpuri delicte într-
un dosar penal privind infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor
pe care l-a instrumentat şi pentru a restitui persoanei inculpate şi trimise în
judecată în acest dosar armele originale, care reprezentau o valoare pentru
persoana inculpată, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de luare de
mită în formă continuată prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7
alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., şi ale
infracţiunii de favorizare a infractorului în formă continuată prevăzută în art. 264
alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., sub forma favorizării reale, ambele
aflate în concurs de infracţiuni, conform art. 33 lit. a) C. pen. În acest caz,
executarea pedepsei rezultante prin privare de libertate este justificată, în raport cu
gradul de pericol social ridicat al faptelor, relevat în special de calitatea inculpatului
şi de săvârşirea infracţiunilor în legătură directă cu exercitarea atribuţiilor de
serviciu (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1801/2010, disponibilă pe www.scj.ro).
14.
Cauză de reducere a pedepsei. Art. 19 din Legea nr. 682/2002. Infracţiune gravă.
Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2 din Legea
nr. 682/2002 privind protecţia martorului, şi care a comis o infracţiune gravă, aşa
cum este definită în art. 2 lit. h) din aceeaşi Lege, iar înaintea sau în timpul
urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la
răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni,
beneficiază de cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 19 din Legea nr.
682/2002.
Dacă inculpatul – care denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la

răspundere penală a altor persoane ce au săvârşit infracţiuni grave – a comis două
infracţiuni, dintre care numai una este considerată infracţiune gravă în sensul art. 2
lit. h) din Legea nr. 682/2002, cauza de reducere a pedepsei prevăută în art. 19 din
aceeaşi Lege nu operează decât pentru fapta care constituie infracţiune gravă. În
consecinţă, în cazul în care inculpatul a comis atât infracţiunea prevăzută în art. 2
alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cât şi infracţiunea prevăzută în art. 4 alin.
(1) din aceeaşi Lege, beneficiază de cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art.
19 din Legea nr. 682/2002 numai pentru infracţiunea prevăzută în art. 2 alin. (1) şi
(2) din Legea nr. 143/2000, care constituie infracţiune gravă în sensul art. 2 lit. h)
din Legea nr. 682/2002, iar nu şi pentru infracţiunea prevăzută în art. 4 alin. (1)
din Legea nr. 143/2000, care nu face parte din categoria infracţiunilor privind
traficul de droguri, nici din categoria infracţiunilor pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puţin 10 ani (I.C.C.J., s. pen.,
15.
Luare de mită. Funcţionar cu atribuţii de control. Elemente constitutive.

Individualizarea pedepsei. Faptele persoanei, care are calitatea de comisar al Gărzii
Financiare, de a pretinde şi primi o sumă de bani de la administratorul unei societăţi
comerciale, precum şi de a pretinde şi primi foloase care nu i se cuvin de la
administratorul unei alte societăţi comerciale, în scopul de a nu efectua controale la
aceste societăţi, de a anunţa controalele şi de a nu aplica sau de a aplica la limita
minimă legală sancţiuni contravenţionale întrunesc elementele constitutive a două
infracţiuni de luare de mită, în forma agravată referitoare la săvârşirea faptei de
către un funcţionar cu atribuţii de control, prevăzute în art. 254 alin. (1) şi (2) C.
pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, aflate în concurs real
de infracţiuni. În acest caz, executarea pedepsei rezultante prin privare de libertate
şi înlăturarea dispoziţiilor privind suspendarea acesteia sub supraveghere este
justificată, în raport cu gradul de pericol social ridicat al faptelor, relevat în special
de folosirea funcţiei în scopuri ilicite (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 148/2010,
16.
Individualizarea pedepselor. Detenţiunea pe viaţă. În cazul infracţiunilor pentru care

legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii, cum
este infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 C. pen., dacă
prima instanţă a aplicat pedeapsa închisorii, instanţa de apel care apreciază că se
impune aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă trebuie să motiveze alegerea
pedepsei alternative a detenţiunii pe viaţă în raport cu criteriile prevăzute în art. 72
C. pen.
În conformitate cu decizia nr. LXX (70) din 15 octombrie 2007 a Secţiilor Unite ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de control judiciar nu pot dispune
direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut
obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o
condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima
instanţă. Din considerentele deciziei rezultă că, prin excepţie de la regula instituită
prin dispozitiv, instanţa de control judiciar poate dispune direct în calea de atac
contopirea pedepselor, dacă prima instanţă, fiind legal învestită, a omis să se
pronunţe în această privinţă.
Prin urmare, dacă necontopirea pedepselor nu reprezintă o omisiune a primei

instanţe, instanţa de apel nu poate dispune direct în calea de atac a apelului
anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei conform art. 85 C. pen. şi
contopirea pedepselor aplicate pentru infracţiunile care au făcut obiectul judecăţii
cu pedepsele aplicate infracţiunilor concurente pentru care există o condamnare
definitivă cu suspendarea condiţionată a executării (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
17.
Trafic de influenţă. Elemente constitutive. Individualizarea pedepsei.

Incompatibilitate. Judecător care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia
ce ar putea fi dată în cauză. Omisiunea primei instanţe de a consemna verificarea
regularităţii actului de sesizare. Nulitate relativă. 1) Fapta persoanei, care are
calitatea de agent de poliţie, de a primi o sumă de bani în scopul de a interveni
pentru soluţionarea unui dosar penal înregistrat la parchet, astfel încât persoana la
care se referă dosarul penal să nu fie trasă la răspundere penală, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257
C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000. În acest caz,
reducerea pedepsei de 5 ani închisoare aplicată inculpatului şi, în consecinţă,
schimbarea modalităţii de executare a acesteia nu se justifică, în raport cu gradul
de pericol social ridicat al faptei, relevat de faptul că, deşi inculpatul avea obligaţia
să respecte legea şi să impună celorlalte persoane aceeaşi obligaţie, acesta a
încălcat-o, folosindu-se de calitatea sa de agent de poliţie, calitate care i-a permis
să convingă persoana de la care a primit suma de bani că va interveni pentru
soluţionarea favorabilă a unui dosar penal, iar după consumarea infracţiunii
inculpatul a negat constant fapta, încercând să denatureze adevărul.
2) În sensul art. 47 alin. (2) C. proc. pen., prin judecător care şi-a exprimat
anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză se înţelege
judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la condamnarea, achitarea
sau încetarea procesului penal, admiterea ori respingerea căilor de atac. Prin
urmare, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 47 alin. (2) C. proc. pen.
atunci când judecătorul se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării
preventive în cursul judecăţii în apel, deoarece analiza priveşte exclusiv arestarea
preventivă, iar nu soluţionarea cauzei în apel, în sensul admiterii sau respingerii căii
de atac.
Referirea la probe, în accepţiunea art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,
în cuprinsul încheierii prin care s-a dispus menţinerea arestării preventive în cursul
judecăţii în apel, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc.
pen., nu atrage incidenţa art. 47 alin. (2) C. proc. pen.
3) Omisiunea primei instanţe de a consemna, în mod explicit, în încheierea de

şedinţă, verificarea regularităţii actului de sesizare, potrivit dispoziţiilor art. 300
alin. (1) C. proc. pen., nu constituie o nulitate absolută, ci o nulitate relativă
circumscrisă dispoziţiilor art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec.
18.
Pedeapsă. Tâlhărie. Individualizarea pedepsei în urma înlăturării în apel a stării de
recidivă a inculpatului reţinută de prima instanţă. În cazul în care instanţa de apel
înlătură aplicarea dispoziţiilor privind recidiva, constatând că pentru condamnarea
anterioară a intervenit reabilitarea, reducerea pedepsei aplicate de prima instanţă
nu este obligatorie dacă gradul de pericol social al faptei săvârşite şi persoana
infractorului nu justifică o asemenea reducere (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
19.
Omor calificat săvârşit pentru a ascunde săvârşirea altei infracţiuni. Violare de

domiciliu. Viol. Recidivă. Individualizarea pedepsei. 1) Uciderea unei persoane după
violarea ei constituie, în lipsa altui mobil, infracţiunea de omor calificat comis
pentru a ascunde săvârşirea altei infracţiuni prevăzută în art. 175 lit. h) C. pen.
2) Violarea de domiciliu prin pătrunderea pe timp de noapte în locuinţa unei femei

în vârstă, violarea ei în condiţiile unor acte grave de violenţă şi apoi uciderea
victimei prin sugrumare, de către un infractor recidivist, cu repetate condamnări
anterioare şi comportare nesinceră în cursul procesului, nu justifică stabilirea
pedepselor în apropierea minimului prevăzut de lege şi neaplicarea unui spor la
pedeapsa rezultantă în urma contopirii (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3762/2004,
20.
Modalitate de executare. Graţiere. Instanţa este datoare să individualizeze

pedeapsa atât în ceea ce priveşte cuantumul ei, cât şi referitor la modalitatea de
executare a acesteia, şi abia ulterior să facă aplicarea actului de graţiere; aplicarea
Legii nr. 543/2002 înainte de a se dispune suspendarea condiţionată a executării
pedepsei nu constituie o tehnică juridică corectă (C.A. Suceava, dec. pen. nr.
280/2003, în B.J. 2002-2003, p. 22, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul
penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale,
hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 124).
21.
Criterii de individualizare a pedepsei. a) Starea de arest sau de libertate în care se

afla inculpatul la data judecăţii nu are influenţă asupra cuantumului pedepsei ce i se
aplică (C.A. Bucureşti, dec. pen nr. 1375/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 127, apud T.
Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă,
decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007,
p. 124).
b) Lipsa de antecedente penale ale inculpaţilor, cuantumul modic al prejudiciului,

limitele de pedeapsă stabilite de lege pentru infracţiunea săvârşită constituie criterii
de apreciere la stabilirea unui cuantum redus al pedepsei (C.A. Constanţa, dec. pen
nr. 81/2004, în B.J. 2004, p. 78, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal
şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri
C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 124).
c) Faptul că inculpatul nu s-a prezentat în instanţă pentru a se apăra nu poate

constitui, prin el însuşi, un motiv de agravare a tratamentului juridic, atâta timp
cât, potrivit art. 291 alin. (2) C. proc. pen., prezentarea la judecată este un drept al
inculpatului, şi nu o obligaţie (cu excepţia cazului in care instanţa consideră
necesară prezenţa acestuia) (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 906/1997, în
R.D.P. nr. 4/1998, p. 145, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi
legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri
22.
Individualizarea pedepsei. Recurs. Limitele pedepsei. Cazul de casare prevăzut în

art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. se referă la limitele – speciale şi generale –
ale pedepsei prevăzute de lege, iar nu la cuantumul pedepselor stabilite între aceste
limite, în cadrul operaţiei de individualizare a pedepsei.
Or, individualizarea pedepsei – indiferent dacă este vorba de cuantumul acesteia

sau de modalitatea de executare – nu constituie obiectul vreunui caz de casare
dintre cele prevăzute în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. (C.A. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 16/1996, în R.D.P. nr. 1/1996, p. 123, apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista
de Drept Penal. Studii de practică judiciară 1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed.
23.
Individualizarea pedepsei. Graţiere. Înainte de a constata că pedeapsa este graţiată

condiţionat, instanţa de judecată trebuie să o individualizeze sub toate aspectele,
inclusiv sub acela al modalităţii de executare. Ca urmare, mai întâi se stabileşte că
pedeapsa se execută prin muncă şi apoi se constată că ea este graţiată în întregime
Şt. Daneş, Repertoriu de practică judiciară pe anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi
Doctrină
C. Brezeanu, De la individualizarea la personalizarea sancţiunilor, în R.D.P. nr.
2/2008, p. 123; C. Niculeanu, Aspecte teoretice şi practice referitoare la
individualizarea pedepselor, în Dreptul nr. 4/2009, p. 200; C. Turianu,
Individualizarea pedepsei, în Dreptul nr. 9/1991, p. 80; Gh. Ivan, Criterii generale
şi speciale de individualizare a pedepselor, în R.D.P. nr. 1/2006, p. 99; Gh. Ivan,
Gravitatea infracţiunii săvârşite – criteriu general şi principal de individualizare a
pedepsei în concepţia noului Cod penal român, în Dreptul nr. 12/2011, p. 136; Gh.
Ivan, M.-K.Ivan, Periculozitatea infractorului – criteriu general şi principal de
individualizare a pedepsei în concepţia noului Cod penal, în Dreptul nr. 1/2012, p.
84; I. Ristea, Circumstanţe agravante şi atenuante. Elemente de drept comparat, în
R.D.P. nr. 1/2007, p. 152; I. Ristea, Probleme controversate în materie
circumstanţelor, în R.D.P. nr. 2/2009, p. 96; I. Ristea, Unele probleme
controversate în materia individualizarii sancţiunilor de drept penal, în Dreptul nr.
5/2009, p. 200; M. Andreescu, Consideraţii referitoare la individualizarea
pedepselor, în Dreptul nr. 10/2011, p. 158; O. Brezeanu, De la individualizarea la
personalizarea sancţiunilor, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 47; Şt. Daneş, Individualizarea
pedepselor în unele cazuri speciale, în Dreptul nr. 5/1997, p. 54; Şt. Daneş, Rolul
pedepsei în combaterea infracţiunilor, în Dreptul nr. 12/2004, p. 155.
A. Jurma, Răspunderea penală a persoanei juridice, în R.D.P. nr. 1/2003, p. 99; A.

Jurma, Răspunderea penală a persoanei juridice. Jurisprudenţă naţională, în R.D.P.
nr. 2/2010, p. 154; D. Soare, Din nou despre răspunderea penală a persoanei
juridice, în R.D.P. nr. 3/2012, p. 99; G. Antoniu, Răspunderea penală a persoanei
juridice, în R.D.P. nr. 1/1996, p. 9; G. Dimofte, C. Rus, Răspunderea penală a
persoanei juridice, în R.D.P. nr. 1/2005, p. 122; Gh. Scripcaru, C. Scripcaru,
Specificul şi particularităţile răspunderii medicale, în R.D.P. nr. 3/2010, p. 32; I.
Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale
Codului penal, în R.D.P. nr. 4/2007, p. 71; M.N. Vasile, I. Crişan, Reprezentantul
persoanei juridice. Dublă calitate, în R.D.P. nr. 3/2010, p. 89; R.V. Mancaş,
Răspunderea penală a persoanei juridice, în R.D.P. nr. 3/1998, p. 67.


Codul Penal.
1.
Recidivist. Executarea pedepsei la locul de muncă. Împrejurarea că inculpatul a fost

recidivist nu îl exclude pe acesta de la executarea prin muncă a pedepsei (T.S., dec.
de îndrumare nr. 1/1983, în R.R.D. nr. 9/1983, p. 32, apud G. Antoniu, C. Bulai,
Jurisprudenţă naţională penală. Partea generală. Art. 1-51, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1988, vol. I, p. 146).
2.
Recidiva postcondamnatorie. Există recidivă postcondamnatorie numai dacă primul
termen îndeplineşte condiţiile privitoare la natura, numărul faptelor şi cuantumul
pedepsei prevăzute de lege pentru recidiva postexecutorie şi cel în cauză
săvârşeşte o nouă infracţiune în perioada liberării condiţionate (T.S., dec. de
îndrumare nr. 6/1970, în R.R.D. nr. 8/1970, p. 156, apud G. Antoniu, C. Bulai,
Jurisprudenţă naţională penală. Partea generală. Art. 1-51, Ed. Academiei,
3.
Aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b) din Codul penal în concurs cu cele ale art. 37 lit.
a) din acelaşi Cod. În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de către o persoană
condamnată definitiv la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar
pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se ţină seama că acea
infracţiune a fost săvârşită atât în condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie,
cât şi în cele ale stării de recidivă postexecutorie, ceea ce atrage aplicarea
concomitentă a dispoziţiilor art. 37 lit. a) şi b) din Codul penal (I.C.C.J., S.U.,
decizia nr. XVIII din 19 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 542 din 10 iulie 2008,
Decizii de speţă
4.
Recidivă postexecutorie. Graţiere condiţionată. Inculpatul care a săvârşit din nou o

infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de
un an, după împlinirea termenului prevăzut pentru graţierea condiţionată a unei
pedepse anterioare cu închisoarea mai mare de 6 luni, se află în stare de recidivă
postexecutorie, fiind îndeplinite condiţiile stabilite în art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.
5.
Graţiere. Recidivă de după condamnare. Pedeapsă ce constituie primul termen al

recidivei. Exceptare de la graţiere. În cazul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate
înăuntrul termenului de suspendare a executării pedepsei, aceasta se revocă şi se
execută alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.
Dacă pedeapsa anterioară constituie primul termen al recidivei de după

condamnare, după revocarea executării nu se poate constata graţierea acesteia,
deoarece operează exceptarea de la graţiere datorată calităţii de recidivist a
inculpatului (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 548/2005, disponibilă pe www.scj.ro).
6.
Recidivă postcondamnatorie. Infracţiune continuată. Primul termen al recidivei.
Dacă infracţiunea continuată s-a epuizat după rămânerea definitivă a unei hotărâri
anterioare de condamnare, sunt îndeplinite condiţiile art. 37 lit. a) C. pen. (C.A.
Iaşi, dec. pen. nr. 539/2005, în B.J. 2005, p. 35, apud T. Toader, A. Stoica, N.
7.
Recidivă postexecutorie concurentă cu recidiva postcondamnatorie. Starea de

recidivă trebuie raportată la fiecare din condamnările anterioare şi, atunci când este
cazul, se poate reţine atât recidiva postcondamnatorie, cât şi cea postexecutorie,
pentru a putea aplica inculpatului un tratament sancţionator corespunzător
pluralităţii de infracţiuni şi care concretizează starea de pericol pe care acesta o
prezintă (C.A. Iaşi, dec. pen. nr. 671/2004, în B.J. 2004, p. 31, apud T. Toader, A.
Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale
Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 63).
8.
Recidivă postexecutorie. Infracţiune continuă. Texte de lege aplicabile. În cazul în

care infracţiunea continuă este săvârşită în cursul termenului de încercare al
suspendării executării unei pedepse anterioare, dar se consumă după expirarea
termenului, sunt aplicabile prevederile art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. privitoare la
recidiva postexecutorie (C.S.J., s. pen., dec. nr. 3003/2003, în B.J. – Bază de date,
apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile speciale, doctrină,
jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu,
9.
Primul termen al recidivei. Spor de pedeapsă. Constituie primul termen al recidivei

postcondamnatorii sau postexecutorii pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni,
indiferent dacă este sau nu rezultatul aplicării unui spor de pedeapsă (C.A. Braşov,
dec. pen. nr. 714/2002, în B.J. 2002, p. 100, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş,
Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii
10.
Recidivă. Concurs de infracţiuni. Retragerea apelului. Conform art. 416 pct. 3 C.

proc. pen., hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data retragerii apelului,
dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel. Ca urmare, nu
constituie prim termen al recidivei condamnarea rămasă definitivă, prin retragerea
apelului, la o dată ulterioară săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, în atare caz
faptele aflându-se în concurs real (C.S.J., s. pen., dec. nr. 2961/2000, în B.J. –
Bază de date, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile speciale,
11.
Primul termen al recidivei. Condiţii. Nu există recidivă dacă condamnarea care

constituie primul termen al recidivei şi care, iniţial, se înfăţişa ca o pedeapsă
rezultantă mai mare de 6 luni închisoare, ulterior (ca urmare a graţierii pedepselor,
descontopirii şi dispariţiei sporului) este formată dintr-o pedeapsă sub 6 luni
închisoare sau dacă prima condamnare a fost desfiinţată în urma unui recurs
extraordinar; va fi însă recidivă dacă, prin noua hotărâre, după recurs extraordinar,
se aplică o pedeapsă care întruneşte cerinţele prevăzute în art. 37 cu privire la
primul termen al recidivei (T.S., C7, dec. nr. 41/1986, în R.R.D. nr. 7/1987, p. 76;
T.S., s. pen., dec. nr. 2307/1986, în R.R.D. nr. 7/1987, p. 76, apud G. Antoniu, C.
Bulai, Jurisprudenţă naţională penală. Partea generală. Art. 1-51, Ed. Academiei,
12.
Starea de recidivă. Imposibilitatea înlăturării. Starea de recidivă nu va putea fi

înlăturată din cuprinsul hotărârii de condamnare chiar dacă în urma modificărilor
aduse, între timp, Codului penal nu mai sunt îndeplinite cerinţele care atrag starea
de recidivă, deoarece nu există niciun temei legal pentru o asemenea modificare
(T.S., s. pen., dec. nr. 486/1977, în C.D., p. 385; T.S., s. pen., dec. nr. 2241/1976,
R. 2, p. 82; T.S., s. pen., dec. nr. 1100/1976, în C.D., p. 498, apud G. Antoniu, C.
Bulai, Jurisprudenţă naţională penală. Partea generală. Art. 1-51, Ed. Academiei,
13.
Recidiva postexecutorie. Condiţiile impuse în art. 37 lit. b) C. pen. Nu sunt întrunite

condiţiile din art. 37 lit. b) dacă inculpatul a executat anterior o pedeapsă de numai
6 luni ori dacă primul termen l-au constituit două pedepse de câte 5 luni închisoare
graţiate integral, depăşind 6 luni numai prin adăugarea unui spor la pedeapsa
rezultantă, spor care, ca efect al graţierii, a dispărut. Instanţa va ţine seama de
pedeapsa stabilită prin hotărârea de condamnare, şi nu de partea din pedeapsă
efectiv executată până la liberarea condiţionată (T.S., s. pen., dec. nr. 885/1971, în
R.R.D. nr. 9/1972, p. 153; T.S., s. pen., dec. nr. 673/1975, în R.R.D. nr. 4/1974, p.
151; T.S., s. pen., dec. nr. 4962/1971, în C.D., p. 302, apud G. Antoniu, C. Bulai,
Jurisprudenţă naţională penală. Partea generală. Art. 1-51, vol. I, Ed. Academiei,
Doctrină
D. Lupaşcu, Modificarea pedepsei în cazul constatării concursului de infracţiuni,
recidivei sau a unor acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, în Dreptul nr.
7/2002, p. 183; E. Tanislav, E. Tanislav jr., Recidiva internaţională în materie de
droguri, în Dreptul nr. 4/2004, p. 138; I. Lascu, Recidiva în reglementarea noului
Cod penal, în Dreptul nr. 7/2012, p. 81; I. Tănăsescu, Recidiva internaţională, în
Dreptul nr. 2/2001, p. 112; L. Lefterache, Recidivist prin condamnări anteriore, în
R.D.P. nr. 2/2004, p. 134; R. Lupaşcu, Aplicarea recidivei în cazul unui concurs de
infracţiuni, în Dreptul, nr. 1/1998, p. 92; Şt. Daneş, Individualizarea pedepselor în
cazuri speciale, în Dreptul nr. 5/1997, p. 54; Şt. Daneş, Reflecţii şi contribuţii
privind perfecţionarea reglementării recidivei, în Dreptul nr. 10/2002, p. 69; V.
Paşca, Reglementarea recidivei în noul Cod penal – o schimbare a paradigmei, în
Dreptul nr. 9/2010, p. 11.


Codul Penal.
Decizii de speţă
Notă: Se va avea în vedere practica judiciară menţionată în cazul circumstanţelor

agravante (art. 75 din actualul Cod penal şi art. 78 din noul Cod penal).
1.
Circumstanţe atenuante. Indicarea circumstanţelor. În cazul în care instanţa reţine

în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, indicarea în hotărâre a împrejurării
care constituie circumstanţă atenunată, motivarea reţinerii acesteia prin referire la
probe şi încadrarea împrejurării care constituie circumstanţă atenuantă în
prevederile art. 74 alin. (2) C. pen. sunt obligatorii, potrivit art. 79 din acelaşi Cod.
Prin urmare, este nelegală hotărârea prin care instanta nu motivează sau motivează
prin exprimări generale împrejurările reţinute ca circumstanţe atenuante şi le
încadrează generic în prevederile art. 74 C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.


Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Oliveira c. Elveţiei. Concursul ideal tipic de infracţiuni se caracterizează prin

aceea că faptul unic se descompune în două infracţiuni distincte. În asemenea
cazuri, pedeapsa cea mai grea absoarbe, de regulă, pedeapsa mai uşoară. Într-o
asemenea situaţie, nu există nimic care să contrazică articolul 4 din Protocolul 7,
deoarece acesta interzice ca o persoană să fie judecată de două ori pentru aceeaşi
infracţiune, în timp ce, în cadrul concursului ideal de infracţiuni, acelaşi fapt
comportă o analiză în cadrul a două infracţiuni distincte. Desigur, este
recomandabil, pentru o bună administrare a justiţiei, ca cele două infracţiuni
provenind din acelaşi fapt penal să fie sancţionată de o singură instanţă într-o
procedură unică. Nu se poate susţine însă că este încălcat art. 4 din Protocolul 7,
din moment ce această dispoziţie nu se opune ca instanţe diferite să judece
infracţiuni diferite, chiar dacă ar proveni din acelaşi fapt penal (C.E.D.O., hotărârea
din 30 iulie 1998, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 162, apud T. Toader, A. Stoica, N.
2.
Concurs de infracţiuni. Omor şi tentativă. 1) Pentru existenţa infracţiunii de omor

deosebit de grav prevăzut de art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. nu este necesar ca
fapta să fi fost săvârşită printr-o acţiune unică, ci este suficient să fi fost comisă în
aceeaşi împrejurare chiar prin acţiuni diferite.
Prevederile art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. sunt aplicabile atât în situaţia în care
pentru primul omor infractorul a fost condamnat anterior printr-o hotărâre
definitivă, cât şi în cazul în care acesta este judecat deodată pentru toate omorurile
săvârşite în împrejurări diferite. În ambele situaţii se vor aplica însă, după caz,
dispoziţiile legale privitoare la starea de recidivă sau la concursul de infracţiuni.
2) Tentativa de omor asupra a două sau mai multe persoane va fi sancţionată, când
niciuna dintre victime nu a decedat, în baza art. 21 combinat cu art. 176 lit. b) C.
pen.
3) Dacă, în cazul menţionat la pct. 2, una din victime a decedat, fapta va constitui
atât infracţiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de grav – săvârşită asupra
unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat, sau
deosebit de grav [Plen T.S., dec. de îndrumare nr. 4 din 28 mai 1970, cu privire la
corecta încadrare a omorului şi a tentativei de omor a două sau mai multe
persoane, publicată în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1970,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pp. 49-54, apud în Jurisprudenţa Instanţei Supreme
Nedelcu, F. Vasile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 41-42; în acelaşi sens
s-a pronunţat şi I.C.C.J., S.U., prin decizia nr. V din 20 februarie 2006].
3.
Concurs de infracţiuni. Înşelăciune săvârşită prin fals şi uz de fals. Înşelăciunea

săvârşită prin folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că
acel înscris este fals, constituie atât infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) C.
pen., cât şi infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen., aflate în concurs [Plen T.S.,
dec. de îndrumare nr. 9 din 21 decembrie 1971, cu privire la corecta încadrare
juridică a faptelor de înşelăciune săvârşite prin uz de fals, publicată în Culegere de
decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1971, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp.
39-41, apud Jurisprudenţa Instanţei Supreme în unificarea practicii judiciare (1969-
2008), ediţie îngrijită de L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2008, p. 66].
4.
Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 184 alin. (41) C. pen. şi art. 87
alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. 1) În cazul
în care conducătorul de autovehicul sau tramvai este concomitent atât în stare de
ebrietate, cât şi cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, se va reţine concurs
real între infracţiunea prevăzută la art. 184 alin. (41) din Codul penal şi cea
prevăzută la art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002
privind circulaţia pe drumurile publice, republicată.
2) În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai se află în stare de

ebrietate, fără însă a avea o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, fapta sa
constituie infracţiunea unică prevăzută la art. 184 alin. (41) din Codul penal.
3) În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai nu se află în stare de

ebrietate, dar are o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, există o pluralitate de
infracţiuni sub forma concursului real între infracţiunea prevăzută la art. 184 alin.
(3) din Codul penal şi art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002 sau între art. 184 alin. (4) din Codul penal şi art. 87 alin. (1) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 (I.C.C.J., S.U., decizia nr. 26 din
12 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 284 din 30 aprilie 2010, disponibilă pe
www.scj.ro).
5.
Încadrarea juridică a faptei de omor urmată de dezmembrarea ori incendierea
cadavrului în scopul ascunderii omorului. În ipoteza în care obiectul material al
infracţiunii de profanare de morminte prevăzute la art. 319 din Codul penal este un
cadavru, iar inculpatul, prin dezmembrare ori incendierea cadavrului, urmăreşte
ascunderea faptei de omor comise anterior, se vor reţine în concurs real
infracţiunea de omor şi infracţiunea de profanare de morminte (I.C.C.J., S.U.,
decizia nr. 35 din 22 septembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 158 din 13 martie
6.
Concursul de infracţiuni între infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului şi

infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămare corporală şi lipsire de libertate în
mod ilegal. Infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 din Codul
penal, vătămare corporală prevăzută de art. 181 din Codul penal şi lipsire de
libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 din Codul penal, după caz, se vor
reţine în concurs ideal cu infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, în cazul
faptei părintelui sau persoanei căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi
educare, care abuzează de autoritatea sa şi, contrar intereselor minorului, exercită
acte de violenţă sau lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenţia de a-i
produce suferinţe, vătămări fizice sau morale, şi care au pus în primejdie gravă
dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului (I.C.C.J., S.U., decizia nr. 37
din 22 septembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009, disponibilă
pe www.scj.ro).
7.
Încadrarea juridică a pluralităţii de acte sexuale săvârşite în realizarea aceleiaşi

rezoluţii infracţionale în cazul în care victima este membru al familiei, prin
constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit vârsta de 15 ani. 1)
Raportul sexual săvârşit în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, atunci când
victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după
ce aceasta a împlinit 15 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
viol prevăzute de art. 197 alin. (1) raportat la alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) teza I, cu
aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal.
2) Infracţiunea de viol, în modalitatea raportului sexual, prevăzută de art. 197 alin.

(1) din Codul penal raportat la alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) teza I din Codul penal, cu
aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal, se va reţine în concurs cu infracţiunea de
incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul
penal (I.C.C.J., S.U., decizia nr. 17 din 10 martie 2008, publicată în M. Of. nr. 866
din 22 decembrie 2008, disponibilă pe www.scj.ro).
8.
Aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. în cazul actelor de violenţă
săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane,
dintre care una a decedat. Actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în
aceeaşi împrejurare asupra a doua persoane, dintre care una a decedat, constituie
atât infracţiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de grav – comisă asupra
unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau
deosebit de grav, aflate în concurs.
cazul faptelor menţionate penal (I.C.C.J., S.U., decizia nr. V din 20 februarie 2006,
publicată în M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006, disponibilă pe www.scj.ro).
9.
Încadrarea juridică a faptelor care, în raport cu conţinutul lor concret, întrunesc atât
elementele constitutive ale infracţiunii de viol, cât şi pe cele ale infracţiunii de
incest. Raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă
sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de
a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută
de art. 197 alin. (1) din Codul penal şi alin. (2) lit. b1 din acelaşi articol (dacă
victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul), cât şi infracţiunea de
incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, în concurs ideal (I.C.C.J., S.U., decizia
nr. II din 23 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005,
Decizii de speţă
10.
Fals intelectual prevăzut în art. 43 din Legea nr. 82/1991. Evaziune fiscală
prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Sesizarea instanţei. 1)
Efectuarea cu ştiinţă de înregistrări fictive în contabilitate, având drept consecinţă
deturnarea veniturilor, în sensul creşterii acestora, şi denaturarea rezultatelor
financiare, care a condus la creşterea obligaţiilor fiscale, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 43 din Legea
contabilităţii nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. Fapta nu întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin.
(1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, întrucât infracţiunea de evaziune fiscală
reglementată în textul menţionat presupune ca evidenţierea, în actele contabile sau
în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori
evidenţierea altor operaţiuni fictive să fie săvârşită în scopul sustragerii de la
îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
2) În accepţiunea art. 317 C. proc. pen., prin fapta arătată în actul de sesizare a
instanţei nu se poate înţelege simpla referire la o anumită faptă menţionată în
succesiunea activităţilor inculpatului, ci descrierea acelei fapte într-un mod
susceptibil de a produce consecinţe juridice, şi anume de a învesti instanţa, o atare
condiţie nefiind îndeplinită decât în cazul în care fapta arătată în rechizitoriu este
însoţită de precizarea încadrării juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată.
Preluarea în rechizitoriu, în contextul detalierii cuantumului prejudiciului, a

constatărilor Gărzii Financiare cu privire la alte operaţiuni fictive înregistrate în
contabilitate decât cele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, operaţiuni
fictive pentru care nu s-a început urmărirea penală şi, pe cale de consecinţă, nu s-a
pus în mişcare acţiunea penală, nu este de natură să conducă la concluzia că
instanţa a fost sesizată şi cu privire la acestea (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
11.
Organizarea, conducerea sau finanţarea traficului internaţional de droguri de mare

risc. Trafic internaţional de droguri de mare risc. Trafic de droguri de mare risc.
Concurs de infracţiuni. 1) În conformitate cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr.
143/2000 şi cu decizia nr. 38 din 22 septembrie 2008 pronunţată în recurs în
interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, infracţiunea de
organizare, conducere sau finanţare a faptelor prevăzute în art. 2-9 din Legea nr.
143/2000 constituie o infracţiune distinctă şi, prin urmare, la încadrarea juridică a
faptelor, se exclude raportarea infracţiunii prevăzute în art. 10 la faptele incriminate
în art. 2-9.
Organizarea, conducerea şi finanţarea traficului internaţional de droguri de mare

risc şi introducerea în ţară de droguri de mare risc, rămasă în forma tentativei, se
încadrează în dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 143/2000 şi în dispoziţiile art. 20 C.
pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea
prevederilor art. 33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul de infracţiuni.
2) Cumpărarea de droguri de mare risc pe teritoriul unui stat străin, deţinerea şi

transportul prin intermediul unor curieri al drogurilor de mare risc pe teritoriul mai
multor state străine pentru a fi introduse în ţară, inculpaţii fiind depistaţi pe traseul
de deplasare spre România, în cadrul unei acţiuni de cooperare judiciară
internaţională între autorităţile române şi autorităţile statului pe teritoriul căruia au
fost depistaţi, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri
de mare risc prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi
elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de trafic internaţional de
droguri de mare risc prevăzută în art. 20 C. pen., raportat la art. 3 alin. (1) şi (2)
din Legea nr. 143/200, în concurs (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3559/2012,
12.
Trafic de droguri de mare risc. Trafic internaţional de droguri de mare risc. Concurs
de infracţiuni. În cazul în care inculpatul a trecut peste frontiera de stat a României
o cantitate de 0,5 kg de droguri de mare risc, într-un tren internaţional, care a
circulat ulterior acestui moment pe teritoriul României până în gara unde a fost
depistat, sunt întrunite atât elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de
droguri de mare risc prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, în
varianta transportului, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de trafic
internaţional de droguri de mare risc prevăzută în art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea
nr. 143/2000, în varianta introducerii în ţară, în concurs (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
13.
Concurs de infracţiuni. Infracţiune continuată. Deţinerea de echipamente în vederea

falsificării instrumentelor de plată electronică. Dacă infractorul a luat hotărârea
generică de a comite infracţiuni de deţinere de echipamente în vederea falsificării
instrumentelor de plată electronică, ori de câte ori i se va ivi ocazia, fără a avea
reprezentarea concretă a acestora, nu există element subiectiv unificator al
acţiunilor care prezintă conţinutul infracţiunii prevăzute în art. 25 din Legea nr.
365/2002, cerinţă esenţială pentru a fi incidente dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen.
referitoare la infracţiunea continuată, ci un concurs omogen de infracţiuni (I.C.C.J.,
s. pen., dec. nr. 850/2012, în Dreptul nr. 5/2013, p. 253).
14.

tulburarea liniştii publice. Provocare. 1) Fapta de a ucide victima, într-o discotecă,
în prezenţa a circa 60 de persoane, prin lovirea repetată a victimei cu pumnii şi
picioarele, precum şi cu blatul unei mese în regiunea capului, întruneşte atât
elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 174-175
alin. (1) lit. i) C. pen., cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj contra
bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută în art. 321 alin.
(2) din acelaşi Cod, aflate în concurs ideal de infracţiuni, conform art. 33 lit. b) C.
pen.
2) În cazul în care atacul provocator săvârşit de victimă a fost precedat de o

agresiune sau de o altă provocare din partea infractorului, dispoziţiile art. 73 lit. b)
C. pen. referitoare la circumstanţa atenuantă legală a provocării nu sunt incidente,
întrucât un act poate fi caracterizat ca provocator numai dacă nu constituie o
urmare a propriei conduite a infractorului (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2935/2011,
15.
Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată. Luare de mită.

Faptele inculpatului, care are calitatea de membru în consiliul de administraţie al
unei societăţi comerciale pe acţiuni, de a îndeplini, în exercitarea atribuţiilor sale de
serviciu, acte contrare hotărârilor conducerii societăţii şi atribuţiilor stabilite în
contractul de administrare privitoare la încheierea unor contracte, cauzând societăţii
un prejudiciu care se circumscrie noţiunii de consecinţe deosebit de grave, precum
şi de a primi o sumă de bani în scopul încheierii unui contract în detrimentul
societăţii întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor în formă calificată prevăzută de art. 246 raportat la art.
2481 C. pen., cu aplicarea art. 258 C. pen., şi ale infracţiunii de luare de mită
prevăzută în art. 254 C. pen., cu referire la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 78/2000
16.
Trafic de droguri. Introducerea în ţară de droguri. Concurs de infracţiuni. Fapta de a

introduce în ţară droguri, fără drept, urmată de fapta de a transporta drogurile pe
teritoriul României în vederea scoaterii acestora din ţară, întrunesc elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 3 din Legea nr. 143/2000, cât şi
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 2 din aceeaşi lege, aflate în
concurs real de infracţiuni, infracţiunea prevăzută în art. 3 din Legea nr. 143/2000
neabsorbind infracţiunea prevăzută în art. 2 din aceeaşi lege (I.C.C.J., s. pen., dec.
17.
Iniţierea şi constituirea unui grup în vederea săvârşirii de infracţiuni. Trafic de

persoane. Trafic de minori. Concurs de infracţiuni. Iniţierea şi constituirea de către
trei persoane a unui grup, în vederea săvârşirii de infracţiuni privind traficul de
persoane – grup care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa
unui grup infracţional organizat –, urmate de săvârşirea, de către aceleaşi persoane
împreună, a infracţiunilor de trafic de persoane şi trafic de minori, prin înşelăciune,
exploatarea victimelor constând în obligarea la practicarea prostituţiei, întruneşte
atât elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 8 din Legea nr.
39/2003 raportat la art. 323 C. pen., cât şi elementele constitutive ale infracţiunii
de trafic de persoane şi trafic de minori, prevăzute în art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a)
din Legea nr. 678/2001 şi art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din aceeaşi lege, aflate în
concurs real de infracţiuni (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2226/2009, disponibilă pe
www.scj.ro).
18.
Concurs real de infracţiuni. Omor. Rele tratamente aplicate minorului. Fapta

părintelui de a exercita în mod repetat violenţe asupra copilului său minor, care au
avut ca rezultat paralizia parţială a copilului, şi de a reitera exercitarea violenţei
asupra copilului după paralizia parţială a acestuia, cauzând decesul victimei minore,
întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat şi deosebit
de grav prevăzută în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. c) şi d) şi art. 176 alin. (1) lit. a)
C. pen., cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de rele tratamente aplicate
minorului prevăzută în art. 306 C. pen., aflate în concurs ideal de infracţiuni,
întrucât prin exercitarea violenţelor repetate, care în final au cauzat decesul
minorului, părintele a pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală şi
morală a acestuia (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1646/2009, disponibilă pe www.scj.ro).
19.
Viol. Infracţiune continuată. Lipsire de libertate în mod ilegal. Concurs de
infracţiuni. Eroare de fapt. 1) Actul sexual, rămas în forma tentativei, săvârşit prin
constrângerea victimei care nu a împlinit vârsta de 15 ani, urmat de comiterea unui
al doilea act sexual consumat, prin constrângerea aceleiaşi victime şi în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, constituie infracţiunea de viol în forma continuată,
prevăzută în art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din
acelaşi Cod. În cazul în care, în scopul săvârşirii infracţiunii de viol, victima minoră
a fost lipsită de libertate, prin răpire, de mai multe persoane împreună, fiind supusă
unor suferinţe pe durata lipsirii de libertate, prin exercitarea unor acte de violenţă
fizică repetate, sunt întrunite şi elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., aflată în
concurs cu infracţiunea de viol.
2) Dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea de viol asupra victimei care nu a împlinit

vârsta de 15 ani, pe care o cunoştea şi ale cărei trăsături somatice erau cele
normale pentru un copil de 15 ani, nu sunt incidente dispoziţiile art. 51 alin. (2) C.
pen. referitoare la eroarea de fapt secundară şi, în consecinţă, dispoziţiile art. 197
alin. (3) C. pen. nu pot fi înlăturate din încadrarea juridică a faptei de viol (I.C.C.J.,
20.
Concurs ideal de infracţiuni. Contrabandă calificată. Nerespectarea regimului

armelor şi muniţiilor. Introducerea în ţară de arme şi muniţii, fără drept, precum şi
deţinerea şi transportul acestora, fără drept, pe teritoriul României, după momentul
introducerii armelor şi muniţiilor în ţară, întrunesc atât elementele constitutive ale
infracţiunii de contrabandă calificată prevăzută în art. 271 din Legea nr. 86/2006
privind Codul vamal al României, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de
nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută în art. 279 alin. (1) C.
pen., aflate în concurs ideal de infracţiuni (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 952/2009,
21.
Luare de mită. Primire de foloase necuvenite. Concurs de infracţiuni. Faptele

funcţionarului, de a pretinde şi primi o sumă de bani care nu i se cuvine, în scopul
de a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, înainte de realizarea
actului, şi de a primi o nouă sumă de bani, ulterior îndeplinirii aceluiaşi act în
virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, fără ca această din
urmă sumă să fi fost solicitată sau oferită anterior realizării actului, întruneşte atât
elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 C.
pen., cât şi pe cele ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite prevăzută în art.
256 C. pen., aflate în concurs (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2842/2008, disponibilă pe
www.scj.ro).
22.
Omor deosebit de grav. Tâlhărie. Concurs de infracţiuni. În cazul infracţiunii
prevăzute în art. 176 lit. d) C. pen., împrejurarea care atribuie faptei de omor
caracter deosebit de grav este scopul urmărit de făptuitor, constând, între altele, în
săvârşirea unei tâlhării, legiuitorul cerând pentru existenţa infracţiunii ca acest scop
să fie numai urmărit de făptuitor, iar nu şi realizat efectiv. Dacă scopul urmărit de
făptuitor – săvârşirea unei tâlhării – a fost realizat efectiv, faptele se încadrează
atât în infracţiunea de omor deosebit de grav, cât şi în cea de tâlhărie, aflate în
concurs (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1250/2006, disponibilă pe www.scj.ro).
23.
Tâlhărie. Săvârşirea faptei de o persoană având asupra sa o substanţă paralizantă.

Ultraj. Concurs de infracţiuni. Fapta inculpatului de a sustrage bunuri, urmată de
folosirea unui spray paralizant împotriva unui poliţist aflat în exerciţiul funcţiunii,
pentru a-şi asigura scăparea, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii
de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. b) C. pen., cât şi pe cele ale
infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (3) şi (4) din acelaşi Cod, aflate în
24.
Ultraj. Concurs de infracţiuni. Infracţiune continuată. Lovirea mai multor funcţionari

publici aflaţi în exerciţiul funcţiunii, ce implică exerciţiul autorităţii de stat, în
aceeaşi împrejurare, constituie tot atâtea infracţiuni de ultraj săvârşite în concurs,
iar nu o singură infracţiune sub formă continuată (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
Doctrină
C. Duvac, Concursul de norme penale (concurs de texte). Reflecţii, în R.D.P. nr.
2/2009, p. 61; C. Duvac, Infracţiunea deviată, pluralitate aparentă sau reală de
infracţiuni?, în Dreptul nr. 7/2010, p. 154; D. Lupaşcu, Modificarea pedepsei în
cazul constatării concursului de infracţiuni, recidivei sau a unor acte care intră în
conţinutul aceleiaşi infracţiuni, în Dreptul nr. 7/2002, p. 183; D. Soare, Discuţii
privind concursul formal de infracţiuni între profanare de morminte şi furt, în
Dreptul nr. 6/2005, p. 132; D. Soare, L. Soare, Reflecţii asupra unor cazuri în care
poate apărea concurs între infracţiunea de tâlhărie şi cea de lipsire de libertate în
mod ilegal, în Dreptul nr. 1/2008, p. 186; G. Paraschiv, Consideraţii privind noua
reglementare a pluralităţii de infracţiuni, în R.D.P. nr. 3/2006, p. 67; M.I. Grecu,
Concursul de infracţiuni. Natura juridică, în R.D.P. nr. 2/2006, p. 100; S.
Corlăţeanu, Sistemul sancţionator al concursului de infracţiuni în noul Cod penal, în
Dreptul nr. 11/2005, p. 192; T. Manea, Concursul de infracţiuni reglementat în noul
Cod penal. Examen critic. Elemente de drept comparat, în Dreptul nr. 3/2005, p.
193; V.-R. Gherghe, Tâlhăria săvârşită de o persoană înarmată şi portul fără drept
de armă albă – Concurs sau absorbţie, în R.D.P. nr. 2/2011, p. 136.

Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Oliveira c. Elveţiei. Concursul ideal tipic de infracţiuni se caracterizează prin

aceea că faptul unic se descompune în două infracţiuni distincte. În asemenea
cazuri, pedeapsa cea mai grea absoarbe, de regulă, pedeapsa mai uşoară. Într-o
asemenea situaţie, nu există nimic care să contrazică articolul 4 din Protocolul 7,
deoarece acesta interzice ca o persoană să fie judecată de două ori pentru aceeaşi
infracţiune, în timp ce, în cadrul concursului ideal de infracţiuni, acelaşi fapt
comportă o analiză în cadrul a două infracţiuni distincte. Desigur, este
recomandabil, pentru o bună administrare a justiţiei, ca cele două infracţiuni
provenind din acelaşi fapt penal să fie sancţionată de o singură instanţă într-o
procedură unică. Nu se poate susţine însă că este încălcat art. 4 din Protocolul 7,
din moment ce această dispoziţie nu se opune ca instanţe diferite să judece
infracţiuni diferite, chiar dacă ar proveni din acelaşi fapt penal (C.E.D.O., hotărârea
din 30 iulie 1998, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 162, apud T. Toader, A. Stoica, N.
2.
Concurs de infracţiuni. Omor şi tentativă. 1) Pentru existenţa infracţiunii de omor

deosebit de grav prevăzut de art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. nu este necesar ca
fapta să fi fost săvârşită printr-o acţiune unică, ci este suficient să fi fost comisă în
aceeaşi împrejurare chiar prin acţiuni diferite.
niciuna dintre victime nu a decedat, în baza art. 21 combinat cu art. 176 lit. b) C.
pen.
3) Dacă, în cazul menţionat la pct. 2, una din victime a decedat, fapta va constitui
atât infracţiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de grav – săvârşită asupra
unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat, sau
deosebit de grav [Plen T.S., dec. de îndrumare nr. 4 din 28 mai 1970, cu privire la
corecta încadrare a omorului şi a tentativei de omor a două sau mai multe
persoane, publicată în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1970,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pp. 49-54, apud în Jurisprudenţa Instanţei Supreme
Nedelcu, F. Vasile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 41-42; în acelaşi sens
s-a pronunţat şi I.C.C.J., S.U., prin decizia nr. V din 20 februarie 2006].
3.
Concurs de infracţiuni. Înşelăciune săvârşită prin fals şi uz de fals. Înşelăciunea

săvârşită prin folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că
acel înscris este fals, constituie atât infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) C.
pen., cât şi infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen., aflate în concurs [Plen T.S.,
dec. de îndrumare nr. 9 din 21 decembrie 1971, cu privire la corecta încadrare
juridică a faptelor de înşelăciune săvârşite prin uz de fals, publicată în Culegere de
decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1971, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp.
39-41, apud Jurisprudenţa Instanţei Supreme în unificarea practicii judiciare (1969-
2008), ediţie îngrijită de L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile, Ed. Universul Juridic,
4.
Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 184 alin. (41) C. pen. şi art. 87
alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. 1) În cazul
în care conducătorul de autovehicul sau tramvai este concomitent atât în stare de
ebrietate, cât şi cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, se va reţine concurs
real între infracţiunea prevăzută la art. 184 alin. (41) din Codul penal şi cea
prevăzută la art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002
privind circulaţia pe drumurile publice, republicată.
2) În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai se află în stare de

ebrietate, fără însă a avea o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, fapta sa
constituie infracţiunea unică prevăzută la art. 184 alin. (41) din Codul penal.
3) În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai nu se află în stare de

ebrietate, dar are o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, există o pluralitate de
infracţiuni sub forma concursului real între infracţiunea prevăzută la art. 184 alin.
(3) din Codul penal şi art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002 sau între art. 184 alin. (4) din Codul penal şi art. 87 alin. (1) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 (I.C.C.J., S.U., decizia nr. 26 din
12 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 284 din 30 aprilie 2010, disponibilă pe
www.scj.ro).
5.
Încadrarea juridică a faptei de omor urmată de dezmembrarea ori incendierea

cadavrului în scopul ascunderii omorului. În ipoteza în care obiectul material al
infracţiunii de profanare de morminte prevăzute la art. 319 din Codul penal este un
cadavru, iar inculpatul, prin dezmembrare ori incendierea cadavrului, urmăreşte
ascunderea faptei de omor comise anterior, se vor reţine în concurs real
infracţiunea de omor şi infracţiunea de profanare de morminte (I.C.C.J., S.U.,
decizia nr. 35 din 22 septembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 158 din 13 martie
6.
Concursul de infracţiuni între infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului şi

infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămare corporală şi lipsire de libertate în
mod ilegal. Infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 din Codul
penal, vătămare corporală prevăzută de art. 181 din Codul penal şi lipsire de
libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 din Codul penal, după caz, se vor
reţine în concurs ideal cu infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, în cazul
faptei părintelui sau persoanei căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi
educare, care abuzează de autoritatea sa şi, contrar intereselor minorului, exercită
acte de violenţă sau lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenţia de a-i
produce suferinţe, vătămări fizice sau morale, şi care au pus în primejdie gravă
dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului (I.C.C.J., S.U., decizia nr. 37
din 22 septembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009, disponibilă
pe www.scj.ro).
7.

exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit vârsta de 15 ani. 1)
Raportul sexual săvârşit în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, atunci când
victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după
ce aceasta a împlinit 15 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
viol prevăzute de art. 197 alin. (1) raportat la alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) teza I, cu
aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal.

(1) din Codul penal raportat la alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) teza I din Codul penal, cu
8.
Aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. în cazul actelor de violenţă
săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane,
dintre care una a decedat. Actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în
aceeaşi împrejurare asupra a doua persoane, dintre care una a decedat, constituie
atât infracţiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de grav – comisă asupra
unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau
deosebit de grav, aflate în concurs.
cazul faptelor menţionate penal (I.C.C.J., S.U., decizia nr. V din 20 februarie 2006,
publicată în M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006, disponibilă pe www.scj.ro).
9.
Încadrarea juridică a faptelor care, în raport cu conţinutul lor concret, întrunesc atât
elementele constitutive ale infracţiunii de viol, cât şi pe cele ale infracţiunii de
incest. Raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă
sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de
a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută
de art. 197 alin. (1) din Codul penal şi alin. (2) lit. b1 din acelaşi articol (dacă
victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul), cât şi infracţiunea de
incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, în concurs ideal (I.C.C.J., S.U., decizia
nr. II din 23 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005,
Decizii de speţă
10.
Fals intelectual prevăzut în art. 43 din Legea nr. 82/1991. Evaziune fiscală
prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Sesizarea instanţei. 1)
Efectuarea cu ştiinţă de înregistrări fictive în contabilitate, având drept consecinţă
deturnarea veniturilor, în sensul creşterii acestora, şi denaturarea rezultatelor
financiare, care a condus la creşterea obligaţiilor fiscale, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 43 din Legea
contabilităţii nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. Fapta nu întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin.
(1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, întrucât infracţiunea de evaziune fiscală
reglementată în textul menţionat presupune ca evidenţierea, în actele contabile sau
în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori
evidenţierea altor operaţiuni fictive să fie săvârşită în scopul sustragerii de la
îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
2) În accepţiunea art. 317 C. proc. pen., prin fapta arătată în actul de sesizare a
instanţei nu se poate înţelege simpla referire la o anumită faptă menţionată în
succesiunea activităţilor inculpatului, ci descrierea acelei fapte într-un mod
susceptibil de a produce consecinţe juridice, şi anume de a învesti instanţa, o atare
condiţie nefiind îndeplinită decât în cazul în care fapta arătată în rechizitoriu este
însoţită de precizarea încadrării juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată.
Preluarea în rechizitoriu, în contextul detalierii cuantumului prejudiciului, a

constatărilor Gărzii Financiare cu privire la alte operaţiuni fictive înregistrate în
contabilitate decât cele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, operaţiuni
fictive pentru care nu s-a început urmărirea penală şi, pe cale de consecinţă, nu s-a
pus în mişcare acţiunea penală, nu este de natură să conducă la concluzia că
instanţa a fost sesizată şi cu privire la acestea (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
11.
Organizarea, conducerea sau finanţarea traficului internaţional de droguri de mare

risc. Trafic internaţional de droguri de mare risc. Trafic de droguri de mare risc.
Concurs de infracţiuni. 1) În conformitate cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr.
143/2000 şi cu decizia nr. 38 din 22 septembrie 2008 pronunţată în recurs în
interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, infracţiunea de
organizare, conducere sau finanţare a faptelor prevăzute în art. 2-9 din Legea nr.
143/2000 constituie o infracţiune distinctă şi, prin urmare, la încadrarea juridică a
faptelor, se exclude raportarea infracţiunii prevăzute în art. 10 la faptele incriminate
în art. 2-9.
Organizarea, conducerea şi finanţarea traficului internaţional de droguri de mare

risc şi introducerea în ţară de droguri de mare risc, rămasă în forma tentativei, se
încadrează în dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 143/2000 şi în dispoziţiile art. 20 C.
pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea
prevederilor art. 33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul de infracţiuni.
2) Cumpărarea de droguri de mare risc pe teritoriul unui stat străin, deţinerea şi

transportul prin intermediul unor curieri al drogurilor de mare risc pe teritoriul mai
multor state străine pentru a fi introduse în ţară, inculpaţii fiind depistaţi pe traseul
de deplasare spre România, în cadrul unei acţiuni de cooperare judiciară
internaţională între autorităţile române şi autorităţile statului pe teritoriul căruia au
fost depistaţi, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri
de mare risc prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi
elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de trafic internaţional de
droguri de mare risc prevăzută în art. 20 C. pen., raportat la art. 3 alin. (1) şi (2)
din Legea nr. 143/200, în concurs (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3559/2012,
12.
Trafic de droguri de mare risc. Trafic internaţional de droguri de mare risc. Concurs
de infracţiuni. În cazul în care inculpatul a trecut peste frontiera de stat a României
o cantitate de 0,5 kg de droguri de mare risc, într-un tren internaţional, care a
circulat ulterior acestui moment pe teritoriul României până în gara unde a fost
depistat, sunt întrunite atât elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de
droguri de mare risc prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, în
varianta transportului, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de trafic
internaţional de droguri de mare risc prevăzută în art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea
nr. 143/2000, în varianta introducerii în ţară, în concurs (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
13.

reprezentarea concretă a acestora, nu există element subiectiv unificator al
s. pen., dec. nr. 850/2012, în Dreptul nr. 5/2013, p. 253).
14.

tulburarea liniştii publice. Provocare. 1) Fapta de a ucide victima, într-o discotecă,
în prezenţa a circa 60 de persoane, prin lovirea repetată a victimei cu pumnii şi
picioarele, precum şi cu blatul unei mese în regiunea capului, întruneşte atât
elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 174-175
alin. (1) lit. i) C. pen., cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj contra
bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută în art. 321 alin.
(2) din acelaşi Cod, aflate în concurs ideal de infracţiuni, conform art. 33 lit. b) C.
pen.
2) În cazul în care atacul provocator săvârşit de victimă a fost precedat de o

agresiune sau de o altă provocare din partea infractorului, dispoziţiile art. 73 lit. b)
C. pen. referitoare la circumstanţa atenuantă legală a provocării nu sunt incidente,
întrucât un act poate fi caracterizat ca provocator numai dacă nu constituie o
urmare a propriei conduite a infractorului (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2935/2011,
15.
Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată. Luare de mită.

Faptele inculpatului, care are calitatea de membru în consiliul de administraţie al
unei societăţi comerciale pe acţiuni, de a îndeplini, în exercitarea atribuţiilor sale de
serviciu, acte contrare hotărârilor conducerii societăţii şi atribuţiilor stabilite în
contractul de administrare privitoare la încheierea unor contracte, cauzând societăţii
un prejudiciu care se circumscrie noţiunii de consecinţe deosebit de grave, precum
şi de a primi o sumă de bani în scopul încheierii unui contract în detrimentul
societăţii întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor în formă calificată prevăzută de art. 246 raportat la art.
2481 C. pen., cu aplicarea art. 258 C. pen., şi ale infracţiunii de luare de mită
prevăzută în art. 254 C. pen., cu referire la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 78/2000
16.
Trafic de droguri. Introducerea în ţară de droguri. Concurs de infracţiuni. Fapta de a

introduce în ţară droguri, fără drept, urmată de fapta de a transporta drogurile pe
teritoriul României în vederea scoaterii acestora din ţară, întrunesc elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 3 din Legea nr. 143/2000, cât şi
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 2 din aceeaşi lege, aflate în
concurs real de infracţiuni, infracţiunea prevăzută în art. 3 din Legea nr. 143/2000
neabsorbind infracţiunea prevăzută în art. 2 din aceeaşi lege (I.C.C.J., s. pen., dec.
17.
Iniţierea şi constituirea unui grup în vederea săvârşirii de infracţiuni. Trafic de

persoane. Trafic de minori. Concurs de infracţiuni. Iniţierea şi constituirea de către
trei persoane a unui grup, în vederea săvârşirii de infracţiuni privind traficul de
persoane – grup care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa
unui grup infracţional organizat –, urmate de săvârşirea, de către aceleaşi persoane
împreună, a infracţiunilor de trafic de persoane şi trafic de minori, prin înşelăciune,
exploatarea victimelor constând în obligarea la practicarea prostituţiei, întruneşte
atât elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 8 din Legea nr.
39/2003 raportat la art. 323 C. pen., cât şi elementele constitutive ale infracţiunii
de trafic de persoane şi trafic de minori, prevăzute în art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a)
din Legea nr. 678/2001 şi art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din aceeaşi lege, aflate în
concurs real de infracţiuni (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2226/2009, disponibilă pe
www.scj.ro).
18.
Concurs real de infracţiuni. Omor. Rele tratamente aplicate minorului. Fapta

părintelui de a exercita în mod repetat violenţe asupra copilului său minor, care au
avut ca rezultat paralizia parţială a copilului, şi de a reitera exercitarea violenţei
asupra copilului după paralizia parţială a acestuia, cauzând decesul victimei minore,
întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat şi deosebit
de grav prevăzută în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. c) şi d) şi art. 176 alin. (1) lit. a)
C. pen., cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de rele tratamente aplicate
minorului prevăzută în art. 306 C. pen., aflate în concurs ideal de infracţiuni,
întrucât prin exercitarea violenţelor repetate, care în final au cauzat decesul
minorului, părintele a pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală şi
morală a acestuia (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1646/2009, disponibilă pe www.scj.ro).
19.
Viol. Infracţiune continuată. Lipsire de libertate în mod ilegal. Concurs de

infracţiuni. Eroare de fapt. 1) Actul sexual, rămas în forma tentativei, săvârşit prin
constrângerea victimei care nu a împlinit vârsta de 15 ani, urmat de comiterea unui
al doilea act sexual consumat, prin constrângerea aceleiaşi victime şi în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, constituie infracţiunea de viol în forma continuată,
prevăzută în art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din
acelaşi Cod. În cazul în care, în scopul săvârşirii infracţiunii de viol, victima minoră
a fost lipsită de libertate, prin răpire, de mai multe persoane împreună, fiind supusă
unor suferinţe pe durata lipsirii de libertate, prin exercitarea unor acte de violenţă
fizică repetate, sunt întrunite şi elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., aflată în
concurs cu infracţiunea de viol.
2) Dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea de viol asupra victimei care nu a împlinit

vârsta de 15 ani, pe care o cunoştea şi ale cărei trăsături somatice erau cele
normale pentru un copil de 15 ani, nu sunt incidente dispoziţiile art. 51 alin. (2) C.
pen. referitoare la eroarea de fapt secundară şi, în consecinţă, dispoziţiile art. 197
alin. (3) C. pen. nu pot fi înlăturate din încadrarea juridică a faptei de viol (I.C.C.J.,
20.
Concurs ideal de infracţiuni. Contrabandă calificată. Nerespectarea regimului

armelor şi muniţiilor. Introducerea în ţară de arme şi muniţii, fără drept, precum şi
deţinerea şi transportul acestora, fără drept, pe teritoriul României, după momentul
introducerii armelor şi muniţiilor în ţară, întrunesc atât elementele constitutive ale
infracţiunii de contrabandă calificată prevăzută în art. 271 din Legea nr. 86/2006
privind Codul vamal al României, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de
nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută în art. 279 alin. (1) C.
pen., aflate în concurs ideal de infracţiuni (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 952/2009,
21.
Luare de mită. Primire de foloase necuvenite. Concurs de infracţiuni. Faptele

funcţionarului, de a pretinde şi primi o sumă de bani care nu i se cuvine, în scopul
de a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, înainte de realizarea
actului, şi de a primi o nouă sumă de bani, ulterior îndeplinirii aceluiaşi act în
virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, fără ca această din
urmă sumă să fi fost solicitată sau oferită anterior realizării actului, întruneşte atât
elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 C.
pen., cât şi pe cele ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite prevăzută în art.
256 C. pen., aflate în concurs (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2842/2008, disponibilă pe
www.scj.ro).
22.
Omor deosebit de grav. Tâlhărie. Concurs de infracţiuni. În cazul infracţiunii

prevăzute în art. 176 lit. d) C. pen., împrejurarea care atribuie faptei de omor
caracter deosebit de grav este scopul urmărit de făptuitor, constând, între altele, în
săvârşirea unei tâlhării, legiuitorul cerând pentru existenţa infracţiunii ca acest scop
să fie numai urmărit de făptuitor, iar nu şi realizat efectiv. Dacă scopul urmărit de
făptuitor – săvârşirea unei tâlhării – a fost realizat efectiv, faptele se încadrează
atât în infracţiunea de omor deosebit de grav, cât şi în cea de tâlhărie, aflate în
23.
Tâlhărie. Săvârşirea faptei de o persoană având asupra sa o substanţă paralizantă.

Ultraj. Concurs de infracţiuni. Fapta inculpatului de a sustrage bunuri, urmată de
folosirea unui spray paralizant împotriva unui poliţist aflat în exerciţiul funcţiunii,
pentru a-şi asigura scăparea, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii
de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. b) C. pen., cât şi pe cele ale
infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (3) şi (4) din acelaşi Cod, aflate în
24.

Doctrină
C. Duvac, Concursul de norme penale (concurs de texte). Reflecţii, în R.D.P. nr.
2/2009, p. 61; C. Duvac, Infracţiunea deviată, pluralitate aparentă sau reală de
infracţiuni?, în Dreptul nr. 7/2010, p. 154; D. Lupaşcu, Modificarea pedepsei în
cazul constatării concursului de infracţiuni, recidivei sau a unor acte care intră în
conţinutul aceleiaşi infracţiuni, în Dreptul nr. 7/2002, p. 183; D. Soare, Discuţii
privind concursul formal de infracţiuni între profanare de morminte şi furt, în
Dreptul nr. 6/2005, p. 132; D. Soare, L. Soare, Reflecţii asupra unor cazuri în care
poate apărea concurs între infracţiunea de tâlhărie şi cea de lipsire de libertate în
mod ilegal, în Dreptul nr. 1/2008, p. 186; G. Paraschiv, Consideraţii privind noua
reglementare a pluralităţii de infracţiuni, în R.D.P. nr. 3/2006, p. 67; M.I. Grecu,
Concursul de infracţiuni. Natura juridică, în R.D.P. nr. 2/2006, p. 100; S.
Corlăţeanu, Sistemul sancţionator al concursului de infracţiuni în noul Cod penal, în
Dreptul nr. 11/2005, p. 192; T. Manea, Concursul de infracţiuni reglementat în noul
Cod penal. Examen critic. Elemente de drept comparat, în Dreptul nr. 3/2005, p.
193; V.-R. Gherghe, Tâlhăria săvârşită de o persoană înarmată şi portul fără drept
de armă albă – Concurs sau absorbţie, în R.D.P. nr. 2/2011, p. 136.


Codul Penal.
Decizii de speţă
1.
Infracţiuni săvârşite de minori. Oportunitatea aplicării măsurilor educative. Luarea

de către instanţele de judecată a uneia dintre măsurile educative prevăzute de art.
101 C. pen. faţă de inculpaţii minori trebuie să se realizeze în concordanţă cu
gravitatea faptelor, circumstanţele de săvârşire, urmările produse, precum şi în
raport cu persoana şi conduita anterioară a inculpatului minor. Dacă, în urma
analizării criteriilor sus-menţionate, refacerea educaţiei deficitare a minorului nu se
poate realiza prin luarea unei măsuri educative, atunci se impune aplicarea unei
pedepse acestuia. Astfel, având în vedere gravitatea deosebită a faptei imputate
inculpatului minor, circumstanţele concrete de săvârşire (furt prin violenţă în
condiţii de participaţie penală cu alţi inculpaţi minori în formă continuată), calitatea
de autor al faptelor a intimatului inculpat, precum şi rezonanţa socială negativă
creată opiniei publice de săvârşirea acestei infracţiuni, Curtea apreciază că se
impune condamnarea inculpatului minor la pedeapsa închisorii (C.A. Bacău, s. pen.
şi pt. cauze cu minori şi de fam., dec. nr. 817/2010, în Buletinul Curţilor de Apel nr.
4/2011).
2.
Contopirea pedepselor cu măsurile educative. Este admisibilă contopirea atunci

când făptuitorul a comis mai multe infracţiuni în concurs, în timpul minorităţii,
pentru unele infracţiuni aplicându-se măsura educativă a internării într-un centru de
reeducare, iar pentru altele aplicându-se pedepse cu închisoarea. Astfel, se vor
aplica prevederile Codului penal referitoare la concursul de infracţiuni, prin care a
fost adoptat sistemul cumulului juridic.
Respingerea cererii de contopire a celor două sancţiuni (măsura educativă a
internării într-un centru de reeducare şi pedeapsa închisorii) ar echivala cu
adoptarea sistemului cumulului aritmetic, care însă nu poate fi acceptat, deoarece
creează celui care a săvârşit infracţiunile în timpul minorităţii o situaţie mai grea –
prin privare de libertate pe o perioadă mai lungă – decât celui care a comis toate
infracţiunile după împlinirea vârstei de 18 ani.
Astfel, sancţiunile aplicate pentru fapte concurente se contopesc în sensul că

măsura educativă se va absorbi de pedeapsă (T.S., s. pen., dec. nr. 721/1981, în
C.D., p. 277; T.S., s. pen., dec. nr. 1989/1980, în R.R.D. nr. 6/1981, p. 88; T.
Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 143/1981, în Repertoriu de practică judiciară în
materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1988,
p. 171; D. Ciuncan, N. Ionescu, Sinteză de practică judiciară cu privire la regimul
sancţionator al minorilor în lumina prevederilor Decretului nr. 218/1977, în R.R.D.
nr. 10/1980, p. 42).
În schimb, dacă durata pedepsei închisorii este mai mică, se va executa măsura
educativă (a se vedea, în acest sens: T.S., s. pen., dec. nr. 502/1979, în C.D., p.
340; T.S., s. pen., dec. nr. 949/1979, în Repertoriu alfabetic de practică judiciară în
materie penală pe anii 1976-1980).
S-au formulat însă obiecţii în ceea ce priveşte posibilitatea absorbirii pedepsei

închisorii în măsura educativă atunci când durata acesteia este mai mare decât
durata pedepsei, dar numai când minorul a devenit major între timp.
S-a susţinut (a se vedea Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală

pe anii 1976-1980, p. 68, nota la dec. nr. 502/1979 a T.S., s. pen.) că trimiterea
unui infractor major într-o asemenea şcoală pare să vină în contradicţie cu menirea
acestor centre – aceea de a reeduca pe minori, şi nu pe majori –, pe lângă faptul că
influenţa acestei măsuri va fi mult diminuată faţă de vârsta mai înaintată a
condamnatului. De asemenea, o atare contopire încalcă voinţa legiuitorului, care a
prevăzut pentru majori un alt mod de sancţionare decât măsura educativă” (C.A.
Ploieşti, s. pen., dec. nr. 55/2005, în Pandectele Române nr. 2/2006, apud I.
Stelian, Drept penal. Partea generală. Contopire pedepse cu măsuri educative –
Rezumat de practică judiciară în materie penală).
3.
Minor. Măsura de siguranţă a internării medicale. Faţă de minorii care săvârşesc

fapte penale se pot lua numai măsurile educative prevăzute de art. 101 C. pen. În
consecinţă, măsurile de siguranţă, inclusiv internarea medicală prevăzută de art.
114 C. pen., nu se pot aplica minorilor. În speţă, prima instanţă a dispus internarea
făptuitorului minor într-un institut medical de specialitate, sentinţa fiind pronunţată
la sesizarea procurorului, care, prin ordonanţă, a dispus scoaterea minorului de sub
urmărirea penală, pe baza raportului de expertiză psihiatrică din care rezultă că
făptuitorul suferă de debilitate mintală accentuată cu grave tulburări de
comportament, având discernământ abolit. Hotărârea instanţei de judecată prin
care s-a dispus, în condiţiile sus-menţionate, luarea, faţă de minor, a măsurii de
siguranţă a internării medicale într-un institut de specialitate este nelegală şi
netemeinică. Existând cazul de iresponsabilitate prevăzut de art. 48 C. pen.,
procurorul ar fi trebuit ca, odată cu scoaterea făptuitorului de sub urmărirea penală,
să sesizeze comisia de ocrotire a minorilor, care să dispună internarea minorului
într-o instituţie de ocrotire pentru deficienţi psihici (C.S.J., s. pen., dec. nr.
683/1990, în Dreptul nr. 9/1991, p. 90).
Doctrină
A. Crişu, Tratamentul infractorului minor în materie penală, Ed. All Beck, Bucureşti
2007; A. Crişu, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept
comparat, Ed. C.H. Beck, ed. a II-a, Bucureşti 2006; C. Niculeanu, Regimul juridic
al măsurilor educative neprivative de libertate în lumina noului Cod penal, în
Dreptul nr. 8/2012, p. 106; D.M. Bulancea, M.B. Bulancea, Alternative ale detenţiei
în dreptul comparat, în Dreptul nr. 2/2007, p. 188; G. Stroe, Măsură educativă.
Cheltuieli judiciare, în R.D.P. nr. 3/1996, p. 96; L.C. Lascu, Minor. Măsură
educativă. Obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în R.D.P. nr. 3/1996, p. 94; M.
Basarab, M.M. Basarab, Reflecţii asupra unor măsuri educative, în R.D.P. nr.
2/2002, p. 19; M.A. Hotca, Comentariu privind Partea generală a noului Cod penal,
în Pandectele Române nr. 7/2009, p. 23; M.C. Putinei, Aspecte procedurale
specifice noului drept penal al minorilor – analiză comparativă în dreptul român şi
cel elveţian, în Pandectele Române nr. 11/2011, p. 74; R. Lupaşcu, Pedepsele ce se
pot aplica minorilor, cu referire specială la art. 10 şi 1101 din Codul penal, în
Dreptul nr. 12/1998, p. 92;T. Dascăl, Minoritatea în dreptul penal român, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2011, p. 100.
Legislaţie



Codul Penal.
1.
Decizie referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38519 din

Codul de procedură penală. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că dispoziţiile art. 38519 din Codul de procedură penală, care
reglementează rejudecarea cauzei după casarea hotărârii pronunţate anterior, nu
constituie o a doua judecată a aceleiaşi cauze, aşa cum fără temei susţin autorii
excepţiei, ci o fază a procesului penal în limitele aceleiaşi judecăţi, care se va
termina odată cu pronunţarea hotărârii definitive. De asemenea, chiar în cazul
particular invocat de autorii excepţiei, nu se poate reţine că rejudecarea după
casare implică pedepsirea de două ori a unei persoane pentru aceeaşi faptă, dat
fiind că mustrarea prevăzută de art. 102 din Codul penal nu este o pedeapsă, în
sensul art. 52 şi următoarele din acelaşi Cod, ci una dintre măsurile educative
prevăzute de art. 101 din Codul penal (Decizia Curţii Constituţionale nr. 57 din 1
februarie 2005, publicată în M. Of. nr 166 din 24 februarie 2005).
2.
Minor devenit major în cursul judecăţii. Aplicare măsuri educative. Măsura

educativă a mustrării poate fi aplicată infractorului minor care a depăşit vârsta de
18 ani la data pronunţării hotărârii. Măsura educativă a libertăţii supravegheate nu
poate fi luată faţă de infractorul minor care a depăşit vârsta de 17 ani. Celelalte
măsuri educative, prevăzute în art. 101 lit. c) şi d) C. pen, nu pot fi luate faţă de
infractorul minor care a devenit major, dar pot fi luate faţă de infractorul minor care
a împlinit vârsta de 17 ani (T.S., dec. nr. 1/1971, în C.D. 1971, p. 29).
Decizii de speţă
3.
Admiterea apelului şi, în consecinţă, desfiinţarea hotărârii apelate şi pronunţarea

unei noi hotărâri în sensul de a se înlocui măsura educativă a internării. Instanţa a
admis recursul formulat de inculpat în sensul că a înlăturat dispoziţia privind
aplicarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare a acestuia, iar
în baza art. 101 lit. a) combinat cu art. 102 C. pen. a aplicat acestuia măsura
educativă a mustrării, atrăgându-i atenţia asupra pericolului social al infracţiunii de
furt calificat comise, precum şi asupra faptului că, în cazul în care va comite din nou
o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o
pedeapsă. Curtea consideră că aplicarea măsurii educative a mustrării (măsură
neprivativă de libertate) oferă inculpatului şansa de a-şi continua studiile, de a
menţine relaţiile cu familia sa, de a participa la viaţa comunităţii şi de a acumula
experienţă socială, fiind suficientă pentru a se realiza îndreptarea acestuia. Instanţa
de control judiciar a avut în vedere faptul că, în cursul procesului penal, inculpatul
minor a dat dovezi temeinice de îndreptare, prezentându-se la toate termenele de
judecată şi achitând o parte din prejudiciul la plata căruia a fost obligat (în solidar
cu inculpatul G.), aspect relevat, de altfel, şi de instanţa de apel. De asemenea,
aceasta a reţinut că inculpatul minor nu are antecedente penale, este şcolarizat, a
fost sincer pe tot parcursul procesului penal şi a colaborat cu organele judiciare
pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, regretând fapta comisă (C.A.
Oradea, s. pen. şi pt. cauze cu minori, dec. nr. 41/R/2008, disponibilă pe
www.jurisprudentacedo.com).
4.
Tâlhărie. Inculpat minor. Mustrare. Art. 102 C. pen. Pedeapsă. Luarea măsurii
educative a mustrării faţă de minorul în vârstă de 17 ani, cu rea comportare, autor
al unei tâlhării săvârşite ziua, în public, împreună cu un alt minor, nu corespunde
criteriilor menţionate în art. 100 alin. (1) C. pen. Reducerea, în apel, prin reţinerea
de circumstanţe atenuante, a pedepsei închisorii stabilite de prima instanţă la
minimul prevăzut de lege coautorului de aceeaşi vârstă, care a mai fost anterior
condamnat la un an şi 6 luni închisoare, nu se justifică (C.S.J., s. pen., dec. nr.
2127/2003, disponibilă pe www.scj.ro, publicată în Pandectele Române nr. 4/
2004).
Doctrină
C. Niculeanu, Regimul juridic al măsurilor educative neprivative de libertate în
lumina noului Cod penal, în Dreptul nr. 8/2012, p. 106; G. Salontai, A. Salontai,
Unele aspecte teoretice privind drepturile infractorilor minori, în Dreptul nr. 2/2005,
p. 146; L. Lupu, Unele consideraţii privind aplicarea în timp a legii penale în cazul
minorilor, determinate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, în Caiete de Drept
Penal nr. 1/2012, p. 101; M. Iordache, Executarea măsurilor educative ale mustrării
şi libertăţii supravegheate aplicate minorilor infractori, în Dreptul nr. 8/2006, p.
147; T. Dascăl, Minoritatea în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,
p. 101.

Codul Penal.
Decizii de speţă
Notă: Se va avea în vedere practica judiciară menţionată în cazul circumstanţelor

agravante (art. 75 din actualul Cod penal şi art. 78 din noul Cod penal).
1.
Circumstanţe atenuante. Indicarea circumstanţelor. În cazul în care instanţa reţine

în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, indicarea în hotărâre a împrejurării
care constituie circumstanţă atenunată, motivarea reţinerii acesteia prin referire la
probe şi încadrarea împrejurării care constituie circumstanţă atenuantă în
prevederile art. 74 alin. (2) C. pen. sunt obligatorii, potrivit art. 79 din acelaşi Cod.
Prin urmare, este nelegală hotărârea prin care instanta nu motivează sau motivează
prin exprimări generale împrejurările reţinute ca circumstanţe atenuante şi le
încadrează generic în prevederile art. 74 C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.


Codul Penal.
1.
Aplicarea dispoziţiilor art. 449 C. proc. pen. în caz de concurs de infracţiuni

săvârşite de un inculpat minor căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri
educative. În situaţia cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 449 din Codul de
procedură penală, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor,
căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri educative, acestea se contopesc
conform art. 34 din Codul penal, în sensul aplicării sancţiunii rezultante celei mai
grele (I.C.C.J., decizia nr. XXX din 16 aprilie 2007, publicată în M. Of. nr. 763 din
12 noiembrie 2007).
Notă: A se vedea şi decizia nr. X din 24 octombrie 2005 pronunţată de I.C.C.J.,

publicată în M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006, în cadrul unui recurs în interesul
legii, în care se arată că „în caz de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele
s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la
contopire se aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul
graţierii sau care au fost graţiate parţial”.
2.
Cauze penale cu infractori minori
I. Cu privire la stabilirea limitelor răspunderii penale a minorilor:
1. În cazul în care minorul a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o parte

din actele succesive componente ale unei infracţiuni continue ori continuate sau ale
unei infracţiuni de obicei, pe care le repetă în perioada în care a devenit
răspunzător potrivit legii, va fi tras la răspundere penală numai pentru activitatea
infracţională săvârşită în această ultimă perioadă. În cazul în care a săvârşit, în
timpul în care nu răspundea penal, o faptă prevăzută de legea penală cu urmări
progresive realizate în perioada în care a devenit răspunzător, el nu va fi tras la
răspundere penală.
2. Pentru stabilirea existenţei discernământului minorului între 14 şi 16 ani în

momentul săvârşirii unei infracţiuni, instanţele trebuie să examineze nu numai
starea psihică a minorului, ci şi natura faptei comise, împrejurările concrete ale
comiterii acesteia, posibilitatea de a aprecia – ca urmare a educaţiei şi instrucţiei
primite, precum şi a fluenţelor mediului ambiant – că săvârşeşte o faptă dăunătoare
ce-i poate atrage pedepsirea; dacă instanţa nu poate stabili cu propriile mijloace
starea psihică a minorului, va dispune efectuarea unei expertize medico-psihiatrice.
II. Cu privire la consecinţele răspunderii penale a minorului.
1. Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (2) C. pen, pedeapsa se aplică numai dacă se
apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea
minorului; instanţele vor face această apreciere ţinând seama, astfel cum se
prevede în art. 100 alin. (1) partea a II-a, de gradul de pericol social al faptei
săvârşite, de starea fizică a minorului, de dezvoltarea sa intelectuală şi morală, de
comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte
elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Ţinând seama de
dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 23/1969 pentru executarea pedepselor,
instanţele vor examina dacă, în cazul unor infracţiuni mai puţin grave, pentru care
apreciază că ar trebui să aplice minorului o pedeapsă de scurtă durată, nu ar fi
indicat să ia o măsură educativă, pentru a nu prejudicia procesul de învăţământ şi
de pregătire profesională a minorului. După alegerea sancţiunii – măsura educativă
sau pedeapsa – instanţele vor stabil, în cadrul sancţiunii alese, măsura educativă
sau, după caz, pedeapsa corespunzătoare. Pentru alegerea măsurii educative,
instanţele vor avea în vedere dispoziţiile art. 104 alin. (2) C. pen – care înscriu
regula priorităţii mustrării şi libertăţii supravegheate –, precum şi pe acelea
prevăzute în art. 100 alin. (1) partea a II-a C. pen.
2. Măsura educativă a mustrării nu se poate lua în ipoteza că minorul a mai fost

sancţionat în acest fel, chiar dacă infracţiunea săvârşită din nou prezintă un pericol
social redus.
3. Măsura educativă a libertăţii supravegheate nu implică încredinţarea

supravegherii minorului întotdeauna părinţilor pentru motivul că aceştia nu sunt
despărţiţi; când se constată lipsa legăturilor afective între părinţi şi minori, lipsa lor
de grijă pentru educarea şi procesul de instruire a minorului ori existenţa unei stări
conflictuale care îndepărtează pe minor de familie, instanţele vor încredinţa
supravegherea minorului celorlalte persoane – în afara părinţilor – arătate în art.
103 C. pen sau uneia dintre instituţiile prevăzute în acest text.
4. Instanţa de judecată care a luat măsura libertăţii supravegheate, în cazul în care

este înştiinţată de persoane căreia i-a fost încredinţată supravegherea minorului că
acesta se sustrage de la supraveghere sau are purtări rele ori a comis o infracţiune,
trebuie să aibă rol activ şi, mai înainte de a revoca măsura libertăţii supravegheate,
să verifice prin orice mijloace de probă executarea celor arătate în înştiinţare.
5. Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare durează, în principiu,

până la majorat, dar dacă minorul, în cursul unui an de la internare, dă dovezi
temeinice de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea pregătirii
profesionale, poate fi liberat înainte de a deveni major; în consecinţă, instanţele de
judecată, luând măsura internării, nu pot stabili prin hotărâre că aceasta va dura
până la majoratul minorului.
6. Faţă de minorul care a executat o pedeapsă şi a săvârşit după liberare din nou o
infracţiune, se poate lua o măsură educativă, dacă această infracţiune prezintă un
grad de pericol social redus.
7. Graţierea totală şi condiţionată a unei pedepse aplicate minorului care a comis o

infracţiune în timpul în care execută măsura educativă a internării într-un centru de
reeducare nu atrage revocarea măsurii internării.
8. Măsura educativă a internării într-un institut medico-educativ se poate lua de

instanţă numai dacă efectuarea unei expertize medicale şi de specialitate confirmă
necesitatea supunerii minorului atât unui tratament medical, cât şi unui regim
special de educaţie.
9. În cazul în care instanţele de judecată aleg, pentru sancţionarea minorului

infractor, pedeapsa amenzii sau închisorii, ele o vor individualiza în raport cu
prevederile art. 72 C. pen.
10. Dacă minorul a săvârşit tentativa la o infracţiune, limitele pedepsei de aplicat
sunt acele prevăzute pentru tentativa la infracţiunea respectivă, reduse cu
jumătate, potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (1) C. pen. În cazul circumstanţelor
atenuante sau agravante, acestea se aplică la limitele prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită, reduse cu o treime, în conformitate cu dispoziţiile textului
menţionat.
11. Instanţele de judecată trebuie să examineze, în fiecare caz în care apreciază că

urmează a se aplica minorului o pedeapsă, dacă sunt întrunite condiţiile art. 81 C.
pen, şi, în consecinţă, să dispună suspendarea condiţionată a executării acesteia,
dacă îşi formează convingerea că îndreptarea minorului se poate realiza şi fără
executarea efectivă a pedepsei; de asemenea, ele trebuie să examineze dacă,
odată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, nu este necesară
încredinţarea supravegherii minorului uneia dintre persoanele sau instituţiile
12. În caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un minor, instanţele vor lua o

singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracţiuni, dacă găsesc că
pentru îndreptarea minorului este suficient a se lua o asemenea măsură, iar când
apreciază că se impune aplicarea de pedepse, vor stabili astfel de sancţiuni pentru
fiecare infracţiune în parte, făcând apoi aplicarea art. 34 C. pen. În ipoteza în care
unele dintre infracţiunile concurente prezintă gradul de pericol social care atrage
aplicarea unor pedepse, se vor stabili aceleaşi sancţiuni şi pentru infracţiunile mai
puţin grave, făcându-se apoi aplicarea art. 34 C. pen. În cazul în care după luarea
unei măsuri educative se descoperă că minorul a mai săvârşit o infracţiune pentru
care se apreciază că ar fi cazul a se aplica pedeapsa închisorii, măsura educativă se
revocă.
13. Când instanţele de judecată aplică minorului pedeapsa închisorii, trebuie să

pronunţe şi o pedeapsă accesorie, prevăzută în art. 71 C. pen. (T.S., dec. nr.
9/1972, publicată în R.R.D. nr. 5/1973, p. 91).
Decizii de speţă
3.
Minor. Contopirea pedepsei închisorii cu măsura educativă a internării în centrul de

reeducare. Prin decizia penală nr. 421/R/2013 a Curţii de Apel Cluj (nepublicată) a
fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca
împotriva sentinţei penale nr. 1335/2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a
casat-o doar cu privire la pedeapsa rezultantă, şi, rejudecând în aceste limite, în
urma contopirii pedepsei de 6 luni închisoare cu măsurile educative de internare
într-un centru de reeducare, i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea
de 6 luni închisoare în regim de detenţie.
În ceea ce priveşte însă contopirea măsurilor educative cu pedeapsa de 6 luni

închisoare aplicată inculpatului, s-a apreciat că se impune a se rectifica hotărârea
atacată. Astfel, văzând şi dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. XXX/2007 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi dispoziţiile generale ale Codului penal
referitoare la minori, la consecinţele răspunderii penale a acestora (art. 100 C.
pen.), s-a constatat că pedeapsa închisorii cu privare de libertate este, în mod
evident, mai grea decât măsura educativă a internării într-un centru de reeducare.
În consecinţă, s-a considerat executată pedeapsa rezultantă stabilită şi s-a dispus

anularea formelor de executare emise în vederea executării măsurilor educative, cu
consecinţa punerii în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză
(C.A. Cluj, dec. pen. nr. 421/R/2013, speţă prezentată in extenso în A.D. Lupea, M.
Rodina, Contopirea măsurilor educative cu pedepsele în cazul inculpaţilor minori.
Deducerea perioadei executate, în Pandectele Române nr. 7/2013).
Notă: În practică au existat şi alte soluţii contrare, în sensul că, procedând la

contopirea pedepsei închisorii cu măsura educativă a internării în centrul de
reeducare, instanţa a statuat că inculpatul va executa măsura educativă ca
sancţiune rezultantă mai grea, deoarece durata acesteia este mai mare decât
durata pedepsei închisorii (Jud. Bacău, sent. pen. nr. 558/2011, nepublicată). De
lege ferenda, se impune însă reglementarea expresă a modalităţii de echivalare a
perioadei petrecute în centru cu durata pedepsei executate în penitenciar de către
inculpatul minor, în cazul deducerii perioadei conform art. 36 alin. (3) C. pen.,
pentru ca decizia nr. XXX/2007 a instanţei supreme să aibă o finalitate concretă în
practică. În acest sens, în opinia noastră, ar fi recomandabilă ideea înfiinţării unei
comisii în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor care să verifice condiţiile din
centrele de reeducare în paralel cu cele din penitenciare, pentru a identifica
standarde care să permită, într-o manieră echitabilă, echivalarea perioadelor
executate în fiecare din aceste două instituţii.
4.
Criterii avute în vedere la individualizarea sancţiunii. Persoana minorului. Pedeapsa

se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este
suficientă pentru îndreptarea minorului. Din acest text de lege rezultă, pe de o
parte, că pedeapsa, ca sancţiune penală aplicabilă minorului, este o excepţie, iar,
pe de altă parte, criteriile de individualizare a sancţiunii sunt mai numeroase decât
cele îndeobşte avute în vedere la individualizarea pedepselor, ţinând seama de
particularităţile bio-psiho-fizice ale infractorului minor, persoană aflată în plină
dezvoltare şi formare. În speţă, din actele dosarului rezultă că, în data de 3 august
2010, inculpatul minor C.D., în vârstă de 16 ani şi 8 luni, a întreţinut un raport
sexual oral şi anal cu victima minoră M.M., în vârstă de 9 ani şi 6 luni, împotriva
voinţei acesteia, profitând de imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa. Aşa
cum corect a apreciat instanţa de fond, fapta reţinută în sarcina inculpatului
prezintă un grad ridicat de pericol social, dedus din circumstanţele în care a avut
loc, din vârsta victimei şi din urmările acestei fapte, care este de natură a afecta
îndeosebi dezvoltarea psihică a părţii vătămate.
În ce priveşte persoana minorului, dincolo de vârsta acestuia (nu împlinise 17 ani la

data comiterii faptei), este de observat că acesta avea un discernământ diminuat,
reţinându-se, între altele, că inculpatul are un comportament dezorganizat, imatur,
orientat doar spre satisfacerea nevoilor bazale, un nivel scăzut de şcolarizare,
provenind dintr-un mediu socio-familial subcultural, pauper, ale cărui consecinţe se
însumează cu deficitul cognitiv de tip retard psihic moderat, neavând acces la
norme sociale şi morale.
În concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de probaţiune se arată că

recunoaşterea faptei comise, absenţa unui comportament infracţional sau a unor
abateri semnificative de la normele sociale anterior comiterii faptei, existenţa unui
minim suport moral acordat de familie, precum şi implicarea sa în trecut în
desfăşurarea unor activităţi prosociale (cum ar fi cele lucrative, generatoare de
venituri) reprezintă factori care ar putea inhiba pe viitor dezvoltarea unui
comportament infracţional, condiţionat însă de urmarea unui tratament de
specialitate, având în vedere retardul psihic moderat de care suferă.
Aceste date ce caracterizează persoana inculpatului minor au fost în mod

corespunzător valorificate de către instanţa de fond şi cea de apel, apreciindu-se că
prin luarea unei măsuri educative adecvate se pot crea condiţii favorabile pentru
reeducarea şi recuperarea socială a minorului. Pentru toate aceste considerente,
Curtea a respins ca nefondat recursul Parchetului, conform art. 38515 pct. 1 lit. b)
C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului (I.C.C.J, s. pen.,
dec. nr. 1947/2011, disponibilă pe www.legalis.ro).
5.
Înlocuirea măsurii educative cu pedeapsa închisorii în propria cale de atac a

inculpatului. În ce priveşte sancţiunea aplicată inculpatului pentru fapta săvârşită,
Curtea constată că, potrivit art. 100 alin. (2) C. pen., pedeapsa se aplică numai
dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru
îndreptarea minorului. În speţă, deşi instanţa de fond l-a condamnat pe inculpatul
minor la pedeapsa închisorii, instanţa de apel a considerat că măsura internării într-
un centru de reeducare prevăzută de art. 104 C. pen. este cea mai adecvată pentru
a asigura reeducarea sa, în scopul corectării carenţelor de comportament ce au
condus la comiterea faptelor deduse judecăţii. Măsura educativă este, fără îndoială,
o sancţiune mai puţin severă, astfel încât ea nu poate fi înlocuită cu pedeapsa
închisorii în propria cale de atac a inculpatului, aşa cum acesta tinde prin motivele
de recurs formulate (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3195/2011, disponibilă pe
www.legalis.ro).
6.
Minoritate. Regim sancţionator special. În ipoteza în care un minor săvârşeşte o

tentativă şi, în faţa instanţei, uzează de procedura simplificată prevăzută de art.
3201 C. proc. pen., iar instanţa alege să-i aplice acestuia o pedeapsă, la stabilirea
pedepsei se vor urma trei etape. Mai întâi, se dă eficienţă art. 3201 C. proc. pen. şi
limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea consumată se reduc cu o treime,
în cazul pedepsei închisorii, şi cu o pătrime, în cazul pedepsei amenzii. Aceasta
deoarece art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. se referă la limitele de „pedeapsă
prevăzute de lege”, iar, potrivit art. 1411 C. pen., „prin pedeapsă prevăzută de lege
se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită
în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de
majorare a pedepsei”, or, minoritatea şi tentativa sunt, potrivit legii, cauze de
atenuare a pedepsei. Apoi, se face aplicarea dispoziţiilor privitoare la minoritate,
întrucât pentru această stare este instituit un regim sancţionator special. În acest
sens, limitele de pedeapsă reduse cu o treime sau, după caz, cu o pătrime se
înjumătăţesc. În sfârşit, deoarece tentativa este sancţionată în dreptul pozitiv după
teoria diversificării pedepselor, se vor aplica prevederile art. 21 C. pen., limitele de
pedeapsă reduse după parcurgerea primilor doi paşi urmând să fie înjumătăţite.
Dacă în cauză sunt reţinute şi circumstanţe atenuante legale sau judiciare,
reducerea sau schimbarea pedepsei impusă de art. 76 C. pen. se raportează la
limita minimă obţinută după ce a fost urmată ordinea celor trei etape descrise mai
sus (C.A. Târgu Mureş, s. pen. şi pt. cauze cu minori şi de fam., dec. nr. 87/2011,
în Buletinul Curţilor de Apel – Supliment nr. 3/2013).
7.
Reindividualizarea pedepselor. Principiul proporţionalităţii sancţiunilor cu pericolul

social concret al infracţiunilor şi persoana inculpaţilor. Toate împrejurările, legate de
faptă şi făptuitor, precum şi asigurarea proporţionalităţii între pericolul social
concret al infracţiunilor şi persoana infractorului, pe de o parte, şi pedeapsa
aplicată, pe de altă parte, justifică necesitatea reindividualizării judiciare a
pedepselor principale, accesorii şi complementare. Astfel, Înalta Curte apreciază, în
raport cu datele personale ale inculpaţilor şi comportamentul acestora după
comiterea faptei (prezentarea constantă în faţa organelor judiciare, adoptarea unei
atitudini de recunoaştere şi regret care sugerează înţelegerea supunerii voluntare la
consecinţele juridice ale încălcării legii), că pronunţarea condamnării constituie un
avertisment pentru aceştia şi, chiar fără executarea efectivă a pedepsei în regim de
penitenciar, condamnaţii nu vor mai săvârşi infracţiuni. În consecinţă, în temeiul
art. 861 C. pen., se va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
pentru toţi inculpaţii, pe termene de încercare calculate potrivit art. 862 C. pen.,
respectiv, art. 110 C. pen., cu supunerea acestora la măsurile de supraveghere
prevăzute de art. 863 C. pen. În raport cu noua modalitate de executare a
pedepsei, dar şi prin observarea principiului proporţionalităţii sancţiunilor cu
pericolul social concret al infracţiunilor şi persoana inculpaţilor, Înalta Curte
apreciază că se impune atât reducerea duratei pedepselor complementare, cât şi
neaplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. în conţinutul
pedepselor complementare şi pedepselor accesorii (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
801/2010, disponibilă pe www. legalis.ro).
8.
Criterii avute în vedere la individualizarea sancţiunii. Persoana minorului. Acţiunile

inculpatului minor constând, în esenţă, în provocarea de scandal public prin
comiterea de acte de violenţă fizică asupra a două persoane, faptă comisă într-un
local public, pe fondul consumului de alcool, şi care a provocat indignarea
cetăţenilor, constituie o faptă prin care s-au lezat grav relaţiile sociale referitoare la
bunele moravuri şi liniştea publică. Tot astfel, în contextul în care s-a dovedit cauzei
că inculpatul minor dovedeşte o conduită delicventă, persistând în comiterea de
fapte penale, cu toate că a fost cercetat penal pentru comiterea de infracţiuni, că
denotă ataşament faţă de comportamentul infracţional, precum şi lipsă de respect
faţă de lege şi autoritate, iar factorii de natură să dezvolte comportamentul
infracţional sunt preponderenţi faţă de cei de natură să inhibe acest tip de
comportament, condamnarea minorului la o pedeapsă cu închisoarea corespunde
exigenţelor art. 100 C. pen. şi art. 40 din Convenţia cu privire la drepturile copilului
(C.A. Alba Iulia, s. pt. cauze cu minori şi de fam., dec. pen. nr. 83/2010, disponibilă
pe www.spete.info).
9.
Criterii avute în vedere la individualizarea sancţiunii. Persoana minorului. În

conformitate cu prevederile art. 100 C. pen., la alegerea sancţiunii – măsură
educativă sau pedeapsă – care se aplică infractorului minor, se ţine seama de
gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea
intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în
care a trăit şi de alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Prin
urmare, la alegerea sancţiunii care se aplică infractorului minor, instanţa trebuie să
ţină seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, iar nu numai de
elementele de natură să caracterizeze persoana minorului. Aplicarea unei pedepse
este justificată, în cazul în care infractorul minor a săvârşit infracţiunile de omor
calificat şi deosebit de grav şi de tâlhărie, aflate în concurs, aducând atingere atât
vieţii, cât şi patrimoniului victimei, iar modalitatea de comitere a faptei dovedeşte
un comportament de o extremă violenţă şi indiferenţă faţă de viaţa victimei, pe
care, după ce a lovit-o în cap, cu putere, cu o piatră, pentru a-i sustrage un bun pe
care victima îl avea asupra sa, a lăsat-o în stare de inconştienţă în stradă (I.C.C.J.,
s. pen., dec. nr. 96/2009, publicată în Buletinul Casaţiei nr. 3/2009).
10.
Criterii avute în vedere la individualizarea sancţiunii. Persoana minorului. Pedepsele

de câte 2 şi, respectiv, 2 ani şi 6 luni închisoare, situate în imediata apropiere a
limitei speciale minime admise de prevederile art. 209 alin. (1), coroborate cu art.
109 C. pen., sunt juste, cuantumul, cât şi modalitatea de executare satisfăcând
întru totul criteriile tragerii la răspundere penală a minorilor, enumerate în art. 100
C. pen.
Faptele comise prezintă gravitate ridicată atât prin natura bunurilor, cuantumul
prejudiciului şi scopul însuşirii acestora, modalitatea de operare în grup, la
adăpostul întunericului, pătrunzând în imobil prin escaladare şi în prezenţa părţii
vătămate, profitându-se de vârsta înaintată, dar şi persoana recurenţilor, faţă de
care referatele de evaluare au concluzionat existenţa unui pattern infracţional, cu
grad ridicat de disponibilitate şi risc evolutiv de comitere a unor infracţiuni cu
motivaţie financiară, perseverenţă infracţională concretizată printr-o serie de
sustrageri, obiect al unor dosare penale aflate în curs de soluţionare, pe rolul
Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.
Astfel, recurentul E.D.T. prezintă o personalitate de tip extrovertit care se
integrează în mod facil în grup şi tinde să preia controlul, manifestă opoziţie faţă de
orice fel de restricţie impusă, fiind rezistent la solicitări, cu tendinţa de a-i domina
pe cei din jur, a refuzat să mai frecventeze cursurile şcolare încă de la vârsta de 10
ani, constituindu-şi un grup infracţional, conduită favorizată şi de lipsa de autoritate
a părinţilor ce asigură întreţinerea altor şapte copii între 5 şi 17 ani, tatăl având
antecedente penale pentru furturi din magazine.
În mod justificat instanţele anterioare au ajuns la concluzia că îndreptarea

recurenţilor poate fi realizată numai prin aplicarea pedepsei cu închisoarea, (chiar
dacă anterior nu au mai fost supuşi unor măsuri educative), iar sancţiunea trebuie
să fie executată sub control instituţionalizat în cadrul Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, neexistând garanţii că o atenuare a răspunderii penale conform art.
74 şi 76 C. pen. ori aplicarea dispoziţiilor art. 81 sau 1101 C. pen. ar contribui la
prezervarea ordinii publice şi, respectiv, la stoparea riscului infracţional menţionat
(C.A. Ploieşti, s. pen. şi pt. cauze cu minori şi de familie, dec. nr. 224/2009,
disponibilă pe www.idrept.ro).
11.
Criterii avute în vedere la individualizarea sancţiunii. Persoana minorului. În ceea ce

priveşte cunoaşterea gradului de pericol social al faptei săvârşite, este necesar şi
obligatoriu să se cerceteze modul în care au fost comise faptele şi toate
împrejurările care particularizează aceste fapte. Gradul de pericol social rezultă nu
numai din examinarea conţinutului concret al infracţiunii, ci şi din evaluarea
celorlalte stări, situaţii, împrejurări care au însoţit săvârşirea faptei şi care, deşi
ulterioare conţinutului infracţiunii, sunt de natură să singularizeze fapta şi să-i
creeze un anumit grad de pericol social. Tocmai de aceea, se impune ca instanţa, la
stabilirea gradului de pericol social concret al faptei, să analizeze toate împrejurările
care se răsfrâng asupra elementelor infracţiunii, chiar dacă stau în afara
conţinutului acesteia. Sunt deosebit de importante urmările faptei, dar şi persoana
inculpatului. Acest din urmă criteriu de individualizare priveşte un complex de date
referitoare la starea, situaţia infractorului – capacitatea psihofizică, vârsta,
ocupaţia, nivelul cultural, antecedentele, conduita după săvârşirea faptei –, date
care, în ansamblul lor, determină periculozitatea socială a infractorului. Starea
psihofizică indică aptitudinea inculpatului de a înţelege caracterul antisocial al
faptei, de a prevedea rezultatul vătămător al acesteia şi de a-şi manifesta în mod
liber voinţa.
Un alt element care trebuie examinat de instanţă în cadrul individualizării judiciare

a pedepsei este situaţia personală a inculpatului, nivelul său de pregătire
profesională şi culturală. Felul de viaţă materială şi intelectuală a inculpatului permit
instanţei să aprecieze asupra pedepsei ce se impune a fi aplicată. Este neîndoielnic
faptul că infracţiunile săvârşite de inculpat sunt grave, dar este necesar şi
obligatoriu a se observa că numai o pedeapsă echilibrată, care reflectă gradul de
pericol social al faptei şi al făptuitorului, poate să asigure reintegrarea socială a
acestuia. Inculpatul, la data săvârşirii faptei, avea vârsta de 16 ani, vârstă
vulnerabilă, minorul aflându-se la pragul dintre pubertate şi adolescenţă.
Informaţiile insuficiente, reprezentarea denaturată a realităţii au fost factori care au
condus la producerea rezultatului socialmente periculos. Din referatul de evaluare,
întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Botoşani, rezultă că
inculpatul minor provine dintr-o familie organizată, părinţii îndrumându-şi copilul în
spiritul formării unei atitudini pozitive. Acesta este elev în clasa a IX-a la Grupul
Şcolar D.N. Botoşani, rezultatele la învăţătură fiind bune. De asemenea, nu a creat
probleme de comportament, conformându-se regulamentului şcolar, relaţionând
corespunzător cu profesorii şi colegii. În raport de aceste elemente, Înalta Curte
apreciază că o pedeapsă rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare cu executare în
regim privativ de libertate este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut de art.
52 C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1316/2009, disponibilă pe www.legalis.ro).
12.
Inculpat minor. Pericol social. Aplicarea art. 181 <SPAN class=BOLDCHAR C. pen.
Criterii de apreciere a existenţei pericolului social. Aplicarea unei pedepse cu
închisoarea. În aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 104 C. pen. pentru inculpatul
minor P.P.A. se reţine că au fost avute în vedere, corespunzător, atât gradul
concret de pericol social al faptei săvârşite la inducţia negativă a coinculpaţilor
majori, corelat cu împrejurările de comitere a acesteia, cât şi de dezvoltarea
intelectuală şi morală a minorului, de conduita acestuia în familie şi societate, de
condiţiile materiale şi morale ale familiei sale şi de orice alte elemente de natură să
caracterizeze persoana minorului. Astfel, se conchide, de asemenea, şi în cazul
recurentului minor, inculpatul P.P.A., că măsura educativă a internării într-un centru
de reeducare prevăzută de art. 104 C. pen. este judicioasă spre a răspunde
exigenţelor art. 52 C. pen., fiind unica aptă să asigure configurarea unor noi
atitudini ale sale faţă de comiterea de infracţiuni, precum şi viitoarea sa reinserţie
şcolară pozitivă (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2588/2009, disponibilă pe
www.legalis.ro).
13.
Recurs. Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. Măsuri
educative. Dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. – referitoare la cazul
de casare privind aplicarea unei pedepse greşit individualizate în raport cu
prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege – sunt
incidente, prin raportare la dispoziţiile art. 100 C. pen., şi în cazul sancţiunilor
aplicabile minorilor care răspund penal, atât cu privire la măsurile educative, cât şi
cu privire la pedepse, întrucât, în caz contrar, ar rămâne în afara controlului judiciar
măsurile educative, sancţiuni de drept penal aplicabile cu prioritate în raport cu
pedepsele în cazul minorilor care răspund penal. Prin urmare, examinarea, în
recursul întemeiat pe prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., a modului
în care a fost aplicată unui inculpat minor o măsură educativă din cele prevăzute în
art. 101 C. pen. este admisibilă (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5709/2007, publicată în
Buletinul Casaţiei nr. 2/2008).
14.
Minor. Săvârşirea de către făptuitorul minor, în concurs, a mai multor fapte
prevăzute de legea penală. Faţă de caracterul unitar al măsurii educative de
trimitere într-o şcoală specială de muncă şi reeducare, în cazul săvârşirii mai multor
infracţiuni – în condiţiile concursului –, instanţa trebuia să aplice minorilor o singură
măsură educativă pe o durată de la 2 la 5 ani, ţinând seama de gravitatea faptelor,
de împrejurările în care au fost comise şi de conduita lor generală. Împrejurarea că
a intervenit un decret de graţiere care exceptează unele din faptele săvârşite, iar
pentru altele graţiază pedeapsa sau măsura educativă, nu este de natură să ducă la
aplicarea mai multor măsuri educative, ci a uneia singure, făcându-se însă
menţiune, în dispozitiv, despre faptele privitor la care sunt aplicabile dispoziţiile de
graţiere. (T.S., s. pen., dec. nr. 2533/1983, disponibilă pe www.indaco.ro).
Doctrină
A.D. Lupea, M. Rodina, Contopirea măsurilor educative cu pedepsele în cazul
inculpaţilor minori. Deducerea perioadei executate, în Pandectele Române nr.
7/2013; C. Turianu, Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori,
Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1995; D.M. Bulancea, M.B. Bulancea, Alternative ale
detenţiei în dreptul comparat, în Dreptul nr. 2/2007, p. 188; E. Cazan, Tratamentul
sancţionator aplicabil minorilor infractori în dreptul comparat, în Dreptul nr. 4/2013,
p. 217; F. Grecu, S.M. Rădulescu, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană.
Studiu comparativ între Statele Unite şi România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
p. 349; G. Nicolae, Aspecte legate de tratamentul sancţionator al minorilor, în
Dreptul nr. 9/1999, p. 103; Gh. Mateuţ, Propunere „de lege ferenda” privind
instituirea recidivei la minori, în Dreptul nr. 8/1995, p. 55; I. Pascu, Răspunderea
penală a infractorilor minori în Codul penal în vigoare. Elemente de drept comparat
şi perspective legislative, în Pro Lege nr. 3/2006, p. 60; L. Herghelegiu, Minor.
Răspundere penală şi civilă, în R.D.P. nr. 1/2004, p. 133; L.M. Stănilă, Discuţii
referitoare la un subiect tabu: răspunderea penală obiectivă, în Dreptul nr. 1/2013,
p. 152; M. Iordache, Despre regimul sancţionator al minorilor infractori în lumina
noului Cod penal, în Dreptul nr. 5/2005, p. 154; M. Pocora, M.S. Pocora, Aspects of
comparative law in the matter of juvenile pre-delinquency and delinquency with
trends towards sanctions and prevention, CKS The 7th International Scientific
Session „Challenges of the Knowledge Society”, 17-18 mai 2013, Universitatea
Nicolae Titulescu Bucureşti; M. Pocora, M.S. Pocora, The approach of the
educational, non-detention measures applied to the minor, from the point of view of
the new criminal regulations and the elements of compared law, CKS The 7th
International Scientific Session „Challenges of the Knowledge Society”, 17-18 mai
2013, Universitatea Nicolae Titulescu Bucureşti; M.C. Kmen, R. Raţă, Răspunderea
penală a minorului. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, 2007; M.I.
Rusu, Obstacole de implementare a noului Cod penal în privinţa răspunderii penale
a minorului, articol publicat în „Noua legislaţie penală. Tradiţie, recodificare,
reformă, progres juridic”, sub egida Academiei Române, Institutul de Cercetări
Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”, şi a Asociaţiei Române de Ştiinţe Penale, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012 vol. II, p. 24; V. Brutaru, Tratamentul minorului
infractor în documentele internaţionale, în R.D.P. nr. 2/2012, p. 161; V. Pavel, Noi
argumente pentru instituirea recidivei la minori, în Dreptul nr. 4/1996, p. 56.
Comentariu la articolul 3 din Codul

Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Treska c. Albaniei şi Italiei. Aplicabilitatea Convenţiei. Persoană aflată sub

jurisdicţia altui stat. Statele îşi exercită jurisdicţia după regula teritorialităţii, doar în
cazuri excepţionale putându-se vorbi despre o persoană că se află sub jurisdicţia
unui stat, dacă nu se află pe teritoriul acestuia din urmă.
Art. 1. Responsabilitatea statelor. Pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere în

faţa Curţii pentru o eventuală violare a unor drepturi prevăzute în Convenţie, este
obligatoriu, în baza art. 1 din Convenţie, ca victima acelei violări să se fi aflat sub
jurisdicţia statului în cauză. În principiu, statele îşi exercită jurisdicţia după regula
teritorialităţii, doar în cazuri excepţionale putându-se vorbi despre o persoană că se
află sub jurisdicţia unui stat dacă nu se află pe teritoriul acestuia din urmă. Simplul
fapt că un stat este pârât într-un proces civil desfăşurat în faţa instanţelor altui stat
nu este suficient pentru a conduce la extinderea jurisdicţiei sale asupra persoanei în
cauză. În speţă, reclamantul a introdus o acţiune în faţa unei instanţe albaneze
contra statului italian. În cadrul acestei proceduri, reclamantul nu s-a aflat sub
jurisdicţia Italiei, potrivit principiilor expuse mai sus, astfel că refuzul statului italian
de a executa hotărârea judecătorească nu poate fi cercetat de către Curte, care nu
are competenţa personală de a examina plângerea (C.E.D.O., Secţia a III-a, decizia
Treska c. Albaniei şi Italiei, 29 iunie 2006, cererea nr. 26937/04, disponibilă pe
2.
Aplicarea pedepsei complementare. Pedeapsa complementară a interzicerii unor

drepturi, prevăzută de legea penală română în conţinutul art. 64 din Codul penal, se
aplică, în condiţiile art. 65 din acelaşi Cod, şi inculpaţilor cetăţeni străini (I.C.C.J.,
decizia nr. XXIV din 16 aprilie 2007 cu privire la aplicarea pedepsei complementare
a interzicerii unor drepturi în cazul inculpaţilor cetăţeni străini, publicată în M. Of.
nr. 772 din 14 noiembrie 2007).
Notă: Într-o asemenea situaţie, în condiţiile legii speciale, instanţa română poate
transmite hotărârea rămasă definitivă autorităţii judiciare competente din statul de
origine al cetăţeanului străin condamnat. Organele judiciare abilitate ale statului în
cauză vor avea posibilitatea reindividualizării acestei pedepse, în raport cu legislaţia
sa internă, în baza dispoziţiilor Deciziei-cadru 2008/947/JAI a Consiliului din 27
noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul
hotărârilor judecătoreşti şi al deciziilor de probaţiune în vederea supravegherii
măsurilor de probaţiune şi al sancţiunilor alternative, publicată în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene nr. L 337/102 din 16 decembrie 2008.
Decizii de speţă
3.
Mandat european de arestare. Motiv opţional de refuz al executării. Infracţiuni

comise pe teritoriul României. Motivul de refuz al executării mandatului european
de arestare reglementat de art. 88 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004 – privitor
la cazul când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit
legii române, sunt comise pe teritoriul României – reprezintă un motiv opţional de
refuz al executării, instanţa română nefiind obligată să refuze executarea, şi
priveşte exclusiv cazul când infracţiunile sunt comise pe teritoriul României, potrivit
legii române, iar nu cazul când infracţiunile sunt comise pe teritoriul statului
emitent şi numai actele de pregătire, care nu atrag competenţa instanţelor române,
sunt efectuate pe teritoriul României (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4055/2010,
Notă: După republicare, textul incident este prevăzut la art. 98 alin. (2) lit. e).
4.

comise pe teritoriul României. În conformitate cu prevederile art. 88 alin. (2) lit. b)
din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza
executarea mandatului european de arestare dacă persoana solicitată este supusă
unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul
european de arestare.
Având în vedere că procedurile judiciare în dosarul parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism, au început anterior emiterii mandatului european de
arestare, că respectivele proceduri vizează o activitate infracţională mai amplă şi că
cele mai multe acte materiale sunt localizate pe teritoriul României, este în interesul
facilitării cercetărilor şi aflării adevărului în integralitate ca persoana solicitată să
rămână în România [C.A. Constanţa, sent. pen. nr. 70/2010, apud V. Drăghici, în
Buletinul Reţelei Judiciare Române în materie penală (coordonator Ioana-Cristina
Morar), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 185].
Notă: După republicare, textul incident este prevăzut la art. 98 alin. (2) lit. b).
5.

comise pe teritoriul României. Potrivit art. 88 alin. (2) lit. b) din Legea nr.
302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea
mandatului european de arestare când persoana care face obiectul mandatului
european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi
faptă care a motivat mandatul european de arestare.
Având în vedere că activitatea infracţională de recrutare a minorilor s-a desfăşurat

în România, că minorii sunt cetăţeni români şi domiciliază în România, că
materialele pedofilo-pornografice au fost realizate în apartamente din România, că
unele victime nu au fost încă identificate, este în interesul urmăririi penale, în
sensul stabilirii întregii activităţi infracţionale, al identificării tuturor victimelor şi
tuturor participanţilor la săvârşirea faptelor, a gradului fiecăruia de participaţie, ca
cercetările penale să se efectueze de către autorităţile judiciare române, care,
datorită circumstanţelor reale ale săvârşirii faptelor, sunt în măsură să administreze
probele într-un interval de timp mai scurt decât autorităţile judiciare străine, astfel
încât se impune ca persoana solicitată să nu fie predată acestora.
Dacă arestarea persoanei solicitate a fost dispusă în vederea predării acesteia către
autorităţile judiciare străine, iar ulterior s-a constatat incidenţa unui caz de refuz al
executării mandatului european de arestare, instanţa va revoca măsura arestării şi
va dispune punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate [C.A. Constanţa,
sent. pen. nr. 71/2010, apud V. Drăghici, în Buletinul Reţelei Judiciare Române în
materie penală (coordonator Ioana-Cristina Morar), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,
pp. 187-188].
Notă: După republicare, textul incident este prevăzut la art. 98 alin. (2) lit. b); cu
toate că, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,
republicată, motivul invocat este unul opţional, probele invocate de instanţă
dovedesc faptul că măsura luată este legală.
6.
Transferarea persoanelor condamnate. Motiv de refuz opţional al transferării.

Sesizarea procurorului şi cererea de transferare a persoanei condamnate de
instanţele române poate fi respinsă, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile transferării
prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, în cazul în care persoana
condamnată nu a achitat integral despăgubirile civile prevăzute în hotărârea de
condamnare, ci acestea au fost achitate numai parţial de către asigurător, şi nici nu
a garantat plata integrală a despăgubirilor, (fiind incident în cauză un – n.r.) motiv
de refuz opţional al transferării persoanei condamnate, prevăzut în art. 153 lit. d)
din Legea nr. 302/2004, republicată (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1040/2012,
7.
Infracţiune săvârşită pe teritoriul României de către o persoană care nu mai are

cetăţenia română. Fapta persoanei fără cetăţenie, domiciliată în România, care,
având aprobarea de a părăsi definitiv ţara, a ridicat de la Banca de Comerţ Exterior
o sumă de bani, în dolari, depusă pe numele său de o persoană din străinătate, dar,
nemaiplecând din România, a continuat să deţină mijloacele de plată străine şi după
expirarea termenului prevăzut de Decretul nr. 210/1960 în care acestea trebuiau
predate constituie infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. (1) din sus-menţionatul
Decret.
Lipsa cetăţeniei române este fără semnificaţie sub aspectul aplicării acestui text,
deoarece, potrivit art. 3 C. pen., legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe
teritoriul României, indiferent de cetăţenia făptuitorului (T. mun. Bucureşti, s. a II-a
pen., dec. nr. 2493/1983, apud V. Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu de practică
Notă: Deşi actul normativ în cauză a fost abrogat, speţa prezintă interes, deoarece
redă cu acurateţe aplicarea principiului teritorialităţii legii penale române.
8.
Săvârşirea unui act de executare pe teritoriul României, de către un cetăţean străin.

Legea penală română se aplică, în baza art. 3, oricărei persoane, chiar dacă este
cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie, în cazul în care făptuitorul a săvârşit
un act de executare a infracţiunii pe teritoriul ţării noastre sau numai rezultatul
infracţiunii s-a produs pe teritoriul român [T. Mun.. Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr.
2493/1983, R. 3, p. 161; T. reg. Iaşi, dec. pen. Nr. 3228/1967, în R.R.D. nr.
11/1968, p. 113, apud R.M. Stănoiu, în G. Antoniu, C. Bulai (coordonatori), Practica
judiciară penală. Partea generală. Art. 1-51 Codul penal, Ed. Academiei, Bucureşti,
1988, vol. I, p. 13].
9.
Infracţiune săvârşită pe teritoriul României de către un cetăţean străin. Tot astfel,

legea penală română se aplică cetăţeanului străin care a săvârşit pe teritoriul român
infracţiunea de exercitare a comerţului fără autorizaţie, chiar dacă legea penală a
ţării al cărui cetăţean este ar fi mai blândă [T.S., col. pen., dec. nr. 52/1967, în
R.R.D. nr. 1/ 1968, p. 154, apud R.M. Stănoiu, în G. Antoniu, C. Bulai
(coordonatori), Practica judiciară penală. Partea generală. Art. 1-51 Codul penal,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, vol. I, p. 13].
Doctrină
I. Lascu, Aplicarea legii penale române în spaţiu, în Dreptul nr. 6/2010, p. 89; L-A.
Lascu, Aplicarea legii penale române în spaţiu din perspectiva dispoziţiilor noului
Cod penal, în Dreptul nr. 10/2010, p. 11; M. Făgăraş, Aplicarea legii penale în
spaţiu. Propuneri de lege ferenda, în R.D.P. nr. 4/2008, p. 96; M. Făgăraş,
Aplicarea legii penale în spaţiu. Referinţe de drept comparat, în R.D.P. nr. 2/2009,
p. 158; M. Făgăraş, Excepţii de la principiul teritorialităţii legii penale, în R.D.P. nr.
1/2008, p. 157.


Codul Penal.
Decizii de speţă
1.
Legea temporară are acest caracter numai dacă limitarea ei în timp rezultă, fără
echivoc, din însuşi textul ei, prevăzându-se data ieşirii din vigoare, sau dacă
aplicarea este limitată prin natura situaţiei temporare care a impus-o.
Întrucât ocuparea abuzivă, fără repartiţie şi contract de închiriere a unor locuinţe

din fondul locativ de stat, constituie o faptă a cărei săvârşire nu se limitează la o
anumită perioadă de timp, Decretul-Lege nu are caracterul unei legi temporare,
fiind în vigoare şi în prezent şi, deci, nu se poate susţine că incidenţa acestuia este
depăşită (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 300/2005, apud L. Bărbulescu, A. Pandrea, V.V.
Paşca Cameniţă, A. Vlăsceanu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Jurisprudenţa
Secţiei penale pe anul 2005, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 3).
Doctrină
D. Ciurcan, Dreptul intertemporal şi controlul costituţionalităţii legii, în Pro Lege nr.
1/1994, p. 248; D. Lupaşcu, E. Rusu, Unele consideraţii în legătură cu aplicarea
legii penale în timp, cu referire la Decretul-lege nr. 5/1989, în Dreptul nr. 10-
11/1991, p. 62; L.-A. Lascu, Aplicarea legii penale române în timp în lumina noului
Cod penal, în Dreptul nr. 7/2010, p. 33; Ş.G. Ungureanu, R. Ungureanu, Reflecţii
asupra implicaţiilor penale ale timpului, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 60.

Codul Penal.
1.
Încadrarea juridică a faptelor de vătămare corporală prin care s-a pus în primejdie
viaţa unei persoane. Fapta de vătămare corporală gravă, prin care făptuitorul a pus
în primejdie viaţa unei persoane, reprezentându-şi însă că prin aceasta s-ar putea
produce şi moartea – dacă a urmărit sau a acceptat acest rezultat, fără ca moartea
să se fi produs din cauze independente de voinţa sa – constituie tentativă la
infracţiunea de omor, încadrându-se în art. 20 combinat cu art. 174 C. pen.
Dacă făptuitorul, punând în mod obiectiv în pericol viaţa persoanei vătămate, nu a

avut reprezentarea morţii victimei sau, chiar dacă şi-a reprezentat această
posibilitate, nu a urmărit-o sau acceptat-o, fapta constituie infracţiunea de
vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 C. pen. [Plen T.S., decizie
publicată în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1974, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pp. 46-49, apud Jurisprudenţa instanţei supreme
2.
Corecta încadrare a omorului şi a tentativei de omor a două sau mai multe

persoane. Persoana care plăsmuieşte în întregime sau parţial un înscris oficial
comite infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C. pen., fără
a fi necesar ca pentru existenţa acestei infracţiuni înscrisul să fie folosit [Plen T.S.,
dec. de îndrumare nr. 4 din 28 mai 1970, publicată în Culegere de decizii ale
Tribunalului Suprem pe anul 1970, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pp. 42-44, apud
Jurisprudenţa Instanţei Supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008), ediţie
îngrijită de L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008, p. 41].
Decizii de speţă
3.

detenţiune pe viaţă. Tentativa la omor deosebit de grav. Potrivit art. 3201 alin. (7)
C. proc. pen., dispoziţiile alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală
vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. În consecinţă,
procedura judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei nu este aplicabilă, dacă
acţiunea penală priveşte tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav,
deoarece, potrivit art. 176 C. pen., infracţiunea de omor deosebit de grav se
pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, iar utilizarea în lege a sintagmei „o infracţiune
care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă” presupune neluarea în considerare a
cauzelor de reducere a pedepsei, cum este tentativa infracţiune (I.C.C.J., s. pen.,
4.
Înşelăciune. Tentativă. Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Elemente

constitutive. 1) Inducerea şi menţinerea în eroare a reprezentanţilor unor societăţi
comerciale, prin prezentarea ca adevărată a calităţii de reprezentant al unei
societăţi comerciale care, în realitate, nu a fost niciodată constituită, precum şi a
calităţii de reprezentant al Comitetului Naţional pentru Coordonarea Programelor de
Dezvoltare Regională al Guvernului României, cu ocazia emiterii de cambii, în scopul
de a obţine un folos material injust, fapta având ca rezultat învestirea cu formulă
executorie a cambiilor şi trecerea la executare silită împotriva Ministerului
Finanţelor pentru o sumă mai mare de 200.000 lei, executare silită care nu a fost
finalizată, constituie tentativă la infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit
de grave, prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C.
pen.
2) Emiterea de instrumente de plată (cambii), contracte de împrumut credal care

constituie înscrisuri sub semnătură privată, în care făptuitorul a înscris date nereale
privind existenţa societăţii comerciale emitente şi calitatea de membru al Agenţiei
Multilaterale de Garantare a Investiţiilor şi a atestat în fals că respectiva societate
ar fi beneficiară de garanţii guvernamentale, instrumente de plată predate pentru a
fi supuse instanţei spre învestire cu formulă executorie şi trecerea la executare
silită, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub
semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
5.
Omor deosebit de grav. Tentativă. Omor săvârşit asupra unui militar. Omor săvârşit
de către un militar. Tentativa la infracţiunea de omor, săvârşită de către un militar
în timpul îndatoririlor de serviciu, prin executarea unor manevre periculoase cu
arma care au avut ca rezultat acţionarea trăgaciului armei şi declanşarea unor
focuri de armă în direcţia altui militar, cauzându-i plăgi împuşcate, se încadrează în
dispoziţiile art. 20 raportat la art. 174 combinat cu art. 176 alin. (1) lit. g) C. pen.,
iar nu şi în art. 176 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, întrucât elementul circumstanţial
de agravare prevăzut în art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen. referitor la săvârşirea
omorului asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar în timpul
sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora,
presupune ca mobilul faptei să îl constituie răzbunarea sau ura împotriva persoanei
asupra căreia este săvârşită fapta, din cauza serviciului pe care aceasta îl
îndeplineşte (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1091/2011, disponibilă pe www.scj.ro).
6.
Tentativă. Omor deosebit de grav. Omor săvârşit asupra unui poliţist. Fapta
inculpatului, oprit în trafic în cadrul unei investigaţii efectuate de poliţie, de a pune
în mişcare autoturismul în timp ce un poliţist se afla cu picioarele pe scăriţa
autoturismului şi cu o mână prins de bara metalică de deasupra autoturismului, de
a continua deplasarea în trafic cu viteză, inclusiv pe contrasens, şi de a accidenta o
altă maşină, în timp ce poliţistul se afla în exteriorul autoturismului, inculpatul
efectuând manevre prin care să îşi asigure scăparea de urmărirea unei maşini de
poliţie şi de victimă, constituie tentativă la omor deosebit de grav, fiind incidente
dispoziţiile art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen., referitoare la săvârşirea faptei asupra
unui poliţist în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu ale acestuia (I.C.C.J., s.
7.
Tentativă. Viol prevăzut în art. 197 alin. (1) C. pen. Omor. Plângere prealabilă.
Exercitarea din oficiu a acţiunii penale. Dispoziţia cuprinsă în art. 197 alin. (4) C.
pen., potrivit căreia acţiunea penală pentru fapta de viol prevăzută în art. 197 alin.
(1) din acelaşi Cod se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, nu este incidentă în cazul în care decesul persoanei vătămate – victimă a
infracţiunii de viol prevăzută în art. 197 alin. (1) C. pen. sau a tentativei la această
infracţiune prevăzută în art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) C. pen. – a fost cauzat
prin săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de omor asupra acesteia, întrucât
imposibilitatea persoanei vătămate de a formula plângere prealabilă este
determinată de activitatea infracţională a inculpatului, iar săvârşirea infracţiunii mai
grave de omor nu îi poate crea inculpatului un motiv de impunitate pentru o altă
faptă comisă de el. În acest caz, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în art. 197
alin. (1) C. pen. sau în art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) C. pen. se exercită din
oficiu (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2656/ 2010, disponibilă pe www.scj.ro).
8.
Tentativă la infracţiunea de omor. Omor în forma consumată. Fapta inculpatului de

a aplica lovituri cu picioarele, cu intensitate şi în mod repetat, în capul victimei
căzute la pământ în agonie, ulterior momentului în care coinculpatul a aplicat
victimei mai multe lovituri cu cuţitul în zona toracică şi abdominală, secţionându-i
artera aortică, constituie tentativă la infracţiunea de omor, şi nu infracţiunea de
omor în forma consumată, în condiţiile în care loviturile aplicate de inculpat, chiar
dacă aveau potenţial tanato-generator, nu şi-au manifestat potenţialul, iar loviturile
aplicate anterior de coinculpat au cauzat decesul, prin secţionarea arterei aortice,
independent de intervenţia sau de intensitatea loviturilor aplicate de inculpat
9.
Tentativă. Omor calificat. Omor săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei

de a se apăra. Omor deosebit de grav. Omor săvârşit prin cruzimi. Fapta
inculpatului de a imobiliza un copil în vârstă de 4 ani şi de a turna apă clocotită
peste corpul acestuia, în zone vitale şi nevitale, mai întâi cu o cană de 250 ml, iar
ulterior cu un cazan de 15 litri, cauzându-i suferinţe prelungite, de mare intensitate
– acţiune întreruptă prin intervenţia unei persoane – întruneşte elementele
constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav,
prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. d) şi art. 176 alin. (1)
lit. a) C. pen. inculpat (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2033/2010, disponibilă pe
www.scj.ro).
10.
Omor calificat. Tentativă. Premeditare. Fapta inculpatului de a procura un

termometru cu mercur, de a aştepta ocazia pentru a pătrunde în locuinţa victimei –
soţia sa cu care se afla în proces de divorţ – şi de a introduce mercurul din
termometru în ţigările victimei, într-o cantitate suficientă pentru a produce, prin
inhalare sub formă de vapori, decesul victimei, rezultat care nu s-a produs, întrucât
victima a sesizat greutatea ţigărilor cu mercur, întruneşte elementele constitutive
ale tentativei la infracţiunea de omor calificat, săvârşită cu premeditare, asupra
soţului, prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. a) şi c) C.
pen.
Într-un astfel de caz există o tentativă pedepsibilă la infracţiunea de omor calificat,

nefiind incidente dispoziţiile art. 20 alin. (3) C. pen., deoarece substanţa utilizată de
inculpat era aptă şi suficientă pentru a produce decesul victimei, numai diligenţa
acesteia făcând posibilă evitarea producerii rezultatului, iar aplicarea dispoziţiilor
art. 20 alin. (3) C. pen. presupune ca mijloacele utilizate, prin natura lor, în orice
condiţii şi de oricine ar fi folosite, să nu poată duce, în nicio împrejurare, la
producerea rezultatului (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1681/2010, disponibilă pe
www.scj.ro).
11.
Tentativă la infracţiunea de omor. Punerea în primejdie a vieţii. Fapta de a lovi

victima în abdomen cu o sticlă spartă, cauzându-i o plagă înjunghiată cu evisceraţie
de intestin subţire, care a necesitat 12-14 zile de îngrijiri medicale, constituie
tentativă la infracţiunea de omor, omor calificat sau, după caz, omor deosebit de
grav, indiferent dacă, potrivit actelor medico-legale, leziunile traumatice au pus sau
nu în primejdie viaţa victimei, întrucât existenţa tentativei la infracţiunea de omor
nu este condiţionată de punerea în primejdie a vieţii. Noţiunea de punere în
primejdie a vieţii, utilizată în actele medico-legale, priveşte aspectele medicale, în
timp ce tentativa la infracţiunea de omor, aspectele juridice (I.C.C.J., s. pen., dec.
12.
Tentativă. Omor calificat. Premeditare. Omor deosebit de grav. Omor săvârşit

asupra a două sau mai multor persoane. Fapta inculpatului care, pe un fond de
gelozie, în scop de răzbunare, a luat hotărârea de a ucide victimele – fosta sa soţie
şi prietenul acesteia –, s-a înarmat, a pătruns în locuinţa fostei sale soţii, a aşteptat
sosirea victimelor şi, în momentul în care acestea au intrat în locuinţă, le-a aplicat
mai multe lovituri de cuţit, care, datorită intervenţiei unei persoane, nu a condus la
decesul victimelor, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea
de omor calificat şi deosebit de grav, prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, art.
175 alin. (1) lit. b) C. pen. În acest caz, circumstanţa agravantă prevăzută în art.
75 alin. (1) lit. d) C. pen., referitoare la săvârşirea infracţiunii din motive josnice,
nu poate fi reţinută, întrucât luarea hotărârii de a ucide victimele, pe un fond de
gelozie, în scop de răzbunare a fost reţinută ca împrejurare caracterizând
premeditarea şi a constituit – alături de împrejurarea că inculpatul a chibzuit asupra
faptei, s-a înarmat, a pătruns în locuinţă şi a aşteptat sosirea victimelor – temeiul
încadrării juridice a faptei în forma calificată a infracţiunii de omor prevăzută în art.
175 alin. (1) lit. a) C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2979/2009, disponibilă pe
www.scj.ro).
13.
Viol. Tentativă. Infracţiune consumată. Dacă agresiunea sexuală asupra victimei

minore în vârstă de 7 ani, săvârşită profitând de imposibilitatea ei de a se apăra şi
de a-şi exprima voinţa datorată vârstei, a fost întreruptă prin intervenţia unei alte
persoane, înainte de consumarea actului sexual, fapta întruneşte elementele
constitutive ale tentativei la infracţiunea de viol prevăzută în art. 20 raportat la art.
197 alin. (1) şi (3) C. pen., iar nu ale infracţiunii de viol în forma consumată
14.
Tentativă. Omor deosebit de grav. Omor săvârşit prin cruzimi. Acţiune civilă.
Prejudiciu incert. 1) Cruzimile, ca element circumstanţial de agravare a omorului
prevăzut în art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen., implică, pe de o parte, ferocitatea
acţiunii violente comise asupra victimei, iar pe de altă parte, sentimentul de oroare
pe care aceasta îl provoacă. Aplicarea a 36 de lovituri de cuţit victimei, în prezenţa
copilului minor al acesteia, faptă care nu şi-a produs efectul datorită intervenţiei
medicale prompte, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea
de omor deosebit de grav săvârşit prin cruzimi, prevăzută în art. 20 raportat la art.
174 şi art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen.
2) În soluţionarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale în cadrul procesului penal,

repararea pagubei cauzate prin săvârşirea unei infracţiuni presupune atât repararea
pagubei efective (damnum emergens), cât şi a folosului nerealizat (lucrum
cessans), cu condiţia ca acestea să fie certe. Sporurile pentru ore suplimentare,
pentru munca prestată în timpul nopţii sau în zilele de sărbătoare legală, variabile
în funcţie de programul de producţie al societăţii în cadrul căreia este angajată
victima, neavând caracterul unui prejudiciu cert în privinţa existenţei şi a întinderii,
nu pot fi incluse în cuantumul daunelor materiale acordate victimei, ca folos
nerealizat (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 47/2009, disponibilă pe www.scj.ro).
15.
Furt calificat. Tentativă. Efectuarea de săpături în zona de protecţie a unei conducte

de transport a produselor petroliere. Fapta inculpatului care a efectuat săpături pe
un teren aflat în curtea casei sale, având cunoştinţă de faptul că în locul unde a
săpat este amplasată o conductă petrolieră, a înlăturat instalaţia cu robinet
existentă şi, fiind stropit de un jet de motorină, a fugit în casă, constituie tentativă
la infracţiunea de furt calificat, potrivit prevederilor art. 209 alin. (5) C. pen., în
baza cărora efectuarea de săpături pe terenul aflat în zona de protecţie a unei
conducte de transport a produselor petroliere este asimilată tentativei (I.C.C.J., s.
16.
Pruncucidere. Elemente constitutive. Tentativă. Lipsa incriminării. Curatelă.

Omisiunea de a desemna un curator. 1) Uciderea copilului nou-născut, săvârşită
imediat după naştere, de către mama care s-a aflat într-o stare psihică pricinuită de
naştere, constatată pe baza unei expertize medico-legale, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de pruncucidere prevăzute în art. 177 C. pen. Dacă
acţiunea de ucidere a mamei aflate într-o astfel de stare nu şi-a produs efectul,
copilul nou-născut fiind salvat, soluţia de achitare a acesteia este legală, întrucât
tentativa la infracţiunea de pruncucidere nu este incriminată.
2) Omisiunea instanţei de a desemna un curator al copilului nou-născut pentru

judecata cauzei nu constituie un motiv de casare, dacă nou-născutul a fost
reintegrat în familia mamei sale printr-o hotărâre a comisiei pentru protecţia
copilului (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1948/2005, disponibilă pe www.scj.ro).
17.
Tâlhărie. Tentativă. Infracţiune consumată. Distincţie. Dacă inculpatul nu a luat

niciun ban de la partea vătămată faţă de care a întrebuinţat ameninţări în scop de
furt, întrucât aceasta nu avea asupra sa bunuri, fapta constituie tentativă la
infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de tâlhărie în forma consumată
18.
Trafic de droguri de mare risc. Tentativă. Infracţiune consumată. Fapta inculpaţilor

de a oferi spre vânzare unei persoane mai multe doze de heroină şi de a le
transporta la locul tranzacţiei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
trafic de droguri de mare risc în formă consumată, iar nu ale tentativei la această
infracţiune, chiar dacă tranzacţia nu a avut loc datorită intervenţiei organului de
poliţie şi a procurorului, întrucât art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000
incriminează, ca modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii, şi punerea în
vânzare, distribuirea, livrarea cu orice titlu, transportul sau deţinerea drogurilor de
mare risc (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 334/2005, disponibilă pe www.scj.ro).
19.
Tâlhărie. Tentativă. Infracţiune consumată. Distincţie. Smulgerea unui lanţ de la

gâtul părţii vătămate constituie infracţiunea de tâlhărie în forma consumată, iar nu
tentativa la infracţiunea de tâlhărie, deoarece furtul, care constituie acţiunea
principală a infracţiunii de tâlhărie, s-a consumat în momentul în care inculpatul a
smuls lanţul de la gâtul părţii vătămate, chiar dacă bunurile sustrase nu au fost
găsite asupra inculpatului, ci pe caldarâm, la locul săvârşirii faptei (I.C.C.J., s. pen.,
20.
Tâlhărie. Violenţe. Faptă săvârşită de o persoană având asupra sa o substanţă

paralizantă. Furt. Tentativă. Fapta de a sustrage bunuri dintr-o locuinţă, făptuitorul
fiind surprins în momentul în care încerca să părăsească locul, având asupra sa
bunurile părţii vătămate, şi utilizarea de către acesta a unui spray paralizant pentru
a-şi asigura scăparea întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie
săvârşită de o persoană având asupra sa o substanţă paralizantă, iar nu ale
tentativei la infracţiunea de furt calificat (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2717/2004,
21.
Despăgubiri. Daune morale. Omor. Tentativă. Provocare. Săvârşirea tentativei la

infracţiunea de omor în condiţiile provocării nu exclude obligarea făptuitorului la
plata unor daune morale; culpa comună a victimei va fi luată în considerare numai
la stabilirea întinderii despăgubirilor pentru daune morale, după aceleaşi reguli ca şi
la stabilirea întinderii reparaţiilor pentru pagube materiale (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
22.
Furt. Infracţiune consumată. Tentativă. Împrejurarea că făptuitorii au fost surprinşi

sustrăgând produse petroliere din conductă, după ce au umplut mai multe butoaie
cu produsul sustras până în acel moment, când le-au abandonat şi au fugit de la
locul faptei, nu atribuie acesteia caracterul de tentativă la infracţiunea de furt;
cantitatea sustrasă din conductă şi pusă în recipiente a fost scoasă din posesia
părţii vătămate, furtul acesteia fiind deci consumat (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
23.
Tâlhărie. Tentativă. Infracţiune consumată. Pentru ca infracţiunea complexă de
tâlhărie să fie consumată, se cere ca principala sa componentă, furtul, să fie
epuizată prin însuşirea bunului; dacă acţiunea de luare a bunului din posesia sau
detenţia altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componenta sa
adiacentă, întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, s-a consumat, fapta, în
întregul ei, constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
24.
Tentativă. Infracţiuni exceptate de la graţiere. Potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr.
137/1997, graţierea acordată prin acest act normativ nu se aplică – între altele –
persoanelor care au săvârşit infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 209 C.
pen. Excepţia priveşte nu numai infracţiunea consumată, ci şi tentativa. Soluţia
decurge din prevederile art. 144 C. pen., în care se arată că, ori de câte ori legea
penală foloseşte expresia „săvârşirea unei infracţiuni”, prin aceasta se înţelege
săvârşirea oricăreia din faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor,
instigator sau complice (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 782/1997, în R.D.P.
nr. 3/1998, p. 140, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile
speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O.,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 34).
25.
Tentativă. Infracţiuni pentru care legiuitorul a stabilit că nu se pedepseşte tentativa.

Pruncucidere. În cazul pruncuciderii, tentativa nefiind pedepsită, instanţa pronunţă
achitarea inculpatei (T. jud. Gorj, dec. pen. nr. 1/1968, în R.R.D. nr. 4/1969, p.
184, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile speciale, doctrină,
Bucureşti, 2007, pp. 34-35).
Doctrină
A.M. Truichici, Sancţionarea tentativei în cazul faptelor prevăzute cu sancţiuni
alternative, în R.D.P. nr. 4/2010, p. 60; C. Ghegheci, Tentativa în cazul infracţiunii
complexe praeterintenţionate, în R.D.P. nr. 4/2012, p. 90; I. Ionescu, Pedepsirea
tentativei potrivit noului Cod penal, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 92; I. Lascu,
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Tentativă, în R.D.P. nr. 1/2003, p.
155; M. Iordache, Reglementarea tentativei în Legea nr. 286/2009 privind Codul
penal, în Dreptul nr. 1/2010, p. 56; M. Petrovici, Un aspect de necorelare a
tratamentului sancţionator aplicabil tentativei, în raport cu cerinţa privitoare la
gravitatea abstract a faptei absorbite în structura unităţii legale sau naturale de
infracţiune, în Dreptul nr. 4/2008, p. 196; N.D. Popa, Conceptul de obiect material
al infracţiunii şi tentativa, în Dreptul nr. 2/2011, p. 147; R. Chiriţă, Tentativa la
infracţiunile complexe praeterintenţionate, în R.D.P nr. 1/2000, p. 51; S. Ivaşcu, A.
M-Ivaşcu, Acte pregătitoare. Tentativă. Delimitare, în R.D.P. nr. 4/2006; T. Manea,
Instituţia tentativei improprii. O nouă abordare în perspective modificării Codului
penal, în Dreptul nr. 7/2003, p. 135; T. Manea, Tentativa improprie, în R.D.P. nr.
1/2002, p. 52.


Penal.
Doctrină
I. Lascu, Aplicarea legii penale române în spaţiu, în lumina noului Cod penal, în
Dreptul nr. 6/2010, p. 89.


Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Puhk c. Estoniei. Este oprită aplicarea retroactivă a legii penale, deoarece s-
ar încălca principiul nullum crimen sine lege, adică principiul legalităţii incriminării şi
a pedepsei. În speţă, instanţele naţionale l-au condamnat pe inculpat la 4 ani de
închisoare, luând în considerare şi activitatea desfăşurată înainte de intrarea în
vigoare a Codului penal estonian (13 ianuarie 1995), deşi în acea perioadă
activitatea infractorului nu era considerată infracţiune, ci o abatere administrativă.
Prin aceasta, instanţele naţionale au încălcat prevederile art. 7 parag. 1 din
Convenţia europeană (C.E.D.O., hotărârea din 10 februarie 2004, în R.R.D. nr.
4/2005, p. 155, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile speciale,
Decizii de speţă
Notă: A se vedea Aplicarea legii penale mai favorabile, pct. 10, 11, 12, 13, 14, 15,
16, 17.
2.
Aplicarea legii de procedură penală în timp. Potrivit prevederilor art. 279 alin. (2) C.
proc. pen., în vigoare până la modificarea Codului de procedură penală prin Legea
nr. 7/1973, plângerea prealabilă pentru infracţiunea înscrisă în art. 181 C. pen. se
introducea la comisia de judecată. În urma modificărilor art. 279 C. proc. pen. prin
legea sus arătată, plângerea prealabilă se introduce la organul de urmărire penală.
Dacă plângerea prealabilă a fost introdusă înainte de data modificării Codului de

procedură penală la comisia de judecată, potrivit regulilor procesuale în vigoare la
acea dată, sesizarea judecătoriei, ca urmare a faptului că părţile nu s-au împăcat –
de asemenea, anterior datei la care s-a modificat Codul de procedură penală –, este
legală, chiar dacă judecarea procesului a continuat şi după data modificării Codului
de procedură penală. Această soluţie constituie o aplicare a principiului potrivit
căruia dispoziţiile procesuale noi sunt de imediată aplicare, însă cu respectarea
actelor efectuate anterior potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, consacrată şi prin
art. 2 din Legea pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală (T.S., s.
pen., dec. nr. 2828/1973, în C.D. 1973, p. 498, şi în R.R.D. nr. 1/1974, p. 163,
3.
Activitatea legii penale. Potrivit art. 1 din Decretul nr. 115/1977, publicat la 7 mai
1977, au fost amnistiate infracţiunile pedepsite de lege cu închisoare până la 3 ani
inclusiv sau cu amendă, iar potrivit art. 2 au fost graţiate în întregime pedepsele cu
închisoare până la 5 ani inclusiv, aplicate de instanţele de judecată. Conform art. 3
din acelaşi Decret, prevederile art. 1 şi 2 sunt aplicabile şi recidiviştilor, cu condiţia
ca, în cazul din art. 1, pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea până la 2 ani
inclusiv sau amenda, iar în cazul art. 2 pedeapsa aplicată de instanţă să fie
închisoarea de până la 2 ani închisoare inclusiv.
În baza art. 1 din Decretul nr. 147/1977 – adoptat ulterior, la 1 iunie 1977 – au
fost amnistiate toate infracţiunile săvârşite de minori, precum şi de tineri în vârstă
de 18-21 ani.
În raport de dispoziţiile art. 10 C. pen., referitoare la activitatea legii penale, se

impune concluzia că, dacă o persoană a fost condamnată definitiv, ca recidivist,
anterior adoptării Decretului 115/1977 – primul termen constituindu-l o infracţiune
săvârşită între 18-21 ani –, statutul său de recidivist încetează, în baza art. 1 din
Decretul nr. 147/1977, numai cu începere de la 1 iunie 1977.
Prin urmare – deşi pe calea contestaţiei la executare se poate stabili că infracţiunea
ce constituie primul termen al recidivei a fost amnistiată şi deci contestatorul nu
mai este recidivist de la 1 iunie 1977 –, totuşi, pe aceeaşi cale, nu se poate
constata graţierea unei pedepse, în baza art. 2 din Decretul nr. 115/1977, adoptat
ulterior, atâta vreme cât, în momentul adoptării acestui Decret, condamnatul, fiind
la acea dată recidivist, nu putea beneficia de dispoziţiile textului sus-menţionat, ci
numai de prevederile art. 3.
A decide altfel ar însemna să se considere că Decretul nr. 147/1977 are efect

retroactiv şi că deci contestatarul nu a fost recidivist până la data acestui decret.
Or, faptul că Decretul nr. 147/1977 se referă la infracţiunile comise până la 1 iunie
1977 de minori sau tineri până la 21 de ani nu duce la o asemenea concluzie, la
care s-ar putea ajunge numai prin interpretarea eronată a legii şi prin crearea
artificială a unor dispoziţii de amnistie şi graţiere, rezultate din combinarea
prevederilor din cele două decrete – nr. 155/1977 şi nr. 147/1977 –, fără să se ţină
seama de succesiunea lor în timp (T.S., s. mil., dec. nr. 83/1979, apud V.
4.
Recidiva. Pluralitatea de infracţiuni ce constituie recidivă ia naştere numai prin

comiterea celei de-a doua fapte şi deci regimul juridic aplicabil recidivei este acela
din momentul săvârşirii ultimei infracţiuni. În consecinţă, în aplicarea (stabilirea –
n.r.) situaţiei dacă un inculpat este sau nu recidivist, trebuie avută în vedere legea
în vigoare la data comiterii ultimei infracţiuni, şi nu legea anterioară, potrivit căreia
cel în cauză nu este considerat recidivist (T.S., s. pen., dec. nr. 1692/1978, apud V.
5.
Activitatea legii penale. Potrivit art. 4 din Legea nr. 30/1968 pentru punerea în
aplicare a Codului penal, pentru unele infracţiuni grave, inclusiv cea de omor,
dispoziţiile art. 14 C. pen., privitoare la aplicarea legii mai favorabile în cazul
pedepselor definitive, se aplică numai dacă instanţa, ţinând seama de infracţiunea
săvârşită, de persoana condamnatului şi de conduita acestuia după pronunţarea
hotărârii sau în timpul executării pedepsei, apreciază că este cazul ca acele
dispoziţii să fie aplicate.
Faţă de comportarea necorespunzătoare la locul de deţinere, pentru care

condamnatul a fost pedepsit disciplinar de mai multe ori, şi de gravitatea faptei
săvârşite – tâlhărie cu omor (art. 533 C. pen. anterior) –, în mod justificat prima
instanţă a respins contestaţia la executare prin care, în baza art. 14 C. pen., se
solicita să se reducă la 20 de ani închisoare, adică la maximul special actual al
pedepsei, sancţiunea de 25 de ani închisoare aplicată pentru infracţiunea sus-
menţionată (T.S., s. pen., dec. nr. 395/1981, în R.R.D. nr. 11/1981, p. 57, apud V.
Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii
6.
Infracţiune continuată. În cazul infracţiunii continuate, dacă cea din urmă dintre
infracţiunile componente ale acestei infracţiuni a fost săvârşită după intrarea în
vigoare a legii penale noi, care a majorat minimul şi maximul pedepsei, se va aplica
– pentru întreaga infracţiune – pedeapsa prevăzută de legea nouă.
În speţă, în executarea aceleiaşi rezoluţii, inculpatul a săvârşit, prin efracţie, în

perioada octombrie-18 noiembrie 1996, mai multe acţiuni de furt, pentru care i s-a
aplicat de prima instanţă, în baza art. 208 raportat la art. 209 lit. i), cu aplicarea
art. 41 alin. (2) C. pen., pedeapsa de 3 ani închisoare. Decizia instanţei de apel
care, admiţând apelul inculpatului, a redus pedeapsa la 2 ani închisoare, fără să fi
reţinut existenţa unor circumstanţe atenuante, este nelegală, deoarece inculpatul a
comis ultima acţiune de furt ce intră în compunerea infracţiunii continuate după
modificarea art. 209 C. pen. prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, care a
ridicat minimul special al pedepsei pentru infracţiunea de furt calificat de la un an la
3 ani închisoare (C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 553/1997, nr. 2/1998, p. 128,
apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de Drept Penal. Studii de practică judiciară,
1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 125).
7.
Infracţiune continuată. Prin art. 307 alin. (1) C. pen. – în redactarea în vigoare
până la adoptarea Legii nr. 140/1996 – era incriminată, sub denumirea de
nerespectare a măsurilor de încredinţare a minorului, reţinerea de către un părinte
a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia
i-a fost încredinţat minorul, potrivit legii, dacă creşterea şi educarea copilului ar fi în
primejdie.
Legea nr. 140/1996 a modificat textul, eliminând din conţinutul incriminării condiţia
ca, prin săvârşirea faptei, creşterea şi educarea copilului să fie în primejdie.
Din moment ce, în speţă, după rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ – anterior
datei de 16 noiembrie 1996 –, prin care copilul a fost încredinţat mamei, inculpatul
a continuat şi continuă şi în prezent să-l reţină pe minor, fapta constituie
infracţiunea prevăzută în art. 307 alin. (1) C. pen., chiar dacă nu s-a făcut dovada
că astfel creşterea şi educarea acestuia ar fi puse în primejdie.
Infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, în varianta

prevăzută în textul de mai sus, este o infracţiune continuă, astfel că regimul ei
juridic este guvernat de legea în vigoare la data epuizării sale (C.A. Bucureşti, s. I
8.
Aplicarea legii penale în timp în alte limite decât cele legale. Cazul de casare
prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. – aplicarea unei pedepse în alte
limite decât cele prevăzute de lege – este incident şi în situaţia în care s-a aplicat,
în baza art. 181 C. pen., o amendă cu caracter administrativ, fără a se respecta
limitele prevăzute de art. 91 C. pen.
Cum în speţă fapta pentru care s-a făcut aplicarea art. 181 C. pen. a fost comisă în
luna februarie 1993, amenda cu caracter administrativ în sumă de 1.000 lei, la
plata căreia a fost obligat inculpatul, este nelegală, căci prin Legea nr. 104/1992
limitele minime şi maxime ale acestei sancţiuni au fost fixate la 5.000 lei şi,
respectiv, 25.000 lei (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 382/1997, nr. 2/1998,
p. 134, apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de Drept Penal. Studii de practică
judiciară, 1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 126).
9.
Infracţiune continuă. În cazul infracţiunii continue, începută sub legea veche mai
favorabilă şi consumată sub legea nouă mai nefavorabilă, se aplică legea nouă,
prevederile art. 13 C. pen. nefiind aplicabile.
Inculpatul a fost condamnat la 100.000 lei amendă pentru săvârşirea infracţiunii de

furt prevăzută în art. 208 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 13 C. pen.
Instanţa a reţinut că, în luna noiembrie 1996, inculpatul a făcut modificări la tabloul
electric exterior şi la contor, astfel ca energia consumată să nu poată fi înregistrată
în perioada noiembrie 1996 - martie 1997.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 10 şi art. 13 C. pen., legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în

timpul cât ea se află în vigoare, iar în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până
la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se
aplică legea cea mai favorabilă.
Aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii de legi penale în timp,
presupune existenţa unei activităţi infracţionale săvârşite până la momentul intrării
în vigoare a noii legi.
Când activitatea ilicită a infractorului începută sub legea veche s-a prelungit în timp
şi sub legea nouă, având caracterul unei infracţiuni continue, momentul consumării
infracţiunii este acela al epuizării activităţii materiale.
Infracţiunea de furt prevăzută în art. 208 alin. (1) şi (2) C. pen. se pedepsea
anterior modificării prin Legea nr. 140/1996 cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă, iar după modificare cu închisoare de la un an la 12 ani.
În cauză s-a stabilit că inculpatul a sustras energie electrică în perioada noiembrie
1996-martie 1997, furtul constituind o infracţiune continuă. Între momentul
începerii activităţii infracţionale – noiembrie 1996 – şi momentul consumării
acesteia – martie 2007 – a intervenit Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996.
Întrucât infracţiunea s-a consumat după modificarea limitelor speciale ale pedepsei,
în speţă nu are semnificaţie succesiunea în timp a legilor penale, prevederile art. 13
C. pen. nefiind incidente, furtului săvârşit de inculpat aplicându-i-se legea nouă,
care prevede numai pedeapsa închisorii, nealternativă cu amenda (C.S.J., s. pen.,
dec. nr. 2514/1999, nr. 1/2002, p. 121, apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de
Drept Penal. Studii de practică judiciară, 1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed.
10.
Infracţiune continuă. În cazul în care în timpul duratei unei infracţiuni continue se

adoptă mai multe legi penale, fapta se încadrează potrivit legii în vigoare la data
când activitatea infracţională s-a încheiat, respectiv la data încetării acţiunii sau
inacţiunii prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective, iar nu potrivit
legii sub imperiul căreia a început, s-a prelungit şi a durat o perioadă de timp
această acţiune sau inacţiune (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2570/2005, apud L.
Bărbulescu, A. Pandrea, V.V. Paşca Cameniţă, A. Vlăsceanu, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2005, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2006, p. 2).
Doctrină
C. Sima, Aplicarea legii penale în timp, în R.D.P. nr. 2/2008, p. 120; C. Sima,
Aplicarea legii procesual penale în timp. Plângerea prealabilă, în R.D.P. nr. 2/2008,
p. 120; I. Vida, Acţiunea normei juridice în timp, în Dreptul nr. 12/2004, p. 81; I.
Vida, M. Enache, Ierarhia legilor şi evenimentelor legislative care se produc între
data intrării în vigoare şi data ieşirii din vigoare a legii, în Dreptul nr. 7/2012, p.
116; L-A. Lascu, Aplicarea legii penale române în timp în lumina noului Cod penal,
în Dreptul nr. 7/2010, p. 33; Sorin Corlăţeanu, Simina Corlăţeanu, Din nou despre
aplicarea legii penale în timp, în Dreptul nr. 6/2006, p. 141; St.G. Ungureanu, R.
Ungureanu, Reflecţii asupra implicaţiilor penale ale timpului, în R.D.P. nr. 3/2005,
p. 60.


Codul Penal.
1.
Încadrarea juridică a faptelor de vătămare corporală prin care s-a pus în primejdie
viaţa unei persoane. 1) Pentru existenţa infracţiunii de omor deosebit de grav
prevăzut de art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. nu este necesar ca fapta să fi fost
săvârşită printr-o acţiune unică, ci este suficient să fi fost comisă în aceeaşi
împrejurare, chiar prin acţiuni diferite.
niciuna dintre victime nu a decedat, în baza art. 21 C. pen. combinat cu art. 176 lit.
b) C. pen. [Plen T.S., dec. de îndrumare nr. 6 din 7 decembrie 1974, publicată în
Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1970, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1975, pp. 49-54, apud Jurisprudenţa Instanţei Supreme în unificarea practicii
judiciare (1969-2008), ediţie îngrijită de L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile, Ed.
2.
Tentativă. Stabilirea pedepsei în cazul infracţiunilor comise de către minori. În cazul

în care instanţele de judecată aleg, pentru sancţionarea minorului infractor,
pedeapsa amenzii sau a închisorii, ele o vor individualiza în raport de prevederile
art. 72 C. pen. Dacă minorul a săvârşit tentativa infracţiunii, limitele pedepsei de
aplicat sunt cele prevăzute pentru tentativă la infracţiunea respectivă, reduse cu o
treime, potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (1) C. pen. În cazul circumstanţelor
atenuante şi al celor agravante, acestea se aplică la limitele pedepsei prevăzute de
lege pentru infracţiunea săvârşită, reduse în conformitate cu dispoziţiile textului
menţionat (Plen T.S., dec. de îndrumare nr. 9/1972, în R.D.P. nr. 5/1972, p. 91,
3.
Aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. (1) lit. b) din Codul penal în cazul actelor de
violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două
persoane, dintre care una a decedat. Actele de violenţă cu intenţia de a ucide,
săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a
decedat, constituie atât infracţiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de
grav – comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz,
simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.
Agravanta prevăzută în art. 177 alin. (1) lit. b) C. pen. nu este aplicabilă în cazul
faptelor menţionate (I.C.C.J., decizia nr. V din 20 februarie 2006, publicată în M.
Of. nr. 492 din 7 iunie 2006, disponibilă pe www.scj.ro).
Decizii de speţă
4.

detenţiune pe viaţă. Tentativa la omor deosebit de grav. Potrivit art. 3201 alin. (7)
C. proc. pen., dispoziţiile alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală
vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. În consecinţă,
procedura judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei nu este aplicabilă, dacă
acţiunea penală priveşte tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav,
deoarece, potrivit art. 176 C. pen., infracţiunea de omor deosebit de grav se
pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, iar utilizarea în lege a sintagmei „o infracţiune
care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă” presupune neluarea în considerare a
cauzelor de reducere a pedepsei, cum este tentativa infracţiune (I.C.C.J., s. pen.,
5.
Tentativă. Omor deosebit de grav. Omor săvârşit asupra unui poliţist. Fapta
inculpatului, oprit în trafic în cadrul unei investigaţii efectuate de poliţie, de a pune
în mişcare autoturismul în timp ce un poliţist se afla cu picioarele pe scăriţa
autoturismului şi cu o mână prins de bara metalică de deasupra autoturismului, de
a continua deplasarea în trafic cu viteză, inclusiv pe contrasens, şi de a accidenta o
altă maşină, în timp ce poliţistul se afla în exteriorul autoturismului, inculpatul
efectuând manevre prin care să îşi asigure scăparea de urmărirea unei maşini de
poliţie şi de victimă, constituie tentativă la omor deosebit de grav, fiind incidente
dispoziţiile art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen., referitoare la săvârşirea faptei asupra
unui poliţist în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu ale acestuia (I.C.C.J., s.
6.
Tentativă la infracţiunea de omor. Omor în forma consumată. Fapta inculpatului de

a aplica lovituri cu picioarele, cu intensitate şi în mod repetat, în capul victimei
căzute la pământ în agonie, ulterior momentului în care coinculpatul a aplicat
victimei mai multe lovituri cu cuţitul în zona toracică şi abdominală, secţionându-i
artera aortică, constituie tentativă la infracţiunea de omor, şi nu infracţiunea de
omor în forma consumată, în condiţiile în care loviturile aplicate de inculpat, chiar
dacă aveau potenţial tanato-generator, nu şi-au manifestat potenţialul, iar loviturile
aplicate anterior de coinculpat au cauzat decesul, prin secţionarea arterei aortice,
independent de intervenţia sau de intensitatea loviturilor aplicate de inculpat
7.
Tentativă la infracţiunea de omor. Punerea în primejdie a vieţii. Fapta de a lovi

victima în abdomen cu o sticlă spartă, cauzându-i o plagă înjunghiată cu evisceraţie
de intestin subţire, care a necesitat 12-14 zile de îngrijiri medicale, constituie
tentativă la infracţiunea de omor, omor calificat sau, după caz, omor deosebit de
grav, indiferent dacă, potrivit actelor medico-legale, leziunile traumatice au pus sau
nu în primejdie viaţa victimei, întrucât existenţa tentativei la infracţiunea de omor
nu este condiţionată de punerea în primejdie a vieţii. Noţiunea de punere în
primejdie a vieţii, utilizată în actele medico-legale, priveşte aspectele medicale, în
timp ce tentativa la infracţiunea de omor, aspectele juridice (I.C.C.J., s. pen., dec.
8.
Viol. Tentativă. Infracţiune consumată. Dacă agresiunea sexuală asupra victimei

minore în vârstă de 7 ani, săvârşită profitând de imposibilitatea ei de a se apăra şi
de a-şi exprima voinţa datorată vârstei, a fost întreruptă prin intervenţia unei alte
persoane, înainte de consumarea actului sexual, fapta întruneşte elementele
constitutive ale tentativei la infracţiunea de viol prevăzută în art. 20 raportat la art.
197 alin. (1) şi (3) C. pen., iar nu ale infracţiunii de viol în forma consumată
9.
Furt calificat. Tentativă. Efectuarea de săpături în zona de protecţie a unei conducte

de transport a produselor petroliere. Fapta inculpatului care a efectuat săpături pe
un teren aflat în curtea casei sale, având cunoştinţă de faptul că în locul unde a
săpat este amplasată o conductă petrolieră, a înlăturat instalaţia cu robinet
existentă şi, fiind stropit de un jet de motorină, a fugit în casă, constituie tentativă
la infracţiunea de furt calificat, potrivit prevederilor art. 209 alin. (5) C. pen., în
baza cărora efectuarea de săpături pe terenul aflat în zona de protecţie a unei
conducte de transport a produselor petroliere este asimilată tentativei (I.C.C.J., s.
10.
Pruncucidere. Elemente constitutive. Tentativă. Lipsa incriminării. Curatelă.

Omisiunea de a desemna un curator. 1) Uciderea copilului nou-născut, săvârşită
imediat după naştere, de către mama care s-a aflat într-o stare psihică pricinuită de
naştere, constatată pe baza unei expertize medico-legale, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de pruncucidere prevăzute în art. 177 C. pen. Dacă
acţiunea de ucidere a mamei aflate într-o astfel de stare nu şi-a produs efectul,
copilul nou-născut fiind salvat, soluţia de achitare a acesteia este legală, întrucât
tentativa la infracţiunea de pruncucidere nu este incriminată.
2) Omisiunea instanţei de a desemna un curator al copilului nou-născut pentru

judecata cauzei nu constituie un motiv de casare, dacă nou-născutul a fost
reintegrat în familia mamei sale printr-o hotărâre a comisiei pentru protecţia
copilului (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1948/2005, disponibilă pe www.scj.ro).
11.
Tâlhărie. Tentativă. Infracţiune consumată. Distincţie. Dacă inculpatul nu a luat

niciun ban de la partea vătămată faţă de care a întrebuinţat ameninţări în scop de
furt, întrucât aceasta nu avea asupra sa bunuri, fapta constituie tentativă la
infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de tâlhărie în forma consumată
12.
Trafic de droguri de mare risc. Tentativă. Infracţiune consumată. Fapta inculpaţilor

de a oferi spre vânzare unei persoane mai multe doze de heroină şi de a le
transporta la locul tranzacţiei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
trafic de droguri de mare risc în formă consumată, iar nu ale tentativei la această
infracţiune, chiar dacă tranzacţia nu a avut loc datorită intervenţiei organului de
poliţie şi a procurorului, întrucât art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000
incriminează, ca modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii, şi punerea în
vânzare, distribuirea, livrarea cu orice titlu, transportul sau deţinerea drogurilor de
mare risc (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 334/2005, disponibilă pe www.scj.ro).
13.
Tâlhărie. Tentativă. Infracţiune consumată. Distincţie. Smulgerea unui lanţ de la

gâtul părţii vătămate constituie infracţiunea de tâlhărie în forma consumată, iar nu
tentativa la infracţiunea de tâlhărie, deoarece furtul, care constituie acţiunea
principală a infracţiunii de tâlhărie, s-a consumat în momentul în care inculpatul a
smuls lanţul de la gâtul părţii vătămate, chiar dacă bunurile sustrase nu au fost
găsite asupra inculpatului, ci pe caldarâm, la locul săvârşirii faptei (I.C.C.J., s. pen.,
14.
Tâlhărie. Violenţe. Faptă săvârşită de o persoană având asupra sa o substanţă

paralizantă. Furt. Tentativă. Fapta de a sustrage bunuri dintr-o locuinţă, făptuitorul
fiind surprins în momentul în care încerca să părăsească locul, având asupra sa
bunurile părţii vătămate, şi utilizarea de către acesta a unui spray paralizant pentru
a-şi asigura scăparea întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie
săvârşită de o persoană având asupra sa o substanţă paralizantă, iar nu ale
tentativei la infracţiunea de furt calificat (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2717/2004,
15.
Despăgubiri. Daune morale. Omor. Tentativă. Provocare. Săvârşirea tentativei la

infracţiunea de omor în condiţiile provocării nu exclude obligarea făptuitorului la
plata unor daune morale; culpa comună a victimei va fi luată în considerare numai
la stabilirea întinderii despăgubirilor pentru daune morale, după aceleaşi reguli ca şi
la stabilirea întinderii reparaţiilor pentru pagube materiale (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
16.
Furt. Infracţiune consumată. Tentativă. Împrejurarea că făptuitorii au fost surprinşi

sustrăgând produse petroliere din conductă, după ce au umplut mai multe butoaie
cu produsul sustras până în acel moment, când le-au abandonat şi au fugit de la
locul faptei, nu atribuie acesteia caracterul de tentativă la infracţiunea de furt;
cantitatea sustrasă din conductă şi pusă în recipiente a fost scoasă din posesia
părţii vătămate, furtul acesteia fiind deci consumat (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
17.
Tâlhărie. Tentativă. Infracţiune consumată. Pentru ca infracţiunea complexă de

tâlhărie să fie consumată, se cere ca principala sa componentă, furtul, să fie
epuizată prin însuşirea bunului; dacă acţiunea de luare a bunului din posesia sau
detenţia altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componenta sa
adiacentă, întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, s-a consumat, fapta, în
întregul ei, constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
18.
Stabilirea pedepsei în caz de tentativă. a) Omor. Inculpatul a fost condamnat de

către prima instanţă la 11 ani închisoare, pentru tentativă la omor, prevăzută în art.
20 raportat la art. 174 C. pen., săvârşită în condiţiile recidivei postexecutorii,
prevăzută în art. 37 lit. b) C. pen. În apelul declarat de inculpat, s-a constatat că
această pedeapsă este nelegală, deoarece infracţiunea de omor prevăzută în art.
174 C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani, iar dacă fapta a
rămas în faza tentativei, potrivit art. 21 C. pen., se poate aplica o pedeapsă
cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege
pentru infracţiunea consumată, ceea ce înseamnă că inculpatul nu poate fi
condamnat la o pedeapsă ce depăşeşte 10 ani închisoare (care, pentru tentativă,
devine maxim special) (C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 240/A/ 1998, în R.D.P. nr.
4/1999, p. 153).
b) Omor deosebit de grav. În cazul în care legea incriminează ca infracţiune unică

uciderea a două sau mai multe persoane (omor deosebit de grav), se va pronunţa o
singură pedeapsă pentru tentativă la această infracţiune, chiar dacă obiectul
material îl constituie viaţa mai multor persoane (T.S., s. pen., dec. nr. 2311/1978,
în C.D. 1978, p. 338, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile
19.
Tentativă. Infracţiuni exceptate de la graţiere. Potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr.
137/1997, graţierea acordată prin acest act normativ nu se aplică – între altele –
persoanelor care au săvârşit infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 209 C.
pen. Excepţia priveşte nu numai infracţiunea consumată, ci şi tentativa. Soluţia
decurge din prevederile art. 144 C. pen., în care se arată că, ori de câte ori legea
penală foloseşte expresia „săvârşirea unei infracţiuni”, prin aceasta se înţelege
săvârşirea oricăreia din faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor,
instigator sau complice (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 782/1997, în R.D.P.
20.
Tentativă. Infracţiuni pentru care legiuitorul a stabilit că nu se pedepseşte tentativa.

Pruncucidere. În cazul pruncuciderii, tentativa nefiind pedepsită, instanţa pronunţă
achitarea inculpatei (T. jud. Gorj, dec. pen. nr. 1/1968, în R.R.D. nr. 4/1969, p.
Bucureşti, 2007, pp. 34-35).
Doctrină
A.M. Truichici, Sancţionarea tentativei în cazul faptelor prevăzute cu sancţiuni
alternative, în R.D.P. nr. 4/2010, p. 60; C. Ghegheci, Tentativa în cazul infracţiunii
complexe praeterintenţionate, în R.D.P. nr. 4/2012, p. 90; I. Ionescu, Pedepsirea
tentativei potrivit noului Cod penal, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 92; I. Lascu,
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Tentativă, în R.D.P. nr. 1/2003, p.
155; M. Iordache, Reglementarea tentativei în Legea nr. 286/2009 privind Codul
penal, în Dreptul nr. 1/2010, p. 56; M. Petrovici, Un aspect de necorelare a
tratamentului sancţionator aplicabil tentativei, în raport cu cerinţa privitoare la
gravitatea abstract a faptei absorbite în structura unităţii legale sau naturale de
infracţiune, în Dreptul nr. 4/2008, p. 196; N.D. Popa, Conceptul de obiect material
al infracţiunii şi tentativa, în Dreptul nr. 2/2011, p. 147; R. Chiriţă, Tentativa la
infracţiunile complexe praeterintenţionate, în R.D.P nr. 1/2000, p. 51; S. Ivaşcu, A.
M-Ivaşcu, Acte pregătitoare. Tentativă. Delimitare, în R.D.P. nr. 4/2006; T. Manea,
Instituţia tentativei improprii. O nouă abordare în perspective modificării Codului
penal, în Dreptul nr. 7/2003, p. 135; T. Manea, Tentativa improprie, în R.D.P. nr.
1/2002, p. 52.

Codul Penal.
1.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. (3) C. pen. Examinând

susţinerea, Curtea constată că problema care, în esenţă, constituie fondul cauzei
este aceea de a stabili dacă regula imperativă cuprinsă în conţinutul art. 81 alin. (3)
C. pen., cu privire la aplicarea măsurii de suspendare condiţionată a executării
pedepsei, este sau nu compatibilă cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi ale art. 16 alin.
(1) din Constituţie. Regimul pedepselor constituie o problemă de politică penală, pe
care organul legislativ este singurul îndreptăţit să o soluţioneze, în funcţie de
împrejurările existente la un moment dat în domeniul criminalităţii. Prin măsura
suspendării condiţionate a executării pedepsei în condiţiile art. 81 alin. (3) C. pen.
s-a urmărit în exclusivitate instituirea unui tratament mai sever pentru acele
categorii de infracţiuni apreciate de legiuitor ca fapte cu un grad de pericol ridicat.
În asemenea condiţii, încăcarea principiului egalităţii s-ar putea pune în discuţie
numai dacă instituirea unor astfel de măsuri ar crea discriminări între cetăţeni,
potrivit criteriilor stabilite de legiuitorul constituant. Cu alte cuvinte, textele
constituţionale invocate vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce
priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi
fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri,
indiferent de natura lor. În felul acesta, se justifică nu numai admisibilitatea unui
regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui.
Pentru considerentele expuse, excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă
(Decizia Curţii Constituţionale nr. 25 din 23 februarie 1999, publicată în M. Of. nr.
136 din 1 aprilie 1999, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile
Notă: Dispoziţiile art. 81 alin. (3) au fost abrogate prin art. I pct. 31 din Legea nr.
278/2006.
2.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. (4) C. pen. Curtea
constată că dispoziţiile art. 81 alin. (4) C. pen., condiţionând luarea unei măsuri de
politică penală cu grave consecinţe, cum este suspendarea condiţionată a
executării, desoluţionare a unei probleme de drept extrapenal, creează un regim de
discriminare între cetăţeni şi vine în contradicţie cu prevederile art. 4 alin. (2) şi ale
art. 16 din Constituţie. Accesul inculpatului la unele măsuri de politică penală
neprivative de libertate, la care el este îndreptăţit din punctul de vedere al politicii
penale şi al dreptului penal, nu îi poate fi interzis pe criterii străine justiţiei penale,
cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului. Inculpatul care nu are posibilitatea
obiectivă de acoperire a prejudiciului înaintea pronunţării hotărârii de condamnare
nu paote avea acces la condamnarea cu suspendarea executării pedepsei. Această
reglementare legală determină o discriminare pe criteriul averii. Repararea
prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune şi care constituie obiectul
acţiunii civile, alăturate acţiunii penale în cadrul procesului penal, se înfăptuieşte în
baza regulilor de drept civil şi nu poate influenţa răspunderea penală a autorului
prejudiciului. Nerepararea prejudiciului nu condiţionează răspunderea penală decât
dacă se dovedeşte reaua-credinţă a făptuitorului. Astfel, neîndeplinirea obligaţiilor
civile stabilite prin hotărârea judecătorească de condamnare nu poate duce la
revocarea suspendării executării pedepsei, dacă cel condamnat dovedeşte că nu a
avut putinţa de a îndeplini acele obligaţii (art. 84 C. pen.). De asemenea,
neachitarea, în aceleaşi condiţii, a cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile
nu constituie un impediment în obţinerea reabilitării judecătoreşti [art. 137 lit. d) C.
pen.]. Pe lângă discriminarea pe criteriul averii, pe care o creează dispoziţia legală
atacată, constrângerea inculpatului de a repara un prejudiciu pe care nu l-a creat
ori nu l-a produs în măsura pretinsă de persoana vătămată, ca preţ al accesului la o
măsură de politică penală la care este îndreptăţit, este contrară şi principiului
consacrat în Constituţie şi în convenţii internaţionale, şi anume dreptul la un proces
echitabil care să-i asigure posibilitatea de a dovedi în mod exact întinderea
drepturilor şi obligaţiilor în cazul conflictului adus în justiţie. Pentru considerentele
expuse, excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă (Decizia Curţii
Constituţionale nr. 463 din 13 noiembrie 1997, publicată în M. Of. nr. 53 din 6
februarie 1998, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile speciale,
Notă: Dispoziţiile art. 81 alin. (4) au fost abrogate prin art. I pct. 31 din Legea nr.
278/2006.
3.
Inculpat minor. Suspendare condiţionată a executării pedepsei. Dispoziţiile art. 1101

alin. (1) C. pen se interpretează în sensul că, în cazul suspendării executării
pedepsei închisorii sub supraveghere sau sub control aplicate inculpatului minor,
instanţa va stabili un termen de încercare în condiţiile art. 110 din acelaşi Cod, şi nu
potrivit art. 862 alin. (1) C. pen. (decizia de admitere a recursului în interesul legii
nr. 75/2007, publicată în M. Of. nr. 545 din 18 iulie 2008, disponibilă pe
www.scj.ro).
4.
Suspendare condiţionată a executării pedepsei. La aplicarea art. 81, 861 şi 867 C.

pen, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi
completările ulterioare, va fi avută în vedere pedeapsa stabilită în textul de
încriminare, iar nu cea redusă conform art. 16 din aceeaşi Lege (decizia de
admitere a recursului în interesul legii nr. 16/2006, publicată în M. Of. nr. 7 din 5
ianuarie 2007, disponibilă pe www.scj.ro).
5.
Suspendare condiţionată. Graţiere condiţionată. Efecte. În aplicarea dispoziţiilor art.

120 alin. (2) C. pen, efectele graţierii condiţionate asupra pedepselor a căror
executare este suspendată condiţionat, constând în reducerea termenului de
încercare prevăzut în art. 82 C. pen cu durata pedepsei graţiate, se produc imediat,
şi nu după împlinirea termenului-condiţie prevăzut de legea de graţiere, care se
referă exclusiv la pedepsele executabile. La împlinirea termenului de încercare
astfel redus, cel condamnat este reabilitat de drept dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 86 din C. pen. (decizia de admitere a recursului în interesul legii
nr. 14/2005, publicată în M. Of. nr. 284 din 29 martie 2006, disponibilă pe
www.scj.ro).
Decizii de speţă
6.
Favorizarea infractorului. Individualizarea pedepsei. Faptele persoanei, de a ajuta la

săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă de către autorul care a lăsat să se
creadă că are influenţă asupra unor magistraţi şi la săvârşirea infracţiunii de
cumpărare de influenţă de către inculpatul arestat într-o cauză privind traficul de
persoane – pretinsa influenţă referindu-se la strămutarea judecării cauzei, punerea
în libertate şi achitarea inculpatului –, precum şi de a acţiona pentru publicarea în
presa locală a articolului care a fost invocat ca probă în susţinerea cererii de
strămutare, întrunesc atât elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea
prevăzută în art. 257 C. pen. şi la infracţiunea prevăzută în art. 61 din Legea nr.
78/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului
prevăzută în art. 264 C. pen. În raport cu pericolul social concret al faptelor,
precum şi cu calitatea făptuitorului – comisar-şef de poliţie, ţinut prin statutul
profesional să descopere fapte de natura celor săvârşite –, nici aplicarea unor
pedepse la limita minimă prevăzută de lege şi nici suspendarea executării pedepsei
rezultante nu sunt justificate.
Legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este condiţionată de

începerea urmăririi penale, ci de respectarea următoarelor condiţii prevăzute în art.
911 C. proc. pen.: să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau
săvârşirea unei infracţiuni din cele enumerate în alin. (2) al acestui articol, să fie
necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea
participanţilor, care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult
întârziată, şi să fie autorizate de către judecător.
În procesul de apreciere a probelor, declaraţiile coinculpatului şi ale martorului care

a avut iniţial calitatea de învinuit pot servi la aflarea adevărului, întrucât aceştia
sunt consideraţi martori, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 948/2010, disponibilă pe www.scj.ro).
7.
Luare de mită. Concurs de infracţiuni. Individualizarea pedepsei. Fapta persoanei,

având calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, de a primi o sumă de bani de la
administratorul unei societăţi comerciale, în scopul de a propune o soluţie de
neîncepere a urmăririi penale într-un dosar penal în care a fost delegată să
efectueze acte de cercetare penală, şi fapta aceleiaşi persoane de a primi o altă
sumă de bani, după un interval de trei ani, de la acelaşi administrator al unei
societăţi comerciale, în scopul de a propune o soluţie de neîncepere a urmăririi
penale într-un alt dosar penal în care a fost delegată să efectueze acte de cercetare
penală, întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de luare de mită
prevăzute în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr.
78/2000, aflate în concurs real de infracţiuni, potrivit art. 33 lit. a) C. pen. În acest
caz, executarea pedepsei rezultante prin privare de libertate se impune, în raport
cu gravitatea faptelor săvârşite, de către persoana având calitatea de ofiţer de
poliţie judiciară, în exercitarea atribuţiilor de serviciu (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
8.
Folosirea documentelor vamale de transport sau comerciale care se referă la alte

mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă. Contrabandă calificată.
Nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor. Fapta de a folosi, la autoritatea
vamală, documente vamale de transport sau comerciale care se referă la ambalaje
ale produselor militare, iar nu la produsele militare care formează obiectul
transportului internaţional, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 272 din Legea nr. 86/2006.
Introducerea în ţară de ţevi pentru arme letale de foc, pe baza documentelor

vamale de transport sau comerciale care se referă la ambalaje ale acestora, nu
întruneşte şi elementele constitutive ale infracţiunii de contrabandă calificată
prevăzută în art. 271 din Legea nr. 86/2006 sau ale infracţiunii de nerespectare a
regimului armelor şi muniţiilor prevăzută în art. 279 alin. (1) C. pen., deoarece
numai armele pot constitui obiectul material al acestor infracţiuni, iar nu şi
componentele armelor de foc, separate, care nu pot funcţiona ca arme de foc. În
acest sens, art. 2 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor
defineşte arma de foc ca armă al cărei principiu de funcţionare are la bază forţa de
expansiune dirijată a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea
unei încărcături şi prevede că sunt asimilate armelor de foc numai ansamblurile,
subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca arme de foc
9.
Suspendarea executării pedepsei. Pedeapsă prevăzută de lege mai mare de 15 ani.

Cauze legale de reducere a pedepsei. Potrivit art. 81 alin. (3) şi art. 861 alin. (3) C.
pen., suspendarea executării pedepsei nu poate fi dispusă, între altele, în cazul
infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare
de 15 ani.
Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege

care incriminează fapta ca infracţiune, fără luarea în considerare a unor cauze de
reducere a pedepsei, cum ar fi cea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 143/2000
privind traficul ilicit de droguri (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5944/2005, disponibilă pe
www.scj.ro).
10.
Suspendarea executării pedepsei. Tentativă la infracţiunea de omor.

Inadmisibilitatea suspendării. Potrivit art. 81 alin. (3) şi art. 811 alin. (3) C. pen.,
suspendarea executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor
inteţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani.
Prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege

din partea specială a Codului penal sau din legi speciale prin care se incriminează
fapta, iar nu pedeapsa aplicată pentru tentativă sau ca urmare a circumstanţei
atenuante a provocării.
Pedeapsa prevăzută în art. 175 C. pen. pentru infracţiunea de omor calificat fiind
mai mare de 15 ani închisoare, executarea pedepsei aplicate pentru săvârşirea
tentativei la infracţiunea de omor, cu reţinerea provocării, nu poate fi suspendată
11.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Tentativă la infracţiunea de

tâlhărie. În cazul tentativei la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2)
C. pen., pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani, nu se
poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, întrucât, potrivit
prevederilor art. 81 alin. (3) din acelaşi Cod, suspendarea condiţionată a executării
pedepsei nu poate fi dispusă, între altele, în cazul infracţiunilor intenţionate pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, iar prin pedeapsa
prevăzută de lege în sensul acestor prevederi se înţelege pedeapsa prevăzută
pentru infracţiunea consumată, şi nu pedeapsa aplicabilă în cazul tentativei
12.
Minor. Internare într-un centru de reeducare. Închisoare cu suspendarea

condiţionată a executării. Individualizare. Faţă de minorul de 15 ani care ziua, în
public, săvârşeşte o tâlhărie, iar din ancheta socială rezultă că în familie nu i se
poate asigura o educaţie şi supraveghere corespunzătoare, se justifică luarea
măsurii de internare într-un centru de reeducare, conform art. 104 C. pen., iar nu
aplicarea pedepsei închisorii cu suspendarea condiţionată a executării (I.C.C.J., s.
13.
Suspendarea executării pedepsei. Tentativă la infracţiunea de omor. Prin pedeapsă

prevăzută de lege, în sensul prevederilor art. 81 alin. (3) şi art. 861 alin. (3) C.
pen., se înţelege pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată, iar nu
pedeapsa aplicabilă în cazul tentativei potrivit art. 21 C. pen.
În consecinţă, în cazul tentativei la infracţiunea de omor, suspendarea executării

pedepsei nu se poate dispune (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4106/2003, disponibilă pe
www.scj.ro).
Doctrină
A. Paicu, Posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei care a fost
recalculată pentru infracţiunea continuată, în Dreptul nr. 11/1996; Gh. Biolan,
Imposibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei în mod exclusiv în
baza art. 81 din Codul penal pentru infracţiunea de abandon de familie, în Dreptul
nr. 9/2004, p. 156; I. Ionescu, Suspendarea executării pedepsei. Graţiere, în R.D.P.
nr. 2/2006, p. 113; I. Lascu, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Tentativă, în R.D.P. nr. 1/2003, p. 155; I. Pitulescu, Aprecieri şi propuneri
referitoare la aplicarea art. 19 din noul Cod penal şi la instituţia suspendării
condiţionate a executării pedepsei, în Dreptul nr. 11/2006, p. 202; R. Lupaşcu,
Condiţiile în care se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei
în cazul concursului de infracţiuni, în Dreptul nr. 1/1999, p. 79; R. Lupaşcu,
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Pedeapsa accesorie, în Dreptul nr.
4/2000, p. 138; Şt. Vinţeler (I), C. Turianu, Discuţie privind aplicabilitatea
prevederilor art. 81 alin. (3) C. pen. în cazul tentativei, în Dreptul nr. 3/2001, p.
122.

Codul Penal.
Decizii de speţă
1.

reprezentarea concretă a acestora, nu există elementul subiectiv unificator al
2.
Revizuirea în cazul deciziilor Curţii Constituţionale. Cererea de revizuire împotriva

hotărârilor definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o
excepţie de neconstituţionalitate se introduce, conform dispoziţiilor art. 4082 alin.
(3) C. proc. pen., la instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă a cărei
revizuire se cere. În temeiul acestor dispoziţii, coroborate cu dispoziţiile art. 4082
alin. (6) C. proc. pen. – potrivit cărora hotărârea instanţei de revizuire este supusă
aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea supusă revizuirii –, instanţa competentă să
soluţioneze cererea de revizuire în cazul deciziilor Curţii Constituţionale este
instanţa care a judecat cauza în primă instanţă (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
3.

precum şi cu calitatea făptuitorului – comisar şef de poliţie, ţinut prin statutul


4.

minimă legală sancţiuni contravenţionale, întrunesc elementele constitutive a două
5.
Aptitudinea suspendării sub supraveghere de a realiza scopul pedepsei. Criterii de

apreciere. a) Însuşirea de către gestionar, prin acţiuni repetate timp de un an şi
jumătate, a sumei de 110 milioane de lei, neîntrerupt, până la data inventarierii
gestiunii, precum şi încercarea de a acoperi delapidarea cu acte false constituie
fapte pentru care lipsa antecedentelor penale şi comportarea bună anterioară nu
justifică suspendarea executării pedepsei, în lipsa altor date care să ducă la
convingerea că inculpatul nu va mai săvârşi infracţiuni (C.S.J., s. pen., dec. nr.
5659/2001, în B.J., apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile
b) Multitidinea faptelor săvârşite, împrejurările în care au fost comise, scopul
urmărit (obţinerea de foloase materiale), perseverenţa infracţională a inculpatei
sunt criterii de natură a aprecia că scopul pedepsei nu poate fi realizat prin
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii (C.A. Constanţa,
Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 153-154).
c) Lipsa de antecedente penale, conduita sinceră şi de regret a inculpaţilor pe

parcursul procesului penal, faptul că unii au în întreţinere copii minori, atitudinea de
înţelegere faţă de partea vătămată sunt criterii de natură a aprecia că scopul
pedepsei poate fi realizat şi prin executarea sub supraveghere a pedepsei închisorii
(C.A. Constanţa, dec. pen. nr. 80/2004, în B.J. 2004, p. 90, apud T. Toader, A.
Doctrină
C. Niculeanu, Regimul juridic al executării pedepsei închisorii prin suspendarea sub
supraveghere în reglementările noului Cod penal, în Dreptul nr. 2/2013, p. 44; D.
Gheorghe, Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în Dreptul nr.
8/1996, p. 83; M. Iordache, Consideraţii referitoare la instituţia revocării
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în Dreptul nr. 5/2008, p. 178.


Codul Penal.
1.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 74 C. pen. Examinând excepţia

de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate
reglementează împrejurările care constituie circumstanţe atenuante. Textul de lege
stabileşte condiţiile în care persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală, depăşind limitele legitimei apărări sau limitele stării de necesitate ori
aflându-se în stare de provocare, poate beneficia de aceste circumstanţe atenuante,
la momentul individualizării pedepsei. Depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale
stării de necesitate presupune existenţa acestor stări aşa cum ele sunt caracterizate
de lege, prin art. 44, respectiv art. 45 C. pen. Fapta săvârşită în aceste împrejurări
fie reprezintă o depăşire nejustificată, dar totuşi scuzabilă, a limitelor legitimei
apărări, fie are drept consecinţă cauzarea unei urmări vădit mai grave decât cele
care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Pe de altă parte,
provocarea sau scuza provocării presupune săvârşirea unei infracţiuni de către o
persoană aflată într-o stare puternică de tulburare sau emoţie, determinate de
conduita persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a
demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Condiţiile de existenţă a
provocării sunt uşor de recunoscut în fapta concretă, astfel încât nu se poate
susţine că acestea sunt lăsate la aprecierea instanţelor judecătoreşti. Chiar dacă
provocarea este săvârşită prin violenţă, aceasta nu poate fi confundată cu atacul
material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol grav persoana celui atacat şi
care creează o stare de legitimă apărare – cauză de înlăturare a caracterului penal
al faptei, prevăzută în art. 44 C. pen. Prin urmare, Curtea constată că prevederea
de către legiuitor a unor stări, situaţii, împrejurări care constituie circumstanţe
atenuante reprezintă tocmai o garanţie a dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi
psihică, astfel încât susţinerile autorului conform cărora modul actual de
reglementare a circumstantelor atenuante ar fi contrar prevederilor art. 22 din
Constituţie şi dispoziţiilor art. 2 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale sunt neîntemeiate (Decizia Curţii
Constituţionale nr. 220 din 11 iulie 2002, publicată în M. Of. nr. 720 din 3
octombrie 2002, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile
2.
Efectele circumstanţelor atenuante în situaţia în care până la rămânerea definitivă a

hotărârii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă cu minimul special mai redus.
Instanţa de recurs, admiţând recursul inculpatului – dacă nu există şi recurs în
defavoare declarat de procuror sau recurs al părţii vătămate în cauzele în care
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă – nu poate înlătura
circumstanţele atenuante stabilite în favoarea condamnatului de prima instanţă şi
nu poate menţine pedeapsa aplicată pe motiv că legea nouă, intervenită după
pronunţarea sentinţei, prevede pentru infracţiunea săvârşită o pedeapsă al cărei
minim special este inferior minimului special din legea anterioară. Într-o atare
situaţie se va reduce pedeapsa sub minimul special stabilit prin legea nouă.
3.
Posibilitatea judecării recursului şi rejudecării cauzei la acelaşi termen. Instanţa de

recurs, admiţând recursul şi reţinând cauza pentru rejudecare conform art. 379 pct.
2 lit. b) C. proc. pen., nu poate soluţiona fondul cauzei în aceeaşi şedinţă de
judecată şi prin aceeaşi decizie prin care soluţionează recursul [T.S., dec. de
îndrumare nr. 4 din 5 iunie 1969, în Culegere de decizii ale tribunalului suprem pe
anul 1969, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1970, pp. 57-60, apud L. Lefterache, I.
Nedelcu, F. Vasile, Jurisprudenţa instanţei supreme în unificarea practicii judiciare
(1969-2008), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 19-22].
Decizii de speţă
4.
Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Începerea cercetării judecătoreşti.

Circumstanţa atenuantă prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. 1) În cauzele în
care cercetarea judecătorească a început după intrarea în vigoare a Legii nr.
202/2010, în conformitate cu dispoziţiile art. 3201 alin. (1) C. proc. pen., procedura
reglementată în art. 3201 C. proc. pen. se aplică numai dacă până la începerea
cercetării judecătoreşti, iar nu şi ulterior acestui moment, inculpatul declară
personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul
de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor
administrate în faza de urmărire penală.
Stabilind că până la începerea cercetării judecătoreşti inculpatul poate declara

personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul
de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor
administrate in faza de urmărire penală, legiuitorul nu a impus prezenţa personală
a inculpatului în faţa instanţei, fiind suficientă existenţa unui înscris autentic, însă a
condiţionat aplicarea procedurii reglementate în art. 3201 C. proc. pen. de
exprimarea acestei poziţii procesuale a inculpatului până la momentul începerii
cercetării judecătoreşti. Prin urmare, procedura reglementată în art. 3201 C. proc.
pen. nu este aplicabilă în cazul în care recunoaşterea şi solicitarea ca judecata să se
facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală a avut loc după
începerea cercetării judecătoreşti, chiar dacă cercetarea judecătorească a început în
lipsa inculpatului, dar în prezenta apărătorului ales al acestuia, astfel încât avea
posibilitatea ca, prin înscris autentic, să îşi exprime poziţia procesuală.
2) Dacă instanţa nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.,
întrucât inculpatul a declarat că recunoaşte fapta şi solicită ca judecata să se facă în
baza probelor administrate în faza de urmărire penală după începerea cercetării
judecătoreşti, poziţia procesuală a inculpatului, de recunoaştere în integralitate a
faptei şi de regret, manifestată atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţelor
de control judiciar, poate fi valorificată prin reţinerea circumstantei atenuante
prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2761/2012,
5.
Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Circumstanţa atenuantă prevăzută în art.

74 alin. (1) lit. c) C. pen. Comportarea sinceră în cursul procesului. În cazul aplicării
dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., comportarea sinceră în timpul procesului,
constând în recunoaşterea săvârşirii faptelor reţinute în actul de sesizare a
instanţei, nu poate fi valorificată ca circumstanţă atenuantă judiciară prevăzută în
art. 74 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. pen., întrucât recunoaşterii săvârşirii faptelor
nu i se poate acorda o dublă valenţă juridică. Dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. c) C.
pen. pot fi aplicate concomitent cu dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. numai atunci
când se constată existenţa unei alte conduite a inculpatului după săvârşirea
infracţiunii decât comportarea sinceră în cursul procesului, dintre cele prevăzute în
art. 74 alin. (1) lit c) C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 754/2012, disponibilă pe
www.scj.ro).
6.
Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Cauze de reducere a pedepsei.

Circumstanţe atenuante. 1) În cazul în care judecata se desfăşoară conform
dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., instanţa poate reţine atât incidenţa dispoziţiilor
privind cauza de reducere a pedepsei prevăzute în art. 16 din Legea nr. 143/2000
sau în art. 19 din Legea nr. 682/2002, cât şi incidenţa prevederilor art. 3201 alin.
(7) C. proc. pen.
2) Circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. –

prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în timpul procesului,
probelor care dovedesc săvârşirea faptelor, recunoaştere căreia instanţa i-a dat
lege, conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2974/2011,
7.

cu gravitatea faptelor săvârşite de către persoana având calitatea de ofiţer de
poliţie judiciară în exercitarea atribuţiilor de serviciu (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
8.
Omor calificat. Omor săvârşit asupra unei rude apropiate. Profanare de morminte.
Concurs de infracţiuni. Circumstanţe atenuante judiciare. 1) Omorul săvârşit de
făptuitor asupra bunicii sale, urmat de profanarea cadavrului victimei, în scopul de
a împiedica descoperirea faptei de omor, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. şi ale celei
de profanare de morminte prevăzută în art. 319 C. pen., în concurs real de
infracţiuni, întrucât – aşa cum s-a reţinut prin decizia nr. 35 din 22 septembrie
2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – în cazul în care
acţiunea de ucidere este urmată de a doua faptă, de profanarea cadavrului, aceste
două fapte distincte, succesive, au, fiecare, un obiect juridic diferit, deoarece
lezează, fiecare, o altă valoare socială, respectiv în cazul omorului viaţa persoanei,
iar în cazul infracţiunii de profanare de morminte respectul datorat morţilor, dacă
aceste valori au fost avute în vedere de legiuitor la incriminarea celor două fapte în
fapte autonome.
2) Circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen.,

constând în conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii nu
presupune numai antecedentele penale ale acestuia, ci şi atitudinea corectă faţă de
familie, relaţiile de muncă şi, în general, întreg contextul relaţiilor sociale.
3) Atitudinea de recunoaştere a faptelor de către inculpatul care a realizat că nu

poate decât să întârzie descoperirea faptelor, neputându-se sustrage răspunderii
penale, întrucât urmele lăsate se constituie într-un probatoriu care exclude orice
dubiu asupra vinovăţiei sale, nu justifică reţinerea circumstanţei atenuante judiciare
prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2313/2009,
9.
Tentativă la infracţiunea de omor. Vătămare corporală gravă. Încadrare juridică.

Individualizarea pedepsei. Circumstanţe atenuante. 1) Sub aspectul laturii
subiective, în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182
alin. (2) C. pen., infractorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în timp ce
în cazul tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174
C. pen. acesta acţionează cu intenţia de ucidere. Prin urmare, în cazul tentativei la
infracţiunea de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu şi-au
produs efectul, trebuie să releve – prin natura lor şi împrejurările în care au fost
comise – că infractorul a avut intenţia de a ucide, iar nu intenţia generală de a
vătăma.
Fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor, fiind relevată intenţia de ucidere,

dacă a fost săvârşită pe fondul unui conflict anterior între infractor şi victimă, urmat
de înarmarea acestuia cu un obiect apt de a produce moartea (cuţit), prin aplicarea
unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură
puternică, de mare intensitate, care a avut consecinţe grave (plagă penetrantă în
zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie
viaţa victimei), la care se adaugă atitudinea infractorului imediat după săvârşirea
faptei, constând în dispariţia sa de la domiciliu şi sustragerea de la urmărirea
penală.
2) Recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este
posibilă decât atunci când împrejurările luate în considerare reduc în asemenea
măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil persoana
făptuitorului într-o asemenea manieră încât numai aplicarea unei pedepse sub
minimul special satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a
pedepsei. „Conduita bună” a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, în sensul
art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., nu se reduce, în mod exclusiv, la absenţa
antecedentelor penale (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1227/2009, disponibilă pe
www.scj.ro).
10.
Individualizarea pedepselor. Circumstanţe atenuante judiciare. Dacă infracţiunea de

tâlhărie a fost săvârşită asupra unui minor, într-un loc public şi în timpul nopţii, prin
agresiuni fizice şi constrângere morală, persistenţa în obţinerea de bani şi bunuri de
la victimă, reflectând temeritatea inculpaţilor, împrejurarea că aceştia nu au fost
anterior condamnaţi şi că prejudiciul material a fost parţial reparat nu justifică
reţinerea circumstanţelor atenuante (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1015/2006,
11.
Circumstanţe atenuante judiciare. Tâlhărie. Atacarea unei persoane în vârstă, pe

stradă, în prezenţa trecătorilor, şi deposedarea ei prin violenţă de portofelul cu bani
şi acte, în condiţiile flagrantului delict, constituie o infracţiune la a cărei sancţionare
vârsta făptuitorului, de 29 de ani, împrejurarea că, fiind prins de martori la locul
faptei, a recunoscut săvârşirea acesteia şi lipsa unor condamnări anterioare nu pot
fi reţinute drept circumstanţe atenuante (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2673/2003,
12.
Circumstanţe atenuante. Viol. Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea

infracţiunii. Săvârşirea violului asupra unei minore, cu deflorare şi cauzarea prin
lovire a unor leziuni traumatice necesitând îngrijiri medicale, precum şi comportarea
nesinceră în cursul procesului sunt împrejurări în raport cu care lipsa antecedentelor
penale a inculpatului nu justifică reţinerea circumstanţelor atenuante (I.C.C.J., s.
Doctrină
D. Mirăuţă, Consideraţii referitoare la coexistenţa cauzei de atenuare prevăzute în
art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., cu circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74
alin. (1) lit. c) C. pen., în Dreptul nr. 8/2011, p. 189; D. Soare, Examen teoretic şi
practic cu privire la depăşirea limitelor stării de necesitate ca circumstanţă
atenuantă generală legală, în Dreptul nr. 11/2004, p. 190; D. Soare, Excesul de
apărare scuzabil, circumstanţă atenuantă legală sau judiciară, în R.D.P. nr. 3/2009,
p. 115; E. Crişan, Modificări legislative referitoare la circumstanţele atenuante
cuprinse în noul Cod penal, în Dreptul nr. 9/2005, p. 159; H. Diaconescu, Unele
consideraţii cu privire la circumstanţa atenuantă legală a provocării, în Dreptul nr.
10/1997, p. 69; I. Tănăsescu, Circumstanţele atenuante, în Dreptul nr. 10/1996, p.
78; L.-D. Al-Kawadri, Scuza provocării între istorie şi actualitate, în R.D.P. nr.
3/2012, p. 89.


Codul Penal.
1.
Excepţia de neconstituţionalitate privind competenţa Curţii Constituţionale în raport

cu organele judiciare compente să înfăptuiască actul de justiţie. Examinând
excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că problema ridicată de autorul
excepţiei nu priveşte, în realitate, constituţionalitatea dispoziţiilor legale la care se
referă acesta, ci modul de aplicare a lor. Autorul excepţiei solicită Curţii
Constituţionale să sancţioneze organul de urmărire pentru pronunţarea unei soluţii
care, în opinia sa, este nelegală şi netemeinică, încercând să convertească astfel
controlul de contencios constituţional într-un control judiciar chemat să înfăptuiască
un act de justiţie. Or, potrivit art. 124 alin. (1) şi art. 126 alin. (1) din Costituţie,
„Justiţia se înfăptuieşte în numele legii” şi „se realizează prin Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Curtea
Constituţională nu face parte din autoritatea judecătorească, ci este unica autoritate
de jurisdicţie constituţională, care asigură, printre altele, pe calea excepţiei,
controlul legilor sau ordonanţelor ori dispoziţiilor dintr-o lege sau ordonanţă în
vigoare, care încalcă dispoziţiile sau principiile Legii fundamantale, şi nicidecum pe
cele ale celorlalte acte normative. Având în vedere că problemele de aplicare a legii
nu sunt de resortul contenciosului constituţional şi că în susţinerea excepţiei nu se
reclamă contrarietatea dispoziţiilor legale atacate cu prevederile legii fundamantale,
Curtea constată că excepţia este inadmisibilă (Decizia Curţii Constituţională nr. 183
din 29 martie 2005, publicată în M. Of. nr. 345 din 25 aprilie 2005. În acelaşi sens,
a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 205 din 14 aprilie 2005, publicată în M.
Of. nr. 489 din 9 iunie 2005, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi
C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 132-133).
2.
Aplicarea dispoziţiilor de agravare ale art. 75 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul
penal în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 175 alin. (1) lit. c) din
Codul penal. În cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 175 alin. (1) lit.
c) din Codul penal, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. b) din acelaşi
Cod privind circumstanţa agravantă ce se referă la săvârşirea infracţiunii „prin
violenţe asupra membrilor familiei” [I.C.C.J., decizia nr. IV din 26 septembrie 2005,
publicată în M. Of. nr. 15 din 9 ianuarie 2006, apud L. Lefterache, I. Nedelcu, F.
Vasile, Jurisprudenţa instanţei supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008),
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 284-286].
Decizii de speţă
3.
Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Condiţii. Soluţii.

Respingerea cererii de revizuire ca nefondată. Condiţiile stabilite în art. 4081 C.
proc. pen. nu sunt îndeplinite în cazul în care consecinţele încălcării unui drept
prevăzut în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale – constatată prin hotărârea definitivă a Curţii Europene a Drepturilor
Omului – nu continuă să se producă, situaţie în care procedura revizuirii
reglementată în art. 4081 C. proc. pen. nu poate constitui un remediu.
În cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea

drepturilor garantate de art. 5 parag. 1 şi art. 8 din Convenţie, însă hotărârea de
condamnare a inculpaţilor s-a pronunţat în urma unei proceduri necontestate sub
aspectul caracterului său echitabil, iar consecinţele condamnării au încetat prin
efectul reabilitării de drept, cererea de revizuire este nefondată, impunându-se
respingerea acesteia potrivit art. 4081 alin. (1) C. proc. pen. (I.C.C.J., completul de
9 judecători, dec. nr. 420/2009, disponibilă pe www.scj.ro).
4.
Trafic de droguri. Infracţiune consumată. Circumstanţă agravantă. Art. 14 alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 143/2000. Fapta de a procura droguri şi de a le introduce într-
un penitenciar, în scopul de a fi livrate unor persoane aflate în locul de detenţie
pentru a fi puse în vânzare de către acestea, constituie infracţiunea de trafic de
droguri prevăzută în art. 2 din Legea nr. 143/2000 în forma consumată, iar nu în
forma tentativei, chiar dacă făptuitorul a fost prins în flagrant înainte ca drogurile
să fie livrate efectiv persoanelor aflate în locul de detenţie, întrucât art. 2 din Legea
nr. 143/2000 incriminează şi faptele constând în oferirea, transportul, procurarea şi
deţinerea drogurilor fără drept. În acest caz, drogurile fiind introduse intr-un
penitenciar, fapta este săvârşită în condiţiile circumstantei agravante prevăzute în
art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 143/2000, care se referă la comiterea faptei
într-un loc de dtenţie (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2336/2008, disponibilă pe
www.scj.ro).
5.
Circumstanţe agravante legale. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane
împreună. Constituirea unui grup infracţional organizat. Circumstanţa agravantă
legală prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., referitoare la săvârşirea faptei de
trei sau mai multe persoane împreună, presupune ca făptuitorii să acţioneze
împreună în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, întrucât numai în acest caz fapta
prezintă o periculozitate sporită, pentru că făptuitorii se ajută reciproc, iar
cooperarea la săvârşirea faptei le măreşte forţa de acţiune şi le creează condiţii de
natură să îngreuneze descoperirea faptei şi identificarea lor. În consecinţă, această
circumstanţă agravantă nu poate fi reţinută în cazul în care persoanele inculpate
pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi nu au acţionat împreună, ci
separat, în locuri şi în perioade de timp diferite.
Infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, referitoare la
constituirea unui grup infracţional organizat, implică o acţiune de constituire a
grupului, activitatea infracţională prelungindu-se în mod natural până în momentul
intervenţiei unei acţiuni contrare care o întrerupe, fără a fi necesară o hotărâre
pentru prelungirea activităţii infracţionale, şi, prin urmare, îmbracă forma unei
infracţiuni continue (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1981/2008, disponibilă pe
www.scj.ro).
6.
Circumstanţe agravante legale. Săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra

membrilor familiei. Omor calificat săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate.
Infracţiunea de omor săvârşită asupra soţului se încadrează în prevederile art. 175
alin. (1) lit. c) C. pen. În acest caz, este nelegală reţinerea circumstanţei agravante
prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen. referitoare la săvârşirea infracţiunii prin
violenţe asupra membrilor familiei, întrucât aceeaşi împrejurare nu poate atrage o
dublă agravare a răspunderii penale (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2992/2006,
7.
Circumstanţe agravante legale. Săvârşirea infracţiunii împreună cu un minor. a)

Circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen. presupune
săvârşirea infracţiunii de către un infractor major şi unul minor împreună, în
condiţiile participaţiei penale prevăzute în art. 23 din acelaşi Cod.
Conducerea unui autovehicul, succesiv, de un inculpat major şi de unul minor,

ambii fără a avea permis de conducere, nu realizează cerinţa ca infracţiunea să fie
comisă împreună, fiecare săvârşind o infracţiune distinctă ca autor, prin natura ei
fapta nefiind susceptibilă de coautorat (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3666/2004,
b) Circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen. – săvârşirea

infracţiunii de către un infractor major împreună cu un minor – este aplicabilă
numai inculpatului major, nu şi minorului răspunzător din punct de vedere penal cu
care acesta a comis infracţiunea (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr.
156/A/1996, în R.D.P. nr. 3/1997, p. 130, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş,
c) Dacă fapta a fost săvârşită de un infractor major împreună cu unul minor,

circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. c) C. pen. se aplică obligatoriu,
chiar dacă minorul nu este trimis în judecată (C.A. Timişoara, dec. pen nr.
82/R/2002, în B.J. 2002, p. 448. În acelaşi sens, a se vedea: T.S., s. pen., dec. nr.
93/1978, în R.R.D. nr. 6/1978, p. 65; T.S., s. pen., dec. nr. 3552/1971, în R.R.D.
8.
Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. a) Aplicarea faţă de toţi
participanţii a circumstanţei agravante. Circumstanţa agravantă prevăzută la art. 75
lit. a) C. pen. trebuie reţinută cu privire la toţi participanţii, chiar dacă fapta de
lovire a fost săvârşită doar de către două persoane, cea de-a treia săvârşind o altă
infracţiune, deoarece participarea mai multor persoane la comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală prezintă o gravitate deosebită: acestea se susţin
reciproc, au şanse sporite de realizare a scopului, iar, pe de altă parte, sprijinul
reciproc al făptuitorului limitează şansele de apărare sau de fugă ale victimei (C.A.
Suceava, dec. pen. nr. 125/2003, în B.J. 2002-2003, p. 20, apud T. Toader, A.
b) Neaplicarea circumstanţelor agravante. Tâlhărie. În cazul săvârşirii tâlhăriei de

către trei persoane împreună, fapta se încadrează în prevederile art. 211 alin. (2)
lit. a), art. 75 lit. c), care se referă la circumstanţa agravantă legală a săvârşirii
faptei de trei sau mai multe persoane împreună, nu este aplicabil, această
circumstanţă fiind cuprinsă în forma agravată a tâlhăriei (C.S.J., s. pen., dec. nr.
3525/2000, în B.J. – Bază de date).
c) Neaplicarea circumstanţelor agravante. Omor calificat. Este exclusă reţinerea

concomitentă a aceleiaşi împrejurări intervenite atât ca circumstanţă legală
generală de agravare, cât şi ca circumstanţă specială inclusă în conţinutul
constitutiv al infracţiunii de omor prevăzută de art. 175 lit. c) C. pen., deoarece ar
implica o dublă agravare a pedepsei aplicate inculpatului, ceea ce ar fi inechitabil
(C.A. Cluj, dec. pen. nr. 13/2004, în B.J. 2004, p. 690, apud T. Toader, A. Stoica,
N. Cristuş, Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii
9.
Rudă apropiată. Membri de familie. Omor calificat. Neaplicarea circumstanţelor

agravante. În cazul în care este săvârşit asupra unei rude apropiate care locuieşte
împreună cu făptuitorul, omorul este calificat, conform art. 175 alin. (1) lit. b) din
acelaşi Cod neputând fi reţinută, deoarece este cuprinsă în forma calificată a
infracţiunii (C.S.J., s. pen., dec. nr. 5543/2002, în B.J. – Bază de date, apud T.
p. 133).
10.
Săvârşirea faptei din motive josnice. a) Răzbunare. În literatura de specialitate au

fost enumerate ca motive josnice, cu titlu exemplificativ, lăcomia, gelozia, invidia,
unele aberaţii pasionale, răzbunarea. Acesta din urmă este motiv josnic, deoarece
dovedeşte o periculozitate deosebită a infractorului, datorită mentalităţii sale că îşi
poate face singur dreptate, dispreţuind legea, iar, pe de altă parte, că o comportare
răzbunătoare poate deveni o continuă sursă de replici şi contrareplici infracţionale.
De aceea, răzbunarea este motiv josnic, în sensul art. 75 lit. d) C. pen. (C.A.
Suceava, dec. pen. nr. 173/2003, p. 21, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş,
b) Premeditare. Omor calificat. Motive josnice. Element circumstanţial. Provocare.

Circumstanţele agravante pot fi reţinute în mod distinct numai atunci când nu
conferă infracţiunii săvârşite caracter calificat. În cazul infracţiunii de omor,
premeditarea şi uciderea victimei din motive josnice nu pot fi reţinute ca
circumstanţe agravante în sensul art. 75 C. pen, deoarece cea dintâi determină
încadrarea omorului în art. 175 lit. a) C. pen., iar existenţa unui motiv josnic – când
acesta constă într-un interes material – în art. 176 lit. b) C. pen.
Premeditarea – care implică, pe de o parte, un proces psihic de reflectare asupra

modului de săvârşire a infracţiunii şi, pe de altă parte, efectuarea unor acte de
pregătire care să reflecte hotărârea luată – presupune existenţa unui oarecare
interval de timp între momentul luării rezoluţiei şi activitatea materială de execuţie.
Aceste condiţii trebuie analizate de la caz la caz, în funcţie de împrejurările concrete

ale cauzei. Trecerea unui interval de timp, chiar de câteva ore, între momentul când
inculpatul a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea şi momentul realizării acestei
hotărâri nu semnifică neapărat existenţa premeditării, dacă nu rezultă că inculpatul
a meditat asupra hotărârii luate, că şi-a concentrat forţele psihice în vederea
realizării cu succes a acestei hotărâri, că a cântărit posibilităţile de înfăptuire a
rezoluţiei.
Gelozia nu reprezintă neapărat un motiv josnic; sensul acestei noţiuni nu poate fi
dat de o interpretare extensivă, căci în asemenea situaţie ar însemna ca, în caz de
omor, circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 lit. d) C. pen. să fie incidentă ori
de câte ori ridicarea vieţii unei persoane a avut loc pe fondul unor impulsuri interne
contrare moralei, cum ar fi răutatea, invidia (C.A. Bucureşti, s. I pen., dec nr.
280/A/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 153, apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de
Drept Penal. Studii de practică judiciară 1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.184).
11.
Circumstanţe agravante legale. Dare de mită. În condiţiile în care cei patru

inculpaţi, acţionând în baza unei înţelegeri prealabile, s-au prezentat împreună,
într-o noapte, la sediul unei societăţi comerciale, unde au propus paznicilor ca, în
schimbul unei sume de bani plătite pe loc de către unul dintre ei şi al altor sume pe
care s-au obligat a le plăti ulterior, să le permită sustragerea mai multor purcei –
înţelegere care s-a perfectat şi executat, fapta săvârşită de inculpaţi constituie
infracţiunea de dare de mită comisă în împrejurarea agravantă prevăzută în art. 75
lit. a) C. pen. (C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 174/A/1998, în R.D.P. nr. 3/1999,
p. 132, apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de Drept Penal. Studii de practică
judiciară 1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 182-
183).
12.
Circumstanţe agravante legale. Element circumstanţial. În cazul în care inculpatul a

comis infracţiunea de omor prin cruzimi, în scopul de a tâlhări victima, şi acest scop
a fost realizat, el va răspunde pentru două infracţiuni în concurs: omor deosebit de
grav prevăzut în art. 176 lit. a) şi d) C. pen. şi tâlhărie prevăzută în art. 211 C.
pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Încadrarea omorului, de către prima instanţă, în art. 176 lit. a) C. pen. cu aplicarea
art. 75 lit. d) C. pen. („săvârşirea infracţiunii din motive josnice”) este greşită.
Atunci când aceeaşi agravantă apare în conţinutul circumstanţial al infracţiunii, nu
se aplică art. 75 şi art. 76 C. pen., reţinându-se doar forma agravată a infracţiunii
(C.A. Timişoara, dec. pen. nr. 42/1994, în R.D.P. nr. 3/1995, p. 137, apud G.
Antoniu, V. Brutaru, Revista de Drept Penal. Studii de practică judiciară 1994-2007,
ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.183).
13.
Circumstanţe agravante. Interpretare extensivă. Articolul 37 C. pen. referitor la

starea de recidivă este un text adiacent care face parte din încadrarea juridică a
faptei, aşa încât, în speţă, aplicarea sa greşită de către instanţa de apel – în sensul
că s-a reţinut existenţa recidivei postexecutorii [art. 37 lit. b) C. pen.], în locul
recidivei postcondamnatorii [art. 37 lit. a) C. pen.] – dă loc cazului de casare
prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.
Acest caz de casare subzistă chiar dacă în considerentele şi în dispozitivul deciziei s-
a indicat, corect, art. 37 lit. a) C. pen., atâta vreme cât în cuprinsul minutei s-a
menţionat, greşit, art. 37 lit. b) C. pen, deoarece minuta este aceea în care,
conform art. 309 C. proc. pen., se consemnează rezultatul deliberării.
Dacă prima instanţă a reţinut că inculpatul a comis infracţiunea în condiţiile unei

singure circumstanţe agravante [prevăzută în art. 75 lit. c) C. pen. – săvârşirea
faptei împreună cu un minor] şi dacă procurorul nu a atacat cu apel sentinţa de
condamnare, el nu mai poate susţine, în recurs, că în mod greşit nu s-a reţinut în
cauză, de către prima instanţă, şi o a doua agravantă [prevăzută în art. 75 lit. a) C.
pen. – săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună], deoarece,
potrivit art. 3859 alin. ultim C. proc. pen., nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în
privinţa cărora nu a fost folosită calea apelului.
Susţinerea procurorului în sensul că totuşi acest lucru ar fi posibil în baza unei

interpretări per a contrario a dispoziţiilor art. 3859 alin. (2) C. proc. pen. – în care
se prevede că, în recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de
recurs nu poate agrava situaţia acesteia – nu poate fi primită, chiar dacă recursul
procurorului a fost făcut în defavoarea inculpatului, deoarece, prin raţionament logic
per a contrario, o dispoziţie cu aplicare limitată nu poate fi extinsă la cazurile
prevăzute de lege; interpretarea extensivă propusă duce la încălcarea atât a
dispoziţiilor art. 3851 alin. ultim C. proc. pen., cât şi a principiului neagravării
situaţiei în propria cale de atac (faţă de împrejurarea că numai inculpatul a atacat
sentinţa primei instanţe) (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 241/1996, în
R.D.P. nr. 4/1999, p. 161, apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de Drept Penal.
Studii de practică judiciară 1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu,
14.
Circumstanţe agravante judiciare. a) La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea de

omor deosebit de grav – săvârşită prin cruzimi – instanţa este obligată, în temeiul
art. 72 C. pen., să ţină seama nu numai de împrejurările agravante caracteristice
laturii obiective a infracţiunii prevăzute în art. 176 lit. a) C. pen., ci şi de alte
împrejurări ce, în cazul concret, imprimă faptei un caracter grav, în sensul art. 75
alin. ultim C. pen.
În speţă, după ce a reţinut că inculpatul, ucigându-şi soţia prin aplicarea timp

îndelungat a numeroase lovituri şi prin supunerea victimei la mari suferinţe, a
săvârşit infracţiunea de omor deosebit de grav, instanţa trebuia să examineze şi
împrejurările care au precedat ori au însoţit comiterea faptei – altele decât cele de
esenţa agravantei prevăzute în art. 176 lit. a) C. pen. – susceptibile de a constitui
circumstanţe agravante judiciare. Astfel, faptul că şi anterior inculpatul o bătea cu
bastonul pe victimă sau o introducea în cada de baie cu apă fierbinte şi că a izgonit-
o adesea de la domiciliu – ceea ce i-a atras şi aplicarea unor sancţiuni
contravenţionale –, precum şi împrejurarea că actele de cruzime prin care şi-a ucis
soţia au fost comise în faţa fiicelor minore constituie împrejurări ce imprimă faptei
un caracter deosebit de grav, în sensul art. 75 alin. ultim C. pen., distincte de
actele de cruzime ce au stat la baza încadrării juridice, şi de natură să atragă o
sporire a pedepsei conform art. 78 alin. (2) C. pen. (T.S., s. pen., dec. nr.
1406/1984, în C.D., p. 235, şi în R.R.D. nr. 10/1985, p. 74, apud V. Papadopol, Şt.
Daneş, Repertoriu de practică judiciară pe anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi
b) Săvârşirea omorului prin cruzimi este o împrejurare agravantă specială care

atribuie faptei caracterizarea judiciară de omor deosebit de grav, prevăzut în art.
176 lit. a) C. pen. Ca atare, dacă omorul nu a fost încadrat în acest text, ci în art.
174 sau 175 C. pen., nu se poate proceda la agravarea pedepsei în baza art. 75 şi
78 C. pen., pentru motivul că fapta ar fi fost săvârşită prin acte de cruzime.
Împrejurarea că inculpatul – trimis în judecată pentru omor calificat [art. 175 lit. c)
C. pen.] săvârşit prin uciderea soţiei – este „beţiv” şi a bătut-o de mai multe ori pe
victimă nu poate fi reţinută ca o circumstanţă agravantă, în sensul art. 75 alin. (2)
C. pen., deoarece, nefiind legată structural de faptă, nu este de natură să imprime
acesteia un caracter grav, aşa cum cere în mod expres acest text (T.S., s. pen.,
dec. nr. 715/1982, în C.D., p. 228, şi în R.R.D. nr. 3/1983, p. 71, apud V.
Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu de practică judiciară pe anii 1981-1985, Ed.
c) Reţinând că inculpatul – om scandalagiu, violent, stăpânit de viciul beţiei, care

inspira permanent spaima celor din jur – şi-a ucis concubina, cu care avea un copil
minor, aplicându-i numeroase lovituri de cuţit, instanţa a fost îndreptăţită să facă
aplicarea art. 75 alin. ultim C. pen.; sub acest aspect, este semnificativă şi
împrejurarea că inculpatul a încercat să dispară spre a se sustrage urmăririi penale,
iar cu ocazia cercetărilor a făcut declaraţii contradictorii (T.S., s. pen., dec. nr.
663/1981, în R.R.D. nr. 2/1982, p. 65, apud V. Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu de
practică judiciară pe anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1989, pp. 36-37).
Doctrină
D. Botez, Dacă agravanta prevăzută la art. 75 lit. a) C. pen. poate fi aplicată
inculpaţilor trimişi în judecată şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen.,
în Dreptul nr. 4/1999, p. 111; H. Diaconescu, Din nou cu privire la posibilitatea
reţinerii circumstanţei agravante generale, reglementată de art. 75 lit. b) C. pen.,
în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzut şi pedepsit de art. 175 lit. c) C. pen.,
în Dreptul nr. 12/2003, p. 141; I. Ristea, Analiza circumstanţelor agravante
reglementate în noul Cod penal, în Dreptul nr. 4/2012, p. 74; I. Ristea,
Circumstanţe agravante judiciare, în R.D.P. nr. 3/2012, p. 44; L.M. Crăciunean,
Violenţa în familie. Circumstanţă agravantă, în R.D.P. nr. 4/2005, p. 47.

Codul Penal.
1.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. (1) lit. a) din Codul

penal. Instituţia juridică a faptei penale care nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni, prevăzută în art. 181 C. pen., şi instituţia juridică a înlocuirii răspunderii
penale, din Titlul IV al Părţii generale a Codului penal, art. 90, art. 91 şi art. 98 C.
pen., sunt instituţii diferite, singurul lor element comun fiind faptul că au ca urmare
aplicarea uneia dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91 C.
pen., adică mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 100.000 lei la
un milion lei. În cazul reglementat de art. 181 C. pen. este vorba de o faptă
prevăzută în legea penală, care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, dar
care atrage, potrivit legii, aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, în timp
ce în cazul înlocuirii răspunderii penale este vorba de fapte care constituie
infracţiuni cu un grad de pericol social mai mic, pentru care legea permite instanţei
judecătoreşti competente să înlocuiască, în anumite condiţii, răspunderea penală
pentru fapta săvârşită cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter
administrativ. De aceea, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se face în
mod greşit referire la art. 181 C. pen. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 11
februarie 1999, publicată în M. Of. nr. 178 din 26 aprilie 1999).
Decizii pronunţate în recurs în interesul legii (de admitere)
2.
Aplicarea unei singure sancţiuni administrative în cazul săvârşirii de fapte

concurente. În cazul săvârşirii de către aceeaşi persoană a unor fapte concurente
care, în accepţiunea textului de lege menţionat, nu prezintă gradul de pericol social
al unor infracţiuni, se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ,
conform dispoziţiilor art. 91 din Codul penal (I.C.C.J, decizia nr. XXXV din 6
noiembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 368 din 30 mai 2007).
Decizii de speţă
3.
Conflict de interese. Elemente constitutive. Judecata în cazul recunoaşterii

vinovăţiei. Achitare. Art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. Fapta persoanei care are
calitatea de primar al unei comune de a încheia un contract de servicii, ca
reprezentant al primăriei, cu o societate comercială al cărei unic asociat şi
administrator este fiul său, realizând un folos material pentru acesta, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese prevăzută în art. 2531
C. pen. Procedura simplificată reglementată în art. 3201 C. proc. pen. nu exclude
posibilitatea achitării inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10
alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., şi aplicarea unei sancţiuni administrative, dacă
instanţa constată că fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni. Art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. – fapta nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni – constituie singurul temei al achitării compatibil cu
procedura simplificată (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2142/2012, disponibilă pe
www.scj.ro).
4.
Art. 741 <SPAN class=BOLDCHAR C. pen. Decizia Curţii Constituţionale nr. 573 din
3 mai 2011. Lege penală mai favorabilă. Condiţii de aplicare. Dispoziţiile art. 741 C.
pen., referitoare la reducerea pedepsei sau aplicarea unei sancţiuni administrative
în cazul anumitor infracţiuni, introduse prin art. XX pct. 2 din Legea nr. 202/2010 şi
declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 a Curţii
Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, constituie o lege
penală mai favorabilă. Dispoziţiile art. 741 C. pen. sunt aplicabile, ca lege penală
mai favorabilă, infracţiunilor economice prevăzute în legi speciale, cum este
infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
241/2005, prin care s-a pricinuit o pagubă, numai dacă, în cursul urmăririi penale
sau al judecăţii până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau
inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Prin urmare, în cazul infracţiunii de
evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005,
dispoziţiile art. 741 C. pen. nu sunt aplicabile, ca lege penală mai favorabilă, dacă
inculpatul a acoperit numai paguba efectivă (lucrum cessans) constând în obligaţiile
fiscale, iar nu şi beneficiul nerealizat (damnum emergens), reprezentat de
majorările de întârziere calculate conform Codului de procedură fiscală, întrucât nu
a acoperit integral prejudiciul cauzat. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 741 C. pen. în
cauzele soluţionate în primă instanţă şi în apel după intrarea în vigoare a Legii nr.
202/2010 se examinează prin prisma cazului de casare prevăzut în dispoziţiile art.
3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (pedepse greşit individualizate în raport cu
prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege), iar nu a
cazului de casare prevăzut în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 20 C. proc. pen. (a
intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului), care este incident numai
dacă, după pronunţarea hotărârii atacate şi până la judecarea recursului, a
intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului, prin care fapta a fost
dezincriminată (art. 12 C. pen.) sau care cuprinde dispoziţii mai favorabile sub
aspectul incriminării sau al pedepsei (art. 13 C. pen.) (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
5.
Înlocuirea răspunderii penale definitiv stabilite cu răspunderea administrativă.

Revizuire. În mod corect prima instanţă a reţinut că pe calea revizuirii instanţa nu
poate proceda la înlocuirea răspunderii penale definitiv stabilite cu răspunderea
administrativă. O astfel de cerere nu se întemeiază pe niciunul dintre cazurile
expres şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen. Înlocuirea răspunderii penale,
reprezentând un mijloc judiciar de individualizare a răspunderii, face exclusiv obiect
al aprecierii judecătorului fondului şi nu poate fi analizata în cadrul procedurii căii
extraordinare de atac a revizuirii, ce devine admisibilă doar în cazurile limitativ
prevăzute de art. 394 C. proc. pen. (C.A. Iaşi, s. pen. şi pt. cauze cu minori, dec.
nr. 271/2009, disponibilă pe www.idrept.ro).
6.
Înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter

administrativ. Criterii de apreciere. Modalitatea în care a acţionat inculpatul pentru
a obţine bunuri de la partea vătămată profitând de vârsta acesteia, consecinţele
produse asupra integrităţii sale corporale şi conduita sa pe parcursul procesului sunt
împrejurări ce concretizează atât pericolul social al faptei, cât şi pe cel al
inculpatului, astfel încât nu se justifică înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea
care atrage o sancţiune cu caracter administrativ în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art.
10 lit. b1 C. proc. pen. raportat la art. 181 C. pen. În acest context, având în vedere
posibilităţile reale de reeducare şi reinserţie socială ale inculpatului, de diminuare a
riscului încălcării repetate a relaţiilor sociale ocrotite de lege, se apreciază că
aplicarea unei pedepse în cuantum de 1 (un) an închisoare cu suspendarea sub
supraveghere a executării înfăptuieşte în concret atribuţiile funcţionale ale sancţiunii
penale ca mijloc de reeducare şi de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, fără a
se impune o reducere mai accentuată şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen.
privind suspendarea condiţionată a executării. În temeiul considerentelor expuse, a
fost respins recursul promovat de inculpate (C.A. Iaşi, s. minori şi fam., dec. nr.
10/2008, disponibilă pe www.idrept.ro).
7.
Plângere împotriva ordonanţei procurorului de scoatere de sub urmărire penală şi

aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ. Condiţii de înlocuire a sancţiunii
aplicate cu o altă sancţiune cu caracter administrativ dintre cele prevăzute de art.
91 C. pen. Înlocuirea sancţiunii cu caracter administrativ dispusă de procuror prin
ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală poate fi dispusă de instanţă numai
după desfiinţarea ordonanţei şi reaprecierea gradului concret de pericol social al
faptei săvârşite de învinuit (T. Dolj, s. pen., dec. nr. 365/2008, disponibilă pe
8.
Aplicarea legii penale mai favorabile. Amendă administrativă. În cazul în care de la

săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei art. 91 lit. c) C. pen. se
modifică în sensul majorării limitelor amenzii administrative, se aplică legea
anterioară, ca lege penală mai favorabilă, în temeiul prevederilor art. 13 din acelaşi
Cod (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6795/2004, disponibilă pe www.scj.ro).
Doctrină
C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, pp. 345-348; C.C. Ghigheci, Răspunderea penală în cazul faptelor
săvârşite cu o culpă foarte uşoară, în Dreptul nr. 9/2006, p. 165; I. Pitulescu, P.
Abraham, Dicţionar de termeni juridici uzuali, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997; L.
Lupu, Unele consideraţii privind aplicarea în timp a legii penale în cazul minorilor,
determinate de intrarea în vigoare a noului Cod Penal, în Caiete de Drept Penal nr.
1/2012, p. 101; S. Kahane, în V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N.
Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea
generală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1970, vol. II, pp. 203-226; Şt. Daneş,
Înlocuirea răspunderii penale, Ed. ?tiinţifică, Bucureşti, 1997; Şt. Daneş, T. Vasiliu,
G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D.
Popescu, V. Rămureanu, Codul penal al României, comentat şi adnotat. Partea
generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp. 499-521; V. Paşca, Depenalizarea
faptei şi înlocuirea răspunderii penale, în Dreptul nr. 1/2012, p. 251.


Codul Penal.
Decizii ale Curţii Constituţionale (de respingere)
1.

Decizii de speţă
2.

www.scj.ro).
3.
Art. 741 <SPAN class=BOLDCHAR C. pen. Decizia Curţii Constituţionale nr. 573 din
3 mai 2011. Lege penală mai favorabilă. Condiţii de aplicare. Dispoziţiile art. 741 C.
pen., referitoare la reducerea pedepsei sau aplicarea unei sancţiuni administrative
în cazul anumitor infracţiuni, introduse prin art. XX pct. 2 din Legea nr. 202/2010 şi
declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 a Curţii
Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, constituie o lege
4.

5.

6.
Înlocuirea răspunderii penale. Concurs de infracţiuni. Curtea de Apel Suceava, prin

decizia penală nr. 46 din 23 ianuarie 2006, a admis recursul inculpatului, a casat
parţial ambele hotărâri şi, menţinând soluţia de achitare a inculpatului, a aplicat
acestuia o singură amendă administrativă de 5.000.000 lei vechi, în loc de două
sancţiuni administrative. Potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. (2) C. pen., înlocuirea
răspunderii penale poate fi dispusă şi în cazul concursului de infracţiuni, dacă
pentru fiecare infracţiune aflată în concurs sunt îndeplinite condiţiile de înlocuire a
răspunderii penale. În această situaţie, instanţa va aplica însă o singură sancţiune
administrativă, şi nu câte una pentru fiecare faptă, întrucât, în caz contrar, s-ar
crea inculpatului pentru care s-a dispus înlocuirea răspunderii penale o situaţie mai
grea decât inculpatului condamnat, care beneficiază de prevederile art. 33-34 C.
pen. (C.A. Suceava, dec. nr. 46/2006, disponibilă pe www.portal. just.ro).
Doctrină


Codul Penal.
1.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 861 alin. (4) C. pen. Excepţia de

neconstituţionalitate a art. 861 alin. (4) C. pen., potrivit căruia „dispoziţiile art. 81
alin. (4) şi (5) se aplică şi în cazul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere”, a fost admisă cât priveşte trimiterea la prevederile art. 81 alin. (4)
din acelaşi Cod. Art. 861 alin. (4) C. pen. reglementează problemele referitoare la
„suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”, în condiţii identice cu
„suspendarea condiţionată a executării pedepsei”, prevăzută la art. 81 alin. (4) din
acelaşi Cod. Rezultă că argumentele care au fundamantat soluţia de
neconstituţionalitate a art. 81 alin. (4) C. pen., expuse în Decizia Curţii
Constituţionale nr. 463 din 13 noiembrie 1997, îşi menţin valabilitatea şi în legătură
cu dispoziţiile art. 861 alin. (4), cât priveşte trimiterea la alin. (4) al art. 81 din Cod
(Decizia Curţii Constituţionale nr. 25 din 10 februarie 1998, publicată în M. Of. nr.
143 din 8 aprilie 1998, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile
Notă: Alin. (3) al art. 81 C. pen. a fost abrogat prin art. I pct. 34 din Legea nr.
278/2006.
Decizii de speţă
2.

reprezentarea concretă a acestora, nu există elementul subiectiv unificator al
3.
Revizuirea în cazul deciziilor Curţii Constituţionale. Cererea de revizuire împotriva

hotărârilor definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o
excepţie de neconstituţionalitate se introduce, conform dispoziţiilor art. 4082 alin.
(3) C. proc. pen., la instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă a cărei
revizuire se cere. În temeiul acestor dispoziţii, coroborate cu dispoziţiile art. 4082
alin. (6) C. proc. pen. – potrivit cărora hotărârea instanţei de revizuire este supusă
aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea supusă revizuirii –, instanţa competentă să
soluţioneze cererea de revizuire în cazul deciziilor Curţii Constituţionale este
instanţa care a judecat cauza în primă instanţă (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
4.

precum şi cu calitatea făptuitorului – comisar şef de poliţie, ţinut prin statutul


5.

minimă legală sancţiuni contravenţionale, întrunesc elementele constitutive a două
6.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Condiţii. Chiar dacă pedeapsa

de 4 ani închisoare ar face aplicabilă modalitatea prevăzută în art. 861 C. pen., ca
urmare a abrogării alin. (3) al acestui articol prin Legea nr. 278/2006, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a apreciat că scopul pedepsei, astfel cum este menţionat în
art. 52 C. pen., nu poate fi realizat decât prin executarea efectivă a pedepsei, în
limita redusă ca urmare a reţinerii circumstanţei atenuante prevăzute în art. 74
alin. (1) lit. c) C. pen., în raport cu persoana acesteia nefiind realizată condiţia
stabilită în art. 861 alin. (1) lit. c) din acelaşi Cod (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
5432/2006, în R.D.P. nr 3/2007, apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de Drept
Penal. Studii de practică judiciară 1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu,
7.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. După abrogarea art. 861 alin.
(3) C. pen. prin Legea nr. 278/2006, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere poate fi dispusă şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, atunci când sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute în art. 861 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., numai dacă instanţa
apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului şi de comportamentul său
după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment
pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi
infracţiuni, aşa cum se prevede în art. 861 alin. (1) lit. c) C. pen. (I.C.C.J., s. pen.,
8.
Aptitudinea suspendării sub supraveghere de a realiza scopul pedepsei. Criterii de

apreciere. a) Însuşirea de către gestionar, prin acţiuni repetate timp de un an şi
jumătate, a sumei de 110 milioane de lei, neîntrerupt, până la data inventarierii
gestiunii, precum şi încercarea de a acoperi delapidarea cu acte false constituie
fapte pentru care lipsa antecedentelor penale şi comportarea bună anterioară nu
justifică suspendarea executării pedepsei, în lipsa altor date care să ducă la
convingerea că inculpatul nu va mai săvârşi infracţiuni (C.S.J., s. pen., dec. nr.
5659/2001, în B.J., apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile
b) Multitidinea faptelor săvârşite, împrejurările în care au fost comise, scopul

urmărit (obţinerea de foloase materiale), perseverenţa infracţională a inculpatei
sunt criterii de natură a aprecia că scopul pedepsei nu poate fi realizat prin
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii (C.A. Constanţa,
c) Lipsa de antecedente penale, conduita sinceră şi de regret a inculpaţilor pe

parcursul procesului penal, faptul că unii au în întreţinere copii minori, atitudinea de
înţelegere faţă de partea vătămată sunt criterii de natură a aprecia că scopul
pedepsei poate fi realizat şi prin executarea sub supraveghere a pedepsei închisorii
(C.A. Constanţa, dec. pen. nr. 80/2004, în B.J. 2004, p. 90, apud T. Toader, A.
9.
Aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul concursului de

infracţiuni. În cazul în care inculpatului i s-au aplicat două pedepse de natură
diferită, o pedeapsă cu închisoarea şi o amendă penală, este nelegală hotărârea
instanţei prin care i s-a suspendat sub supraveghere pedeapsa cu închisoarea şi s-a
dispus executarea pedepsei amenzii; astfel, instanţa avea obligaţia de a contopi
cele două pedepse şi de a aplica pedepsei rezultante dispoziţiile art. 861 C. pen.,
respectiv pedepsei cu închisoarea, deoarece prevederile art. 861 nu se pot aplica în
cazul amenzii (C.A. Piteşti, dec. pen. nr. 509/R/2004, în C.P.J., semestrul II, 2004,
10.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Cauza de reducere a limitelor

de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Infracţiune exceptată
de la beneficiul suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Incidenţa unei
cauze de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea
săvârşită nu face posibilă aplicarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere în situaţia în care infracţiunea respectivă se încadrează, fie în mod
direct, fie în mod indirect, prin maximul special prevăzut de lege în norma
incriminatoare, între infracţiunile exceptate de legiuitor de la un regim de executare
a pedepsei neprivative de libertate [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr.
910/A/2005, apud D. Lupaşcu (coordonator), A. Nedelcu, I. Matei, Culegere de
practică judiciară în materie penală. Curtea de Apel Bucureşti, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, pp. 367-370].
Doctrină
C. Niculeanu, Regimul juridic al executării pedepsei închisorii prin suspendarea sub
supraveghere în reglementările noului Cod penal, în Dreptul nr. 2/2013, p. 44; D.
Gheorghe, Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în Dreptul nr.
8/1996, p. 83; M. Iordache, Consideraţii referitoare la instituţia revocării
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în Dreptul nr. 5/2008, p. 178.


Codul Penal.
Decizii ale Curţii Constituţionale (de respingere)
1.
Excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. 1 lit. a) şi c) din Codul
penal. Încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la
egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Autorul excepţiei,
inculpat în speţă, a ridicat problema lipsei gradului de pericol social al infracţiunilor
săvârşite, respectiv de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută şi
pedepsită de art. 279 C. pen. şi de braconaj, prevăzută şi pedepsită de art. 42 lit.
a) şi b) din Legea nr. 407/2006, pentru care nu este posibilă înlocuirea răspunderii
penale. Curtea mai constată că aprecierea privind excluderea infracţiunilor de mai
sus de la aplicarea unei pedepse, pentru motivul că aceste fapte au un grad de
pericol social redus, nu este o problemă de ordin constituţional, ci una de politică
legislativă. Aşa fiind, este dreptul legiuitorului de a stabili, prin lege organică, în ce
cazuri şi în ce condiţii răspunderea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni poate fi
înlocuită cu răspunderea care atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter
administrative (Decizia Curţii Constituţionale nr. 8 din 17 ianuarie 2012, publicată în
M. Of. nr. 137 din 29 februarie 2012).
2.

Decizii de speţă
3.

www.scj.ro).
4.
Infracţiuni la Legea cecului. Inadmisibilitatea constituirii de parte civilă.

Inadmisibilitatea recursului declarat de persoana care invocă o asemenea calitate.
Înlăturarea apărării ce tinde la exonerarea inculpatului de cunoaşterea legii penale.
Diferenţierea dintre infracţiunile de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1), (3),
(4) şi (5) C. pen. şi emiterea de file cec fără a avea la tras disponibil suficient,
prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934. Nu se poate dispune
înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage sancţiunea cu caracter
administrative, deoarece nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 90
alin. (1) lit. a)-e) C. pen., iar fapta, datorită numărului mare de acte materiale, de
ordinul zecilor, nu poate fi considerată că prezintă un grad de pericol social redus
(C.A. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 827/R/2011, publicată în Buletinul
Jurisprudenţei, şi în Curtea de Apel Cluj. Repertoriu anual 2011, Ed. Universul
Juridic, p. 598).
5.
Art. 741 <SPAN class=BOLDCHAR >C. pen. Decizia Curţii Constituţionale nr. 573
din 3 mai 2011. Lege penală mai favorabilă. Condiţii de aplicare. Dispoziţiile art. 741
C. pen., referitoare la reducerea pedepsei sau aplicarea unei sancţiuni
administrative în cazul anumitor infracţiuni, introduse prin art. XX pct. 2 din Legea
nr. 202/2010 şi declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 a
Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, constituie o lege
6.

7.

Doctrină


Codul Penal.
1.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică, de fapt, modul de aplicare a

dispoziţiilor art. 25 şi art. 27 C. pen., aspecte care ţin de competenţa instanţelor
judecătoreşti, iar nu de cea a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, se
pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată.
De asemenea, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia nu a
precizat, referitor la dispoziţiile art. 25 şi art. 27 C. pen., care sunt motivele de
neconstituţionalitate, neindicând niciun text sau principiu din Constituţie pretins a fi
încălcat de dispoziţiile sus-menţionate, iar, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr.
47/1992 privind organizarea si funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările trebuie
motivate. Pentru aceste considerente, excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 25 şi art. 27 C. pen. a fost respinsă ca inadmisibilă (Decizia Curţii
Constituţionale nr. 442 din 15 septembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 943 din 21
octombrie 2005, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile
Decizii de speţă
2.
Instigare la furt calificat. Fapta inculpatei de a determina cu intenţie o altă persoană
să sustragă suma de 500 de lei din portmoneul victimei, urmată de săvârşirea
faptei şi de împărţirea sumei de bani sustrase, constituie infracţiunea prevăzută în
art. 25 raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen (I.C.C.J., s.
3.
Instigare la săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri. Fapta inculpatului care a avut

iniţiativa comiterii faptei, în sensul că i-a solicitat unui alt inculpat să-i trimită
droguri din Spania, indicându-i şi cum să le achiziţioneze la un preţ mai mic, mai
mult, chiar şi în ipoteza în care cel de-al doilea inculpat ar fi trimis droguri în
România şi cu alte ocazii, nu înlătură calitatea de instigator a primului inculpat,
deoarece aceasta se raportează la faptele concrete deduse judecăţii, şi nu la
conduita generală (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1624/2011, disponibilă pe
www.scj.ro).
4.
Instigare la delapidare. Fapta inculpatului de a avea iniţiativa şi de a determina alţi

doi coinculpaţi să accepte la plată 14 facturi fiscale false în favoarea unei societăţi
comerciale controlate de către acesta întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii prevăzute în art. 25 raportat la art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen., cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3890/2010, disponibilă
pe www.scj.ro).
5.
Instigare la înşelăciune. Fapta inculpatului care a determinat pe administratorul

unei societăţi comerciale şi pe un alt coinculpat să achiziţioneze mărfuri de la alte
societăţi comerciale în valoare de 101.077, 83 lei, a căror plată a fost făcută prin
emiterea de file C.E.C. fără a exista disponibilul necesar în cont, participând
nemijlocit la activitatea de ridicare şi valorificare a mărfurilor dobândite în condiţiile
ilicite sus-menţionate, precum şi faptul de a fi avut cunoştinţă de împrejurarea că
C.E.C.-urile folosite nu aveau acoperire, banii intrând într-un cont separat cu privire
la care avea drept de dispoziţie doar inculpatul, întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii de instigare la înşelăciune prevăzută în art. 25 raportat la art. 215
alin. (1), (2) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (I.C.C.J., s. pen.,
6.
Instigare la tâlhărie. Hotărârea de a săvârşi infracţiunea. Dacă inculpatul major a

relatat altor doi inculpaţi minori că partea vătămată se află în stare de ebrietate şi
are bani, cerându-le să se ducă să o bată şi să îi ia banii, acesta are calitatea de
instigator, deoarece el a fost cel dintâi care a luat hotărârea de a săvârşi această
infracţiune, contribuind astfel indirect la tâlhărirea părţii vătămate (C.A. Suceava,
dec. pen. nr. 7/2005, în B.J. 2004-2005, p. 184, apud T. Toader, A. Stoica, N.
7.
Instigare. Participaţie improprie. Fals intelectual. Fapta inculpatului care, cu ocazia

cercetărilor, se prezintă sub o identitate falsă şi astfel face ca organul de judecată
să îl trimită în judecată, sub nume fals, constituie, printre altele, participaţie
improprie la fals intelectual, dispoziţiile art. 25 C. pen., referitoare la instigare
nefiind aplicabile (C.A. Craiova, dec. pen. nr. 12/2001, în B.J. 2001, p. 220, apud T.
p. 40).
8.
Instigare. Tăinuire. Infracţiune unică. Concurs de infracţiuni. Fapta celui care

determină pe altul să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală şi apoi
cumpără de la autor bunul provenit din săvârşirea infracţiunii constituie numai
instigare, iar nu şi tăinuire, aflate în concurs (C.S.J., s. pen., dec. nr. 329/1996, în
Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală
1990-2000, p. 24, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile
Doctrină
C. Butiuc, Aspectele instigării şi complicităţii în cazul infracţiunilor complexe, în
Dreptul nr. 6/1998, p. 63; G. Paraschiv, C. Ungureanu, Instigarea în noul Cod
penal, în R.D.P. nr. 1/2006, p. 58.


Codul Penal.
1.
Aplicarea dispoziţiilor art. 85 C. pen. în cazul în care instanţa este învestită prin
acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de
acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În
cazul în care instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două
infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi
cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile art. 85 din
Codul penal.
Pedeapsa ce va fi executată urmează a fi determinată astfel:
- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii;
- se va dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate

anterior;
- se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, pedeapsa a cărei

executare a fost iniţial suspendată condiţionat cu pedeapsa care a atras anularea
acesteia, putându-se adăuga un spor de pedeapsă;
- pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi, după caz, conform

regulilor prevăzute la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, cu
cea stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, putându-se adăuga un
spor de pedeapsă (I.C.C.J., S.U., decizia nr. 42 din 13 octombrie 2008, publicată în
M. Of. nr. 204 din 31 martie 2009, disponibilă pe www.scj.ro).
2.
Posibilitatea contopirii de către instanţele de control judiciar a pedepsei aplicate

pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor
concurente pentru care există o condamnare definitivă. Instanţele de control
judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru
infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor
concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea
nu a fost dispusă de către prima instanţă [I.C.C.J., S.U., decizia nr. LXX (70) din 15
octombrie 2007, publicată în M. Of. nr. 539 din 17 iulie 2008, disponibilă pe
www.scj.ro].
3.
Aplicarea dispoziţiilor art. 449 C. proc. pen. în caz de concurs de infracţiuni

săvârşite de un inculpat minor căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri
educative. În situaţia cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 449 din Codul de
procedură penală, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor,
căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri educative, acestea se contopesc
conform art. 34 din Codul penal, în sensul aplicării sancţiunii rezultante celei mai
grele (I.C.C.J., S.U., decizia nr. XXX din 16 aprilie 2007, publicată în M. Of. nr. 763
din 12 noiembrie 2007, disponibilă pe www.scj.ro).
4.
Aplicarea dispoziţiilor art. 34 cu referire la art. 120 C. pen., în concurs de

infracţiuni, din care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa
graţierii. 1) În caz de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit
pedepse ce intră sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică
numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul graţierii sau care
au fost graţiate parţial.
2) Graţierea individuală, în cazul concursului de infracţiuni, vizează numai pedeapsa

rezultantă (I.C.C.J., S.U., decizia nr. X din 24 octombrie 2005, publicată în M. Of.
nr. 123 din 9 februarie 2006, disponibilă pe www.scj.ro).
Decizii de speţă
5.
Transferul persoanelor condamnate. Concurs de infracţiuni. Potrivit Deciziei nr. 23

din 12 octombrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
publicată în M. Of. nr. 850 din 8 decembrie 2009, pronunţată în interpretarea art.
146 din Legea nr. 302/2004, în soluţionarea cererii având ca obiect conversiunea
condamnării, instanţa trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru
concursul de infracţiuni sau durata acesteia este compatibilă cu legislaţia română,
fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea
cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a
cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.
Nu este incompatibilă cu legislaţia română pedeapsa rezultantă a închisorii aplicată

prin cumul aritmetic în statul de condamnare, a cărei durată nu depăşeşte nici
totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente, fiind
conformă cu art. 34 alin. (2) C. pen., şi nici limita maximă generală a pedepsei
închisorii de 30 de ani, prevăzută în art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen. (I.C.C.J., s. pen.,
6.
Minor. Omor deosebit de grav. Concurs de infracţiuni. În cazul infracţiunii de omor

deosebit de grav, săvârşită de un minor, dacă instanţa alege dintre pedepsele
alternative prevăzute în art. 176 C. pen. pedeapsa închisorii, limita maximă specială
a pedepsei închisorii aplicabilă minorului este, conform art. 109 alin. (1) C. pen.,
închisoarea de 12 ani şi 6 luni, prin reducerea la jumătate a limitei maxime speciale
de 25 de ani închisoare. În sensul art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., prin maximul
special al pedepsei închisorii, în cazul concursului de infracţiuni săvârşite de un
minor, se înţelege limita maximă specială a pedepsei celei mai grele, redusă la
jumătate conform dispoziţiilor referitoare la pedepsele pentru minori (I.C.C.J., s.
7.
Concurs de infracţiuni. Minor. Închisoare. Limita maximă. În cazul concursului de

infracţiuni, pedeapsa rezultantă maximă care poate fi aplicată minorului este de 20
de ani închisoare, întrucât Codul penal prevede pentru minorul care răspunde penal
un sistem sancţionator special, în cadrul căruia limita maximă a pedepsei închisorii
este, potrivit art. 109 alin. (2) C. pen., de 20 de ani (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
8.
Concurs de infracţiuni. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Dacă

inculpatul a fost condamnat pentru două infracţiuni concurente, prin hotărâri
diferite, la două pedepse privative de libertate, a căror executare a fost suspendată
condiţionat conform art. 81 C. pen., iar în termenul de încercare a comis alte două
infracţiuni concurente, instanţa sesizată cu judecarea acestor din urmă infracţiuni
procedează astfel: contopeşte pedepsele definitive conform art. 34 lit. a), adică art.
83 C. pen. cu privire la pedeapsa rezultantă; contopeşte pedepsele aplicate pentru
faptele deduse judecăţii; dispune executarea alături de pedeapsa rezultantă a celor
rezultate din contopirea pedepselor definitive (C.A. Târgu Mureş, dec. pen. nr.
50/A/2004, în B.J. – Bază de date, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul
9.
Concurs de infracţiuni. Aplicarea sporului în apelul inculpatului. Neagravarea

situaţiei în propriul apel. Dacă la pedeapsa rezultantă redusă se adaugă un spor de
către instanţa de apel, fără ca acesta să fie aplicat şi de către instanţa de fond,
hotărârea este nelegală dacă a fost pronunţată în apelul inculpatului (C.A. Iaşi, dec.
pen. nr. 79/2004, în B.J. 2004, p. 29, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul
10.
Concurs de infracţiuni. Pedeapsa rezultată după aplicarea sporului. În caz de

concurs de infracţiuni, pedeapsa rezultată din adăugarea la pedeapsa cea mai grea
prevăzută în art. 34 alin. (1) C. pen. nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite de
instanţă pentru infracţiunile concurente (C.S.J., s. pen., dec. nr. 723/1999, în
Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală
1990-2000, p. 28; în acelaşi sens: C.A. Bucureşti, dec. pen. nr. 640/2001, în P.J.P.
2001-2002, p. 44, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 54-55).
11.
Concurs de infracţiuni. Circumstanţe atenuante. Aplicarea sporului. În cazul

constatării de circumstanţe atenuante privind mai multe infracţiuni săvârşite în
concurs, la executarea pedepsei celei mai grele se poate adăuga un spor potrivit
art. 34 C. pen., existenţa circumstanţelor atenuante neconstituind un impediment
sub acest aspect (C.S.J., s. pen., dec. nr. 2348/1992, în Probleme de drept din
jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală 1990-2000, p. 29, apud
T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile speciale, doctrină,
12.
Concurs de infracţiuni. Pedeapsă. Este posibilă sporirea pedepsei rezultante, chiar

dacă prin adăugarea sporului la pedeapsa cea mai grea nu s-a atins maximul ei
special (T.S., s. pen., dec. nr. 1517/1976, în R.R.D. nr. 5/1977, p. 70; T.S., s.
pen., dec. nr. 1692/1970, R. 1, p. 91, apud G. Antoniu, C. Bulai, Jurisprudenţă
naţională penală, Partea generală. Art. 1-51, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, vol. I,
p. 138).
13.
Concurs de infracţiuni. Pedeapsă. Procedeul instanţei care, fără a mai spori

pedeapsa cea mai grea până la maximul ei special, a trecut direct la cea de-a doua
treaptă, adăugând un spor determinat la pedeapsa cea mai grea, nu atrage
nulitatea sentinţei dacă, prin adăugarea sporului, nu s-a depăşit maximul special al
celei mai grele dintre pedepse şi nici nu s-a ajuns la o pedeapsă rezultantă care să
depăşească totalul pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente (T. jud.
Timiş, dec. pen. nr. 151/1970, în R.R.D. nr. 1/1971, p. 154, apud G. Antoniu, C.
Bulai, Jurisprudenţă naţională penală, Partea generală. Art. 1-51, Ed. Academiei,
14.
Concurs de infracţiuni. Pedeapsă. Graţiere. În măsura în care instanţa constată că

sunt graţiate total sau parţial pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, ea
va proceda la descontopirea acestora şi la graţierea lor individuală; apoi, instanţa
va examina necesitatea menţinerii, înlăturării ori reducerii sporului de pedeapsă.
Dacă sunt graţiate integral toate pedepsele, sporul aplicat iniţial îşi pierde orice
semnificaţie; în acest caz, pedepsele nu se mai contopesc, chiar dacă au fost
aplicate pentru infracţiuni concurente (T.S., s. pen. dec. nr. 2073/1984, în R.R.D.
nr. 9/1985, p. 77; T.S., s. pen., dec. nr. 321/1982, în R.R.D. nr. 12/1982, p. 72;
T.S., s. pen. dec. nr. 252/1977, în C.D., p. 250; T.S., s. pen., dec. nr. 220/1977, R.
2, p. 177; T.S., s. pen., dec. nr. 2681/1976, în R.R.D. nr. 4/1977, p. 62; T.S., s.
pen., dec. nr. 1598/1973, în R.R.D. nr. 10/1973, p. 156, apud G. Antoniu, C. Bulai,
Jurisprudenţă naţională penală, Partea generală. Art. 1-51, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1988, vol. I, pp. 138-139).
Doctrină
C. Niculeanu, Opinie critică referitoare la aplicarea pedepsei principale în cazul
concursului de infracţiuni în prevederile noului Cod penal, în Dreptul nr. 3/2012, p.
60; D.I. Lămăşanu, Concursul de infracţiuni, stare de agravare sau de atenuare a
pedepsei, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 88; L. Herghelegiu, Despre posibilitatea contopirii
pedepsei cu închisoarea cu măsura educativă a internării într-un centru de
reeducare aplicată minorilor infractori, în Dreptul nr. 12/2001, p. 124; R. Lupaşcu,
Concurs de infracţiuni. Închisoare la care s-a adăugat în întregime amenda.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în Dreptul nr. 6/1998, p. 98; R.
Lupaşcu, Contopire de pedepse. Sporuri aplicate cu prilejul unor contopiri parţiale.
Soarta acestora, în Dreptul nr. 3/1998, p. 110.


Codul Penal.
Decizii de speţă
1.

sau alt beneficiu material. În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor legale evocate,

art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
2.
Omor calificat. Coautorat. Persoana care a imobilizat victima infracţiunii de omor

calificat săvârşită în public prin aplicarea mai multor lovituri de cuţit, anihilându-i
orice posibilitate de apărare şi ripostă, are calitatea de coautor la săvârşirea
infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 174 şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.,
acţiunea de imobilizare a victimei având caracter determinat, esenţial în acţiunea
conjugată de ucidere a victimei (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 300/2012, disponibilă pe
www.scj.ro).
3.
Grup infracţional organizat. Trafic de persoane. 1) În accepţiunea dispoziţiilor art. 2

lit. a) din Legea nr. 39/2003, prin grup infracţional organizat se înţelege grupul
structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi
acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni
grave, cum sunt infracţiunile privind traficul de persoane la care se referă art. 2 lit.
b) pct. 12 din aceeaşi lege, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar
sau alt beneficiu material.
În raport cu dispoziţiile legale menţionate, există un grup infracţional organizat

dacă inculpaţii au acţionat pentru o perioadă de timp şi în mod coordonat, fiecare
dintre aceştia îndeplinind roluri determinate în executarea planului infracţional, în
scopul comiterii infracţiunii de trafic de persoane prevăzută în art. 12 din Legea nr.
678/2001, pentru a obţine un beneficiu financiar ori alt beneficiu material, iar
iniţierea şi constituirea unui astfel de grup se încadrează în art. 7 alin. (1) din Legea
nr. 39/2003.
2) Recrutarea, transportarea în străinătate şi cazarea mai multor persoane, prin

ameninţare, violenţă şi alte forme de constrângere, în scopul exploatării, prin
obligarea acestora să săvârşească infracţiuni de furt de bunuri, valorificate de către
inculpaţi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane
prevăzute în art. 12 din Legea nr. 678/2001, obligarea victimelor să săvârşească
infracţiuni de furt de bunuri constituind o formă de exploatare în sensul art. 2 pct. 2
lit. e) din aceeaşi lege (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1940/2011, disponibilă pe
www.scj.ro).
4.
Omor deosebit de grav săvârşit prin cruzimi. Coautorat. Prelevarea probelor

biologice în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date
Genetice Judiciare. 1) În cazul infracţiunii de omor, participaţia sub forma
coautoratului subzistă şi în ipoteza în care nu toţi participanţii contribuie în aceeaşi
măsură la producerea rezultatului morţii, esenţial fiind ca acţiunile simultane sau
succesive săvârşite de fiecare participant să se completeze reciproc şi toate
împreună să alcătuiască activitatea unică, indivizibilă, considerată în ansamblu
activitatea de săvârşire a faptei, indiferent de valoarea contributivă separată a
fiecărei acţiuni în parte.
În consecinţă, există participaţie sub forma coautoratului la săvârşirea infracţiunii

de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 alin. (1) lit. a)
C. pen. în cazul în care toţi făptuitorii au acţionat împreună, lovind concomitent sau
succesiv victima, cu bâte, furci, lopeţi şi cu o rangă de fier, precum şi cu pumnii şi
picioarele, în mod repetat şi cu o deosebită intensitate, neavând relevanţă care şi
dacă vreuna dintre loviturile aplicate victimei a fost sau nu mortală.
2) Potrivit art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea

Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, prelevarea probelor biologice de la
persoanele condamnate definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea
infracţiunilor prevăzute în anexa legii, cum este infracţiunea de omor deosebit de
grav, în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date
Genetice Judiciare, este dispusă de instanţa de judecată prin hotărârea de
condamnare şi se realizează la eliberarea din penitenciar, fără nicio altă notificare
prealabilă din partea instanţei de judecată, nefiind necesar ca instanţa de judecată
care a dispus prelevarea probelor biologice în vederea introducerii profilelor
genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare să menţioneze în
dispozitivul hotărârii de condamnare şi data la care se realizează prelevarea
probelor biologice (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 30/2011, disponibilă pe www.scj.ro).
5.
Tâlhărie săvârşită de două sau mai multe persoane împreună. Coautorat.

Elementele constitutive ale variantei agravate a infracţiunii de tâlhărie prevăzute în
art. 211 alin. (21) lit. a) C. pen. sunt întrunite ori de câte ori fapta de tâlhărie a fost
săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, în condiţiile participaţiei. În
cazul în care unul dintre inculpaţi a exercitat violenţe asupra victimei, iar cel de-al
doilea a deposedat victima de un bun aflat asupra sa, inculpaţii au calitatea de
coautori ai infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. a) C. pen.
6.
Circumstanţe agravante legale. Săvârşirea infracţiunii împreună cu un minor.

Conducerea unui autovehicul pe drumurile publice fără permis. Infracţiuni distincte.
Coautorat. Circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen.
presupune săvârşirea infracţiunii de către un infractor major şi unul minor
împreună, în condiţiile participaţiei penale prevăzute în art. 23 din acelaşi Cod.

7.
Tâlhărie. Furt calificat. Întrebuinţarea violenţei pentru păstrarea bunului furat.

Coautorat. Săvârşirea furtului de către mai mulţi făptuitori, dintre care unul, fără o
înţelegere prealabilă cu ceilalţi, acţionează cu violenţă faţă de persoana care
încearcă să-l reţină, după care toţi participanţii fug de la locul faptei, nu constituie
infracţiunea de tâlhărie în modalitatea prevăzută în art. 211 alin. (1) teza ultimă
decât pentru cel care a întrebuinţat violenţa pentru a-şi asigura scăparea, fapta
celorlalţi constituind infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 209 alin. (1) lit.
a), cu reţinerea eventuală şi a altor agravante.
Într-un atare caz sunt incidente prevederile art. 28 alin. (2) C. pen., potrivit cărora
circumstanţele privitoare la faptă, ca în speţă, nu se răsfrâng asupra participanţilor
dacă aceştia nu le-au cunoscut şi nici nu le-au prevăzut (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
8.
Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni. Lipsa înţelegerii prealabile. Participaţie.

Fapta inculpaţilor de a urmări racolarea unor tinere pe care să le convingă să
practice prostituţia în străinătate nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii prevăzute în art. 323 alin. (1) C. pen.; pentru a comite această
infracţiune, inculpaţii ar fi trebuit să realizeze o înţelegere de a conlucra o perioadă
de timp conform unui plan bine stabilit, în care fiecare să aibă anumite sarcini de
dus la îndeplinire, activităţi individuale repartizate fiecăruia dintre făptuitori pentru
Acţiunile desfăşurate de inculpaţi sunt acte de participaţie la infracţiunea de

proxenetism, motiv pentru care hotărârile atacate au fost casate şi s-a dispus
achitarea inculpaţilor pentru infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de
infracţiuni (C.A. Alba Iulia, dec. pen. nr. 495/2003, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 140,
apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de drept penal, Studii şi practică judiciară
1994-2007, ed. a II-a, revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 169).
9.
Coautorat. Tâlhărie. a) Săvârşirea, în baza unei înţelegeri prealabile, a actelor de

violenţă de către unul dintre participanţii la infracţiune şi a actelor de însuşire de
ceilalţi participanţi atribuie tuturor calitatea de autori ai infracţiunii de tâlhărie
(C.S.J., s. pen., dec. nr. 2953/2001, în B.J. – Bază de date, apud T. Toader, A.
b) În cazul în care două persoane, după o prealabilă înţelegere, atacă o persoană,

una săvârşind actele de violenţă, iar cealaltă, concomitent, sustrăgând bunuri aflate
asupra părţii vătămate, faptele constituie infracţiunea de tâlhărie pentru amândoi,
indiferent dacă actele caracterizând latura obiectivă a infracţiunii au fost săvârşite
numai în parte de către fiecare dintre făptuitori (C.S.J., s. pen., dec. nr. 719/1994,
în B.J. – Bază de date, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile
10.
Participaţie penală sub forma coautoratului. Constituie acte de coautorat la

săvârşirea infracţiunii de tâlhărie fapta persoanei care, în baza unei înţelegeri
prealabile, a transportat alte două persoane cu autoturismul proprietatea sa până în
apropierea locuinţei victimei şi, apoi, a întrerupt iluminatul electric, dându-le
posibilitatea celorlalţi doi inculpaţi să deposedeze pe victimă, prin violenţă, de o
importantă sumă de bani şi să-şi asigure scăparea (C.S.J., s. pen., dec. nr.
441/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 158, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul
11.
Participaţie penală sub forma instigării. Determinarea unei persoane să deposedeze

partea vătămată de o sumă de bani, dându-i acelei persoane şi un spray lacrimogen
pentru a înfrânge eventuala opunere a părţii vătămate, urmată de agresarea
victimei şi aplicarea de lovituri ce au determinat vătămarea corporală, constituie
instigare la infracţiunea de tâlhărie, şi nu instigare la infracţiunea de furt prin
întrebuinţarea de violenţe (C.S.J., s. pen., dec. nr. 1699/1997, în R.D.P. nr.
12.
Participaţie penală sub forma complicităţii. Participaţia penală sub forma

complicităţii nu implică, în mod necesar, o înţelegere între autor şi complice,
anterioară comiterii faptei; o asemenea înţelegere poate interveni şi spontan, pe
parcursul săvârşirii acesteia. În acest din urmă caz, coeziunea psihică dintre
participanţi se deduce din însăşi comportarea lor şi din împrejurările comiterii faptei
(C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 334/A/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 141,
13.
Coautorat. Vătămare corporală gravă. Fapta inculpatului L.M. care – în baza unei
înţelegeri prealabile cu inculpatul P.T. – a sărit în spatele victimei, a doborât-o la
pământ şi a imobilizat-o, pentru ca P.T. să o poată lovi cu un cuţit, cauzându-i
vătămări corporale grave, constituie o activitate de coautorat, şi nu de complicitate
la săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 182 C. pen. (C.A. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 421/1998, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 153, apud T. Toader, A. Stoica, N.
14.
Coautorat. Omor. Fapta participantului la săvârşirea infracţiunii de omor de a folosi

împotriva victimei un spray paralizant, urmată de lovirea repetată a acesteia de
către cel de-al doilea participant cu un corp dur asupra zonei capului, cauzându-i
leziuni care au dus la deces, constituie coautorat la omor, iar nu complicitate.
Soluţia se impune ţinând seama că făptuitorii au acţionat împreună, conjugat,
amândoi intrând în casa victimei înarmaţi, unul cu un spray paralizant, iar cel de-al
doilea cu o bară metalică, ambele folosite la suprimarea vieţii persoanei (C.S.J., s.
pen., dec. nr. 1262/1997, în B.J. – Bază de date, apud T. Toader, A. Stoica, N.
15.
Asociere pentru săvârşirea de infracţiuni. Participaţie. Distincţie. Infracţiunea de

asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută în art. 323 C. pen. şi participaţia
penală reglementată în art. 23 şi urm. C. pen. sunt două instituţii diferite.
În cazul participaţiei pericolul social provine din comiterea infracţiunii; pluralitatea

reprezintă un element de accentuare a pericolului, care însă nu derivă din faptul că
sunt mai mulţi infractori, ci din săvârşirea infracţiunii.
În cazul asocierii pentru săvârşirea de infracţiuni, pericolul social provine din însăşi
constituirea şi fiinţarea pluralităţii, al cărei scop este comiterea uneia sau mai
multor infracţiuni; asocierea are o existenţă independentă, cu o durată de timp şi
implică o activitate de organizare a acţiunilor infracţionale.
Pentru ca în sarcina unei persoane să se reţină infracţiunea prevăzută în art. 323 C.

pen., nu este necesar ca acesta să fi militat în cadrul asociaţiei şi nici măcar să
cunoască pe toţi membrii grupului; este suficient ca ea să-şi fi manifestat voinţa de
a se integra în grupul constituit în vederea săvârşirii de infracţiuni (C.A. Bucureşti,
s. a II-a pen., dec. nr. 210/1996, în R.D.P. nr. 4/1996, p. 143, apud G. Antoniu, V.
Brutaru, Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară, 1994-2007, ed. a II-a,
revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 168).
16.
Coautorat. Condiţii. În caz de coautorat, intenţia fiecărui autor se caracterizează

prin conştiinţa că acţiunea constitutivă a infracţiunii se realizează prin activitatea
sa, unită cu aceea a celorlalţi coautori. Nu este necesar ca fiecare coautor să aibă
intenţia de autor unic – adică de a îndeplini singur întregul act de executare –, ci
este suficientă existenţa intenţiei de coautor, adică ştiinţa şi voinţa ca activitatea sa
să se completeze cu a altuia, constituind astfel cauza din care rezultă efectul dorit
de el (T.S., s. pen., dec. nr. 241/1983, apud V. Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu
17.
Coautorat. Condiţii. Există coautorat numai atunci când participanţii acţionează

împreună prin desfăşurarea unor activităţi materiale concordante, când ei contribuie
nemijlocit la săvârşirea faptei, iar acţiunile lor se află într-o unitate indivizibilă.
Simpla prezenţă fizică a unei persoane, alături de inculpat, la locul şi în momentul
săvârşirii, de către acesta din urmă, a unui omor, nu constituie coautorat (T.S., s.
Doctrină
E. Popescu, Omisiunea în cazul participaţiei, în Dreptul nr. 9/2009, p. 157; G.
Antoniu, Participaţia penală. Studiu de drept comparat, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 9;
Gh. Ivan, Criteriul distincţiei între actele de coautorat şi cele de complicitate, în
Dreptul nr. 12/1999, p. 125; I. Pascu, S. Corlăţeanu, Pluralitatea constituită de
infractori. Legislaţie, jurisprudenţă, doctrină, în R.D.P. nr. 2/2011, p. 36; L.Al.
Lascu, Formele participaţiei penale consacrate în jurisprudenţa Tribunalului
Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie, în Dreptul nr. 3/2008, p. 218; M.
Iordache, Autorul şi participanţii în lumina prevederilor Legii nr. 286/2009 privind
noul Cod penal, în Dreptul nr. 3/2010, p. 37; M.E. Ungureanu, Participaţia penală.
Concept. Forme, în R.D.P. nr. 4/2012, p. 117; P. Dungan, Conceptul de participaţie
penală, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 67; V. Paşca, Forme noi de pluralitate de infractori,
în R.D.P. nr. 1/2006, p. 22.


Codul Penal.
Decizii de speţă
1.
sau alt beneficiu material. În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor legale evocate,

art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
2.
Omor calificat. Coautorat. Persoana care a imobilizat victima infracţiunii de omor

calificat săvârşită în public prin aplicarea mai multor lovituri de cuţit, anihilându-i
orice posibilitate de apărare şi ripostă, are calitatea de coautor la săvârşirea
infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 174 şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.,
acţiunea de imobilizare a victimei având caracter determinat, esenţial în acţiunea
conjugată de ucidere a victimei (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 300/2012, disponibilă pe
www.scj.ro).
3.
Grup infracţional organizat. Trafic de persoane. 1) În accepţiunea dispoziţiilor art. 2

lit. a) din Legea nr. 39/2003, prin grup infracţional organizat se înţelege grupul
structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi
acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni
grave, cum sunt infracţiunile privind traficul de persoane la care se referă art. 2 lit.
b) pct. 12 din aceeaşi lege, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar
sau alt beneficiu material.
În raport cu dispoziţiile legale menţionate, există un grup infracţional organizat

dacă inculpaţii au acţionat pentru o perioadă de timp şi în mod coordonat, fiecare
dintre aceştia îndeplinind roluri determinate în executarea planului infracţional, în
scopul comiterii infracţiunii de trafic de persoane prevăzută în art. 12 din Legea nr.
678/2001, pentru a obţine un beneficiu financiar ori alt beneficiu material, iar
iniţierea şi constituirea unui astfel de grup se încadrează în art. 7 alin. (1) din Legea
nr. 39/2003.
2) Recrutarea, transportarea în străinătate şi cazarea mai multor persoane, prin
ameninţare, violenţă şi alte forme de constrângere, în scopul exploatării, prin
obligarea acestora să săvârşească infracţiuni de furt de bunuri, valorificate de către
inculpaţi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane
prevăzute în art. 12 din Legea nr. 678/2001, obligarea victimelor să săvârşească
infracţiuni de furt de bunuri constituind o formă de exploatare în sensul art. 2 pct. 2
lit. e) din aceeaşi lege (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1940/2011, disponibilă pe
www.scj.ro).
4.
Omor deosebit de grav săvârşit prin cruzimi. Coautorat. Prelevarea probelor

biologice în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date
Genetice Judiciare. 1) În cazul infracţiunii de omor, participaţia sub forma
coautoratului subzistă şi în ipoteza în care nu toţi participanţii contribuie în aceeaşi
măsură la producerea rezultatului morţii, esenţial fiind ca acţiunile simultane sau
succesive săvârşite de fiecare participant să se completeze reciproc şi toate
împreună să alcătuiască activitatea unică, indivizibilă, considerată în ansamblu
activitatea de săvârşire a faptei, indiferent de valoarea contributivă separată a
fiecărei acţiuni în parte.
În consecinţă, există participaţie sub forma coautoratului la săvârşirea infracţiunii

de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 alin. (1) lit. a)
C. pen. în cazul în care toţi făptuitorii au acţionat împreună, lovind concomitent sau
succesiv victima, cu bâte, furci, lopeţi şi cu o rangă de fier, precum şi cu pumnii şi
picioarele, în mod repetat şi cu o deosebită intensitate, neavând relevanţă care şi
dacă vreuna dintre loviturile aplicate victimei a fost sau nu mortală.
2) Potrivit art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea

Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, prelevarea probelor biologice de la
persoanele condamnate definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea
infracţiunilor prevăzute în anexa legii, cum este infracţiunea de omor deosebit de
grav, în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date
Genetice Judiciare, este dispusă de instanţa de judecată prin hotărârea de
condamnare şi se realizează la eliberarea din penitenciar, fără nicio altă notificare
prealabilă din partea instanţei de judecată, nefiind necesar ca instanţa de judecată
care a dispus prelevarea probelor biologice în vederea introducerii profilelor
genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare să menţioneze în
dispozitivul hotărârii de condamnare şi data la care se realizează prelevarea
probelor biologice (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 30/2011, disponibilă pe www.scj.ro).
5.
Tâlhărie săvârşită de două sau mai multe persoane împreună. Coautorat.

Elementele constitutive ale variantei agravate a infracţiunii de tâlhărie prevăzute în
art. 211 alin. (21) lit. a) C. pen. sunt întrunite ori de câte ori fapta de tâlhărie a fost
săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, în condiţiile participaţiei. În
cazul în care unul dintre inculpaţi a exercitat violenţe asupra victimei, iar cel de-al
doilea a deposedat victima de un bun aflat asupra sa, inculpaţii au calitatea de
coautori ai infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. a) C. pen.
6.
Circumstanţe agravante legale. Săvârşirea infracţiunii împreună cu un minor.

Conducerea unui autovehicul pe drumurile publice fără permis. Infracţiuni distincte.
Coautorat. Circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen.
presupune săvârşirea infracţiunii de către un infractor major şi unul minor
împreună, în condiţiile participaţiei penale prevăzute în art. 23 din acelaşi Cod.

7.
Tâlhărie. Furt calificat. Întrebuinţarea violenţei pentru păstrarea bunului furat.

Coautorat. Săvârşirea furtului de către mai mulţi făptuitori, dintre care unul, fără o
înţelegere prealabilă cu ceilalţi, acţionează cu violenţă faţă de persoana care
încearcă să-l reţină, după care toţi participanţii fug de la locul faptei, nu constituie
infracţiunea de tâlhărie în modalitatea prevăzută în art. 211 alin. (1) teza ultimă
decât pentru cel care a întrebuinţat violenţa pentru a-şi asigura scăparea, fapta
celorlalţi constituind infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 209 alin. (1) lit.
a), cu reţinerea eventuală şi a altor agravante.
Într-un atare caz sunt incidente prevederile art. 28 alin. (2) C. pen., potrivit cărora
circumstanţele privitoare la faptă, ca în speţă, nu se răsfrâng asupra participanţilor
dacă aceştia nu le-au cunoscut şi nici nu le-au prevăzut (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
8.
Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni. Lipsa înţelegerii prealabile. Participaţie.

Fapta inculpaţilor de a urmări racolarea unor tinere pe care să le convingă să
practice prostituţia în străinătate nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii prevăzute în art. 323 alin. (1) C. pen.; pentru a comite această
infracţiune, inculpaţii ar fi trebuit să realizeze o înţelegere de a conlucra o perioadă
de timp conform unui plan bine stabilit, în care fiecare să aibă anumite sarcini de
dus la îndeplinire, activităţi individuale repartizate fiecăruia dintre făptuitori pentru
Acţiunile desfăşurate de inculpaţi sunt acte de participaţie la infracţiunea de

proxenetism, motiv pentru care hotărârile atacate au fost casate şi s-a dispus
achitarea inculpaţilor pentru infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de
infracţiuni (C.A. Alba Iulia, dec. pen. nr. 495/2003, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 140,
apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de drept penal, Studii şi practică judiciară
1994-2007, ed. a II-a, revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 169).
9.
Coautorat. Tâlhărie. a) Săvârşirea, în baza unei înţelegeri prealabile, a actelor de

violenţă de către unul dintre participanţii la infracţiune şi a actelor de însuşire de
ceilalţi participanţi atribuie tuturor calitatea de autori ai infracţiunii de tâlhărie
(C.S.J., s. pen., dec. nr. 2953/2001, în B.J. – Bază de date, apud T. Toader, A.
b) În cazul în care două persoane, după o prealabilă înţelegere, atacă o persoană,

una săvârşind actele de violenţă, iar cealaltă, concomitent, sustrăgând bunuri aflate
asupra părţii vătămate, faptele constituie infracţiunea de tâlhărie pentru amândoi,
indiferent dacă actele caracterizând latura obiectivă a infracţiunii au fost săvârşite
numai în parte de către fiecare dintre făptuitori (C.S.J., s. pen., dec. nr. 719/1994,
10.
Participaţie penală sub forma coautoratului. Constituie acte de coautorat la

săvârşirea infracţiunii de tâlhărie fapta persoanei care, în baza unei înţelegeri
prealabile, a transportat alte două persoane cu autoturismul proprietatea sa până în
apropierea locuinţei victimei şi, apoi, a întrerupt iluminatul electric, dându-le
posibilitatea celorlalţi doi inculpaţi să deposedeze pe victimă, prin violenţă, de o
importantă sumă de bani şi să-şi asigure scăparea (C.S.J., s. pen., dec. nr.
441/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 158, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul
11.
Participaţie penală sub forma instigării. Determinarea unei persoane să deposedeze

partea vătămată de o sumă de bani, dându-i acelei persoane şi un spray lacrimogen
pentru a înfrânge eventuala opunere a părţii vătămate, urmată de agresarea
victimei şi aplicarea de lovituri ce au determinat vătămarea corporală, constituie
instigare la infracţiunea de tâlhărie, şi nu instigare la infracţiunea de furt prin
întrebuinţarea de violenţe (C.S.J., s. pen., dec. nr. 1699/1997, în R.D.P. nr.
12.
Participaţie penală sub forma complicităţii. Participaţia penală sub forma
complicităţii nu implică, în mod necesar, o înţelegere între autor şi complice,
anterioară comiterii faptei; o asemenea înţelegere poate interveni şi spontan, pe
parcursul săvârşirii acesteia. În acest din urmă caz, coeziunea psihică dintre
participanţi se deduce din însăşi comportarea lor şi din împrejurările comiterii faptei
(C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 334/A/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 141,
13.
Coautorat. Vătămare corporală gravă. Fapta inculpatului L.M. care – în baza unei
înţelegeri prealabile cu inculpatul P.T. – a sărit în spatele victimei, a doborât-o la
pământ şi a imobilizat-o, pentru ca P.T. să o poată lovi cu un cuţit, cauzându-i
vătămări corporale grave, constituie o activitate de coautorat, şi nu de complicitate
la săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 182 C. pen. (C.A. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 421/1998, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 153, apud T. Toader, A. Stoica, N.
14.
Coautorat. Omor. Fapta participantului la săvârşirea infracţiunii de omor de a folosi

împotriva victimei un spray paralizant, urmată de lovirea repetată a acesteia de
către cel de-al doilea participant cu un corp dur asupra zonei capului, cauzându-i
leziuni care au dus la deces, constituie coautorat la omor, iar nu complicitate.
Soluţia se impune ţinând seama că făptuitorii au acţionat împreună, conjugat,
amândoi intrând în casa victimei înarmaţi, unul cu un spray paralizant, iar cel de-al
doilea cu o bară metalică, ambele folosite la suprimarea vieţii persoanei (C.S.J., s.
pen., dec. nr. 1262/1997, în B.J. – Bază de date, apud T. Toader, A. Stoica, N.
15.
Asociere pentru săvârşirea de infracţiuni. Participaţie. Distincţie. Infracţiunea de

asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută în art. 323 C. pen. şi participaţia
penală reglementată în art. 23 şi urm. C. pen. sunt două instituţii diferite.
În cazul participaţiei pericolul social provine din comiterea infracţiunii; pluralitatea

reprezintă un element de accentuare a pericolului, care însă nu derivă din faptul că
sunt mai mulţi infractori, ci din săvârşirea infracţiunii.
În cazul asocierii pentru săvârşirea de infracţiuni, pericolul social provine din însăşi
constituirea şi fiinţarea pluralităţii, al cărei scop este comiterea uneia sau mai
multor infracţiuni; asocierea are o existenţă independentă, cu o durată de timp şi
implică o activitate de organizare a acţiunilor infracţionale.
Pentru ca în sarcina unei persoane să se reţină infracţiunea prevăzută în art. 323 C.
pen., nu este necesar ca acesta să fi militat în cadrul asociaţiei şi nici măcar să
cunoască pe toţi membrii grupului; este suficient ca ea să-şi fi manifestat voinţa de
a se integra în grupul constituit în vederea săvârşirii de infracţiuni (C.A. Bucureşti,
s. a II-a pen., dec. nr. 210/1996, în R.D.P. nr. 4/1996, p. 143, apud G. Antoniu, V.
Brutaru, Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară, 1994-2007, ed. a II-a,
revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 168).
16.
Coautorat. Condiţii. În caz de coautorat, intenţia fiecărui autor se caracterizează

prin conştiinţa că acţiunea constitutivă a infracţiunii se realizează prin activitatea
sa, unită cu aceea a celorlalţi coautori. Nu este necesar ca fiecare coautor să aibă
intenţia de autor unic – adică de a îndeplini singur întregul act de executare –, ci
este suficientă existenţa intenţiei de coautor, adică ştiinţa şi voinţa ca activitatea sa
să se completeze cu a altuia, constituind astfel cauza din care rezultă efectul dorit
de el (T.S., s. pen., dec. nr. 241/1983, apud V. Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu
17.
Coautorat. Condiţii. Există coautorat numai atunci când participanţii acţionează

împreună prin desfăşurarea unor activităţi materiale concordante, când ei contribuie
nemijlocit la săvârşirea faptei, iar acţiunile lor se află într-o unitate indivizibilă.
Simpla prezenţă fizică a unei persoane, alături de inculpat, la locul şi în momentul
săvârşirii, de către acesta din urmă, a unui omor, nu constituie coautorat (T.S., s.
Doctrină
E. Popescu, Omisiunea în cazul participaţiei, în Dreptul nr. 9/2009, p. 157; G.
Antoniu, Participaţia penală. Studiu de drept comparat, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 9;
Gh. Ivan, Criteriul distincţiei între actele de coautorat şi cele de complicitate, în
Dreptul nr. 12/1999, p. 125; I. Pascu, S. Corlăţeanu, Pluralitatea constituită de
infractori. Legislaţie, jurisprudenţă, doctrină, în R.D.P. nr. 2/2011, p. 36; L.Al.
Lascu, Formele participaţiei penale consacrate în jurisprudenţa Tribunalului
Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie, în Dreptul nr. 3/2008, p. 218; M.
Iordache, Autorul şi participanţii în lumina prevederilor Legii nr. 286/2009 privind
noul Cod penal, în Dreptul nr. 3/2010, p. 37; M.E. Ungureanu, Participaţia penală.
Concept. Forme, în R.D.P. nr. 4/2012, p. 117; P. Dungan, Conceptul de participaţie
penală, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 67; V. Paşca, Forme noi de pluralitate de infractori,
în R.D.P. nr. 1/2006, p. 22.

Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Sabou şi Pîrcălab c. României. Curtea subliniază că în dreptul român

retragerea autorităţii părinteşti este un efect al legii şi se aplică automat cu titlu de
pedeapsă accesorie pedepsei cu închisoarea. În ceea ce priveşte susţinerea
Guvernului că reclamanţii ar fi putut să ridice excepţia de neconstituţionalitate a
art. 64 şi 71 din Codul penal şi să solicite examinarea acesteia de către Curtea
Constituţională, Curtea reiterează concluzia din decizia de admisibilitate conform
căreia acest recurs nu era accesibil, pentru că nu adresa direct Curţii
Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate (mutatis mutandis, decizia Pantea
c. României din 6 martie 2001, cererea nr. 33.343/1996). Curtea constată că
oricum Curtea Constituţională se pronunţase prin decizia din 14 iunie 2001 asupra
constituţionalităţii acestui articol, considerându-l conform Constituţiei; aceasta a
considerat că aplicarea pedepselor accesorii, chiar dacă se face automat, ţine de
politica penală a legiuitorului (C.E.D.O., hotărârea din 28 septembrie 2004, cererea
nr. 46.572/99, disponibilă pe http://jurispru dentacedo.com).
2.
Cauza Hirst c. Marii Britanii. Curtea a analizat chestiunea interzicerii legale

automate a dreptului de vot persoanelor deţinute aflate în executarea unei
pedepse, constatând că în legislaţia britanică „interzicerea dreptului de a vota se
aplică tuturor deţinuţilor condamnaţi, automat, indiferent de durata condamnării
sau de natura ori gravitatea infracţiunii. Curtea a acceptat că „există o marjă
naţională de apreciere a legiuitorului în determinarea faptului dacă restrângerea
dreptului de vot al deţinuţilor poate fi justificată în timpurile moderne şi a modului
de menţinere a justului echilibru”, însă a concluzionat că art. 3 din Primul protocol
adiţional a fost încălcat, întrucât „legislaţia naţională nu analizează importanţa
intereselor în conflict sau proporţionalitatea şi nu poate accepta că o interzicere
absolută a dreptului de vot, pentru orice deţinut, în orice împrejurare, intră în marja
naţională de apreciere; reclamantul din prezenta cauză şi-a pierdut dreptul de vot
ca rezultat al unei restricţii automate impuse deţinuţilor condamnaţi şi se poate
pretinde victimă a acestei măsuri”.
În consecinţă, o aplicare automată, în temeiul legii, a pedepsei accesorii a

interzicerii dreptului de a vota, care nu lasă nicio marjă de apreciere judecătorului
naţional în vederea analizării temeiurilor care ar determina luarea acestei măsuri,
încalcă art. 3 din Primul Protocol adiţional (C.E.D.O., hotărârea din 30 martie 2004,
în Bază de date legislativă Legalis.ro).
3.
Cauza Calmanovici c. României. Făcând trimitere la cauza Sabou şi Pîrcălab,

reclamantul a atras atenţia asupra faptului că a fost condamnat (…) la o pedeapsă
accesorie, aplicată în mod automat, constând în interzicerea exercitării drepturilor
sale părinteşti în timpul executării pedepsei cu închisoarea, deşi infracţiunile pentru
care a fost condamnat nu aveau nicio legătură cu aspectele vizând autoritatea
părintească. Pe de altă parte, considerând că durata în cauză nu este derizorie, el
susţine că, în ciuda eliberării sale condiţionate, niciun tribunal nu l-a exonerat până
în prezent de pedepsele accesorii legate de executarea pedepsei sale.
În ceea ce priveşte interdicţia automată a exercitării drepturilor părinteşti în temeiul

art. 64 şi 71 din Codul penal, astfel cum erau redactate la data evenimentelor,
Curtea reaminteşte că a statuat deja că aplicarea unei astfel de măsuri, prin efectul
legii, fără ca instanţele judecătoreşti să controleze tipul infracţiunii şi interesul
minorilor, nu poate răspunde unei cerinţe primordiale care ţine de interesele copiilor
şi, prin urmare, să urmărească un scop legitim, cum este protecţia sănătăţii, a
moralei sau a educaţiei minorilor. Astfel, Curtea a constatat încălcarea dreptului la
respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 din Convenţie [Sabou şi Pîrcălab,
(…), §§ 48-49].
Analizând elementele care i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul
nu a expus niciun element de fapt sau argument care să poată conduce la o
concluzie diferită în cazul de faţă. În mod special, aceasta observă că infracţiunile
de luare de mită şi de sustragere de documente pentru care a fost condamnat
reclamantul nu aveau nicio legătură cu chestiunile referitoare la autoritatea
părintească şi că, în niciun moment, nu s-a susţinut o lipsă de îngrijire sau de rele
tratamente din partea sa faţă de copilul său minor, interdicţia în discuţie decurgând
în mod automat şi absolut din articolele menţionate mai sus din Codul penal. Mai
mult decât atât, dacă exemplele de jurisprudenţă oferite de Guvern şi modificarea
Codului penal sunt demne de remarcat, aceste elemente ulterioare faptelor
relevante nu ar putea să determine Curtea să ajungă la o concluzie diferită în speţă
(C.E.D.O., hotărârea din 1 iulie 2008, cererea nr. 42.250/02, disponibilă pe
http://jurisprudentacedo.com).
4.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 184 din 14 iunie 2001 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 şi art. 71 din Codul penal: a se vedea
supra, art. 64, Decizii ale Curţii Constituţionale, pct. 2.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că restrângerea cu

titlu de pedeapsă a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi este permisă, aşa
cum prevede art. 53 din Constituţie, pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor şi
a libertăţilor cetăţenilor. În ceea ce priveşte instituirea pedepselor aplicabile şi a
condiţiilor de aplicare şi executare a acestora, fie ele pedepse principale,
complementare sau accesorii, aceasta constituie atributul exclusiv al legiuitorului.
Faptul că prin lege s-a prevăzut că pe durata amânării sau a întreruperii executării
pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii condamnatul poate să îşi exercite
drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator numai dacă aceste drepturi
nu au fost anume interzise condamnatului prin hotărârea de condamnare reprezintă
o opţiune de politică penală a legiuitorului, care a considerat că posibilitatea
exercitării respectivelor drepturi trebuie apreciată de instanţa de judecată de la caz
la caz, ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de
împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale
persoanei aflate sub tutelă sau curatelă. În aceste condiţii, nu pot fi reţinute
argumentele potrivit cărora dispoziţiile art. 71 alin. (4) din Codul penal contravin
prevederilor art. 16 şi 53 din Legea fundamentală [Decizia Curţii Constituţionale nr.
742 din 12 mai 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 71 alin. (4) din Codul penal (decizie de respingere a excepţiei), în bază de date
legislativă Legalis.ro].
5.
Pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 raportat la art. 64 lit. a) şi b) şi art. 71

alin. (3) cu referire la art. 64 lit. d) din Codul penal este aplicabilă şi inculpaţilor
minori, pedeapsă a cărei executare va începe la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci
când minorul urmează să devină major în cursul procesului penal sau în timpul
executării pedepsei [I.C.C.J., S.U., decizia nr. LI (51) din 4 iunie 2007, disponibilă
pe www.scj.ro].
6.
Dispoziţiile art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele accesorii se

interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza
I)-c) din Codul penal nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va
supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) din
Codul penal [I.C.C.J., S.U., decizia nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007, disponibilă
pe www.scj.ro].
Decizii de speţă
7.
Aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 71 C. pen.,

raportat la art. 64 lit. a)-c) C. pen. Instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 192 alin.
(1) C.pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a condamnat pe inculpata
V.I. la pedeapsa închisorii de 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de
domiciliu (parte vătămată – G.C.). În temeiul dispoziţiilor art. 181 alin. (1) C. pen.
cu aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., a condamnat pe inculpata V.I. la
pedeapsa închisorii de 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală.
În baza art. 33 lit. a) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatei, aceasta
urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare. În temeiul art. 71,
raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., a interzis inculpaţilor,
pe perioada executării pedepsei aplicate, următoarele drepturi: dreptul de a fi ales
în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie
implicând exerciţiul autorităţii de stat. Aplicarea pedepselor accesorii inculpaţilor
trebuie realizată atât în baza art. 71 şi 64 C. pen., cât şi prin prisma Convenţiei
europene a drepturilor omului, a Protocoalelor adiţionale şi a jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului, care, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2)
şi art. 20 din Constituţia României, fac parte din dreptul intern, ca urmare a
ratificării acestei Convenţii de către România prin Legea nr. 30/ 1994. Prin urmare,
în aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa nu va
aplica în mod automat, ope legis, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a)
teza I, ci va analiza în ce măsură, în prezenta cauză, aceasta se impune faţă de
natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite sau comportamentul inculpatului (C.A.
Galaţi, s. pen. şi pt. cauze cu minori, dec. nr. 2069/2011, în Buletinul Curţilor de
Apel – Supliment nr. 3/2013, bază de date legislativă Legalis.ro; a se vedea şi:
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 623/2007, disponibilă pe www.scj.ro; I.C.C.J., s. pen.,
8.
Obligativitatea pentru instanţe a jurisprudenţei C.E.D.O. şi a I.C.C.J. Dispoziţiile art.

71 alin. (2) C. pen., conform cărora condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de
drept interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen., trebuie aplicate
în concordanţă cu dispoziţiile art. 52 C. pen. privind pedeapsa şi scopul acesteia,
precum şi cu dispoziţiile art. 72 C. pen. referitoare la criteriile de individualizare a
pedepselor, astfel încât instanţele să înlăture caracterul automat şi absolut al
aplicării pedepsei accesorii, exercitând controlul judecătoresc asupra necesităţii şi
pertinenţei aplicării acestei categorii de pedeapsă, raportat la interesul prezervării
ordinii publice şi la tipul infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor. Pentru
neaplicarea automată şi absolută, fără control judecătoresc asupra componentelor
pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen., s-a pronunţat C.E.D.O. în
cauza Sabou şi Pîrcălab c. României (M. Of. nr. 484 din 8 iunie 2005), respectiv
I.C.C.J., în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 74 din 5 noiembrie 2007,
jurisprudenţă obligatorie pentru instanţele naţionale (C.A. Timişoara, s. pen., dec.
nr. 346/2008, în Buletinul Curţilor de Apel nr. 3/2008, bază de date legislativă
Legalis.ro).
9.
Individualizarea pedepsei accesorii. Pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen. se aplică atunci când inculpatul la data săvârşirii
faptelor ocupă o funcţie, exercită o profesie ori desfăşoară efectiv o activitate de
natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunilor.
Întrucât infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu presupun un

subiect calificat, iar acesta nu a săvârşit faptele folosind o funcţie, o profesie sau
activitate, nu se impune nici interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C.pen.
Constatând că instanţa de fond şi apel a aplicat pedepse greşit individualizate, în

raport de prevederile art. 72 C. pen., caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C.
proc. pen., Curtea, în temeiul art. 38515 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., a admis
recursul, a casat decizia şi, admiţând apelul inculpatului, a desfiinţat în parte
sentinţa cu privire la individualizarea pedepsei accesorii, urmând a fi interzise
inculpatului pe durata executării pedepsei numai drepturile prevăzute de art. 64
alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (C.A. Craiova, s. pt. cauze cu minori şi de
fam., dec. nr. 142/2007, în Buletinul Curţilor de Apel nr. 3/2008, bază de date
legislativă Legalis.ro).
10.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei, precum şi suspendarea executării

pedepsei sub supraveghere atrag suspendarea executării pedepsei accesorii pe
perioada termenului de încercare. În baza art. 290 C. pen. cu referire la art. 17 lit.
c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnată
inculpata G.A. la pedeapsa de un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals
în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, în legătură directă cu
infracţiunea de corupţie.
În baza art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, a fost condamnată aceeaşi
inculpată la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a
banilor.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele
aplicate şi s-a dispus ca inculpata G.A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani
închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C.
pen.
În baza art. 861 şi art. 862 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani, făcându-se aplicarea art.
863 C. pen. În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării
pedepsei accesorii pe perioada termenului de încercare (I.C.C.J., Completul de 5
judecători, dec. nr. 103/2012, în Buletinul Casaţiei nr. 8-9/2012, bază de date
11.
perioada termenului de încercare. Potrivit art. 71 alin. (2) C. pen., condamnarea la
pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin.
(1) lit. a) şi b) şi, după caz, în art. 64 alin. (1) lit. c) din acelaşi Cod, din momentul
în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării
pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei, iar, conform art. 71 alin. (5) C.
pen., în cazul în care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei
închisorii sau suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere, pe
durata suspendării se suspendă şi executarea pedepsei accesorii. Prin urmare,
dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii sau
suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere, instanţa nu poate
înlătura aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64
alin. (1) lit. a)-c) C. pen., ci suspendă executarea acestei pedepse accesorii.
(I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6316/2006, în bază de date legislativă Legalis.ro).
12.
Individualizarea pedepsei accesorii. Pedepsele accesorii sunt pedepse privative de

drepturi secundare (alăturate), care însoţesc în mod necesar pedeapsa principală a
detenţiunii pe viaţă sau a închisorii.
În speţă, recursul inculpatului este fondat, întrucât, pe durata executării pedepsei

principale, instanţele anterioare au dispus interzicerea automată a tuturor
drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen., ca pedepse accesorii, omiţând
împrejurarea că atât dispoziţiile art. 71 C. pen., cât şi jurisprudenţa Curţii de la
Strassbourg impun aplicarea diferenţiată a acestor pedepse accesorii, în raport de
natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite (C.A. Ploieşti, s. pen., dec. nr. 690/2007,
în Buletinul Curţilor de Apel nr. 1/2008, bază de date legislativă Legalis.ro).
13.
Individualizarea pedepsei accesorii. Pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

părinteşti, care constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea vieţii
private şi de familie, se aplică, potrivit art. 8 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă instanţa constată că, în raport
cu tipul de infracţiune săvârşită de inculpat, cu conduita acestuia şi cu interesul
minorului, limitarea exercitării acestui drept al inculpatului pe durata executării
pedepsei privative de libertate este o măsură necesară pentru protejarea minorului
şi, ca atare, urmăreşte un scop legitim. Aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii
drepturilor părinteşti inculpatului care a săvârşit infracţiunea de omor calificat
asupra tatălui său constituie o măsură necesară pentru protejarea minorului,
urmărind acest scop legitim (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4013/2005, în bază de date
14.
Minor. Pedeapsă accesorie. Inculpaţii minori au fost condamnaţi la câte 5 ani
închisoare, cu aplicarea art. 71 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de viol
prevăzută în art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen. Apelurile inculpaţilor au fost admise,
dispunându-se reducerea pedepselor. Prin recursul declarat de procuror s-a
susţinut, între altele, că prin aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen. faţă de inculpaţii
minori au fost încălcate dispoziţiile art. 109 alin. (3) C. pen.
Critica este nefondată.
Aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 C. pen., referitoare la pedepsele accesorii

faţă inculpaţii minori, nu este contrară legii.
Articolul 109 C. pen., care reglementează pedepsele pentru minori, nu conţine

prevederi referitoare la pedepsele accesorii, spre deosebire de cele complementare,
a căror inaplicabilitate este prevăzută expres în alin. (3). În această situaţie şi faţă
de împrejurarea că interzicerea drepturilor care fac obiectul pedepselor accesorii
însoţeşte de drept pedeapsa închisorii în tot timpul executării ei, se pune concluzia
că pedepsele accesorii, spre deosebire de cele complementare, sunt aplicabile
minorilor; dispoziţiile art. 109 alin. (4) C. pen., potrivit cărora condamnările
pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau
decăderi, nu vizează pedepsele accesorii (C.S.J., s. pen., dec. nr. 237/2000, în
R.D.P. nr. 3/2001, p. 148, apud G. Antoniu, V. Brutaru, op. cit., p. 614; în aclaşi
sens, a se vedea şi: C.S.J., s. pen., dec. nr. 232/2000, în Curierul Judiciar nr.
3/2002, p. 98; C.A. Cluj-Napoca, dec. pen. nr. 11/1996, în R.D.P. nr. 1/1998, p.
138, apud V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998. Curtea
de Apel Bucureşti, Ed. All Beck, Bucureşti, 2009, p. 208).
Notă: A se vedea supra, Decizii pronunţate în recurs în interesul legii, pct. 1 –

I.C.C.J., S.U., decizia nr. LI (51) din 4 iunie 2007.
15.
Pedeapsă accesorie. Conţinut. Potrivit prevederilor art. 71 alin. (1) C. proc. pen.,
pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64 C.
pen. Condamnarea la pedeapsa închisorii – se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol
– atrage de drept interzicerea drepturilor arătate mai sus, din momentul în care
hotărârea do condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării
pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 149/A/1996, în R.D.P. nr. 2/1997, p. 134, apud G. Antoniu, V. Brutaru, op. cit.,
p. 614).
16.

perioada termenului de încercare. În cazul condamnării la pedeapsa închisorii,
pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 alin. (1) C. pen. obligatoriu trebuie
aplicată, independent de modalitatea de individualizare a executării pedepsei
principale fixate. Caracterul obligatoriu al pedepsei accesorii rezultă din natura
acesteia – sancţiune care decurge din condamnarea la pedeapsa principală a
închisorii sau a detenţiunii pe viaţă – fără să intereseze în primul caz, sub aspectul
aplicabilităţii, operaţiunea ulterioară, a individualizării modalităţii de executare a
închisorii. Ceea ce prezintă importanţă atunci când instanţa dispune suspendarea
condiţionată sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii
este că, potrivit art. 71 alin. (5) C. pen., executarea pedepsei accesorii se suspendă
de drept.
În cazul judecării unei infracţiuni de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, chiar

dacă partea vătămată nu solicită în mod ferm repunerea în situaţia anterioară
săvârşirii infracţiunii deduse judecăţii, în temeiul art. 348 C. proc. pen., instanţa
este datoare să dispună din oficiu această măsură reală prevăzută de art. 170 C.
proc. pen. (C.A. Târgu Mureş, s. pen. şi pt. cauze cu minori şi de fam., dec. nr.
535/2011, în Buletinul Curţilor de Apel – Supliment nr. 2/2013, bază de date
17.
Pedeapsă accesorie. Cetăţean străin. Pedeapsa accesorie fiind incidentă ope legis
ori de câte ori pedeapsa principală este închisoarea ori detenţiunea pe viaţă, nu se
poate susţine că, inculpatul fiind cetăţean străin, prevederile art. 71 C. pen. au fost
greşit aplicate (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. pen. nr. 302/A/1998, în V.
Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998. Curtea de Apel
Bucureşti, Ed. All Beck, Bucureşti, 2009, p. 205).
18.
Individualizarea pedepsei accesorii. Curtea Europeană de Justiţie, în hotărârea din

29 februarie 1996 pronunţată în cauza Skanavi 193/94, a arătat că statele membre
nu sunt libere să prevadă sancţiuni disproporţionate, de natură să împiedice libera
circulaţie a persoanelor şi serviciilor, ceea ce presupune că în aprecierea limitării
drepturilor ca urmare a aplicării unei pedepse accesorii trebuie avută în vedere
proporţionalitatea consecinţelor juridice cu situaţia care le-a generat.
Faţă de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, respectiv viol si incest, dar care
nu a fost comisă folosindu-se de exercitarea unei profesii, ocuparea unei funcţii sau
desfăşurarea unei activităţi, de împrejurările cauzei, scopurile urmărite prin
săvârşirea infracţiunii, de persoana inculpatului, instanţa de judecată a apreciat că,
în baza art. 71 C. pen, se impune numai interzicerea dreptului de a fi ales în
autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, precum şi a dreptului de a ocupa
o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; interzicerea dreptului de a alege,
precum şi a dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a
desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru
săvârşirea infracţiunii, nesatisfăcând criteriile învederate mai sus (C.A. Bucureşti, s.
a II-a pen. şi pt. cauze cu minori şi de familie, dec. pen. nr. 154/2009, disponibilă
pe http://jurisprudentacedo.com).
Doctrină
A. Truichici, Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice în Codul penal în vigoare
şi în noul Cod penal, în R.D.P. nr. 4/2011, p. 82; C. Butiuc, Pedeapsa accesorie.
Contribuţii, în R.D.P. nr. 1/2004, p. 48; G. Antoniu, Recursul în interesul legii.
Contribuţii la interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor din partea generală a
Codului penal, în R.D.P. nr. 1/2011, p. 17; G. Antoniu, Recursul în interesul legii.
Contribuţii la interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor din partea generală a
Codului penal, în R.D.P. nr. 1/2011, p. 17; I. Ifrim, Reflecţii asupra pedepselor
accesorii, în R.D.P. nr. 1/2008, p. 95; I. Pascu, Interzicerea unor drepturi.
Controverse, în R.D.P. nr. 1/2004, p. 126; M. Bădilă, Pedeapsa accesorie în cazul
suspendării condiţionate a executării pedepsei, în R.D.P. nr. 2/2000; R. Lupaşcu,
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Pedeapsa accesorie, în Dreptul nr.
4/2000, p. 138.


Codul Penal.
1.
Efectele circumstanţelor atenuante în situaţia în care până la rămânerea definitivă a

hotărârii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă cu minimul special mai redus.
Instanţa de recurs, admiţând recursul inculpatului – dacă nu există şi recurs în
defavoare declarat de procuror sau recurs al părţii vătămate în cauzele în care
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă – nu poate înlătura
circumstanţele atenuante stabilite în favoarea condamnatului de prima instanţă şi
nu poate menţine pedeapsa aplicată pe motiv că legea nouă, intervenită după
pronunţarea sentinţei, prevede pentru infracţiunea săvârşită o pedeapsă al cărei
minim special este inferior minimului special din legea anterioară. Într-o atare
situaţie se va reduce pedeapsa sub minimul special stabilit prin legea nouă.
2.
Posibilitatea judecării recursului şi rejudecării cauzei la acelaşi termen. Instanţa de

recurs, admiţând recursul şi reţinând cauza pentru rejudecare conform art. 379 pct.
2 lit. b) C. proc. pen., nu poate soluţiona fondul cauzei în aceeaşi şedinţă de
judecată şi prin aceeaşi decizie prin care soluţionează recursul [T.S., dec. de
îndrumare nr. 4 din 5 iunie 1969, în Culegere de decizii ale tribunalului suprem pe
anul 1969, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1970, pp. 57-60, apud L. Lefterache, I.
Nedelcu, F. Vasile, Jurisprudenţa instanţei supreme în unificarea practicii judiciare
(1969-2008), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 19-22].
Decizii de speţă
3.
Omor calificat. Premeditare. Provocare. Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei.

Premeditarea presupune scurgerea unui interval de timp din momentul hotărârii
infracţionale şi până la momentul efectiv al transpunerii ei în practică, interval de
timp în care autorul reflectează asupra modalităţii de comitere a faptei şi pregăteşte
săvârşirea acesteia. În cazul în care autorul, după momentul hotărârii de a comite
infracţiunea de omor, a pregătit săvârşirea faptei, prin procurarea unui cuţit şi
însoţirea victimei într-un loc retras, unde a aplicat acesteia mai multe lovituri care
au condus la decesul victimei, sunt incidente dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. a) C.
pen., referitoare la omorul calificat, săvârşit cu premeditare.
Agresiunea comisă de victimă asupra infractorului, cu aproximativ 6 ani înainte de

săvârşirea infracţiunii, nu atrage aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., privind
circumstanţa atenuantă a provocării, întrucât existenţa unei puternice tulburări sau
emoţii sub imperiul căreia autorul săvârşeşte infracţiunea, în sensul art. 73 lit. b) C.
pen., exclude scurgerea unui interval de timp de o asemenea durată între
momentul provocării şi momentul comiterii infracţiunii.
În lumina considerentelor Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1470 din 8 noiembrie

2011 şi nr. 1483 din 8 noiembrie 2011, în conformitate cu art. XI din O.U.G. nr.
121/2011, dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. se aplică la primul termen de judecată
cu procedura completă imediat următor intrării în vigoare a O.U.G. nr. 121/2011
numai în cauzele aflate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească
începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, cauzele în care cercetarea
judecătorească a început după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010
neîncadrându-se în situaţia tranzitorie reglementată în art. XI din O.U.G. nr.
121/2011 (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.1090/2012, disponibilă pe www.scj.ro).
4.
Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Greşita neaplicare a dispoziţiilor art. 73

lit. b) C. pen. În acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1470 din 8 noiembrie
2011, potrivit art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, în cauzele aflate în curs de judecată
în care cercetarea judecătorească începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr.
202/2010, dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. se aplică, în mod corespunzător, la
primul termen de judecată cu procedura completă, imediat următor intrării în
vigoare a O.U.G. nr. 121/2011.
În raport cu prevederile art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, cererea privind aplicarea
dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. formulată în faţa instanţei de recurs – la primul
termen de judecată în recurs cu procedura completă, imediat următor intrării în
vigoare a O. U. G. nr. 121/2011 – este admisibilă (I.C.C.J., s. pen., dec.
nr.72/2012, disponibilă pe www.scj.ro).
5.
Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Cauze de reducere a pedepsei.

Circumstanţe atenuante. 1) În cazul în care judecata se desfăşoară conform
dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., instanţa poate reţine atât incidenţa dispoziţiilor
privind cauza de reducere a pedepsei prevăzute în art. 16 din Legea nr. 143/2000
sau în art. 19 din Legea nr. 682/2002, cât şi incidenţa prevederilor art. 3201 alin.
(7) C. proc. pen.
2) Circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. –

prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în timpul procesului,
probelor care dovedesc săvârşirea faptelor, recunoaştere căreia instanţa i-a dat
lege, conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2974/2011,
6.
Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Reţinerea circumstanţei atenuante legale

a provocării în actul de sesizare a instanţei. În cazul în care judecata s-a desfăşurat
potrivit procedurii reglementate în art. 3201 C. proc. pen., dacă în actul de sesizare
a instanţei procurorul a reţinut circumstanţa atenuantă legală a provocării
prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen. cu privire la ambele infracţiuni pentru care
inculpatul a fost trimis în judecată, pe baza probelor administrate în faza de
urmărire penală, instanţa nu poate înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C.
pen. pentru una dintre infracţiuni în absenţa cercetării judecătoreşti din care să
rezultă o modificare a stării de fapt reţinute în actul de sesizare a instanţei (I.C.C.J.,
7.

cu gravitatea faptelor săvârşite de către persoana având calitatea de ofiţer de
poliţie judiciară în exercitarea atribuţiilor de serviciu (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
8.
Acţiune civilă. Provocare. Proporţia culpelor. Despăgubiri. În rezolvarea acţiunii

civile alăturate acţiunii penale în cadrul procesului penal, instanţa care reţine
existenţa circumstanţei atenuante legale a provocării prevăzute în art. 73 lit. b) C.
pen., în aplicarea dispoziţiilor art. 14 C. proc. pen. şi ale art. 998-999 C. civ.,
stabileşte proporţia culpelor autorului şi a victimei şi dispune obligarea autorului la
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, inclusiv la despăgubiri pentru prejudiciul
reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală, în raport cu întinderea
culpei autorului. Prin urmare, în cazul prejudiciului reprezentând cheltuielile
ocazionate de asistenţa medicală, cauzat prin culpa comună a autorului şi a
victimei, se aplică principiul de drept civil al răspunderii în raport cu întinderea
culpei, dispunându-se obligarea autorului la despăgubiri în raport cu întinderea
culpei sale, având în vedere şi dispoziţiile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006,
care – stabilind că persoanele răspund „potrivit legii” şi au obligaţia să repare
prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile
ocazionate de asistenţa medicală – nu derogă de la principiul enunţat (I.C.C.J., s.
9.
Circumstanţe atenuante legale. Provocare. Circumstanţa atenuantă legală a

provocării, prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen., constă în săvârşirea infracţiunii sub
stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din
partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a
demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Un conflict vechi între
inculpat şi persoana vătămată, în legătură cu o suprafaţă de teren pentru care între
inculpat şi persoana vătămată a avut loc un proces, nu poate avea semnificaţia unei
provocări, întrucât, pe de o parte, provocarea presupune o anumită spontaneitate,
o surprindere a făptuitorului de natură a-l determina să acţioneze sub stăpânirea
unei puternice tulburări sau emoţii, iar, pe de altă parte, provocarea trebuie să fie
produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă
acţiune ilicită gravă (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2678/2009, disponibilă pe
www.scj.ro).
10.
Circumstanţe atenuante legale. Provocare. Cazul prevăzut la art. 3859 alin. (1) pct.
10 C. proc. pen. Condiţii. 1) Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă
atenuantă legală săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau
emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin
violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită
gravă. Atitudinea victimei infracţiunii de omor deosebit de grav, de a solicita
acordarea unui nou termen pentru restituirea unei datorii, nu constituie un act de
provocare, în sensul art. 73 lit. b) C. pen.
2) Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. – cunoscut în
jurisprudenţă şi în doctrină sub noţiunea de „omisiune esenţială” – presupune fie
ignorarea unei cereri esenţiale pentru parte, de natură să garanteze drepturile
acesteia, fie respingerea cererii fără o motivare a cauzei de respingere, iar
omisiunea instanţei trebuie să fie de natură să influenţeze soluţia procesului, în
sensul că, în loc de condamnare, prin evaluarea cererii să se fi putut ajunge la
achitare sau la încetarea procesului penal, la aplicarea altei pedepse sau la o soluţie
esenţial diferită faţă de cea atacată în recurs.
Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. nu este incident
dacă instanţa a respins cererea inculpatului condamnat pentru săvârşirea
infracţiunii de omor deosebit de grav, de efectuare a unui supliment de expertiză
sau a unei noi expertize medico-legale psihiatrice, cu motivarea că, în cauză, s-a
efectuat o nouă expertiză medico-legală psihiatrică, de către Institutul Naţional de
Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti, iar raportul de expertiză medico-legală
psihiatrică a fost avizat de Comisia superioară medico-legală (I.C.C.J., s. pen., dec.
11.
Tentativă la infracţiunea de omor calificat. Premeditare. Circumstanţe atenuante

legale. Provocare. Există tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută în art.
20 raportat la art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen., privind omorul săvârşit cu
premeditare, atunci când fapta a fost săvârşită în ziua următoare unui conflict,
mobilul fiind răzbunarea, iar făptuitorul a plănuit agresiunea, s-a înarmat, a ascuns
arma pentru a surprinde victima fără apărare şi a agresat-o.
Luarea hotărârii de a agresa victima, sub imperiul dorinţei de răzbunare, nu are

semnificaţia unei tulburări în sensul art. 73 alin. (1) lit. b) C. pen., deoarece starea
de tulburare prevăzută în textul de lege menţionat este legată în timp de acţiunea
victimei, iar premeditarea exclude, sub acest aspect, împrejurarea avută în vedere
de lege la reţinerea provocării (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1730/2006, disponibilă pe
www.scj.ro).
12.
Individualizarea pedepselor. Circumstanţe atenuante judiciare. Dacă infracţiunea de

tâlhărie a fost săvârşită asupra unui minor, într-un loc public şi în timpul nopţii, prin
agresiuni fizice şi constrângere morală, persistenţa în obţinerea de bani şi bunuri de
la victimă, reflectând temeritatea inculpaţilor, împrejurarea că aceştia nu au fost
anterior condamnaţi şi că prejudiciul material a fost parţial reparat nu justifică
reţinerea circumstanţelor atenuante (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1015/2006,
13.
Circumstanţe atenuante judiciare. Tâlhărie. Atacarea unei persoane în vârstă, pe

stradă, în prezenţa trecătorilor, şi deposedarea ei prin violenţă de portofelul cu bani
şi acte, în condiţiile flagrantului delict, constituie o infracţiune la a cărei sancţionare
vârsta făptuitorului, de 29 de ani, împrejurarea că, fiind prins de martori la locul
faptei, a recunoscut săvârşirea acesteia şi lipsa unor condamnări anterioare nu pot
fi reţinute drept circumstanţe atenuante (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2673/2003,
14.
Circumstanţe atenuante. Viol. Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea

infracţiunii. Săvârşirea violului asupra unei minore, cu deflorare şi cauzarea prin
lovire a unor leziuni traumatice necesitând îngrijiri medicale, precum şi comportarea
nesinceră în cursul procesului sunt împrejurări în raport cu care lipsa antecedentelor
penale a inculpatului nu justifică reţinerea circumstanţelor atenuante (I.C.C.J., s.
Doctrină
D. Mirăuţă, Consideraţii referitoare la coexistenţa cauzei de atenuare prevăzute în
art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., cu circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74
alin. (1) lit. c) C. pen., în Dreptul nr. 8/2011, p. 189; D. Soare, Examen teoretic şi
practic cu privire la depăşirea limitelor stării de necesitate ca circumstanţă
atenuantă generală legală, în Dreptul nr. 11/2004, p. 190; D. Soare, Excesul de
apărare scuzabil, circumstanţă atenuantă legală sau judiciară, în R.D.P. nr. 3/2009,
p. 115; E. Crişan, Modificări legislative referitoare la circumstanţele atenuante
cuprinse în noul Cod penal, în Dreptul nr. 9/2005, p. 159; H. Diaconescu, Unele
consideraţii cu privire la circumstanţa atenuantă legală a provocării, în Dreptul nr.
10/1997, p. 69; I. Tănăsescu, Circumstanţele atenuante, în Dreptul nr. 10/1996, p.
78; L.-D. Al-Kawadri, Scuza provocării între istorie şi actualitate, în R.D.P. nr.
3/2012, p. 89.


Codul Penal.
Decizii de speţă
1.
Împlinirea termenului de reabilitare pentru condamnarea anterioară. Reabilitarea

care nu a fost constatată prin hotărâre judecătorească. Infracţiunile în privinţa
cărora s-a împlinit termenul de reabilitare nu atrag starea de recidivă, chiar dacă
reabilitarea nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească (C.A. Timişoara,
dec. pen. nr. 845/R/2004, în B.J. 2004, p. 388, apud T. Toader, A. Stoica, N.
2.
Executarea pedepsei într-o închisoare militară. După executarea pedepsei într-o

închisoare militară, cel condamnat este reabilitat de drept potrivit art. 62 alin. (5)
C. pen. Ca atare, în cazul săvârşirii din nou, cu intenţie, a unei infracţiuni pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, conform art. 38 alin. (2)
C. pen., starea de recidivă nu poate fi reţinută (C.S.J., s. pen., dec. nr. 4236/2003,
3.
Împlinirea termenului de reabilitare pentru condamnarea anterioară. Reabilitarea de

drept. Nu poate fi reţinută starea de recidivă în cazul când condamnarea anterioară
constă în pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani
persoana condamnată nu săvârşeşte nicio altă infracţiune, deoarece, pentru acea
condamnare, a intervenit reabilitarea de drept prevăzută în art. 134 C. pen. (C.S.J.,
s. pen., dec. nr. 1915/1998, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 142, apud T. Toader, A.
4.
Infracţiuni amnistiate. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile

de condamnare pentru infracţiunile amnistiate (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 537/1997, în R.D.P. nr. 2/1998, p. 122, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş,
5.
Infracţiune din culpă. Infracţiune săvârşită cu praeterintenţie. Potrivit art. 38 lit. a1)
C. pen., la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de
condamnare privitoare la infracţiunile din culpă. Infracţiunea praeterintenţionată nu
poate fi considerată o infracţiune din culpă, deoarece acţiunea sau inacţiunea
inculpatului este întotdeauna intenţionată, iar numai consecinţele mai grave se
produc din culpă; aceasta survine în desfăşurarea procesului cauzal ce a generat
rezultatul, fără să modifice esenţa infracţiunii şi să o transforme într-o infracţiune
din culpă. În consecinţă, atunci când, după executarea unei pedepse mai mari de 6
luni, condamnatul săvârşeşte o infracţiune praeterintenţionată pentru care legea
prevede o pedeapsă mai mare de un an, există starea de recidivă la care se referă
art. 37 lit. b) C. pen. (C.S.J., s. pen., dec. nr. 2070/1997, în R.D.P. nr. 3/1998, p.
Bucureşti, 2007, pp. 64-65).
6.
Infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii. Măsură educativă. Înlăturarea beneficiului

graţierii. Dispoziţiile legale privind recidiva nu sunt aplicabile, conform art. 38 alin.
(1) lit. a) C. pen., în cazul condamnărilor privind infracţiunile săvârşite în timpul
minorităţii. Înlăturarea beneficiului graţierii, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni
intenţionate în termenul prevăzut de lege, se poate dispune numai în cazul
pedepselor, nu şi al măsurilor educative (C.S.J., s. pen., dec. nr. 452 din 22
februarie 1995, Probleme de drept din Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în
materie penală 1990-2000, p. 47, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul
7.
Infracţiuni săvârşite din cupă. Nu există stare de recidivă dacă, ulterior executării
unei pedepse ce întruneşte condiţiile art. 37 lit. b), condamnatul săvârşeşte o
infracţiune din culpă ori dacă unul din termenii recidivei este o infracţiune din culpă
(T.S., s. pen., dec. nr. 3146/1974, în R.R.D. nr. 8/1975, p. 71; T.S., s. pen., dec.
nr. 1100/1976, în C.D., p. 498; T.S., s. pen., dec. nr. 2180/1976, R. 2, p. 82, apud
G. Antoniu, C. Bulai, Jurisprudenţă naţională penală. Partea generală. Art. 1-51, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1988, vol. I, p. 156).
8.
Infracţiuni săvârşite din cupă. Nu există stare de recidivă dacă condamnarea

anterioară a fost pronunţată pentru o infracţiune din culpă în concurs cu o
infracţiune intenţionată pentru care s-a aplicat o pedeapsă sub 6 luni închisoare.
Dacă primul termen al recidivei constă într-un concurs de infracţiuni dintre care una
neintenţionată, starea de recidivă va subzista dacă măcar una din celelalte
infracţiuni concurente a fost comisă în condiţiile art. 74 (T.S., s. pen., dec. nr.
950/1982, în R.R.D. nr. 4/1983, p. 76; T. jud. Braşov, dec. pen. nr. 678/1974, în
R.R.D. nr. 5/1975, p. 71, apud G. Antoniu, C. Bulai, Jurisprudenţă naţională penală.
Partea generală. Art. 1-51, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, vol. I, p. 156).
Doctrină
Gh. Mateuţ, Propuneri de lege ferenda privind instituirea recidivei la minor, în
Dreptul nr. 8/1995, p. 55; H. Diaconescu, Din nou cu privire la modul de stabilire a
recidivei atunci când unele din infractiunile concurente care alcătuiesc primul
termen al acesteia au fost dezincriminate, în Dreptul nr. 3/1995, p. 58; I. Lazăr, A.
Băncilă, Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 38 alin. (2) teza a doua din Codul
penal în vigoare, cu referire şi la prevederile noului Cod penal, în Dreptul nr.
10/2012, p. 186; R. Lupaşcu, Cu privire la exceptarea de la graţiere a inculpaţilor
cu „statut de recidivist”, în Dreptul nr. 8/1998, p. 135; V. Pavel, Noi argumente
pentru instituirea recidivei la minori, în Dreptul nr. 4/1996, p. 56.


Codul Penal.
1.
Caracterul continuat al infracţiunii de înşelăciune în paguba avutului obştesc

săvârşită prin diferite modalităţi, în cazul în care folosul material injust constă în
încasarea unor sume de bani în mod periodic. Infracţiunea de înşelăciune în paguba
avutului obştesc, săvârşită prin prezentarea de acte de studii false la angajare într-
o funcţie, prin declaraţii mincinoase în vederea încasării alocaţiei de stat pentru
copii ori prin prezentarea de acte de vechime în muncă false în scopul obţinerii
pensiei sau a ajutorului social, urmate de încasarea periodică a unor sume de bani
necuvenite, este continuată, în condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen. [Plen T.S., dec. de
îndrumare nr. 5 din 4 mai 1972, publicată în Culegere de decizii ale Tribunalului
Suprem pe anul 1972, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pp. 33-35 (deşi infracţiunile
împotriva avutului obştesc au fost abrogate, decizia păstrează aspecte de
actualitate, în special în ceea ce priveşte distincţia dintre o infracţiune continuată şi
concursul de infracţiuni), apud Jurisprudenţa Instanţei Supreme în unificarea
practicii judiciare (1969-2008), ediţie îngrijită de L. Lefterache, I. Nedelcu, F.
Vasile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 82].
2.
Data când infracţiunea se consideră săvârşită şi efectele juridice pe care le produc
infracţiunile continue şi continuate în timpul cât durează săvârşirea lor. 1) În
cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu
data săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se înţelege data actului de
executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar nu data consumării
acesteia prin producerea rezultatului.
Încadrarea juridică a faptei va fi dată însă în raport cu rezultatul produs, în toate

cazurile când încadrarea este condiţionată de producerea unui anumit rezultat.
2) În cazul infracţiunilor continue, data săvârşirii este aceea a încetării acţiunii sau
inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, aceasta este data comiterii ultimei
acţiuni sau inacţiuni.
În raport cu această dată se produc consecinţele juridice referitoare la aplicarea

legii penale în spaţiu şi în timp, minoritate, prescripţia răspunderii penale, amnistie
şi graţiere, precum şi orice alte consecinţe care sunt condiţionate de epuizarea
activităţii infracţionale.
Celelalte consecinţe ale infracţiunilor continue şi continuate, cum sunt cele

referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea liberării condiţionate, a
suspendării condiţionate a executării pedepsei, a obligării la muncă corecţională, la
înlăturarea beneficiului graţierii, la întreruperea cursului prescripţiei şi a termenului
de reabilitare, se produc din momentul în care elementele constitutive ale
infracţiunii sunt întrunite, potrivit legii, şi făptuitorul poate fi tras la răspundere
penală [Plen T.S., dec. de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987, publicată in Culegere
de decizii ale Tribualului Suprem pe anul 1987, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti 1989, pp. 12-17, apud Jurisprudenţa Instanţei Supreme în unificarea
practicii judiciare (1969-2008), ediţie îngrijită de L. Lefterache, I. Nedelcu, F.
Vasile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 173].
3.

exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit 15 ani. 1) Raportul
sexual săvârşit în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, atunci când victima este
membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei
de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a
împlinit 15 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol prevăzute
de art. 197 alin. (1) raportat la alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) teza I, cu aplicarea art.
41 alin. (2) din Codul penal.

(1) din Codul penal raportat la alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) teza I din Codul penal cu
4.
Încadrarea juridică a faptei de ucidere din culpă săvârşită cu ocazia conducerii pe

drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are în
sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală (infracţiune complexă). 1)
Faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către
o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi de
ucidere din culpă cu această ocazie a unei persoane constituie o singură infracţiune,
complexă, de ucidere din culpă, prevăzută la art. 178 alin. (3) teza I din Codul
penal, în care este absorbită infracţiunea prevăzută la art. 87 alin. (1) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile
publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
2) Uciderea unei persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător

auto, având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar care se află în stare de
ebrietate constatată clinic sau prin orice alt mijloc de probă, constituie infracţiunea
unică de ucidere din culpă, prevăzută la art. 178 alin. (3) teza a II-a din Codul
penal.
3) Uciderea unei persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător

auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar căruia nu i s-a stabilit prin alt
mijloc de probă starea de ebrietate, constituie infracţiunea unică de ucidere din
culpă, prevăzută la art. 178 alin. (2) din Codul penal (I.C.C.J., S.U., decizia nr. 1
din 15 ianuarie 2007, publicată în M. Of. nr. 81 din 1 februarie 2008, disponibilă pe
www.scj.ro).
Decizii de speţă
5.
Trafic de influenţă. Infracţiune continuată. Pretinderea şi primirea de mai multe ori,

la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor sume de
bani, de către persoana care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar, pentru a-l determina să facă un act ce intră în atribuţiile sale de
serviciu, constând în aprobarea unei cereri de angajare, constituie infracţiunea de
trafic de influenţă în forma continuată, prevăzută în art. 257 alin. (1) C. pen., cu
aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi Cod (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4171/2011,
6.
Infracţiune continuată. Viol. Ascultarea părţii vătămate. Minor. 1) Fapta inculpatului

de a întreţine raporturi sexuale cu o minoră care nu a împlinit vârsta de 15 ani, în
mod repetat, la diferite intervale de timp, pe parcursul a două luni de zile, în
realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin constrângerea victimei, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de viol în formă continuată, prevăzută în art.
197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi Cod.
2) În conformitate cu dispoziţiile art. 77 C. proc. pen., ascultarea părţii vătămate se

face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea învinuitului şi inculpatului, care se
aplică în mod corespunzător. Prin urmare, în cazul ascultării părţii vătămate minore
sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 484 C. proc. pen., referitoare
la persoanele chemate la judecarea minorilor (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 724/2011,
7.
Trafic de minori. Infracţiune continuată. Infracţiunea de trafic de minori, prevăzută

în art. 13 din Legea nr. 678/2001, săvârşită asupra mai multor subiecţi pasivi, în
realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în aceleaşi condiţii de loc şi timp,
constituie o infracţiune unică de trafic de minori, în formă continuată (I.C.C.J., s.
8.
Trafic de persoane. Proxenetism. Mai mulţi subiecţi pasivi. Unitate infracţională.

Recrutarea mai multor persoane în acelaşi timp şi loc, în baza unei rezoluţii
infracţionale unice, pentru practicarea prostituţiei şi transportarea lor în străinătate
în vederea realizării de foloase materiale, constituie câte o infracţiune de trafic de
persoane şi de proxenetism, iar nu atâtea infracţiuni câţi subiecţi pasivi au fost
recrutaţi în acest scop (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, dec. nr. 32/2005,
9.
Infracţiune continuată. Furt calificat. Fapta inculpatului care, în realizarea aceleiaşi

rezoluţii, instigă la sustragerea de produse petroliere şi, ulterior, sustrage
asemenea produse întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat
în formă continuată, calitatea de instigator la infracţiunea de furt calificat fiind
absorbită de cea de autor (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2745/2004, disponibilă pe
www.scj.ro).
10.
Acte materiale ce intră în conţinutul infracţiunii continuate. a) Achitare. Nu se poate

dispune achitarea inculpatului pentru acţiunile/inacţiunile ce intră în conţinutul
infracţiunii continuate, deoarece acestea nu constituie infracţiuni distincte, cu care
instanţa a fost sesizată, instanţa urmând să constate doar că nu le-a comis şi să
pronunţe o pedeapsă unică pentru celelalte acte de executare (C.A. Timişoara, dec.
pen. nr. 487/R/2004, în B.J. 2004, p. 127).
b) Soluţionarea acţiunii civile. Excluderea unor acte materiale din conţinutul
infracţiunii nu afectează unitatea legală a acesteia, influenţând numai modul de
soluţionare a acţiunii civile, dacă aceasta a fost formulată. Este nelegală soluţia de
achitare pentru anumite acte materiale, deoarece s-a încălcat unitatea infracţională,
fiind corectă soluţia de condamnare pentru acele fapte care au fost dovedite (C.A.
Iaşi, dec. pen. nr. 185/2005, în B.J. 2005, p. 49).
c) Schimbarea încadrării juridice. În cazul infracţiunii continuate, latura obiectivă se

compune dintr-o pluralitate de acte materiale, iar excluderea unui act material nu
determină scindarea unităţii infracţionale şi nici schimbarea încadrării juridice (C.A.
Iaşi, dec. pen. nr. 185/2005, în B.J. 2005, p. 49, apud T. Toader, A. Stoica, N.
11.
Infracţiune complexă. Condiţii de existenţă. Potrivit art. 41 alin. (3) C. pen.,

infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră ca element sau circumstanţă
agravantă o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută
de legea penală; este cazul furtului dintr-o locuinţă săvârşit în condiţiile art. 209
alin. (1) lit. i) C. pen. (C.A. Cluj, dec. pen. nr. 127/2004, în B.J. 2004, p. 677, apud
T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi legile speciale, doctrină,
12.
Infracţiune. Unitate naturală. Infracţiune continuată. Trafic de influenţă. Purtarea

unor discuţii repetate cu mai multe persoane aflate împreună, urmată de primirea
unor foloase de la acestea în acelaşi timp şi loc, nu atribuie faptei semnificaţia unei
infracţiuni continuate de trafic de influenţă, caracterizată prin săvârşirea repetată a
unor acţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ci
constituie o unitate naturală de infracţiune; această unitate nu este incompatibilă
cu existenţa unei pluralităţi de acte materiale, cu condiţia ca acestea, considerate în
ansamblul lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o singură acţiune în
vederea aceluiaşi rezultat (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, dec. nr. 604/2003,
13.

14.
Ucidere din culpă. Conducerea autovehiculului cu o îmbibaţie alcoolică în sânge
peste limita legală. Infracţiune complexă. Concurs de infracţiuni. Uciderea unei
persoane din culpa conducătorului de autovehicul a cărui alcoolemie depăşeşte
limita legală constituie infracţiunea complexă prevăzută în art. 178 alin. (3) C. pen.,
în care infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 este
absorbită. Ca atare, condamnarea făptuitorului pentru ambele aceste infracţiuni
este greşită (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3169/2002, disponibilă pe www.scj.ro).
Doctrină
C. Butiuc, Unele consideraţii privind structura infracţiunii complexe, în R.D.P. nr.
1/1996, p. 58; C. Duvac, Pluralitatea de subiecţi pasivi în cazul infracţiunii
continuate, în Dreptul nr. 7/2009, p. 119; C. Duvac, Uciderea din culpă, infracţiune
complexă?, în R.D.P. nr. 1/2010, p. 116; C. Duvac, Unitatea de infracţiune şi
pluralitatea de infracţiuni. Reflecţii, în R.D.P. nr. 2/2008, p. 104;C. Hriţcu,
Infracţiunea complexă în dreptul penal comparat, în R.D.P. nr. 3/2011, p. 151;C.
Hriţcu, Probleme actuale ale infracţiunii complexe, în R.D.P. nr. 2/2010, p. 90; C.
Sima, Distincţia dintre infracţiunea continuată şi infracţiunea continuă, în Dreptul
nr. 9/2011, p. 179; C. Turianu, Dificultăţi în legătură cu determinarea caracterului
faptelor de sustragere repetată. Unitatea naturală de infracţiune şi infracţiunea
continuată, în Dreptul nr. 10/1992, p. 82; C.A. Munteanu, Infracţiunea deviată.
Concept şi controverse, în R.D.P. nr. 3/2012, p. 77; C.C. Ghigheci, Critici ale
normei generale de reglementare a infracţiunilor complexe, în Dreptul nr. 3/2012,
p. 121; C.C. Ghigheci, Referinţe de drept comparat în legătură cu infracţiunea
complexă, în Dreptul nr. 1/2012, p. 271; F. Streteanu, Întreruperea rezoluţiei
infracţionale unice. Criterii de determinare, în R.D.P. nr. 4/1998, p. 71; G. Antoniu,
Unitatea de infracţiune. Contribuţii, în R.D.P. nr. 3/1999, p. 9; G. Ivan,
Complicitatea la infracţiunile continuate, în Dreptul nr. 8/1995, p. 58; G. Paraschiv,
Unitatea naturală de infracţiune. Reflecţii, în R.D.P. nr. 4/2000, p. 72; G. Sabău,
Conceptul de infracţiune continuată, în R.D.P. nr. 1/2008, p. 74; G. Sabău,
Conţinutul obiectiv şi subiectiv al infracţiunii continuate, în R.D.P. nr. 2/2008, p.
162; G. Sabău, Infracţiunea continuată. Diferenţieri de alte instituţii juridico-penale,
în R.D.P. nr. 4/2007, p. 100; H. Dumbravă, Discuţii în legătură cu diferenţierea
dintre infracţiunea continuată şi pluralitatea de infracţiuni, în Dreptul nr. 10/1998,
p. 106; I. Ifrim, Unele observaţii referitoare la infracţiunea continuată din
perspectiva noului Cod penal, în Dreptul nr. 11/2010, p. 108; M. Agheniţei, Unele
reflecţii asupra infracţiunii complexe praeterintenţionate, în R.D.P. nr. 4/2012, p.
81; M. Iordache, O privire comparativă asupra infracţiunii simple instantanee şi a
infracţiunii continue, în Dreptul nr. 12/2007, p. 121.

Comentariu
1.
Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână nu are corespondent în

2.
Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână are ca obiectiv evitarea

contactului cu persoane care ar putea să-l influenţeze în sens negativ pe minor sau
a prezenţei acestuia în locuri care ar putea să-l predispună la manifestarea unui
comportament infracţional. Această măsură poate fi luată pe o perioadă cuprinsă
între o lună şi 3 luni.
3.
Supravegherea se realizează de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul

în a cărui rază teritorială locuieşte minorul, prin vizite regulate sau inopinate ale
consilierului de probaţiune la domiciliul minorului.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Măsura educativă a asistării zilnice nu are corespondent în legea penală anterioară.

2.
Programul zilnic pe care trebuie să-l respecte minorul este conceput pe baza unui
orar stabilit de comun acord de către părinţii minorului împreună cu consilierul
responsabil de caz din cadrul serviciului de probaţiune competent să exercite
supravegherea. Orarul întocmit va ţine cont de nevoile reale ale minorului, iar
atunci când este cazul, şi de obligaţiile şi interdicţiile impuse acestuia de către
instanţă pe perioada executării măsurii.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Măsura educativă a stagiului de formare civică nu are corespondent în legea penală

anterioară.
2.
Conceptul de formare civică
Prin formare civică se înţelege instruirea şi educarea unei persoane pentru a

conştientiza şi asimila normele morale şi de convieţuire socială pozitive şi
dominante în societate. Formarea civică reprezintă obiectivul socializării primare a
copilului şi revine, în principal, familiei şi şcolii.
Cauze diverse, între care grupul de socializare negativă a minorului, dezorganizarea

familială ori incapacitatea educativă a părinţilor, pot conduce la inadaptarea socială
a adolescenţilor care nu mai asimilează norme şi valori pozitive, aderând la
antinorme şi nonvalori. Rezultatul acestor situaţii sociale este reprezentat de
orientarea negativă, adeseori antisocială, a personalităţii adolescenţilor, care
adoptă soluţii de comportament care contravin normelor morale şi civice, ajungând,
finalmente, să încalce legea penală.
Soluţia propusă de legiuitor prin reglementarea prevăzută în art. 117 are drept scop
readaptarea socială a minorului infractor prin măsuri de educare morală şi civică,
organizate şi transpuse în realitate de instituţii specializate ale statului cum este
serviciul de probaţiune din subordinea Ministerului Justiţiei.
Obiectivul aplicării măsurii stagiului de formare civică constă în sprijinirea minorului

în a conştientiza consecinţele juridice şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii
de infracţiuni şi a-l responsabiliza pe acesta cu privire la comportamentul său.
3.
Activităţi ce se pot desfăşura pe durata cursului de formare civică
Măsura educativă a stagiului de formare civică se concretizează în programe

educaţionale care trebuie să includă prelegeri, dezbateri interactive, întâlniri cu
tineri performanţi, întâlniri cu foşti infractori care au devenit persoane respectabile,
activităţi aplicative cu scop civic, concursuri etc. Paleta activităţilor de acest tip
depinde de calitatea şi capacitatea profesională a instituţiei organizatoare care ar
putea fi o şcoală, un institut specializat, serviciile sociale din primării, o organizaţie
nonguvernamentală etc.
Atât aprobarea programelor educaţionale, cât şi supravegherea desfăşurării efective

a acestora revine serviciului de probaţiune. Evaluarea minorului pe parcursul şi la
finalul programului educaţional nu este prevăzută de lege, dar credem că este
necesară serviciului de probaţiune pentru un alt referat de evaluare în cazul în care
minorul nu se va reeduca şi va continua să comită infracţiuni
Executarea măsurii educative a stagiului de formare civică trebuie programată

astfel încât să nu afecteze programul şcolar sau de pregătire profesională al
minorului. Participarea minorului este obligatorie.
Perioada prevăzută de lege pentru executarea acestei măsuri educative este de

patru luni.
4.
În cazul în care s-a luat faţă de minor vreuna dintre măsurile educative neprivative
de libertate, după rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un termen pentru
când se dispune aducerea minorului şi chemarea reprezentantului serviciului de
probaţiune pentru punerea în executare a măsurii luate.
Prelungirea măsurii educative neprivative de libertate în cazul în care minorul nu

respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare şi obligaţiile impuse se dispune de
Înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate
mai severă ori înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de
libertate pentru vreuna dintre cauzele prevăzute la art. 123 C. pen. se dispune de
Organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului pe durata stagiului

de formare civică se realizează de către serviciul de probaţiune de pe lângă
tribunalul în a cărui rază teritorială locuieşte minorul.
Serviciul de probaţiune dispune toate măsurile necesare în vederea includerii

minorului într-un astfel de program în cel mult 5 zile de la punerea în executare a
hotărârii conform art. 505 C. pr. pen.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Măsura educativă a supravegherii nu are corespondent în legea penală anterioară.

Aparent, această măsură se aseamănă cu măsura educativă a libertăţii
supravegheate. Nu corespund, însă, nici termenele de aplicare a măsurii, nici
scopurile acesteia şi nici sarcinile care revin supraveghetorului.
2.
Obligaţii impuse minorului şi supraveghetorului pe durata executării măsurii

educative a supravegherii
Măsura educativă prevăzută de art. 118 noul C. pen. presupune obligarea

supraveghetorului (părinte, tutore, înfietor) de a-l controla pe minorul delincvent pe
parcursul programului său zilnic, atât cu privire la activitatea şcolară, cât şi
extraşcolară, pe o perioadă cuprinsă între două şi şase luni.
Controlul şi supravegherea trebuie să asigure:

- participarea minorului la cursurile şcolare sau de pregătire profesională;
- prevenirea desfăşurării unor activităţi ilicite;
- prevenirea intrării în legătură cu persoane care ar putea afecta procesul de

îndreptare a acestuia.
Cu privire la participarea minorului la cursurile şcolare sau de pregătire

profesională, supraveghetorul trebuie să se asigure, atât în mod direct, cât şi
indirect, prin legătura permanentă cu cadrele didactice responsabile, că minorul
participă efectiv la cursuri. Nu rezultă necesitatea obţinerii, de către minor, a unor
performanţe şcolare, dar controlul permanent îl va ajuta în acest sens. Orice
absenţă a minorului va trebui justificată, inclusiv în faţa serviciului de probaţiune
care, legal, are obligaţia de supervizare a măsurii educative analizate.
În privinţa prevenirii desfăşurării unor activităţi ilicite de către minor şi a prevenirii

intrării acestuia în legătură cu persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare
a acestuia (anturaj necorespunzător), supraveghetorul are opţiuni limitate, în
sensul că nu se va putea afla tot timpul, analizând obiectiv situaţiile de viaţă
posibile, în apropierea minorului.
Minorului îi revin obligaţii corelative celor care revin supraveghetorului său, sub
ameninţarea unei sancţiuni mai severe pe care instanţa o va putea lua în cazul
nerespectării, cu rea-credinţă, a acestor obligaţii.
Serviciului de probaţiune îi revin sarcini de coordonare, fapt care presupune

contactul periodic cu minorul, cu supraveghetorul acestuia şi cu cadrele didactice
care desfăşoară procesul de învăţământ cu minorul sancţionat penal.
Perioada prevăzută de lege pentru executarea acestei măsuri educative este

prevăzută între două şi şase luni.
3.
Serviciul de probaţiune dispune toate măsurile necesare în vederea supravegherii

minorului în cel mult 5 zile de la punerea în executare a hotărârii conform art. 505
noul C. pr. pen.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Prevederile art. 126 noul C. pen. nu au corespondent în legea penală anterioară.
2.
Prevederile art. 126 noul C. pen. exclud posibilitatea transferării minorului care nu a
împlinit 18 ani dintr-un centru de detenţie în penitenciar. În schimb, în cazul
tinerilor care au împlinit 18 ani şi se află într-un centru de detenţie, în caz de
proastă purtare (au un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică
procesul de recuperare şi reintegrare socială a celorlalte persoane internate),
instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar.
3.
Continuarea executării măsurii educative privative de libertate într-un penitenciar

de către persoana internată care a împlinit vârsta de 18 ani se poate dispune
potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor de instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială se află centrul educativ sau centrul de detenţie,
corespunzătoare în grad instanţei de executare.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Reglementarea prevăzută de art. 129 noul C. pen. nu are corespondent în legea

penală anterioară.

2.
Prin reglementarea prevăzută în art. 129 noul C. pen., legiuitorul stipulează

măsurile pe care trebuie să le ia instanţa în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite
de un minor. Astfel, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii,
instanţa stabileşte şi ia o singură măsură educativă pentru toate faptele, în
condiţiile art. 114, ţinând seama de criteriile prevăzute în art. 74 (a se vedea
comentariile la acest articol).
În cazul săvârşirii a două infracţiuni dintre care una în timpul minorităţii şi una după
majorat, pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii, instanţa va lua măsură
educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după majorat va stabili o pedeapsă,
după care:
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai

pedeapsa;
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea,
se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puţin o
pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la
data săvârşirii infracţiunii comise după majorat;
c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este

detenţiunea pe viaţă, se execută numai această pedeapsă;
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se
execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a
depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
În cazul prevăzut în alin. (2) lit. b), din durata pedepsei aplicate se scade ceea ce s-
a executat din momentul săvârşirii infracţiunii comise după majorat până la data
judecării.
În cazul săvârşirii după majorat a două sau mai multe infracţiuni concurente, se
aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de infracţiuni, după care se face
aplicarea dispoziţiilor alin. (2). Pedeapsa stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (2) lit. b)
nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării sub
supraveghere.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Obligaţiile care pot fi impuse minorului alături de una dintre măsurile educative
neprivative de libertate reiau doar două dintre obligaţiile similare prevăzute de art.
103 alin. (3) vechiul C. pen., respectiv lit. a) şi b), dar într-o formă dezvoltată, mai
precisă şi mai apropiată de prevederile documentelor internaţionale în această
materie.
2.
Obligaţiile pe care instanţa le poate impune minorului, alături de una dintre

măsurile educative neprivative de libertate, sunt similare cu cele impuse
infractorului adult care beneficiază de o modalitate de individualizare a pedepsei
neprivative de libertate. Conţinutul acestor obligaţii va fi adaptat de instanţă în
funcţie de conduita minorului şi de specificul infracţiunii comise. Acestea pot fi:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională; această

obligaţie va fi impusă minorilor infractori care au întrerupt activitatea şcolară
înainte sau după împlinirea vârstei de 14 ani, în cazul în care minorul nu a absolvit
cursurile gimnaziale poate fi obligat să le finalizeze sau, dacă le-a absolvit, i se
poate cere să urmeze cursurile unei instituţii şcolare de arte şi meserii. Instanţa nu
poate decide executarea acestei obligaţii decât prin consultarea serviciului de
probaţiune şi a susţinătorilor legali ai minorului care cunosc cel mai bine
aptitudinile, disponibilităţile şi interesele de perspectivă ale minorului sancţionat;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială

stabilită de instanţă; instanţa poate stabili, la propunerea serviciului de probaţiune,
o zonă teritorială care va include domiciliul minorului şi locaţia instituţiei de
învăţământ la care acesta este înscris, precum şi traseele de deplasare. Scopul
acestei obligaţii este acela de a-l împiedica pe minor să frecventeze locaţiile favorite
ale anturajului său;
c) să nu se afle în locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte

adunări publice, stabilite de instanţă; obligaţia presupune interdicţia de afiliere şi
participare. Minorul, în funcţie de infracţiunea săvârşită, nu va mai putea să
frecventeze anumite spaţii de interes public (restaurante, baruri, cluburi, stadioane,
cinematografe, săli de spectacol etc.) unde obişnuia, alături de prietenii săi, să
comită acţiuni care contravin normelor penale;
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai

acesteia, cu participanţii la săvârşirea de infracţiuni ori cu alte persoane stabilite de
instanţă; interdicţia de „comunicare” cu persoanele stabilite de instanţă reprezintă o
obligaţie care nu ridică probleme de adoptare. În schimb, legiuitorul nu a fost
suficient de precis în privinţa interdicţiei de „apropiere” (la ce distanţă?) faţă de
aceleaşi persoane. În consecinţă, legiuitorul a lăsat la latitudinea instanţei [art. 121
alin. (2)] să hotărască modul concret de aplicare a acestei obligaţii. Scopul măsurii
este acela de a-l împiedica pe minorul delincvent să ia legătura cu persoanele din
anturajul său, să ameninţe sau să şicaneze victima sau pe membrii de familie ai
acesteia. Instanţa va trebui să procedeze extrem de sever în aplicarea acestei
obligaţii impuse minorului, atenţionându-l că nerespectarea acesteia va conduce la
impunerea unor noi obligaţii sau chiar la aplicarea unei măsuri educative cu privare
de libertate;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta; prezentarea

periodică (de regulă, săptămânal) la serviciul de probaţiune este o obligaţie tipică
aplicată persoanelor care au primit o sancţiune penală neprivativă de libertate. Este
o măsură de control necesară pentru stabilirea evoluţiei persoanei sancţionate şi
pentru evitarea unor costuri suplimentare în sarcina serviciului de probaţiune;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală; credem că

obligaţia impusă de legiuitor se referă numai la aspectul medical al îngrijirii
minorului. De aceea, prin „control”, în acest context, nu trebuie să se înţeleagă
altceva decât controlul medical periodic la care minorul poate fi obligat prin
hotărârea instanţei.
3.
Supravegherea executării obligaţiilor impuse minorului de către instanţă revine în

sarcina serviciului de probaţiune [alin. (3)]. De asemenea, pe durata executării
măsurii educative, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa [alin.
(4)] dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă,

fie încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative

sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Prevederile art. 123 noul C. pen. nu au corespondent în legea penală anterioară.
2.
Legiuitorul a luat în considerare posibilitatea ca minorul să nu respecte, cu rea-

credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse de
instanţă, ceea ce presupune că rolul educativ şi preventiv al acestora nu s-a
produs. În consecinţă, legiuitorul a decis luarea altor măsuri educative, mai aspre,
cu speranţa obţinerii unor rezultate mai bune, astfel:
3.
prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru
aceasta; instanţa poate decide această măsură doar dacă minorul a fost sancţionat
penal în conformitate cu prevederile art. 118, art. 119 sau art. 120 noul C. pen. şi
numai dacă sancţiunea nu a fost decisă de instanţă la maximul prevăzut de noua
lege penală. În condiţiile stabilirii relei-credinţe a minorului, apărarea socială
împotriva acţiunilor ilicite ale acestuia devine iluzorie;
4.
înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai

severă; Legiuitorul a stabilit o ordine ierarhică a măsurilor educative neprivative de
libertate aplicabile minorului. La o analiză riguroasă a condiţiilor de executare a
acestora rezultă că ele sunt măsuri educative alternative, relativ egale din punct de
vedere coercitiv şi cu efecte care depind de gradul de orientare antisocială a
personalităţii minorului delincvent. Ordinea de severitate stabilită de legiuitor
vizează mai ales nivelul de intruziune a fiecăreia dintre măsurile educative
neprivative de libertate în viaţa personală a minorului;
5.
înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care,

iniţial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata
sa maximă.
Dacă, în primele două cazuri, nu sunt respectate condiţiile de executare a măsurii

educative sau a obligaţiilor impuse, instanţa înlocuieşte măsura educativă
neprivativă de libertate cu măsura internării într-un centru educativ [alin. (2)].
6.
Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate
săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă
săvârşită anterior, instanţa dispune [alin. (3)]:
a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul prevăzut
de lege pentru aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate

mai severă;
c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.
Atât în cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b), precum şi în alin. (3) lit. a) şi
lit. b), instanţa poate impune noi obligaţii în sarcina minorului ori sporeşte condiţiile
de executare a celor existente.

Universul Juridic

Comentariu
1.
În art. 76 noul C. pen. s-a menţinut obligativitatea reducerii pedepsei când există
circumstanţe atenuante, însă sistemul acestei reduceri a fost reconsiderat. Dacă,
potrivit art. 76 C. pen. anterior, în cazul în care există circumstanţe atenuante,
pedeapsa principală se reduce sub minimul special, dar nu mai jos de o anumită
limită care varia în raport cu gravitatea în abstract a infracţiunii, ori pedeapsa
închisorii putea fi schimbată în amendă, în temeiul art. 76 noul C. pen., în cazul
când există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu 1/3 indiferent de gravitatea în
abstract a infracţiunii, dând astfel judecătorului o mai mare libertate de apreciere în
stabilirea concretă a pedepsei.
2.
În art. 75 alin. (1) C. pen. se reglementează efectele circumstanţelor atenuante
când în norma de incriminare a faptei săvârşite, pedeapsa principală este
închisoarea sau amenda.
Când pedeapsa principală a infracţiunii săvârşite este închisoarea sau amenda şi se

reţin circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se
reduc cu o treime.
Dacă limitele speciale ale pedepsei cu închisoarea sau ale amenzii, sunt divizibile cu
fracţia de reducere, acestea se stabilesc fără dificultate; de exemplu, dacă s-a
săvârşit infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.)
la care pedeapsa este închisoarea de la 6 ani la 12 ani şi se reţin circumstanţe
atenuante, pedeapsa va urma să fie stabilită între 4 ani şi 8 ani închisoare; ori în
cazul în care pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa cu închisoarea
de la 3 luni la 9 luni, pedeapsa va urma să fie stabilită între 2 luni şi 6 luni; sau în
varianta în care pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită este amenda
între 180 şi 300 de zile-amendă, pedeapsa va urma să fie stabilită între 120 şi 200
zile-amendă.
Când limita specială de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu
este divizibil cu fracţia de reducere ce ar urma să se aplice, potrivit art. 180 alin.
(2) C. pen., fracţia se va aplica asupra termenului transformat în zile, după care
durata obţinută se transformă în luni; luna se socoteşte de 30 de zile şi se iau în
calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracţiei. De exemplu, dacă pentru
infracţiunea săvârşită pedeapsa este închisoarea de la 4 luni la 11 luni şi se reţin
circumstanţe atenuante, pedeapsa pe luni se va transforma în zile şi vor deveni 120
de zile, respectiv 330 de zile, la care se aplică fracţia de 1/3, limitele fiind de 80 de
zile, respectiv 220 de zile, care transformate în luni limitele vor fi de 2 luni şi 20 de
zile, respectiv 7 luni şi 10 zile.
În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani care nu sunt divizibile cu fracţia de

reducere ce ar urma să se aplice, termenul în ani se transformă în luni, se aplică
fracţia de reducere, după care durata obţinută se transformă în ani. De exemplu,
dacă limitele speciale pentru infracţiunea săvârşită sunt de 4 ani şi 10 ani, acestea
se transformă în luni şi devin 48 de luni, respectiv 120 de luni, la care se aplică
fracţia de reducere şi devin 32 de luni, respectiv 80 de luni, care transformate în
ani vor fi 2 ani şi 8 luni, respectiv 6 ani şi 8 luni.
În art. 76 alin. (2) C. pen. sunt reglementate efectele circumstanţelor atenuante în

cazul în care norma de incriminare a faptei săvârşite prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă. Într-o asemenea ipoteză se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de
ani.
Dacă în favoarea infractorului s-au reţinut mai multe circumstanţe atenuante,

reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată.

3.
Din consultarea unora dintre legislaţiile penale străine de referinţă rezultă că

acestea reglementează, potrivit unor reguli specifice, efectele circumstanţelor
atenuante.
4.
Astfel, Codul penal italian reglementează reducerea pedepsei în cazul unei singure
circumstanţe atenuante, cât şi în cazul concursului mai multor circumstanţe
atenuante.
Potrivit art. 65, dacă există o singură circumstanţă atenuantă şi legea nu prevede
modul de atenuare, atunci pedeapsa detenţiunii pe viaţă prevăzută de norma de
incriminare se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii de la 20 la 24 de ani; celelalte
pedepse pot fi micşorate, dar nu mai mult de 1/3 din limitele prevăzute de lege.
Conform art. 67, dacă în aceeaşi cauză concură mai multe circumstanţe atenuante,
pedeapsa poate fi coborâtă sub 10 ani dacă este vorba de pedeapsa detenţiunii pe
viaţă prevăzută de lege; celelalte pedepse se micşorează până la 1/4.
5.
Codul penal francez, în ceea ce priveşte circumstanţele atenuante, a lăsat deplină

libertate judecătorului în fixarea pedepsei. Legea nu a mai fixat un minim legal
special în raport cu fiecare infracţiune, înlăturând prin aceasta şi necesitatea de a
preciza care sunt efectele circumstanţelor atenuante.
Această libertate deplină a judecătorului, în stabilirea pedepsei concrete, nu este

totuşi nelimitată. Astfel, potrivit art. 132-18, instanţele pot să pronunţe în locul unei
pedepse cu închisoarea sau detenţiunii pe viaţă o pedeapsă cu închisoarea sau
detenţiunea legală pe timp limitat, sau o pedeapsă cu închisoarea care nu poate fi
mai mică de 2 ani.
6.
Codul penal german reglementează efectele circumstanţelor atenuante în §49 în

care se prevede: „în cazul circumstanţelor atenuante pedeapsa se modifică sau se
reduce după cum urmează: pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu
pedeapsa închisorii de cel puţin 3 ani; în cazul pedepsei închisorii urmează să se
pronunţe o pedeapsă de cel mult 3 sferturi din maximul pedepsei prevăzute de lege
– acelaşi principiu se aplică şi în cazul amenzii, la numărul maxim de tranşe zilnice;
minimul special al pedepsei cu închisoarea se reduce: cu 2 ani în cazul în care
minimul este de 10 sau 5 ani, cu 6 luni în cazul în care minimul este un an, iar în
celelalte cazuri pedeapsa se reduce până la minimul general”. Când instanţa trebuie
să reducă pedeapsa după propria sa apreciere, reducerea poate fi făcută până la
minimul legal prevăzut de lege sau se poate înlocui pedeapsa închisorii cu amenda
[§49 alin. (2)].
7.
Codul penal spaniol în art. 66 prevede că dacă se reţine numai o circumstanţă

atenuantă, se va aplica o pedeapsă în jumătatea inferioară a celei stabilite de lege
pentru acea infracţiune, iar când concură două sau mai multe circumstanţe
atenuante sau una sau mai multe calificate şi nu concură nicio circumstanţă
agravantă, se va aplica o pedeapsă mai mică cu unu sau două grade decât cea
stabilită de lege, ţinându-se cont de numărul şi esenţa acestor circumstanţe
atenuante.

Eugen Anton, Pedepsele alternative. Regimul circumstanţelor atenuante, în R.D.P.
nr.1/2001, p. 127; Laura Maria Crăciunean, Concurs de circumstanţe, în R.D.P. nr.
4/2003, p. 111; Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a
pedepselor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985; Petre Dungan, Efectele
circumstanţelor atenuante, în Pro Lege nr. 4/1995, p. 221; Justin Grigoraş,
Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Ion Ristea, Regimul
circumstanţelor în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Dispoziţiile art. 78 noul C. pen. au corespondent în prevederile art. 78 C. pen.

anterior. O examinare comparativă a celor două texte ne conduce la concluzia că, în
mare parte, au acelaşi conţinut cu deosebirea că în noua lege penală sporul care se
poate adăuga la maximul special în cazul închisorii este de până la 2 ani şi nu până
la 5 ani ca în Codul penal anterior.
În art. 78 alin. (2) noul C. pen. se face precizarea că majorarea limitelor speciale
ale pedepselor se face o sigură dată, indiferent de numărul circumstanţelor
agravante reţinute, dispoziţie inexistentă în art. 78 C. pen. anterior.
2.
Caracterul facultativ al agravării pedepsei
Din examinarea dispoziţiilor art. 78 C. pen. care reglementează efectele

circumstanţelor agravante rezultă că legiuitorul, spre deosebire de tratamentul
circumstanţelor atenuante, pentru care a prevăzut o atenuare obligatorie a
pedepsei, în cazul circumstanţelor agravante, a consacrat regula agravării
facultative a pedepsei. Aceasta rezultă cu claritate din expresiile „se poate aplica o
pedeapsă până la maximul special” sau „se poate adăuga un spor de până la 2 ani”
folosite în redactarea textului art. 78 C. pen.
3.
Limitele agravării pedepsei ca efect al circumstanţelor agravante
Potrivit dispoziţiilor art. 78 C. pen., când există circumstanţe agravante (una sau
mai multe) infractorului i se poate aplica o pedeapsă până la maximul special
prevăzut de norma de incriminare a faptei săvârşite, iar dacă acest maxim nu este
îndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 2 ani, care nu
poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul pedepsei amenzii se poate
aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.
Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o sigură dată, indiferent de

numărul circumstanţelor agravante reţinute.
4.
Din consultarea unora dintre legislaţiile penale străine reţinem că efectele agravării,
în cazul circumstanţelor agravante, sunt diferite după cum s-a reţinut o singură
circumstanţă agravantă sau mai multe circumstanţe agravante în aceeaşi cauză, fie
comune, indiferent de numărul circumstanţelor agravante care au fost reţinute.
5.
Codul penal italian în art. 64 prevede că dacă există o singură circumstanţă

agravantă şi majorarea nu este determinată special de lege, va opera regula
generală a majorării pedepsei de până la o treime aplicabilă pentru infracţiunea
săvârşită. Majorarea nu va putea depăşi 30 de ani în cazul în care pedeapsa
aplicată ar fi recluziunea.
Potrivit art. 66, dacă concură mai multe circumstanţe agravante, pedeapsa de
aplicat prin efectul măririlor, nu poate depăşi triplul maximului stabilit de lege
pentru infracţiune, în afară de cazurile speciale (când s-au reţinut şi circumstanţe
atenuante), dar şi atunci nu se poate depăşi 30 de ani dacă este vorba de
recluziune şi de 5 ani dacă este vorba de închisoare, respectiv plata unei sume de
bani diminuate, în cazul amenzii.
6.
Codul penal spaniol reglementează efectele circumstanţelor agravante în art. 66

pct. 3 şi 4. Potrivit acestor dispoziţii, când s-a reţinut numai una sau două
circumstanţe agravante, se va aplica pedeapsa în jumătatea superioară a celei
stabilite de lege pentru respectiva infracţiune; în situaţia în care concură mai multe
circumstanţe agravante şi niciuna atenuantă, se va putea aplica pedeapsa mai mare
decât cea stabilită de lege, în jumătatea sa inferioară.
Pedeapsa superioară în grad se va constitui plecând de la cifra maximă prevăzută

de lege pentru delictul în cauză şi mărind-o cu jumătate din cuantumul său, suma
rezultată constituind limita sa maximă.
Pedeapsa inferioară în grad sa va constitui plecând de la cifra minimă prevăzută de

lege pentru delictul în cauză şi deducând din aceasta jumătate din cuantumul său,
rezultatul acestei deduceri constituind limita sa minimă.
7.
Codul penal francez care nu reglementează circumstanţele agravante generale,

instituie regula potrivit căreia când se reţine o circumstanţă agravantă reală sau
personală specială, se aplică mai întâi aceasta şi de la limitele pedepsei astfel
stabilite, se va aplica recidiva ca fiind circumstanţă agravantă.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985; Gheorghe Ivan, Individualizarea
pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; Ion Lascu, Transmiterea circumstanţelor.
Situaţii speciale, în R.D.P. nr. 2/1997, p. 117; Ion Ristea, Circumstanţe atenuante
şi agravante, elemente de drept comparat, în R.D.P. nr. 1/1970, p. 152; Ion Ristea,
Probleme controversate în materia circumstanţelor, în R.D.P. nr. 2/2009, p. 96; Ion
Ristea, Regimul circumstanţelor în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, 2009.

Universul Juridic
Comentariu
1.
În ceea ce priveşte calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei

detenţiunii pe viaţă cu închisoarea de 30 de ani, nu există deosebiri, dispoziţiile
fiind aceleaşi în art. 59 noul C. pen. şi art. 552 C. pen. anterior.
În ambele articole, denumirea marginală este în concordanţă cu conţinutul

articolului, astfel că se arată cum se face calculul pedepselor în cazul comutării sau
înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă. Durata corespunzătoare executării privării de
libertate din detenţiunea pe viaţă va fi luată în considerare în cazul comutării sau
înlocuirii, cu o durată egală cu durata privării de libertate din pedeapsa cu
închisoare.
2.
Din modul de executare a pedepselor privative de libertate, nu rezultă un calcul

diferit al duratei detenţiunii pe viaţă faţă de pedeapsa închisorii, deşi prima are un
conţinut mai sever de executare. Denumirea marginală a art. 59 C. pen. este
„Calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă” şi
cuprinde echivalenţa unor durate a două pedepse diferite.
Detenţiunea pe viaţă deşi este o pedeapsă principală diferită prin faptul că are o
durată nedeterminată, faţă de pedeapsa închisorii care este strict determinată,
durata executării începe pentru amândouă pedepsele de la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare. Comutarea şi înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă,
schimbă natura juridică a pedepsei dar nu a duratei executate, astfel că se poate
face o echivalare cu durata din pedeapsa închisorii executate, stabilită prin art. 59
C. pen.
3.
Art. 59 C. pen. explică doar această echivalenţă a duratei executării pedepsei până
la comutare sau înlocuirea detenţiunii pe viaţă, urmând ca diferenţa rămasă de
executat, ori alte durate de timp ce se consideră ca executate din pedeapsă să se
realizeze în conformitate cu prevederile Capitolului IV – „Calculul duratei
pedepselor”.
4.
În cazul înlocuirii detenţiunii pe viaţă, perioada executată până la înlocuire va fi

dedusă din pedeapsa închisorii după aceleaşi reguli ca şi la deducerea reţinerii şi
arestării preventive.
Computarea pedepselor şi a măsurilor preventive executate în afara ţării se vor

calcula conform prevederilor art. 73 C. pen.

organele judiciare în cursul procesului penal; Hotărârea Guvernului nr. 1897 din 21
decembrie 2006 privind Regulamentul pentru aplicarea Legii executării pedepselor
şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal nr. 275/206;
Ordinul ministrului justiţiei nr. 432 din 5 februarie 2010 pentru aprobarea
Instrucţiunilor privind evidenţa nominală şi statistică a persoanelor private de
libertate aflate în unităţile subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Universul Juridic

Comentariu
I. Noul Cod penal în raport cu legea anterioară
1.
Art. 62 noul C. pen. nu are corespondent în Codul penal anterior. Raţiunea unei
astfel de reglementări a fost determinată de necesitatea de a pune la îndemâna
instanţei de judecată mijloace de constrângere penală mai eficiente care să nu
presupună numai mărirea duratei pedepsei închisorii, care în practică nu s-a dovedit
a fi o soluţie pentru prevenirea şi combaterea unor astfel de infracţiuni.
Aplicând şi o constrângere de ordin patrimonial atunci când instanţa apreciază că o

asemenea sancţiune este necesară contribuie la o mai bună individualizare a
pedepsei şi în consecinţă, la mai sigura prevenire a săvârşirii de infracţiuni prin care
se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial.
2.
Cumulul pedepsei amenzii cu închisoarea se poate face diferenţiat în raport de

durata pedepsei stabilite de instanţă, ce se coroborează cu prevederile art. 61 C.
pen. astfel încât în cazul cumulului, zilele-amendă au un cuantum, ce porneşte de la
120 la 180 zile-amendă când instanţa stabileşte pedeapsa amenzii alternativ cu
pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, şi 180 la 300 zile-amendă, când instanţa
stabileşte pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani
[art. 62 alin. (2) C. pen.].
Trebuie subliniat caracterul facultativ al dispunerii de către instanţa de judecată a

cumulului pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, instanţa având posibilitatea să
considere o astfel de măsură utilă în cazul individualizării pedepsei.
În cazul în care pedeapsa amenzii se cumulează cu pedeapsa închisorii, instanţa va

ţine seama la stabilirea cuantumului în lei a unei zile-amendă atât de obligaţiile
legale ale condamnatului faţă de persoanele aflate în întreţinere, cât şi de valoarea
folosului patrimonial obţinut sau urmărit conform cu prevederile coroborate a art.
61 alin. (3) şi 62 alin. (3)C. pen.
Spre deosebire de situaţia în care pedeapsa amenzii este pedeapsă unică ori
instanţa optează pentru aplicarea acestei pedepse [art. 61 alin. (5)], în cazul
cumulului de pedeapsă, dintre amendă şi închisoare, chiar dacă infractorul a
încercat să obţină un folos patrimonial, nu se va mai aplica o reducere sau o
majorare ca efect al cauzelor de atenuare sau agravare a pedepsei. Raţiunea este
aceea că prin sporirea pedepsei închisorii cu amenda, pedeapsa este deja agravată,
agravarea suplimentară nu ar fi în concordanţă cu prevederile art. 78 C. pen. –
Efectele circumstanţelor agravante alin. (2) care arată că „Majorarea limitelor
speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor
agravante reţinute”.
În legătură cu posibilitatea concretă a aplicării amenzii în cumul cu pedeapsa

închisorii, aceasta se poate dispune de către instanţa de judecată în toate situaţiile
în care pedeapsa pentru infracţiune este închisoarea, iar instanţa aplică pedeapsa
privativă de libertate, dar consideră că infractorul urmărind obţinerea unui folos
patrimonial trebuie să fie constrâns şi prin pedeapsa amenzii în raport de valoarea
folosului patrimonial obţinut622.
622
Exemplu: În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă [art. 273 alin. (2) C. pen.], dacă
martorul a făcut declaraţia mincinoasă în schimbul obţinerii unui folos material, sunt
aplicabile dispoziţiile art. 62 C. pen. sau art. 323 C. pen. – „uzul de fals”, dacă făptuitorul
foloseşte înscrisul despre care ştie că este falsificat pentru a veni la moştenire.
În Legea pentru aplicarea Codului penal în art. 11 se prevede că: „Dispoziţiile art.
62 C. pen. privind amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul
infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a acestuia şi nu vor fi avute în
vedere pentru determinarea legii penale mai favorabile”.

Eugen Anton, Pedepse alternative. Regimul circumstanţelor atenuante, în R.D.P. nr.
1/2001, p. 127; Liviu Beceru, Înlocuirea amenzilor penale şi contravenţionale cu
închisoarea, în Dreptul nr. 5/2002, p. 153; Radu Lupaşcu, Limitele în care se poate
proceda la înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în Dreptul nr.
4/1998, p. 88; Victor Nicolcescu, Infracţiunile silvice. Amenda, în R.D.P. nr. 4/1996,
p. 126; Vasile Păvăleanu, Precizări privind limitele pedepsei amenzii în infracţiunile
silvice, în Dreptul nr. 5/1995, p. 22; Vasile Păvăleanu, Noi precizări privind limitele
pedepsei amenzii la infracţiunile silvice, în Dreptul nr. 12/1996, p. 68.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Textul din art. 111 C. pen. în vigoare are echivalent cu cel din art. 115 C. pen.
anterior, conţinuturile celor două norme fiind aproape identice. Diferenţele dintre
ele nu sunt importante pentru fondul măsurii ca atare, ci doar asigură o formulare
adecvată momentului în care noua reglementare a fost adoptată. Aceasta deoarece,
spre exemplu, în actuala reglementare făptuitorul trebuie să fie „inapt” pentru
exercitarea funcţiei, profesiei sau activităţii şi nu „impropriu” aşa cum solicita Codul
penal anterior, termenul fiind mai degrabă adecvat pentru un lucru şi nu pentru o
persoană. De asemenea, în Codul penal în vigoare, ceea ce se poate interzice este
exerciţiul dreptului de a ocupa funcţia, sau de a exercita profesia, meseria sau o
altă activitatea şi nu dreptul în sine aşa cum reieşea din formularea art. 115 C. pen.
anterior.
Alineatele (2) ale art. 111 C. pen., respectiv 115C. pen. anterior sunt identice
inclusiv în ceea ce priveşte formularea.
2.
Luarea măsurii interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii
Măsura interzicerii unei funcţii sau profesii, prevăzută de art. 111 C. pen., se ia
atunci când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor
cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcţii, pentru exercitarea unei
profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei alte activităţi.
Pentru luarea acestei măsuri trebuie să se constate îndeplinirea unor condiţii

speciale:
a) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, indiferent

dacă este sau nu imputabilă.
b) fapta să fie săvârşită cu ocazia exercitării unei funcţii, unei profesii sau meserii
ori cu ocazia desfăşurării unei alte activităţi.
„Funcţia” desemnează o activitate administrativă pe care o prestează o persoană în

mod regulat şi organizat într-o instituţie, în schimbul unui salariu.736 În acelaşi
timp, ea desemnează şi o anumită poziţie deţinută într-o ierarhie administrativă, în
literatura de specialitate fiind acceptat că în contextul reglementării măsurii de
siguranţă definită de art. 111 C. pen. include şi funcţia publică.737
736
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române.
737
„Profesia” este o îndeletnicire utilă din punct de vedere social, care necesită o
pregătire teoretică şi practică specială şi a cărei exercitare este reglementată prin
lege (medic, farmacist, avocat etc.).
„Meseria” este şi ea o activitate utilă din punct de vedere social, care se realizează
prin muncă manuală şi necesită o pregătire preponderent practică (tâmplar, fierar,
zugrav).
Prin sintagma „alte activităţi” legiuitorul acoperă orice altă îndeletnicire care
reclamă un minim de îndemânare, prudenţă, în sensul că exercitarea lor de către
persoane necorespunzătoare ar putea prilejui săvârşirea unor fapte prevăzute de
legea penală de către persoana care, din acest motiv, prezintă pericol.
c) fapta să fie consecinţa incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt
pentru ocuparea acelei funcţii, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori
pentru desfăşurarea unei alte activităţi. Este obligatoriu, deci, să se constate că
inaptitudinea se datorează incapacităţii (neputinţa de a exercita în condiţii bune
activitatea respectivă), nepregătirii (lipsă de pregătire teoretică sau de experienţă
practică), sau altor cauze care îl pun în această postură (ex. vârsta înaintată,
împrejurarea că o perioadă îndelungată de timp nu a mai desfăşurat-o etc.)738. Este
de asemenea obligatoriu să se constate că situaţia făptuitorului este cea care a
condus în mod determinant la comiterea faptei prevăzute de legea penală şi, în
plus, este şi cea care generează pericolul ca în viitor să se mai comită acte
asemănătoare. Din acest motiv, luarea măsurii este facultativă – „se poate lua
măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa acea funcţie ori de a exercita
acea profesie, meserie sau activitate” (art. 111 C. pen.).
738
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, R. Stănoiu, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, V. Roşca,
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii nu se confundă cu

pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1)
lit. g) C. pen. Temeiul celor două sancţiuni este diferit, incidenţa lor cumulativă fiind
legal posibilă. În cazul pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g)
C. pen., temeiul este vinovăţia sporită a făptuitorului, care s-a dovedit nedemn să
ocupe acea funcţie sau să exercite profesia, meseria sau activitatea respectivă
întrucât le-a folosit ca pe o oportunitate de a comite o infracţiune. În
contrapondere, măsura de siguranţă are ca temei incapacitatea făptuitorului,
datorată necunoaşterii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea
unei anumite funcţii, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru
desfăşurarea unei alte activităţi.
Măsura de siguranţă se ia pe timp nedeterminat fiind dificil de anticipat cât va dura

starea de pericol pe care făptuitorul o prezintă. Durata măsurii poate fi permanentă
sau doar temporară, până când făptuitorul va dobândi calificările sau cunoştinţele
necesare pentru exercitarea în condiţii de siguranţă a activităţii respective.
Interdicţia poate însoţi o pedeapsă principală, sau poate fi luată şi singură, după
cum poate însoţi şi o altă măsură de siguranţă.
3.
Punerea în executare a măsurii interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei
profesii
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii, profesii sau activităţi se pune în

executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă
la îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor (art. 573 C. pr.
pen.).
Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze

organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de
siguranţă. De altfel, sustragerea de la executarea acestei măsuri de siguranţă va
constitui o infracţiune distinctă – după caz, infracţiunea prevăzută de art. 288
neexecutarea sancţiunilor penale („sustragerea de la executare ori neexecutarea
conform legii … a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c), de către
persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune
mai gravă.”), exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi (art. 348 C. pen.),
dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, sau chiar uzurparea de
calităţi oficiale (art. 258 C. pen.).
4.
Revocarea interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii
În temeiul art. 111 alin. (2) C. pen., măsura de siguranţă poate fi revocată la
cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că
temeiurile care au impus luarea ei au încetat. Soluţionarea cererii se face cu citarea
persoanei faţă de care este luată măsura, după ascultarea concluziilor avocatului
acesteia şi ale procurorului.
Dacă instanţa respinge cererea de revocare a măsurii, o nouă cerere nu se poate

face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii
cererii anterioare.
5.
În Codul penal spaniol, nu există un echivalent al textului din art. 111 C. pen., o
decădere asemănătoare fiind consacrată în art. 56 din acest act normativ, dar cu o
natură juridică diferită: „în cazul pedepselor cu închisoarea mai mici de 10 ani,
instanţa va aplica, luând în considerare gravitatea delictului, ca pedepse accesorii,
una sau unele din următoarele: 1. suspendarea din postul sau funcţia publică; …3.
nedemnitatea specială pentru a o cupa posturi sau funcţii publice, profesii,
activitate industrială sau comercială sau orice alt drept, dacă acestea au avut o
legătură directă cu delictul comis.
6.
În Codul penal german interzicerea unei funcţii sau a unei profesii este
reglementată în § 70 ca măsură educativă şi de siguranţă. În temeiul acestui text,
dacă o persoană este condamnată pentru o faptă ilegală pe care a comis-o prin
folosirea abuzivă a unei funcţii sau a unei profesii, sau prin încălcarea obligaţiilor cu
privire la această funcţie sau profesie - sau nu este condamnată pentru această
faptă numai datorită faptului că lipsa sa de răspundere penală a fost dovedită sau
nu poate fi exclusă în totalitate - instanţa poate lua măsura interzicerii de a ocupa o
funcţie sau de a exercita o profesie, ocupaţie sau meserie, pe o perioadă cuprinsă
între 1 an şi 5 ani, în cazul când, la aprecierea generală a făptuitorului şi a faptei,
se constată pericolul ca făptuitorul să mai comită şi alte infracţiuni, dacă i s-ar
permite să ocupe funcţia respectivă sau să exercite profesia, ocupaţia sau meseria
respectivă în continuare.
Măsura poate fi dispusă pe viaţă când se consideră că maximul legal al măsurii nu
este suficient pentru înlăturarea pericolului pe care făptuitorul îl prezintă pentru
societate.
Pe durata acestei măsuri, făptuitorul nu trebuie să ocupe acea funcţie sau să

exercite acea profesie, ocupaţie sau meserie nici pentru o altă persoană şi nici să
însărcineze o altă persoană să ocupe acea funcţie sau să exercite acea profesie,
ocupaţie sau meserie, la indicaţiile lui. Măsura intră în vigoare odată cu rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Viorel Paşca, Măsurile de siguranţă sancţiuni de drept penal, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998; Constantin Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul penal
contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999; Corneliu Turianu, Sinteză teoretică şi
practică referitoare la confiscarea vehiculelor care au fost folosite pentru comiterea
de infracţiuni, în Dreptul nr. 4/1992; Augustin Ungureanu, Recurs. Confiscare
specială, în R.D.P. nr. 2/1998, p. 111; Marius Vasile, Discuţii privind competenţa
procurorului de a lua măsuri de siguranţă de interzicere a unei funcţii sau profesii,
în Dreptul nr. 12/2002, p. 166.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Formularea art. 112 C. pen739 este foarte apropiată de cea pe care art. 118 C. pen.
anterior o avea la momentul abrogării, formă dobândită în urma modificărilor
operate asupra sa de-a lungul timpului şi, în special, prin Legea nr. 278/2006.
739
La data de 6 iulie 2011, Guvernul a aprobat un proiect de lege de modificare a Codului
penal anterior, ca şi a Codului penal actual în care se introduce o categorie în cuprinsul art.
108 C. pen. – aceea a confiscării extinse (la litera f). La momentul trimiterii prezentului
material în vederea publicării proiectul nu fusese adoptat de către Parlamentul României.
Proiectul are rolul de a asigura transpunerea în legislaţia internă a art. 3 din Decizia-cadru
2005/212/JAI a Consiliului privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor
având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 68 din
15 martie 2007. Prin intermediul acestui proiect se doreşte introducerea în Codul penal un
art. 1081, în conformitate cu care, „(1) În cazul în care persoana este condamnată pentru
comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare
de 5 ani şi care este susceptibilă să îi procure un folos material, instanţa poate dispune şi
confiscarea altor bunuri decât cele menţionate la art. 112 dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într o perioadă de cinci ani

înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii până la data punerii în
mişcare a acţiunii penale, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod
licit;
b) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi de natura celor care
au atras condamnarea.
(2) Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (1) se va ţine seama şi de valoarea bunurilor
transferate de către persoana condamnată sau de un terţ unui membru al familiei sau unei
persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul.
(3) Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în perioada menţionată

arătată la alin. (1) care excede nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.”
2.
Între cele două reglementări există totuşi şi unele diferenţe. O primă diferenţă
importantă este aceea că toate categoriile de bunuri indicate de art. 112 alin. (1) C.
pen. pot fi supuse confiscării speciale dacă s-a comis o faptă prevăzută de legea
penală nejustificată, indiferent dacă aceasta este sau nu imputabilă persoanei. În
reglementarea Codului penal anterior, era obligatoriu ca în situaţia unor categorii de
bunuri, fapta comisă să constituie în concret infracţiune, adică să îndeplinească
toate condiţiile de existenţă a unei infracţiuni.
3.
Altă diferenţă priveşte formularea art. 112 alin. (1) lit. b C. pen. care a fost
completat cu ipoteza „bunurile care au fost … destinate a fi folosite la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală”. Aşa cum se arată în expunerea de motive ce
însoţeşte codul, distincţia între cele două situaţii poate fi relevată „obiectiv” atunci
când bunul a fost anume „produs sau adaptat” pentru a servi ca mijloc sau
instrument la săvârşirea infracţiunii, dar poate fi relevată şi „subiectiv” în sensul că
făptuitorul şi-a procurat un anumit lucru care într-adevăr, i-ar fi putut fi, eventual,
util la săvârşirea faptei, dar la comiterea faptei nu s-a ivit necesitatea de a se servi
de acel bun.
4.
De asemenea, între categoria de bunuri înscrisă în art. 112 alin. (1) lit. c) C. pen. şi
art. 118 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior există diferenţă. Aceasta pentru că în codul
penal anterior sunt avute în vedere „bunurile produse, modificate sau adaptate în
scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă
sunt ale infractorului”, în timp ce în reglementarea actuală cele vizate sunt
„bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale
făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii
lor”. Diferenţa de reglementare nu semnifică o sustragere de la confiscare a
categoriei de bunuri la care vechiul cod se referea, întrucât aceasta este acoperită
cu prisosinţă de categoria de la art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen. În Codul actual s-a
dorit înlăturarea practicii neunitare în ceea ce priveşte folosirea vehiculului pentru
transportul bunurilor sustrase şi ascunse în afara unităţii sau a vehiculului folosit
pentru a transporta la domiciliul făptuitorului bunurile sustrase.
5.
Şi cu privire la categoria la care se referă art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. se remarcă
o diferenţă care este de natură să asigure un plus de rigoare pentru cazul confiscării
unor bunuri care au un potenţial ridicat de a produce pericol public. Art. 118 alin.
(1) lit. f) C. pen. anterior se referea la bunurile a căror deţinere este interzisă de
lege, în timp ce art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. actual are în vedere bunurile a căror
deţinere este interzisă de legea penală. În acest fel, confiscarea unor bunuri dintre
cele care se supun unor regimuri juridice speciale este posibilă numai în măsura în
care deţinerea lor este interzisă printr-o normă penală, în sensul art. 173 C. pen.
(orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă
sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege).
6.
Cu privire la alineatele 2 ale art. 112 C. pen. actual şi 118C. pen. anterior, se poate
remarca faptul că ambele se referă la limitarea valorică a confiscării în echivalent
bănesc în limitele unei proporţionalităţi raportată la natura şi gravitatea faptei, dar
şi la urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce (element de noutate) şi de
contribuţia bunului la aceasta. Diferenţele sunt îndreptate în sensul extinderii
incidenţei textului şi asupra categoriei de bunuri indicată de art. 112 alin. (1) lit. c)
C. pen. actual, dar şi înspre cel al indicării exprese a împrejurării că dacă bunul a
fost produs, modificat sau adaptat în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea
penală confiscarea sa se face în întregime.
7.
Art. 112 alin. (3) C. pen. are un conţinut foarte apropiat de cel din art. 118 C. pen.
anterior, singura diferenţă dintre ele privind precizarea din finalul noului text că şi
în acest caz trebuie să fie respectate regulile proporţionalităţii la care se referă art.
2 din art. 112 C. pen.
8.
Art. 112 alin. (4) C. pen. nu are un conţinut apropiat de cel din art. 118 alin. (4) C.
pen. anterior, ci reproduce fidel teza finală din art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen.
anterior, instituind un instrument de asigurare a menţinerii libertăţii de exprimare
prin presă.
9.
Art. 112 alin. (5) C. pen. se referă la confiscarea prin echivalent pentru cazurile în
care bunurile nu se mai găsesc. Faţă de conţinutul art. 118 alin. (4) din C. pen.
anterior, diferenţa este aceea că în actuala reglementare, se consacră legislativ
împrejurarea afirmată doctrinar că pentru categoria de la art. 112 alin. (1) lit. a) C.
pen. confiscarea prin echivalent nu se justifică prin raportare la scopul unei măsuri
de acest tip.
10.
Alin. 6 este şi ultimul al art. 112 C. pen. şi are un conţinut identic cu cel din art.
118 alin. (5) C. pen. anterior. alin. (6) al art. 118 C. pen. anterior nu se mai
regăseşte în codul actual, dar bunurile la care se referea, „care fac parte din
mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului
sau a persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale” sunt
dintre cele care nu pot fi urmărite în conformitate cu legea civilă, astfel încât ele nu
vor putea fi confiscate în continuare.
11.
Luarea măsurii confiscării speciale
Legiuitorul a ales, ca şi în reglementarea anterioară, să indice categoriile de bunuri

care sunt supuse confiscării speciale. Enumerarea se regăseşte în art. 112 alin. (1)
C. pen., citat anterior, are un caracter generic, dar limitativ, semnificaţia noţiunii de
„bunuri” fiind sinonimă cu cea pe care aceasta o are în dreptul civil.
În general, bunurile în legătură cu care se ia în mod frecvent măsura de siguranţă a

confiscării în practica judiciară sunt bunuri mobile, dar posibilitatea confiscării unor
bunuri imobile nu ar putea fi exclusă, important fiind ca bunul să fie dintre cele
enumerate limitativ de art. 112 C. pen. Spre exemplu, nu s-ar putea spune că nu
este supus confiscării imobilul transmis în proprietate infractorului în scopul de a-l
determina să comită infracţiunea sau pentru a-l răsplăti pentru fapta comisa. În
cazul bunurilor frugifere, sunt supuse confiscării dobânzile produse de sumele de
bani date infractorului pentru a-l de termina să comită infracţiunea, deoarece şi
acestea au o provenienţă ilicită şi lăsarea lor în proprietatea infractorului generează
o stare de pericol, putând să-l încurajeze în comiterea unor noi fapte penale.
Este posibil ca măsura confiscării speciale să fie dispusă în temeiul unui text inclus
în partea specială a Codului penal [ex. art. 289 alin. (3) C. pen.] sau chiar în
temeiul unei prevederi din legislaţia specială. Atunci când există o prevedere
specială, fundamentarea măsurii trebuie să facă referire la textul special şi nu la cel
general740.
740
ÎCCJ, secţia penală, decizia nr. 473/2006, ww.scj.ro.
În materia confiscării speciale se precizează faptul că nu este permisă aşa-numita

„dublă confiscare”741. Cu alte cuvinte, nu se poate dispune în mod cumulativ
confiscarea bunului în natură şi în echivalent. Aceasta deoarece cele două
posibilităţi sunt alternative, se exclud una pe cealaltă, incidenţa confiscării în
echivalent fiind subordonată imposibilităţii ca lucrul să fie confiscat în natură. Dacă
acelaşi bun intră de două sau mai multe ori în sfera de incidenţă a art. 112 C. pen.,
datorită săvârşirii, de către inculpat, a mai multor infracţiuni, iar acest lucru se
găseşte în natură, el va fi confiscat fără ca făptuitorul să poată fi obligat şi la plata
echivalentului, iar dacă nu se găseşte, suma ce va trebui plătită ca echivalent va fi
egală cu valoarea lui, luată în considerare o singură dată. Atunci când în urma
săvârşirii unor infracţiuni conexe, în sfera de incidenţă a art. 112 C. pen. intră
bunuri diferite, fiecare ca urmare a comiterii uneia dintre aceste infracţiuni, se
procedează la confiscarea tuturor acelor lucruri – sau obligarea la plata
echivalentului lor bănesc – fără a se putea vorbi despre o dublă confiscare.
741
V. Papadopol, Confiscarea specială în practica judiciară, în R.R.D. nr. 5/1983, p. 32.
În doctrina de specialitate sunt prezentate unele trăsături caracteristice acestei

măsuri742:
742
a) Confiscarea specială este o măsură cu caracter patrimonial (fiind de altfel singura

dintre cele definite de Codul penal care are un astfel de caracter) care constă în
trecerea forţată şi gratuită în patrimoniul statului a unor bunuri aparţinând
persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală nejustificată şi care au
legături cu o astfel de faptă sau care sunt deţinute contrar dispoziţiilor legii penale.
b) Luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale îşi are justificarea în starea de

pericol pe care o prezintă lăsarea în circulaţie a anumitor bunuri, stare care creează
convingerea că acestea ar putea fi folosite şi în viitor la comiterea de fapte de
acelaşi gen.
c) Luarea măsurii este obligatorie atunci când condiţiile generale sunt îndeplinite,
iar bunul se încadrează în vreuna dintre categoriile indicate de art. 112 C. pen. Deşi
în jurisprudenţa mai veche s-au exprimat şi opinii contrare743, caracterul obligatoriu
a fost admis de doctrină744, argumentul fundamental fiind cel care rezultă din
interpretarea expresiei: „sunt supuse confiscării speciale” pe care şi art. 112 C. pen.
o utilizează în această materie. Norma este văzută ca fiind o normă imperativă, o
interpretare contrară fiind justificată doar de o altă formulare „pot fi supuse
confiscării speciale”, formulare pe care legiuitorul nu o foloseşte, însă. Se afirmă
chiar că este vorba despre o prezumţie745 care priveşte starea de pericol generată
de simpla încadrare a unui bun în una dintre categoriile enumerate de art. 112 C.
pen. Prezumţia este calificată ca fiind una absolută în ceea ce priveşte unele dintre
categoriile de bunuri (cum sunt cele deţinute împotriva dispoziţiilor legii), dar se
acceptă că îşi pierde din intensitate pentru alte categorii (cum sunt cele care au
servit sau au fost destinate să servească la comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală). În alte opinii, prezumţia este întotdeauna relativă, acest caracter fiind
relevat de faptul că uneori legiuitorul condiţionează confiscarea bunului de
împrejurarea ca proprietarul bunului (altul decât făptuitorul) să fi cunoscut modul
de folosire a acestuia. În aceste situaţii, se afirmă că dacă persoana în cauză
dovedeşte că nu a cunoscut situaţia reală, măsura confiscării nu mai poate fi
aplicată746.
743
Trib. Constanţa, decizia penală nr. 822/1984, citată în A. Posdarie, op. cit., p. 84.
744
745
A. Posdarie, op. cit., p. 85.
746
D. Hoffman, Confiscarea specială în dreptul penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.
146.
În opinia noastră, confiscarea specială a bunurilor care s-ar încadra la un moment

dat în vreuna dintre categoriile indicate de art. 112 C. pen. poate fi considerată
obligatorie numai în măsura în care condiţiile generale ale acestei sancţiuni sunt şi
ele îndeplinite. Cu alte cuvinte, nu credem că se poate considera că există o
prezumţie (nici măcar relativă) cu privire la starea de pericol pe care aceste bunuri
o prezintă, ci că o astfel de stare trebuie să fie dovedită de fiecare dată de către
organul judiciar, fără a se putea răsturna sarcina probaţiunii către persoana căreia îi
aparţine bunul folosit de făptuitor.
d) Confiscarea specială are un caracter irevocabil, ea nefiind susceptibilă de

revocare datorită încetării stării de pericol.
e) Măsura de siguranţă a confiscării speciale are caracterul unei sancţiuni de drept

penal şi nu de despăgubire civilă. Din acest motiv, participanţii la comiterea faptei
prevăzute de legea penală nu pot fi obligaţi în solidar la plata sumelor confiscate, ci
fiecare va plăti în raport cu partea care i-a revenit747.
747
12.
Categoriile de bunuri supuse confiscării speciale [prevăzute de art. 112 alin. (1) C.
pen.]
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală [art. 112 alin.
(1) lit. a) C. pen.]
Pentru a opera confiscarea specială în temeiul acestui text legal se impune

constatarea îndeplinirii unor condiţii speciale748:
748
– să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală nejustificată. Actuala

reglementare permite confiscarea bunurilor produse printr-un comportament
antisocial grav, incriminat de legea penală, chiar dacă acesta nu constituie în
concret o infracţiune. Din acest motiv, bunul poate fi confiscat chiar dacă în
legătură cu fapta din care a rezultat operează o cauză generală sau specială de
neimputabilitate (ex.: una dintre cele prevăzute de art. 23-31 C. pen.), dar trebuie
să se constate că fapta nu este justificată (nu există nicio cauză justificativă dintre
cele prevăzute de art. 18-22 C. pen.).
– bunul să fie produs prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Cu alte
cuvinte, vor fi supuse confiscării în acest caz doar bunuri care nu au avut o
existenţă anterioară infracţiunii şi care au fost create prin efectuarea acţiunii care
formează elementul material al faptei săvârşite (monede false, titluri de credit
falsificate etc.). Sunt incluse în această categorie şi bunurile care au căpătat prin
săvârşirea unor astfel de fapte o calitate, o poziţie de fapt pe care nu ar fi putut să
o dobândească decât pe căi ilegale (lucruri introduse în ţară prin contrabandă,
medicamente conţinând doze importante de stupefiante etc.)749. În Partea Specială
a Codului penal sunt incriminate fapte care au printre modalităţile normative şi acte
de: „producere” de substanţe toxice – (art. 359), „producere” de materiale
explozive (art. 346), „confecţionare” de arme (art. 342), „falsificarea” de alimente
ori alte produse (art. 357), „contrafacerea” unei înregistrări tehnice (art. 3249),
„confecţionarea” de monedă autentică” (art. 315) etc.
749
Dacă materialele sau materiile prime folosite la producerea lucrului provin din
sustrageri (furt, delapidare), bunul produs prin fapta penală se va confisca şi nu va
fi atribuit persoanelor vătămate prin activitatea de sustragere, deoarece lucrul
produs de cele mai multe ori nu mai corespunde cu folosinţa şi destinaţia
componentelor folosite pentru realizarea să neputând constitui o justă şi deplină
despăgubire a persoanelor vătămate, iar pe de altă parte, lăsarea acestor bunuri în
circuitul civil ar prezenta o stare de pericol750.
T. Vasiliu, G. Antoniu, Ş. Daneş, G. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D.

750
Popescu, V. Rămureanu, op. cit., p. 602.
Nu sunt bunuri produse prin fapta penală bunurile care având existenţă materială
anterioară au fost dobândite de infractor prin însuşirea acestora de la alte persoane
prin sustragere, delapidare sau alte asemenea fapte. Aceste bunuri nu sunt produse
prin fapta prevăzută de legea penală, ci sunt dobândite prin săvârşirea unei
infracţiuni şi sunt destinate, în principal, despăgubirii persoanei vătămate şi numai
în subsidiar confiscării, dar în temeiul articolului 112 alin. (1) lit. d) şi nu în temeiul
art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.
În general, este acceptat că prevederile art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen. sunt
aplicabile în cazul următoarelor categorii de bunuri: mijloacele de plată străine
falsificate, cecurile falsificate, biletele de tren false751, dar şi că nu se va mai lua o
astfel de măsură dacă bunul a fost distrus de către făptuitor înainte de descoperirea
faptei (nici măcar cu privire la echivalentul în bani a bunului) deoarece prin
distrugere starea de pericol reprezentată de bun a dispărut, el nemaiputând fi
folosit la comiterea de fapte antisociale în viitor752. De altfel, art. 112 alin. (5) C.
pen. însuşi exclude din această ipoteză bunurile la care se referă art. 112 alin. (1)
lit. a) C. pen.
751
M. Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 591.
752
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau
dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor [art. 112
alin. (1) lit. b) C. pen.]
Comiterea unor fapte prevăzute de legea penală implică deseori folosirea unor
bunuri care, deşi nu prezintă o periculozitate în sine, capătă o asemenea
caracteristică prin utilizarea în activitatea infracţională sau chiar prin destinarea lor
unui astfel de scop, iar lăsarea pe mai departe în posesia infractorului creează
temerea că acesta ar putea comite noi fapte antisociale prin folosirea lor.
Pentru ca aceste bunuri să poată fi confiscate se cer realizate cumulativ

– să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, indiferent dacă ea

constituie sau nu în concret o infracţiune.
– fapta la comiterea căreia au fost folosite bunurile să nu fi fost o comisă prin

presă. Condiţia rezultă din prevederea art. 112 alin. (4) C. pen., iar raţiunea
impunerii este aceea de a preveni îngrădirea libertăţii presei753.
753
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 630.
– bunurile supuse confiscării să fi servit în orice mod la săvârşirea faptei prevăzute

de legea penală sau doar să fi fost destinate a fi folosite în acest scop.
Între fapta săvârşită şi bunurile susceptibile de a fi confiscate în temeiul art. 112
alin. (1) lit. b) C. pen. trebuie să se constate o legătură în sensul că acestea au
servit la săvârşirea infracţiunii, existând astfel o conexitate etiologică între mijlocul
folosit (bunurile supuse confiscării) şi scopul urmărit (fapta săvârşită)754 sau să fi
fost destinate a servi la comiterea unei fapte de acelaşi tip. Diferenţa dintre cele
două situaţii este relevată în plan subiectiv. Cu alte cuvinte, când bunurile sunt
folosite la comiterea faptei prevăzute de legea penală sunt utilizate în starea lor
naturală există varianta servirii la săvârşirea faptei, iar dacă bunurile sunt
transformate, pregătite, modificate, adaptate scopului urmărit, confiscarea urmează
să se facă în temeiul aceluiaşi text - art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., dar cu referire
la bunuri care au fost destinate să folosească la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală.
754
CSJ, secţia penală, decizia nr. 3933/2003 în RDP nr. 1/2006, p. 171.
În literatura de specialitate se arată că aceste bunuri destinate, prin modificările

făcute, săvârşirii infracţiunii, denotă intenţia infractorului, motiv pentru care
confiscarea bunurilor care au fost destinate săvârşirii infracţiunii poate fi luată doar
în cazul infracţiunii intenţionate755. Din acest motiv, se acceptă că „în cazul în care
fapta a fost comisă din culpă, nu poate avea loc confiscarea, fiindcă deţinerea în
continuare nu prezintă pericol social – ex.: nu se va confisca autoturismul pe care îl
conducea făptuitorul care a comis o faptă de ucidere din culpă”.
755
În sens contrar, s-au adus argumente fundamentate pe soluţii din practica judiciară
în conformitate cu care, în cazul luării acestei măsuri de siguranţă legea penală nu
distinge între infracţiunile săvârşite din culpă sau cu intenţie şi nici nu se impunea o
asemenea distincţie, câtă vreme scopul măsurilor de siguranţă este înlăturarea unei
stări de pericol şi prevenirea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Făcându-
se aplicarea acestui principiu, în practică, s-a dispus confiscarea armei de vânătoare
care a servit la săvârşirea unei infracţiuni din culpă”756. Soluţia a fost combătută
prin aceea că în acest caz confiscarea nu s-a făcut în temeiul textului care guverna
confiscarea specială, ci în baza prevederilor din legea specială în domeniu – Legea
nr. 295/2005 care stabileşte regimul armelor şi muniţiilor.
756
C. Sima, op. cit., p. 157.
Argumentul determinant în sprijinul celei dintâi dintre opiniile citate s-a dovedit a fi
cel de interpretare literală, întrucât exprimarea art. 112 lit. b) C. pen. are în vedere
„bunurile folosite sau destinate să fie folosite”, terminologia folosită fiind de natură
să înlăture posibilitatea comiterii faptei din culpă, întrucât termenii folosiţi sunt
incompatibili cu ideea de culpă.
Pentru a fi supus confiscării speciale, bunul trebuie să fi fost unul dintre mijloacele
de care făptuitorul s-a folosit efectiv pentru a săvârşi infracţiunea757 şi lăsarea sa la
libera dispoziţie a făptuitorului sau a altor persoane să genereze o stare de pericol,
ca el să fie folosit din nou la săvârşirea altor infracţiuni.
757
ICCJ, secţia penală, decizia nr. 2653/2009, www.scj.ro.
În cazul ipotezei analizate sunt supuse confiscării de pildă: arma sau instrumentul
folosit de infractor pentru săvârşirea unui omor, arma de vânătoare folosită la
săvârşirea infracţiunii de braconaj chiar dacă făptuitorul posedă permis de
portarmă, autoturismul folosit pentru săvârşirea unei infracţiuni de contrabandă,
aparatura electronică în cazul răspândirii de materiale obscene758.
758
– bunurile respective să aparţină făptuitorului sau unei altei persoane care a

cunoscut scopul folosirii lor
Proprietatea asupra bunurilor poate fi exclusiv a făptuitorului ori poate să existe

proprietate comună a acestuia şi a altei persoane. Pentru a se dispune confiscarea
specială, nu interesează forma coproprietăţii deoarece legea nu distinge cu privire
la modalităţile dreptului de proprietate căci şi în cazul coproprietăţii, bunul aparţine,
în sensul legii civile, titularului acestui drept759. În sens opus, invocându-se
prevederile art. 41 din Constituţie, în cazul în care bunul folosit la comiterea
infracţiunii este coproprietatea infractorului împreună cu o altă persoană, care nu
ştia despre modul ilicit de folosire, el nu poate fi confiscat760. În această situaţie,
pentru echitate, considerăm că trebuie să se procedeze la confiscarea echivalentului
bănesc al cotei autorului, cu respectarea limitărilor impuse prin art. 112 alin. (2) C.
pen. - în cazul prevăzut în alin. (1) lit. b) şi lit. c), dacă valoarea bunurilor supuse
confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune
confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau
care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Doar dacă bunurile
au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de
759
V. Paşca, op. cit., p. 232.
760
M. Hotca, Drept penal, Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 680.
Dacă bunul este proprietatea altei persoane, trebuie să se dovedească faptul că

acea persoană a cunoscut scopul în care bunul va fi folosit. Pe de altă parte, aşa
cum s-a observat şi în literatura de specialitate761, dacă acea persoană cunoştea
faptul că bunul său va fi folosit la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală,
devine complice iar ipoteza de confiscare va fi aceea că bunul aparţine făptuitorului.
761
Cu privire la această ipoteză, în jurisprudenţă şi în doctrină s-a pus adeseori

problema confiscării mijloacelor de transport folosite la săvârşirea de fapte
prevăzute de legea penală.762 S-a apreciat cu privire la acest aspect că se impune
confiscarea vehiculului atunci când datorită volumului lor mare bunurile nu pot fi
însuşite decât prin încărcarea lor într-un vehicul cu care sunt apoi transportate la
domiciliu sau atunci când inculpatul a conceput săvârşirea furturilor763 sau dacă
săvârşirea faptei a avut ca element determinant folosirea vehiculului.764 În egală
măsură s-a afirmat şi că activitatea de transport a obiectului material al faptei nu
face parte din latura obiectivă a infracţiunii săvârşite, motiv pentru care nu se
justifică aplicarea măsurii confiscării speciale în mijlocului de transport.765 Într-o
decizie în recurs în interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie766 a statuat că:
măsura de siguranţă a confiscării speciale a mijlocului de transport se va dispune,
în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri, raportat la art. 112 lit. b) teza I C. pen.,
numai în cazul în care se dovedeşte că acesta a servit efectiv la realizarea laturii
obiective a uneia dintre modalităţile normative ale infracţiunilor prevăzute de art. 2-
10 din Legea nr. 143/2000, precum şi în cazul în care se dovedeşte că mijlocul de
transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a
acestor infracţiuni.
762
763
A. Ungureanu, Recurs. Confiscare specială, în R.D.P. nr. 2/1998, p. 111.
764
CSJ, secţia penală, decizia nr. 104/1992, cu aprecieri în C. Turianu, Sinteză teoretică şi
practică referitoare la confiscarea vehiculelor care au fost folosite pentru comiterea de
infracţiuni, R.D. nr. 4/1992 şi cu critici în M. Basarab, Drept penal, Partea generală, Ed.
765
C. Crişu şi colab., Repertoriul de jurisprudenţă şi doctrină română, Ed. Argesis, 1995.
766
ICCJ, S.U, decizia nr. XVIII/2005, publicată în M. Of. nr. 285 din 29 martie 2006.
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea

făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale
făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii
lor [art. 112 alin. (1) lit. c) C. pen.]
Referirea la această categorie de bunuri este un element de noutate al Codului

penal în vigoare, iar în expunerea de motive ce însoţeşte actul normativ s-a arătat
că includerea acestei categorii de bunuri în sfera celor supuse confiscării speciale a
fost reclamată de practica judiciară şi de necesitatea combaterii fenomenului
criminalităţii prin lărgirea sferei bunurilor supuse confiscării speciale cu referire
specială la cele care au fost folosite pentru împiedicarea sau îngreunarea
descoperirii infracţiunilor şi a asigurării folosului infracţiunii. În acest fel s-a arătat
că se doreşte să se pună capăt practicii neunitare în ceea ce priveşte folosirea
vehiculului pentru transportul bunurilor sustrase şi ascunse în afara unităţii sau a
vehiculului folosit pentru a transporta la domiciliul făptuitorului bunurile sustrase.
În contextul dat, pentru a se putea dispune confiscarea specială a unui bun care se
înscrie în această categorie trebuie să se constate îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii speciale:
– să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, indiferent dacă ea
constituie sau nu în concret o infracţiune;
– bunurile să fi fost utilizate imediat după comiterea faptei prevăzute de legea

penală pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a
produsului obţinut;
– bunurile să aparţină făptuitorului sau unei alte persoane care a cunoscut scopul
folosirii lor.
În măsura în care utilizarea unui anumit lucru pentru ca făptuitorul să îşi asigure
scăparea sau păstrarea bunului face parte din însuşi conţinutul faptei prevăzute de
legea penală, confiscarea nu se mai poate dispune în temeiul art. 112 alin. (1) lit.
c) C. pen., ci eventual ca bun folosit la comiterea faptei [art. 112 alin. (1) lit. b) C.
pen.]. Spre exemplu, obiectul cu care au fost aplicate lovituri unei persoane care a
încercat să îl împiedice pe cel care a sustras un bun de la un vecin al său devine
instrument cu care s-a comis infracţiunea de tâlhărie şi se confiscă în aceste
condiţii.
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor
Pentru ca această categorie de bunuri să poată fi supusă confiscării speciale trebuie

să se constate îndeplinirea unor condiţii767:
767
I. Pascu, op. cit., p.503.
– bunurile să fie date în scopul de a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de

legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor.
Cerinţa se îndeplineşte indiferent dacă fapta comisă de el îi este sau nu imputabilă,

atât timp cât este nejustificată. Mai mult decât atât, cerinţa este considerată ca
fiind îndeplinită şi dacă determinarea nu a fost una izbutită, esenţial fiind doar ca
cel care a dat bunurile să le fi destinat acestui scop. Bunurile pot fi bani sau alte
valori, având semnificaţie patrimonială. În cazul bunurilor date pentru a determina
la acest tip de comportament, ele pot fi remise făptuitorului până cel mai târziu la
momentul comiterii actelor de executare ale acesteia768.
768
M. Hotca, op. cit., p. 681.
Bunurile sunt date pentru a-l răsplăti pe făptuitor după comiterea faptei, dar în
ambele ipoteze ele au fost de natură să dinamizeze activitatea făptuitorului şi, prin
aceasta, prezintă pericol social care reclamă confiscarea.
În unele cazuri, instanţele judecătoreşti au considerat că bunurile date pentru a

determina săvârşirea unei infracţiuni sunt în raport cu primitorul – lucruri dobândite
prin săvârşirea infracţiunii, dispunând confiscarea acestora în temeiul art. 112 alin.
(1) lit. d) C. pen., soluţie ce a fost criticată de doctrină arătându-se distincţiile
dintre cele două categorii de bunuri769. Astfel, s-a argumentat că bunurile
dobândite prin săvârşirea infracţiunii au ajuns în posesia făptuitorului ca urmare a
activităţii sale proprii de deposedare a persoanelor vătămate, prin însăşi executarea
faptei penale şi ca un produs sau rezultat al însăşi consumării infracţiunii, pe când
bunurile date pentru săvârşirea infracţiunii sunt primite de la o persoană implicată
în săvârşirea actului infracţional. De fiecare dată trebuie observat că bunurile au
fost date efectiv.
769
M. Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 601.
– bunurile să fie date voluntar şi nu sub imperiul unei constrângeri, induceri în

eroare sau au fost sustrase. Nu interesează dacă bunul a fost dat din proprie
iniţiativă sau la cererea făptuitorului (ca o condiţie la trecerea la săvârşirea faptei);
dacă însă, darea a avut loc sub presiunea unei constrângeri – adică a unei
ameninţări de natură a suprima sau restrânge în mod serios capacitatea de
autodeterminare a persoanei asupra căreia este exercitată – confiscarea nu poate
deveni incidentă, iar lucrul se restituie celui care l-a dat.
La fel, în cazul în care cel care remite avantajul consideră că plăteşte un beneficiu
legal, confiscarea nu mai poate fi dispusă. În concret, dacă pentru a i se elibera un
document de identitate o persoană plăteşte o sumă de bani mai mare decât este în
realitate taxa pentru un astfel de serviciu, dar a fost indusă în eroare cu privire la
acest cuantum, nu se justifică dispunerea confiscării speciale770.
770
Atunci când bunurile susceptibile a fi confiscate au fost sustrase, ele nu pot fi

confiscate pentru că vor fi restituite persoanei de la care au fost luate.
– fapta în considerarea căreia au fost date aceste bunuri trebuie să fie o faptă
prevăzută de legea penală, aşa cum am mai precizat, fără să fie nevoie ca în
concret aceasta să constituie infracţiune. Bunurile se confiscă şi în ipoteza instigării
neurmate de executare, când cel instigat nu a trecut la executarea faptei sau a
denunţat autorităţilor oferta ce i s-a făcut (de exemplu, funcţionarul care denunţă şi
face să fie prins în flagrant delict acela care îi oferă mită).
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu

sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea
acesteia [art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen.]
Pentru a se lua măsura confiscării speciale în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) C.
pen. se impune a fi constată îndeplinirea următoarelor condiţii771:
771
– fapta săvârşită să reprezinte o faptă prevăzută de legea penală nejustificată, fără
a mai fi necesar ca aceasta să fie şi imputabilă sau sancţionată în concret.
– bunurile să fie dobândite prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Se
vor afla în această situaţie bunurile care ajung în posesia făptuitorului ca urmare a
consumării faptei prevăzute de legea penală.
Se vor afla în această postură bunurile însuşite prin furt sau tâlhărie, sau cele
obţinute prin ameninţare, şantaj, înşelăciune. Această categorie de bunuri nu se
confundă cu cea a bunurilor „produse” printr-o faptă prevăzută de legea penală
[art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.] şi nici cu bunurile care au fost date pentru a
„determina” ori a „răsplăti” [art. 112 alin. (1) lit. d) C. pen.]. Dacă bunurile
„produse” prin fapta prevăzută de legea penală care sunt „create” de făptuitor în
cursul săvârşirii faptei, neavând o existenţă anterioară, bunurile dobândite prin
săvârşirea infracţiunii există şi anterior săvârşirii faptei, obţinerea lor ilegală
reprezentând chiar scopul urmărit când trece la realizarea actului interzis. Bunurile
date pentru a determina sau răsplăti nu sunt bunuri dobândite prin săvârşirea
infracţiunii, ci lucruri primite pentru infracţiune.
– bunurile să nu fie restituite persoanei vătămate sau nu servească la despăgubirea

acesteia
Cu privire la această categorie de bunuri, situaţia cea mai des întâlnită este aceea a
găsirii lor în natură asupra făptuitorului, caz în care, de obicei sunt restituite
persoanei vătămate, fie la cerere prin constituire de parte civilă, fie din oficiu când
este vorba de o persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu ori cu capacitate de
exerciţiu restrânsă. Dacă însă, persoana vătămată nu este cunoscută sau a decedat
fără succesori, ori din diferite motive nu solicită să fie desdăunată, bunurile nefiind
restituite acesteia, vor fi confiscate. În cazul în care făptuitorul a transformat
bunurile sustrase şi nu mai poate face obiect al unei restituiri echitabile, soluţia este
de a obliga inculpatul la desdăunarea persoanei vătămate, fără confiscare.
Dacă până la descoperirea faptei făptuitorul a înstrăinat bunurile dobândite, fără a

se cunoaşte persoana la care acestea se află, iar persoana vătămată exercită
acţiunea civilă, instanţa va obliga pe făptuitor să plătească un echivalent. Dacă nu
există parte civilă şi nici vreuna din situaţiile în care acţiunea civilă se exercită din
oficiu, echivalentul în bani sau bunuri se va confisca în întregime.
Dacă până la descoperirea faptei făptuitorul a înstrăinat bunurile dobândite prin

comiterea ei către o persoană identificată, la care ele se găsesc în natură obţinând
în schimb bani sau alte obiecte, soluţia este diferită după cum dobânditorul este de
rea-credinţă sau de bună-credinţă. În ipoteza dobânditorului de rea-credinţă – ex.
un tăinuitor, bunul urmează a fi restituit în natură persoanei vătămate, fără ca
terţul dobânditor să mai poată pretinde vreo despăgubire de la infractor. În acelaşi
timp, echivalentul în lei sau în bunuri, obţinut pentru bunul pe care s-a transmis, va
fi confiscat, ca lucru dobândit prin infracţiune772.
772
CSJ, secţia penală, decizia nr. 243/1992, M. Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc, op.
cit., p. 604.
În ipoteza dobânditorilor de bună-credinţă a unor bunuri supuse confiscării, aceştia

nu pot fi subiecţi ai măsurii de siguranţă prevăzută de art. 112 C. pen.773 De la
această regulă se admit două excepţii: pentru bunurile care fac obiectul proprietăţii
publice care potrivit art. 135 din Constituţia României sunt inalienabile, deci nu pot
fi dobândite de alţi titulari şi în niciun mod, ca atare nici de posesorii de bună-
credinţă şi pentru bunurile furate sau pierdute.
773
CSJ, secţia penală, decizia nr. 3244/2000, în R.D.P. nr. 2/2002, p. 167.
– lăsarea bunurilor în posesia făptuitorului să fie de natură a releva pericolul de

repetare a comportamentului antisocial.774 Cerinţa rezultă din analiza comparativă a
dispoziţiilor art. 107 şi 112C. pen., pentru că, între altele, măsura de siguranţă a
confiscării speciale se întemeiază şi pe starea de pericol ce decurge din faptul ca
infractorul devenit posesorul unor lucruri în mod ilicit este încurajat ca şi pe viitor
să comită astfel ce fapte prevăzute de legea penală.
774
În literatura de specialitate există opinia în conformitate cu care starea de pericol pe
care o generează lăsarea acestor bunuri în posesia făptuitorului este prezumată absolut (M.
Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 604).
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală
În jurisprudenţă s-a statuat că măsura de siguranţă a confiscării speciale trebuie

aplicată întotdeauna, neavând caracter facultativ, în cazul unor bunuri deţinute
contrar dispoziţiilor legale [actual art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen.]775. Acceptăm
această opinie, însuşită şi de către doctrină776, deşi între condiţiile generale ale
confiscării speciale se numără şi aceea a constatării existenţei stării de pericol,
stare care trebuie apreciată de la caz la caz şi nu doar prezumată.
775
C. Apel Bucureşti, secţia a II-a pen., decizia nr. 106/A/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 142.
776
V. Dongoroz, op. cit., vol. II, p. 305.
Pentru a se dispune confiscarea în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. trebuie să
se constate îndeplinirea următoarelor condiţii speciale:
– bunul să facă parte din acele categorii care sunt supuse unui regim juridic special
datorită faptului să deţinerea sau transmiterea lor implică o stare obiectivă de
pericol. Se află în această situaţie: armele, muniţiile, substanţele explozive,
substanţele toxice, drogurile etc.
– bunul este deţinut în contra dispoziţiilor legii penale. Pentru verificarea acestei
cerinţe, trebuie să existe o interdicţie de a deţine bunurile în legătură cu care nu s-
a obţinut anterior autorizarea sau licenţierea şi că această interdicţie izvorăşte din
legea penală sau să se constate că datorită nerespectării unor prevederi legale,
persoana care deţinea autorizaţia sau licenţa a pierdut această postură (de
exemplu, nu a făcut demersurile legale pentru prelungirea perioadei de valabilitate
a permisului de pot-armă). În temeiul art. 173 C. pen., prin lege penală se înţelege
orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă
sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Este vorba
despre o accepţiune extinsă a conceptului de lege penală, care va justifica luarea
măsurii confiscării de fiecare dată când printr-o normă penală, indiferent unde îşi
are sediul aceasta (în dreptul intern), deţinerea unei categorii de bunuri este
ilegală. Deţinerea unor astfel de lucruri de către persoane neautorizate, contrar
dispoziţiilor legale, creează o stare de pericol pentru a cărei înlăturare este
necesară intervenţia organului judiciar prin măsura confiscării lucrurilor respective
în baza art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. De exemplu, deţinerea unei arme de
vânătoare nu prezintă pericol atât timp cât posesorul său face parte dintr-o
asociaţie specializată şi deţine permis de port armă eliberat de organul competent.
Pericolul apare abia atunci când arma este deţinută în scopul săvârşirii unei
infracţiuni sau după ce deţinătorului i se anulează permisul de armă.
Confiscarea specială în baza art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. se dispune totdeauna
oricare ar fi soluţia care s-ar da cauzei sub aspect penal777. Datorită specificului
acestei categorii de bunuri, este indiferent dacă intervine o condamnare sau nu
pentru infracţiunea comisă sau dacă aceasta este sau nu infracţiune în concret. Vor
fi şi cazuri în care măsura nu se mai justifică pentru că nu se poate considera că
deţinerea mai este în conflict cu prevederile legale: ex. când făptuitorul este achitat
pentru că a făcut dovada că are permis sau autorizaţie legala de a deţine bunul.
777
I. Pascu, op. cit., p. 506..
13.
Limitarea confiscării speciale
Regula cu privire la confiscarea specială o reprezintă confiscarea în întregime şi în

natură a bunului care s-ar încadra în oricare dintre categoriile enumerate de art.
112 alin. (1) lit. a)-f) C. pen. Totuşi, de la această regulă există şi situaţii de
excepţie.
În conformitate cu prevederile art. 112 alin. (2) C. pen., în cazul bunurilor la care
se referă art. 112 alin. (1) lit. b) şi lit. c)C. pen.778, dacă valoarea bunurilor supuse
confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune
care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Natura şi gravitatea
faptei pot fi identificate foarte uşor ţinând cont de obiectul juridic generic indicat de
legiuitor în cazul fiecărei infracţiuni în parte, dar şi de intervalul special de
sancţionare indicat în fiecare normă de incriminare. Urmarea produsă va fi
cuantificată în orice situaţie pentru a stabili nivelul de pericol sociale concret pe care
fapta îl prezintă. Cu privire la criteriul contribuţiei bunului la urmarea produsă sau
care s-ar fi putut produce, în literatura de specialitate se arată că este un criteriu
specific individualizării confiscării speciale care va determina într-o măsură
considerabilă întinderea acesteia779. Aceasta deoarece dacă, spre exemplu, bunul a
fost indispensabil pentru consumarea faptei prevăzute de legea penală sau pentru
asigurarea scăpării sau păstrării folosului obţinut, este justificată confiscarea sa
într-o cotă-parte consistentă sau chiar în întregime. Când însă pentru transportarea
unei cantităţi reduse de substanţe interzise se utilizează un camion, confiscarea
acestui mijloc de transport în integralitatea sa nu ar mai fi justificată. În literatura
de specialitate se admite că acest criteriu este uşor de aplicat în cazurile în care
urmările imediate sunt de tip patrimonial, dar că atunci când valorile sociale
afectate sunt de alte tipuri proporţionalitatea este dificil sau chiar imposibil de
stabilit780. Spre exemplu, dacă pentru uciderea unei persoane se utilizează un
autovehicul de valoare foarte mare, se constată că una dintre valorile sociale
afectate (viaţa persoanei) nu poate fi raportată la vreo formă de cuantificare
patrimonială. În aceste situaţii se acceptă că instanţa va trebui să decidă cu privire
la proporţia confiscării ţinând cont de alte criterii: împrejurările săvârşirii faptei,
mobilul, scopul, persoana şi conduita autorului şi că, având în vedere importanţa
valorii sociale afectate se poate justifica chiar confiscarea în întregime a bunului
respectiv781.
778
Art. 112 alin. (1) lit. b) şi c)C. pen. se referă la următoarele categorii de bunuri: „b)
bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; c) bunurile folosite, imediat după
săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a
produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta
a cunoscut scopul folosirii lor.”
779
780
D. Niţu, Modificările aduse în materia confiscării speciale prin prevederile Legii nr.
278/2006 în Caiete de drept penal nr. 3/2006, p. 50.
781
Totuşi, dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii
faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime, indiferent
de proporţia existentă între valorile sociale implicate. Spre exemplu, dacă un
vehicul a fost modificat prin crearea unui compartiment special sub bancheta din
spate pentru a servi la ascunderea de substanţe interzise, acesta va fi confiscat în
întregime, indiferent care este proporţia dintre valoarea sa şi ce a substanţelor
interzise transportate ilegal.
În art. 118 alin. (6) C. pen. anterior se arăta că „instanţa poate să nu dispună
confiscarea bunului dacă acesta face parte din mijloacele de existenţă, de trebuinţă
zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia ar
putea opera măsura confiscării speciale”, instituind în acest fel încă o măsură de
limitare a ariei de incidenţă a textului legal citat. În art. 112 C. pen. actual nu se
mai regăseşte o astfel de limitare expresă, dar în opinia noastră limitarea este
valabilă în continuare. Aceasta deoarece, aşa cum este acceptat, raţiunea
introducerii unei astfel de limitări are la bază motive umanitare întrucât pot exista
cazuri în care autorul faptei să aibă o putere financiară redusă, iar confiscarea să îi
afecteze existenţa cotidiană782. O astfel de raţiune îşi menţine valabilitatea şi sub
incidenţa Codului penal actual, iar în conformitate cu legea civilă între „bunurile
neurmăribile” în materia executării silite se numără şi „bunurile de uz personal sau
casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu
sunt mai multe de acelaşi fel; … alimentele necesare debitorului şi familiei…”783.
782
Ibidem.
783
Art. 716 C. pr. civ., Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010.
14.
Confiscarea specială prin echivalent
În regulă generală, confiscarea specială priveşte bunul în integralitatea sa, totuşi, în

conformitate cu art. 112 alin. (3) C. pen., în cazurile prevăzute în alin. (1) lit. b)784
şi lit. c)785, dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparţin infractorului, iar
persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca
echivalentul în bani (la valoarea pieţei) al acestora, cu aplicarea dispoziţiilor alin.
(2) din acelaşi articol. Cu alte cuvinte, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării
este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se va dispune
care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Când, însă bunurile
au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de
784
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor
785
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului
sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.
Tot cu privire la confiscarea specială prin echivalent, în temeiul art. 112 alin. (5) C.
pen., dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b)-e) nu se găsesc, în
locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora. Excepţie de
la această regulă face doar categoria de la art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen. (bunurile
produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală), care în acest fel nu pot fi
confiscate decât în natură.
15.
Confiscarea specială a bunurilor obţinute din exploatarea sau folosirea bunurilor
supuse confiscării
Conform art. 112 alin. (6) C. pen., se confiscă şi bunurile şi banii obţinuţi din
exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea.
Excepţie fac doar bunurile prevăzute în art. 112 alin. (1) lit. b) şi lit. c)C. pen. din
motivul că acestea aparţin de drept autorului sau participanţilor la infracţiune şi de
aceea eventualul folos material obţinut în urma exploatării sau folosirii este unul
firesc şi care, dacă nu are legătură cu infracţiunea comisă, nu are de ce să facă
obiectul confiscării.
16.
Executarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale
În temeiul art. 574 C. pr. pen., măsura de siguranţă a confiscării speciale luată prin
hotărârea instanţei de judecată se execută după cum urmează:
a) dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor

instituţii, instanţa de executare trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului
la care se află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau
organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii;
b) atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la

unităţi bancare, instanţa de executare trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii
organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind
creanţele bugetare;
c) când s-a dispus distrugerea bunurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa

judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la
dosarul cauzei.
Confiscarea specială este definitivă neputând fi revocată pe motiv că starea de

pericol a încetat şi nu se confundă cu confiscarea ca sancţiune contravenţională
complementară (art. 5 Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001). Ambele sancţiuni sunt
justificate de existenţa unei stări de pericol social decurgând din natura bunurilor
care au o legătură etiologică sau de consecutivitate cu o faptă şi privesc bunuri
limitativ şi expres delimitate de lege. Ca element de diferenţiere, dacă în cazul
confiscării speciale bunul are legătură cu o faptă prevăzută de legea penală, în cazul
confiscării contravenţionale, fapta trebuie să constituie o contravenţie. Mai mult,
confiscarea administrativă poate fi luată de organele cu atribuţii de constatare a
contravenţiilor, în temeiul legii care asigură reglementarea cadru a domeniului –
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor – sau a unor legi
care cuprind referiri speciale la competenţe specializate în acest domeniu – de
exemplu, Legea nr. 46/2008, Codul silvic – şi există posibilitatea contestării lor la
instanţele de judecată. În schimb, confiscarea specială măsură de siguranţă este
justificată de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală şi poate fi luată de
instanţă sau de procuror.
17.
În legislaţia penală franceză se poate vorbi despre o confiscare generală şi una

specială, aceasta din urmă având o importanţă mult mai redusă decât a celei dintâi.
Confiscarea generală este o pedeapsă complementară facultativă care însoţeşte

unele pedepse principale şi care constă în trecerea în proprietatea statului a unor
bunuri ale condamnatului. Totuşi, Codul penal francez în vigoare a înţeles să nu mai
reglementeze confiscarea generală, art. 131-21 din acesta reglementând doar
confiscarea specială. În acelaşi timp, însă, „confiscarea în tot sau în parte” a
bunurilor celui condamnat este menţinută în cazul comiterii unor infracţiuni de
gravitate deosebită: infracţiunile contra păcii şi omenirii (art. 213-1 C. pen.
francez), trafic de stupefiante (art. 222-49 C. pen. francez), spălare de bani (art.
324-7 C. pen. francez) sau constituire de grup infracţional organizat (art. 450-5 C.
pen. francez).
În mod special, confiscarea specială este reglementată de art. 131-21 C. pen.

francez, care prevede că „pedeapsa confiscării este obligatorie pentru obiectele
calificate, de lege sau regulament, drept periculoase sau dăunătoare”. De
asemenea, confiscarea se face şi asupra bunului care a servit sau era destinat să
servească la comiterea infracţiunii sau asupra bunului care este produsul acesteia,
cu excepţia obiectelor ce pot fi înapoiate persoanei vătămate. Între altele,
confiscarea poate avea loc asupra oricărui bun mobil indicat de o lege sau
regulament care pedepseşte o anumită categorie de infracţiuni.
Bunul care reprezintă obiectul infracţiunii este asimilat lucrului care a servit la
comiterea infracţiunii sau care este produsul acesteia. Atunci când lucrul confiscat
nu a fost sechestrat sau nu poate fi confiscat în natură, confiscarea se face prin
echivalent. Pentru acoperirea sumei echivalente a valorii lucrului confiscat, se poate
face apel la prevederile referitoare la constrângerea judiciară sunt aplicabile. Lucrul
confiscat este, cu excepţia cazului în care există vreo prevedere contrară, care să
prevadă distrugerea sau atribuirea sa, datorat statului, dar rămâne grevat, până la
concurenţa valorii sale, de drepturile reale constituite în mod licit în avantajul
terţilor.
Atunci când lucrul confiscat este un vehicul care nu a fost sechestrat sau depozitat
în cursul procedurii, condamnatul trebuie, la ordinul care îi este dat de procuror, să
predea acest vehicul serviciului sau organismului însărcinat cu distrugerea sa ori cu
valorificarea sa.
Codul penal francez prevede şi unele cazuri speciale. Spre exemplu, art. 131-6 C.
pen. francez prevede că atunci „când un delict este sancţionat cu o pedeapsă cu
închisoarea, pot fi pronunţate una sau mai multe pedepse privative sau restrictive
de drepturi” şi apoi enumeră aceste pedepse între care se află: la pct. 4)
confiscarea unuia sau mai multor vehicule aparţinând condamnatului; la pct. 7)
confiscarea uneia sau mai multor arme al căror proprietar este condamnatul sau de
care poate dispune liber şi la pct. 10) confiscarea lucrului care a servit sau era
destinat comiterii infracţiunii sau care a rezultat din aceasta. În finalul său, articolul
prevede că măsura nu poate fi luata în materie de delict de presă.
18.
În legislaţia italiană, confiscarea constă în eliminarea lucrurilor care provenind din

fapte ilicite penale sau din acte pregătitoare ale acestora menţin ideea şi
atractivitatea infracţiunii. Bunurile care se supun măsurii sunt: bunurile care au
servit sau au fost destinate comiterii infracţiunii (de exemplu: instrumente folosite
la spargere); bunurile care sunt produse prin infracţiune (de exemplu: alcool distilat
în contrabandă); bunurile care reprezintă profit licit (de exemplu: orice folos
economic realizat ca urmare a săvârşirii infracţiunii); bunurile care constituie preţul
infracţiunii (de exemplu: orice folos dobândit pentru a trece la săvârşirea
infracţiunii); bunurile a căror fabricare (monedă falsă), uz (acte false), port (arme
ascunse), deţinere (marfă de contrabandă) sau înstrăinare constituie infracţiune.
Confiscarea este prevăzută în art. 240 C. pen. italian şi are ca obiectiv să înlăture
bunurile care sunt periculoase prin ele însele sau în legătură cu săvârşirea unui fapt
concret prevăzut de legea penală. Deşi se exercită asupra lucrurilor, se apreciază că
acestea sunt periculoase doar în măsura în care ar putea sugera agentului ideea de
a comite noi infracţiuni. De la lucruri, starea de pericol se răsfrânge asupra
subiectului.
În esenţă, confiscarea constă în exproprierea în favoarea statului a lucrurilor care

au servit ori au fost destinate să servească la săvârşirea de infracţiuni, precum şi a
lucrurilor care sunt produsul ori folosul rezultat de pe urma infracţiunii. Este
facultativă când este lăsată la aprecierea judecătorului (acesta nu poate dispune
măsura, decât dacă pronunţă o condamnare şi dacă lucrul nu aparţine unei
persoane care nu are legătură cu infracţiunea). Confiscarea este obligatorie când
este vorba de lucruri care constituie preţul infracţiunii, lucruri a căror fabricare,
folosire, deţinere sau înstrăinare constituie o infracţiune, chiar dacă nu s-a
pronunţat o hotărâre de condamnare. Confiscarea obligatorie nu se dispune asupra
lucrurilor care constituie preţul delictului dacă acestea aparţin unei persoane care
nu are legătură cu fapta.
O altă măsură de siguranţă patrimonială în legislaţia italiană este cauţiunea de bună

purtare (art. 237 C. pen. italian) şi constă în depunerea unei sume de bani cuprinsă
între 103.29 Euro şi 2065.83 Euro. În loc de depunere este permisă furnizarea unei
garanţii, iar garanţia se pierde dacă făptuitorul săvârşeşte o nouă infracţiune.
Această măsură poate fi dispusă pe o durata cuprinsă între 1 şi 5 ani, iar la
expirarea intervalului stabilit, dacă cel în cauză are o bună purtare, suma se
restituie. În general, măsura îi vizează pe cei liberaţi din unităţile de muncă sau din
coloniile agricole dacă judecătorul nu dispune libertatea supravegheată; se mai
dispune cu privire la cei care au încălcat obligaţia de a frecventa localurile unde se
vând băuturi alcoolice.
19.
În Codul penal german măsura confiscării speciale este reglementată în secţiunea
VII, sub titlul „Confiscarea şi preluarea lucrurilor”. Măsura presupune existenţa unor
fapte prevăzute de legea penală, stabilirea vinovăţiei făptuitorului nefiind necesară,
iar din această faptă să se fi obţinut vreun avantaj drept răsplată pentru săvârşirea
infracţiunii sau orice alt beneficiu, atât pentru autor, cât şi pentru ceilalţi
participanţi la infracţiune. Art. 73 prevede în acest sens că dacă un act ilegal a fost
comis în conformitate cu o lege care trimite la dispoziţia din cod, instanţa poate
dispune şi confiscarea bunurilor autorului, instigatorului sau complicelui, dacă
împrejurările justifică presupunerea că aceste bunuri au fost rezultat din comiterea
actului ilicit sau au fost primite pentru a comite infracţiunea. Când bunurile, dintr-
un motiv sau altul nu mai pot fi confiscate ca atare, confiscarea se face prin
echivalent.
20.
Codul penal spaniol prevede într-un capitol distinct, posibilitatea confiscării

instrumentelor cu care făptuitorul a săvârşit o infracţiune intenţionată, precum şi a
foloaselor provenite din infracţiune, oricare ar fi transformările pe care bunul le-au
suferit, în afară de cazul când aparţin unui terţ de bună-credinţă şi care le-ar fi
obţinut în mod legal. Din vânzarea acestor lucruri se vor acoperi prejudiciile civile
ale părţii vătămate. Dacă există o disproporţie între valoarea instrumentelor ori a
foloaselor confiscate şi gravitatea infracţiunii, instanţa va putea să nu dispună
confiscarea ori ar putea să dispună confiscarea parţiala (art. 128). În partea
specială a Codului se prevede confiscarea sumelor date şi primite ca mită ori
rezultate din traficul de influenţă (art. 131).

Dan Hoffman, Confiscarea specială în dreptul penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2008; Ioan Lascu, Confiscarea specială în cazul infracţiunilor de corupţie şi crimă
organizată, în Dreptul nr. 8/2009, p. 147; Daniel Niţu, Modificările aduse în material
confiscării speciale prin prevederile Legii nr. 278/2006, Caiete de drept penal nr.
3/2006, p. 50; Aurelian Posdarie, Măsura de siguranţă a confiscării speciale, Ed.
Waldpress, Timişoara, 2000; Constantin Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul
penal contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Art. 79 noul C. pen. reglementează concursul între cauze de atenuare sau de

agravare, într-o formulare mult mai clară decât cea prevăzută în art. 80 C. pen.
anterior.
În alin. (1) al art. 79 noul C. pen. se stabileşte ordinea în care se procedează la

reducerea pedepsei dacă sunt incidente, în aceeaşi cauză, mai multe dispoziţii care
au ca efect reducerea pedepsei. În această situaţie limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a
dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de
reducere a pedepsei în această ordine.
În alin. (2) al aceluiaşi text, se descrie succesiunea în care operează dispoziţiile de

agravare a pedepsei în ipoteza când sunt reţinute în aceeaşi cauză. În acest caz vor
fi aplicate, mai întâi, dispoziţiile privitoare la circumstanţele agravante, urmate de
cele referitoare la infracţiunea continuată, concurs şi recidivă.
În sfârşit, în alin. (3) se reglementează împrejurarea în care în aceeaşi cauză sunt

aplicabile atât dispoziţiile care au ca efect reducerea pedepsei, cât şi dispoziţiile
care au ca efect agravarea pedepsei. În această variantă instanţa va ţine seama de
regulile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) ale art. 79.
2.
Concursul între cauze de atenuare
Potrivit art. 79 alin. (1) C. pen. dacă în cazul săvârşirii unei infracţiuni devin
incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei,
instanţa va proceda la reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru acea infracţiune prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în
această ordine.
Prin urmare, în caz de concurs între cauze de atenuare, pedeapsa se stabileşte

ţinând seama, în primul rând, de prevederile art. 33 alin. (2) C. pen., în sensul că
limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată se
reduc la jumătate, iar dacă norma de incriminare a faptei săvârşite prevede
detenţiunea pe viaţă, pedeapsa va fi închisoarea de la 10 la 20 de ani.
În al doilea rând, limitele de pedeapsă stabilite pentru tentativă vor fi reduse cu o

treime în baza dispoziţiilor art. 76 C. pen. indiferent de numărul circumstanţelor
atenuante reţinute.
În al treilea rând, la limitele de pedeapsă reduse ca urmare a efectelor
circumstanţelor atenuante se aplică reducerea potrivit cauzei speciale de reducere a
pedepsei. De exemplu, dacă infractorul a săvârşit o tentativă la infracţiunea de acte
de diversiune prevăzută de art. 404 C. pen. însă în favoarea infractorului au fost
reţinute circumstanţe atenuante judiciare prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C.
pen. şi, totodată, cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 411 C. pen,
întrucât infractorul, în cursul urmăririi penale a avut o contribuţie deosebită la
aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a participanţilor care aveau în
proiect săvârşirea altor infracţiuni împotriva securităţii naţionale; în acest caz, se
vor stabili, mai întâi, limitele speciale ale tentativei la infracţiunea de acte de
diversiune prin raportare la infracţiunea consumată, acestea fiind de 5 ani,
respectiv 10 ani; în continuare aceste limite se vor reduce cu 1/3, fiind stabilite la 3
ani şi 4 luni, respectiv 6 ani şi 8 luni, şi, în sfârşit, aceste limite se reduc, potrivit
art. 411 C. pen. cu 1, devenind de 1 an şi 8 luni, respectiv 3 ani şi 4 luni. În final,
instanţa de judecată va individualiza pedeapsa, potrivit criteriilor prevăzute în art.
74 C. pen., între 1 an şi 8 luni, respectiv 3 ani şi 4 luni.
În practica judiciară, cazurile de concurenţă între toate dispoziţiile de atenuare sau

reducere a pedepsei sunt foarte rare; mai frecvente pot fi cazurile de concurs dintre
dispoziţiile privitoare la tentativă şi cele referitoare la circumstanţele atenuante sau
între cele referitoare la tentativă şi cele privind cauze de reducere a pedepsei.
3.
Concurs între cauze de agravare
Concursul între cauze de agravare este reglementat în art. 79 alin. (2) C. pen. În
temeiul acestui text dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca
efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă
a dispoziţiilor privitoare la circumstanţele agravante, infracţiunea continuată,
concurs sau recidivă. De exemplu, dacă infractorul a săvârşit o infracţiune de furt
calificat în formă continuată împreună cu un minor, în concurs cu o infracţiune de
fals, după ce a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru furt, pedeapsă
executată, instanţa va proceda, mai întâi la aplicarea art. 78 C. pen. (vezi
comentariul art. 78), în continuare ale art. 36 alin. (1) C. pen. (vezi comentariul
art. 36), ale art. 39 alin. (1) C. pen. (vezi comentariul art. 39) şi ale art. 43 alin.
(5) C. pen. (vezi comentariile art. 43).
4.
Concursul între cauze de atenuare şi cauze de agravare
În ipoteza în care în aceeaşi cauză organul judiciar reţine, în procesul stabilirii

pedepsei, incidenţa atât a unor dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, cât şi
a unor dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, potrivit art. 79 alin.
(3) C. pen., va proceda la reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru infracţiunea săvârşită conform alin. (1) al art. 79 C. pen. după care
limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2) al art. 79 C. pen.
În practica judiciară este foarte puţin posibil ca în aceeaşi cauză instanţa să fie
nevoită să aplice toate dispoziţiile de reducere a pedepsei şi toate dispoziţiile de
agravare a răspunderii penale.
Cel mai adesea este posibil să apară un concurs între dispoziţiile privitoare la
reducerea pedepsei în cazul tentativei cu cele referitoare la concurs de infracţiuni,
recidivă, sau unele dintre circumstanţele agravante; sau între provocare, tentativă,
concurs de infracţiuni şi recidivă etc.
5.
Concursul între circumstanţele atenuante şi circumstanţele agravante sunt

reglementate în legislaţia penală străină într-o formulare care conduce la aceeaşi
finalitate ca şi în Codul penal român, dar se identifică unele particularităţi.
6.
Codul penal spaniol reglementează concursul între circumstanţele atenuante şi

circumstanţele agravante în art. 66 pct. 7 în care se prevede că dacă la aplicarea
pedepsei concură circumstanţe atenuante şi circumstanţe agravante, instanţa le va
evalua şi compensa judicios, iar dacă reţine un temei calificat de agravare a
pedepsei, va aplica pedeapsa în jumătatea superioară a acesteia; în cazul în care
persistă un temei calificat de atenuare, se aplică o pedeapsă inferioară în grad.
7.
Codul penal italian în art. 69 cu denumirea marginală „concursul de circumstanţe

agravante şi atenuante „stabileşte că dacă la aplicarea pedepsei sunt concurente
atât circumstanţe agravante, cât şi circumstanţe atenuante, iar cele agravante sunt
considerate de judecător ca fiind predominante, nu se ţine seama de reducerile
pedepsei prevăzute pentru circumstanţele atenuante şi se va proceda numai la
majorarea pedepsei stabilite pentru circumstanţe agravante.
Dacă circumstanţele atenuante sunt considerate predominante faţă de

circumstanţele agravante, nu se ţine de majorările pedepsei stabilite pentru acestea
din urmă şi se face numai reducerea pedepsei stabilite pentru circumstanţele
atenuante.
Dacă între circumstanţele agravante şi cele atenuante judecătorul apreciază că va

exista o echivalenţă, se vor aplica pedepse ca şi când nu ar fi concurat niciuna
dintre aceste circumstanţe din Codul penal.
8.
Codul penal francez nu conţine prevederi exprese privind concursul între
circumstanţe agravante şi circumstanţe atenuante, dar din reglementările de
ansamblu rezultă că în cazul concursului între circumstanţe agravante şi
circumstanţe atenuante se vor avea în vedere mai întâi circumstanţele agravante –
altele decât recidiva – apoi cauzele de atenuare şi, în sfârşit, recidiva.
9.
Codul penal belgian reglementează concursul între circumstanţe atenuante şi cauza

de agravare a pedepsei ca urmare a concursului de infracţiuni în art. 82. În acest
text se prevede că dacă în cazurile de concurs de infracţiuni se reţin şi circumstanţe
atenuante, pedepsele penale sunt reduse la cuantumul pedepselor corecţionale,
instanţa de pronunţare a hotărârii poate totuşi să pronunţe o pedeapsă unică.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985; Laura Maria Crăciunean, Concurs de
circumstanţe, în R.D.P. nr. 4/2003, p. 111; Liviu Herghelegiu, Concursul între
circumstanţe atenuante şi starea de recidivă. Limite de pedeapsă, în Dreptul nr.
3/2004, p. 217; Gheorghe Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007; Iuliana Lămăşanu, Concursul de infracţiuni, stare de agravare sau
de atenuare a pedepsei, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 88; Radu Lupaşcu, Dispoziţii în
legătură cu aplicarea pedepsei în caz de concurs între circumstanţele atenuante şi
starea de recidivă, în Dreptul nr. 4/1997, p. 77; Tamara Manea, Stabilirea pedepsei
în cazul existenţei concursului între circumstanţe atenuante şi recidivă, în Dreptul
nr. 2/1997, p. 94; Ion Ristea, Reflecţii asupra concursului între cauzele de
atenuarea şi de agravare, în R.D.P. nr. 2/2008, p. 192.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Art. 109 C. pen. îşi găseşte echivalentul în art. 113 C. pen. anterior. Comparând
cele două texte, cu privire la conţinuturile din alineatele (1) observăm că
reglementarea rămâne în principiu aceeaşi, diferenţele de formulare fiind îndreptate
în sensul corectării unor deficienţe ale vechii reglementări, semnalate deopotrivă de
doctrină şi de jurisprudenţă. În art. 113 alin. (1) C. pen. anterior se prevedea că
„dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante
sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat a se
prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire”. În mod
asemănător, art. 109 alin. (1) C. pen. prevede că „dacă făptuitorul, din cauza unei
boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe
psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un
tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care
să înlăture starea de pericol”. O primă diferenţă vizează indicarea cauzei care
generează pericolul pentru societate: boala, inclusiv cea provocată de consumul de
alcool sau de alte substanţe psihoactive. În acest fel noua reglementare extinde
aria situaţiilor în care se poate lua măsura de siguranţă a obligării la tratament
medical şi asupra cazurilor în care pericolul pentru societate este generat de
consumul de alte substanţe decât alcoolul, cu condiţia ca ele să fie psihoactive (ex.
stupefiante).
De asemenea, Codul penal în vigoare prevede că măsura poate fi luată până la

„însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de
pericol”, formulare care este mai potrivită specificului acestui gen de afecţiuni, spre
deosebire de codul anterior, care impunea ca măsura să dureze până la
însănătoşirea făptuitorului. În noua formulare, art. 109 C. pen. este adaptată
punctelor de vedere exprimate în literatura de specialitate, în sensul că:
„însănătoşirea e înţeleasă ca încetare a pericolului pentru societate”729, iar scopul
măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical se reflectă în mod corect în
normă. Acest scop vizează în mod special înlăturarea stării de pericol pentru
societate şi nu vindecarea făptuitorului, obiectiv care în anumite afecţiuni nici nu
poate fi atins din punct de vedere medical.
729
M.D. Moşescu, Aplicarea măsurilor de siguranţă prevăzute de Codul penal la bolnavii
cu schizofrenie, Teză, Universitatea de Medicină şi Farmacie „ Gr. T. Popa” Iaşi, 2010, p.
13.
Alineatele (2) ale textelor în comparaţie sunt identice, iar diferenţele dintre
alineatele (3) nu vizează fondul reglementării. Astfel, alin. (3) al art. 113 C. pen.
anterior prevedea că „dacă persoana obligată la tratament este condamnată la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează
şi în timpul executării pedepsei”, iar alin. (3) al art. 109 C. pen. prevede că „dacă
persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de
libertate, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei.” În esenţă nu
există nicio diferenţă între cele două texte, întrucât sintagma „pedeapsă privativă
de libertate” folosită de noua reglementare este sinonimă cu enumerarea pe care
codul anterior o utiliza „pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii”.
O diferenţă care poate părea foarte importantă ce se semnalează între cele două
reglementări este cea care vizează împrejurarea că în noul text nu se mai regăseşte
un echivalent al alin. (4) al art. 113 C. pen. anterior „măsura obligării la tratament
medical poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii.” Diferenţa este din nou doar una de formă, posibilitatea luării în mod
provizoriu a măsurii de siguranţă existând şi sub noua reglementare, în condiţiile
art. 245 din noul Cod de procedură penală – obligarea provizorie la tratament
medical.
2.
Luarea măsurii de obligare la tratament medical
În temeiul art. 107 C. pen., măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, ca

măsură cu caracter medical curativ730, se ia faţă de cel care a comis o faptă
prevăzută de legea penală, dacă se constată printr-un examen medical de
specialitate731 că a săvârşit fapta datorită unei boli, inclusiv cea provocată de
consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive, şi că prezintă pericol
pentru societate tocmai datorită situaţiei în care se află.
730
V. Paşca, op. cit., p. 118.
731
În interpretarea art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a statuat, spre exemplu, că atunci când internarea medicală este
determinată de o tulburare mintală, aceasta trebuie să fie dovedită în faţa autorităţilor
competente prin expertiză obiectivă şi să aibă o amploare care să justifice luarea acestei
măsuri (Cauza Winterwerp c. Olandei, 24 octombrie 1979, în V. Berger, Jurisprudenţa
CEDO, Institutul Român pentru Drepturile Omului, p. 107).
Această măsură se poate lua numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă fapta

este sau nu infracţiune. Măsura poate fi luată chiar dacă în legătură cu ea se va
constata că există o cauză de nepedepsire sau chiar o cauză de neimputabilitate (cu
excepţia minorităţii), dar nu poate fi luată dacă există o cauză justificativă;
b) făptuitorul să prezinte pericol pentru societate. Pericolul pentru societate este

reprezentat de posibilitatea ca făptuitorul să repete comportamentul antisocial de
gravitate ridicată şi în viitor;
c) starea de pericol să fie generată de constatarea unei boli, intoxicaţii cronice cu

alcool ori cu alte substanţe psihoactive. În general, este acceptat că substanţele
psihoactive sunt cele care au capacitatea de a schimba starea de conştienţă, starea
psihică şi modul de gândire732.
732
World Health Organization, Report Neuroscience of Psychoactive Substance Use and
Dependence, 2004, p. 7.
Într-o definiţie juridică recentă, substanţa psihoactivă reprezintă „o substanţă, un
produs, un preparat, o plantă, o ciupercă sau un organism natural, care are, atunci
când este consumată de către o persoană, capacitatea de: a) a produce stimularea
sau depresia sistemului nervos central al persoanei, cauzând halucinaţii sau o
perturbare semnificativă a capacităţilor motorii, a gândirii, comportamentului,
percepţiei, conştientizării sau a stării de spirit, ori; b) a determina o stare de
dependenţă, indiferent dacă aceasta este fizică sau psihică733.
733
Irish Criminal Justice (Psychoactive Substances) Bill, 2010, pp. 25-30.
d) starea de pericol să fie dovedită printr-o expertiză medico-legală, neputând

rezulta din simpla comitere a faptei prevăzute de legea penală.
Luarea măsurii este facultativă, legea indicând că făptuitorul, „poate fi obligat să

urmeze un tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei
ameliorări care să înlăture starea de pericol”. Luarea devine însă obligatorie în
măsura în care fapta comisă de autor este cea prevăzută de art. 353 C. pen. –
contaminarea venerică – întrucât alin. (2) al acestui text dispune într-o manieră
imperativă: „instanţa de judecată va dispune măsura de siguranţă a obligării la
tratament medical”.
Când faţă de făptuitor a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale,

chiar în altă cauză, asistenţa juridică devine obligatorie [art. 90 lit. (a) Cod de
procedură penală734].
734
Noul Cod de procedură penală a fost adoptat prin Legea nr. 135/2010, publicată în M.
Of. nr. 486 din 15 iulie 2010.
Măsura se ia pe perioadă nedeterminată. Singura limitare pe care o indică textul

legal este cea care se referă la faptul că măsura poate dura numai atât timp cât
durează starea care a generat pericolul repetării comportamentului infracţional –
„poate fi obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoşire sau până la
obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. Din această cerinţă
reiese faptul că tratamentul aplicat nu trebuie să fie îndreptat neapărat înspre
însănătoşire (fapt imposibil în anumite cazuri), ci poate viza o ameliorare a stării de
sănătate, care să fie de natură să ducă la aprecierea că făptuitorul nu mai prezintă
pericol pentru societate.
Deşi art. 107 C. pen. nu mai indică expres acest lucru, măsura de siguranţă a
obligării la tratament medical se poate lua şi în mod provizoriu, în cursul urmăririi
penale sau al judecăţii. Împrejurarea reiese din prevederile Codului de procedură
penală. Art. 245 C. pr. pen. stabileşte care sunt condiţiile de aplicare dar şi
conţinutul măsurii. În conformitate cu acest text legal, judecătorul de drepturi şi
libertăţi, pe durata urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în cursul
procedurii de cameră preliminară, sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune
obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau inculpatului, dacă se
află în situaţia prevăzută de art. 109 alin. (1) C. pen. Măsura constă în obligarea
suspectului sau inculpatului să urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris
de un medic de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei
ameliorări care să înlăture starea de pericol. Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi
judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra măsurii în camera de
consiliu, prin încheiere motivată. Instanţa se pronunţă asupra măsurii prin încheiere
motivată. Pentru a se putea dispune această măsură în mod provizoriu, în cursul
urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de
drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-
ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de
luare faţă de inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament medical. Propunerea
va fi însoţită de expertiza medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării
măsurii obligării la tratament medical. Judecătorul sesizat fixează termen de
soluţionare a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia şi dispune
citarea suspectului sau inculpatului. Când suspectul sau inculpatul este prezent,
soluţionarea propunerii se face numai după audierea acestuia, în prezenţa unui
avocat, ales sau numit din oficiu. Propunerea se soluţionează şi în lipsa suspectului
sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat, dar numai
în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a
pune concluzii. Participarea procurorului este obligatorie. Suspectul sau inculpatul
are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii obligării provizorii la
tratament medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, care
poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi şi libertăţi. Suspectul sau
inculpatul are dreptul să fie asistat de medicul specialist desemnat de acesta şi la
alcătuirea planului terapeutic. Judecătorul se pronunţă asupra propunerii printr-o
încheiere, care poate fi contestată în 5 zile de la pronunţare, dar contestarea nu
suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranţă.
Dacă admite propunerea, judecătorul dispune obligarea provizorie la tratament

medical a suspectului sau inculpatului şi efectuarea unei expertize medico-legale, în
cazul în care aceasta nu a fost deja depusă. În cazul când după dispunerea măsurii
s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a
stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol pentru siguranţa publică,
judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a luat
măsura dispune, la sesizarea procurorului ori a medicului de specialitate sau la
cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia,
ridicarea măsurii luate. Dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin
rechizitoriu, ridicarea acesteia se dispune de către judecătorul de cameră
preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află
cauza.
În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, la propunerea procurorului ori din

oficiu, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către instanţa
de judecată în faţa căreia se află cauza, care solicită acte medicale concludente sau
efectuarea unei expertize medico-legale.
Dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura obligării provizorii la

tratament medical, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa care a luat măsura ori în faţa căreia se află cauza dispune,
la sesizarea procurorului sau a medicului de specialitate ori din oficiu, internarea
medicală provizorie a suspectului sau inculpatului.
Luarea definitivă a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical se poate

face de către instanţă, fiind identificate două situaţii: măsura a fost luată în
prealabil în mod provizoriu şi măsura nu a fost luată în mod provizoriu în cursul
urmăririi penale.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate însoţi o pedeapsă sau

poate fi luată singură.
3.
Executarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical
Conform art. 566 C. pr. pen., măsura de siguranţă a obligării la tratament medical
luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de
pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de
sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a
luat această măsură. Autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată
persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical unitatea
sanitară la care urmează să efectueze tratamentul.
Pentru aceasta, instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat
măsura obligării la tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la
unitatea sanitară la care urmează să i se efectueze tratamentul, atrăgându-i-se
atenţia că în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală.
Dacă obligarea însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o
persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea se face către administraţia locului
de deţinere.
Unitatea sanitară are o serie de obligaţii care decurg din luarea măsurii de siguranţă
a obligării la tratament medical. Aceasta este obligată să comunice instanţei: a)
dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul; b)
dacă persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea tratamentului
după prezentare; c) dacă, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei faţă
de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, este necesară internarea
medicală; d) dacă, datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei faţă de care s-
a luat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, efectuarea
tratamentului medical nu se mai impune. Când unitatea sanitară nu se află în
circumscripţia instanţei care a dispus executarea, comunicarea se face către
judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară.
4.
Înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical

În temeiul art. 568 C. pr. pen., primind comunicarea de la unitatea sanitară, în
funcţie de conţinutul acestei comunicări, instanţa de executare sau instanţa de
circumscripţie poate lua două decizii diferite:
– va dispune înlocuirea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical cu

măsura de siguranţă a internării medicale, dacă persoana obligată la tratament nu
s-a prezentat pentru a urma tratamentul sau dacă persoana se sustrage de la
efectuarea tratamentului după prezentare;
– va dispune să se efectueze o expertiză medico-legală cu privire la starea de

sănătate a persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă, pentru cazurile în
care din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat
măsura obligării la tratament medical, este necesară internarea medicală, ca şi în
cazul în care datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat
măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului
medical nu se mai impune. În aceste două situaţii persoana obligată la tratament
medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic de specialitate
desemnat de ea, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei. Dacă persoana obligată
la tratament medical refuză să se prezinte la examinare în vederea efectuării
expertizei, se emite un mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-
legală psihiatrică [art. 184 alin. (4) C. pr. pen.]. După primirea raportului de
expertiză medico-legală şi a concluziilor medicului de specialitate, instanţa, în
şedinţă publică, ascultă concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este
luată măsura de siguranţă şi ale avocatului acesteia, precum şi ale expertului şi
medicului desemnat de aceasta, atunci când consideră necesar, şi dispune fie
încetarea măsurii obligării la tratament medical, fie înlocuirea sa cu internarea
medicală.
Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă nu are avocat, i se asigură
un avocat din oficiu. O copie de pe hotărârea definitivă a judecătoriei în a cărei
circumscripţie se află unitatea sanitară se comunică instanţei de executare.
5.
În Codul penal spaniol, este reglementată o măsură cu un conţinut similar cu cel

stabilit prin art. 109 C. pen. Între măsurile de siguranţă neprivative de libertate art.
105 C. pen. spaniol prevede că în cazurile în care o persoană este exonerată de
răspundere penală din motive ce ţin de sănătatea lor mentală sau de o stare de
intoxicaţie (reglementate de art. 20 pct. 1, 2 şi 3 din acelaşi act normativ) instanţa
va putea dispune, fundamentat, obligarea persoanei căreia i s-a aplicat respectiva
măsură la respectarea uneia sau a mai multor măsuri, între care la pct. 1 lit. (a) se
regăseşte aceea de a se supune la un tratament într-un centru medical extern sau
în stabilimente cu caracter socio-sanitar. Durata acestei obligări este determinată
de lege, aceasta neputând depăşi 5 ani.
6.
În Codul penal german obligarea unei persoane să se supună unui tratament pentru
o boală de care suferă sau unei cure de dezintoxicare este prevăzută doar ca o
măsură ce completează alte instituţii: avertismentul cu aplicarea pedepsei,
suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În schimb, însă, între măsurile de
îndreptare şi de siguranţă privative de libertate se numără: §63 internarea într-un
spital de psihiatrie, §64 internarea într-un centru de dezintoxicare şi §66 internarea
într-un centru de detenţie preventivă.

Viorel Paşca, Măsurile de siguranţă sancţiuni de drept penal, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998; Ioan Popa, Măsuri de siguranţă. Regimul juridic al internării
medicale, în Dreptul nr. 5/1990, p. 65; Constantin Sima, Măsurile de siguranţă în
dreptul penal contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.

Universul Juridic

Comentariu
Analiza textului
1.
În art. 132 noul C. pen., legiuitorul reglementează acele situaţii în care, din diverse
motive, măsurile educative hotărâte de instanţă nu se execută. În astfel de situaţii,
în conformitate cu principiul umanismului aplicării legii penale, devine incidentă
prescripţia executării măsurilor educative.
Motivele previzibile pentru care măsurile educative nu ar putea fi puse în executare

pot fi diverse. Astfel, în cazul măsurilor educative neprivative de libertate ar fi
posibil ca, din lipsa dotărilor materiale, a susţinerii financiare precare ori lipsa
personalului calificat aceste măsuri să nu poată fi organizate şi puse în executare
chiar dacă părinţii minorilor infractori ar dori aceasta. În cazul măsurilor educative
privative de libertate este de aşteptat ca centrele speciale destinate reeducării
minorilor să nu fie puse în funcţiune la data intrării în vigoare a noului Cod penal.
În cazul măsurilor educative neprivative de libertate, acestea se prescriu într-un

termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate.
Măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata
măsurii educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani.
Legiuitorul a reglementat, în alin. (3), întreruperea şi suspendarea cursului

prescripţiei executării măsurilor educative hotărând că, în astfel de cazuri, sunt
incidente condiţiile prevăzute de lege pentru majori. În consecinţă vor fi aplicabile
prevederile art. 163 şi art. 164 noul C. pen.
În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu măsura

educativă mai grea şi curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
dispus înlocuirea.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Dispoziţii art. 167 alin. (1) şi alin. (2) noulC. pen. reproduc pe cele cuprinse în art.
136 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. anterior. În ceea ce priveşte dispoziţiile alin. (3),
acestea au fost reformulate, prevăzându-se că în caz de graţiere totală sau de
graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de graţiere, dacă
la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de graţiere se referă la infracţiuni
în curs de judecată. Aceste din urmă precizări nu existau în Codul penal anterior
[art. 136 alin. (3)], soluţiile respective desprinzându-se prin interpretare.
De asemenea, la art. 167 noul C. pen. au fost adăugate două alineate [alin. (4) şi
alin. (5)] în care se stabileşte data la care curge termenul de reabilitare în caz de
suspendare sub supraveghere a executării pedepsei şi în cazul pedepselor
succesive.
2.
Data de la care se socotesc termenele de reabilitare
În art. 167 alin. (1) şi alin. (2)C. pen. sunt prevăzute regulile cu privire la socotirea
termenelor de reabilitare, inclusiv pentru termenul de 3 ani privitor la reabilitarea
de drept.
În alin. (1) al art. 167 C. pen. se prevede că termenele de reabilitare se socotesc de

la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când
aceasta s-a prescris.
Întrucât un prim mod de stingere a pedepsei este executarea acesteia, legiuitorul

se ocupă mai întâi de acest mod arătând că termenul de reabilitare se socoteşte de
la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale.
În cazul pedepsei închisorii, data executării acesteia este data punerii în libertate a
condamnatului din locul de deţinere. În situaţia în care o persoană a fost
condamnată la o pedeapsă privativă de libertate egală cu durata detenţiunii
preventive, termenul de reabilitare se socoteşte de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
Când condamnatul a fost liberat condiţionat, termenul de reabilitare se socoteşte de

la împlinirea durate pedepsei din a cărei executare a fost liberat condiţionat, iar nu
de la data liberării condiţionate975.
975
CSJ, decizia secţiei penale nr. 1011 din aprilie 1998, Probleme de drept din
Jurisprudenţa CSJ în materia penală, 1990-2000, p. 164; CSJ, secţia penală, decizia nr.
5603/2003, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 166.
Un al doilea mod de stingere a executării pedepsei este prescripţia. În acest caz, în

lege se prevede că termenul de reabilitare se socoteşte de la data la care s-a
împlinit termenul prescripţiei executării pedepsei, ţinându-se seama de eventualele
întreruperi ale cursului acesteia (a se vedea comentariul la art. 163).
Este posibil ca o persoană să fi suferit mai multe condamnări succesive, ipoteză în

care termenul de reabilitare prevăzut de lege curge pentru toate condamnările de la
data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse şi se socoteşte în raport cu
durata pedepsei cele mai grele976.
976
C. Apel Ploieşti, decizia penală nr. 91/2004, în R.D.P nr. 4/2004, p. 168.
În temeiul art. 167 alin. (2) C. pen., pentru condamnaţii la pedeapsa amenzii,
termenul de reabilitare curge din momentul în care amenda a fost achitată sau
executarea ei s-a stins în alt mod. Un asemenea mod ar putea fi prescripţia
executării pedepsei, în care caz termenul de reabilitare se socoteşte de la data când
s-a împlinit termenul de 3 ani de la condamnarea definitivă prevăzut în art. 162
alin. (1) lit. c) C. pen.
Conform art. 167 alin. (4) în caz de suspendare sub supraveghere a executării
pedepsei, termenul de reabilitare curge de la data împlinirii termenului de
supraveghere.
3.
Calcularea termenului de reabilitare în caz de graţiere totală sau de graţiere a

restului de pedeapsă
Prin dispoziţiile art. 167 alin. (3) C. pen. a fost reglementat modul de calculare a
termenului de reabilitare, în cazul stingerii executării pedepsei cu închisoarea prin
graţierea acesteia.
Legiuitorul a avut în vedere numai graţierea totală sau a restului de pedeapsă

pentru că numai în cazul lor pedeapsa cu închisoarea se consideră a fi executată,
nu şi în cazul graţierii parţiale care constă în reducerea duratei pedepsei ce se
execută ori trebuie să se execute, urmând ca cel condamnat să execute restul de
pedeapsă rămas negraţiat, în care caz termenul de reabilitare se socoteşte de la
data terminării executării.
Termenul de reabilitare se socoteşte diferit după cum actul de graţiere are ca obiect
o pedeapsă pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior
intrării în vigoare a legii de graţiere sau se referă la infracţiuni în curs de judecată.
Astfel, în cazul graţierii totale sau a restului de pedeapsă rămas neexecutat,

termenul de reabilitare se socoteşte de la data intrării în vigoare a legii de graţiere,
în cazul graţierii colective, sau data publicării decretului Preşedintelui României, în
cazul graţierii individuale, când graţierea operează asupra unei pedepse definitive.
În varianta graţierii colective anticipate, termenul de reabilitare se socoteşte de la

data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru care s-a aplicat legea de
graţiere. Se justifică o asemenea soluţie, întrucât pedeapsa nu există la data intrării
în vigoare a legii de graţiere, motiv pentru care nu se poate vorbi de stingerea
executării ei la această dată.
4.
Calcularea termenului de reabilitare în caz de suspendare sub supraveghere a

executării pedepsei sau în cazul condamnărilor succesive.
Potrivit prevederilor art. 167 alin. (4) C. pen. termenul de reabilitare, în caz de
suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, curge de la data împlinirii
termenului de supraveghere. Conform dispoziţiilor art. 92 C. pen. termenul de
supraveghere pentru condamnat este cuprins între 2 şi 4 ani, fără a putea fi mai
mic decât durata pedepsei aplicate.
Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a
pronunţat suspendarea executării sub supraveghere a rămas definitivă.
Termenul de reabilitare în cazul condamnărilor succesive se calculează în raport cu

pedeapsa cea mai grea la care a fost condamnat cel care cere reabilitarea,
indiferent dacă aceasta a fost aplicată pentru o singură infracţiune sau ca pedeapsă
rezultantă a unei pluralităţi de infracţiuni sub forma concursului, recidivei post-
condamnatorii ori pluralităţii intermediare.

Dorin Ciuncan (I), Corneliu Turianu (II), Curgerea termenului de reabilitare în cazul
liberării condiţionate dintr-o pedeapsă graţiată condiţionat, aplicată printr-o
hotărâre de condamnare, în Dreptul nr. 9/1999, p. 114; Sorin Corlăţeanu,
Reabilitarea în cazul detenţiunii pe viaţă, în Dreptul nr. 6/2002, p. 108; p. 51; Ion
Mihăilescu, Iulian Poenaru, Note la decizia penală nr. 368/1986 a Tribunalului
Tulcea; Reabilitare. Termen. De când începe să curgă în situaţia celui condamnat să
execute două pedepse cumulate aritmetic, dintre care una pentru o infracţiune din
culpă. Existenţa recidivei în funcţie de considerarea împlinirii termenului de
reabilitare, în R.R.D. nr. 7/1989, p. 63; Alexandru Pop, Vasile Pătulea, Note la
sentinţa penală nr. 1146/1987: Reabilitare. Condiţii de admisibilitate. Termen de
încercare. Infracţiuni amnistiate, în R.R.D. nr. 4/1989, p. 64; Alexandru Paicu,
Calcularea termenului de reabilitare în cazul pedepselor graţiate, în R.R.D. nr.
10/1974, p. 19; Florin Radu, Cristea Radu, Când trebuie îndeplinită condiţia
îndeplinirii termenului legal de reabilitare pentru a putea cere reabilitarea
judecătorească?, în Dreptul nr. 2/2006, p. 160; Ion Şipoteanu, Calculul termenului
de reabilitare judecătorească a condamnatului a cărei pedeapsă a fost redusă
conform Decretului nr. 11/1988, în Pro Lege nr. 3/1999, p. 22; Bogdan Şerbănescu,
Opinie în legătură cu momentul de la care începe să curgă termenul de reabilitare
judecătorească, în cazul în care amnistia a intervenit după executarea în parte a
unei pedepse cu închisoarea, în Pro Lege nr. 1/1990, p. 42.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Dispoziţiile art. 185 noul C. pen. au corespondent dispoziţiile art. 153 C. pen.
anterior. Conţinutul celor două texte este, în mare parte, acelaşi, dar într-o
formulare relativ diferită. În art. 185 noul C. pen. expresia „timp de război” are
conţinut mai clar determinat. Potrivit acestui text, prin „timp de război” se înţelege
durata stării de mobilizare a forţelor armate sau durata stării de război; în art. 153
C. pen. anterior se prevede: „timp de război” este intervalul de timp de la data
declarării mobilizării sau de la începerea operaţiunilor de război până la trecerea
armatei în stare de pace”.
2.
Justificarea normei explicative a expresiei „timp de război”
Expresia „timp de război” este folosită în diferite texte din partea specială a Codului
penal, fie ca o condiţie obiectivă a conţinutului normei de incriminare, fie ca
element circumstanţial al variantei agravate a anumitor infracţiuni.
Sunt infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât în timp de război, de exemplu:

trădarea prin ajutarea inamicului, art. 396 C. pen.; absenţa nejustificată, art. 413
C. pen.; neprezentarea la încorporare sau concentrare, art. 435 alin. (1) C. pen.;
capitularea, art. 421 C. pen.; părăsirea câmpului de luptă, art. 421 C. pen. etc.
De asemenea, sunt infracţiuni la care condiţia „timp de război” are valoare de

element circumstanţial al variantei agravate a unor infracţiuni, ca de exemplu:
dezertarea, art. 414 alin. (3) C. pen.; încălcarea consemnului, art. 415 alin. (3) C.
pen.; părăsirea postului sau comenzii, art. 416 alin. (3); insubordonarea, art. 417
alin. (2) C. pen.; lovirea superiorului sau inferiorului, art. 420 alin. (3) C. pen. etc.
Pentru a asigura o interpretare unitară şi aplicare corectă a textelor în care este

folosită expresia „timp de război” apare ca necesară editarea unei dispoziţii
generale care să exprime înţelesul acestei expresii.
3.
Conţinutul expresiei „timp de război”
Dispoziţia explicativă din art. 184 C. pen. lămureşte înţelesul expresiei „timp de
război” prin indicarea momentelor limite ale acestui interval de timp care se
stabilesc prin lege specială1098.
1098
Legea nr. 355 din 20 noiembrie 2009 privind regimul stării de mobilizare parţială sau
totală a forţelor armate şi ale stării de război, publicată în M. Of. nr. 805 din 25 noiembrie
2009.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 355/2009 starea de mobilizare este acea situaţie în care
se află ţara şi care impune luarea unor măsuri extraordinare, în principal în
domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar,
planificate şi pregătite pe timp de pace, precum şi acţiuni desfăşurate pentru
aplicarea acestora, potrivit legii, la apariţia sau iminenţa unei ameninţări grave care
poate afecta suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială
a ţării şi democraţia constituţională.
Mobilizarea poate fi parţială sau totală (art. 3 din Legea nr. 355/2009). Mobilizarea
parţială constă în aplicarea succesivă şi limitată a măsurilor şi acţiunilor în una sau
mai multe unităţi administrativ-teritoriale, precum şi pentru anumite elemente ale
forţelor destinate apărării; economic poate fi mobilizată în totalitate în unităţile
administrativ teritoriale unde s-a declarat această stare, iar la nivel naţional pot fi
mobilizaţi operatori economici şi instituţiile publice din domeniile de activitate
necesare susţinerii efortului de apărare. Mobilizarea totală constă în aplicarea
măsurilor şi acţiunilor pe întregul teritoriu al statului.
Pe timpul stării de mobilizare parţială sau totală se pot dispune, cu respectarea

prevederilor Constituţiei, măsuri pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau
libertăţi fundamentale.
Conform art. 2 din Legea nr. 355/2009, starea de război este acea situaţie în care
se află ţara şi care impune luarea unor măsuri extraordinare care se pot institui în
principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi
militar, în vederea exercitării dreptului inerent al statului la autoapărare individuală
sau colectivă. Pe timpul stării de război se poate dispune, cu respectarea
dispoziţiilor Constituţiei, măsuri pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau
libertăţi fundamentale.
Mobilizarea parţială sau totală şi starea de război se declară potrivit prevederilor

Constituţiei României.
Parlamentul declară prin hotărâre, în şedinţă comună, mobilizarea parţială, totală

sau demobilizarea şi aprobă sau respinge, anterior sau ulterior emiterii, după caz,
decretul Preşedintelui României de declarare a mobilizării parţiale sau totale ori a
demobilizării.
Preşedintele României poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, prin

decret, contrasemnat de primul-ministru, mobilizarea sau demobilizarea, după caz,
a forţelor destinate apărării. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui
se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare (art. 6 şi
7 din Legea nr. 355/2009).
Declararea stării de război este atributul exclusiv al Parlamentului [art. 65 alin. (2)
lit. d) din Constituţie şi art. 6 din Legea nr. 355/2009].
Hotărârea Parlamentului privind declararea stării de mobilizare sau a stării de război
şi decretul Preşedintelui României privind declararea stării de mobilizare se publică
imediat în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Din cele ce precedă rezultă cu claritate că „durata stării de mobilizare a forţelor

armate” presupune perioada de timp de la declararea mobilizării totale sau parţiale
până la demobilizare, iar „durata stării de război” înseamnă intervalul de timp
cuprins în declararea stării de război şi încetarea stării de război.

Sorin Corlăţeanu, Timpul şi spaţiul în dreptul penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2006; Ştefania Georgeta Ungureanu, Implicaţiile penale ale factorului timp, în
R.D.P. nr. 3/2001, p. 71; Ştefania Georgeta Ungureanu, Ricu Ungureanu, Reflecţii
asupra implicaţiilor penale ale timpului, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 60.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Termenele de prescripţie a executării pedepsei, prevăzute în art. 162 alin. (1) noul
C. pen. sunt identice cu cele prevăzute în art. 126 alin. (1) C. pen. anterior şi se
socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
În art. 162 alin. (3) noul C. pen. se prevede că termenul de prescripţie a executării
pedepsei, în cazul revocării sau anulării aplicării pedepsei suspendării executării sub
supraveghere ori liberării condiţionate, începe să curgă de la data când hotărârea
de revocare sau anulare a rămas definitivă. În art. 126 alin. (4) C. pen. anterior
este reglementată data la care începe să curgă termenul de prescripţie a executării
pedepsei numai în cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei sub
supraveghere sau, după caz, a executării pedepsei la locul de muncă, nu şi în cazul
anulării ori revocării liberării condiţionate.
De asemenea, în art. 162 alin. (5) noul C. pen. s-a stabilit data la care începe să
curgă termenul prescripţiei executării pedepsei în ipoteza înlocuirii pedepsei amenzii
cu pedeapsa închisorii. Această dispoziţie nu are corespondent în Codul penal
anterior. În art. 162 alin. (6) noul C. pen., pedepsele complementare aplicate
persoanei fizice şi măsurile de siguranţă nu se prescriu. În art. 126 alin. (5) C. pen.
anterior se prevede că numai măsurile de siguranţă nu se prescriu.
În sfârşit, în ultimul alineat al art. 162, în noulC. pen. se explică înţelesul expresiei
„pedeapsă ce se execută”, dispoziţie care nu apare în art. 126 C. pen. anterior.
2.
Termenele de prescripţie a executării pedepsei
Din examinarea dispoziţiilor art. 162 alin. (1) C. pen. rezultă că anumiţi termeni ai
prescripţiei executării pedepsei sunt precis determinaţi (20 de ani când pedeapsa
care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de
15 ani; 3 ani în cazul când pedeapsa este amenda) ori relativ determinaţi (5 ani,
plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul
celorlalte pedepse cu închisoarea), cunoscute fiind numai limita minimă şi limita
maximă. Stabilirea termenului de prescripţie a executării pedepsei în fiecare caz în
parte nu ridică nicio dificultate.
3.
Calcularea termenelor de prescripţie a executării pedepsei
Termenele de prescripţie a executării pedepsei se calculează în raport cu pedeapsa

concret aplicată pentru o singură infracţiune sau în funcţie de pedeapsa rezultantă
în caz de pluralitate de infracţiuni şi se socotesc de la data când hotărârea de
condamnare a rămas definitivă.
Pentru stabilirea datei când hotărârea rămâne definitivă şi începe să curgă termenul
de prescripţie a executării pedepsei, se vor avea în vedere dispoziţiile potrivit art.
551 C. pr. pen. şi art. 552 C. pr. pen.
Potrivit art. 551 C. pr. pen., hotărârile primei instanţe rămân definitive: 1) la data
pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului; 2) la data
expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei; 3) la data retragerii
apelului sau, după caz, a contestaţiei dacă aceasta s-a produs după expirarea
termenului de apel sau de introducere a contestaţiei; 4) la data pronunţării hotărârii
prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia.
În temeiul art. 552 C. pr. pen., hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data
pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa
instanţei de apel; hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne
definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi
procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă.
În art. 162 alin. (3), alin. (4) şi alin. (5)C. pen. sunt prevăzute cazuri speciale de
calculare a termenului de prescripţie a executării pedepsei.
Astfel, în cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării

executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de
prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a
rămas definitivă [art. 162 alin. (3)]. De exemplu, dacă un infractor a fost
condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani şi s-a dispus suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere pe un termen de 5 ani, iar cel condamnat, cu rea-
credinţă, în acest termen nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută
obligaţiile impuse sau stabilite de lege, în temeiul art. 96 C. pen., instanţa revocă
executarea pedepsei sub supraveghere şi dispune executarea pedepsei, respectiv
pedeapsa de 2 ani închisoare. În această situaţie, termenul de prescripţie a
executării acestei pedepse va începe să curgă de la data când hotărârea prin care s-
a dispus executarea pedepsei de 2 ani închisoare a rămas definitivă.
De asemenea, în cazul revocării liberării condiţionate, în condiţiile art. 104 alin. (1),
termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de înlocuire a
rămas definitivă şi se calculează în raport cu durata pedepsei închisorii [art. 162
alin. (4)]. De exemplu, dacă cel condamnat la pedeapsa închisorii de 5 ani, după
executarea efectivă a 3 ani, a fost liberat condiţionat, iar acesta, pe durata
supravegherii (formată din restul de pedeapsă neexecutată, respectiv 2 ani), cu
rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile
impuse, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă. În
această împrejurare termenul de prescripţie al pedepsei de 2 ani rămas neexecutat,
începe să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii de revocare a liberării
condiţionate.
Dacă instanţa a procedat la înlocuirea, în condiţiile art. 63 C. pen., a pedepsei

amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data
când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă şi se calculează în raport cu durata
pedepsei închisorii.
Data la care expiră termenul de prescripţie a executării pedepsei se va stabili

potrivit art. 186 C. pen. care stabileşte calcului timpului.
4.
Legislaţiile penale străine stabilesc, ca şi Codul penal român, termene de prescripţie

a executării pedepsei diferite, în raport cu natura şi durata pedepsei aplicate.
5.
Codul penal francez prevede termene de prescripţie a executării pedepsei în art.
133-2 la art. 133-4. Potrivit acestor dispoziţii, pedepsele pronunţate pentru crime
se prescriu la împlinirea a 20 de ani; cele pronunţate pentru delicte la împlinirea a 5
ani, iar cele pronunţate pentru contravenţie la împlinirea a 3 ani, începând de la
data la care hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
6.
Codul penal german stabileşte termenele de prescripţie a executării pedepsei în §79

alin. (3). Acestea sunt: 25 de ani, când pedeapsa ce urmează a fi executată este
pedeapsa cu închisoarea mai mare de 10 ani; 20 de ani, când pedeapsa ce urmează
a fi executată este pedeapsa cu închisoarea între 5 şi 10 ani; 10 ani, când pedeapsa
ce urmează a fi executată este pedeapsa cu închisoarea între 1 şi 5 ani; 5 ani, când
pedeapsa ce urmează a fi executată este pedeapsa cu închisoarea de 1 an sau o
amendă mai mare de 30 de tranşe zilnice şi 3 ani, când pedeapsa este amenda de
până la 30 de tranşe zilnice. Prescripţia începe odată cu rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti.
7.
Codul penal italian reglementează în art. 172 încetarea pedepselor cu închisoarea şi

a amenzii ca urmare a trecerii perioadei de timp. Potrivit acestui text, pedeapsa cu
închisoarea încetează odată cu trecerea unei perioade egală cu dublul perioadei
aplicate şi, în orice caz, nu mai mare de 30 de ani şi nu mai mică de 10 ani.
Pedeapsa cu amenda încetează după perioada de 10 ani. Atunci când împreună cu
pedeapsa cu închisoarea este aplicată pedeapsa cu amenda, pentru încetarea uneia
sau a celeilalte pedepse se ţine cont doar de perioada de timp stabilită pentru
închisoare.
8.
Codul penal spaniol, în art. 133 prevede că pedepsele aplicate prin sentinţă
definitivă se prescriu: după 30 de ani, cele cu închisoarea de peste 20 de ani; după
25 de ani, pentru închisoarea pe o perioadă de 15 ani sau peste, fără să
depăşească 20 de ani; după 20 de ani, cele pentru decădere pentru o perioadă mai
mare de 10 ani şi cele cu închisoare pentru o perioadă mai mare de 10 ani şi mai
mică de 15; după 15 ani, cele pentru decădere pentru o perioadă mai mare de 6 ani
şi care nu depăşesc 10 ani şi cele cu închisoare pentru o perioadă mai mare de 5
ani şi mai mică de 10; după 10 ani, celelalte pedepse grave; după 5 ani, pedepsele
mai puţin grave; după un an pedepsele uşoare.

2/2003, p. 29; Mihaela Mihai, Prescripţia executării pedepsei, în R.D.P. nr. 4/2001,
p. 131; Grigore Râpeanu, Imprescriptibilitatea infracţiunilor contra păcii şi omenirii,
în A.U.B. Studii Juridice nr. 1/1970, p. 79; Ştefania Georgeta Ungureanu,
Implicaţiile penale ale factorului timp, în R.D.P. nr. 3/2001, p. 71.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Conţinutul art. 163 noul C. pen. este similar cu cel al art. 127 C. pen. anterior.
Ambele texte cuprind aceleaşi cauze de întrerupere a cursului prescripţiei executării
pedepsei, dar într-o altă formulare.
În alin. (3) al art. 163 noul C. pen. s-a instituit o cauză de întrerupere a termenului
de prescripţie a executării amenzii în varianta înlocuirii obligaţiei de plată a amenzii
cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii potrivit art. 64
noul C. pen.
2.
Cauzele de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei
Potrivit art. 163 C. pen., cursul termenului de prescripţie se întrerupe în

a) începerea executării pedepsei. Aceasta înseamnă depunerea condamnatului în

penitenciar, deci încarcerarea lui, ori plata unei rate a amenzii, în cazul eşalonării
executării acestei pedepse. Odată cu începerea executării pedepsei, termenul de
prescripţie se întrerupe, deoarece nu este posibilă prescripţia pedepsei în timp ce
aceasta se execută.
b) sustragerea de la executare. După începerea executării pedepsei, sustragerea de

la aceasta face să curgă un nou termen de prescripţie (de exemplu, condamnatul
evadează din penitenciar sau nu continuă să plătească amenda, când acesta a fost
eşalonată). Este justificată anihilarea efectelor de până atunci ale trecerii timpului şi
să se impună trecerea unui nou termen de prescripţie a executării pedepsei.
c) săvârşirea din nou a unei infracţiuni. În cazul în care condamnatul săvârşeşte din
nou o infracţiune, este firesc să se întrerupă termenul scurs până la săvârşirea unei
noi infracţiuni atât timp cât condamnatul dovedeşte perseverenţă pe calea
infracţionalităţii.
3.
Efectele întreruperii prescripţiei executării pedepsei
În toate cazurile de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, timpul scurs

până la apariţia cauzei de întrerupere nu se mai ia în calcul. Pentru prescripţia
executării pedepsei nu există o prescripţie specială ca în cazul prescripţiei
răspunderii penale, ci oricâte întreruperi ar fi, termenul de prescripţie trebuie să
curgă neîntrerupt în întregime.

2/2003, p. 29; Mihaela Mihai, Prescripţia executării pedepsei, în R.D.P. nr. 4, p.
131; Grigore Râpeanu, Imprescriptibilitatea infracţiunilor contra păcii şi omenirii, în
A.U.B, p. 79, Studii Juridice nr. 1/1970; Ştefania Georgeta Ungureanu, Implicaţiile
penale ale factorului timp, R.D.P. nr. 3/2001, p. 71.

Universul Juridic

Comentariu
1164
Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal,
http://www.just.ro.
1.
În ţara noastră, încercarea de sinucidere nefiind o încălcare a dreptului la viaţă al

altuia (sinuciderea este o autolezare care nu determină un conflict juridic), nu este
incriminată. Cum participaţia penală nu este de conceput decât la o faptă principală
pedepsibilă, determinarea la sinucidere şi înlesnirea sinuciderii, neputând constitui
acte de instigare şi complicitate în sensul legii penale, dar prezentând un evident
pericol social – întrucât aduc atingere vieţii altei persoane – au fost incriminate
distinct, ca infracţiune de sine stătătoare. În acest fel, legea penală obligă toate
persoanele să nu încurajeze sau să înlesnească, ori să determine pe cei cu gânduri
disperate să recurgă la sinucidere1165.
C. Scripcaru, Suicide and aggressiveness, în Revista de Medicină Legală nr. 9/1996 p.

1165
317 şi urm.
În ceea ce priveşte determinarea sau înlesnirea sinuciderii în raport cu

reglementarea anterioară, au fost introduse o serie de diferenţieri. Astfel, s-a
consacrat o reglementare distinctă între fapta care a fost urmată doar de o
încercare de sinucidere şi cea care a condus la sinuciderea victimei (în Codul penal
anterior nu exista nicio diferenţiere sub aspectul sancţionării în privinţa urmării
produse – sinuciderea sau încercarea de sinucidere). În egală măsură, s-a prevăzut
un tratament sancţionator diferenţiat după cum faptele au fost comise cu privire la
o persoană cu discernământ nealterat, cu privire la o persoană cu discernământ
diminuat sau la o persoană lipsită de discernământ, în acest ultim caz neputând fi
vorba de o hotărâre luată de cel în cauză, iar fapta fiind sancţionată la fel ca şi
infracţiunea de omor1166.
Reglementarea este apropiată de cea întâlnită în art. 580 C. pen. italian, art. 135 C. pen.
1166
portughez, § 235C. pen. norvegian.
De asemenea, limitele minime de pedeapsă au fost sporite în raport cu legislaţia

anterioară.
2.
Infracţiunea de determinarea sau înlesnirea sinuciderii este prevăzută în art. 191 C.

pen. într-o variantă tip, două variante agravate şi o variantă atenuată comună
variantelor anterioare.
Varianta tip este prevăzută în art. 191 alin. (1) C. pen. şi constă în fapta de a
determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc.
Variantele agravate se referă la calitatea subiectului pasiv, sunt prevăzute în alin.

(2) şi (3) şi sunt sancţionate progresiv. Potrivit alin. (2), se pedepseşte mai grav
fapta prevăzută în alin. (1), când s-a săvârşit faţă de un minor cu vârsta cuprinsă
între 13 şi 18 ani sau faţă de o persoană cu discernământ diminuat. Şi mai grav se
pedepseşte, potrivit alin. (3), determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârşită faţă
de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau faţă de o persoană care nu a
putut să-şi dea seama de consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu putea
să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc.
Varianta atenuată se regăseşte în alin. (4) şi este comună tuturor variantelor

enunţate anterior, reţinându-se dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute
în alin. (1)-(3) au fost urmate de o încercare de sinucidere.
3.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este similar aceluia al infracţiunilor de

omucidere şi constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă.
b) Obiectul material constă în corpul persoanei care s-a sinucis sau a încercat să se
sinucidă.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică responsabilă penal.
complicitate)1167, opinie la care aderăm. Într-o altă opinie1168 se susţine totuşi, că
participaţia penală este posibilă sub forma coautoratului şi complicităţii, opinie la
care nu subscriem.
1167
I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 125.
1168
I. Vasiu, op. cit., vol. I, p. 134.
b) Subiectul pasiv special şi imediat poate fi de asemenea, orice persoană faţă de

care se efectuează o acţiune de determinare sau de înlesnire a sinuciderii. În cazul
variantelor agravate [alin. (2) şi (3)], subiect pasiv este un minor sau o persoană
cu discernământ diminuat ori o persoană iresponsabilă care nu era în stare să-şi
dea seama de fapta sa sau nu putea să fie stăpână pe actele sale1169.
1169
D. Pavel, ş.a., vol. I, op. cit., p. 120.
Prima variantă agravată există atunci când determinarea sau înlesnirea sinuciderii
se săvârşeşte faţă de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani sau faţă de o
persoană cu discernământ diminuat. Fapta este mai gravă din cauza periculozităţii
făptuitorului care acţionează împotriva unei categorii speciale de subiecţi pasivi,
mult mai influenţabili decât persoanele majore şi responsabile. Deşi discernământul
diminuat nu este definit în Codul penal, considerăm că o persoană se află într-o
asemenea stare atunci când are reale dificultăţi în a înţelege sau acţiona, fără a fi
însă iresponsabil în sensul legii penale.
Cea de-a doua variantă agravată există atunci când determinarea sau înlesnirea
sinuciderii este săvârşită faţă de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau
faţă de o persoană care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele acţiunilor sau
inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze iar sinuciderea a avut loc. În acest
caz, fapta fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de discernământ,
neputând fi vorba de o hotărâre luată de cel în cauză, fapta este sancţionată la fel
ca şi infracţiunea de omor. Această reglementare, deşi binevenită, nu soluţionează
totuşi ipoteza în care determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei astfel de persoane
se realizează în vreuna din circumstanţele de calificare prevăzute în art. 189 C. pen.
(cu premeditare, din interes material, etc.).
4.
a) Elementul material. Sub acest aspect, infracţiunea implică o acţiune de

determinare sau de înlesnire a sinuciderii unei persoane. Determinarea constă în
îndemnarea şi convingerea unei persoane de a se sinucide. Ea nu trebuie
confundată cu constrângerea la sinucidere, care constituie un omor comis prin
intermediul victimei. Determinarea se caracterizează prin aceea că cel care
determină are iniţiativa ideii de sinucidere, pe care o lansează sau sugerează,
îndemnând, convingând sau făcând ca cel determinat să ia pe baza acestei
determinări, hotărârea de a se sinucide. În schimb, constrângerea se caracterizează
prin aceea că victima este silită să se sinucidă, fără nici o posibilitate de a decide
singură asupra acestui fapt.
Nu interesează dacă ideea sinuciderii a fost sugerată victimei de către făptuitor sau
dacă această idee apăruse în mintea victimei mai înainte, ceea ce interesează este
ca, prin activitatea sa, făptuitorul să fi făcut ca victima să ia hotărârea de a se
sinucide. De asemenea, nu interesează mijloacele prin care s-a realizat acţiunea de
determinare (rugăminţi, ordine, amăgiri, relatări exagerate sau ameninţări, crearea
unor condiţii de viaţă insuportabile etc.).
În practica judiciară s-a reţinut că a săvârşit această infracţiune inculpatul,

căsătorit, care a avut faţă de soţia sa o comportare total necorespunzătoare,
lovind-o şi ameninţând-o în repetate rânduri; într-una din zile, inculpatul a lovit-o
din nou şi a constrâns-o să doarmă peste noapte într-o cameră neamenajată, fără
ferestre şi fără pat. A doua zi, victima s-a ascuns de frică în podul casei, unde, fiind
găsită de inculpat, a fost dată jos cu forţa, lovită cu un scaun şi ameninţată cu
moartea. În mod similar s-a comportat inculpatul şi în ziua următoare când, după
alte ameninţări, i-a interzis să se culce în casă, astfel că, deşi îmbrăcată sumar,
victima a rămas afară toată noaptea. Disperată de comportarea soţului său, victima
a ingerat substanţa toxică şi cu toate că inculpatul a constatat că soţia sa se afla în
stare gravă, acesta nu i-a dat nici un ajutor şi nu a solicitat intervenţia medicului,
astfel că victima a decedat în final. In doctrină se arată că o astfel de faptă de a
determina pe cineva, în mod direct ori în ascuns sau de a-l ajuta în orice fel să
săvârşească un act atât de grav, cum este sinuciderea, echivalează cu o intervenţie
împotriva valorilor protejate de lege, respectiv viaţa persoanei, ceea ce nu poate fi
indiferent legii penale1170.
I. Dobrinescu, op. cit., p. 152. A se vedea şi T. Suprem, Sect. pen., dec. nr. 1065/1983 în
1170
R3, p. 93.
În cazul în care victima nu a avut libertatea de a hotărî să se sinucidă, infracţiunea

nu va fi cea prevăzută în art. 191 C. pen., ci infracţiunea de omor, deoarece s-a
realizat prin constrângere, nu prin determinare1171.
1171
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6567/2004, în R.D.P. nr. 1/2006, p. 158; T. municip. Bucureşti,
s. a II-a pen., dec. nr. 1263/1992, în Dreptul nr. 7/1998, p. 60; T. Sibiu, s. pen., dec. pen. nr.
11/1992, în Dreptul nr. 8/1994, p. 99.
Nu ne aflăm în prezenţa infracţiunii de determinare la sinucidere nici în situaţia în

care actele de constrângere îmbracă forma altor infracţiuni, cum ar fi privarea de
libertate care a avut drept urmare sinuciderea victimei sau altele. În asemenea
situaţii, există o unitate complexă de infracţiune care cuprinde infracţiunea
intenţionată de bază (privarea de libertate, viol) şi urmarea praeterintenţionată
constând în moartea victimei. În consecinţă, în asemenea situaţii se va face
aplicarea agravantelor de calificare menţionate şi nu se va reţine infracţiunea de
determinare la sinucidere în concurs cu violul sau lipsirea de libertate în mod
ilegal1172.
1172
C.S.J., s. pen., dec. nr. 328/1993, în Dreptul nr. 7/1998, p. 61.
Înlesnirea sinuciderii – cea de-a doua acţiune – presupune o activitate de ajutor, de

sprijinire a victimei în realizarea hotărârii sale de a-şi lua viaţa, caz în care victima
s-a hotărât singură sau a fost determinată de o altă persoană să se sinucidă.
Activitatea de înlesnire (ajutare, sprijinire) poate fi de ordin moral (întărirea

hotărârii victimei, acordarea unor sfaturi în legătură cu modul în care trebuie să
procedeze) sau de ordin material (de ex. procură arme, otravă, înlătură obstacolele,
explică felul în care trebuie folosită arma etc.).
Atât în cazul determinării, cât şi în cazul înlesnirii, activitatea de suprimare a vieţii

trebuie să fie în exclusivitate opera sinucigaşului. Atunci când făptuitorul săvârşeşte
acte de cooperare directă la realizarea acţiunii sinucigaşului, fapta constituie
omor1173.
1173
V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, pp. 214-215.
Dacă sunt doi sinucigaşi, dintre care unul moare şi celălalt supravieţuieşte şi dacă
se constată că acesta din urmă a simulat sinuciderea (împuşcare superficială,
otravă insuficientă etc.) pentru a-l determina pe celălalt să se sinucidă, va răspunde
pentru determinarea la sinucidere.
b) Urmarea imediată a infracţiunii constă în decesul persoanei prin sinucidere. În

cazul variantei atenuate, urmarea imediată constă în încercarea acesteia de a se
sinucide. Încercarea de sinucidere presupune că subiectul pasiv a trecut deja la
executarea hotărârii sale (a băut o substanţă toxică, şi-a deschis cu lama unele
vene, şi-a tras un glonte în corp etc.), însă, din anumite cauze, executarea a fost
întreruptă ori decesul nu s-a realizat (de pildă a fost o cantitate prea mică de
otravă, sau prin tăierea unor vene s-a produs doar o rană fără importanţă pentru
sănătate) etc.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm este

necesar a se stabili legătura de cauzalitate dintre activitatea subiectului activ
(acţiune de determinare ori de înlesnire) şi rezultatul produs – încercarea sau
realizarea sinuciderii.
Dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere s-a datorat altor cauze, altor
evenimente şi acţiunea întreprinsă de făptuitor a rămas infructuoasă, neexistând
raport de cauzalitate, nu va exista infracţiune.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie care poate fi directă sau

indirectă, după cum autorul a prevăzut urmarea periculoasă şi a urmărit sau a
acceptat producerea rezultatului.
În legătură cu acest ultim aspect, în literatura juridică se arată că există vinovăţie şi

în cazul în care o persoană îşi dă seama că acţiunea sa ar putea determina pe altul
să se sinucidă şi, deşi nu urmăreşte acest rezultat, totuşi îl acceptă (de exemplu, A,
ştiind că B se află într-o situaţie gravă familială şi sub aspectul stării sănătăţii şi
cunoscând foarte bine firea impresionabilă a acestuia, nu ezită totuşi să-l
apostrofeze frecvent şi sever în public spunându-i: „eu, dacă aş fi în situaţia
dumitale, n-aş aştepta să-mi spună altul ce am de făcut” - a doua zi B s-a sinucis,
rezultat pe care A l-a prevăzut şi, fără să-l urmărească, l-a acceptat, considerându-l
ca un sfârşit onorabil. Va exista, deci, determinare la sinucidere cu intenţie
indirectă1174).
1174
Idem, p. 215.
Intenţia de determinare sau înlesnire a sinuciderii rezultă din caracterul actelor

săvârşite, din împrejurările concrete în care s-a acţionat şi starea psihică în care s-a
aflat persoana care s-a sinucis sau a încercat să se sinucidă.
Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm în varianta determinării la

sinucidere este necesar sub aspect subiectiv ca făptuitorul să-şi dea seama că
acţiunea sa va avea ca urmare sinuciderea sau încercarea de sinucidere a unei
persoane şi să urmărească ori să accepte producerea acestui rezultat.
Nu poate fi trasă la răspundere penală persoana care, necunoscând hotărârea

subiectului pasiv de a se sinucide, face anumite reflecţii referitoare la proprietăţile
ucigătoare ale unor otrăvuri sau face o pledoarie lipsită de concreteţe în favoarea
sinuciderii în general.
Nu prezintă importanţă fapta şi nici nu interesează pentru existenţa infracţiunii

scopul în care a fost săvârşită fapta şi nici mobilul ce l-a determinat pe autor (de
pildă: dorinţa de a obţine unele foloase, milă faţă de unele suferinţe ale victimei
etc.). Acestea (mobilul şi scopul) pot însă servi la individualizarea pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane se consumă în

momentul când are loc sinuciderea sau încercarea de sinucidere a victimei. Deşi
fapta este susceptibilă de acte de pregătire şi de tentativă, aceste forme imperfecte
ale infracţiunii nu se pedepsesc.
B. Sancţionare. În varianta tipică, persoana fizică se pedepseşte pentru fapta de

determinare sau înlesnire a sinuciderii cu închisoare de la 3 la 7 ani. Variantele
agravate se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani [pentru fapta prevăzută în
alin. (2)], respectiv de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi
[pentru fapta prevăzută în alin. (3)]. În cazul reţinerii variantei atenuate (dacă a
avut loc o încercare de sinucidere), limitele speciale ale pedepsei pentru faptele
prevăzute în alin. (1)-(3) se reduc la jumătate.

Alexandru Boroi, Infracţiunea de determinare sau înlesnirea sinuciderii, în Dreptul
nr. 7/1998, p. 60.

Universul Juridic

Comentariu
1214
http://www.just.ro.
1.
Infracţiunea de vătămare corporală este o variaţiune a infracţiunii de lovire sau alte

violenţe, care a primit o denumire proprie (nomen juris); cu excepţia rezultatului
mai grav, structura şi conţinutul juridic al infracţiunii de vătămare corporală sunt
asemănătoare cu cele ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe.
Criteriul de distincţie între diferitele variante ale infracţiunilor săvârşite cu violenţă

este în acest caz natura urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât
suferinţe fizice sau dacă a cauzat leziuni ce necesită pentru vindecare până la 90 de
zile de îngrijiri medicale, va fi încadrată potrivit art. 193 C. pen., iar dacă a avut o
urmare mai gravă, dintre cele arătate în art. 194, se va încadra potrivit acestui
text.
De asemenea, în privinţa variantelor agravate ale vătămării corporale, au fost

eliminate suprapunerile din reglementarea anterioară (infirmitate – pierderea unui
simţ sau organ – încetarea funcţionării acestora). Mai trebuie precizat că varianta
agravată a vătămării corporale (când fapta se comite în scopul producerii
consecinţelor menţionate în varianta tip) face trimitere doar la primele trei ipoteze
de agravare din alin. (1), în celelalte cazuri violenţele vor fi reţinute în concurs cu
infracţiunea de avort [lit. d)], respectiv vor intra în conţinutul tentativei de omor
[lit. e)]1215.
Reglementarea este similară cu cea regăsită în art. 143-144 C. pen. portughez, art. 122-
1215
123 C. pen. elveţian, § 6 cap. 3C. pen. suedez, § 226C. pen. german.
2.
Infracţiunea este reglementată în art. 194 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă
agravată. Varianta tip este reglementată în alin. (1) şi constă în săvârşirea faptei
prevăzute în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe: o
infirmitate [lit. a)], leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale [lit. b)], un
prejudiciu estetic grav şi permanent [lit. c)], avortul [lit. d)], punerea în primejdie a
vieţii persoanei [lit. e)].
Varianta agravată se reţine când fapta a fost săvârşită în scopul producerii uneia
dintre consecinţele prevăzute în alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c).
3.
Obiectul juridic special şi obiectul material sunt identice cu cele ale celorlalte
infracţiuni contra integrităţii şi sănătăţii anterior analizate; trimitem sub acest
aspect la explicaţiile date anterior.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică. Participaţia penală este posibilă sub
toate formele.
În ceea ce priveşte coautoratul, acesta există şi atunci când toţi participanţii luând
parte la bătaie şi lovind victima, nu se poate stabili care dintre ei a aplicat lovitura
ce a produs vătămarea.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană în viaţă (violenţele exercitate asupra unor
cadavre constituie infracţiunea prevăzută de art. 383 C. pen.), indiferent de vârsta
sau starea sănătăţii sale, deoarece legea penală ocroteşte integritatea corporală şi
sănătatea persoanei, în starea în care se află şi aşa cum a înzestrat-o natura. De
asemenea, nu prezintă importanţă nici faptul că victima ar fi ajuns cu timpul să
sufere o vătămare a integrităţii fizice sau a sănătăţii, chiar fără intervenţia autorului
(de pildă subiectul pasiv fiind grav suferind, trebuia să i se amputeze braţul, chiar
dacă nu l-ar fi rănit făptuitorul).
Dacă subiectul pasiv are calitatea cerută de art. 257 (ultraj) sau 408 C. pen.
(infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională), se aplică
acele dispoziţii dacă sunt reţinute şi celelalte condiţii de incriminare.
4.
a) Elementul material. Vătămarea corporală gravă se realizează sub aspectul

elementului material al laturii obiective, printr-o acţiune sau inacţiune care produce
vreunul din rezultatele enumerate.
Fapta poate consta într-o lovire sau un alt act de violenţă, dacă prin aceasta s-a
produs o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii în limitele de gravitate
cerute de lege (ca de exemplu, loviri, înjunghieri, aruncare de substanţe corosive
etc.). Dar infracţiunea se poate comite şi prin acte de nonviolenţă (de exemplu
infectarea apei, otrăvirea mâncării, neîmpiedicarea unui câine râu de a muşca pe un
trecător, deşi stăpânul câinelui asista la această scenă etc.).
Nu există condiţii speciale de loc şi timp privind această infracţiune.
b) Urmarea imediată (tipică) constă în vătămarea corporală suferită de subiectul

pasiv şi care poate îmbrăca una din următoarele modalităţi alternative:
– producerea unei infirmităţi.
Infirmitatea fizică presupune o stare anormală cu caracter permanent, în care

victima nu se mai poate folosi în mod obişnuit şi normal de corpul său. Aceasta
presupune pierderea unui simţ sau organ, ori încetarea funcţionării acestora.
Pierderea unui simţ reprezintă pierderea acelei facultăţi a oamenilor de a percepe
impresii din lumea exterioară (este vorba de cele cinci simţuri, respectiv – văzul,
auzul, mirosul, gustul, pipăitul). Prin pierderea unui simţ din cele arătate mai sus se
înţelege atât dispariţia (abolirea), cât şi diminuarea acestuia, adică micşorarea
capacităţii de a auzi, de a vedea, de a percepe gustul şi mirosul substanţelor ori
calităţile palpabile ale corpurilor.
Pierderea unui organ, adică a unei părţi a corpului prin care se realizează una sau
mai multe funcţii vitale (inimă, creier, ficat) sau utile vieţii (ureche, deget, sân,
dinte etc.), presupune desprinderea acelui organ de corp, neavând relevanţă dacă
această desprindere este consecinţa directă a infracţiunii ori este consecinţa unei
operaţii chirurgicale. Infracţiunea subzistă, indiferent dacă s-a pierdut întregul
organ (ambii ochi ai organului vizual, ambele picioare ale organului locomotor) sau
numai o parte din acesta (un plămân, un rinichi, o mână).
Încetarea funcţionării unui simţ sau organ presupune o vătămare corporală care
face imposibilă îndeplinirea funcţiei simţului sau organului. Legea are în vedere
situaţia când organul sau simţul se păstrează, dar nu-şi mai poate îndeplini
funcţia1216. Subliniem că dacă încetarea funcţiei unui organ sau simţ este de scurtă
durată (trecătoare), dar pentru vindecarea sa a fost nevoie de peste 90 de zile de
îngrijiri medicale, fapta constituie vătămare corporală; aceeaşi soluţie şi în cazul în
care pentru restabilirea funcţiunii organului sau simţului lezat este necesară o
perioadă mai mare de 90 de zile.
1216
O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pp. 52-53.
Prin infirmitate psihică se înţelege situaţia în care victima a suferit un traumatism

psihic care presupune pierderea totală sau parţială a controlului activităţilor sale.
Infirmitatea, atât cea fizică, cât şi cea psihică, trebuie să fie permanentă, adică
nevindecabilă (de exemplu, demenţe, psihoze, encefalopatii cu tulburări de
comportament, crize epileptice post-traumatice, stări depresive determinate de
hiperdramatizarea infirmităţii fizice etc.);
– leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru
vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Caracterul grav al vătămării
este determinat în acest caz, de durata mare a îngrijirilor medicale necesare pentru
vindecare. Această durată, mai mare de 90 de zile, constituie criteriul de delimitare
a infracţiunii de alte fapte de lovire sau alte violenţe.
– un prejudiciu estetic grav şi permanent. Acesta constituie un grav prejudiciu

estetic cauzat victimei, schimbarea înfăţişării normale a acesteia care capătă un
aspect neplăcut (deformarea corpului, mutilare, desfigurare, ruperea buzei, a
dinţilor din faţă etc.). Pentru a se putea trage o concluzie sub acest aspect este
necesar să se stabilească prin acte medico-legale neechivoce că victima a suferit un
asemenea prejudiciu estetic.
A comis infracţiunea în această variantă de comitere numitul N. J. care, într-una din

zile, vrând să se răzbune pe concubina infidelă, i-a provocat o sluţire a feţei,
tăindu-i nasul, buza superioară şi obrajii1217.
1217
T. Suceava, dec. pen. nr. 24/1996, în R.D.P. nr. 3/1996, pp. 132-133.
În practica judiciară1218 s-a decis că dacă din certificatul medical rezultă că partea
vătămată prezintă o cicatrice post plagă tăiată, care îi conferă un prejudiciu estetic
minor, faţă de imprecizia acestei concluzii, se impune efectuarea unei expertize
medico-legale pentru a stabili dacă înfăţişarea fizică a părţii vătămate a fost
alterată, creându-se un aspect neplăcut, un prejudiciu din punct de vedere estetic.
Numai concluziile argumentate ale unor acte medico-legale pot constitui temeiul
convingerii instanţei şi a soluţiei ce trebuie adoptată.
1218
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2708/1999, în Dreptul nr. 2/2001, p. 232.
Prejudiciul estetic se poate realiza prin sluţire, desfigurare a persoanei, însemnând

alterarea armoniei, simetriei sau mobilităţii feţei, căreia îi dă o înfăţişare
dezagreabilă1219. În unele cazuri, consecinţele acţiunii ilicite nu se limitează la
prejudiciul de ordin estetic, ci pot fi şi de ordin funcţional, repercutându-se asupra
mimicii şi expresivităţii (pareze faciale, strabism etc.).
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1522/2002, în R.D.P. nr. 3/2003, p. 129, C. Ap. Bucureşti, s. a II-a
1219
pen., dec. nr. 451/1996, în R.D.P. nr. 2/1997, p. 146-147, C. Ap. Suceava, s. pen., dec. nr.
455/1999, în A. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit., pp. 33 şi 178.
Cu referire la pierderea unor dinţi din faţă, s-a pus problema dacă fapta constituie
sluţire, în sensul art. 194 C. pen. În doctrină1220 şi practica judiciară1221 domină
opinia, la care ne raliem, potrivit căreia infracţiunea subzistă chiar dacă defectele
provocate prin fapta ilicită ar putea fi ascunse prin „lucrări artificiale”1222. În
literatura juridică s-a exprimat însă şi opinia că remedierea reală şi totală a
prejudiciului morfologic sau/şi estetic prin metodele şi tehnicile medicale moderne
împiedică antrenarea răspunderii penale sub această încadrare juridică a autorului
faptei ce a avut ca efect iniţial sluţirea victimei1223. Nu împărtăşim această opinie,
deoarece în condiţiile tehnicii medicale moderne de astăzi aproape orice prejudiciu
estetic poate fi reparat sau ascuns (practic cu greu mai putem vorbi de un
prejudiciu estetic permanent sau ireversibil). Este însă vorba de o intervenţie
chirurgicală, de multe ori complicată, iar nu de o vindecare naturală. Nu credem că
legiuitorul a avut în vedere înlăturarea răspunderii penale sau sancţionarea mai
uşoară a făptuitorului bazată pe un factor obiectiv şi ulterior, respectiv intervenţia
medicală de specialitate.
1220
T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 135.
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1517/1992, în CPC, p. 184, C. Ap. Galaţi, s. pen., dec. nr.
1221
1289/2000, C. Ap. Bacău, s. pen., dec. nr. 340/2001, C. Ap. Craiova, s. pen., dec. nr.
450/2001, în L. Uţă, C. Jora, Practică judiciară adnotată, Culegere de speţe pe anul 2001,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 250-252.
1222
T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 981/A/2003, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti,
p. 314. În sens contrar, T. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1771/A/2003.
1223
Gh. Diaconescu, op. cit., p. 131.
– avortul sau, cu alte cuvinte, întreruperea cursului sarcinii şi expulzarea produsului

de concepţie. Pentru existenţa acestei infracţiuni, nu este suficient ca în momentul
săvârşirii faptei victima să fi fost însărcinată, ci mai este necesar ca şi făptuitorul să
fi ştiut sau să fi putut prevedea existenţa sarcinii. În lipsa cunoaşterii stării de
graviditate sau a posibilităţii concrete de a o prevedea, textul art. 194 C. pen. nu
este aplicabil, căci nimeni nu este obligat să prevadă - în mod general –
eventualitatea producerii unui avort. În asemenea caz există eroare de fapt cu
privire la circumstanţa agravantă [art. 30 alin. (3) C. pen.].
– punerea în primejdie a vieţii persoanei, prin aceasta înţelegându-se situaţia când

făptuitorul a creat prin activitatea sa posibilitatea reală şi concretă ca victima să
înceteze din viaţă. În această ipoteză, făptuitorul nu urmăreşte moartea victimei şi
nici nu acceptă acest rezultat; altfel fapta ar constitui tentativă de omor. Subiectul
acţionează numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiţii
susceptibile de a-i produce moartea. Dacă acest rezultat se realizează, fapta
constituie infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte. Dacă victima a fost lovită cu
intensitate cu un corp contondent apt să producă moartea, într-o regiune vitală a
corpului, se impune concluzia că inculpatul a comis agresiunea cu intenţia de a
ucide victima, iar nu de a-i cauza o vătămare corporală. În speţă, inculpatul a
aplicat victimei cu un par mai multe lovituri în cap, provocându-i un traumatism
cranian cu fractură de boltă şi bază a craniului, cu stare de comă, punându-i în
pericol viaţa victimei. Toate acestea demonstrează că inculpatul trebuie tras la
răspundere penală pentru comiterea tentativei de omor1224. Dimpotrivă, aplicarea
unei lovituri cu pumnul în zona capului unei persoane, cu urmarea producerii unor
leziuni ce au necesitat pentru vindecare 30-35 de zile de îngrijiri medicale şi i-au
pus viaţa în primejdie constituie infracţiunea de vătămare corporală1225.
1224
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1242/1993, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 126. În acelaşi sens, T.
Sibiu, s. pen., dec. nr. 96/2010, www.portal.just.ro.
1225
C. Ap. Braşov, dec. nr. 286/A/2005, în Culegere C. Ap. Braşov 2005, p. 70.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează

elementul material al infracţiunii şi rezultatul produs – vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii persoanei – trebuie să existe un raport de cauzalitate. Nu
interesează pentru existenţa acestui raport dacă la producerea rezultatului au
concurat şi alte cauze preexistente (de exemplu, slăbiciunea organismului
subiectului pasiv) ori concomitente (victima, din neatenţie, nu a observat cursa
întinsă de autor). Nu interesează, de asemenea, nici dacă rezultatul s-a amplificat
datorită culpei victimei în legătură cu tratamentul aplicat (care, de exemplu, nu s-a
supus la timp unui examen medical ori nu s-a conformat prescripţiilor medicale) ori
a neglijenţei medicului care a îngrijit-o (care, de exemplu, a efectuat un examen
medical superficial)1226. Acest raport poate fi stabilit pe baza unei expertize medico-
legale1227.
1226
T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 130.
1227
C. Ap. Braşov, dec. nr. 91/R/2005, în Culegere C. Ap. Braşov 2005, p. 61.
B. Latura subiectivă. Vătămarea corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. se
săvârşeşte cu intenţie indirectă sau cu praeterintenţie1228. În cazul praeterintenţiei,
făptuitorul acţionează cu intenţie în ceea ce priveşte fapta de lovire sau vătămare,
dar este totodată în culpă faţă de consecinţa mai gravă produsă1229.
1228
Vezi în acest sens şi Tribunalul Suceava, s. pen., dec. nr. 864/1997, în R.D.P. nr. 1/1999,
p. 155.
1229
C. Ap. Alba Iulia, s. pen., dec. nr. 579/2002, în R.D.P. nr. 2/2004, pp. 162-163.
Infracţiunea subzistă dacă autorul şi-a dat seama că prin lovire sau alte acte de
violenţă va produce o vătămare descrisă în textul de incriminare, urmărind sau
acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat. Nu interesează mobilul sau
scopul urmărit.
Vătămarea corporală poate îmbrăca şi forma unei infracţiuni

praeterintenţionate1230, dacă autorul a comis cu intenţie directă sau indirectă
lovirea victimei, însă, în raport cu rezultatul mai grav produs, a avut o poziţie
subiectivă caracteristică culpei (neglijenţă sau uşurinţă). Astfel, îmbrâncirea unei
persoane cu urmarea căderii acesteia şi pricinuirea unei vătămări corporale,
constituie un act de violenţă, săvârşit cu intenţie, iar nu din culpă, chiar dacă
rezultatul violenţei a depăşit intenţia făptuitorului. Ca atare, dacă pentru vindecarea
vătămării au fost necesare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile, fapta constituie
infracţiunea prevăzută în art. 194, iar nu aceea prevăzută în art. 196 din Codul
penal1231.
1230
C.S.J., s. pen., dec. nr. 596/1997, în R.D.P. nr. 2/1998, p. 141.
1231
C.S.J., s. pen., dec. nr. 596/1997, în Pro Lege nr. 2/1998, pp. 178-179; în Dreptul nr.
5/1998, p. 185.
În varianta prevăzută în alin. (2) autorul acţionează în scopul producerii rezultatului

prevăzut în alin. (1) lit. a), b) şi c) (respectiv o infirmitate, leziuni traumatice sau
afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de
90 de zile de îngrijiri medicale ori un prejudiciu estetic grav şi permanent)., fiind
vorba deci de o intenţie directă calificată prin scop1232. Pentru existenţa acestei
agravante este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut consecinţa sau consecinţele
grave care s-au produs şi să fi urmărit ca aceasta ori acestea să se producă
(intenţie directă – fiind excluse cele comise cu intenţie indirectă sau cele
praeterintenţionate).
1232
T. Suceava, s. pen., dec. nr. 824/2003, în Dreptul nr. 6/2004, pp. 212-213.
În practica judiciară s-a hotărât, spre exemplu, că în situaţia în care, pe fondul unor
relaţii proaste dintre părţi, inculpaţii au aşteptat victima şi au lovit-o, cauzându-i
leziuni pentru care partea vătămată a avut nevoie de îngrijiri medicale timp de 100-
120 de zile, fapta se încadrează în dispoziţiile art. 194 alin. (1) C. pen., şi nu în alin.
(2), atât timp cât, aşa cum a rezultat din probele administrate, inculpaţii nu au
urmărit producerea consecinţelor prevăzute în art. 194 alin. (1), ci doar aplicarea
unei corecţii1233.
1233
T. Maramureş, dec. pen. nr. 178/1992, cu notă de Viorel Găzdac, în Dreptul nr. 4/1993,
p. 68.
Desigur, în fiecare situaţie, subiectul activ va putea invoca împrejurări prin care să
se stabilească faptul că el nu a putut să prevadă şi nici nu trebuia să prevadă un
rezultat mai grav.
Se observă că, spre deosebire de vechea reglementare, unde agravanta se aplica în

cazul tuturor variantelor de comitere ale infracţiunii în varianta tip, legiuitorul a
exclus din prevederile acestei agravante în legislaţia actuală fapta săvârşită în
scopul producerii urmărilor prevăzute la lit. d) şi e) din art. 194 (respectiv avortul şi
punerea în primejdie a vieţii persoanei). Săvârşirea faptei în împrejurările arătate
va atrage o calificare juridică diferită.
Astfel, săvârşirea unei vătămări corporale în scopul provocării avortului va atrage

un concurs de infracţiuni între vătămarea corporală în varianta tip [art. 194 alin. (1)
C. pen.] şi infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii prevăzută în alin. (2) al art.
201 (spre exemplu, făptuitorul, nervos din cauza faptului că soţia sa nu doreşte să
efectueze un avort, o calcă în picioare în scopul de a-i provoca un avort spontan).
Această situaţie este diferită de întreruperea cursului sarcinii care are ca urmare
vătămarea corporală [art. 201 alin. (3) C. pen.], unde făptuitorul nu intenţionează
să provoace victimei vreo vătămare corporală, ci numai avortul, iar vătămarea
corporală survine ca o urmare praeterintenţionată a acţiunii făptuitorului.
Dacă autorul a urmărit ca prin vătămarea corporală provocată victimei să se ajungă

la suprimarea vieţii acesteia (rezultat care nu s-a produs), va fi tras la răspundere
penală pentru tentativă de omor. În caz că decesul victimei survine ca un rezultat
praeterintenţionat, făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Pentru o corectă încadrare juridică a
faptelor este esenţială stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat
făptuitorul1234.
C. Ap. Cluj, s. pen., dec. nr. 219/2003, în Buletinul Jurisprudenţei C. Ap. Cluj, Ed.
1234
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Infracţiunea se consumă când se produce vreuna dintre urmările

prevăzute de textul incriminator.
În varianta tipică a infracţiunii, tentativa nu se pedepseşte.
Tentativa se pedepseşte însă la fapta incriminată prin art. 194 alin. (2) C. pen.,
adică atunci când s-a comis cu intenţie directă.
B. Sancţionare. În cazul art. 194 alin. (1), persoana fizică se sancţionează cu

închisoare de la 2 la 7 ani, iar în cazul alin. (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 la
10 ani.

Horia Diaconescu, Consideraţii cu privire la latura subiectivă a infracţiunii de
vătămare corporală gravă, în Dreptul nr. 1/2002, p. 104; Horia Diaconescu,
Consideraţii cu privire la încadrarea juridică a faptei care a avut ca urmare
expulzarea post-traumatică a unuia sau mai multor dinţi, în Dreptul nr. 8/2001, p.
108; Viorel Găzdac, Vătămare corporală gravă, în Dreptul nr. 4/1993, p. 68; Angela
Hărăstăşanu, Vătămare corporală gravă. Sluţire, în R.D.P. nr. 1/2003, p. 162;
Gheorghe Josan, Vătămări corporale soldate cu expulzarea a doi dinţi - Încadrare
juridică, în Dreptul nr. 1/2000, p. 131; Ioan Grigore Motoarcă, Vătămare corporală
gravă, în R.D.P. nr. 1/2005, p. 141; Mihaela Mihai, Vătămare corporală. Latura
subiectivă, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 129; Angela Nicolae, Înţelesul noţiunii de sluţire
în sensul legii penale, în Pro Lege nr. 2/1990, p. 73; Viorel Paşca, În legătură cu
problema dacă poate constitui vătămare corporală gravă pierderea unui organ a
cărui funcţionalitate încetase anterior loviturilor, în Dreptul nr. 2-3/1991, p. 39;
Titus Pungă, Vătămare corporală gravă. Sluţire, în R.D.P. nr. 3/2003, p. 110.
Universul Juridic

Comentariu
1.
Dispoziţiile art. 187 noul C. pen. au acelaşi conţinut cu cele prevăzute în art. 1411
C. pen. anterior, text introdus prin art. I pct. 50 din Legea nr. 278/2006.
2.
Justificarea normei explicative a expresiei „pedeapsă prevăzută de lege”
În cuprinsul Părţii generale a Codului penal sau în alte legi penale speciale se
utilizează expresia „pedeapsa prevăzută de lege” în reglementarea mai multor
instituţii, cum sunt: aplicarea legii penale potrivit principiului personalităţii [art. 9
alin. (1) C. pen.] extrădarea (art. 28 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală); recidiva [art. 41 alin. (1) C. pen.];
renunţarea la aplicarea pedepsei [art. 80 alin. (2) lit. d) C. pen.]; consecinţele
răspunderii penale a minorului [art. 114 alin. (2) lit. b) C. pen.]; stabilirea amenzii
pentru persoana juridică [art. 137 alin. (1) C. pen.]; termenele de prescripţie a
răspunderii penale (art. 154 C. pen.); stabilirea infracţiunilor care fac obiectul
graţierii ori al amnistiei etc.
Dispoziţiile art. 187 C. pen. asigură o interpretare unitară expresiei „pedeapsă

prevăzută de lege” folosită, aşa cum rezultă din cele ce precedă, în reglementarea
unor instituţii de drept penal.
3.
Conţinutul normei explicative a expresiei „pedeapsă prevăzută de lege”
Potrivit dispoziţiilor art. 187 C. pen., ori de câte ori în lege se foloseşte expresia
„pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care
incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a
cauzelor de reducere (tentativa, cauză specială de reducere a pedepsei) sau de
majorare a pedepsei (concurs de infracţiuni, recidivă, infracţiune continuată).

Universul Juridic

Comentariu
1161
http://www.just.ro.
1.
Incriminarea infracţiunii de ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată a

omorului, se înscrie pe linia tradiţiei existente în dreptul nostru (art. 468 C. pen. din
1936)1162. Reintroducerea acestui text se impunea însă, înainte de toate, ca urmare
a noului regim al circumstanţelor atenuante consacrat de Partea generală. Într-
adevăr, dacă în precedenta reglementare, împrejurarea avută în vedere în art. 190
putea fi valorificată ca o circumstanţă atenuantă judiciară, ducând astfel la
aplicarea unei pedepse sub minimul special, în noua reglementare, chiar dacă s-ar
reţine o circumstanţă atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va mai situa
obligatoriu sub acest minim. De aceea, pentru a permite aplicarea unei pedepse
care să corespundă gradului de pericol social al acestei fapte, era necesară o
reglementare legală distinctă. În fine, a fost preferată denumirea marginală de
ucidere la cererea victimei şi nu cea de omor la cererea victimei, pentru a exclude
această faptă dintre antecedentele omorului calificat prevăzut de art. 189 lit. e).
1162
Şi în alte legislaţii penale este incriminată ca variantă atenuată a omorului infracţiunea
de ucidere la cererea victimei (§ 216C. pen. german, § 77C. pen. austriac, art. 143 alin. (4)
C. pen. spaniol, art. 134 C. pen. portughez, art. 114 C. pen. elveţian, § 235C. pen.
norvegian). În anumite împrejurări specifice, fapta nu constituie infracţiune (aşa-zisa
eutanasie, curmarea vieţii unui om din milă). Astfel, legislaţiile penale olandeză şi belgiană
au legiferat eutanasia, în condiţii stricte şi dacă este săvârşită de către sau cu asistenţa
medicului.
De asemenea, s-a dorit întărirea prevederii exprese a faptului că în materie de

omucidere consimţământul victimei este inoperant, neputând constitui o cauză
justificativă [art. 22 alin. (2) C. pen.]. Infracţiunea nu are corespondent în Codul
penal anterior.
2.
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă tip, ce constă, potrivit art. 190
C. pen., în uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a
victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată
medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat.
3.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este similar aceluia al infracţiunilor de

omucidere şi constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă.
b) Obiectul material constă în corpul în viaţă al victimei.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică responsabilă penal.
complicitate).
b) Subiectul pasiv este determinat în cazul acestei infracţiuni, neputând fi decât o

persoană care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată
medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat. Spre deosebire
de Codul penal din 1936, care nu impunea nicio condiţie referitoare la calitatea
persoanei, astfel că nu conta cauza pentru care victima stăruia să fie ucisă (boală
incurabilă, cauze privind onoarea, cauze sentimentale etc.), Codul penal din 2009
limitează sfera subiecţilor pasivi numai la persoanele suferind de o boală incurabilă
(spre exemplu cancer, SIDA) ori de o infirmitate gravă (spre exemplu, paralizie
completă). Acestea trebuie atestate medical, pentru a se certifica caracterul
incurabil sau ireversibil al acestora, astfel încât să nu mai existe speranţe de
remediere sau însănătoşire. De asemenea, boala sau infirmitatea trebuie să
cauzeze suferinţe permanente şi greu de suportat. Acestea sunt de natură să pună
la grea încercare din punct de vedere fizic şi psihic atât victima, cât şi pe cei din
anturajul acesteia.
Nu contează dacă victima era sau nu în stare să-şi pună singură capăt vieţii,
deoarece această posibilitate depinde nu numai de condiţia fizică, dar şi de starea
psihică a persoanei (există persoane care doresc cu orice preţ să moară, dar care
nu au tăria de a se sinucide).
În situaţia în care motivul pentru care victima cere făptuitorului să o omoare este
altul decât cel prevăzut mai sus (spre exemplu, deznădejde sentimentală sau
incapacitatea de a se sinucide), fapta va constitui infracţiunea de omor, la care se
pot reţine însă circumstanţe atenuante judiciare determinate de cererea explicită a
victimei [art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.].
4.
a) Elementul material. Sub acest aspect, infracţiunea implică o acţiune de ucidere.

Cum această acţiune a fost descrisă în cadrul infracţiunii de omor, trimitem la
explicaţiile date în analiza art. 188 C. pen. din acest capitol. Pentru existenţa
infracţiunii este necesară săvârşirea faptei la cererea explicită, serioasă, conştientă
şi repetată a victimei.
Cererea trebuie făcută de o persoană aflată în deplinătatea facultăţilor sale mintale

şi care îşi dă seama de ceea ce cere. De asemenea, cererea trebuie să fie explicită,
expresă, iar nu subînţeleasă. Rugămintea trebuie să fie nu numai serioasă, făcută
cu insistenţă şi ca urmare a unei hotărâri ferme, dar şi repetată, hotărârea trebuind
să persiste, ceea ce exclude ideea unei hotărâri luate în pripă, într-un moment de
enervare, deprimare sau deznădejde.
Nu trebuie ca rugăminţile pretinse serioase şi repetate să constituie în realitate un

apel la îngăduinţă sau milă, în acest caz nefiind vorba de o ucidere la cererea
victimei, ci de o infracţiune de omor (spre exemplu, un părinte bătrân, bolnav şi
neputincios, dejnădăjduit de felul neomenos în care îl trata fiul său, îl roagă
insistent pe acesta să îl omoare)1163.
1163
C. Rătescu, H. Aznavorian, I. Ionescu-Dolj, T. Pop, I. Gr. Perieţeanu, M. Papadopolu,
V. Dongoroz, N. Pavelescu, Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol.III, Partea specială, Ed.
Librăriei Socec&Co. S.A., Bucureşti, 1937, p. 102.
b) Urmarea imediată a infracţiunii constă în decesul persoanei.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm este

necesar a se stabili legătura de cauzalitate dintre ceea ce subiectul activ întreprinde
– acţiunea de ucidere şi rezultatul produs – moartea victimei.
Dacă moartea victimei s-a datorat altor cauze, altor evenimente şi acţiunea
întreprinsă de făptuitor a rămas infructuoasă, neexistând raport de cauzalitate, nu
va exista infracţiune.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie care poate fi directă sau

indirectă, după cum autorul a prevăzut urmarea periculoasă şi a urmărit sau a
acceptat producerea rezultatului. Această urmărire sau acceptare a rezultatului
trebuie însă îmbinată cu prevederea faptului că victima doreşte stăruitor acest
lucru. Dacă se stabileşte că făptuitorul cunoştea faptul că cererea victimei constituie
numai o manieră de a-şi exprima deznădejdea, dar nu o dorinţă reală de a fi ucisă,
atunci va exista infracţiunea de omor, iar nu cea de ucidere la cererea victimei.
Fapta va constitui omor chiar în condiţiile unei cereri explicite, serioase, conştiente
şi repetate a victimei, dar care nu a ajuns la cunoştinţa făptuitorului, care a luat
hotărârea de a ucide victima din alte motive (spre exemplu, din interes material,
pentru a o moşteni).
Dacă însă cererea a ajuns la cunoştinţa făptuitorului, nu prezintă importanţă şi nici

nu interesează pentru existenţa infracţiunii de ucidere la cererea victimei scopul în
care a fost săvârşită fapta şi nici mobilul ce l-a determinat pe autor (de pildă:
dorinţa de a obţine unele foloase, milă faţă de unele suferinţe ale victimei etc.).
Acestea (mobilul şi scopul) pot însă servi la individualizarea pedepsei.
5.
Forme. Sancţionare
A. Forme. Uciderea la cererea victimei se consumă în momentul morţii persoanei.

Deşi fapta este susceptibilă de acte de pregătire şi de tentativă, aceste forme
imperfecte ale infracţiunii nu se pedepsesc.
B. Sancţionare. Persoana fizică se pedepseşte pentru fapta de ucidere la cererea

victimei cu închisoare de la unu la 5 ani.

Petre Dungan, Infracţiunea de ucidere la cererea victimei, în R.D.P. nr. 1/2010, p.
48; Eliodor Tanislav, Dreptul la moarte, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 98.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Pedeapsa complementară a interzicerii participării la procedurile de achiziţii publice

era prevăzută într-un conţinut identic şi în Codul penal anterior, astfel că nu vor
exista probleme privind aplicarea legii penale în timp, în ceea ce priveşte această
pedeapsă complementară.
2.
În principiu, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor specifice, orice persoană juridică

poate participa la achiziţia publică. Interzicerea de a participa la procedurile de
achiziţii publice constă în excluderea posibilităţii de a lua parte, direct sau indirect,
la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege,
pe o durată de la unu la 3 ani. Raţiunea interzicerii dreptului de participare la
procedurile de achiziţii publice rezidă în aceea că produsele sau serviciile publice
sunt de interes general, iar o persoană juridică care a comis o infracţiune nu mai
prezintă credibilitatea necesară. Facem precizarea că pedeapsa complementară nu
afectează contractele de achiziţii publice aflate în derulare.
3.
Pedeapsa complementară examinată produce efecte atât în cazul contractelor de

achiziţii publice directe, cât şi în cazul subcontractelor899 încheiate prin interpunere
de persoane. Referitor la subcontracte, facem precizarea că sunt avute în vedere
numai acelea care maschează existenţa unei atribuiri directe, deoarece
subcontractele care nu disimulează o participare indirectă pot fi încheiate de orice
persoană. În cazul în care o persoană care a participat la o procedură de achiziţie
publică şi a câştigat, aceasta rămâne obligată faţă de autoritatea contractantă,
indiferent de împrejurarea că a executat prin forţe proprii lucrarea contractată sau a
subcontractat-o altei persoanei, cu excepţia situaţiei în care, cu respectarea
condiţiilor legale, autoritatea contractantă consimte. Aşadar, dacă persoana juridică
sancţionată penal prin aplicarea acestei pedepse complementare se înţelege cu altă
persoană juridică, în vederea depunerii unei oferte pentru ca aceasta din urmă să
câştige licitaţia, iar ulterior să subcontracteze obiectul achiziţiei publice persoanei
juridice sancţionate penal cu pedeapsa interzicerii participării la procedurile de
achiziţii publice, se va constata că persoana juridică subcontractantă a încălcat
interdicţia impusă de pedeapsa complementară şi va putea fi angajată răspunderea
penală a acesteia pentru săvârşirea infracţiunii de neexecutarea a sancţiunilor
penale prevăzută de art. 288 alin. (3) C. pen.
899
În doctrina franceză se susţine şi opinia că pedeapsa se referă numai la contractele
directe. Pentru referinţe doctrinale şi de drept comparat, a se vedea F. Streteanu, R.
Chiriţă, op. cit., p. 424.
Reglementarea generală a organizării licitaţiilor publice şi condiţiilor de participare

la acestea este realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de
lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii. Conform art. 1 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006: „Prezenta ordonanţă de urgenţă
reglementează procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică, a
contractului de concesiune de lucrări publice şi a contractului de concesiune de
servicii, precum şi modalităţile de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva
actelor emise în legătură cu aceste proceduri”.
4.
Conform art. 3 li. f) din Ordonanaţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006,

contractul de achiziţie publică este contractul care include şi categoria contractului
sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (2)900, cu titlu oneros, încheiat în
scris între una sau mai multe autorităţi contractante, pe de o parte, şi unul sau mai
mulţi operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuţia de lucrări,
furnizarea de produse sau prestarea de servicii, în sensul prezentei ordonanţe de
urgenţă. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 reglementează, pe lângă
achiziţiile publice, şi contractele de concesiune de lucrări şi servicii901.
900
Contractul sectorial este contractul de achiziţie publică care se atribuie în scopul
efectuării unei activităţi relevante în sectoarele de utilitate publică: apă; energie; transport;
poştă.
901
Potrivit art. 3 lit. g), contractul de concesiune de lucrări publice este contractul care are
aceleaşi caracteristici ca şi contractul de lucrări, cu deosebirea că în contrapartida
lucrărilor executate contractantul, în calitate de concesionar, primeşte din partea
autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor
pe o perioadă determinată sau acest drept însoţit de plata unei sume de bani prestabilite.
Iar potrivit art. 3 lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, contractul de
concesiune de servicii este contractul care are aceleaşi caracteristici ca şi contractul de
servicii, cu deosebirea că în contrapartida serviciilor prestate contractantul, în calitate de
concesionar, primeşte din partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul
de a exploata serviciile pe o perioadă determinată sau acest drept însoţit de plata unei sume
de bani prestabilite.
În acest context, apare ca inevitabilă întrebarea: interzicerea participării la

procedurile de achiziţii publice se referă numai la „contractele de achiziţii publice”,
astfel cum sunt acestea definite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006
sau priveşte şi „contractele de concesiune”?
5.
Din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 reiese că toate
contractele reglementate de acest act normativ au ca obiect achiziţii publice,
deoarece achiziţiile publice nu sunt făcute întotdeauna prin contracte de achiziţii
publice, de vreme ce legiuitorul vorbeşte despre: „(…) necesitatea adoptării unor
măsuri urgente pentru elaborarea şi promovarea unei noi legislaţii în domeniul
achiziţiilor publice (…)”. Această soluţie se desprinde şi din alte dispoziţii ale
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, inclusiv normele interpretative
care definesc diferitele categorii de contracte reglementate de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.
Potrivit art. 501din noul Cod de procedură penală, o copie de pe dispozitivul

hotărârii prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa
la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data rămânerii definitive:
a) oficiului registrului comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate

în registrul comerţului;
b) Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în Registrul

naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial;
c) oricărei autorităţi care ţine evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării

formalităţilor de publicitate.
De asemenea, o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a

aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de
achiziţii publice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru
a lua măsurile necesare.
6.
Sursa de inspiraţie pentru legiuitorul român, în ceea ce priveşte pedeapsa

complementară a interzicerii participării la procedurile de achiziţii publice, a
constituit-o Codul penal francez, care prevede această pedeapsă complementară în
art. 131-39, dar cu o denumire diferită902.
902
De fapt, în Codul penal francez sunt două pedepse care acoperă domeniul de aplicare al
interzicerii participării la procedurile de achiziţii publice, şi anume: excluderea din
contractele de antrepriză cu titlu definitiv sau pe o perioadă de cel mult cinci ani şi
interdicţia, cu titlu definitiv sau pe o perioadă de cel mult cinci ani, de a se folosi de banii
publici.

278/2006, în C.D.P. nr. 3/2006, pp. 11-43.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Nu există diferenţe notabile de reglementare faţă de dispoziţiile cuprinse în Codul

penal anterior.
2.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, reabilitarea este întotdeauna de drept.

Aceasta este incidentă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
– împlinirea unui termen de 3 ani;
– calcularea termenului de reabilitare să fie făcută cu luarea în considerare a două

momente:
a) dacă pedeapsa amenzii a fost executată data ce trebuie reţinută este tocmai
această dată;
b) dacă pedeapsa amenzii s-a stins în alt mod (de exemplu, prin prescripţie), data
ce trebuie avută în vedere este momentul când pedeapsa complementară a fost
executată sau considerată ca executată, sub condiţia suplimentară ca pedeapsa
complementară să fie stabilită.

Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; Anca Jurma, Persoana juridică – subiect activ al
răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

Universul Juridic

Comentariu
1.
În afara reformulării denumirii marginale şi a unor modificări de natură gramaticală,

nu sunt ale diferenţe faţă de reglementarea anterioară, astfel că nu vor exista
probleme de aplicare a legii penale în timp cu privire la art. 140 C. pen.
2.
Suspendarea activităţii persoanei juridice a fost reglementată, ca măsură de

siguranţă, şi în Codul penal Carol al II-lea, în art. 85, potrivit căruia: „Suspendarea
constă din încetarea oricărei activităţi a persoanei juridice, chiar sub un alt nume şi
cu alţi directori sau administratori”.
3.
Orice persoană juridică desfăşoară una sau mai multe activităţi, care formează
obiectul său de activitate. Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile
persoanei juridice constă în interzicerea activităţii sau a aceleia dintre activităţile
persoanei juridice în exercitarea căreia infracţiunea a fost săvârşită.
Aplicarea acestei pedepse complementare nu trebuie dispusă pe o durată de timp

prea mare deoarece, indirect, s-ar ajunge la încetarea de fapt a existenţei
persoanei juridice în cauză. De asemenea, în cazul în care activitatea suspendată
este principalul obiect de activitate al persoanei juridice condamnate, efectele
pedepsei se vor extinde în mod implacabil şi asupra salariaţilor acesteia, deci a unor
persoane care, de cele mai multe ori, nu au participat la comiterea infracţiunii
pentru care pedeapsa a fost aplicată.
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii este comparabilă cu pedeapsa
interzicerii exercitării unei profesii sau funcţii aplicabilă persoanei fizice, de aceea,
ca şi în cazul acestei pedepse, credem că trebuie să fie o strânsă legătură între
infracţiunea săvârşită şi activitatea care urmează a fi suspendată. Dacă persoana
juridică desfăşoară mai multe activităţi, pedeapsa complementară a suspendării
întregii activităţi va putea fi dispusă numai dacă infracţiunea comisă are legătură cu
toate activităţile derulate de persoana juridică în cauză884.
884
F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 419.
Pedeapsa complementară examinată nu se confundă cu sancţiunea

contravenţională complementară a suspendării activităţii agentului economic,
prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Pedeapsa complementară a
suspendării activităţii persoanei juridice sau uneia dintre activităţile sale trebuie
deosebită şi de sancţiunea contravenţională complementară privind închiderea
unităţii, reglementată, în mod general, de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.
Diferenţa esenţială dintre pedeapsa complementară şi sancţiunile contravenţionale
complementare constă în faptul că prima se aplică în cazul săvârşirii unei
infracţiuni, iar secundele se aplică în cazul comiterii unor contravenţii. De aici
rezultă şi un regim juridic diferit, aplicabil celor două categorii de sancţiuni juridice.
Deşi, de regulă, această pedeapsă complementară este facultativă, dacă în norma

specială se prevede aplicarea ei, instanţa va fi obligată să o aplice. De asemenea,
aplicarea pedepsei examinate este obligatorie în cazul prevăzut de art. 140 alin. (2)
C. pen., respectiv când instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre
activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei
complementare, dar nu mai mult de 3 luni, dacă nu execută, cu rea-credinţă,
pedeapsa complementară a afişării sau publicării hotărârii de condamnare.
Dacă până la împlinirea termenului stabilit pedeapsa complementară nu a fost pusă

în executare instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
Suspendarea activităţii sau uneia dintre activităţile persoanei juridice nu poate fi

aplicată instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi
organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit
legii şi nici persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
Potrivit art. 499 din noul Cod de procedură penală, o copie de pe dispozitivul
hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării activităţii sau a
uneia dintre activităţile persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive,
organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat
persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau
înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei
juridice, pentru a lua măsurile necesare.
4.
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice este la fel de
răspândită în legislaţiile naţionale ca şi pedeapsa dizolvării, uneori fiind denumită
altfel. Spre exemplu, potrivit art. 36 C. pen. belgian, interdicţia temporară sau
definitivă de a exercita o activitate care ţine de obiectul de activitate al persoanei
juridice va putea fi pronunţată de judecător în cazurile prevăzute de lege. La fel
este denumită şi în Codul penal francez885. În schimb, în Codul penal spaniol,
această pedeapsă complementară este denumită „suspendarea activităţilor
societăţii, întreprinderii, fundaţiei sau asociaţiei”886.
885
Art. 139-39.
886
Art. 129.

juridice în dreptul penal român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;Anca Jurma,
278/2006, în C.D.P. nr. 3/2006, pp. 11-43.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Conţinutul pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru este

reglementat la fel ca în Codul penal anterior, neexistând diferenţe, astfel că nu vor
exista nici probleme de aplicare a legii penale în timp.
La fel ca dizolvarea persoanei juridice sau suspendarea activităţii acesteia, şi

închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice a fost reglementată în Codul
penal Carol al II-lea. În acest cod, pedeapsa analizată era considerată măsură de
siguranţă, în doctrină apreciindu-se că prin aplicarea acesteia se preîntâmpină o
stare de pericol891.
891
V. Dongoroz, op. cit., p. 513.
Potrivit art. 84 C. pen. Carol al II-lea: „Închiderea unui local industrial sau
comercial poate fi ordonată de către instanţă, în cazurile prevăzute de lege, şi când
se constată că această măsură este necesară pentru a împiedeca noi infracţiuni.
Durata închiderii localului este de la o lună la un an.
În materie de contravenţie, închiderea localului nu poate fi pronunţată decât la a

doua recidivă, pentru contravenţie identică, şi pe o durată de la o zi la o lună”.
2.
parte dintre persoanele juridice îşi desfăşoară activitatea în mai multe localităţi sau
în mai multe puncte de lucru (locaţii) ale aceleiaşi localităţi. Pedeapsa
complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în
închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei
juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost
săvârşită infracţiunea.
3.
Aplicarea pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru presupune

îndeplinirea condiţiei ca persoana juridică în cauză să aibă cel puţin două localuri
(puncte) de lucru, deoarece textul legal foloseşte expresia „unuia (...) dintre
punctele de lucru”. Pe de altă parte, dacă întreaga activitate a persoanei juridice se
derulează într-un singur loc, soluţia care se impune este suspendarea activităţii
acesteia, nemaiavând nicio justificare închiderea unicului stabiliment al persoanei
juridice892. Mai mult, dacă persoana juridică are mai multe puncte de lucru, acestea
nu pot fi închise toate. Este necesar ca cel puţin unul să rămână deschis, deoarece
legiuitorul utilizează expresia „mai multora din punctele de lucru”, iar, pe de altă
parte, dacă toate punctele de lucru se impune a fi închise, apreciem că se justifică
aplicarea sancţiunii suspendării activităţii persoanei juridice.
892
Pentru opinia că şi unicul punct de lucru poate fi închis, a se vedea A. Jurma, op. cit., p.
167.
4.
a doua condiţie este ca persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea să aibă scop

lucrativ (societate comercială, societate cooperativă etc.), ceea ce înseamnă că
sunt excluse instituţiile publice şi persoanele juridice fără scop lucrativ (asociaţii,
fundaţii etc.)893. În ceea ce ne priveşte, apreciem că aplicarea acestei pedepse
persoanelor juridice fără scop lucrativ, chiar dacă acestea derulează şi anumite
activităţi aducătore de profit, este exclusă de plano894.
893
894
Pentru opinia că pedeapsa poate fi aplicată, în anumite condiţii, şi persoanelor juridice
fără scop lucrativ, a se vedea A. Jurma, op. cit., p. 164.
Fiind ca natură pedeapsă, această sancţiune are caracter personal, iar nu real, ceea
ce înseamnă că localul respectiv poate fi ulterior dat spre folosinţă altor persoane
sau poate fi folosit cu alte destinaţii895. Dobânditorul localului, nefiind afectat de
pedeapsă, va putea utiliza spaţiul în orice mod legal, inclusiv pentru derularea
activităţii în legătură cu care a fost aplicată pedeapsa complementară a închiderii
punctului de lucru896.
895
896
Idem, p. 222.
5.
În doctrină, se discută în legătură cu raportul dintre această pedeapsă

complementară şi suspendarea activităţii, arătându-se că prima este exclusă de cea
de-a doua897. Acest punct de vedere a fost combătut898. Noi considerăm că
legiuitorul, permiţând cumulul pedepselor complementare, cu excepţia dizolvării, a
lăsat deschisă instanţelor judecătoreşti posibilitatea aplicării unei singure persoane
juridice atât suspendarea activităţii, cât şi închiderea unui punct de lucru. Această
soluţie se impune, de pildă, dacă infracţiunea are legătură strânsă cu un local şi cu
desfăşurarea unei activităţi, alta decât cea derulată în punctul de lucru în cauză.
Sigur că, suspendarea întregii activităţi a persoanei juridice implică oprirea şi a
punctelor de lucru, astfel că cel puţin într-o asemenea ipoteză, cumulul celor două
este exclus sau cel puţin inutil.
897
Idem, p. 423.
898
A se vedea A. Jurma, op. cit., p. 167.
6.
În conformitate cu prevederile art. 500 din noul Cod de procedură penală, o copie
de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice
pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la data rămânerii definitive,
organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a
înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării
sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a
persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
7.
Închiderea unor puncte de lucru este o pedeapsă complementară întâlnită şi în alte

sisteme de drept naţionale, dar sub alte denumiri. Spre exemplu, în Codul penal
francez (art. 131-39), pedeapsa este denumită „închiderea stabilimentului, a unuia
sau mai multor stabilimente ale întreprinderii” şi poate fi dispusă chiar pe durată
nedeterminată. În Codul penal spaniol (art. 129) pedeapsa este numită „închiderea
întreprinderii, localurilor sau stabilimentelor”.

278/2006, în C.D.P. nr. 3/2006, pp. 11-43.

Universul Juridic

Comentariu
I. Noul Cod penal în raport cu legea penală în vigoare
1.
Formularea dispoziţiilor destinate retragerii plângerii prealabile este una mai

extinsă, comparativ cu cea corespondentă din Codul penal anterior.
Potrivit noii reglementări, retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea

penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retractată. În cazul
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din
oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită
de procuror.

2.
În cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei

vătămate, formularea unei asemenea plângeri nu înlătură părţii vătămate dreptul
de a dispune în viitor, în condiţiile prevăzute de lege, de soarta acţiunii penale.
Depunerea plângerii prealabile este o manifestare de voinţă revocabilă.
3.
Una dintre modalităţile de revocare a plângerii prealabile este retragerea acesteia.

Se poate spune că în această materie funcţionează regula simetriei, conform căreia
plângerea prealabilă poate fi retrasă în cazul infracţiunilor pentru care este
necesară, dar numai în cazul acestor infracţiuni. Excepţie fac cazurile când legea
permite promovarea acţiunii penale şi din oficiu, iar organele judiciare s-au
autosesizat.
4.
Retragerea plângerii prealabile este un act juridic unilateral personal prin care
persoana vătămată, ce a formulat plângere prealabilă, retractează această plângere
în mod irevocabil, astfel că ea nu va mai putea reveni asupra retragerii. Retragerea
plângerii prealabile poate avea loc fie personal, fie prin mandatar special.
Considerăm însă că retragerea plângerii se poate face şi prin declaraţie autentică
(sau chiar atestată de avocat), care este înaintată la dosarul cauzei. Dacă declaraţia
de renunţare a ajuns la registratura instanţei în ziua procesului, dar dintr-o eroare a
funcţionarilor aceasta nu a intrat la dosar, cauza aflându-se în recurs, singura
soluţie este promovarea unei contestaţii în anulare.
În jurisprudenţă şi doctrină se discută dacă actul juridic al retragerii plângerii

prealabile poate fi anulat în cazul în care este afectat de vreun motiv de nulitate
(violenţă, dol, eroare etc.). În general, răspunsul este pozitiv, în sensul că anularea
retragerii poate fi obţinută în condiţiile statornicite pentru nulităţile relative, dacă
este vorba despre o încălcare a normelor care disciplinează procesul penal, s-a
produs o vătămare, iar aceasta nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului938.
938
Idem, p. 136.
5.
La cererea inculpatului, instanţa va continua procesul penal pentru a-i da dreptul

acestuia să-şi dovedească nevinovăţia sa. Dacă până la sfârşitul procesului acesta
probează nevinovăţia, el va fi achitat. În caz contrar, va rămâne eficientă
retragerea plângerii prealabile.
Pentru a fi valabilă, retragerea plângerii trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:
– să aibă loc în cazurile prevăzute de lege;
– să existe o manifestare de voinţă neechivocă de retractare;
– să fie totală şi necondiţionată. O eventuală tranzacţie sub aspectul laturii civile

rămâne în afara regimului juridic al retragerii plângerii prealabile, astfel că dacă
făptuitorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tranzacţie el nu poate reveni
asupra retractării, deoarece retragerea a fost totală şi necondiţionată. Singura
posibilitate este aceea ca persoana vătămată să-şi valorifice pretenţiile civile pe cale
unei acţiuni la instanţa civilă;
– să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii939;
939
Sub reglementarea anterioară, în cazul mai multor infractori, retragerea trebuia făcută
faţă de toţi. Retragerea numai faţă de unul dintre făptuitori era lipsită de eficienţă (a se
vedea Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 1248/1978, în R.R.D. nr. 1/1979, p. 50).
– în cazul în care există mai multe persoane vătămate prin aceiaşi faptă să fie
făcută de către toate victimele.
Retragerea plângerii prealabile înlătură atât răspunderea penală, cât şi răspunderea

civilă, inclusiv în ipoteza în care este făcută de persoana juridică prin reprezentanţii
legali sau convenţionali.
Retragerea plângerii penale în faza urmăriri penale poate determina soluţia

neînceperii urmăririi penale sau a încetării urmăririi penale, după caz, iar în faza de
judecată, instanţa va dispune încetarea procesului penal. Retragerea plângerii
prealabile este posibilă cât timp există un proces penal în curs sau sunt derulate
acte premergătoare. După emiterea unei soluţii definitive, retragerea plângerii
prealabile nu mai poate fi făcută, deoarece lipseşte acţiunea penală.
Contestarea în recurs de către un părinte a retragerii plângerii prealabile făcută de

celălalt nu poate avea loc, deoarece ambii părinţi exercită drepturile părinteşti940.
940
A se vedea Trib. Hunedoara, decizia penală nr. 31/1983, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 68.

Nicolae Bonchiş, Cauzele care înlătură răspunderea penală, Ed. Imprimeriei de Vest,
Oradea, 1999; Maria Ioana Michinici, Din nou despre caracterul total şi
necondiţionat a retragerii plângerii prealabile, în Dreptul nr. 9/2001, p. 108;
Georgeta-Luminiţa Nicolae, Aspecte teoretice privind retragerea plângerii prealabile
şi împăcarea părţilor, în Dreptul nr. 7/2000, p. 100; Mihaela Vasiescu, Unele
probleme privind interpretarea articolului 131 alineatul 5C. pen., în Dreptul nr.
4/2000, p. 109; Alexandra-Mihaela Şinc, Unitatea naturală de infracţiune în cazul
pluralităţii de subiecţi pasivi la infracţiunile contra patrimoniului. Retragerea
plângerii prealabile de către una din părţile vătămate, în Dreptul nr. 1/2000, p. 133.
Universul Juridic

Comentariu
1.
Regimul juridic al împăcării a fost schimbat în mod substanţial, aceasta putând

interveni, de regulă, exclusiv în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-
a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres.
Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi

numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau

convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia şi produce efecte
numai în ceea ce priveşte persoanele între care a avut loc.
2.
Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, în cazul căreia funcţionează

regula simetriei, împăcarea părţilor nu este posibilă decât dacă este prevăzut acest
lucru în mod expres941.
941
În Codul penal anterior exista o excepţie, şi anume infracţiunea de seducţie, în cazul
căreia era posibilă împăcarea, deşi nu era necesară plângerea prealabilă.
Pentru a produce efecte juridice, împăcarea trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:
– să aibă loc în cazurile prevăzute de lege (de regulă, când acţiunea penală se pune
în mişcare din oficiu);
– să intervină direct între partea vătămată şi infractor sau prin mandatar special;
– să fie totală şi necondiţionată;
– să intervină până la citirea actului de sesizare în faţa instanţei.
În caz de reluare a procesului penal dintr-o etapă procesuală anterioară citirii

actului de sesizare, împăcarea redevine posibilă.
Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit.

Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de
reprezentanţii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot
împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau

convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea
intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată
nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi
fapte. Dacă infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei juridice
vătămate, dispoziţiile art. 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
3.
Când împăcarea presupune şi încheierea unei tranzacţii, dacă vreuna dintre părţi nu
o respectă, partea îndreptăţită are la îndemână o acţiune civilă. O eventuală cauză
de nulitate a tranzacţiei nu poate fi rezolvată decât pe baza unei acţiuni civile în
anularea înţelegerii942, iar în caz de câştig putând fi iniţiată o cerere de revizuire.
942
A se vedea Trib. Suceava, decizia penală nr. 58/1980, în R.R.D. nr. 7/1980, p. 57.
Când există pluralitate de făptuitori, iar partea vătămată se împacă numai cu unii
dintre aceştia, circumstanţa agravantă a săvârşirii faptei de trei sau mai multe
persoane împreună poate fi reţinută cu toate că urmează să răspundă penal mai
puţin de trei dintre făptuitori943.
943
A se vedea Trib. Suceava, decizia penală nr. 188/1981, în R.R.D. nr. 1/1982, p. 49.
Conform art. 18 din noul Cod de procedură penală, referitor la pretenţiile civile, în
cursul procesului penal, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente
pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii. De asemenea,
inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în
parte, pretenţiile părţii civile.
În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura

recunoaşterii. Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.

Oradea, 1999; Georgeta-Luminiţa Nicolae, Aspecte teoretice privind retragerea
plângerii prealabile şi împăcarea părţilor, în Dreptul nr. 7/2000, p. 100; Mihaela
Vasiescu, Unele probleme privind interpretarea articolului 131 alineatul 5C. pen., în
Dreptul nr. 4/2000, p. 109; Ioan Mirea, Retragerea plângerii prealabile ori
împăcarea părţilor. Consecinţe, în Dreptul nr. 7/1998, p. 123; Teodor Coman,
Aprecieri în legătură cu condiţiile de existenţă ale împăcării părţilor, în Dreptul nr.
11/2000, p. 128.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Art. 151 C. pen. este o dispoziţie legală fără corespondent în reglementarea

anterioară, astfel că în caz de situaţie tranzitorie, legea penală mai favorabilă este
legea anterioară, care nu prevedea posibilitatea angajării răspunderii penale în
ipoteza pierderii personalităţii juridice prin fuziune, absorbţie sau divizare
intervenită după comiterea infracţiunii.
2.
La prima vedere, textul legal comentat ar putea fi considerat că reprezintă o

excepţie de la regula personalităţii răspunderii penale, deoarece deşi din punct de
vedere juridic o entitate colectivă şi-a încetat existenţa, răspunderea se transmite
către alte persoane juridice.
Un examen serios al elementelor persoanei juridice relevă faptul că persoanele

juridice nu trebuie tratate din punct de vedere legal în mod identic cu persoanele
fizice pentru că acestea din urmă prin moarte îşi încetează realmente existenţa, în
tip ce fuziunea, absorbţia sau divizarea unor persoane juridice sunt numai alte
forme de existenţă a acestora, deoarece de multe ori sunt preluaţi angajaţii, este
continuat obiectul de activitate etc.
Prin introducerea art. 151 în Codul penal, de fapt, legiuitorul a urmărit să prevină
sustragerea unor persoane juridice de la răspundere penală.
Conform art. 151 alin. (3) C. pen., la individualizarea pedepsei se va ţine seama de
cifra de afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care
a comis infracţiunea, precum şi de partea din patrimoniul acesteia care a fost
transmisă fiecărei persoane juridice participante la operaţiune.
Conform art. 495 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, persoana juridică este
obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune,
divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social. În
temeiul art. 496 noul Cod de procedură penală, după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi până la executarea pedepselor
aplicate, nu se poate iniţia fuziunea, divizarea, dizolvarea, lichidarea sau reducerea
capitalului social al acesteia.
Potrivit art. 493 alin. (1) lit. c) din noul Cod de procedură penală, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, poate
dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că
persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se
asigura buna desfăşurare a procesului penal, suspendarea fuziunii, a divizării sau a
reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul
urmăririi penale.
3.
Legiuitorul român s-a inspirat din alte legislaţii europene, şi anume din cea italiană,
belgiană şi portugheză909.
909
Pentru detalii, a se vedea A. Jurma, op. cit., p. 263.

278/2006, în C.D.P. nr. 3/2006, pp. 11-43.

Universul Juridic
Comentariu
1.
Cazurile de suspendare a termenelor prescripţiei răspunderii penale sunt prevăzute

în dispoziţiile art. 165. noul C. pen. nu a adus însă modificări în materia suspendării
prescripţiei răspunderii penale, astfel cum era aceasta reglementată în prevederile
art. 128 alin. (1) şi (3) C. pen. anterior.
2.
Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o

dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal (de exemplu,
izolarea unei zone a ţării din cauza unei calamităţi). Este, de asemenea, un caz de
suspendare a termenului prescripţiei, suspendarea procesului penal. Cauzele de
suspendare, spre deosebire de cele de întrerupere, produc efecte in personam.
Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. Prescripţia
specială nu este incidentă în domeniul suspendării termenului de prescripţie a
răspunderii penale, cu toate că raţiunile sunt aceleaşi ca cele din materia
întreruperii927.
927
A se vedea N. Bonchiş, op. cit., p. 60. C. Bulai susţine că, întrucât legiuitorul nu admite
imprescriptibilitatea decât în mod excepţional, în cazul infracţiunilor contra păcii şi
omenirii, şi în cazul suspendării operează prescripţia specială prevăzută pentru
întreruperea prescripţiei (C. Bulai, op. cit., p. 338).

Oradea, 1999.

Universul Juridic
Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Lutz c. Germaniei. Curtea a arătat că noţiunile „acuzaţie în materie penală”

(„accusation en matiere pénale”, „criminal charge”), „acuzat de comiterea unei
infracţiuni” („accusé d'une infraction”, „charged with a criminal offence”) şi „acuzat”
(„accuse”, „charged with a criminal offence”), folosite în cele 3 paragrafe ale art. 6,
au în vedere situaţii identice, subsumate aceleiaşi noţiuni: persoană care este
acuzată de săvârşirea unei fapte penale (C.E.D.O., hotărârea din 25 august 1987,
serie A nr. 123, §52, apud C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Comentariu pe articole, pp. 410-412).
2.
De asemenea, noţiunea de „acuzaţie în materie penală” are caracter autonom; ea

trebuie privită „în sensul Convenţiei”, cu atât mai mult cu cât art. 6 parag. 1, ca şi
art. 5 parag. 2, de altfel, utilizează, în versiunea lor engleză, cuvântul „charge”, cu
o arie mai vastă de cuprindere decât noţiunea de „acuzaţie” propriu-zisă (C.E.D.O.,
hotărârea din 27 februarie 1980, apud C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului. Comentariu pe articole, pp. 410-412).
3.
Cauzele Schmautzer c. Austriei, Garyfallou AEBE c. Greciei. Pentru a se stabili dacă

o persoană este „acuzată” de săvârşirea unei fapte penale, Curtea a stabilit, în
jurisprudenţa sa, următoarele trei criterii: a) calificarea ei ca infracţiune în legea
naţională; b) natura infracţiunii; c) natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii ce
urmează a fi aplicată autorului ei. Instanţa europeană a precizat că aceste criterii
sunt alternative, nu cumulative (C.E.D.O., hotărârea din 23 octombrie 1995, serie A
nr. 32K A, hotărârea din 24 septembrie 1997, Recueil 1997-V, §33, apud C. Bîrsan,
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, pp. 410-412).
Decizii de speţă din jurisprudenţa franceză
4.
Răspunderea penală a statului – persoană juridică. Pentru aplicarea art. 706-3 C.
proc. pen. francez, infracţiunea nu este luată în considerare ca element obiectiv,
independent de persoana autorului său, şi este indiferent dacă autorul prezumat al
infracţiunii nu poate fi urmărit penal din motivul existenţei unei cauze de
neimputabilitate. Se respinge mijlocul prin care prejudiciul victimei va fi imputat
unei persoane juridice – Statul, deoarece această persoană nu poate fi, prin
definiţie, autorul unei infracţiuni, fie ea doar materială […] (Curtea franceză de
Casaţie, s. civ., hotărârea nr. 2/2000, în Bul. civ. II, nr. 161, Dalloz, Code pénal,
2006, p. 91).
5.
Unităţile administrativ-teritoriale. Răspundere penală. În termenii alin. (2) al art.

122-2 C. pen. francez, unităţile administrativ-teritoriale şi diviziunile acestora nu
sunt responsabile penal decât pentru infracţiunile comise în exerciţiul activităţilor
susceptibile de a face obiectul convenţiilor de delegare a serviciului public; în mod
special, animarea claselor în activităţi şcolare de descoperire, desfăşurate pe
perioada anului şcolar, constituie o activitate a serviciului public de învăţământ
care, prin natura sa, nu este susceptibilă de a face obiectul convenţiilor de delegare
a serviciului public; o unitate administrativ-teritorială nu poate fi trasă la
răspundere penală pentru comiterea de infracţiuni în cadrul unei asemenea
activităţi; pentru a susţine că o comună nu este susceptibilă de fi supusă urmăririi
în justiţie, sub motivul săvârşirii unui accident în apropierea ieşirii unei unităţi
şcolare, curtea de apel a reţinut că faptele imputate au fost comise în exerciţiul unei
activităţi la “periferia serviciului public de învăţământ”, la care pot participa
persoane private, care nu relevă vreo prerogativă de putere publică şi care n-ar
putea fi, prin urmare, delegată (Curtea franceză de Casaţie, s. pen., hotărârea din
12 decembrie 2000, în Bul. Crim. nr. 371, Dalloz, Code pénal, 2006, p. 91).
6.
Personalitatea juridică, o condiţie pentru tragerea la răspundere penală a persoanei

juridice. O societate comercială încetează ca subiect de drept inclusiv prin efectul
unei hotărâri judecătoreşti de lichidare judiciară (articolul 1844-7, 7,C. civ. fr.).
Dispariţia persoanei juridice conduce în mod necesar la stingerea acţiunii publice,
potrivit dispoziţiilor art. 6 C. proc. pen. fr. (T. corr.1 Troyes, hotărârea din 10
decembrie 1996, în Dalloz, Code pénal, 2006, p. 90).
7.
Noţiunea de reprezentant al persoanei juridice. Au calitatea de reprezentant în

sensul art. 121-2 persoanele prevăzute cu competenţa, autoritatea şi mijloacele
necesare pe baza unei delegări de puteri din partea organelor persoanei juridice sau
a unei subdelegări a puterilor unei persoane delegate de aceleaşi organe. (…) Este
cazul unui director salariat al unui magazin relevant, al unei mari mărci comerciale,
care este titularul unei delegări de puteri în materie de politică comercială şi
economică aprobată de directorul regional, care era el însuşi delegatar al unui
director general al societăţii. Este organul director al unei întreprinderi în sensul art.
121-2 C. pen. preşedintele – director general (Curtea franceză de Casaţie, s. pen.,
hotărârea din 26 iunie 2001, în Bul. crim. nr. 161, Dalloz, Code pénal, 2006, p. 92).
8.
Noţiunea de reprezentant al persoanei juridice. Expresia „organ sau reprezentant al

persoanei juridice” se poate aplica mai ales directorului general şi salariaţilor ce
exercită puterile acestuia pe cale de delegare. Practic, interpretarea restrictivă, care
ar presupune o greşeală a unui organ de drept al persoanei juridice ar interzice
implicarea unei societăţi economice mixte pentru infracţiunile comise în cadrul
exploatării industriale şi comerciale, de vreme ce consiliul de administraţie şi
preşedintele nu au puteri decât cu privire la gestionarea administrativă; evident,
dorinţa legislatorului este să extindă răspunderea persoanelor juridice în acest
domeniu de exploatare industrială şi comercială, prin incriminarea infracţiunilor cum
ar fi uciderea din culpă (TGI1 Grenoble, hotărârea din 15 mai 1997, în Dalloz, Code
pénal, 2006, p. 92);
9.
Noţiunea de reprezentant al persoanei juridice. Nu contează dacă persoanele fizice

a căror răspundere penală poate fi reţinută sunt membre ale organelor sociale ale
persoanei juridice urmărite, şi ea, în justiţie, din moment ce aprecierea concretă a
circumstanţelor de fapt conduce la reţinerea faptului că hotărârea cu vinovăţie a
deschiderii unei piste de schi publicului, producându-se un accident soldat cu
moartea unei victime, s-a luat de comun acord de aceste persoane şi că, faţă de
acest public, ele sunt acelea care în mod normal au exercitat puterea de decizie a
persoanei juridice în cadrul contractului de teleschi şi al obligaţiei sale accesorii de
securitate; aceste persoane constituie deci reprezentanţii persoanei juridice în
sensul şi în aplicarea art. 121-2 C. pen. (TGI Grenoble, hotărârea din 25 februarie
1998, în Dalloz, Code pénal, 2006, p. 93).
10.
Noţiunea de reprezentant al persoanei juridice. (1) Delegatul puterii reprezintă

persoana juridică în sensul art. 121-2 C. pen. în materie de igienă şi securitate
(Curtea franceză de Casaţie, s. pen., hotărârea din 14 decembrie 1999, în Bul.
crim. nr. 306, Dalloz, Code pénal, 2006, p. 93).
(2) Salariatul unei societăţi, titular al unei delegări de puteri în materie de igienă şi
securitate, este un reprezentant al persoanei juridice în sensul art. 121-2 C. pen.;
el angajează deci răspunderea penală a acesteia în cazul atingerii involuntare a
vieţii sau integrităţii fizice ce-şi găseşte cauza într-o nerespectare a regulilor pe
care era obligat să le respecte în baza delegării sale (Curtea franceză de Casaţie, s.
pen., hotărârea din 30 mai 2000, în Bul. crim. nr. 206, Dalloz, Code pénal, 2006, p.
93).
11.
Noţiunea de reprezentant al persoanei juridice. Este reprezentant al unei bănci
(BNP) directorul uneia dintre agenţiile sale (…) (TGI Bastia, hotărârea din 3 iunie
1997, în Dalloz, Code pénal, 2006, p. 92).
12.
Noţiunea de reprezentant al persoanei juridice. Este organ al unei comune:

primarul, care are sarcina de a veghea ca activităţile de însoţire şcolară organizate
de comună să nu comporte un risc manifest pentru sănătatea şi securitatea copiilor
şi ale cărui neglijenţe în încadrarea agenţilor săi şi controlul serviciilor sale sunt în
legătură sigură cu omuciderile şi rănirile din culpă imputate comunei (…) (TGI
Grenoble, hotărârea din 15 septembrie 1997, în Dalloz, Code pénal, 2006, p. 93).
13.
Noţiunea de reprezentant al persoanei juridice. La fel, (are calitatea de

reprezentant) coordonatoarea unui serviciu comunal cu caracter socio-educativ
constând în oferirea de activităţi de descoperire a naturii către copiii şcolari, ale
cărui imprudenţe stau la baza cauzelor omuciderilor şi rănirilor produse, imputate
comunei (TGI Grenoble, hotărârea din 15 septembrie 1997, în Dalloz, Code pénal,
2006, p. 93).
14.
Săvârşirea faptei în numele persoanei juridice. Rezultă din articolul 121-2C. pen. că
persoanele juridice nu pot fi declarate răspunzătoare penal decât dacă s-a stabilit
că infracţiunea a fost comisă în numele lor de către organele sau reprezentanţii
acestora; nu îşi justifică hotărârea, faţă de acest text, curtea de apel care, pentru a
caracteriza în privinţa unei societăţi elementul de intenţie a delictului de uz al unei
atestări false, se limitează la a enunţa că această „societate” nu putea ignora faptul
că atestările prezentate în justiţie de directorul său general comportau anumite
afirmaţii inexacte, deşi era sarcina judecătorilor de al doilea grad să cerceteze dacă
directorul general, organ al societăţii, avusese personal cunoştinţă de inexactitatea
faptelor relatate în aceste atestări. (…) Nu este totuşi necesar ca organul sau
reprezentantul să fi fost personal declarat vinovat de faptele imputate persoanei
juridice (sol. impl.). (…) (Curtea franceză de Casaţie, s. pen., hotărârea din 2
decembrie 1997, în Bul. crim. nr. 408; Curtea franceză de Casaţie, s. pen.,
hotărârea din 21 martie 2000, în Bul. crim. nr. 128, Dalloz, Code pénal, 2006, p.
93).
15.
Săvârşirea faptei în numele persoanei juridice. Rezultă din art. 121-2 C. pen. că
persoanele juridice nu pot fi declarate răspunzătoare penal decât dacă s-a stabilit
că infracţiunea a fost comisă în numele lor de către organele sau reprezentanţii
acestora; îşi justifică decizia faţă de acest text curtea de apel care, statuând asupra
intereselor civile, în urma unei scoateri definitive de sub urmărire penală, declară
infracţiunea de uz al unei atestări false, caracterizată cu privire la o societate,
scoţând în evidenţă, pe de o parte, faptul că consilierul de resurse umane a angajat
societatea respectivă procedând la o concediere întemeiată pe o atestare ţinând
cont de fapte inexacte material şi conţinând un fals intelectual evident şi, pe de altă
parte, că la prezentarea acestei atestări în faţa instanţei de dreptul muncii, formată
dintr-un complet conţinând un număr egal de reprezentanţi ai salariatului şi ai
patronatului, şi apoi a curţii de apel, societatea a putut folosi prin organele ce
aveau puterea de a o angaja un document, ţinând cont de faptele materiale
inexacte şi contestate formal; pe baza acestor enunţuri singure, rezultă că
infracţiunea imputată, caracterizată în toate elementele sale, atât material, cât şi ca
intenţie, a fost comisă în numele societăţii de către organele sale (Curtea franceză
de Casaţie, s. pen., hotărârea din 2 decembrie 1997, în Bul. crim. nr. 408; Curtea
franceză de Casaţie, s. pen., hotărârea din 21 martie 2000, în Bul. crim. nr. 128,
Dalloz, Code pénal, 2006, p. 93).
16.

juridice. Fiind constatat faptul că lichidarea unei asociaţii a fost pronunţată,
operaţiunile de lichidare au fost închise prin hotărâre judecătorească şi că asociaţia
a fost dizolvată, urmărirea penală nu poate fi exercitată împotriva acestei asociaţii,
care nu mai are o existenţă legală, şi nici faţă de preşedintele acesteia (TGI Paris,
hotărârea din 4 mai 1998, Dalloz, Code pénal, 2006, p. 90).
17.

juridice. În conformitate cu art. 121-1 C. pen. fr., nimeni nu este responsabil penal
decât pentru propria sa faptă; este nelegală hotărârea instanţei potrivit căreia se
constată vinovăţia unei societăţi comerciale, care absoarbe între timp o altă
societate, vinovată de săvârşirea infracţiunii de agresiune şi leziuni accidentale
(asupra a doi funcţionari de birou puşi să transporte plăci de sticlă), susţinând că
aceasta din urmă, deşi radiată din Registrul comerţului, ca urmare a fuziunii (prin
absorbţie) intervenite, nu a fost lichidată, societatea absorbantă fiind un substituit,
ca efect al transferului tuturor drepturilor sale, al activului şi pasivului societăţii
absorbite, în timp ce prin absorbţie s-a pierdut existenţa juridică a acesteia din
urmă. (Curtea franceză de Casaţie, s. pen., hotărârea din 20 iunie 2000, în Bul.
crim. nr. 237, Dalloz, Code pénal, 2006, p. 90).
18.
Unităţile administrativ-teritoriale. Răspundere penală. Nu poate fi considerat că o

activitate care, prin natura sa sau în virtutea legii, nu este susceptibilă de delegare
a serviciului public, respectiv o misiune socio-educativă constând în oferirea, de
către primărie, copiilor unei şcoli dintr-o comună de activităţi de descoperire a
naturii, în timp ce această misiune, care este pur facultativă pentru comună
(primărie), se află la periferia serviciului public de învăţământ stricto sensu,
excluzând orice ingerinţă în responsabilitatea pedagogică a profesorilor,
neimplicând un transfer privind supravegherea elevilor, care incumbă exclusiv
profesorilor (TGI Grenoble, hotărârea din 15 septembrie 1997, în Dalloz, Code
pénal, 2006, p. 91).
19.
Unităţile administrativ-teritoriale. Răspundere penală. Este susceptibilă să constituie

obiectul unei delegări de serviciu public orice activitate având ca obiect gestionarea
unui astfel de serviciu, în cazul în care, având în vedere natura sa şi absenţa unor
dispoziţii legale sau reglementări contrare, poate fi încredinţat, de către unitatea
administrativ-teritorială, unui delegat public sau privat retribuit, în mare parte, pe
baza rezultatelor obţinute din gestionarea activităţii, aşa cum este cazul cu
activitatea legată de funcţionarea unui teatru (Curtea franceză de Casaţie, s. pen.,
hotărârea din 3 aprilie 2002, în Bul. crim. nr. 77, Dalloz, Code pénal, 2006, p. 91).
20.
Unităţile administrativ-teritoriale. Răspundere penală. Dacă gestionarea serviciului

de transport şcolar este susceptibilă de a constitui obiectul unei convenţii de
delegare de serviciu public, acest fapt nu rămâne adevărat în privinţa organizării
sale, care este încredinţată Departamentului, în conformitate cu art. L 213-11 Codul
francez al educaţiei şi care include determinarea de itinerarii de urmat şi puncte de
oprire; astfel, responsabilitatea penală a Departamentului nu poate fi (re)cercetată
pentru un accident comis la locul de oprire şcolară, care nu oferă garanţiile
necesare de securitate (Curtea franceză de Casaţie, s. pen., hotărârea din 6 aprilie,
în Bul. crim. nr. 89, Dalloz, Code pénal, 2006, p. 91).
21.
Unităţile administrativ-teritoriale. Răspundere penală. Potrivit art. 121-2 C. pen.,

unităţile administrativ-teritoriale şi subdiviziunile lor sunt răspunzătoare penal
pentru infracţiunile comise în beneficiul lor de către organele sau reprezentanţii
acestora, în exercitarea activităţilor care pot face obiectul unor acorduri de delegare
de serviciu public; încalcă acest text de lege instanţa care, ca urmare a procedurii
deschise datorită producerii unei avalanşe care a acoperit schiorii ce practicau schi
pe pistă, a exonerat de răspundere comuna, ce avea în administrare zona de schi,
pentru că nu a închis zona de schi, în pofida riscului de avalanşă existent, sub
motivul pretins că închiderea zonei de schi intră în competenţa poliţiei, cu care
primăria nu poate încheia o convenţie de delegare a serviciului public, în timp ce
obligaţiile legale ale poliţiei primăriei în prevenirea avalanşelor, prevăzute de art. L.
CGCL 2212-2 (Codul general al unităţilor administrative-teritoriale, Dalloz), nu
exclud, în caz de încălcare a obligaţiilor de siguranţă prevăzute în standarde,
răspunderea operatorului în ceea ce priveşte utilizatorul (Curtea franceză de
Casaţie, s. pen., hotărârea din 14 martie 2000, în Bul. crim. nr. 114, Dalloz, Code
pénal, 2006, p. 92).
22.
Participaţia penală. Prevăzând dispoziţiile art. 121-2 C. pen. fr., potrivit cărora
persoana juridică este responsabilă penal pentru neglijenţa organelor sale sau a
reprezentanţilor acesteia, legiuitorul francez nu a reglementat urmărirea penală
personală a reprezentanţilor legali ai persoanei juridice. Alin. (3) al acestui text de
lege prevede, într-adevăr, în mod expres, că răspunderea penală a persoanelor
juridice nu exclude răspunderea penală a acestor persoane fizice (TGI Grenoble,
hotărârea din 15 mai 1997, Dalloz, Code pénal, 2006, p. 94).
23.
Participaţia penală. Reprezentantul legal al unei societăţi comerciale nu poate fi

declarat complicele societăţii, din moment ce niciun element material distinct de
cele care au făcut societatea răspunzătoare din punct de vedere penal nu-i poate fi
imputat, complicitatea necesitând acte de ajutor sau asistenţă pentru a înlesni
pregătirea sau consumarea infracţiunii; actele care au făcut persoana juridică
răspunzătoare sunt acelea ale autorilor infracţiunii; a obţine o condamnare pe
această bază ar conduce la condamnarea sistematică a organelor de conducere
pentru că ele reprezintă (TGI Bethune, hotărârea din 12 noiembrie 1996, în Dalloz,
Code pénal, 2006, p. 94).
24.
Participaţia penală. În conformitate cu art. 121-2 alin. (1) C. pen, persoanele

juridice sunt răspunzătoare penal pentru infracţiunile comise în beneficiul lor de
către organele sau reprezentanţii acestora; în plus, din alin. (3) al aceluiaşi articol
rezultă că o astfel de responsabilitate nu exclude răspunderea penală a persoanelor
fizice care sunt autorii aceleiaşi fapte; prin această prevedere, legiuitorul a înţeles
să evite ca un reprezentant al persoanei juridice să beneficieze de impunitate doar
pentru că a acţionat în numele de acesteia; prin urmare, nu este necesar ca
societatea să fi comis acte, altele decât cele care constituie presupusa infracţiune
săvârşită de organele sau reprezentanţii săi; răspunderea sa penală este analizată
ca o responsabilitate a faptei personale săvârşite prin reprezentant, nu prin
substituit, şi este angajată atâta timp cât organele sau reprezentanţii săi, care
exprimă dorinţa sa în mod legal, comit în numele lor, ca autori, elementul material
şi elementul moral al unei infracţiuni; în cazul de faţă, cei acuzaţi au recunoscut că
au acţionat cu bună ştiinţă, ca parte a îndatoririlor de serviciu, în calitate de
director şi în interesul exclusiv al societăţii comerciale, vinovăţia lor fiind stabilită în
mod oficial, iar societatea comercială va fi, de asemenea, ţinută să răspundă penal
(Lyon, hotărârea din 3 iunie 1998,în Dalloz, Code pénal, 2006, p. 94).
Notă: Multă vreme, dreptul penal francez nu a cunoscut decât un singur destinatar
– fiinţa umană, persoana fizică, cea care este înzestrată cu existenţă naturală şi
palpabilă. “Nu am dejunat niciodată cu o persoană juridică”, rezuma butada1.
1
J.C. Soyer, Droit pénal et procédure pénale, 19e édition, L.G.D.J., Paris, 2006, p. 83
Însă, în perioada contemporană, ficţiunea juridică devine realitate. S-a observat că

grupurile de interese au dobândit o putere de acţiune care o depăşeşte, devenind
superioară, pe cea a indivizilor particulari. Acesta explică de ce dreptul penal
francez modern a prevăzut răspunderea penală a persoanei juridice, sub condiţia
adaptării în consecinţă a condiţiilor culpabilităţii sale, ca şi a modalităţilor stabilirii
pedepsei. ?i Codul penal francez de la 1992 reglementează răspunderea penală a
persoanei juridice, pe care Legea Perben a generalizat-o, începând de la 31
decembrie 20052.
2
J.C. Soyer, op. cit., p. 83
Legiuitorul penal francez, la fel ca cel englez, finlandez, estonian şi norvegian,

consacră “teoria ricoşeului”, a răspunderii indirecte, statuând în art. 121-2 alin. (1)
C. pen. fr. că “Persoanele juridice, cu excepţia Statului, sunt responsabile penal,
potrivit distincţiilor prevăzute în art. 121-4 – art. 121-7 (…), pentru infracţiunile
comise, în interesul lor, de către organele sau reprezentanţii acestora”. Cu alte
cuvinte, infracţiunea nu poate fi imputată persoanei juridice decât dacă a fost
comisă de către o persoană fizică, anume prevăzută în textul de lege.
Legiuitorul penal român, atât în actualul Cod penal, prin reglementarea adusă prin
Legea nr. 278/2006, cât şi în noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009,
consacră teoria faptului autonom, a răspunderii directe a persoanei juridice
(însuşindu-şi viziunea legiuitorului penal belgian, olandez, suedez). Persoana
juridică este răspunzătoare cu titlu direct, pentru propria sa faptă, independent de
răspunderea penală a persoanei fizice care a comis fapta3. Art. 191 alin. (1) C. pen.
român prevede că: “(1) Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea
obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta
a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală”. Reglementarea a
fost preluată şi în noul Cod penal, imunitatea de care beneficiază instituţiile publice
fiind prevăzută într-un alineat distinct [alin. (2) al art. 135 din noul Cod penal], fiind
eliminată cerinţa existenţei elementului subiectiv al infracţiunii.
3
J. Pradel, Droit pénal comparé, 3e édition, Dalloz, Paris, 2008, pp. 163-179
Chestiunea comună pe care o ridică cele două teorii este aceea a poziţiei persoanei
fizice în cadrul represiunii. În sistemul indirect, al ricoşeului, lucrurile sunt clare:
persoana juridică nu poate fi angajată penal decât pentru infracţiunea comisă de
către o persoană fizică, în condiţiile prevăzute de lege; persoana fizică poate fi ea
însăşi urmărită penal, dacă este determinată. În sistemul răspunderii directe,
accentul este pus doar pe persoana juridică, responsabilă independent de orice
persoana fizică. Cu toate acestea, liniile de demarcaţie între cele două teorii par să
se estompeze, pentru a înlătura o lacună în represiune, care apare în teoria
ricoşeului, aceea a imposibilităţii de tragere la răspundere penală a persoanei
juridice decât dacă infracţiunea a fost în mod necesar comisă de o persoană fizică4.
4
J. Pradel, op.cit., p. 175
Jurisprudenţa penală franceză5 a stabilit, în cazul căderii accidentale mortale a unui
muncitor care traversa imprudent o pasarelă metalică, faptul că infracţiunea de
omucidere involuntară nu a putut fi comisă, în sarcina societăţii, decât de organele
sau reprezentanţii săi. Suntem foarte aproape de “fapta difuză”, care se manifestă
printr-o greşeală de organizare sau funcţionare şi care nu poate fi legată de un
organ sau reprezentant precis, determinat. Evident, aceasta se îndepărtează de
teoria ricoşeului, care implică determinarea persoanei fizice, a autorului infracţiunii.
Această schimbare este realistă.
5
Curtea franceză de Casaţie, s. pen., hotărârea din 20 iunie 2006, în Bul. crim. nr. 188,
apud J. Pradel, op. cit., p. 172. A se vedea şi Recomandarea Consiliului Europei n° R (88)
din 20 octombrie 1988 cu privire la măsurile de combatere a pirateriei în domeniul
dreptului de autor şi al drepturilor conexe, care invită Statele să reţină răspunderea
persoanei juridice, indiferent dacă a fost sau nu identificată persoana fizică ce a comis
faptele sau nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii cu privire la fapta
săvârşită de persoana fizică.
Indicarea în cuprinsul prezentei lucrări a unui număr relevant de soluţii din

jurisprudenţa penală franceză vine să aducă un plus de elemente din practica
instanţelor franceze, cu privire la aspectele comune din legislaţiile franceză şi
română.
Astfel, au fost prezentate hotărâri cu privire la condiţiile de tragere la răspundere

penală a persoanei juridice, în primul rând, aceea a existenţei personalităţii juridice
a acesteia (în acest sens, a se vedea hotărârile cuprinse la nr. 3, 13, 14 din
Secţiune).
De asemenea, au fost prezentate hotărâri judecătoreşti şi în materia subiecţilor

răspunderii penale, în legislaţia franceză, singurul beneficiar al imunităţii fiind Statul
(hotărârea cuprinsă la nr. 1 din secţiune).
Punctul central al elementelor de noutate este dat de situaţiile în care este

particularizată în jurisprudenţa franceză răspunderea penală a unităţilor
administrativ-teritoriale şi a diviziunilor acestora, care nu sunt responsabile penal
decât pentru infracţiunile comise în exerciţiul activităţilor susceptibile de a face
obiectul convenţiilor de delegare a serviciului public [art. 121-2 alin. (2) C. pen.
fr.]. O comună, de exemplu, exercită, prin primarul său, anumite puteri
(competenţe) de poliţie, relevând imperium6. Acestea, implicând exerciţiul
suveranităţii statale, nu pot angaja răspunderea penală a comunei.
6
Alte prerogative nu relevă imperium, ci negotium. Comuna nu acţionează ca un

jandarm, ci ca un gerant al intereselor colective, spre exemplu, în cazul serviciilor
publice privind organizarea distribuirii de apă potabilă, de curăţenie, transportul în
comun al locuitorilor oraşului. În cazul puterilor publice care relevă negotium,
comuna poate exercita aceste prerogative de gestionare în regie sau le poate
delega unei societăţi private (concesionarul), care va putea fi trasă la răspundere
penală pentru infracţiunile comise în exerciţiul contractului de concesiune7
(hotărârile cuprinse la nr. 2, 15, 16, 17, 18 din secţiune).
7
Calitatea de reprezentant al persoanei juridice, situaţiile determinate în care a fost

analizată această calitate (întinderea limitelor mandatului de reprezentant), ca şi
aceea de organ de conducere a persoanei juridice, au fost relevate printr-o serie de
soluţii de jurisprudenţă (hotărârile cuprinse la nr. 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10).
Una dintre condiţiile reţinerii răspunderii penale a persoanei juridice este aceea ca
săvârşirea faptei de către persoana fizică să se realizeze în numele persoanei
juridice. Sub acest aspect, sunt prezentate soluţii ale instanţelor franceze
(hotărârile cuprinse la nr. 11, 12). Participaţia penală şi, mai ales, modul cum este
stabilită contribuţia persoanei fizice la comiterea faptei penale sunt relevate în
soluţiile instanţelor, răspunderea penală a persoanei juridice fiind angajată atâta
timp cât organele sau reprezentanţii săi, care exprimă dorinţa sa în mod legal,
comit în numele său, ca autori, elementul material şi elementul moral al unei
infracţiuni (hotărârile cuprinse la nr. 19, 20, 21 din Secţiune).
Decizii de speţă din jurisprudenţa română
25.
Răspunderea penală a persoanei juridice. Măsuri preventive. 1) În conformitate cu

dispoziţiile art. 4795 alin. (1) C. proc. pen., măsurile preventive pot fi dispuse faţă
de persoana juridică, dacă sunt îndeplinite condiţiile privind: I) existenţa unor
motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi II) necesitatea măsurii preventive
pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal.
Existenţa unor motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana

juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se raportează la fapta pentru
care persoana juridică este acuzată şi încadrarea juridică a acesteia, precum şi la
întrunirea condiţiilor prevăzute în art. 191 alin. (1) C. pen. pentru tragerea la
răspundere penală a persoanei juridice, care stabileşte că persoanele juridice
răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau
în interesul ori în numele persoanei juridice. În consecinţă, măsurile preventive nu
pot fi dispuse faţă de persoana juridică, dacă, la momentul procesual la care se
analizează propunerea procurorului privind luarea măsurilor preventive, rezultă că
nu sunt îndeplinite condiţiile pentru tragerea la răspundere penală a persoanei
juridice prevăzute în art. 191 alin. (1) C. pen., referitoare la săvârşirea infracţiunii în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
2) Existenţa măsurilor asigurătorii luate anterior nu împiedică dispunerea măsurilor

preventive faţă de persoana juridică, având în vedere scopul diferit al celor două
categorii de măsuri, precum şi conţinutul diferit al acestora, măsurile preventive
putând consta, conform art. 4795 alin. (1) C. proc. pen., în: a) suspendarea
procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; b) suspendarea fuziunii, a
divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice; c) interzicerea unor
operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea
semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice; d)
interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul judiciar; e)
interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiul sau cu ocazia
cărora a fost comisă infracţiunea (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2550/2012, disponibilă
pe www.scj.ro).
Prin încheierea din 3 iulie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 4795 alin.
(1) C. proc. pen., a admis sesizarea formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de
Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie şi, în consecinţă, a
dispus luarea faţă de fiecare dintre inculpaţii persoane juridice, societatea
comercială A., prin mandatar special B.G., societatea comercială I., prin mandatar
special H.A., societatea comercială C., prin administrator judiciar G.G. şi prin
mandatar special R.A., şi societatea comercială B., prin mandatar special R.A., a
următoarelor măsuri preventive: 1. suspendarea procedurii de dizolvare sau
lichidare a persoanei juridice; 2. suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii
capitalului social al persoanei juridice; 3. interzicerea tuturor operaţiunilor
patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a
activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice; 4. interzicerea de a încheia
acte juridice oneroase sau cu titlu gratuit, care au ca efect înstrăinarea sau
diminuarea activelor patrimoniale, pe o perioadă de 60 de zile, respectiv 3 iulie
2012-31 august 2012, inclusiv.
În temeiul art. 4795 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe fiecare dintre inculpaţii
persoane juridice să depună suma de câte 10.000 lei, cu titlu de cauţiune.
Împotriva încheierii din 3 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs
societatea comercială I., societatea comercială C., societatea comercială B. şi
societatea comercială A.
Analizând încheierea din 3 iulie 2012, instanţa de recurs constată următoarele:
Prin ordonanţa din 8 iunie 2012, în dosarul nr. 287/P/2010, Ministerul Public,
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională
Anticorupţie – Secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de
Corupţie a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, apreciind că în cauză
societatea comercială A., societatea comercială F., societatea comercială C.,
societatea comercială B. şi societatea comercială I. au comis infracţiunea de spălare
a banilor, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, modificată, cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Dintre cele cinci persoane juridice pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală,
faţă de patru dintre acestea, respectiv societatea comercială A., societatea
comercială C., societatea comercială B. şi societatea comercială I., prin referatul din
8 iunie 2012, s-a formulat propunere de luare a măsurilor preventive prevăzute în
art. 4795 C. proc. pen.
Propunerea a fost admisă în integralitatea sa de către instanţa de fond.
În recurs, urmează a fi verificate două elemente care ţin de luarea măsurii

preventive în cazul unei persoane juridice:
I) existenţa unor motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că

persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
II) necesitatea măsurii preventive pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului

penal.
I. Existenţa unor motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că

persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală:
În analiza acestei condiţii, instanţa are în vedere acuzaţia pentru care s-a pus în
mişcare acţiunea penală în cazul celor patru persoane juridice, şi anume săvârşirea
infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
656/2002.
Deşi dispoziţiile art. 4795 C. proc. pen. se referă generic la indicii privind fapte
prevăzute de legea penală, în analiza propunerii de luare a unei măsuri preventive
instanţa nu se poate raporta decât la faptele pentru care s-a pus în mişcare
acţiunea penală şi încadrarea juridică dată acestora.
Totodată, instanţa apreciază că verificările făcute cu privire la condiţia săvârşirii

unei fapte prevăzute de legea penală au în vedere, chiar în acest stadiu procesual,
analiza concordanţei faptei reţinute în acuzaţie cu încadrarea juridică, respectiv
întrunirea condiţiilor de tragere la răspundere penală a persoanei juridice, ca
premisă a analizei indiciilor de săvârşire a infracţiunii.
Acuzaţia formulată:
Ordonanţa nr. 287/P/2010 din 8 iunie 2012 dispune punerea în mişcare a acţiunii
penale cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 23 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 656/2002, constând în aceea că cele cinci persoane juridice, societatea
comercială A., societatea comercială F., societatea comercială C., societatea
comercială B. şi societatea comercială I., au dobândit, deţin şi folosesc 75,5% din
acţiunile societăţii comerciale A., respectiv active ale acestei societăţi, cunoscând că
ele provin din infracţiunea premisă de înşelăciune în formă continuată, fals în formă
continuată şi spălare a banilor în formă continuată comise de persoane fizice, astfel
cum sunt explicate în rezoluţia de începere a urmăririi penale din 24 aprilie 2011.
Perioada activităţii infracţionale reţinute în acuzaţie cuprinde anii 2007-2011.

Situaţia de fapt:
Conform referatului cu propunere de luare a măsurii preventive, situaţia de fapt

care stă la baza acuzaţiei constă în disimularea naturii provenienţei, circulaţiei şi
proprietăţii părţilor sociale, drepturilor de creanţă şi activelor, pentru a dobândi,
deţine şi folosi pachetul de 75,5% acţiuni şi cele trei terenuri ale societăţii
comerciale A.
Analizând concordanţa acuzaţiilor formulate cu situaţia de fapt descrisă în

ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale şi în referatul cu propunere de
luare a măsurii preventive din 8 iunie 2012, instanţa de recurs constată că:
1. în ceea ce priveşte societatea comercială A., la acest moment procesual, nu sunt

îndeplinite condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanei juridice;
2. în ceea ce priveşte societatea comercială I., la acest moment procesual, nu

există indicii privind săvârşirea de aceasta a faptelor pentru care se formulează
acuzaţia;
3. în ceea ce priveşte societatea comercială B., există, la acest moment procesual,

indicii privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
4. în ceea ce priveşte societatea comercială C., există, la acest moment procesual,

indicii privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
1. Societatea comercială A.:
Conform art. 191 C. pen., persoanele juridice răspund penal pentru infracţiunile
săvârşite: a) în realizarea obiectului de activitate, b) în interesul ori c) în numele
persoanei juridice. Niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită în cauză. Deşi
bunurile au intrat (în cazul terenurilor) în patrimoniul societăţii comerciale A.,
respectiv au fost emise (în cazul acţiunilor) anterior anului 2007, instanţa va analiza
condiţiile răspunderii penale pentru perioada 2007-2011 din perspectiva celorlalte
modalităţi ale elementului material din conţinutul infracţiunii de spălare a banilor,
respectiv deţinerea sau folosirea bunurilor cunoscând că provin din săvârşirea de
infracţiuni.
a) Obiectul de activitate al societăţii comerciale A. nu are legătură cu

tranzacţionarea de acţiuni şi terenuri pentru care s-au formulat acuzaţii, astfel încât
nu este îndeplinită condiţia ca fapta să fie comisă în realizarea obiectului de
activitate.
Societatea comercială A. a fost înfiinţată în anul 1991. În anul 2005, anterior

perioadei pentru care se formulează acuzaţiile 2007-2011, pachetul majoritar de
75,5% acţiuni trecuse în proprietatea societăţii comerciale A.M., care a dobândit
pachetul de acţiuni prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Fondul
Proprietăţii de Stat nr. 438 din 23 iulie 1998, prin act adiţional încheiat la contractul
nr. 438 din 23 iulie 1998, prin majorarea capitalului, la bursă. În dosarul de
urmărire penală se menţionează situaţia acţiunilor societăţii comerciale A., la 16
iunie 2005: societatea comercială A.M. deţinea 75,5% acţiuni; societatea
comercială I. deţinea 9,98% acţiuni; M.I. deţinea 4,13% acţiuni; N.R. deţinea
1,39% acţiuni; listă persoane fizice cu 8,98% acţiuni.
Terenurile care au ieşit din patrimoniul societăţii erau în proprietatea acesteia în

anul 2000.
Având în vedere că tranzacţionarea acţiunilor de către societatea comercială A.,

prin Fondul Proprietăţii de Stat şi bursă, s-a finalizat în 2005, mult anterior
perioadei reţinute în acuzaţie (2007-2011), precum şi faptul că terenurile au
aparţinut societăţii comerciale A., fiind în patrimoniul acesteia anterior perioadei
reţinute în acuzaţie, nu se poate ajunge la concluzia că terenurile şi acţiunile, cu
referire strictă la societatea comercială A., au provenit la data dobândirii, folosirii şi
deţinerii lor de către societatea comercială A. din infracţiuni, şi nici că actele din
prezenta cauză au legătură cu obiectul de activitate al societăţii comerciale A., în
perioada 2007-2011, pentru care s-a adus la cunoştinţă punerea în mişcare a
acţiunii penale.
b) Interesul societăţii comerciale A. nu presupune nici pierderea pachetului

majoritar de acţiuni şi nici ieşirea din patrimoniu a celor trei terenuri pentru care s-
au formulat acuzaţii penale.
În ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale se vorbeşte de preluarea prin

acte frauduloase, acte false, fictive, care au conţinut calităţi mincinoase cu privire la
calitatea de reprezentanţi, de transfer, cesiune, ascundere, disimulare a acţiunilor şi
activelor societăţii comerciale A.
Actele juridice cu caracter fraudulos (fictiv) având ca scop „rostogolirea acţiunilor

prin acte de transfer bunuri, părţi sociale, drepturi de creanţă, active, disimularea
naturii provenienţei circulaţiei şi proprietăţii acestora”, astfel cum se precizează în
actele întocmite de Ministerul Public, au avut drept consecinţă ieşirea din
patrimoniul societăţii comerciale A. atât a terenurilor, cât şi a pachetului majoritar
de acţiuni.
În mod evident, pierderea suferită de societate nu poate fi considerată a fi un act în

folosul acesteia, astfel încât nici această condiţie de tragere la răspundere penală a
persoanei juridice nu este îndeplinită.
c) În ceea ce priveşte cerinţa ca fapta să fie comisă în numele persoanei juridice,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că societatea comercială A. este în
imposibilitate de a acţiona cu voinţă proprie, având în vedere desele schimbări în
structura acţionariatului şi contestaţiile reciproce, ca şi faptul că administratorii
societăţii au fost deseori contestaţi şi revocaţi. Societatea comercială A. a avut în
faţa instanţelor de judecată doi reprezentanţi, ca, de exemplu, în faţa Judecătoriei
Sector 6 Bucureşti. Sentinţa civilă nr. 8924 din 18 noiembrie 2011 a Judecătoriei
Sector 6 Bucureşti menţionează faptul că G.A. a fost numit administrator al
societăţii comerciale, A. prin hotărârea AGA din 30 august 2010, adoptată cu
participarea acţionarului majoritar E., iar legalitatea formală a acestei hotărâri a
fost recunoscută de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia comercială nr. 1018
din 8 iunie 2011. De asemenea, instanţa de judecată a reţinut, în acelaşi dosar,
pentru opozabilitate, calitatea de reprezentant a lui C.D. prin hotărârea AGA din 23
iulie 2011, adoptată cu participarea acţionarului majoritar, societatea comercială B.
Anterior, administratorii societăţii au fost, printre alţii, S.C., M.I., B.G., G.N.
Structura acţionariatului este, de asemenea, disputată între P. şi E.
Faptul că mai multe persoane îşi afirmă calitatea de acţionar majoritar sau de
administrator, contestându-şi reciproc dreptul de a sta în judecată în numele
societăţii comerciale A., îndreptăţeşte instanţa să considere că nu este îndeplinită
condiţia ca o faptă comisă în perioada 2007-2011 să fie săvârşită în numele
persoanei juridice. Societatea comercială A. este în imposibilitate de acţiona cu
voinţă proprie, conform legii penale, având în vedere existenţa mai multor persoane
care îşi contestă calitatea de acţionar sau administrator. Contestarea structurii
acţionariatului şi divergenţele referitoare la administratori fac imposibilă existenţa
voinţei proprii a persoanei juridice, cu privire la actele sale, prevalând, din punct de
vedere penal, voinţa diferitelor persoane fizice.
Pot atrage răspunderea persoanei juridice actele comise de organe, reprezentanţi,

dar şi de mandatari prepuşi şi persoanele care lucrează oficial pentru entitatea
respectivă, dar care acţionează sub autoritatea acesteia.
Persoanele fizice angajează răspunderea penală a persoanelor juridice, având în

vedere delegarea de putere.
Nu se poate reţine în cauză, pentru perioada 2007-2011, nici existenţa unei

autorităţi a persoanei juridice asupra persoanelor fizice şi nici o delegare certă de
putere către persoanele fizice. Contestările reciproce cu privire la calitatea de
acţionar majoritar sau administrator, precum şi desele acţiuni în justiţie formulate
în scopul lămuririi acestei probleme conduc la concluzia că voinţa persoanelor fizice
care au acţionat ca administratori, precum şi voinţa persoanelor juridice care afirmă
calitatea de acţionar majoritar au caracter divergent şi împiedică formarea voinţei
persoanei juridice care să permită tragerea la răspundere penală a acesteia.
Verificând informaţiile trimise de Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea

Spălării Banilor, instanţa constată că, în adresa din 3 martie 2011, se comunică de
fapt, cu privire la societatea comercială A., informaţii referitoare la infracţiunea de
spălare a banilor care nu au legătură cu prezenta cauză.
În concluzie, dobândirea, deţinerea sau folosirea de terenuri şi acţiuni, cunoscând

că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni în perioada 2007-2011, nu poate fi
imputată societăţii comerciale A., ca persoană juridică, nefiind îndeplinite condiţiile
referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice.
2. Societatea comercială I.:

Conform acuzaţiei formulate de Ministerul Public, societatea comercială I. este
acuzată de spălare a banilor în legătură cu pachetul majoritar de 75,5% acţiuni la
societatea comercială A. Nu rezultă din modul de descriere a faptelor o acuzaţie
referitoare la legătura dintre societatea comercială I. şi dobândirea celor trei
terenuri de către societatea comercială C.
În cauză, părţile afirmă derularea de operaţiuni cu privire la pachetul majoritar de

acţiuni, de 75,5%, care nu au legătură cu societatea comercială I., aşa încât nu se
justifică luarea unei măsuri preventive faţă de aceasta.
Astfel, anterior anului 2007, pachetul majoritar a fost deţinut de către societatea
comercială A.M. În anul 2007, pachetul era deţinut de F.
La 6 iunie 2007 s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni prin care F. a cesionat
75,5% acţiuni către P., care, la rândul ei, l-a înstrăinat către P.L. (la 20 iulie 2010),
de la care au fost cumpărate de către societatea comercială B.
Ulterior, F. a solicitat instanţelor constatarea nulităţii absolute a acestui contract,

afirmând că nu a dat mandat pentru vânzarea acţiunilor.
La 23 iulie 2007, F., neconsiderându-se legată de transmiterea anterioară de acţiuni

către P., a înstrăinat pachetul de 75,5% acţiuni către E.
Răspunderea penală are caracter personal atât în cazul persoanei fizice, cât şi în
cazul persoanei juridice. Faptul că societatea comercială B. este acţionar la
societatea comercială I. (societatea comercială B. deţine 100% din societatea
comercială F., care deţine 50% din societatea comercială I.) nu transformă actele
materiale comise în numele şi în interesul societăţii comerciale B., în acte comise de
societatea comercială I., dacă nu se dovedeşte voinţa comună de a acţiona a celor
două persoane juridice. Modul în care acţiunile care formează pachetul majoritar au
fost transmise între F., P., P.L., societatea comercială B., E. nu are legătură cu
societatea comercială I., care deţine un pachet distinct, de 9,99% acţiuni la
societatea comercială A.

Spălării Banilor, instanţa constată că, în adresa din 3 martie 2011, se comunică faţă
de societatea comercială I. informaţii referitoare la infracţiunea de spălare a banilor
care nu au legătură cu acuzaţiile din prezenta cauză.
În lipsa indicării de către parchet a dovezilor referitoare la faptul că există o

contribuţie a societăţii comerciale I. la modul de preluare a acţiunilor din pachetul
de 75,5% de către societatea comercială B., instanţa nu poate reţine în cauză că
sunt indicii, la acest moment procesual, că societatea comercială I. a comis fapta de
care este acuzată.
3. Societatea comercială B.:

Acuzaţiile formulate de Ministerul Public în ordonanţa din 8 iunie 2012 au în vedere
modul în care au fost dobândite de către societatea comercială B. acţiunile din
pachetul majoritar de 75,5% la societatea comercială A.
În speţă, pentru a exista infracţiunea de spălare a banilor, trebuie ca pachetul

majoritar de acţiuni să provină din săvârşirea de infracţiuni. Pentru existenţa
infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
656/2002, are relevanţă provenienţa bunurilor din săvârşirea de infracţiuni,
originea infracţională a acestora, cunoaşterea acestei provenienţe de către
persoana juridică, şi nu modul licit sau ilicit de dobândire, deţinere, folosire de către
societatea comercială B. a bunurilor.
Fapta este infracţiune de spălare a banilor chiar şi atunci când un bun provenit
dintr-o infracţiune este dobândit în mod legal prin vânzare-cumpărare, cesiune de
acţiuni, dacă cel care a dobândit bunul cunoaşte că originea, provenienţa acestuia
decurge din săvârşirea de infracţiuni.
Instanţa reţine acest lucru având în vedere şi, că anterior dobândirii de către
societatea comercială B. a pachetului majoritar, modul de transmitere a acestuia
către P. fusese contestat, negându-se existenţa unui mandat de transmitere a
acţiunilor respective, afirmându-se că mandatul este fals.
Având în vedere că Ministerul Public afirmă existenţa unor legături de rudenie între
cel care deţine P. şi unicul acţionar al societăţii comerciale B., precum şi faptul că la
data transmiterii acţiunilor către societatea comercială B. contestarea realităţii
mandatului ce a stat la baza cesiunii era cunoscută din procesele pornite între părţi,
instanţa constată că la acest moment al urmăririi penale există indicii cu privire la
cunoaşterea de către persoana juridică acuzată a modului în care au fost dobândite
acţiunile, respectiv contestarea de către F. a existenţei unui mandat de înstrăinare
a acelor acţiuni.

Spălării Banilor, instanţa constată şi că, în adresa din 3 martie 2011, se comunică
faptul că societatea comercială B. nu figurează cu informaţii referitoare la
infracţiunea de spălare a banilor.
Faţă de cele constatate de către Ministerul Public ca urmare a administrării

probelor, instanţa apreciază însă că acuzaţia formulată permite în acest moment
procesual să se constate existenţa indiciilor privind săvârşirea infracţiunii, deşi nu
au fost comunicate date cu privire la aceasta de către Oficiul Naţional pentru
Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, şi îndreptăţesc concluzia la care a ajuns
şi instanţa de fond cu privire la existenţa indiciilor atât cu privire la latura
subiectivă, cât şi cu privire la cea obiectivă a infracţiunii.
4. Societatea comercială C.:
Acuzaţiile formulate de Ministerul Public în ordonanţa din 8 iunie 2012 au în vedere

modul în care au fost dobândite de către societatea comercială C. cele trei terenuri
aparţinând societăţii comerciale A., apreciindu-se că modul de dobândire a acestora
este legat de săvârşirea infracţiunilor de fals, înşelăciune şi spălare a banilor comise
de persoane fizice.
În speţă, pentru a exista infracţiunea de spălare a banilor, trebuie ca terenurile să

provină din săvârşirea de infracţiuni. Pentru existenţa infracţiunii de spălare a
banilor, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, are relevanţă
provenienţa bunurilor din săvârşirea de infracţiuni, originea infracţională a acestora,
cunoaşterea acestei provenienţe de către persoana juridică, şi nu modul licit sau
ilicit de dobândire, deţinere, folosire de către societatea comercială C. a bunurilor.
Fapta este infracţiune de spălare a banilor chiar şi atunci când un bun provenit
dintr-o infracţiune este dobândit în mod legal prin vânzare-cumpărare, executare
silită, adjudecare, dacă cel care a dobândit bunul cunoaşte provenienţa acestuia.
Emiterea biletelor la ordin şi demararea procedurii executării silite au fost operaţiuni

subsumate scopului imediat de preluare a activelor societăţii comerciale A. Titlurile
executorii despre care se face vorbire în acuzaţii sunt reprezentate de bilete la ordin
în cuprinsul cărora se menţionează plata unor sume de bani, reprezentând
penalităţi de întârziere pentru neexecutarea la termen a unor obligaţii care cădeau,
conform clauzelor contractuale, în sarcina debitoarei.
Biletele la ordin nu au reprezentat instrumente de plată, ele fiind emise ca

instrumente de garantare a unor obligaţii contractuale.
Biletele la ordin au fost transmise de la societatea comercială A., către P. de la care

au fost preluate de K., iar de acolo la societatea comercială C.
Principala apărare formulată de societatea comercială C. a avut în vedere faptul că

biletele la ordin au fost dobândite şi puse în executare în mod licit.
Instanţa constată că, deşi executarea silită a fost încuviinţată de către judecătorie,
modul de dobândire licit al bunurilor sau modul de desfăşurare a executărilor silite
nu produc efecte cu privire la existenţa infracţiunii de spălare a banilor.
Instanţa urmează să verifice dacă societatea comercială C. cunoştea faptul că

bunurile proveneau din infracţiuni, fiind fără relevanţă pentru existenţa elementului
material al laturii obiective faptul că ele au fost dobândite prin mijloace legale.
Legea sancţionează tocmai încercarea de a schimba provenienţa infracţională a
unor bunuri prin actele de transmisiune, care se pot dovedi a fi făcute în
conformitate cu legea. Caracterul infracţional al actelor de dobândire dă naştere,
eventual, unui concurs de infracţiuni, între spălarea banilor şi infracţiunea care a
stat la baza dobândirii respective.
Apărarea societăţii comerciale C. va fi înlăturată şi din perspectiva faptului că, în

cauză, faţă de această persoană juridică nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală
decât pentru infracţiunea de spălare a banilor, nu şi pentru o altă infracţiune legată
de modul de dobândire a bunurilor.
Instanţa constată că în cauză sunt indicii referitoare la faptul că emiterea biletelor
la ordin s-a făcut într-un mod străin de interesele societăţii comerciale A.
Astfel, în cauză, administratorul societăţii comerciale A., S.C., faţă de care s-a
dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de
înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată, spălare a banilor şi asociere în
vedere săvârşirii de infracţiuni, a eliberat cu titlu de garanţie mai multe bilete la
ordin în alb, care ulterior au fost avalizate. Prin actele adiţionale la contractul de
cesiune de acţiuni, administratorul S.C. a fost de acord ca, în măsura neoperării la
termenul indicat în contract a înscrierii cesiunii de acţiuni, să se calculeze penalităţi
de 1% pe zi, la suma de 542.136,57 euro, valoarea acţiunilor cesionate.
În aceste contracte s-a inserat o clauză conform căreia, dacă cesionarul pachetului
majoritar de acţiuni P. nu reuşea să se înscrie în registrul acţionarilor societăţii până
la o anumită dată, să fie puse în executare biletele la ordin pentru penalităţi,
calculate conform formulei din clauza penală.
Obligaţia contractuală asumată de administrator nu putea excede normele din

România, norme care sancţionează folosirea creditului societăţii în interese
personal, conform art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (se pedepseşte cu
închisoarea de la 1 la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul sau
reprezentantul legal al societăţii care: foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul
de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul
lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau
indirect).
Totodată, instanţa reţine că, având în vedere că biletele la ordin au fost emise ca
garanţie pentru transmiterea pachetului majoritar de acţiuni, în cauză sunt de
discutat şi dispoziţiile din art. 106 din Legea nr. 31/1990 (o societate nu poate să
acorde avansuri sau împrumuturi şi nici să constituie garanţii în vederea subscrierii
propriilor sale acţiuni de către un terţ).
Având în vedere elementele enunţate anterior care pun în discuţie existenţa unei
cauze ilicite cu privire la emiterea biletelor la ordin, instanţa apreciază că în cauză,
pentru acest stadiu al urmăririi penale, sunt suficiente date care să se constituie în
indicii privind provenienţa bunurilor, a celor trei terenuri, anterior dobândirii lor de
către societatea comercială C., din săvârşirea de infracţiuni.
Un alt element esenţial pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor ţine de

atitudinea subiectivă a făptuitorului care cunoaşte că bunurile provin din săvârşirea
de infracţiuni.
În acest stadiu procesual, pentru luarea unei măsuri preventive sunt suficiente
indiciile privind întrunirea condiţiilor laturii subiective.
Administrator şi asociat la societatea comercială C. este Z.A., nepotul lui M.V.,

reprezentant al P., astfel încât relaţiile de rudenie dintre aceştia, ca şi frecvenţa
raporturilor dintre cele două societăţi comerciale, îndreptăţesc concluzia la care a
ajuns şi instanţa de fond cu privire la existenţa indiciilor atât cu privire la latura
subiectivă, cât şi cu privire la cea obiectivă a infracţiunii.

Spălării Banilor, instanţa constată că, în adresa din 3 martie 2011, se comunică
faptul că societatea comercială C. nu figurează cu informaţii referitoare la
infracţiunea de spălare a banilor.
Faţă de cele constatate de către Ministerul Public ca urmare a administrării

probelor, instanţa apreciază însă că acuzaţia formulată permite în acest moment
procesual să se constate existenţa indiciilor privind săvârşirea infracţiunii, deşi nu
au fost comunicate date cu privire la aceasta de către Oficiul Naţional pentru
Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor.
II. Necesitatea măsurii preventive pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului

penal:
În raport cu cele constatate la analiza condiţiilor referitoare la existenţa indiciilor

privind săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, instanţa urmează să analizeze
legătura între măsura preventivă şi buna desfăşurare a procesului penal, doar cu
privire la societatea comercială B. şi societatea comercială C.
Conform datelor comunicate de Registrul Comerţului, societatea comercială B. a

intrat în acţionariatul societăţii comerciale A. la 27 octombrie 2010, fiind înlocuită la
20 ianuarie 2011 de P.
Totodată, instanţa constată că societatea comercială B. are, conform datelor

transmise, un salariat, iar ca administrator pe Z.A.
În cursul urmăririi penale s-a aplicat un sechestru asigurător asupra bunurilor

mobile şi imobile deţinute în proprietate de către societatea comercială B. şi asupra
tuturor acţiunilor deţinute de societatea comercială B. la societatea comercială A.
Măsurile asigurătorii se iau în vederea reparării pagubei sau pentru garantarea

executării pedepsei amenzii (art. 163 C. proc. pen). Măsurile preventive se iau
pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal (art. 4795 C. proc. pen).
Existenţa unor măsuri asigurătorii anterioare nu împiedică, având în vedere
diferenţele referitoare la scopul prevăzut de lege, luarea unei măsuri preventive. De
asemenea, între măsurile asigurătorii şi măsurile preventive există o diferenţă de
conţinut, măsurile preventive constând în: a) suspendarea procedurii de dizolvare
sau lichidare a persoanei juridice; b) suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii
capitalului social al persoanei juridice; c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale
specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial
sau insolvenţa persoanei juridice; d) interzicerea de a încheia anumite acte juridice,
stabilite de organul judiciar; e) interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor
în exerciţiu sau cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.
Deşi în cauză luarea unei măsuri preventive faţă de o persoană juridică nu este
împiedicată de luarea unei măsuri preventive faţă de o persoană fizică sau de
măsuri asigurătorii luate cu privire la acea persoană juridică, instanţa constată că
modul în care şi-a desfăşurat activitatea societatea comercială B. nu indică, în
prezent, riscul de deschidere a unei proceduri de dizolvare şi nici posibilitatea
pierderii unor active, astfel încât luarea măsurii preventive nu este justificată.
În cazul schimbării situaţiei referitoare la patrimoniul şi integritatea structurii

persoanei juridice, reţinute de instanţa de recurs, se poate formula o nouă
propunere de luare a măsurii preventive, fără ca respingerea propunerii actuale să
poată fi opusă cu autoritate de lucru judecat.
Dimpotrivă, în ceea ce priveşte societatea comercială C., deschiderea procedurii

insolvenţei, precum şi o soluţie, încă nedefinitivă, cu privire la desfiinţarea titlului
de proprietate asupra celor trei terenuri, justifică necesitatea ca o măsură
preventivă să asigure buna desfăşurare a procesului penal şi menţinerea integrităţii
patrimoniului acesteia.
Faţă de considerentele anterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis

recursurile declarate de inculpatele - persoane juridice societatea comercială B.,
societatea comercială A. şi societatea comercială I. împotriva încheierii din camera
de consiliu din data de 3 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
A casat, în parte, încheierea recurată şi, rejudecând, a respins, ca nefondată,

propunerea de luare a măsurilor preventive formulată de Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de
Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie faţă de inculpatele
societatea comercială B., societatea comercială A. şi societatea comercială I.
A înlăturat obligarea inculpatelor persoane juridice societatea comercială B.,

societatea comercială A. şi societatea comercială I. la plata cauţiunii de câte 10.000
lei şi a menţinut celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
A respins, ca nefondat, recursul inculpatei – persoană juridică, societatea

comercială C. – declarat împotriva aceleiaşi încheieri.
Notă: Am prezentat pe larg această speţă, deoarece, în lipsa unei jurisprudenţe

bogate în această materie, determinată de noutatea instituţiei şi implicit de lipsa
unor sesizări ale instanţelor de judecată, am considerat a fi utilă teoreticienilor şi
practicienilor în domeniu.
26.
Răspunderea penală a persoanei juridice; Spitalul Clinic de urgenţă S.I. şi

S.C.A.S.A.; răspunderea penală a persoanelor fizice angajate, potrivit art. 191 alin.
(2) din actualul Cod penal. Instanţa de fond a reţinut că, în noaptea de 13/14
noiembrie 2009, nou-născutul D.G.A., în vârstă de 3 zile, internat în Secţia de
neonatologie a Maternităţii B. din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă S.I. Bucureşti,
a suferit arsuri pe 20% din suprafaţa corpului în timp ce se afla într-un incubator în
timpul unei proceduri de fototerapie. Astfel, se reţine că inculpata B.E. a aşezat
nou-născutul dezbrăcat în incubatorul marca Alize, având pe el doar pampers şi
ochelari de protecţie, deasupra căreia era aşezată lampa de fototerapie cu lumină
rece, însă, faţă de numărul de recomandări pentru fototerapie, raportat la numărul
de incubatoare existente în secţie, inculpata a plasat câte doi nou-născuţi în
incubatoare, inclusiv în cel marca Alize, despre care cunoştea faptul că se
supraîncălzea. Totodată, pentru protecţia nou-născuţilor, inculpata a aşezat de-a
lungul pereţilor laterali ai incubatoarelor, între nou-născuţi, şi scutece rulate,
inclusiv un scutec rulat la picioarele nou-născuţilor, aceştia fiind aşezaţi fiecare cu
capul înspre una din laturile mai scurte ale incubatorului şi cu picioarele spre mijloc.
În intervalul orar 02.00-03.00, nou-născutul a înlăturat prin rostogolire protecţia pe
care ar fi trebuit să o asigure scutecele rulate, ajungând în exteriorul suprafeţei
tăviţei din plastic, şi a intrat în contact cu suprafeţele metalice fierbinţi ale
incubatorului, fapt ce i-a cauzat leziuni grave, arsuri de gradul II şi III, pe 20% din
suprafaţa corpului, inculpata găsindu-l în poziţia culcat pe partea stângă, cu faţa
spre una din laturile scurte ale incubatorului.
S-a mai reţinut că la data de 2 iulie 2009 Spitalul Clinic de Urgenţă S.I. Bucureşti a
încheiat cu S.C.A.S.A. S.R.L. un contract de prestări servicii, având ca obiect
asigurarea service-ului dispozitivelor medicale utilizate de unitatea sanitară care nu
erau în garanţie, inclusiv şase incubatoare aflate la Maternitatea B., printre care şi
incubatorul model CA Alize. Din interpretarea contractului, redactat defectuos,
rezultă că S.C.A. S.R.L. şi-a asumat obligaţia efectuării reparaţiilor în cazul
constatării unor defecţiuni, service-ul urmând a fi efectuat de către lucrătorii din
cadrul aşa-numitului „Departament Electronică”, respectiv de tehnicienii service
A.G.C.M. şi inginerul service T.G.
Până la producerea incidentului care a dus la vătămarea corporală a nou-născutului

D.G.A., inculpaţii şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu privind incubatoarele în mod
formal, fără a le verifica temeinic şi a semnala eventualele nereguli şi a le remedia;
iar această împrejurare a permis continuarea utilizării de către personalul medical a
aparatului implicat în incident, cu defecţiuni grave de funcţionare.
Pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, faptă prevăzută de

art. 184 alin. (2) şi (4), inculpata B.E. a fost condamnată la pedeapsa de 3 luni
închisoare, dispunând suspendarea sub supraveghere pe un termen de 3 ani, iar
Spitalul Clinic de Urgenţă S.I., la o pedeapsă de 300.000 amendă, în timp ce
inculpaţii A.G., C.M. şi T.G. au fost condamnaţi la pedepse cu amenda cuprinse
între 8.000 lei şi 10.000 lei (pentru săvârşirea infracţiunilor de neglijenţă în
serviciu, vătămare corporală din culpă şi fals în înscrisuri sub semnătură privată).
În acelaşi timp, instanţa i-a obligat pe toţi inculpaţii în solidar, iar pe inculpaţii A.G.,
C.M. şi T.G., în solidar şi cu partea responsabilă civilmente S.C.A. S.A., la plata
sumei de 200.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, în favoarea părţii civile, cu
titlu de daune morale. Instanţa a constatat că asiguratorul S.C. A. S.A. nu poate fi
obligat la plata daunelor morale pentru inculpatul Spitalul Clinic de Urgenţă S.I.
Bucureşti conform prevederilor poliţei pentru asigurare de răspundere civilă (Jud.
sector 4, s. pen., sent. nr. 3249/2011, disponibilă pe www.scj.ro).
Sentinţa a fost atacată cu recurs, care a fost respins (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen.,
Doctrină


Codul Penal.
1.
Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 8 din 21 august 1969 cu

privire la aplicarea unor dispoziţii referitoare la reabilitare. Reiterarea unei cereri de
reabilitare care a fost respinsă înainte de 1 ianuarie 1969 pentru motive de
oportunitate se poate face oricând, dispoziţiile art. 138 C. pen referindu-se numai la
cererile de reabilitare respinse pentru neîndeplinirea vreuneia dintre condiţiile
prevăzute în art. 137 C. pen. În aprecierea bunei conduite cerute condamnatului
pentru obţinerea reabilitării judecătoreşti, instanţa trebuie să aibă în vedere
comportamentul acestuia, pe toată perioada de timp prevăzută de art. 135 C. pen,
la toate locurile de muncă unde a lucrat, precum şi în afara acestora. Competenţa
de judecată a cererii de reabilitare privind o condamnare pronunţată de un tribunal
militar aparţine fie tribunalului militar care a judecat în primă instanţă, fie instanţei
civile de acelaşi grad în a cărei rază teritorială se află domiciliul condamnatului.
Cererea unei persoane de a se constata judecătoreşte intervenirea reabilitării sale
de drept este admisibilă. Hotărârea prin care se admite o astfel de cerere nu are
caracter constitutiv de drepturi şi nu schimbă natura juridică a reabilitării de drept.
În cazul în care în intervalul de 3 ani următor executării unei pedepse de cel mult 1
an închisoare sau amendă, aplicată pentru o infracţiune ce nu era îndreptată contra
avutului obştesc, fostul condamnat săvârşeşte una sau mai multe infracţiuni,
de art. 134 C. pen. Această constatare apare însă lipsită de interes în cazul
respingerii cererii de reabilitare judecătorească [Plen T.S., decizia nr. 6/1998,
publicată în Jurisprudenţa instanţei supreme în unificarea practicii judiciare (1969-
2008), ediţie îngrijită de Lavinia Lefterache, Iuliana Nedelcu şi Francisca Vasile, Ed.
Decizii de speţă
2.
Reabilitare de drept. Cerere de constatare. Admisibilitate. Cererea petiţionarului de

a se constata prin hotărâre judecătorească că a intervenit reabilitarea de drept este
admisibilă şi nu poate fi respinsă ca fiind lipsită de obiect (C.A. Bacău, s. pen. şi pt.
cauze cu minori şi de fam., dec. nr. 571/2010, în Buletinul Curţilor de Apel nr.
1/2011).
3.
Reabilitarea de drept. Dacă termenul de încercare al suspendării condiţionate, redus

ca efect al graţierii, s-a împlinit înainte de săvârşirea noii infracţiuni, condamnatul
este reabilitat de drept şi, potrivit art. 38 alin. (2) C. pen., condamnarea anterioară
nu mai poate fi reţinută la stabilirea stării de recidivă (C.A. Galaţi, s. pen., dec. nr.
3/R/2008, publicată în Buletinul Jurisprudenţei al Curţii de Apel Galaţi, Culegere de
Practică Judiciară 2008, Ed. Zigotto, Galaţi, 2009, p. 38).
4.
Recidivă. Închisoare militară. Reabilitare de drept. După executarea pedepsei într-o

închisoare militară, cel condamnat este, potrivit art. 62 alin. (5) C. pen., reabilitat
de drept. Ca atare, în cazul săvârşirii din nou, cu intenţie, a unei infracţiuni pentru
C. pen., starea de recidivă nu poate fi reţinută (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
Doctrină
Bucureşti, 2010, pp. 532-540; A. Tatu, Limitări discutabile ale reabilitării de drept,
în R.D.P. nr. 2/2008, p. 173; C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 649-664; C. Mitrache, în G.
Antoniu (coordonator), A. Boroi, B.-N. Bulai, C. Bulai, Şt. Daneş, C. Duvac, M.-K.
Guiu, C. Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima, V. Teodorescu, I.
Vasiu, A. Vlăsceanu (autori), Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Art. 53-
187, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, vol. II, pp. 473-496; Gh. Graure,
Titularii cererii de reabilitare şi termenele de reabilitare în noua legislaţie penală, în
Pro Lege nr. 3-4/2011, p. 27; I. Munteanu, Consideraţii referitoare la reabilitarea
de drept reglementată de art. 86 din Codul penal, în Dreptul nr. 4/2008, p. 211; I.
Pascu, în I. Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M.A. Hotca, C. Păun, I. Chiş, M.
Gorunescu, M. Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I, pp. 783-803; I. Pitulescu, P. Abraham, Dicţionar de
termeni juridici uzuali, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997; R.M. Stănoiu, în V. Dongoroz,
S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice
ale Codului penal român. Partea generală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1970,
vol. II, pp. 397-428; Şt. Daneş, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă,
D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal al
Cod penal), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.


Codul Penal.
1.
Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 8 din 21 august 1969 cu

privire la aplicarea unor dispoziţii referitoare la reabilitare. Reiterarea unei cereri de
reabilitare care a fost respinsă înainte de 1 ianuarie 1969 pentru motive de
oportunitate se poate face oricând, dispoziţiile art. 138 C. pen referindu-se numai la
cererile de reabilitare respinse pentru neîndeplinirea vreuneia dintre condiţiile
prevăzute în art. 137 C. pen. În aprecierea bunei conduite cerute condamnatului
pentru obţinerea reabilitării judecătoreşti, instanţa trebuie să aibă în vedere
comportamentul acestuia, pe toată perioada de timp prevăzută de art. 135 C. pen,
la toate locurile de muncă unde a lucrat, precum şi în afara acestora. Competenţa
de judecată a cererii de reabilitare privind o condamnare pronunţată de un tribunal
militar aparţine fie tribunalului militar care a judecat în primă instanţă, fie instanţei
civile de acelaşi grad în a cărei rază teritorială se află domiciliul condamnatului.
Cererea unei persoane de a se constata judecătoreşte intervenirea reabilitării sale
de drept este admisibilă. Hotărârea prin care se admite o astfel de cerere nu are
caracter constitutiv de drepturi şi nu schimbă natura juridică a reabilitării de drept.
În cazul în care în intervalul de 3 ani următor executării unei pedepse de cel mult 1
an închisoare sau amendă, aplicată pentru o infracţiune ce nu era îndreptată contra
avutului obştesc, fostul condamnat săvârşeşte una sau mai multe infracţiuni,
de art. 134 C. pen. Această constatare apare însă lipsită de interes în cazul
respingerii cererii de reabilitare judecătorească [Plen T.S., decizia nr. 6/1998,
publicată în Jurisprudenţa instanţei supreme în unificarea practicii judiciare (1969-
2008), ediţie îngrijită de Lavinia Lefterache, Iuliana Nedelcu şi Francisca Vasile, Ed.
Decizii de speţă
2.
Reabilitare de drept. Cerere de constatare. Admisibilitate. Cererea petiţionarului de

a se constata prin hotărâre judecătorească că a intervenit reabilitarea de drept este
admisibilă şi nu poate fi respinsă ca fiind lipsită de obiect (C.A. Bacău, s. pen. şi pt.
cauze cu minori şi de fam., dec. nr. 571/2010, în Buletinul Curţilor de Apel nr.
1/2011).
3.
Reabilitarea de drept. Dacă termenul de încercare al suspendării condiţionate, redus

ca efect al graţierii, s-a împlinit înainte de săvârşirea noii infracţiuni, condamnatul
este reabilitat de drept şi, potrivit art. 38 alin. (2) C. pen., condamnarea anterioară
nu mai poate fi reţinută la stabilirea stării de recidivă (C.A. Galaţi, s. pen., dec. nr.
3/R/2008, publicată în Buletinul Jurisprudenţei al Curţii de Apel Galaţi, Culegere de
Practică Judiciară 2008, Ed. Zigotto, Galaţi, 2009, p. 38).
4.
Recidivă. Închisoare militară. Reabilitare de drept. După executarea pedepsei într-o

închisoare militară, cel condamnat este, potrivit art. 62 alin. (5) C. pen., reabilitat
de drept. Ca atare, în cazul săvârşirii din nou, cu intenţie, a unei infracţiuni pentru
C. pen., starea de recidivă nu poate fi reţinută (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
Doctrină
Bucureşti, 2010, pp. 532-540; A. Tatu, Limitări discutabile ale reabilitării de drept,
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 649-664; C. Mitrache, în G.
187, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, vol. II, pp. 473-496; Gh. Graure,
Titularii cererii de reabilitare şi termenele de reabilitare în noua legislaţie penală, în
Pro Lege nr. 3-4/2011, p. 27; I. Munteanu, Consideraţii referitoare la reabilitarea
de drept reglementată de art. 86 din Codul penal, în Dreptul nr. 4/2008, p. 211; I.
Pascu, în I. Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M.A. Hotca, C. Păun, I. Chiş, M.
Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I, pp. 783-803; I. Pitulescu, P. Abraham, Dicţionar de
termeni juridici uzuali, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997; R.M. Stănoiu, în V. Dongoroz,
S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice
ale Codului penal român. Partea generală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1970,
vol. II, pp. 397-428; Şt. Daneş, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă,
Cod penal), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.



Codul Penal.
1.
Decizia referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din

Codul penal. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că
dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său cu prilejul pronunţării
Deciziei nr. 377 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 958 din 19 octombrie 2004, şi Deciziei nr. 1.060 din 14 octombrie
2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 11 noiembrie
2008. Măsura de siguranţă a confiscării speciale nu este o pedeapsă în sensul
atribuit de art. 53 din Codul penal, motiv pentru care nu poate fi primită critica
potrivit căreia art. 118 din Codul penal contravine art. 23 alin. (12) din Constituţie.
Totodată, nu se poate susţine că este afectat art. 53 din Legea fundamentală,
deoarece textul dispune fără echivoc asupra necesităţii confiscării ca măsură de
siguranţă care are ca scop înlăturarea unei stări de pericol ori preîntâmpinarea
săvârşirii de fapte penale. Tocmai norma constituţională pretins afectată permite
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi pentru apărarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor sau pentru desfăşurarea instrucţiei penale (Decizia Curţii
Constituţionale nr. 168 din 2 martie 2010, publicată în M. Of. nr. 167 din 16 martie
2010).
Decizii de speţă
2.
Caracterul personal al măsurilor de siguranţă. Măsurile de siguranţă au un caracter

personal, astfel încât confiscarea specială nu poate fi dispusă în solidar, ci separat
de la fiecare inculpat (C.A. Târgu Mureş, s. pen. şi pt. cauze cu minori şi de fam.,
dec. nr. 4/2011, în Buletinul Curţilor de Apel – Supliment nr. 1/2012).
3.
Apelul. Efectul non reformatio in peius. Caracterul măsurilor prevăzute de art. 112
C. pen. Potrivit dispoziţiilor art. 372 C. proc. pen., instanţa de apel, soluţionând
cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. Această
dispoziţie conţine, în esenţă, unul dintre efectele apelului, şi anume: al neagravării
situaţiei în propriul apel. Aplicându-se inculpatului, de către instanţa de apel, o
măsură de siguranţă, cum este aceea prevăzută de art. 113 C. pen. – obligarea
inculpatului de a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la
însănătoşire –, s-a încălcat principiul non reformatio in peius. Aceasta întrucât
măsurile de siguranţă enumerate de art. 112 C. pen. sunt cuprinse în categoria
sancţiunilor de drept penal cu caracter coercitiv şi restrictiv de libertate (C.A.
Timişoara, s. pen., dec. nr. 27/R/2011, în Buletinul Curţilor de Apel – Supliment nr.
1/2012).
4.
Caracterul de sancţiune al măsurilor de siguranţă. Nelegalitatea obligării în solidar a

inculpaţilor. În cazul confiscării speciale a sumei de bani dobândite în mod vădit de
inculpaţi prin săvârşirea infracţiunii, este nelegală obligarea solidară a acestora la
plata întregii sume către stat cu titlu de confiscare specială, atâta vreme cât fiecare
a dobândit o sumă distinctă, întrucât măsurile de siguranţă constituie sancţiuni şi,
ca atare, au caracter personal şi exclud solidaritatea (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
5.
Confiscare specială. Înlăturarea unei stări de pericol. Confiscarea specială este,

potrivit art. 111 şi art. 112 lit. f) C. pen., o măsură de siguranţă ce se ia faţă de
fiecare făptuitor ce a comis o faptă prevăzută de legea penală pentru înlăturarea
unei stări de pericol şi deci nu poate fi inclusă în latura civilă a cauzei penale, ce ar
avea specific principiul obligării în solidar (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5789/2005,
6.
Măsură de siguranţă. Prescripţie. În cazul când prescripţia operează cu privire la

răspunderea penală, împotriva făptuitorului pot fi luate măsuri de siguranţă, în
privinţa cărora prescripţia nu operează (T.S., s. pen., dec. nr. 614/1984, publicată
în broşura Caiet nr. 21 din iulie 1984 a Tribunalului Suprem).
Doctrină
Bucureşti, 2010, pp. 430-455; A. Boroi, în G. Antoniu (coordonator), A. Boroi, B.-N.
Bulai, C. Bulai, Şt. Daneş, C. Duvac, M.-K. Guiu, C. Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar,
I. Ristea, C. Sima, V. Teodorescu, I. Vasiu, A. Vlăsceanu (autori), Explicaţii
preliminare ale noului Cod penal. Art. 53-187, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010, vol. II, pp. 282-325; A. Posdarie, Măsuri de siguranţă. Concept. Natură
juridică, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 82; C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal.
Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 614-633; C. Sima,
Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999;
Gh. Dărîngă, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, V.
Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal al României, comentat
şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp. 574-608; Gh.
Nistoreanu, Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Ed. Ministerului de
interne, Bucureşti, 1991; I. Lascu, Condiţii generale ale măsurilor de siguranţă
reglementate în noul Cod penal, în Dreptul nr. 11/2005, p. 158; I. Şandru, Câteva
consideraţii privitoare la măsurile de siguranţă prevăzute de noul Cod penal, în
Dreptul nr. 1/2006, p. 155; M. Gorunescu, în I. Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M.A.
Hotca, C. Păun, I. Chiş, M. Gorunescu, M. Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat.
Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I, pp. 607-649; M.
Pocora, Confiscarea specială. Monografie, Ed. Zigotto, Galaţi, 2011; M. Pocora,
General aspects regarding the special seizure in Romanian legislation, Lambert
Academic Publishing GmbH & Co. KG, Germany, 2011; M. Pocora, Special seizure
stipulated in Romanian Criminal Law and Special Law, Lambert Academic Publishing
GmbH & Co. KG, Germany, 2011; R. Chiriţă, Câteva consideraţii în legătură cu
temeiul juridic al aplicării măsurilor de siguranţă, în Dreptul nr. 1/1999, p. 49; V.
Dongoroz, în V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.
Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1970, vol. II, pp. 273-328; V. Paşca, Drept penal.
Partea generală. Curs universitar (conform noului Cod penal), Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011; V. Paşca, Măsurile de siguranţă. Sancţiuni penale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
Legislaţie
Instrucţiuni din 5 februarie 2010 privind evidenţa nominală şi statistică a

persoanelor private de libertate aflate în unităţile subordonate Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor, publicate în M. Of. nr. 157 bis din 11 martie 2010,
aprobat prin Ordinul nr. 432/C din 5 februarie 2010, publicat în M. Of. nr 157 din 11
martie 2010.


Codul Penal.
1.
Decizie referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 lit. b)

şi d) din Codul penal. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată
că deposedarea unei persoane de anumite bunuri sau valori în executarea unei
sancţiuni penale, contravenţionale, administrative ori civile sau a unei măsuri de
confiscare specială, prevăzute de lege, nu constituie expropriere şi nu încalcă în
niciun alt mod dreptul de proprietate garantat constituţional. Astfel, dispoziţiile art.
118 lit. b) şi d) din Codul penal sunt în deplină concordanţă cu prevederile art. 44
alin. (9) din Constituţie, republicată, conform cărora: „Bunurile destinate, folosite
sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii”
(Decizia Curţii Constituţionale nr. 377 din 30 septembrie 2004, publicată M. Of. nr.
958 din 19 octombrie 2004).
2.
Decizie referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 alin.

(2), (3) şi (4) din Codul penal. Deposedarea unei persoane de anumite bunuri sau
valori în executarea unei sancţiuni penale, contravenţionale, administrative ori civile
sau a unei măsuri de confiscare specială, prevăzute de lege, nu constituie
expropriere şi nu încalcă în niciun alt mod dreptul de proprietate garantat
constituţional, potrivit căruia „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din
infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii”.
Legiuitorul, în acord cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, a stabilit prin
textul legal criticat anumite limite înăuntrul cărora judecătorul poate răspunde
exigenţelor impuse de art. 111 alin. (1) din Codul penal tocmai pentru prezervarea
altor drepturi ce ţin de garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate privată.
Măsura de siguranţă a confiscării speciale nu este o pedeapsă în sensul atribuit de

art. 53 din Codul penal, motiv pentru care nu poate fi primită critica potrivit căreia
art. 118 alin. (2), (3) şi (4) din Codul penal contravine art. 23 alin. (12) din
Constituţie (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.060 din 14 octombrie 2008,
publicată în M. Of. nr. 761 din 11 noiembrie 2008).
3.
Confiscarea specială a mijlocului de transport în cazul infracţiunilor prevăzute de

art. 2-10 din Legea nr. 143/2000. Măsura de siguranţă a confiscării speciale a
mijlocului de transport se va dispune, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr.
143/2000, raportat la art. 118 lit. b) teza I din Codul penal, numai în cazul în care
se dovedeşte că acesta a servit efectiv la realizarea laturii obiective a uneia dintre
modalităţile normative ale infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr.
143/2000, precum şi în cazul în care se dovedeşte că mijlocul de transport a fost
fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor infracţiuni
(I.C.C.J., decizia nr. XVIII din 12 decembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 285 din 29
martie 2006).
4.
Confiscarea specială a mijlocului de transport în cazul infracţiunilor prevăzute de

art. 2-10 din Legea nr. 143/2000. Măsura de siguranţă a confiscării speciale a
mijlocului de transport se va dispune, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr.
143/2000, raportat la art. 118 lit. b) teza I C. pen., numai în cazul în care se
dovedeşte că acesta a servit efectiv la realizarea laturii obiective a uneia dintre
modalităţile normative ale infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr.
143/2000, precum şi în cazul în care se dovedeşte că mijlocul de transport a fost
fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor infracţiuni
(I.C.C.J., decizia nr. XVIII din 12 decembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 285 din 29
martie 2006).
5.
Măsura de siguranţă a confiscării speciale, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea

nr. 86/2006, în condiţiile existenţei datoriei vamale. Prin recursul în interesul legii
formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere
unitar cu privire la faptul dacă se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării
speciale prevăzute de art. 118 alin. (1) lit. a) C. pen., în cazul infracţiunii de
contrabandă prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al
României, cu modificările şi completările ulterioare, concomitent cu obligarea legală
a inculpatului la plata sumelor reprezentând datoria vamală. Or, din interpretarea
dispoziţiilor citate, art. 4142 şi, respectiv, art. 4143 C. proc. pen., astfel cum a fost
modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, recursul în interesul legii este
admisibil numai dacă a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti
definitive o problemă de drept constând în interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii
legale. Înalta Curte apreciază că hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti,
care au stat la baza promovării recursului în interesul legii nu au soluţionat în mod
diferit problema luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, în cazul infracţiunii
de contrabandă prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al
României, cu modificările şi completările ulterioare, concomitent sau nu cu
obligarea legală a inculpatului la plata sumelor reprezentând datoria vamală. În
consecinţă, deşi problema de drept supusă dezlegării pe calea recursului în interesul
legii prezintă un interes practic, hotărârile judecătoreşti pronunţate până la data
promovării acestui recurs în interesul legii nu sunt relevante, aşa încât Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.
4142 coroborat cu art. 4143 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat şi completat
prin Legea nr. 202/2010. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie respinge, ca inadmisibil,
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind măsura de siguranţă a confiscării speciale
prevăzute de art. 118 alin. (1) lit. a) C. pen., în cazul infracţiunii de contrabandă
prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu
modificările şi completările ulterioare, concomitent cu obligarea legală a inculpatului
la plata sumelor reprezentând datoria vamală (I.C.C.J., dec. nr. 21/2011, publicată
în M. Of. nr. 830 din 23 noiembrie 2011).
6.
Confiscare. Aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000,
precum şi a dispoziţiilor art. 255 alin. (3) şi (5) din Codul penal. În aplicarea
dispoziţiilor din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, se interpretează în sensul că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4)
din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau
oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii sunt aplicabile numai
infracţiunilor prevăzute de legea specială; dispoziţiile art. 255 alin. (3) şi (5) din
Codul penal sunt aplicabile numai infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255
din Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin.
(2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 [I.C.C.J., decizia nr. LIX (59) din 24 septembrie
2007, publicată în M. Of. nr. 274 din 7 aprilie 2008].
Decizii de speţă
7.
Confiscare specială. Infracţiuni de pericol. Potrivit dispoziţiilor legale prevăzute de

art. 118 lit. a) şi d) C. pen., sunt supuse confiscării bunurile produse prin săvârşirea
faptei, precum şi bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei
fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor.
În speţă, inculpaţii sunt cercetaţi pentru infracţiuni de pericol, şi nu pentru

infracţiuni de prejudiciu, reţinându-se un singur prejudiciu in cuantum de 193,98
euro în dauna părţii civile Banca O. România. Acest prejudiciu însă a fost achitat
înainte de începerea cercetării judecătoreşti, în sentinţa penală nr. 209/D din 29
septembrie 2011, pronunţată în dosar X al Tribunalului Bacău, luându-se act că
prejudiciul cauzat părţii civile Banca O. România SA a fost reparat integral prin
plată şi că partea civilă Banca P. SA Bucureşti nu s-a constituit parte civilă, întrucât
nu a suferit prejudiciu. În acest context juridic, rezultă că măsura dispusă, respectiv
confiscarea specială a tuturor sumelor indisponibilizate, excede sensul conferit de
legiuitor acestei instituţii. Nu în ultimul rând, aşa cum, de altfel, a reţinut şi instanţa
fondului, se constată că în cauză operează şi prezumţia caracterului licit al
dobândirii proprietăţii prevăzută în dispoziţiile art. 44 alin. (8) teza a II-a din
Constituţie, potrivit cărora caracterul licit al dobândirii se prezumă. Faţă de aceste
elemente de fapt şi de drept, Înalta Curte constată că măsura de siguranţa a
confiscării speciale a unor sume de bani apare ca nelegală, motiv pentru care o va
înlătura (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2382/2012, disponibilă pe www.legalis.ro).
8.
Confiscare specială. Lucruri produse prin fapta prevăzută de legea penală. Curtea
de Apel Piteşti a considerat întemeiat apelul declarat de parchet privind aplicarea
pedepsei accesorii pentru inculpaţii M.D., R.I. şi D.M., aşa cum este prevăzută de
dispoziţiile art. 273 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 297/2004, precum şi motivul de
apel privind temeiul juridic al confiscării sumei de 17.880 RON de la inculpaţi.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 118 lit. e) C. pen., sunt supuse confiscării bunurile
dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite
persoanei vătămate şi dacă nu servesc la despăgubirea acesteia. De asemenea,
confiscarea specială vizează, în concret, sume determinate de la fiecare inculpat
implicat în această cauză (I.C.C.J. s. pen., dec. nr. 1021/2011, disponibilă pe
www.legalis.ro).
9.
Confiscare specială. Lucruri produse prin fapta prevăzută de legea penală. Paguba
produsă părţii vătămate neconstituite parte civilă, al cărei corespondent valoric nu a
intrat în patrimoniul făptuitorului, cum este prejudiciul cauzat prin degradarea unui
bun al părţii vătămate, nu poate face obiect al confiscării prin obligarea făptuitorului
la plata echivalentului bănesc al pagubei (C.S.J., s. pen., dec. nr. 818/2001,
10.
Măsura de siguranţă a confiscării speciale. Bunurile şi valorile care pot forma

obiectul acestei măsuri. În cazul când, cu privire la lucrul produs prin infracţiune ce
a fost ridicat de la inculpat la începutul cercetărilor şi predat unei unităţi socialiste
pentru valorificare, s-a dispus confiscarea, unitatea trebuie chemată în proces şi
obligată la plata preţului obţinut din vânzarea acelui lucru (T.S., s. pen., dec. nr.
796/1984, publicată în broşura Caiet nr. 22 din septembrie 1984 a Tribunalului
Suprem).
11.
Din moment ce s-au confiscat sumele investite şi beneficiul realizat din infracţiunea
de speculă săvârşită, este evident că măsura confiscării în natură a bunurilor ce au
fost comercializate nu-şi are justificare, deoarece în acest mod, în realitate, instanţa
a operat o dublă confiscare a aceloraşi valori, ceea ce nu este posibil (T.S., s. pen.,
dec. nr. 2119/1980, disponibilă pe www.indaco.ro).
12.
Confiscarea specială a contravalorii bunului achiziţionat în leasing. Măsurile de

siguranţă au un caracter personal, astfel încât confiscarea specială nu poate fi
dispusă în solidar, ci separat de la fiecare inculpat. Conform art. 118 alin. (1) lit. b)
teza I C. pen., sunt supuse măsurii de siguranţă a confiscării speciale „bunurile care
au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale
infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii
lor”. Prin urmare nu se poate dispune confiscarea specială a unei autoutilitare, bun
folosit la săvârşirea infracţiunii de contrabandă, în condiţiile în care proprietarul
acestui bun este o firmă de leasing, ci a contravalorii acesteia, conform art. 118
alin. (3) C. pen. (C.A. Suceava, s. pen. şi pt. cauze cu minori, dec. nr. 715/2011, în
Buletinul Curţilor de Apel – Supliment nr. 2/2013).
13.
Bun folosit în vederea comiterii infracţiunii. Nu este întemeiată critica privind greşita
confiscare specială a autoturismului P. Probele administrate în cauză atestă că
baxurile de ţigări R. preluate de la ucraineni au fost transportate de pe malul
românesc al râului Tisa, la domiciliile inculpatelor D.M. şi G.M., cu autoturismul P.,
proprietatea inculpatului Ş.B.M. Aşa fiind, s-a dispus în mod corect măsura de
siguranţă a confiscării speciale a acestuia, în baza art. 118 lit. b) C. pen. Pentru
aceste considerente, recursul declarat de inculpat a fost respins (I.C.C.J., s. pen.,
14.
Armă aparţinând inculpatului folosită la comiterea infracţiunii. Bun folosit ca mijloc

de transport de către inculpat. În cazul tentativei la infracţiunea de omor deosebit
de grav, săvârşită prin executarea mai multor focuri de armă, din autoturismul cu
care inculpatul se deplasa, arma aparţinând inculpatului folosită la comiterea
infracţiunii este supusă confiscării speciale, în temeiul art. 118 alin. (1) lit. b) C.
pen., constituind bun care a fost folosit, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni,
iar autoturismul folosit la deplasarea inculpatului, aflat în proprietatea acestuia, nu
este supus confiscării speciale, întrucât nu constituie, în sensul art. 118 alin. (1) lit.
b) C. pen., bun folosit, în orice mod, la săvârşirea infracţiunii, ci numai bun folosit
ca mijloc de transport de către inculpat (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2536/2010,
15.
Confiscarea specială a bunurilor care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea

unei infracţiuni. Din oficiu, instanţa de control judiciar constată că sentinţa este
nelegală, în mod greşit fiind aplicată măsura de siguranţă constând în confiscarea
de la inculpat a unui telefon Nokia şi a unei cartele, măsură care, de altfel, nu este
motivată. Potrivit art. 118 lit. b) C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile
care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni. În cauză nu există
nicio problemă că inculpatul a folosit telefonul la realizarea acţiunii încriminate de
lege, listingul convorbirilor telefonice dintre inculpat şi numitul S.C. făcând dovada
existenţei acestor convorbiri, nu şi a conţinutului acestora. Din considerentele
arătate, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., se va admite apelul şi se va
desfiinţa în parte sentinţa în sensul celor ce preced (C.A. Bacău, dec. nr. 11/2009,
disponibilă pe www.spete.info).
16.
Restituirea bunurilor aparţinând inculpatului care nu au fost folosite la săvârşirea

faptei. Instanţa de judecată nu s-a pronunţat şi cu privire la situaţia juridică a unor
bunuri ridicate de la inculpat la data de 7 august 2006, în sensul de a se dispune
confiscarea lor sau restituirea către inculpat. Potrivit procesului-verbal din 7 august
2006, aflat la dosarul de urmărire penală, organele de urmărire penală au ridicat de
la inculpat un telefon marca N. şi două cartele sim, însă instanţele nu s-au
pronunţat în niciun fel cu privire la acele bunuri. Constatându-se că acestea nu au
legătură cu faptele reţinute în sarcina inculpatului, neexistând temeiuri pentru a se
dispune confiscarea specială, Înalta Curte va dispune restituirea lor către inculpat
17.
Lipsa de temei a confiscării speciale. Bunul nu aparţine inculpatului. Prin decizia
penală nr. 47/A din 24 aprilie 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, a admis
apelul declarat de inculpat ca fiind întemeiat, sub aspectul greşitei aplicări a
dispoziţiilor privind confiscarea specială, în cauză nefăcându-se nicicum dovada că
acel cuţit cu buton găsit şi ridicat de organele de poliţie în cursul cercetării la faţa
locului ar aparţine inculpatului, cu atât mai mult cu cât acesta a fost ridicat din zona
în care au fost găsiţi şi papucii părţii vătămate de care aceasta s-a descălţat şi apoi
a fugit. Cum inculpatul a agresat-o după ce au parcurs în fugă o anumită distanţă,
apare ca fiind credibilă susţinerea inculpatului privind aruncarea în Dunăre a
cuţitului folosit în noaptea de 6/7 august 2008. Pentru toate aceste considerente,
apelurile vor fi admise conform dispoziţiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.,
sentinţa penală atacată urmând să fie desfiinţată în parte, soluţie menţinută şi în
faţa instanţei de recurs (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2517/2009, disponibilă pe
www.legalis.ro).
18.
Confiscarea unităţilor centrale de calculator şi a monitoarelor folosite la săvârşirea

faptei. Aprecieri privind gravitatea faptei. Curtea constată că în mod greşit instanţa
de apel a apreciat că ar constitui o măsură exagerată, în raport cu gravitatea
faptelor şi cu consecinţele acestora, confiscarea unităţilor centrale de calculator şi a
monitoarelor ridicate de la inculpat în urma percheziţiei efectuate la domiciliul
acestuia. Curtea reţine că şi aceste bunuri trebuiau să constituie obiectul măsurii de
siguranţă a confiscării speciale prevăzute de art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., în
condiţiile în care s-a dovedit că erau folosite la săvârşirea infracţiunilor şi aparţin
inculpatului. Totodată, în baza art. 118 lit. b) C. pen., se vor confisca de la inculpat
4 unităţi centrale de calculator şi 4 monitoare folosite la săvârşirea infracţiunilor
19.
Legea nr. 8/1996. Confiscarea şi distrugerea hard diskului calculatorului inculpatului

care conţinea programe soft deţinute fără autorizarea producătorilor. Temeiul
juridic în baza căruia s-a dispus măsura de siguranţă a confiscării este corect
reţinut potrivit reglementărilor din Legea nr. 8/1996, modificată; raportarea şi la
dispoziţiile art. 118 lit. b) C. pen., care reprezintă cadrul general de reglementare al
confiscării speciale, nu constituie o nelegalitate şi nu afectează în niciun mod
finalitatea măsurii dispuse.
În cauză s-a dispus, în mod corect, confiscarea şi distrugerea hard diskului

calculatorului inculpatului, care conţinea programe soft deţinute fără autorizarea
producătorilor. Inculpatul a fost obligat la plata de despăgubiri civile către partea
civilă M.C., astfel că nu se mai impune confiscarea sumei de 35 RON încasate de
inculpat din comercializarea produselor piratate. De altfel, modul de rezolvare a
măsurii de siguranţă a confiscării nu a constituit motiv de apel pentru procuror,
astfel că invocarea lui în recurs, în condiţiile nemodificării sentinţei fondului, nu este
întemeiată (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3831/2009, disponibilă pe www.legalis.ro).
20.
Legea nr. 78/2000. Prioritatea normei speciale faţă de norma generală. În cazul
săvârşirii infracţiunii de dare de mită prin oferirea de bani uneia dintre persoanele
prevăzute în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cum sunt poliţiştii cu atribuţii de
constatare a infracţiunilor, confiscarea specială a sumelor de bani se dispune în
temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000, iar nu în temeiul art. 118 lit. b) C. pen.,
norma cuprinsă în legea specială având prioritate faţă de norma generală (I.C.C.J.,
21.
Tâlhărie. Aprecierea bunurilor ce pot fi confiscate în temeiul art. 118 lit. b) C. pen.
În cazul infracţiunii de tâlhărie, infracţiune contra patrimoniului, ar fi susceptibile de
confiscare în baza acestui text lucrurile care servesc la agresarea părţilor vătămate
şi lucrurile care servesc sau sunt destinate să servească la deposedarea efectivă a
victimelor de către infractor. În acest sens sunt vehiculele fără de care deposedarea
de bunul sustras a părţii vătămate nici n-ar fi posibilă, ca în cazul bunurilor foarte
grele, foarte voluminoase sau foarte numeroase. În prezenta cauză, realizarea şi
efectuarea sustragerii n-a fost concepută în acest sens. Căruţa inculpatului a fost
lăsată şi găsită pe valea unui pârâu, fără cal, deci lipsită de atributul de a fi
deplasată, la distanţă de locul sustragerii. Aşa fiind, această căruţă nu realizează
condiţiile art. 118 lit. b) C. pen., pentru a fi confiscată. Pentru aceste considerente,
Înalta Curte a admis recursul inculpatului, a casat hotărârile pronunţate, a înlăturat
măsura confiscării căruţei şi a menţinut celelalte dispoziţii (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
22.
Trafic de droguri. Confiscare. Autoturism cu care s-au transportat droguri. Lipsa de

temei legal al confiscării. Autoturismul cu care făptuitorul a venit din străinătate,
având asupra sa, în buzunarul hainei, o cantitate de droguri ce urma să fie vândută
în România, nu este supus confiscării potrivit art. 118 lit. c) C. pen., deoarece
drogul nu a fost ascuns în autoturism şi, ca atare, acesta nu a servit la săvârşirea
infracţiunii (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4333/2003, disponibilă pe www.scj.ro).
23.
Trafic de droguri. Introducere în ţară. Deţinere şi transport de droguri. Concurs de

infracţiuni. Confiscare. Fapta de a introduce în ţară şi aceea de deţinere şi transport
de droguri săvârşite de aceeaşi persoană şi constatate cu acelaşi prilej, la punctul
de frontieră, constituie infracţiuni distincte, prevăzute în art. 2 şi în art. 3 din Legea
nr. 143/2000, aflate în concurs, cea dintâi neabsorbind-o pe cea din urmă. În cazul
în care drogurile au fost ascunse în caroseria autoturismului, acesta se confiscă în
temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (C.S.J., s. pen., dec. nr.
24.
Lucruri care au servit la săvârşirea infracţiunii, dar nu au fost găsite. Confiscarea
lucrurilor care au servit la săvârşirea infracţiunii poate fi dispusă numai în cazul în
care aceste lucruri au fost găsite. În speţă, armele folosite de inculpat la săvârşirea
infracţiunii de tâlhărie nu au fost găsite: ca atare, dispoziţia de confiscare are în
vedere, practic, bunuri de genul celor folosite de inculpat, şi nu pe cele folosite de
acesta în realitate, ceea ce contravine prevederilor art. 118 lit. b) C. pen. Pe de altă
parte, măsura dispusă nici nu poate fi executată şi, prin urmare, scopul de
înlăturare a unei stări de pericol şi de preîntâmpinare a săvârşirii unor fapte
prevăzute de legea penală nu poate fi atins (C.S.J., s. pen., dec. nr. 3244/2000,
25.
Confiscare specială. Condiţii de aplicare. Vehicul care a servit la săvârşirea

infracţiunii. Vehiculul cu care au fost transportate obiectele de la locul furtului
trebuie considerat că a folosit la săvârşirea infracţiunii, iar lăsarea acestuia în
patrimoniul inculpatului prezintă stare de pericol. Sub acest aspect, prin „luarea
lucrului” nu se înţelege numai ridicarea lui din locul unde se găseşte, în sensul că în
acel moment furtul ar fi fost consumat. Punerea lui în vehiculul aflat la locul faptei,
în vederea „însuşirii pe nedrept”, se situează în sfera săvârşirii infracţiunii de furt,
atunci când scopul prevăzut de lege nu se poate realiza, datorită volumului sau
cantităţii bunurilor (…). În raport cu împrejurarea că vehiculul a fost folosit în
repetate rânduri la săvârşirea furturilor, în mod corect instanţa a conchis în sensul
existenţei stării de pericol în cazul lăsării lui, în continuare, în patrimoniul
inculpatului, existând temerea că acesta s-ar putea servi de el la comiterea unor noi
sustrageri (C.S.J., s. pen., dec. nr. 104/1992, în Dreptul nr. 9/1992 – extras, p.
78).
26.
15. Bun folosit ca mijloc de transport de către inculpat. Însuşirea de bunuri în

cantităţi mari sau cu volum mare. În cazul sustragerii din vagoane de cale ferată de
mari cantităţi de bunuri, de volum şi greutate mare, şi al transportării lor cu
autoturismele aparţinând făptuitorilor, de la locul sustragerii la locul de depozitare,
autoturismele sunt supuse confiscării în temeiul art. 118 lit. b) C. pen., deoarece au
servit la săvârşirea infracţiunii, iar în lipsa lor comiterea faptelor ar fi fost de
nerealizat (T.S., s. pen., dec. nr. 2871/1983, publicată în broşura Caiet nr. 21 din
iulie 1984 a Tribunalului Suprem).
27.
16. Bun aparţinând altei persoane. Utilizarea sa în scopul activităţilor de

contrabandă cu acordul proprietarului. În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr.
143/2000 s-a dispus confiscarea drogurilor ridicate de la inculpaţi. În baza art. 17
alin. (1) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a
dispus confiscarea autoturismului cu numărul de înmatriculare X, sechestrat prin
ordonanţa din data de 9 septembrie 2009. Tribunalul Harghita a găsit incidente în
cauză dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 143/2000 şi art. 118 C. pen. privind
confiscarea specială. În primul rând, drogurile ridicate de la inculpaţi au fost
confiscate, fiind confiscat şi autoturismul folosit de A.L. pentru a introduce drogurile
în ţară. Instanţa a constatat că, deşi nu a fost modificat în acest scop, autoturismul
a servit inculpatului în mod efectiv la săvârşirea infracţiunii. Acesta a declarat că
drogurile s-au aflat în spatele scaunului şoferului, împreună cu alte materiale. În
acest fel, drogurile au putut fi transportate la trecerea frontierei, sporind şansele de
reuşită şi încrederea infractorului. Tribunalul a constatat că autoturismul aparţine
unei persoane juridice, dar aceasta a cunoscut scopul folosirii lui, inculpatul fiind
administratorul persoanei juridice şi prin urmare, reprezenta voinţa sa, societatea
cunoscând, prin persoana lui, scopul activităţilor de contrabandă cu droguri. Atât
Curtea de Apel Târgu Mureş, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au menţinut
soluţia Tribunalului Harghita (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2256/2011, disponibilă pe
www.legeaz.net).
28.
Trafic de influenţă. Sumă de bani folosită pentru pentru prinderea în flagrant delict
a inculpatului. În cazul infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C.
pen., suma de bani pretinsă de inculpat nu este supusă confiscării, dacă a fost
folosită pentru prinderea în flagrant delict a inculpatului şi, ulterior, restituită
denunţătorului, fapta fiind denunţată organului de urmărire penală înainte de
sesizarea acestuia cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (I.C.C.J.,
29.
Incidenţa dispoziţiilor art. 118 lit. d) raportate la art. 257 alin. (2) şi art. 256 alin.
(2) C. pen. Dispoziţiile art. 118 lit. d), raportate la art. 257 alin. (2) şi art. 256 alin.
(2) C. pen., potrivit cărora banii, valorile precum şi orice alte bunuri primite de
traficantul de influenţă se confiscă, nu se aplică în cazul în care persoana care a dat
banii autorului a denunţat organelor de urmărire penală, înainte ca acestea să fi
fost sesizate pentru această infracţiune şi, desigur, mai ales atunci când suma a
fost pusă la dispoziţia organelor competente pentru organizarea flagrantului
30.
Luare de mită. Confiscare. În cazul în care cel mituit este surprins în flagrant
primind banii puşi de către poliţie la dispoziţia denunţătorului, aceştia se restituie
poliţiei, neputându-se dispune, totodată, şi confiscarea sumei de la inculpat prin
obligarea lui la plată (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.1753/2002, disponibilă pe
www.scj.ro).
31.
Incidenţa dispoziţiilor art. 118 lit. d) raportate la art. 257 alin. (2) şi art. 256 alin.
(2) C. pen. Dispoziţiile art. 257 alin. (2) şi art. 256 alin. (2) C. pen. nu se aplică
însă în cazul când persoana care a dat banii autorului infracţiunii a denunţat
autorităţilor fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat
despre acea infracţiune (T.S., s. pen., dec. nr. 65/1983, disponibilă pe www.scj.ro).
32.
Confiscare, în folosul statului, a bunurilor dobândite prin săvârşirea infracţiunilor, cu

privire la care părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile. În baza art. 118 alin.
(1) lit. e) C. pen., instanţa a dispus confiscarea specială de la inculpatul L.M., în
folosul statului, a sumei de 32.424,59 RON, pentru care partea vătămată SC L. SA
Brăila nu s-a constituit parte civilă, cât şi a sumei de 23.440 RON, pentru care
partea vătămată SC F. SRL Crasna Sălaj nu s-a constituit parte civilă, în baza art.
118 alin. (1) lit. e) C. pen. De asemenea, s-a dispus confiscarea specială de la
inculpatul L.M., în folosul statului, a bunurilor dobândite prin săvârşirea
infracţiunilor, bunuri predate la Camera de Corpuri Delicte, în baza dovezii din 3
decembrie 2004 – Poliţia judeţului Constanţa (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 997/2012,
33.
Confiscare specială. Incidenţa prevederilor art. 19 din Legea nr. 678/2001. Înalta
Curte constată că instanţa de fond – Judecătoria Brăila –, cât şi cea de apel –
Curtea de Apel Galaţi – au apreciat corect că este justificată obligarea inculpatului
către partea civilă A.M. la plata sumei de 600 de euro cu titlu de despăgubiri civile,
precum şi confiscarea de la inculpat a sumei de 3.150 de euro, dobândită prin
săvârşirea infracţiunii, având în vedere dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 678/2001 –
potrivit cărora banii sau valorile dobândite în urma săvârşirii infracţiunilor prevăzute
în prezenta lege sunt supuse confiscării speciale, dacă nu servesc despăgubirii
părţilor vătămate –, precum şi faptul că vinovăţia inculpatului în ceea ce priveşte
exploatarea părţilor vătămate a fost dovedită în cauză, acesta făcând parte dintr-o
reţea în care avea rolul de a exercita presiuni psihice sau acte de violenţă asupra
părţilor vătămate, în scopul însuşirii banilor rezultaţi din cerşetorie, pentru acelaşi
gen de fapte inculpatul fiind condamnat alături de alte persoane din grup într-o altă
cauză (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1306/2012, disponibilă pe www.legalis.ro).
34.
Confiscarea specială a sumei de la ambii inculpaţi. Nelegalitate. Deşi prima instanţă

a reţinut corect că inculpaţii au obţinut prin săvârşirea infracţiunilor suma totală de
2100 euro, reprezentând sumele realizate de persoanele vătămate din cerşit în cele
trei săptămâni, a greşit dispunând confiscarea specială a sumei de la ambii
inculpaţi, fără a arăta cât se confiscă de la fiecare, întrucât suma a fost folosită de
ambii inculpaţi, în baza art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen., instanţa de apel a dispus
confiscarea specială de la fiecare inculpat a sumei de câte 1050 euro sau
echivalentul în lei la data plăţii (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 612/2010, disponibilă pe
www.legalis.ro).
35.
Aplicarea dispoziţiilor art. 118 lit. e) C. pen. raportat la art. 19 alin. (1) din Legea
nr. 678/2001. În cauză, instanţa de fond a stabilit că inculpaţii au dobândit în mod
vădit din exploatarea sexuală a celor două victime suma de 5.000 de euro şi a
hotărât că fiecare parte vătămată are dreptul la o dezdăunare egală cu 10.000 de
euro.
36.
În acest context, în mod corect, instanţa de fond trebuia să constate că se află în

situaţia prevăzută în art. 118 lit. d) C. pen., potrivit căruia sunt supuse confiscării
speciale bunurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea
acesteia.
37.
Întrucât întreaga sumă de 5.000 de euro a servit la despăgubirea părţilor vătămate,

instanţa greşit a dispus confiscarea sumei, deoarece, potrivit legii, numai în măsura
în care bunurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii nu servesc la
despăgubirea părţilor vătămate, acestea se confiscă (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
38.
Neagravarea situaţiei în propria cale de atac. Împrejurarea că partea civilă a

renunţat la pretenţiile formulate în cauză nu este de natură să ducă la schimbarea
încadrării juridice.
În cazul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prejudiciul cauzat

prin înşelăciune a rezultat din însumarea pagubelor produse tuturor părţilor
vătămate. Faptul că una din persoanele înşelate a renunţat la pretenţiile civile este
irelevant în ceea ce priveşte încadrarea juridică. Sub acest aspect, hotărârea primei
instanţe este nelegală, deoarece nu a dispus confiscarea acestei sume de bani de la
inculpat în baza art. 118 lit. e) C. pen., însă, având în vedere că ne aflăm în apelul
inculpatului, nu i se poate agrava acestuia situaţia. Soluţia a fost menţinută şi de
către Înalta Curte (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 301/2009, disponibilă pe
www.legalis.ro).
39.
Banii obţinuţi din practicarea prostituţiei nu pot să revină părţilor vătămate cu titlu
de despăgubiri. Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurenţilor
inculpaţi cu privire la cuantumul sumelor confiscate de la aceştia, în folosul statului,
ca sume obţinute din săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, întrucât instanţa
de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 118 lit. e) C. pen. raportat la
art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, în urma unui calcul exact al sumelor
obţinute din exploatarea părţilor vătămate, pe baza depoziţiilor date de acestea.
Astfel, rezolvând latura civilă a cauzei, instanţa de apel a constatat, mai întâi, că
persoana vătămată Ş.V.P. nu s-a constituit parte civilă în cauză, nedorind să
participe în proces ca parte vătămată.
Cât priveşte acţiunile civile formulate de părţile civile O.A.M. şi A.M.M., s-a apreciat,
în mod corect, că acestea sunt nefondate, întrucât din cuprinsul dispoziţiilor art. 19
alin. (1) din Legea nr. 678/2001 rezultă că banii, valorile sau orice alte bunuri
dobândite în urma săvârşirii infracţiunilor prevăzute de această lege ori cele care au
servit la săvârşirea acestor infracţiuni, precum şi celelalte bunuri prevăzute de art.
118 C. pen., sunt supuse confiscării speciale. Prin urmare, banii obţinuţi de cele
două părţi vătămate din practicarea prostituţiei nu pot să revină acestora, cu titlu
de despăgubiri. O compensaţie pentru suferinţele morale încercate putea fi acordată
părţilor vătămate, însă acestea nu au formulat cereri în acest sens.
În considerarea celor declarate de părţile vătămate O.A.M. şi A.M.M. şi de persoana

vătămată Ş.P.V., Curtea de Apel Craiova, în aplicarea dispoziţiilor art. 118 alin. (1)
lit. e) C. pen., raportat la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, a dispus, în mod
corect, confiscarea specială de la fiecare inculpat, a sumelor de câte 1.175 euro şi,
respectiv, câte 3.250 euro (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3206/2009, disponibilă pe
www.legalis.ro).
40.
Confiscarea de la inculpaţi a diferenţei care nu a fost folosită pentru acoperirea

prejudiciului părţii vătămate. Înalta Curte apreciază ca fiind fondat apelul declarat
de parchet în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor referitoare la măsura de
siguranţă a confiscării speciale, în condiţiile prevăzute de art. 118 alin. (1) lit. e) C.
pen., conform cărora bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală sunt supuse confiscării speciale, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate
şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. Astfel, din actele dosarului
s-a constatat că, în urma valorificării bunurilor sustrase, inculpaţii au obţinut suma
de 2.750 lei, motiv pentru care se impune confiscarea diferenţei care nu a fost
folosită pentru acoperirea prejudiciului, respectiv 54 lei de la fiecare inculpat
(I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4212/2009, disponibilă pe www.legeaz.net).
41.
Confiscarea bunurilor provenite din banii obţinuţi ca urmare a săvârşirii prostituţiei.

Inculpata Ţ.V. a criticat greşita confiscare a apartamentelor, susţinând că nu sunt
probe care să ateste cumpărarea lor cu bani proveniţi din prostituţie, în acest sens
solicitând casarea cu trimitere a cauzei la instanţa de fond pentru cercetarea
modului de dobândire a apartamentelor. Criticile formulate de inculpaţi au fost
examinate în raport de cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 171 şi
14 C. proc. pen., dar sunt nefondate pentru cele ce urmează. Măsura confiscării
speciale a celor două apartamente cumpărate de inculpata Ţ.V., în condiţiile
săvârşirii infracţiunii de spălare de bani, respectă dispoziţiile speciale ale art. 25
alin. (1) din Legea 656/2002, cât şi pe cele generale, cuprinse în art. 118 lit. d) C.
pen. Norma generală condiţionează, în art. 118 lit. d) C. pen., confiscarea lucrurilor
dobândite din infracţiuni, iar prin art. 25 din Legea nr. 656/2002 se instituie, în
condiţiile art. 118 C. pen., confiscarea bunurilor care fac obiectul infracţiunii de
spălare de bani. Că aceste două apartamente, ce au făcut obiect al confiscării
speciale, provin din spălarea de bani spune chiar inculpata Ţ.V. În această situaţie,
susţinerea recurentei inculpate este nefondată, iar, pe baza probatoriului
administrat, vor fi menţinute, ca legale şi temeinice, hotărârile atacate cu privire la
confiscare (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 636/2006, disponibilă pe www.legalis.ro).
42.
Confiscare specială. Bunuri dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea

penală care servesc la despăgubirea persoanei vătămate. Acoperirea prejudiciului
moral sau material. Potrivit art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen., sunt supuse confiscării
speciale bunurile, inclusiv sumele de bani, dobândite prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura
în care nu servesc la despăgubirea acesteia. Prin urmare, sumele de bani dobândite
prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală care servesc la despăgubirea
persoanei vătămate nu sunt supuse confiscării, indiferent dacă despăgubirile sunt
acordate pentru acoperirea prejudiciului material sau a celui moral (I.C.C.J., s.
43.
Confiscarea sumelor de bani obţinute ca urmare săvârşirii infracţiunii de

proxenetism. Prin decizia penală nr. 294 din 28 septembrie 2005, Curtea de Apel
Craiova a menţinut măsura de confiscare specială a sumei de 28.200 euro ori
contravaloarea acestora la momentul executării, sumă reprezentând venituri ilicite
obţinute de inculpată ca urmare a desfăşurării unor acte repetate de proxenetism,
soluţie menţinută şi în recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (I.C.C.J., s. pen.,
44.
Înşelăciune. Infracţiune continuată. Consecinţe deosebit de grave. Confiscare.

Paguba cauzată prin infracţiune continuată este constituită din totalul daunelor
materiale provocate prin acţiunile sau inacţiunile componente, indiferent dacă
există constituire de parte civilă pentru întreaga pagubă sau dacă numai o parte
dintre persoanele vătămate sunt cunoscute şi participă ca părţi civile în proces.
Partea nerevendicată din folosul material realizat de făptuitor este supusă
confiscării potrivit art. 118 lit. d) C. pen., deoarece a fost dobândită prin săvârşirea
infracţiunii şi nu serveşte la despăgubirea persoanelor vătămate (I.C.C.J, s. pen.,
45.
Confiscare specială, fals în declaraţii, anularea actului, cumpărător de bună-

credinţă. În cazul condamnării inculpatului conform art. 292 C. pen. şi anulării
contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe baza unei declaraţii false, instanţa
trebuie să dispună restituirea sumei primite de inculpat de la cumpărătorul de
bună-credinţă, iar nu să dispună confiscarea ei (C.S.J., s. pen., dec. nr. 3244/2000,
46.
Confiscare specială, cazul când partea vătămată nu cere restituirea lucrului furat
sau despăgubiri prin echivalent bănesc, fals în înscrisuri oficiale, desfiinţarea
înscrisurilor falsificate. În cazul când partea vătămată nu cere restituirea lucrurilor
furate sau să fie despăgubită prin echivalent bănesc, aceste lucruri vor fi confiscate
în temeiul art. 118 lit. d) C. pen. ca fiind dobândite în mod vădit prin săvârşirea
infracţiunii. Dacă inculpatul a falsificat acte de identitate din cele sustrase, instanţa
este obligată, conform art. 348 C. proc. pen., să dispună desfiinţarea acestor acte
(T.S., s. pen., dec. nr. 704/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 140).
47.
Speculă şi operaţii interzise cu metale preţioase. Confiscare specială. În speţă,

instanţa de fond a dispus, în baza art. 118 lit. b) şi d) C. pen., confiscarea specială
de la inculpată – condamnată pentru infracţiunile de speculă prevăzută de art. 295
lit. a) C. pen. şi de operaţii interzise cu metale preţioase prevăzută de art. 50 lit. e)
din Decretul nr. 244/1978 – a sumei de 7450 lei, a unor bijuterii din aur şi a altor
obiecte, printre care un radiocasetofon pe care îl vânduse părţii civile, obligând-o
totodată să plătească acesteia suma de 3500 lei cu titlu de despăgubiri civile.
Hotărârea atacată este greşită, deoarece, partea civilă fiind dobânditor de bună-
credinţă al radiocasetofonului, confiscarea acestuia nu se justifică. De altfel, în
acest sens, este de observat că organele de poliţie, constatând, de asemenea,
buna-credinţă a părţii civile, i-au restituit radiocasetofonul pe care îl ridicaseră de la
domiciliul său. Ca atare, urmează a se dispune confiscarea specială a sumei de bani
dobândite de inculpată ca preţ plătit de partea civilă pentru radiocasetofon, şi nu şi
a acestuia T.S., s. pen., dec. nr. 781/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 76).
48.
Confiscare specială. Nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau

export. În cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 302 C. pen., prin
dobândirea, în condiţii de eludare a prevederilor legale privind importul, a unui
autoturism, trebuie dispusă confiscarea acestuia, în temeiul art. 118 lit. d) C. pen.,
ca lucru dobândit în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, iar nu confiscarea sumei
reprezentând valoarea autoturismului la data dobândirii (T.S., s. pen., dec. nr.
696/1986, publicată în broşura Caiet nr. 41 din septembrie 1986 a Tribunalului
Suprem).
49.
Confiscarea specială, bunul sustras a fost cumpărat de un dobânditor de rea-

credinţă. În cazul când bunul sustras a fost cumpărat de un dobânditor de rea-
credinţă, de la care acesta a fost ridicat, iar preţul primit de inculpat i-a fost
restituit în cursul judecăţii, dobânditorul trebuie introdus în proces şi, dispunându-
se confiscarea, obligat la plata sumei primite (T.S., s. pen., dec. nr. 2797/1982,
publicată în broşura Caiet nr. 11 din mai 1983 a Tribunalului Suprem).
50.
Câştigul „net” realizat prin comiterea faptei penale. Cheltuieli efectuate de inculpat
la săvârşirea faptei. Obiectul material al confiscării, în cazul în discuţie, îl constituie
bunurile sau banii – în totalitatea lor – dobândite de infractor prin săvârşirea
infracţiunii, legea neconţinând o reglementare potrivit căreia se confiscă numai
câştigul „net” realizat prin comiterea faptei penale. Prin urmare, sub aspectul
examinat, este irelevantă împrejurarea că, în executarea actelor infracţionale,
inculpatul a făcut anumite cheltuieli – cum sunt, în speţă, cele efectuate cu
carburanţi, lubrifianţi etc. – deoarece, altfel, ar însemna să se considere legale
cheltuielile făcute de făptuitor chiar prin desfăşurarea activităţii sale ilicite, ceea ce
este inadmisibil (T.S., s. pen., dec. nr. 2126/1981, R.R.D. nr. 8/1982, p. 61).
51.
Confiscarea specială în situaţia dobânditorului de bună-credinţă, respectiv a

dobânditorului de rea-credinţă. În cazul stabilirii bunei-credinţe a cumpărătorilor,
aceştia au poziţia unor părţi vătămate şi, dacă solicită a fi despăgubiţi, inculpatul
trebuie obligat la plata despăgubirilor civile, iar, în cazul când persoanele
menţionate au fost de rea-credinţă, întrucât cunoşteau că inculpatul efectua
asemenea operaţii interzise, instanţa trebuia să respingă cererile părţilor civile şi să
dispună confiscarea sumelor de la inculpat, în temeiul art. 118 lit. d) C. pen., aceste
sume având caracterul unor bunuri dobândite în mod vădit prin săvârşirea
infracţiunii (T.S., s. pen., dec. nr. 242/1981, în R.R.D. nr. 6/1982 – extras, p. 83).
52.
Confiscarea bunurilor a căror deţinere este interzisă de lege. Curtea de Apel Craiova
a considerat întemeiată critica Parchetului cu privire la temeiul confiscării cardurilor
falsificate, reţinând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 118 lit. f) C. pen., şi nu cele
prevăzute de art. 118 lit. b) C. pen., cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
Temeiul juridic al confiscării cardurilor falsificate este greşit, în sensul că instanţa a
dispus confiscarea în temeiul art. 118 lit. b) C. pen., deşi confiscarea specială era
operabilă în baza art. 118 lit. f) C. pen., conform căruia sunt supuse confiscării
bunurile a căror deţinere este interzisă de lege. În acest sens, a fost menţionată
decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 473/2006 (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
53.
Confiscare specială în temeiul art. 118 lit. e) C. pen. Nelegalitate. Greşit s-au
reţinut dispoziţiile art. 118 lit. e) C. pen., ca temei al confiscării speciale a ţigărilor
de contrabandă depistate în autoturismele inculpaţilor K.M. şi V.C.I., în cauză fiind
incidente acelea prevăzute de art. 118 lit. f) C. pen. privind luarea măsurii de
siguranţă faţă de bunuri interzise la deţinere. Prin urmare, dovedindu-se că prin
soluţia adoptată în primă instanţă s-au încălcat dispoziţiile art. 317 C. proc. pen.
raportat la art. 118 lit. e) C. pen., s-a admis motivul de reformare invocat şi,
rejudecându-se cauza, s-a înlăturat măsura de siguranţă dispusă. În fine,
interpretarea greşită a prevederilor ce reglementează confiscarea specială în
procesul penal s-a constatat şi în cazul indisponibilizării cantităţilor de ţigări ridicate
de la inculpaţii V.C.I. şi K.M., prima instanţă reţinând dispoziţiile art. 118 alin. (1)
lit. e) C. pen., deşi sunt incidente acelea prevăzute de art. 118 alin. (1) lit. f) C.
pen., deoarece corpurile delicte au fost deţinute în afara unui antrepozit fiscal, deci
contrar Legii nr. 571/2003. Examinând recursurile declarate, Înalta Curte a
menţinut soluţia instanţei de apel (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3879/2011, disponibilă
pe www.legalis.ro).
54.
Confiscare specială. Dare de mită. Sume de bani oferite uneia dintre persoanele
prevăzute în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000. Dispozitive electronice apte să
servească la falsificarea instrumentelor de plată electronică. Temeiurile confiscării.
Produsele care poartă fără drept o marcă înregistrată, oferite spre comercializare de
o altă persoană decât cea care le-a contrafăcut, sunt supuse confiscării în temeiul
art. 118 lit. f) din Codul penal, întrucât reprezintă bunuri a căror deţinere este
interzisă de lege (T. Dâmboviţa, s. pen., dec. nr. 505/2007, disponibilă pe
www.idrept.ro).
55.
Confiscarea specială a produselor care poartă fără drept o marcă identică sau
similară cu o marcă înregistrată, oferite spre comercializare. Legea nr. 84/1998
privind mărcile şi indicaţiile geografice. Confiscarea specială a dispozitivelor apte să
servească la falsificarea instrumentelor de plată electronică, în cazul săvârşirii
infracţiunii de deţinere de echipamente în vederea falsificării unor astfel de
instrumente de plată prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002, se dispune în
temeiul art. 118 lit. e) C. pen. referitor la bunurile deţinute în contra dispoziţiilor
legale, şi nu în temeiul art. 118 lit. d) din acelaşi Cod, întrucât aceste bunuri nu
sunt dobândite prin săvârşirea infracţiunii menţionate, ci sunt deţinute în contra
dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 365/2002, prin deţinerea lor fiind realizate
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în acest text de lege (I.C.C.J., s.
56.
Confiscarea specială a unui bun care nu este proprietatea inculpatului. Inculpatul,

administrator al SC F.T. SRL, în perioada când s-au comis faptele penale, a folosit
autoturismul BMW pentru a transporta în ţară ţigări de contrabandă, prin punctul de
frontieră Stamora-Moraviţa, cunoscând, astfel, că foloseşte un bun al societăţii
pentru comiterea unor fapte penale, ceea ce determină incidenţa art. 118 alin. (1)
lit. b) C. pen., cum în mod corect a apreciat şi prima instanţă. Dintr-un alt punct de
vedere, deşi măsurile de siguranţă se aplică, în principiu, persoanelor care au comis
fapte prevăzute de legea penală, reglementând, prin dispoziţiile art. 118 alin. (1)
lit. b) teza finală, posibilitatea confiscării bunurilor aparţinând altor persoane,
legiuitorul a atribuit confiscării caracter in rem, urmărind de data aceasta bunul
utilizat la comiterea faptei, şi nu persoana care a comis-o. În ipoteza concretă, de
vreme ce autoturismul aparţinea societăţii al cărei administrator era chiar
inculpatul, ce şi-a asumat, fireşte, în mod conştient toate actele sale de conduită,
nu prezintă niciun fel de relevanţă juridică de la cine operează confiscarea, de
vreme ce în acest caz măsura de siguranţă vizează bunul, şi nu persoana. Pe de
altă parte, din adeverinţa existentă la dosarul de urmărire penală rezultă că
autoturismul BMW a fost deja reţinut şi se află la dispoziţia Direcţiei Judeţene
pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Vâlcea, neexistând, prin urmare, posibilitatea să
nu fie găsit, şi, deci, obligarea inculpatului la plata unui echivalent bănesc este
exclusă (C.A. Piteşti, s. pen. şi pt. cauze cu minori şi de fam., dec. nr. 896/2011, în
Buletinul Curţilor de Apel – Supliment nr. 2/2013).
57.
Despăgubirea persoanei vătămate în timpul procesului. Când inculpatul plăteşte

celui păgubit, în cursul procesului, o sumă de bani reprezentând valoarea lucrului
sustras, banii obţinuţi de el din vânzarea lucrului nu pot fi confiscaţi în temeiul art.
118 lit. d) C. pen., deoarece au servit la despăgubirea persoanei vătămate (I.C.C.J.,
58.
Confiscare. Luarea măsurii a avut loc pe teritoriul altei ţări. Cu toate că inculpaţii au
efectuat operaţii interzise cu cei 4.200 forinţi, de vreme ce au fost deposedaţi de
această sumă, printr-o măsură luată potrivit unei dispoziţii legale, chiar dacă luarea
măsurii a avut loc pe teritoriul altei ţări, nu se mai poate dispune confiscarea lor.
Nu se poate dispune nici obligarea inculpaţilor la plata echivalentului celor 4.200
forinţi, întrucât o asemenea măsură se ia numai când valorile care au făcut obiectul
unor operaţii interzise nu mai pot fi găsite, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă
(T.S., s. pen., dec. nr. 2840/1983, disponibilă pe www.indaco.ro).
59.
Operaţiuni cu metale preţioase. Obligarea inculpatului la plata în bani a contravalorii

acestora doar în situaţia în care a acestea nu se găsesc. Potrivit art. 57 alin. (1) din
Decretul nr. 244 din 10 iulie 1978, bunurile care fac obiectul infracţiunilor,
reglementate prin acest act normativ se confiscă, iar, potrivit alin. (2), dacă acestea
nu se găsesc, din orice cauză, instanţele judecătoreşti sau procurorul vor obliga pe
infractor la plata unei sume echivalente, calculată potrivit dispoziţiilor legale în
vigoare. Pe de altă parte, potrivit art. 118 lit. d) C. pen., sunt supuse confiscării
lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea unei infracţiuni, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea
acesteia. Din cele expuse rezultă că dispoziţiile privind obligarea inculpatului la
plata echivalentului metalelor ori pietrelor preţioase şi semipreţioase ce au format
obiectul infracţiunilor prevăzute de art. 50 din menţionatul act normativ sunt
aplicabile numai în cazul în care valorile supuse confiscării nu se găsesc, iar nu şi în
situaţiile când acestea au fost găsite şi confiscate în favoarea statului. Numai în
acest caz suma de bani obţinută în urma operaţiei de înstrăinare va servi la
despăgubirea dobânditorului, în măsura în care acesta este de bună-credinţă, şi vor
fi aplicabile dispoziţiile art. 118 lit. d) C. pen. pentru sumele obţinute de la
dobânditorul de rea-credinţă ori pentru cele care nu servesc la dezdăunare. În
cauză, constatându-se că metalele preţioase au format obiectul infracţiunii de
operaţii interzise [art. 50 lit. c)], iar, în temeiul dispoziţiilor art. 57 alin. (1) din
Decretul nr. 244/1978, acestea au fost confiscate în totalitate, obligarea
concomitentă a inculpatei şi la plata echivalentului acestora nu se justifică.
Aplicarea dispoziţiilor art. 118 lit. d) C. pen. nu este de natură a completa
prevederile art. 57 alin. (2) din Decretul nr. 244/1978, ci, dimpotrivă incidenţa
acestora este de sine stătătoare. Căci, de vreme ce persoanele care au cumpărat
metalele preţioase de la inculpată nu au fost trimise în judecată şi din dosar nu
rezultă că acestea ar fi dobânditori de rea-credinţă, este evident că poziţia acestora
trebuia examinată prin prisma persoanei vătămate, cu drept de dezdăunare din
suma la plata căreia a fost obligată inculpata. Faptul că inculpata nu a fost trimisă
în judecată şi pentru infracţiunea de înşelăciune în paguba persoanelor cărora le-a
vândut bijuteriile nu înlătură dreptul acestora la o eventuală despăgubire, ele
putând fi prejudiciate prin cumpărarea bijuteriilor, bijuterii pe care nu le-ar fi
cumpărat dacă ar fi cunoscut că fac obiectul unei infracţiuni. Numai în cazul când s-
ar fi stabilit că cumpărătorii au cunoscut provenienţa bijuteriilor ori ştiau că
inculpata efectuează asemenea operaţii interzise, se putea reţine reaua-credinţă a
acestora şi, ca urmare, se putea dispune confiscarea sumelor dobândite de
vânzător, în acest caz fiind aplicabile dispoziţiile art. 118 lit. d) C. pen. (T.S., s.
pen., dec. nr. 1924/1980, disponibilă pe www.indaco.ro).
60.
Confiscare. Acoperirea prejudiciului cauzat părţii civile prin infracţiunea comisă. În

conformitate cu dispoziţiile art. 118 lit. d) C. pen., sunt supuse confiscării speciale
lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite
persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. În
speţă, din probele administrate rezultă că inculpatul a sustras piese de schimb
pentru autoturisme în valoare de 32857 lei, din care o parte au fost restituite părţii
vătămate, rămânând nerecuperate piese în valoare de 12805 lei. De asemenea,
rezultă că inculpatul a vândut unor persoane piese în valoare de 15500 lei. Suma
obţinută din vânzarea pieselor nu a fost găsită la inculpat, iar piesele nu au putut fi
recuperate de la dobânditorii lor, întrucât au fost montate pe autovehiculele
acestora, parte din ele fiind chiar uzate în întregime. În această situaţie, din suma
de 15 500 lei, instanţele trebuiau să dispună confiscarea numai a sumei de 2695
lei, întrucât diferenţa de 12805 lei, la care, de altfel, a fost obligat inculpatul cu titlu
de despăgubiri, urma să servească în exclusivitate pentru acoperirea, în întregime,
a prejudiciului cauzat părţii civile prin infracţiunea comisă (T.S., s. pen., dec. nr.
61.
Confiscare specială. Obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă
civilmente la plata de daune morale şi materiale. Partea vătămată G. SA s-a
constituit parte civilă, solicitând obligarea inculpatului A.B., în solidar cu partea
responsabilă civilmente, la daune morale pentru prejudiciul de imagine suferit, care
au fost stabilite de instanţe la suma de 20000 euro, la care partea civilă a achiesat
şi la daune materiale calculate la 1044,99 euro, sumă care reprezintă beneficiul
realizat în mod injust de inculpat prin vânzarea produselor contrafăcute.
Or, potrivit celor ce preced, instanţele au dispus confiscarea de la inculpat a

sumelor reprezentând câştigul obţinut prin vânzare fără drept a produselor
contrafăcute purtând marca protejată „G.”, în cuantum total de 16568,60 RON, şi
totodată confiscarea a 100 de cămăşi şi a 24 de perechi de ciorapi, purtând aceeaşi
marcă, ridicate de organele de poliţie de la U.S.C. SA.
Întrucât suma arătată a fost confiscată ca măsură de siguranţă, fiind dobândită prin
săvârşirea unei infracţiuni, aceeaşi sumă ori un cuantum mai mare, cum s-a
solicitat prin prezentul recurs, nu poate fi acordată părţii civile recurente, întrucât s-
ar ajunge la o dublă obligare, una ca sancţiune penală – confiscare – şi alta ca
obligaţie civilă, ceea ce nu este admisibil.
Totodată, partea civilă nu a făcut dovada că i s-a produs o pagubă materială

constând în diminuarea activelor sale ori în creşterea pasivului şi nici că suma
rezultată din activitatea materială a inculpatului ar fi un beneficiu nerealizat.
Se mai constată că, în realitate, partea civilă G. SA a suferit un prejudiciu de

imagine şi că, prin obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente
la plata sumei de 20.000 euro daune morale, a operat o justă şi integrală
despăgubire pentru prejudiciul moral suferit (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2138/2011,
62.
Confiscare. Lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii. Obligarea participanţilor la

plata contravalorii lucrurilor vândute şi nerecuperate. Banii dobândiţi de participanţi
prin săvârşirea infracţiunii se confiscă în baza art. 118 lit. d) C. pen., dispunându-se
obligarea fiecăruia la plata sumei de care a beneficiat în urma vânzării lucrurilor
sustrase, iar nu la plata întregii sume, în solidar (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
63.
Confiscare specială. Bunuri utilizate de inculpat, în mod obişnuit, la diferite activităţi

în gospodăria sa. Art. 118 lit. b) C. pen. se referă la bunuri ce au servit sau au fost
destinate să servească la săvârşirea infracţiunii, care prin natura lor sau prin
transformare prezintă o stare de pericol. În cazul dat, bunurile confiscate de prima
instanţă (tractor, fierăstrău circular şi masa de debitat) nu îndeplinesc această
condiţie, acestea fiind utilizate de inculpat, în mod obişnuit, la diferite activităţi în
gospodăria sa, activităţi nepedepsite de legea penală. În această situaţie, aplicarea
art. 118 lit. b) C. pen. şi confiscarea menţionatelor unelte de muncă nu era
indicată, din moment ce este justificată aprecierea, în cadrul prevederilor art. 111
C. pen., că rămânerea lor la inculpat nu constituie un pericol ce se impune a fi
înlăturat pentru preîntâmpinarea comiterii altor infracţiuni (T.S., s. pen., dec. nr.
64.
Contestaţie la executare. Nelămurire cu privire la hotărârea care se execută.

Confiscare. În cazul în care se dispune confiscarea mai multor bunuri, este necesar
ca în dispozitivul hotărârii să se precizeze datele necesare identificării acestora. În
lipsa unor atare precizări, hotărârea nu poate fi executată, fiind supusă cazului de
contestaţie la executare prevăzut în art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen (I.C.C.J., s.
pen., încheierea nr. 718/2005, disponibilă pe www.scj.ro).
Doctrină
A. Paicu, Confiscarea specială în cazul infracţiunilor de primire de foloase
necuvenite şi trafic de influenţă, în Dreptul nr. 9/2002, p. 118; C. Tănăsescu, D.
Ispas, Opinie privind reglementarea diferenţiată a modalităţilor de restituire şi de
confiscare a valorilor care au făcut obiectul unei infracţiuni de corupţie, în Dreptul
nr. 6/2006, p. 148; C.D. Ungur, Confiscarea specială prevăzută în art. 136 din noul
Cod penal şi confiscarea specială prevăzută de art. 118 din vechiul Cod penal,
prezentare comparativă, în Dreptul nr. 11/2005, p. 182; D. Hoffman, Confiscarea
specială în dreptul penal. Teorie şi practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2008; D.C. Ungur, Confiscarea specială prevăzută în art. 136 din noul Cod penal şi
confiscarea specială prevăzută de art. 118 din vechiul Cod penal, în Dreptul nr.
11/2005, p. 182; E. Anton, Cauză soluţionată de procuror prin aplicarea art. 10 lit.
b1) din Codul de procedură penală. Luarea măsurii confiscării, în Dreptul nr.
7/2002, p. 181; E. Cazan, Posibilitatea aplicării măsurilor asigurătorii asupra
bunurilor terţilor în cazul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor, în Dreptul nr.
6/2012, p. 186; E. Neaţă, Confiscarea specială în noul Cod Penal, în Pro Lege nr.
3/2004, p. 53; I. Lascu, Confiscarea specială ca măsură de siguranţă. Condiţiile
generale reglementate de noul Cod penal, în Dreptul nr. 12/2005, p. 199; I. Lascu,
Confiscarea specială în cazul infracţiunilor de corupţie şi crimă organizată, în
Dreptul nr. 8/2009, p. 147; L. Nicoară, Confiscare specială. Furt, în R.D.P. nr.
2/2003, p. 139; L. Nicoară, Confiscarea specială. Poziţia terţilor subdobânditori, în
R.D.P. nr. 1/2005, p. 129; M. Pocora, Confiscarea specială, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2010; M. Pocora, G. Goga, N. Duret, M.S. Pocora, The application of the
specialty principle, concerning the special seizure in Romanian criminal law, CKS
The 5th International Scientific Session „Challenges of the Knowledge Society”, 15-
16 aprilie 2011, Universitatea Nicolae Titulescu Bucureşti; M. Pocora, M.S. Pocora,
Critical reflections on special seizure in matter of corruption offenses, Oradea, 4-5
noiembrie 2010, la Conferinţa anuală a Catedrei de Drept, cu tema: „Consecinţele
integrării europene asupra sistemului de drept din România”, ed. a IV-a, publicată
în revista AGORA International Journal of Juridical Sciences nr. 5/2010, Ed.
Universităţii Agora, Oradea; M. Pocora, The adjustement of special seizure to the
European criminal law, în Acta Universitatis Danubius. Juridica, vol. VI, 2010; M.
Vasile, Aspecte particulare în materia confiscării speciale în ceea ce priveşte cazurile
de aplicare, în Dreptul nr. 3/2003, p. 131; M. Vasile, Confiscarea specială, în R.D.P.
nr. 4/2002, p. 65; M. Zărie, Inaplicabilitatea măsurii confiscării speciale prevăzută
de art. 118, lit. b), c) şi d) Cod Penal în situaţia în care faptei îi lipseşte gradul de
pericol social al unei infracţiuni, în Pro Lege nr. 2/2004, p. 94; S. Niţu, Dispoziţii de
procedură penală privind judecarea în primă instanţă care vin în contradicţie cu
dispoziţiile referitoare la procedura plângerii prealabile, în Dreptul nr. 9/2004, p.
240; V. Pop, Confiscare. Competenţa instanţei civile. Limite, în R.D.P. nr. 3/1996,
p. 72.
Legislaţie
Decizia-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului

recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare, publicată în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene nr. L 328 din 24 noiembrie 2006;
Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea

principiului recunoaşterii reciproce sancţiunilor pecuniare, publicată în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene nr. L 76 din 22 martie 2005;
Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în

Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor,
publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 196 din 2 august 2003;
Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011;
Legea nr. 263/2002 pentru ratificarea Convenţiei europene privind spălarea,

descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, încheiată la
Strasbourg la 8 noiembrie 1990, publicată în M. Of. nr. 353 din 28 mai 2002.


Codul Penal.
1.
Decizie referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 2

lit. b) şi ale art. 10 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor
art. 121 alin. (1) şi ale art. 124 din Codul penal. Examinând excepţia de
neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru
considerentele ce urmează.
În ceea ce priveşte critica autorului excepţiei referitoare la contrarietatea textelor

penale şi procedural penale care reglementează prescripţia răspunderii penale în
raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că aceasta nu
este întemeiată. Astfel, termenele de prescripţie sunt stabilite potrivit criteriului
gravităţii pedepsei prevăzute de lege ori, în cazul prescripţiei executării pedepsei, a
pedepsei aplicate, iar nu în raport cu rasa, naţionalitatea, originea etnică a
inculpatului sau condamnatului ori cu alte criterii prevăzute la art. 4 din Constituţie
ca fiind discriminatorii. Pe de altă parte, dispoziţiile legale criticate nu instituie nici
privilegii, prescripţia aplicându-se deopotrivă inculpaţilor ori condamnaţilor cu
privire la care s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 şi, respectiv,
în art. 126 din Codul penal.
Curtea constată, de asemenea, că prescripţia răspunderii penale nu împiedică nici

liberul acces la justiţie, de vreme ce ea intervine atunci când procesul penal la care
părţile au acces nestânjenit nu a fost soluţionat definitiv în termenul de prescripţie
prevăzut de lege. Persoana vătămată nu este împiedicată, aşa cum nu a fost
împiedicat nici autorul excepţiei, să se adreseze justiţiei pentru soluţionarea
conflictului de drept penal. Pretinsa tergiversare de către instanţe a soluţionării
unor cauze penale este, pe de o parte, o problemă de fapt, iar nu de
neconstituţionalitate a textelor de lege criticate, iar, pe de altă parte, partea
vătămată are suficiente mijloace penale şi procedural penale pentru a se apăra
împotriva unui asemenea abuz [recuzarea judecătorului, prevăzută la art. 48 lit. d)
C. proc. pen., ori depunerea unui denunţ în condiţiile art. 221 sau 223 C. proc.
pen.].
Curtea constată că textele de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 123
alin. (1) din Constituţie, referitoare la înfăptuirea justiţiei, deoarece şi în acest caz
justiţia se înfăptuieşte în numele legii, şi anume potrivit dispoziţiilor din Codul de
procedură penală privind prescripţia, înfăptuirea justiţiei însemnând nu numai
soluţionarea în fond a cauzelor, ci şi soluţionarea lor pe cale de excepţie, prin
aplicarea dispoziţiilor penale şi procedural penale care reglementează aceste
excepţii.
În sfârşit, Curtea observă că dispoziţiile legale criticate nu au nicio legătură cu

prevederile art. 125 alin. (1) din Constituţie, care se referă la realizarea justiţiei
prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti, deoarece nu
se pune problema competenţei acestora. Or, pentru argumentele deja expuse,
Curtea nu poate lua în considerare opinia autorului excepţiei potrivit căreia
realizarea justiţiei ar însemna numai soluţionarea în fond a cauzelor, iar nu şi
aplicarea tuturor dispoziţiilor legale de natură să pună capăt unui litigiu (în speţă,
cele referitoare la prescripţie) (Decizia Curţii Constituţionale nr. 287 din 1 noiembrie
Decizii de speţă
2.
Mandat european de arestare. Motive de refuz al executării. Prescripţia răspunderii

penale. Încadrare juridică. În procedura de executare a mandatului european de
arestare, instanţa de judecată, ca autoritate judiciară română de executare, are
competenţa de a stabili prevederile din legea penală română în care se încadrează
fapta descrisă în mandat şi de a constata, în raport cu această încadrare, dacă
termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta pe care se întemeiază
mandatul european de arestare s-a împlinit conform legii penale române (I.C.C.J.,
3.

4.

lit. g) C. proc. pen, iar nu condamnarea inculpatului urmată de constatarea că
pe www.scj.ro).
Doctrină
Bucureşti, 2010, pp. 335-354; B. Diamant, E. Blându, Prescripţia răspunderii penale
a persoanelor din cadrul societăţii comerciale. Momentul începerii curgerii
termenului de prescripţie. Elemente de drept comparat, în Dreptul nr. 7/2006, p.
189; C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 645-649; C. Sima, Prescripţia în noul Cod penal, în
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. II, p. 89; G. Antoniu, Unele reflecţii asupra
termenului de prescripţie, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 29; G.Ş. Ungureanu, Prescripţia
penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005; I. Ionescu, Prescripţia răspunderii
penale, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 95; M.A. Hotca, în I. Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima,
M.A. Hotca, C. Păun, I. Chiş, M. Gorunescu, M. Dobrinoiu, Noul Cod penal
comentat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I, pp. 747-
754; N. Bonchiş, Cauzele care înlătură răspunderea penală, Ed. Imprimeriei de
Vest, Oradea, 1999; R.M. Stănoiu, în V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor,
N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea
generală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1970, vol. II, pp. 354-381; V. Brutaru,
Prescripţia răspunderii penale, din perspectiva dreptului comparat, în R.D.P. nr.
3/2006, p. 97; V. Papadopol, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, D.
Legislaţie


Codul Penal.
1.
Decizia referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din
Codul penal. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că
dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său cu prilejul pronunţării
Deciziei nr. 377 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 958 din 19 octombrie 2004, şi Deciziei nr. 1.060 din 14 octombrie
2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 11 noiembrie
2008. Măsura de siguranţă a confiscării speciale nu este o pedeapsă în sensul
atribuit de art. 53 din Codul penal, motiv pentru care nu poate fi primită critica
potrivit căreia art. 118 din Codul penal contravine art. 23 alin. (12) din Constituţie.
Totodată, nu se poate susţine că este afectat art. 53 din Legea fundamentală,
deoarece textul dispune fără echivoc asupra necesităţii confiscării ca măsură de
siguranţă care are ca scop înlăturarea unei stări de pericol ori preîntâmpinarea
săvârşirii de fapte penale. Tocmai norma constituţională pretins afectată permite
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi pentru apărarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor sau pentru desfăşurarea instrucţiei penale (Decizia Curţii
Constituţionale nr. 168 din 2 martie 2010, publicată în M. Of. nr. 167 din 16 martie
2010).
Decizii de speţă
2.
Caracterul personal al măsurilor de siguranţă. Măsurile de siguranţă au un caracter

personal, astfel încât confiscarea specială nu poate fi dispusă în solidar, ci separat
de la fiecare inculpat (C.A. Târgu Mureş, s. pen. şi pt. cauze cu minori şi de fam.,
dec. nr. 4/2011, în Buletinul Curţilor de Apel – Supliment nr. 1/2012).
3.
Apelul. Efectul non reformatio in peius. Caracterul măsurilor prevăzute de art. 112
C. pen. Potrivit dispoziţiilor art. 372 C. proc. pen., instanţa de apel, soluţionând
cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. Această
dispoziţie conţine, în esenţă, unul dintre efectele apelului, şi anume: al neagravării
situaţiei în propriul apel. Aplicându-se inculpatului, de către instanţa de apel, o
măsură de siguranţă, cum este aceea prevăzută de art. 113 C. pen. – obligarea
inculpatului de a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la
însănătoşire –, s-a încălcat principiul non reformatio in peius. Aceasta întrucât
măsurile de siguranţă enumerate de art. 112 C. pen. sunt cuprinse în categoria
sancţiunilor de drept penal cu caracter coercitiv şi restrictiv de libertate (C.A.
Timişoara, s. pen., dec. nr. 27/R/2011, în Buletinul Curţilor de Apel – Supliment nr.
1/2012).
4.
Caracterul de sancţiune al măsurilor de siguranţă. Nelegalitatea obligării în solidar a

inculpaţilor. În cazul confiscării speciale a sumei de bani dobândite în mod vădit de
inculpaţi prin săvârşirea infracţiunii, este nelegală obligarea solidară a acestora la
plata întregii sume către stat cu titlu de confiscare specială, atâta vreme cât fiecare
a dobândit o sumă distinctă, întrucât măsurile de siguranţă constituie sancţiuni şi,
ca atare, au caracter personal şi exclud solidaritatea (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
5.
Confiscare specială. Înlăturarea unei stări de pericol. Confiscarea specială este,

potrivit art. 111 şi art. 112 lit. f) C. pen., o măsură de siguranţă ce se ia faţă de
fiecare făptuitor ce a comis o faptă prevăzută de legea penală pentru înlăturarea
unei stări de pericol şi deci nu poate fi inclusă în latura civilă a cauzei penale, ce ar
avea specific principiul obligării în solidar (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5789/2005,
6.
Măsură de siguranţă. Prescripţie. În cazul când prescripţia operează cu privire la

răspunderea penală, împotriva făptuitorului pot fi luate măsuri de siguranţă, în
privinţa cărora prescripţia nu operează (T.S., s. pen., dec. nr. 614/1984, publicată
în broşura Caiet nr. 21 din iulie 1984 a Tribunalului Suprem).
Doctrină
Bucureşti, 2010, pp. 430-455; A. Boroi, în G. Antoniu (coordonator), A. Boroi, B.-N.
2010, vol. II, pp. 282-325; A. Posdarie, Măsuri de siguranţă. Concept. Natură
juridică, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 82; C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal.
Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 614-633; C. Sima,
Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999;
Gh. Dărîngă, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, V.
Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal al României, comentat
şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp. 574-608; Gh.
Nistoreanu, Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Ed. Ministerului de
interne, Bucureşti, 1991; I. Lascu, Condiţii generale ale măsurilor de siguranţă
reglementate în noul Cod penal, în Dreptul nr. 11/2005, p. 158; I. Şandru, Câteva
consideraţii privitoare la măsurile de siguranţă prevăzute de noul Cod penal, în
Dreptul nr. 1/2006, p. 155; M. Gorunescu, în I. Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M.A.
Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I, pp. 607-649; M.
Pocora, Confiscarea specială. Monografie, Ed. Zigotto, Galaţi, 2011; M. Pocora,
General aspects regarding the special seizure in Romanian legislation, Lambert
Academic Publishing GmbH & Co. KG, Germany, 2011; M. Pocora, Special seizure
stipulated in Romanian Criminal Law and Special Law, Lambert Academic Publishing
GmbH & Co. KG, Germany, 2011; R. Chiriţă, Câteva consideraţii în legătură cu
temeiul juridic al aplicării măsurilor de siguranţă, în Dreptul nr. 1/1999, p. 49; V.
Dongoroz, în V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.
Bucureşti, 2011; V. Paşca, Măsurile de siguranţă. Sancţiuni penale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
Legislaţie
Instrucţiuni din 5 februarie 2010 privind evidenţa nominală şi statistică a

persoanelor private de libertate aflate în unităţile subordonate Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor, publicate în M. Of. nr. 157 bis din 11 martie 2010,
aprobat prin Ordinul nr. 432/C din 5 februarie 2010, publicat în M. Of. nr 157 din 11
martie 2010.


Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Veeber c. Estoniei. Principiul legalităţii. Retroactivitatea legii penale. Art. 7

interzice sancţionarea unei fapte care nu întrunea condiţiile de existenţă ale unei
infracţiuni la data comiterii.
Reclamantul a fost condamnat pentru infracţiuni de natură fiscală comise în

perioada 1993-1995. Instanţa a constatat că era vorba de o infracţiune continuă şi
a aplicat dispoziţiile noului Cod penal intrat în vigoare în ianuarie 2005. Înainte de
intrarea în vigoare a acestor dispoziţii noi, fapta comisă de către reclamant era
infracţiune doar dacă persoana în cauză fusese anterior sancţionată administrativ
pentru o evaziune fiscală, ceea ce nu era cazul în speţă. Prin noile dispoziţii în
materie de evaziune fiscală, condiţia unei sancţiuni contravenţionale anterioare a
fost eliminată.
Art. 7 („Nicio pedeapsă fără lege”). Curtea a constatat că reclamantul a fost

sancţionat şi pentru fapte comise anterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii
penale, ca elemente ale unei infracţiuni continue. Or, Curtea a constatat că la data
comiterii acelor acte fapta nu putea să cadă sub incidenţa legii penale, întrucât una
din condiţiile de existenţă a infracţiunii – existenţa unei sancţiuni contravenţionale
pentru evaziune fiscală – nu era îndeplinită. În consecinţă, Curtea a constatat că
instanţele estoniene au aplicat retroactiv o lege penală, ceea ce contravine art. 7
[C.E.D.O., Secţia a IV-a, hotărârea Veeber c. Estoniei (nr. 2), 21 ianuarie 2003,
cererea nr. 45771/99, disponibilă pe www.jurisprudenta cedo.com].
2.
Cauza Kononov c. Letoniei. Aplicarea retroactivă a legii cu privire la condamnarea

pentru crime de război, pentru participarea în timpul celui de-al doilea război
mondial la o acţiune militară punitivă împotriva sătenilor. Încălcare.
În fapt, s-a reţinut că, în ziua de 27 mai 1944, un comando de partizani roşii,
conduşi de reclamant, înarmaţi şi purtând uniforme de soldaţi germani, au pătruns
în satul Mazie Bati, unde anumiţi locuitori erau bănuiţi că anterior ar fi trădat şi ar fi
predat nemţilor un alt grup de partizani roşii. Oamenii reclamantului au ocupat şase
case, pe care le-au percheziţionat. După ce au găsit în fiecare din aceste case puşti
şi grenade puse la dispoziţie de administraţia militară germană, partizanii i-au
executat pe cei şase capi ai familiilor vizate. Apoi, au incendiat două case cu
dependinţele lor şi patru persoane încă vii au pierit în flăcări. În total, au fost ucişi
nouă săteni: şase bărbaţi şi trei femei. Reclamantul a fost condamnat în anul 2004,
pentru crime de război, la o pedeapsă cu închisoarea de un an şi opt luni. Senatul
Curţii Supreme a respins recursul său.
În drept, Curtea trebuie să examineze dacă, la data de 27 mai 1944, acţiunile

reclamantului constituiau infracţiuni definite cu suficientă accesibilitate şi
previzibilitate de dreptul naţional sau internaţional. Reclamantul a fost condamnat
la o pedeapsă cu închisoarea, în temeiul vechiului Cod penal leton privind crimele
de război. Chiar dacă el conţinea o enumerare sumară a actelor reprimate, făcea
trimitere în mod direct la actele normative convenţionale pertinente pentru
definirea precisă a amintitelor acte. Condamnarea în litigiu era, în concluzie,
fondată mai curând pe dreptul internaţional decât pe dreptul intern. În hotărârea
sa, menţinută în recursul în casare, camera pentru cauze penale a Curţii Supreme a
calificat actele reclamantului din perspectiva a trei texte convenţionale
internaţionale, dintre care numai Convenţia de la Haga exista şi era în vigoare la
momentul faptelor incriminate. Cu privire la celelalte două, acestea au fost
elaborate ulterior faptelor în litigiu şi nu conţin nicio altă clauză care să le acorde în
vreun fel forţă retroactivă. În concluzie, atunci când legea penală naţională trimite
la dreptul internaţional pentru definirea unor infracţiuni, dispoziţia internă şi
dispoziţia internaţională formează, în sens material, o singură şi unică normă
penală acoperită de garanţiile art. 7 alin. (1) din Convenţie. Prin urmare, acest
articol se opune aplicării retroactive a unui tratat internaţional pentru a califica un
act sau o omisiune criminală. Nici U.R.S.S., nici Lituania nu figurau printre
semnatarele Convenţiei de la Haga din 1907. Rezultă că, în conformitate cu clauza
de participare generală, conţinută în art. 2, acest text nu era formal aplicabil în
conflictul armat în cauză. În acelaşi timp, aceste principii erau deja larg recunoscute
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi nu există nicio raţiune în temeiul căreia să ne
îndoim de natura lor universală la mijlocul secolului al XX-lea, în timpul celui de-al
doilea război mondial. În concluzie, Curtea a hotărât că noţiunea de drept înscrisă
în art. 7 alin. (1) din Convenţie vizează în principiu dreptul scris, precum şi dreptul
nescris. Faţă de acestea, conţinutul material al Regulamentului anexat Convenţiei
de la Haga din 1907 era aplicabil faptelor în litigiu (...).
În aceste condiţii, Curtea a stabilit că, faţă de cele ce preced, la 27 mai 1944,
reclamantul nu putea să prevadă în mod rezonabil că actele sale constituiau o crimă
de război în sensul lui ius in bello de la acea vreme; în dreptul internaţional nu
există nicio bază juridică plauzibilă pentru a-l condamna pentru o astfel de crimă.
Presupunând totuşi că reclamantul ar fi comis una sau mai multe infracţiuni de
drept comun, pedepsite de dreptul intern, acestea, prin efectul prescripţiei, nu mai
sunt pedepsibile după trecerea unui interval mare de timp; rezultă că dreptul
naţional nu mai putea servi ca temei al condamnării acestuia.
În concluzie, Curtea a reţinut, cu 4 voturi contra 3, încălcarea dispoziţiilor din

Convenţie. În temeiul art. 41, s-a stabilit obligaţia plăţii către reclamant (petent) a
sumei de 30.000 de euro pentru prejudicii morale (C.E.D.O., Secţia a III-a, cauza
Kononov c. Letoniei, cererea nr. 36376/04, hotărârea din 24 iulie 2008, disponibilă
pe www.jurisprudentacedo.com).
3.
Cauza Achour c. Franţei. Starea de recidivă. Retroactivitatea legii penale. Starea de

recidivă este o componentă a sancţionării penale a unei persoane, astfel încât
regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcţioneze şi în această materie.
Reclamantul a fost condamnat în anul 1997 la o pedeapsă cu închisoarea, cu

reţinerea stării de recidivă. Instanţa a luat în calcul o condamnare anterioară pe
care reclamantul o executase în anul 1986. Potrivit Codului penal anterior anului
1994, starea de recidivă era condiţionată de comiterea celei de-a doua infracţiuni
într-un termen de 5 ani de la executarea condamnării pentru prima infracţiune.
Potrivit Codului penal din 1994, acest termen se prelungeşte la 10 ani.
Art. 7 („Nicio pedeapsă fără lege”). Legalitatea pedepsei. Curtea a considerat că

starea de recidivă este o componentă a sancţionării penale a unei persoane, astfel
încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcţioneze şi în această
materie. Curtea a considerat că, prin prima condamnare, reclamantul a suferit şi
consecinţa faptului că răspunderea pentru o infracţiune ulterioară comisă în termen
de 5 ani de la executarea pedepsei va fi agravată. Dacă ulterior acest termen a
crescut la 10 ani, acesta constituie o agravare a răspunderii pentru prima faptă, în
baza unei legi retroactive. În plus, dacă reclamantul ar fi comis a doua infracţiune
în anul 1992, el ar fi fost recidivist, fiind logic ca o instituţie care sancţionează
persistenţa infracţională să îi fie aplicată dacă ar fi comis fapta trei ani mai târziu.
De aceea, cu 4 voturi contra 3, Curtea a constatat că art. 7 a fost violat (C.E.D.O.,
Secţia I, hotărârea Achour c. Franţei, 10 noiembrie 2004, cererea nr. 67335/01,
disponibilă pe www.jurisprudentacedo.com).
4.
Cauza Punk c. Estoniei. Aplicarea retroactivă a legii. Infracţiune continuă. Art. 7

interzice, în principiu, aplicarea legii de incriminare cu titlu retroactiv.
Reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea de evaziune fiscală, comisă din

aprilie 1993 până în octombrie 1995. Până în ianuarie 1995, legea care incrimina
evaziunea fiscală impunea drept condiţie de existenţă a infracţiunii faptul ca
făptuitorul să fi fost anterior sancţionat administrativ pentru evaziune. Reclamantul
nu a fost niciodată sancţionat contravenţional pentru evaziune fiscală. În ianuarie
1995 a intrat în vigoare o lege de modificare care prevedea că această condiţie nu
mai trebuia îndeplinită atunci când fapta era comisă cu intenţie. Instanţa a
considerat că fapta reclamantului a fost intenţionată şi l-a condamnat pentru
întreaga perioadă de timp în care a fraudat interesele fiscale ale statului.
De asemenea, reclamantul a mai fost condamnat pentru lipsa unor registre fiscale,
în perioada mai-octombrie 1993, în baza unei legi care a intrat în vigoare în iulie
1993.
Art. 7 („Nicio pedeapsă fără lege”). Curtea aminteşte că acest text interzice, în
principiu, aplicarea legii de incriminare cu titlu retroactiv. În raport de ambele fapte,
Curtea a constatat că până la intrarea în vigoare a legilor noi faptele nu aveau
caracter penal potrivit legislaţiei în vigoare la acel moment. Atribuirea unui astfel de
caracter în urma adoptării unei legi noi constituie o violare a art. 7. Curtea nu
neagă că instanţele erau în drept să îl condamne pe reclamant, dar numai pentru
perioada infracţională scursă după intrarea în vigoare a legilor noi, nu şi pentru
perioada anterioară. De aceea, există o violare a art. 7 (C.E.D.O., Secţia a IV-a,
hotărârea Punk c. Estoniei, 10 februarie 2004, cererea nr. 55103/00, disponibilă pe
5.
Cauza Korbely c. Ungariei. Condamnare pentru o faptă care nu constituia o

infracţiune conform dreptului internaţional în materie în momentul comiterii faptei
În fapt, reclamantul era ofiţer în retragere. În 1994 a fost acuzat de participarea la

reprimarea revoltei din Tata în timpul revoluţiei din 1956. A fost acuzat pentru fapta
de a fi condamnat în calitate de căpitan un detaşament de cincisprezece soldaţi în
misiunea de a redobândi controlul asupra clădirii departamentului de poliţie care
fusese ocupată de către insurgenţi şi pentru că a împuşcat şi a ordonat oamenilor
săi să împuşte civili. Mai multe persoane au fost ucise sau au fost rănite în acel
incident care, potrivit constatărilor instanţelor interne, a fost declanşat când unul
dintre insurgenţi a scos un pistol, deşi i se spusese să nu pună mâna pe armă.
Iniţial instanţa a încetat procedurile penale motivat de faptul că infracţiunile cu
privire la care fusese acuzat reclamantul constituiau mai degrabă infracţiunile de
omor şi instigare la omor decât crime împotriva umanităţii, astfel încât intervenise
prescripţia. Cu toate acestea, reclamantul a fost condamnat în cele din urmă în
temeiul art. 3 alin. (1) din Convenţia de la Geneva din 1949 privind crimele
împotriva umanităţii pentru omor multiplu şi condamnat la cinci ani de închisoare.
El a executat o parte din pedeapsă şi a fost eliberat condiţionat. În faţa Curţii a
invocat faptul că a fost condamnat în temeiul unei legi care nu prevedea ca fiind
infracţiune la momentul respectiv fapta pe care el a comis-o.
În drept, Curtea trebuia să determine dacă, la momentul comiterii faptelor, acestea

constituiau o infracţiune definită cu suficientă accesibilitate şi previzibilitate în legea
naţională sau internaţională. Reclamantul a fost condamnat pentru omor deosebit
de grav (uciderea a două sau mai multe persoane), care a fost interpretat de către
instanţele ungare ca fiind crime împotriva umanităţii, conform Convenţiilor de la
Geneva. Condamnarea a fost bazată exclusiv pe dreptul internaţional. De vreme ce
Convenţiile de la Geneva satisfăceau criteriul accesibilităţii, Curtea a verificat
îndeplinirea criteriului previzibilităţii. În primul rând, ea a analizat dacă acţiunile
reclamantului puteau avea semnificaţia unei crime împotriva umanităţii, astfel cum
acest concept era înţeles în 1956, şi, în al doilea rând, dacă se putea spune în mod
rezonabil că victima presupusei infracţiuni „nu luase în mod activ parte la ostilităţi”.
(a) Dacă acţiunile reclamantului puteau avea semnificaţia unei crime împotriva
umanităţii: deşi uciderea în sensul art. 3 putea constitui o bază pentru
condamnarea pentru crime împotriva umanităţii comise în 1956, era necesară
întrunirea şi a altor elemente. Acestea derivau nu din art. 3, ci din dreptul
internaţional – elemente inerente noţiunii de crimă împotriva umanităţii la acel
moment. Unele dintre acestea apăreau ca fiind relevante, în special cerinţa ca
respectivele infracţiuni să nu reprezinte un act izolat şi sporadic, ci să facă parte din
„activitatea sau politica statului” sau dintr-un atac sistematic şi pe scară largă
îndreptat împotriva populaţiei civile. Cu toate acestea, instanţele interne s-au
limitat la a analiza dacă insurgenţii intră sub protecţia art. 3 şi nu au examinat mai
departe dacă uciderea întrunea criteriile suplimentare necesare pentru a constitui o
crimă împotriva umanităţii şi în special dacă era văzută ca făcând parte dintr-un
atac sistematic şi pe scară largă îndreptat împotriva populaţiei civile. Deşi Curtea
Supremă a constatat că autorităţile centrale au declanşat în mod efectiv războiul
împotriva populaţiei civile, nu a analizat dacă faptele reclamantului puteau fi privite
ca făcând parte din această politică a statului. În acest fel, a rămas deschisă
chestiunea dacă elementele constitutive ale infracţiunii de crimă împotriva
umanităţii au fost întrunite în cauza reclamantului.
(b) Dacă se putea spune în mod rezonabil că victima nu a fost activă în cadrul
ostilităţilor: condamnarea reclamantului a fost bazată pe constatarea că una dintre
victime era un necombatant în sensul art. 3. Acea prevedere extindea protecţia
asupra persoanelor care nu luau parte în mod activ la ostilităţi, inclusiv asupra
membrilor forţelor armate care depuseseră armele. Decedatul fusese în mod clar
activ la ostilităţi, întrucât era liderul unui grup armat de insurgenţi angajaţi în acte
de violenţă, care au preluat controlul asupra clădirii poliţiei şi au confiscat armele
poliţiştilor. Prin urmare, problema care se punea era aceea dacă el depusese
armele. Instanţele interne au constatat că (acesta – n.r.) a transportat în secret un
pistol şi nu şi-a arătat în mod clar şi neechivoc intenţia de a se preda. În schimb, s-
a angajat într-o discuţie aprinsă cu reclamantul înainte de a scoate pistolul cu
intenţii necunoscute. Prin urmare, având în vedere standardele comun acceptate
ale dreptului internaţional aplicabil în acel moment, Curtea nu a fost convinsă că s-
ar putea spune că ar fi depus armele în sensul art. 3 sau că s-ar fi aflat în orice altă
categorie de necombatant.
Prin urmare, nu s-a demonstrat că era previzibil faptul că actele reclamantului

constituiau o crimă împotriva umanităţii potrivit dreptului internaţional.
Astfel, Curtea a decis, cu 11 voturi contra 6, că dispoziţiile Convenţiei au fost

încălcate (C.E.D.O., Marea Cameră, cauza Koberly c. Ungariei, cererea nr. 9174/02,
hotărârea din 19 septembrie 2008, disponibilă pe www.jurisprudenta cedo.com).
6.
Faptă neprevăzută de legea penală. Neprezentarea pentru prestarea serviciului

utilitar alternativ. Fapta de neprezentare pentru executarea serviciului utilitar
alternativ al celor repartizaţi să presteze acest serviciu nu este prevăzută de legea
penală (C.S.J., S.U., decizia nr. VI din 15 octombrie 2001, publicată în M. Of. nr.
818 din 19 decembrie 2001, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal şi
Decizii de speţă
7.
Dezincriminare. Prin Decretul nr. 86/1973, art. 11 din Legea nr. 59/1969 a fost
modificat în sensul că sustragerile sub orice formă, din avutul obştesc, comise de
persoane încadrate în muncă, când săvârşirea lor nu a fost înlesnită prin fals, dacă
valoarea pagubei nu depăşeşte 500 lei, sunt considerate abateri de competenţa
comisiilor de judecată. Dispoziţiile de mai sus nu se aplică însă dacă făptuitorul a
mai fost condamnat sau dacă faţă de el s-au luat în ultimii 3 ani, de cel puţin două
ori, măsuri de influenţare obştească ori i s-au aplicat sancţiuni cu caracter
administrativ prevăzute de legea penală.
Aceste dispoziţii legale – spre deosebire de cele anterioare – nu exclud posibilitatea

ca faptele la care se referă să fie considerate abateri, chiar dacă nu au fost comise
„pentru prima dată” la locul de muncă.
În consecinţă, dacă în recurs se constată că, prin sentinţa de condamnare,
pronunţată anterior adoptării Decretului nr. 86/1973, sustragerea săvârşită de
inculpat, infractor primar, – prin care s-a produs o pagubă ce nu depăşeşte 500 lei
– a fost socotită infracţiune, deoarece, fiind comisă prin acte repetate, nu a fost
săvârşită „pentru prima dată”, se impune concluzia că, deşi fapta a fost comisă sub
prevederile legii vechi, care o considerau infracţiune, potrivit art. 12 C. pen., aceste
prevederi nu mai sunt aplicabile, fapta urmând a fi considerată abatere, de
competenţa comisiei de judecată, în baza noilor dispoziţii legale (T.S.,s. pen., dec.
nr. 920/1973, în C.D. 1973, p. 406, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu
8.
Furt. Însuşirea pe nedrept a unor bunuri de pe câmp, comisă anterior intrării în

vigoare a actualului Cod penal, constituie infracţiunea de furt simplu, iar nu aceea
de furt calificat prevăzută de art. 525 pct. 1 lit. c) C. pen. anterior, deoarece
actualul Cod penal – art. 209 – nu mai enumeră, printre cazurile de furt calificat,
însuşirea de bunuri de pe câmp (T.S., s. pen., dec. nr. 1339/1969, apud V.
pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, pp. 176).
Doctrină
A.-M. Truichici, Unele aspecte privind principiul neretroactivităţii legii penale în
lumina jurisprudenţei europene, în Dreptul nr. 12/2009, p. 225; M. Udroiu, O.
Predescu, Principiul neretroactivităţii legii penale. Standarde europene şi dreptul
penal român, în Dreptul nr. 4/2008, p. 263; O. Rădulescu, P. Rosenberg, A. Tudor,
Probleme controvers ate privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile,
în Dreptul nr. 12/2008, p. 189.


Codul Penal.
Doctrină
A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 476-
478; C. Sima, Renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei –
instituţii juridice noi în legislaţia penală română, în Dreptul nr. 8/2011, pp. 37-46;
I. Chiş, în I. Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M.A. Hotca, C. Păun, I. Chiş, M.
Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I, pp. 504-513; M. Tomiţă, Unele consideraţii asupra
instituţiei probaţiunii şi reglementarea sa în noul Cod penal, în Dreptul nr. 3/2010,
pp. 29-36; Şt. Daneş, în G. Antoniu (coordonator), A. Boroi, B.-N. Bulai, C. Bulai,
Şt. Daneş, C. Duvac, M.-K. Guiu, C. Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C.
Sima, V. Teodorescu, I. Vasiu, A. Vlăsceanu, Explicaţii preliminare ale noului Cod
penal. Art. 53-187, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, vol. II, pp. 160-167; V.-
R. Gheorghe, Instituţia renunţării la aplicarea pedepsei în noul Cod penal român, în
Dreptul nr. 12/2011, pp. 136-160.


Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza OOMS c. Franţei. Condamnare pentru comercializarea unui produs falsificat,

notificat autorităţilor belgiene, conţinând un aditiv prohibit de reglementarea
comunitară transpusă în dreptul francez. Reclamantul era administratorul unei
societăţi franceze de vânzări de suplimente alimentare, sub forma comprimatelor
efervescente. Aceste produse fuseseră în prealabil comercializate în Belgia,
autorizate în acest scop, conform spuselor reclamantului, după verificarea
conformităţii lor ca nutrimente, în sensul legislaţiei comunitare. El (reclamantul –
n.r.) depune, în acest sens, un document emis de Inspecţia Generală a mărfurilor
alimentare, care dovedea primirea unui dosar de notificare şi atribuirea unui număr
pentru produs. Publicitatea făcută cu ocazia comercializării acestor produse în
Franţa a atras atenţia direcţiei generale a concurenţei, consumului şi reprimării
fraudelor, care a procedat la investigaţii în urma cărora a fost relevată prezenţa
benzoatului de sodiu în aceste comprimate solide, neconformă cu Directiva
comunitară 95/2/CE, care nu îl autoriza decât în suplimentele lichide. În acest sens,
ea (Direcţia – n.r.) a contactat persoana care îi succedase reclamantului în funcţia
de administrator, apoi inspecţia generală belgiană, care supraveghea aceste
aspecte în ţara sa. În Franţa, reclamantul şi noul administrator, precum şi
societatea au făcut obiectul unor cercetări în faţa instanţelor penale, ca urmare a
desfăşurării unei publicităţi mincinoase şi a prezentării, punerii în vânzare sau
vinderii de mărfuri care servesc alimentaţiei umane, despre care ştiau că sunt
falsificate, denaturate sau toxice. Tribunalul corecţional a constatat că persoanele
urmărite erau vinovate de aceste fapte. Curtea de apel a menţinut hotărârea, iar
Curtea de Casaţie a respins recursul în casaţie formulat de cei in cauză.
Cerere inadmisibilă în privinţa art. 7 alin. (1). Curtea aminteşte că legea trebuie să
definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă, condiţii
îndeplinite în mod evident în speţă. Directiva comunitară 95/2/CE, transpusă în
dreptul francez, stipula modalitatea autorizată de utilizare a benzoatului de sodiu.
Reclamantul, care nu contestă că în dreptul pozitiv francez falsificarea unui produs
poate rezulta din adăugarea unei substanţe ilicite, putea deci să prevadă faptul că
el comercializa un produs ce conţinea un aditiv prohibit, riscând astfel să fie urmărit
penal şi condamnat pentru vânzarea şi punerea în vânzare a unui produs alimentar
falsificat, în temeiul art. L. 213-3 din Codul de consum. De altfel, susţinerea
reclamantului este oricum greşită în realitate, fiindcă el nu se putea prevala nici de
o autorizaţie de comercializare eliberată de administraţia belgiană, nici de vreo
recunoaştere de către aceasta a conformităţii produsului cu legislaţia în vigoare,
cererea fiind vădit nefondată (C.E.D.O., Secţia a V-a, decizia OOMS c. Franţei, 25
septembrie 2008, cererea nr. 38126/06, disponibilă pe
2.
Cauza Delbos şi alţii c. Franţei. Principiul legalităţii. Previzibilitatea legii. Atunci când
anumite persoane au fost avertizate administrativ pentru o faptă, infracţiunea ce
este constituită din aceeaşi faptă este previzibilă.
Reclamanţii sunt directorii de producţie şi directorul general al societăţilor din

grupul Philip Morris, care produce şi distribuie în Franţa mai multe mărci de ţigări.
Ţigările care se vindeau în Franţa aveau înscris pe ele, potrivit legii, mesajul
„Dăunează grav sănătăţii”. Acest mesaj era precedat de menţiunea „Potrivit Legii
nr. 92-32”. Atunci când au completat menţiunea de pe ţigări cu aceea privind legea,
societatea a fost avertizată de autorităţile sanitare că orice adăugare la
avertismentul impus prin lege îi schimbă acestuia sensul. Întrucât mesajul de pe
pachetele de ţigări nu a fost modificat, reclamanţii au fost condamnaţi penal pentru
o infracţiune la Codul sanitar, care consta în vânzarea de ţigări fără mesajul de
avertizare stabilit prin lege, care nu putea fi schimbat ori înlăturat.
Art. 7 („Nicio pedeapsă fără lege”). Reclamanţii au susţinut în faţa Curţii că nu au

modificat mesajul de avertizare, ci doar au menţionat conformitatea acestuia cu
Legea nr. 91-32, fiind condamnaţi pentru o faptă care nu era infracţiune. Curtea
aminteşte că reclamanţii fuseseră anterior avertizaţi administrativ pentru aceeaşi
faptă, ceea ce face ca infracţiunea respectivă să fie previzibilă. În plus, Curtea a
considerat că prin adăugarea menţiunii în cauză, reclamanţii au modificat mesajul
de avertizare, astfel încât puteau să prevadă că norma penală în discuţie le este
aplicabilă, cu atât mai mult cu cât lucrează într-un domeniu de risc maxim. De
aceea, art. 7 nu a fost violat, norma aplicată fiind previzibilă (C.E.D.O., Secţia a III-
a, decizia Delbos şi alţii c. Franţei, 16 septembrie 2004, cererea nr. 60819/00,
3.
Cauza Eurofinacom c. Franţei. Principiul legalităţii. Previzibilitatea legii. Persoanele
care activează ca profesionişti în anumite domenii au o obligaţie de prevedere a
unei norme penale mai importantă decât o persoană particulară obişnuită.
Societatea reclamată exploatează un serviciu de trimis mesaje accesibil oricărei

persoane în cadrul unei reţele de telecomunicaţii extrem de bine cunoscute în
Franţa, numită Minitel, un precursor al Internetului, în cadrul căreia, prin
intermediul unui server, orice persoană putea comunica informaţii către un număr
nedeterminat de persoane care accesa serverul. Bănuind că prin intermediul
Minitelului prostituatele îşi recrutau clienţii, mai mulţi agenţi de poliţie au intrat în
sistem şi au discutat cu prostituatele, constatând că Minitelul este într-adevăr
utilizat şi de către prostituate în căutare de clienţi. Cum asistarea, ajutarea şi
obţinerea de profit din prostituţie constituia infracţiunea de proxenetism,
reclamanta a fost inculpată penal. În primă instanţă, ea nu a putut fi asistată de
avocatul său, întrucât acesta a fost, la rândul său, inculpat ca reprezentant legal al
persoanei juridice pentru aceeaşi infracţiune. Societatea a fost condamnată penal la
plata unei amenzi.
1. Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”) parag. 3 lit. c). Curtea a admis faptul că
societatea nu a putut, în primă instanţă, să beneficieze de asistenţa avocatului pe
care l-a ales, însă nimic din cele petrecute nu evidenţiază faptul că asistenţa
juridică furnizată de avocatul numit din oficiu nu a fost corectă. Cum scopul acestei
dispoziţii este acela de a garanta asistenţa juridică eficace a oricărei persoane
inculpate, iar reclamanta a primit o astfel de asistenţă, nu există nicio violare a art.
6 parag. 3 lit. c), iar capătul de plângere este în mod vădit nefondat.
2. Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”) parag. 1. Infracţiune provocată. Curtea a

admis faptul că poliţiştii au provocat în parte comiterea infracţiunii, întrucât au
intervenit activ în stabilirea unor raporturi „contractuale” cu prostituatele, utilizând
serverul reclamantei. Pe de altă parte însă, Curtea a constatat că poliţiştii au avut
informaţii anterioare cu privire la această infracţiune, iar în cursul procesului mai
multe prostituate au recunoscut că îşi racolau clienţii prin Minitel. În aceste condiţii,
nu se poate afirma că societatea ar fi fost condamnată pentru o infracţiune la care a
fost provocată de către agenţii statului, iar art. 6 parag. 1 a fost respectat.
3. Art. 7 („Nicio pedeapsă fără lege”). Reclamanta s-a plâns de faptul că la data
comiterii faptei legea penală nu reprima expres utilizarea reţelelor de
telecomunicaţii ca modalitate de comitere a proxenetismului, ci doar în timpul
procesului a intervenit o astfel de modificare a Codului penal, care s-ar fi aplicat
retroactiv. Curtea nu împărtăşeşte acest punct de vedere, considerând că şi în
formularea anterioară legea penală era suficient de precisă pentru a asigura
previzibilitatea faptului că un astfel de act constituie infracţiune. Faptul că ulterior
s-a reglementat expres ipoteza (în cauză – n.r.) nu înseamnă că legea nu se putea
aplica astfel şi anterior, prin interpretarea oferită de instanţe. Curtea a considerat
că, în condiţiile în care reclamanta este un gigant în materia telecomunicaţiilor, nu îi
era imposibil să prevadă consecinţele utilizării serverelor sale în scopuri
infracţionale. În plus, prin contractele încheiate cu operatorii telefonici care facilitau
accesul la Minitel, societatea a dat asigurări că serviciul nu va fi folosit pentru
proxenetism, ceea ce probează caracterul previzibil al textului legal privind fapta de
proxenetism. De aceea, nu există nicio violare a art. 7, iar plângerea este în mod
vădit nefondată (C.E.D.O., Secţia a II-a, decizia Eurofinacom c. Franţei, 7
4.
Cauza Ecer şi Zeyrek c. Turciei. Principiul legalităţii. Obligaţiile organelor judiciare.

Infracţiuni continue. Principiul securităţii juridice impune ca actele ce constituie o
infracţiune continuă să fie enunţate cu claritate în actul de acuzare şi în hotărârea
de condamnare.
Reclamanţii au fost arestaţi în septembrie 1993, suspectaţi de complicitate cu

membri ai PKK. În cursul interogatoriului lor, aceştia au mărturisit că au sprijinit
activitatea PKK începând cu anul 1988. Totuşi, ulterior, cei doi reclamanţi au
retractat mărturiile iniţiale, susţinând că nu au nicio legătură cu organizaţia kurdă.
În octombrie 1993, procurorii au dispus trimiterea lor în judecată sub acuzaţia că
au găzduit membri ai PKK în perioada 1988-1989. În mai 1994, cei doi au fost
condamnaţi la o pedeapsă de trei ani închisoare, care a fost ridicată cu 1 în
aplicarea unei legi din 1991 privind sancţionarea terorismului, apoi redusă cu o
şesime potrivit dispoziţiilor codului penal.
În drept, s-a invocat art. 7. Reclamanţii s-au plâns de faptul că li s-a aplicat o
pedeapsă mai grea decât cea în vigoare la data comiterii infracţiunilor, susţinând că
principiul nulla poena sine lege interzicea aplicarea legii din 1991 pentru fapte
comise în perioada 1988-1989. Guvernul a susţinut că este vorba despre infracţiuni
continue, iar instanţa s-a referit la perioada 1988-1989 doar pentru a determina
momentul începerii comiterii infracţiunilor. Curtea aminteşte că principiul securităţii
juridice impune ca actele ce constituie o infracţiune continuă să fie enunţate cu
claritate în actul de acuzare şi în hotărârea de condamnare. În speţă, actul de
acuzare făcea referire la infracţiuni comise în 1988 şi 1989. De aceea, Curtea a
constatat că reclamanţii au fost judecaţi pentru infracţiuni comise în această
perioadă, iar susţinerea guvernului pârât este contradictorie cu actele judiciare,
inclusiv cu actul de inculpare. De aceea, este rezonabil a se susţine că reclamanţii
şi-au pregătit apărarea în raport cu aceste fapte, astfel cum erau precizate în actul
prin care au fost trimişi în judecată. În consecinţă, Curtea a constatat că reclamanţii
au fost condamnaţi la o pedeapsă mai ridicată decât cea existentă la data comiterii
faptei, astfel că principiul legalităţii pedepsei a fost încălcat (C.E.D.O., Secţia I,
hotărârea Ecer şi Zeyrek c. Turciei, 27 februarie 2001, cererea nr. 29295/95 şi nr.
29363/95, disponibilă pe www.juris prudentacedo.com).
5.
Cauza Schimanek c. Austriei. Principiul legalităţii. Previzibilitatea normei penale.

Condiţii. Lipsa de claritate a unei norme juridice poate fi compensată printr-o
jurisprudenţă constantă şi uniformă.
Reclamantul a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru activităţi inspirate de
ideologia naţional-socialistă. Instanţa a stabilit că reclamantul, în calitate de lider al
unei grupări neonaziste, a fost implicat în recrutarea de noi membri şi a organizat
reuniuni în care participanţii glorificau cel de-al treilea Reich şi negau existenţa
uciderilor sistematice prin utilizarea de gaz toxic în lagărele de concentrare. În
recurs, ţinând cont de faptul că reclamantul şi-a mărturisit faptele, instanţa i-a
redus pedeapsa la 8 ani de închisoare.
Art. 3. În general, este imposibil de a contesta în temeiul Convenţiei durata unei

pedepse legal aplicată de către instanţa competentă. Doar în circumstanţe
excepţionale durata unei pedepse poate naşte dubii privind compatibilitatea sa cu
prevederile art. 3 din Convenţie. În speţă, reclamantul a fost condamnat pentru o
infracţiune cu caracter politic gravă, respectiv pentru participarea activă la actele
unei asociaţii ce vizau subminarea independenţei Austriei. Ţinând cont şi de atenţia
pe care a acordat-o instanţa de recurs pedepsei aplicate reclamantului, Curtea a
considerat că, în aceste circumstanţe, nu există nicio raţiune pentru care durata
pedepsei să ridice vreo problemă prin raportare la prevederile Convenţiei.
Art. 7. Utilizând noţiunea largă de „activităţi inspirate de ideile naţional-socialiste”

în legea penală, intenţia legiuitorului a fost aceea de a scoate în afara legii orice
activităţi cu caracter nazist. Pe de altă parte, înţelesul acestei dispoziţii se limitează
la conceptul de naţional-socialism ca ideologie istorică, astfel cum este ea înţeleasă
în toată lumea şi care poate fi considerată suficient de precisă. De altfel,
jurisprudenţa şi doctrina din Austria au dezvoltat mai multe criterii care fac legea în
discuţie suficient de accesibilă şi previzibilă şi care permit judecătorului să distingă
cu claritate între activităţi precum cele ale reclamantului şi cele care nu pot primi o
calificare de activităţi cu caracter nazist. De aceea, art. 7 nu a fost violat (C.E.D.O.,
Secţia I, decizia Schimanek c. Austriei, 1 februarie 2000, cererea nr. 32307/96,
6.
Cauza Adamson c. Marii Britanii. Principiul legalităţii. Domeniu de aplicabilitate.

Înregistrare bază de date. Noţiunea de pedeapsă la care face referire această
dispoziţie este o noţiune autonomă a cărei calificare nu este influenţată de
calificarea ce îi este dată în dreptul intern.
În iunie 1995, reclamantul a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru

agresiune sexuală, eliberarea sa fiind prevăzută pentru luna octombrie 1998. În
septembrie 1997 a intrat în vigoare o lege care impunea ca autorii unor infracţiuni
de natură sexuală să fie înregistraţi la poliţie pe o durată nedeterminată imediat
după eliberarea lor. Reclamantul s-a declarat speriat de riscurile pe care o astfel de
înregistrare le prezintă pentru el şi familia sa.
Art. 7. Domeniul de aplicabilitate. Noţiunea de pedeapsă la care face referire

această dispoziţie este o noţiune autonomă a cărei calificare nu este influenţată de
calificarea ce îi este dată în dreptul intern. Pentru a determina caracterul de
pedeapsă al unei sancţiuni trebuie determinat dacă aceasta este impusă în urma
unei condamnări pentru o infracţiune. De asemenea, pentru calificarea corectă a
unei sancţiuni trebuie ţinut cont de calificarea sa în dreptul intern, de natura şi
scopul său, de procedura ce însoţeşte adoptarea şi punerea în executare, precum şi
de duritatea sa. În speţă, există o legătură între condamnarea penală şi impunerea
unei astfel de sancţiuni. Cu privire la calificarea în dreptul intern, legea prevede că
unica obligaţie pe care o are persoana este aceea de a furniza informaţii
autorităţilor. Măsura în discuţie are drept scop reducerea incidenţei recidivei,
cunoaşterea faptului că este înregistrată putând determina o persoană să se abţină
de la repetarea infracţiunii, în condiţiile în care astfel poliţia poate acţiona foarte
rapid împotriva sa. Măsura în litigiu se aplică de plin drept, fără vreo procedură
suplimentară, după o condamnare pentru infracţiuni de natură sexuală. Obligaţia de
a comunica poliţiei informaţii nu este, în sine, extrem de dură sau riguroasă, iar
reclamantul nu a indicat niciun element concret din care să rezulte existenţa
vreunui pericol pentru el şi familia sa. Privită global, o astfel de măsură nu poate fi
catalogată ca fiind o sancţiune, astfel încât art. 7 nu este aplicabil.
Art. 8. Viaţa privată. Obligaţia impusă reclamantului constituie o ingerinţă în viaţa

sa privată. Această măsură a statului vizează un scop legitim, anume prevenirea
infracţiunilor şi protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. În baza acestei legi, o
persoană eliberată din penitenciar după executarea unei pedepse pentru o
infracţiune de natură sexuală trebuie să comunice poliţiei numele, data naşterii şi
domiciliul său. Persoana în cauză este ţinută să comunice aceste date imediat ce
intervine vreo schimbare pe o durată nedeterminată. Curtea a considerat că, luând
în calcul gravitatea repercusiunilor care se pot cauza victimelor unor abuzuri
sexuale, o astfel de măsură nu poate fi considerată ca fiind disproporţionată faşă de
scopul vizat. De aceea, nu există nicio violare a art. 8 din Convenţie (C.E.D.O.,
Secţia a III-a, decizia Adamson c. Marii Britanii, 26 ianuarie 1999, cererea nr.
42293/98, disponibilă pe www.jurisprudentacedo.com).
7.
Cauza Brown c. Marii Britanii. Principiul legalităţii. Domeniu de aplicabilitate.

Sancţiune penală. O amendă cu caracter punitiv şi disuasiv mai degrabă decât
compensatorie poate conduce la considerarea litigiului ca fiind penal, în măsura în
care valoarea amenzii este suficient de importantă.
Reclamantul este avocat. În cadrul activităţii sale profesionale, (acesta – n.r.) s-a
asociat cu o persoană ce fusese condamnată pentru diverse infracţiuni de fraudă, în
ciuda unei norme legale care interzicea o astfel de asociere. Datorită acestui fapt,
reclamantul a fost sancţionat disciplinar cu o amendă în valoare de 10.000 de lire
sterline de către o instanţă disciplinară a ordinului avocaţilor.
Art. 7. Domeniu de aplicabilitate. O amendă cu caracter punitiv şi disuasiv mai

degrabă decât compensatorie poate conduce la considerarea litigiului ca fiind penal,
în măsura în care valoarea amenzii este suficient de importantă. În speţă, Curtea a
considerat că amenda aplicată reclamantului a fost suficient de importantă pentru a
putea fi considerată ca având un efect punitiv. În acelaşi timp, ea a sancţionat un
delict disciplinar grav, iar valoarea sa a fost egală cu suma obţinută de către
reclamant după ce şi-a vândut cabinetul. Pe de altă parte, Curtea a constatat că
procedura de sancţionare nu a fost deloc apropiată de procedura penală, iar poliţia
ori parchetul nu au avut niciun rol în cursul acesteia. De aceea, ţinând cont de
natura esenţialmente disciplinară a acuzaţiei, nu se poate spune că valoarea
ridicată a amenzii este suficientă pentru a-i conferi acesteia un caracter penal. De
aceea, art. 7 nu este aplicabil (C.E.D.O., Secţia a III-a, decizia Brown c. Marii
Britanii, 24 noiembrie 1998, cererea nr. 38644/97, disponibilă pe
8.
Cauza S.W. c. Marii Britanii. Principiul legalităţii. Previzibilitatea normei penale.

Condiţii. Statele au obligaţia de a asigura definirea clară a oricărei infracţiuni prin
lege.
Art. 7. Garanţia consacrată prin art. 7, element esenţial al preeminenţei dreptului,

ocupă un loc primordial în sistemul de protecţie oferit de Convenţie, aşa cum o
atestă faptul că art. 15 nu permite nicio derogare de la prevederile sale. Astfel, cum
decurge din obiectul şi scopul său, art. 7 trebuie interpretat şi aplicat astfel încât să
asigure o protecţie eficace contra urmăririi penale, condamnărilor şi sancţiunilor
arbitrare. În ciuda textului său, art. 7 nu se mărgineşte să interzică aplicarea
retroactivă a legii penale în defavoarea acuzatului, ci consacră, de o manieră mai
generală, principiul legalităţii delictelor şi pedepselor şi pe cel care consacră
interdicţia aplicării extensive a legii penale prin analogie.
În consecinţă, rezultă de aici că statele au obligaţia de a asigura definirea oricărei

infracţiuni prin lege. Această condiţie este îndeplinită ori de câte ori orice persoană
poate să anticipeze, pe baza textului legal şi a interpretării acestuia de către
instanţele de judecată, care sunt actele sau omisiunile ce pot atrage răspunderea sa
penală. Curtea aminteşte că, vorbind despre noţiunea de „lege”, ea înglobează atât
dreptul scris, cât şi pe cel nescris şi implică, pe lângă condiţii formale, şi condiţii
calitative, precum accesibilitate şi previzibilitate (C.E.D.O., Camera, hotărârea S.W.
c. Marii Britanii, 22 noiembrie 1995, cererea nr. 20166/92, disponibilă pe
9.
Cauza Lawless c. Irlandei. Principiul legalităţii. Domeniu de aplicabilitate. Măsură

preventivă. Art. 7 nu este aplicabil măsurilor preventive.
Art. 7. Domeniu de aplicabilitate. În speţă, reclamantul a fost deţinut pe baza unei

norme care permitea detenţia unei persoane în scop preventiv, pentru a o împiedica
să comită o infracţiune. Curtea a considerat că o astfel de măsură constituie o
măsură preventivă şi nu poate fi considerată drept rezultatul unei condamnări
penale în sensul art. 7 din Convenţie. Acest text se poate aplica doar în cazul
impunerii retroactive a unei pedepse penale, nu a unei sancţiuni preventive, astfel
că art. 7 nu este aplicabil (C.E.D.O., Camera, hotărârea Lawless c. Irlandei, 1 iulie
1961, cererea nr. 332/57, disponibilă pe www.jurisprudentacedo.com).
Decizii de speţă
10.
Chiar dacă bunul însuşit are o valoare redusă, instanţa nu îl poate achita pe inculpat
– în sarcina căruia s-a reţinut infracţiunea de furt – invocând lipsa de pericol social
al faptei, deoarece noua legislaţie penală nu mai cuprinde o dispoziţie
asemănătoare celei înscrise în art. 1 alin. (3) din Codul penal anterior, potrivit
căreia temeiul amintit putea să constituie o cauză de înlăturare a caracterului penal
al faptei (T.S., s. pen., dec. nr. 4584/1969, în R.R.D. nr. 4/1970, p. 185, apud T.
Vasiliu şi col., Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică,
Doctrină
Bucureşti, 2010, pp. 1-45; A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, pp. 1-38; A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în
materie penală. Curs master, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 18-32; C. Bulai,
B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2007, pp. 7-101; D. Ungureanu, M. Udroiu, O. Predescu, Consideraţii referitoare la
interpretarea art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în raport
cu principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, în Dreptul nr. 3/2011, p. 203; F.
Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008,
vol. I, pp. 1-151; G. Antoniu, în G. Antoniu (coordonator), C. Bulai, C. Duvac, I.
Griga, G. Ivan, C. Mitrache, I. Molnar, I. Pascu, V. Paşca, O. Predescu (autori),
Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Art. 1-52, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, vol. I, pp. 19-40; G. Antoniu, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş,
Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu,
Codul penal al României, comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972, pp. 9-22; G. Antoniu, Jurisprudenţa Curţii Europene şi legea
penală română (I), în R.D.P. nr. 1/2012, p. 9; G. Antoniu, Reforma penală şi
sistematizarea dispoziţiilor penale, în R.D.P. nr. 4/1997, p. 9; G. Ivan, M.-C. Ivan,
Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei în dreptul Uniunii Europene, în Dreptul
nr. 9/2012, p. 272; G.L. Goga, Principiul securităţii juridice din perspectiva
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, în volumul conferinţei internaţionale „Noua legislaţie penală, tradiţie,
recodificare, reformă, progres juridic”, sub egida Academiei Române – Institutul de
Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” şi a Asociaţiei Române de ?tiinţe Penale,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. II, p. 211; I. Pascu, Drept penal. Partea
generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 21-58; I. Pascu, în I. Pascu, V.
Dobrinoiu, T. Dima, M.A. Hotca, C. Păun, I. Chiş, M. Gorunescu, M. Dobrinoiu, Noul
Cod penal comentat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I,
pp. 7-24; I. Rusu, Individualizarea sancţiunilor de drept penal. Curs master, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 21-97; L. Roman, Încadrarea juridică a faptei
constând în deţinerea în afara antrepozitului fiscal a produselor accizabile
nemarcate fiscal şi care provin din contrabandă, în Dreptul nr. 12/2012, p. 173; M.
Udroiu, O. Predescu, Principiul legalităţii în dreptul penal român în lumina
standardelor europene, în Dreptul nr. 5/2008, p. 246; T. Avrigeanu, Reflecţii asupra
valorii sociale ca obiect al ocrotirii penale, în R.D.P. nr. 3/1997, p. 68; T. Corlăţean,
Trăsături caracteristice ale protecţiei internaţionale a drepturilor omului, în Dreptul
nr. 9/2012, p. 227; V. Dongoroz şi S. Kahane, în V. Dongoroz, S. Kahane, I.
Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român, Partea generală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1969, vol. I, pp.
5-44; V. Paşca, Drept penal. Partea generală. Curs universitar (conform noului Cod
penal), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 7-65.


Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza OOMS c. Franţei. Condamnare pentru comercializarea unui produs falsificat,

notificat autorităţilor belgiene, conţinând un aditiv prohibit de reglementarea
comunitară transpusă în dreptul francez. Reclamantul era administratorul unei
societăţi franceze de vânzări de suplimente alimentare, sub forma comprimatelor
efervescente. Aceste produse fuseseră în prealabil comercializate în Belgia,
autorizate în acest scop, conform spuselor reclamantului, după verificarea
conformităţii lor ca nutrimente, în sensul legislaţiei comunitare. El (reclamantul –
n.r.) depune, în acest sens, un document emis de Inspecţia Generală a mărfurilor
alimentare, care dovedea primirea unui dosar de notificare şi atribuirea unui număr
pentru produs. Publicitatea făcută cu ocazia comercializării acestor produse în
Franţa a atras atenţia direcţiei generale a concurenţei, consumului şi reprimării
fraudelor, care a procedat la investigaţii în urma cărora a fost relevată prezenţa
benzoatului de sodiu în aceste comprimate solide, neconformă cu Directiva
comunitară 95/2/CE, care nu îl autoriza decât în suplimentele lichide. În acest sens,
ea (Direcţia – n.r.) a contactat persoana care îi succedase reclamantului în funcţia
de administrator, apoi inspecţia generală belgiană, care supraveghea aceste
aspecte în ţara sa. În Franţa, reclamantul şi noul administrator, precum şi
societatea au făcut obiectul unor cercetări în faţa instanţelor penale, ca urmare a
desfăşurării unei publicităţi mincinoase şi a prezentării, punerii în vânzare sau
vinderii de mărfuri care servesc alimentaţiei umane, despre care ştiau că sunt
falsificate, denaturate sau toxice. Tribunalul corecţional a constatat că persoanele
urmărite erau vinovate de aceste fapte. Curtea de apel a menţinut hotărârea, iar
Curtea de Casaţie a respins recursul în casaţie formulat de cei in cauză.
Cerere inadmisibilă în privinţa art. 7 alin. (1). Curtea aminteşte că legea trebuie să
definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă, condiţii
îndeplinite în mod evident în speţă. Directiva comunitară 95/2/CE, transpusă în
dreptul francez, stipula modalitatea autorizată de utilizare a benzoatului de sodiu.
Reclamantul, care nu contestă că în dreptul pozitiv francez falsificarea unui produs
poate rezulta din adăugarea unei substanţe ilicite, putea deci să prevadă faptul că
el comercializa un produs ce conţinea un aditiv prohibit, riscând astfel să fie urmărit
penal şi condamnat pentru vânzarea şi punerea în vânzare a unui produs alimentar
falsificat, în temeiul art. L. 213-3 din Codul de consum. De altfel, susţinerea
reclamantului este oricum greşită în realitate, fiindcă el nu se putea prevala nici de
o autorizaţie de comercializare eliberată de administraţia belgiană, nici de vreo
recunoaştere de către aceasta a conformităţii produsului cu legislaţia în vigoare,
cererea fiind vădit nefondată (C.E.D.O., Secţia a V-a, decizia OOMS c. Franţei, 25
2.
Cauza Delbos şi alţii c. Franţei. Principiul legalităţii. Previzibilitatea legii. Atunci când
anumite persoane au fost avertizate administrativ pentru o faptă, infracţiunea ce
este constituită din aceeaşi faptă este previzibilă.
Reclamanţii sunt directorii de producţie şi directorul general al societăţilor din

grupul Philip Morris, care produce şi distribuie în Franţa mai multe mărci de ţigări.
Ţigările care se vindeau în Franţa aveau înscris pe ele, potrivit legii, mesajul
„Dăunează grav sănătăţii”. Acest mesaj era precedat de menţiunea „Potrivit Legii
nr. 92-32”. Atunci când au completat menţiunea de pe ţigări cu aceea privind legea,
societatea a fost avertizată de autorităţile sanitare că orice adăugare la
avertismentul impus prin lege îi schimbă acestuia sensul. Întrucât mesajul de pe
pachetele de ţigări nu a fost modificat, reclamanţii au fost condamnaţi penal pentru
o infracţiune la Codul sanitar, care consta în vânzarea de ţigări fără mesajul de
avertizare stabilit prin lege, care nu putea fi schimbat ori înlăturat.
Art. 7 („Nicio pedeapsă fără lege”). Reclamanţii au susţinut în faţa Curţii că nu au

modificat mesajul de avertizare, ci doar au menţionat conformitatea acestuia cu
Legea nr. 91-32, fiind condamnaţi pentru o faptă care nu era infracţiune. Curtea
aminteşte că reclamanţii fuseseră anterior avertizaţi administrativ pentru aceeaşi
faptă, ceea ce face ca infracţiunea respectivă să fie previzibilă. În plus, Curtea a
considerat că prin adăugarea menţiunii în cauză, reclamanţii au modificat mesajul
de avertizare, astfel încât puteau să prevadă că norma penală în discuţie le este
aplicabilă, cu atât mai mult cu cât lucrează într-un domeniu de risc maxim. De
aceea, art. 7 nu a fost violat, norma aplicată fiind previzibilă (C.E.D.O., Secţia a III-
a, decizia Delbos şi alţii c. Franţei, 16 septembrie 2004, cererea nr. 60819/00,
3.
Cauza Eurofinacom c. Franţei. Principiul legalităţii. Previzibilitatea legii. Persoanele

care activează ca profesionişti în anumite domenii au o obligaţie de prevedere a
unei norme penale mai importantă decât o persoană particulară obişnuită.
Societatea reclamată exploatează un serviciu de trimis mesaje accesibil oricărei

persoane în cadrul unei reţele de telecomunicaţii extrem de bine cunoscute în
Franţa, numită Minitel, un precursor al Internetului, în cadrul căreia, prin
intermediul unui server, orice persoană putea comunica informaţii către un număr
nedeterminat de persoane care accesa serverul. Bănuind că prin intermediul
Minitelului prostituatele îşi recrutau clienţii, mai mulţi agenţi de poliţie au intrat în
sistem şi au discutat cu prostituatele, constatând că Minitelul este într-adevăr
utilizat şi de către prostituate în căutare de clienţi. Cum asistarea, ajutarea şi
obţinerea de profit din prostituţie constituia infracţiunea de proxenetism,
reclamanta a fost inculpată penal. În primă instanţă, ea nu a putut fi asistată de
avocatul său, întrucât acesta a fost, la rândul său, inculpat ca reprezentant legal al
persoanei juridice pentru aceeaşi infracţiune. Societatea a fost condamnată penal la
plata unei amenzi.
1. Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”) parag. 3 lit. c). Curtea a admis faptul că
societatea nu a putut, în primă instanţă, să beneficieze de asistenţa avocatului pe
care l-a ales, însă nimic din cele petrecute nu evidenţiază faptul că asistenţa
juridică furnizată de avocatul numit din oficiu nu a fost corectă. Cum scopul acestei
dispoziţii este acela de a garanta asistenţa juridică eficace a oricărei persoane
inculpate, iar reclamanta a primit o astfel de asistenţă, nu există nicio violare a art.
6 parag. 3 lit. c), iar capătul de plângere este în mod vădit nefondat.
2. Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”) parag. 1. Infracţiune provocată. Curtea a

admis faptul că poliţiştii au provocat în parte comiterea infracţiunii, întrucât au
intervenit activ în stabilirea unor raporturi „contractuale” cu prostituatele, utilizând
serverul reclamantei. Pe de altă parte însă, Curtea a constatat că poliţiştii au avut
informaţii anterioare cu privire la această infracţiune, iar în cursul procesului mai
multe prostituate au recunoscut că îşi racolau clienţii prin Minitel. În aceste condiţii,
nu se poate afirma că societatea ar fi fost condamnată pentru o infracţiune la care a
fost provocată de către agenţii statului, iar art. 6 parag. 1 a fost respectat.
3. Art. 7 („Nicio pedeapsă fără lege”). Reclamanta s-a plâns de faptul că la data
comiterii faptei legea penală nu reprima expres utilizarea reţelelor de
telecomunicaţii ca modalitate de comitere a proxenetismului, ci doar în timpul
procesului a intervenit o astfel de modificare a Codului penal, care s-ar fi aplicat
retroactiv. Curtea nu împărtăşeşte acest punct de vedere, considerând că şi în
formularea anterioară legea penală era suficient de precisă pentru a asigura
previzibilitatea faptului că un astfel de act constituie infracţiune. Faptul că ulterior
s-a reglementat expres ipoteza (în cauză – n.r.) nu înseamnă că legea nu se putea
aplica astfel şi anterior, prin interpretarea oferită de instanţe. Curtea a considerat
că, în condiţiile în care reclamanta este un gigant în materia telecomunicaţiilor, nu îi
era imposibil să prevadă consecinţele utilizării serverelor sale în scopuri
infracţionale. În plus, prin contractele încheiate cu operatorii telefonici care facilitau
accesul la Minitel, societatea a dat asigurări că serviciul nu va fi folosit pentru
proxenetism, ceea ce probează caracterul previzibil al textului legal privind fapta de
proxenetism. De aceea, nu există nicio violare a art. 7, iar plângerea este în mod
vădit nefondată (C.E.D.O., Secţia a II-a, decizia Eurofinacom c. Franţei, 7
4.
Cauza Ecer şi Zeyrek c. Turciei. Principiul legalităţii. Obligaţiile organelor judiciare.

Infracţiuni continue. Principiul securităţii juridice impune ca actele ce constituie o
infracţiune continuă să fie enunţate cu claritate în actul de acuzare şi în hotărârea
de condamnare.
Reclamanţii au fost arestaţi în septembrie 1993, suspectaţi de complicitate cu

membri ai PKK. În cursul interogatoriului lor, aceştia au mărturisit că au sprijinit
activitatea PKK începând cu anul 1988. Totuşi, ulterior, cei doi reclamanţi au
retractat mărturiile iniţiale, susţinând că nu au nicio legătură cu organizaţia kurdă.
În octombrie 1993, procurorii au dispus trimiterea lor în judecată sub acuzaţia că
au găzduit membri ai PKK în perioada 1988-1989. În mai 1994, cei doi au fost
condamnaţi la o pedeapsă de trei ani închisoare, care a fost ridicată cu 1 în
aplicarea unei legi din 1991 privind sancţionarea terorismului, apoi redusă cu o
şesime potrivit dispoziţiilor codului penal.
În drept, s-a invocat art. 7. Reclamanţii s-au plâns de faptul că li s-a aplicat o
pedeapsă mai grea decât cea în vigoare la data comiterii infracţiunilor, susţinând că
principiul nulla poena sine lege interzicea aplicarea legii din 1991 pentru fapte
comise în perioada 1988-1989. Guvernul a susţinut că este vorba despre infracţiuni
continue, iar instanţa s-a referit la perioada 1988-1989 doar pentru a determina
momentul începerii comiterii infracţiunilor. Curtea aminteşte că principiul securităţii
juridice impune ca actele ce constituie o infracţiune continuă să fie enunţate cu
claritate în actul de acuzare şi în hotărârea de condamnare. În speţă, actul de
acuzare făcea referire la infracţiuni comise în 1988 şi 1989. De aceea, Curtea a
constatat că reclamanţii au fost judecaţi pentru infracţiuni comise în această
perioadă, iar susţinerea guvernului pârât este contradictorie cu actele judiciare,
inclusiv cu actul de inculpare. De aceea, este rezonabil a se susţine că reclamanţii
şi-au pregătit apărarea în raport cu aceste fapte, astfel cum erau precizate în actul
prin care au fost trimişi în judecată. În consecinţă, Curtea a constatat că reclamanţii
au fost condamnaţi la o pedeapsă mai ridicată decât cea existentă la data comiterii
faptei, astfel că principiul legalităţii pedepsei a fost încălcat (C.E.D.O., Secţia I,
hotărârea Ecer şi Zeyrek c. Turciei, 27 februarie 2001, cererea nr. 29295/95 şi nr.
5.
Cauza Schimanek c. Austriei. Principiul legalităţii. Previzibilitatea normei penale.

Condiţii. Lipsa de claritate a unei norme juridice poate fi compensată printr-o
jurisprudenţă constantă şi uniformă.
Reclamantul a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru activităţi inspirate de

ideologia naţional-socialistă. Instanţa a stabilit că reclamantul, în calitate de lider al
unei grupări neonaziste, a fost implicat în recrutarea de noi membri şi a organizat
reuniuni în care participanţii glorificau cel de-al treilea Reich şi negau existenţa
uciderilor sistematice prin utilizarea de gaz toxic în lagărele de concentrare. În
recurs, ţinând cont de faptul că reclamantul şi-a mărturisit faptele, instanţa i-a
redus pedeapsa la 8 ani de închisoare.
Art. 3. În general, este imposibil de a contesta în temeiul Convenţiei durata unei

pedepse legal aplicată de către instanţa competentă. Doar în circumstanţe
excepţionale durata unei pedepse poate naşte dubii privind compatibilitatea sa cu
prevederile art. 3 din Convenţie. În speţă, reclamantul a fost condamnat pentru o
infracţiune cu caracter politic gravă, respectiv pentru participarea activă la actele
unei asociaţii ce vizau subminarea independenţei Austriei. Ţinând cont şi de atenţia
pe care a acordat-o instanţa de recurs pedepsei aplicate reclamantului, Curtea a
considerat că, în aceste circumstanţe, nu există nicio raţiune pentru care durata
pedepsei să ridice vreo problemă prin raportare la prevederile Convenţiei.
Art. 7. Utilizând noţiunea largă de „activităţi inspirate de ideile naţional-socialiste”

în legea penală, intenţia legiuitorului a fost aceea de a scoate în afara legii orice
activităţi cu caracter nazist. Pe de altă parte, înţelesul acestei dispoziţii se limitează
la conceptul de naţional-socialism ca ideologie istorică, astfel cum este ea înţeleasă
în toată lumea şi care poate fi considerată suficient de precisă. De altfel,
jurisprudenţa şi doctrina din Austria au dezvoltat mai multe criterii care fac legea în
discuţie suficient de accesibilă şi previzibilă şi care permit judecătorului să distingă
cu claritate între activităţi precum cele ale reclamantului şi cele care nu pot primi o
calificare de activităţi cu caracter nazist. De aceea, art. 7 nu a fost violat (C.E.D.O.,
Secţia I, decizia Schimanek c. Austriei, 1 februarie 2000, cererea nr. 32307/96,
6.
Cauza Adamson c. Marii Britanii. Principiul legalităţii. Domeniu de aplicabilitate.

Înregistrare bază de date. Noţiunea de pedeapsă la care face referire această
dispoziţie este o noţiune autonomă a cărei calificare nu este influenţată de
calificarea ce îi este dată în dreptul intern.
În iunie 1995, reclamantul a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru

agresiune sexuală, eliberarea sa fiind prevăzută pentru luna octombrie 1998. În
septembrie 1997 a intrat în vigoare o lege care impunea ca autorii unor infracţiuni
de natură sexuală să fie înregistraţi la poliţie pe o durată nedeterminată imediat
după eliberarea lor. Reclamantul s-a declarat speriat de riscurile pe care o astfel de
înregistrare le prezintă pentru el şi familia sa.
Art. 7. Domeniul de aplicabilitate. Noţiunea de pedeapsă la care face referire

această dispoziţie este o noţiune autonomă a cărei calificare nu este influenţată de
calificarea ce îi este dată în dreptul intern. Pentru a determina caracterul de
pedeapsă al unei sancţiuni trebuie determinat dacă aceasta este impusă în urma
unei condamnări pentru o infracţiune. De asemenea, pentru calificarea corectă a
unei sancţiuni trebuie ţinut cont de calificarea sa în dreptul intern, de natura şi
scopul său, de procedura ce însoţeşte adoptarea şi punerea în executare, precum şi
de duritatea sa. În speţă, există o legătură între condamnarea penală şi impunerea
unei astfel de sancţiuni. Cu privire la calificarea în dreptul intern, legea prevede că
unica obligaţie pe care o are persoana este aceea de a furniza informaţii
autorităţilor. Măsura în discuţie are drept scop reducerea incidenţei recidivei,
cunoaşterea faptului că este înregistrată putând determina o persoană să se abţină
de la repetarea infracţiunii, în condiţiile în care astfel poliţia poate acţiona foarte
rapid împotriva sa. Măsura în litigiu se aplică de plin drept, fără vreo procedură
suplimentară, după o condamnare pentru infracţiuni de natură sexuală. Obligaţia de
a comunica poliţiei informaţii nu este, în sine, extrem de dură sau riguroasă, iar
reclamantul nu a indicat niciun element concret din care să rezulte existenţa
vreunui pericol pentru el şi familia sa. Privită global, o astfel de măsură nu poate fi
catalogată ca fiind o sancţiune, astfel încât art. 7 nu este aplicabil.
Art. 8. Viaţa privată. Obligaţia impusă reclamantului constituie o ingerinţă în viaţa

sa privată. Această măsură a statului vizează un scop legitim, anume prevenirea
infracţiunilor şi protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. În baza acestei legi, o
persoană eliberată din penitenciar după executarea unei pedepse pentru o
infracţiune de natură sexuală trebuie să comunice poliţiei numele, data naşterii şi
domiciliul său. Persoana în cauză este ţinută să comunice aceste date imediat ce
intervine vreo schimbare pe o durată nedeterminată. Curtea a considerat că, luând
în calcul gravitatea repercusiunilor care se pot cauza victimelor unor abuzuri
sexuale, o astfel de măsură nu poate fi considerată ca fiind disproporţionată faşă de
scopul vizat. De aceea, nu există nicio violare a art. 8 din Convenţie (C.E.D.O.,
Secţia a III-a, decizia Adamson c. Marii Britanii, 26 ianuarie 1999, cererea nr.
7.
Cauza Brown c. Marii Britanii. Principiul legalităţii. Domeniu de aplicabilitate.

Sancţiune penală. O amendă cu caracter punitiv şi disuasiv mai degrabă decât
compensatorie poate conduce la considerarea litigiului ca fiind penal, în măsura în
care valoarea amenzii este suficient de importantă.
Reclamantul este avocat. În cadrul activităţii sale profesionale, (acesta – n.r.) s-a
asociat cu o persoană ce fusese condamnată pentru diverse infracţiuni de fraudă, în
ciuda unei norme legale care interzicea o astfel de asociere. Datorită acestui fapt,
reclamantul a fost sancţionat disciplinar cu o amendă în valoare de 10.000 de lire
sterline de către o instanţă disciplinară a ordinului avocaţilor.
Art. 7. Domeniu de aplicabilitate. O amendă cu caracter punitiv şi disuasiv mai
degrabă decât compensatorie poate conduce la considerarea litigiului ca fiind penal,
în măsura în care valoarea amenzii este suficient de importantă. În speţă, Curtea a
considerat că amenda aplicată reclamantului a fost suficient de importantă pentru a
putea fi considerată ca având un efect punitiv. În acelaşi timp, ea a sancţionat un
delict disciplinar grav, iar valoarea sa a fost egală cu suma obţinută de către
reclamant după ce şi-a vândut cabinetul. Pe de altă parte, Curtea a constatat că
procedura de sancţionare nu a fost deloc apropiată de procedura penală, iar poliţia
ori parchetul nu au avut niciun rol în cursul acesteia. De aceea, ţinând cont de
natura esenţialmente disciplinară a acuzaţiei, nu se poate spune că valoarea
ridicată a amenzii este suficientă pentru a-i conferi acesteia un caracter penal. De
aceea, art. 7 nu este aplicabil (C.E.D.O., Secţia a III-a, decizia Brown c. Marii
Britanii, 24 noiembrie 1998, cererea nr. 38644/97, disponibilă pe
8.
Cauza S.W. c. Marii Britanii. Principiul legalităţii. Previzibilitatea normei penale.

Condiţii. Statele au obligaţia de a asigura definirea clară a oricărei infracţiuni prin
lege.
Art. 7. Garanţia consacrată prin art. 7, element esenţial al preeminenţei dreptului,

ocupă un loc primordial în sistemul de protecţie oferit de Convenţie, aşa cum o
atestă faptul că art. 15 nu permite nicio derogare de la prevederile sale. Astfel, cum
decurge din obiectul şi scopul său, art. 7 trebuie interpretat şi aplicat astfel încât să
asigure o protecţie eficace contra urmăririi penale, condamnărilor şi sancţiunilor
arbitrare. În ciuda textului său, art. 7 nu se mărgineşte să interzică aplicarea
retroactivă a legii penale în defavoarea acuzatului, ci consacră, de o manieră mai
generală, principiul legalităţii delictelor şi pedepselor şi pe cel care consacră
interdicţia aplicării extensive a legii penale prin analogie.
În consecinţă, rezultă de aici că statele au obligaţia de a asigura definirea oricărei

infracţiuni prin lege. Această condiţie este îndeplinită ori de câte ori orice persoană
poate să anticipeze, pe baza textului legal şi a interpretării acestuia de către
instanţele de judecată, care sunt actele sau omisiunile ce pot atrage răspunderea sa
penală. Curtea aminteşte că, vorbind despre noţiunea de „lege”, ea înglobează atât
dreptul scris, cât şi pe cel nescris şi implică, pe lângă condiţii formale, şi condiţii
calitative, precum accesibilitate şi previzibilitate (C.E.D.O., Camera, hotărârea S.W.
c. Marii Britanii, 22 noiembrie 1995, cererea nr. 20166/92, disponibilă pe
9.
Cauza Lawless c. Irlandei. Principiul legalităţii. Domeniu de aplicabilitate. Măsură

preventivă. Art. 7 nu este aplicabil măsurilor preventive.
Art. 7. Domeniu de aplicabilitate. În speţă, reclamantul a fost deţinut pe baza unei

norme care permitea detenţia unei persoane în scop preventiv, pentru a o împiedica
să comită o infracţiune. Curtea a considerat că o astfel de măsură constituie o
măsură preventivă şi nu poate fi considerată drept rezultatul unei condamnări
penale în sensul art. 7 din Convenţie. Acest text se poate aplica doar în cazul
impunerii retroactive a unei pedepse penale, nu a unei sancţiuni preventive, astfel
că art. 7 nu este aplicabil (C.E.D.O., Camera, hotărârea Lawless c. Irlandei, 1 iulie
1961, cererea nr. 332/57, disponibilă pe www.jurisprudentacedo.com).
Decizii de speţă
10.
Chiar dacă bunul însuşit are o valoare redusă, instanţa nu îl poate achita pe inculpat
– în sarcina căruia s-a reţinut infracţiunea de furt – invocând lipsa de pericol social
al faptei, deoarece noua legislaţie penală nu mai cuprinde o dispoziţie
asemănătoare celei înscrise în art. 1 alin. (3) din Codul penal anterior, potrivit
căreia temeiul amintit putea să constituie o cauză de înlăturare a caracterului penal
al faptei (T.S., s. pen., dec. nr. 4584/1969, în R.R.D. nr. 4/1970, p. 185, apud T.
Vasiliu şi col., Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică,
Doctrină
Bucureşti, 2010, pp. 1-45; A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, pp. 1-38; A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în
materie penală. Curs master, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 18-32; C. Bulai,
2007, pp. 7-101; D. Ungureanu, M. Udroiu, O. Predescu, Consideraţii referitoare la
interpretarea art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în raport
cu principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, în Dreptul nr. 3/2011, p. 203; F.
Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008,
vol. I, pp. 1-151; G. Antoniu, în G. Antoniu (coordonator), C. Bulai, C. Duvac, I.
Griga, G. Ivan, C. Mitrache, I. Molnar, I. Pascu, V. Paşca, O. Predescu (autori),
Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Art. 1-52, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, vol. I, pp. 19-40; G. Antoniu, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş,
Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu,
Codul penal al României, comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972, pp. 9-22; G. Antoniu, Jurisprudenţa Curţii Europene şi legea
penală română (I), în R.D.P. nr. 1/2012, p. 9; G. Antoniu, Reforma penală şi
sistematizarea dispoziţiilor penale, în R.D.P. nr. 4/1997, p. 9; G. Ivan, M.-C. Ivan,
Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei în dreptul Uniunii Europene, în Dreptul
nr. 9/2012, p. 272; G.L. Goga, Principiul securităţii juridice din perspectiva
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, în volumul conferinţei internaţionale „Noua legislaţie penală, tradiţie,
recodificare, reformă, progres juridic”, sub egida Academiei Române – Institutul de
Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” şi a Asociaţiei Române de ?tiinţe Penale,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. II, p. 211; I. Pascu, Drept penal. Partea
generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 21-58; I. Pascu, în I. Pascu, V.
Dobrinoiu, T. Dima, M.A. Hotca, C. Păun, I. Chiş, M. Gorunescu, M. Dobrinoiu, Noul
Cod penal comentat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I,
pp. 7-24; I. Rusu, Individualizarea sancţiunilor de drept penal. Curs master, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 21-97; L. Roman, Încadrarea juridică a faptei
constând în deţinerea în afara antrepozitului fiscal a produselor accizabile
nemarcate fiscal şi care provin din contrabandă, în Dreptul nr. 12/2012, p. 173; M.
Udroiu, O. Predescu, Principiul legalităţii în dreptul penal român în lumina
standardelor europene, în Dreptul nr. 5/2008, p. 246; T. Avrigeanu, Reflecţii asupra
valorii sociale ca obiect al ocrotirii penale, în R.D.P. nr. 3/1997, p. 68; T. Corlăţean,
Trăsături caracteristice ale protecţiei internaţionale a drepturilor omului, în Dreptul
nr. 9/2012, p. 227; V. Dongoroz şi S. Kahane, în V. Dongoroz, S. Kahane, I.
penal român, Partea generală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1969, vol. I, pp.
5-44; V. Paşca, Drept penal. Partea generală. Curs universitar (conform noului Cod
penal), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 7-65.


Codul Penal.
1.
Recurs în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.

33 alin. (2) din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004, republicată, şi art. 127 din Codul
penal. Efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei conform art. 33 alin.
(2) din Legea nr. 302/2004 cu referire la art. 127 din Codul penal se impune a fi
recunoscut transmiterii directe a mandatului european de arestare emis de
autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru pe teritoriul
căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată
provizoriu în vederea predării.
Nu produce efect întreruptiv de prescripţie transmiterea mandatului european prin

difuzare [art. 65 alin. (4), art. 88 alin. (6) şi art. 90 alin. (2) din Legea nr.
302/2004] (I.C.C.J., decizia nr. 2 din 12 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 281
din 27 aprilie 2012).
Decizii de speţă
2.
Consecinţele deţinerii unei persoane după împlinirea termenului de prescripţie a

executării pedepsei. Arestarea apelantului-reclamant pe perioada 10 martie 2009 -
17 martie 2009 a avut loc fără un temei legal, deoarece, aşa cum s-a precizat mai
sus, prin admiterea contestaţiei la executare formulată de către apelantul-
reclamant s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că termenul de prescripţie al
executării pedepsei s-a împlinit la data de 5 martie 2009.
Dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat, de

asemenea, de art. 5 parag. 5 din Convenţie, care condiţionează acordarea de
despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre
judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reţinerii sau
arestării.
Astfel, arestarea apelantului-reclamant a fost dispusă după prescrierea executării

pedepsei, care s-a împlinit la data de 5 martie 2009, situaţie care nu este conformă
exigenţelor art. 5 din Convenţie, aspect care a determinat, de altfel, şi prima
condamnare a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul Pantea
c. României (hotărârea din 3 iunie 2003). Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în
baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de apelantul-
reclamant, a schimbat sentinţa în sensul admiterii în parte a acţiunii şi a obligat pe
intimatul-pârât să plătească apelantului-reclamant suma de 5.000 de euro daune
morale, respectiv echivalentul în lei la data plăţii (C.A. Piteşti, s. civ., pt. cauze
privind conflicte de muncă şi asig. sociale şi pt. cauze cu minori şi de fam., dec. nr.
85/A/2010, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.
48).
3.
Prescripţia executării pedepsei. Inculpat minor la data săvârşirii infracţiunii. Calculul

termenului de prescripţie. În condiţiile în care de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii a trecut numărul de ani prevăzut de
lege, iar mandatul de executare a pedepsei nu a fost pus în executare şi nu este
identificată vreo cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei,
executarea pedepsei este prescrisă în condiţiile art. 126 C. pen. Dacă condamnatul
a fost minor la data săvârşirii infracţiunii, beneficiază de prevederile art. 129 C.
pen., potrivit cărora „termenele de prescripţie a răspunderii penale şi a executării
pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau
minori” (T. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 1014/2005, disponibilă pe www.idrept.ro).
4.
Prescripţia executării pedepsei. Termen. Întreruperea cursului termenului
prescripţiei. Reducerea pedepsei prin Decretul nr. 11/1988. Cursul termenului de
prescripţie a executării pedepsei se întrerupe în cazul în care cel condamnat, după
începerea executării pedepsei, se sustrage de la executare; în acest caz, un nou
termen de prescripţie curge de la data sustragerii de la executarea în continuare a
pedepsei. Termenele de prescripţie a executării se stabilesc în raport cu pedeapsa
aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare, de la a cărei dată începe să curgă
termenul de prescripţie, şi nu se reduc în raport cu pedeapsa redusă ulterior, cum
este cazul aplicării art. 2 din Decretul nr. 11/1988, sau ca urmare a graţierii parţiale
sau a comutării pedepsei în alta mai uşoară. Singurul caz de reducere a termenelor
de prescripţie este cel prevăzut în art. 129 şi se referă la situaţia când la data
săvârşirii faptei condamnatul era minor (I.C.C.J, s. pen., dec. nr. 792/2002,
Doctrină
Bucureşti, 2010, pp. 528-531; C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 645-649; M.A. Hotca, în I.
Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M.A. Hotca, C. Păun, I. Chiş, M. Gorunescu, M.
Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, vol. I, pp.747-755; R.M. Stănoiu, în V. Dongoroz, S. Kahane, I.
penal român. Partea generală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1970, vol. II, pp.
353-381; V. Papadopol, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, D.


Codul Penal.
1.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 131 alin. (4) din Codul penal.
Dispoziţiile art. 131 alin. (4) din Codul penal consacră un principiu de drept, acela al
indivizibilităţii pasive a răspunderii penale, exprimate în regula că plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, în cazul participaţiei penale, atrage răspunderea
penală a tuturor participanţilor, chiar dacă ea a fost făcută sau se menţine numai cu
privire la unul dintre aceştia. Acest efect al plângerii prealabile se produce chiar
împotriva voinţei persoanei vătămate, astfel încât nu se poate vorbi de vreun
privilegiu al acesteia şi deci de o încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din
Constituţie.
Prevederile legale criticate nu sunt contrare nici dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din
Constituţie, deoarece tragerea la răspundere penală a participanţilor menţionaţi în
plângere nu poate fi considerată ca o atingere adusă integrităţii psihice a acestora.
A accepta o astfel de critică ar însemna să se admită ca orice tragere la răspundere
penală să fie considerată ca o încălcare a integrităţii psihice a infractorului (Decizia
Curţii Constituţionale nr. 12 din 16 ianuarie 2003, publicată în M. Of. nr. 109 din 20
februarie 2003).
Notă: Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra excepţiei de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 131 alin. (4) din Codul penal prin Decizia nr.
183 din 20 iunie 2002, publicată în M. Of. nr. 750 din 15 octombrie 2002,
respingând-o ca neîntemeiată.
2.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 131 alin. (3) şi (4) din Codul
penal. Curtea constată că susţinerea conform căreia aceste dispoziţii creează o
situaţie privilegiată persoanei vătămate, prin regula instituită de alin. (4), deoarece,
în cazul pluralităţii de infractori, este suficient ca persoana vătămată să formuleze
plângere împotriva unuia dintre aceştia, pentru ca toţi ceilalţi să fie traşi la
răspundere penală, este neîntemeiată. Dispoziţiile art. 131 alin. (3) şi (4) din Codul
penal nu instituie privilegii sau discriminări, ele se aplică tuturor persoanelor aflate
în situaţii similare, astfel încât nu poate fi pusă în discuţie încălcarea prevederilor
art. 16 alin. (1) din Constituţie. Curtea Constituţională constată că nu pot fi primite
susţinerile autoarelor excepţiei privind contrarietatea dintre dispoziţiile legale
criticate şi prevederile Codului de procedură penală, întrucât în atribuţiile sale intră
doar examinarea dispoziţiilor legale în raport cu prevederile şi principiile
constituţionale. În acest sens este jurisprudenţa constantă a Curţii, concretizată, de
exemplu, prin Decizia nr. 67 din 27 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 307 din 30 iunie 1999, sau Decizia nr. 151 din 12 octombrie
1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 7 ianuarie 2000
(Decizia Curţii Constituţionale nr. 183 din 20 iunie 2002, publicată în M. Of. nr. 750
din 15 octombrie 2002).
3.
Aplicarea dispoziţiilor art. 132 din Codul penal, în cazul infracţiunilor pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri
prealabile de către persoana vătămată şi asistenţa juridică. Instanţele judecătoreşti
nu au un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 132 din
Codul penal în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale
este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar asistenţa
juridică este obligatorie, potrivit art. 171 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură
penală. Instanţa a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie şi a decis că, în cazul
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată şi asistenţa
juridică este obligatorie potrivit art. 171 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură
penală, instanţa dispune încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părţilor
numai în prezenţa apărătorului ales sau a apărătorului din oficiu (I.C.C.J., decizia
nr. 34 din 22 septembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 152 din 11 martie 2009).
4.
Plângere prealabilă. Infracţiuni continue sau continuate. Data de la care începe să

curgă termenul de 2 luni. Soluţiile practicii judecătoreşti în legătură cu interpretarea
şi aplicarea dispoziţiilor art. 284 C. proc. pen. privitoare la data de la care curge
termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor
continuate sau continue sunt neunitare, existând două orientări în materie. Într-o
primă orientare, majoritară, instanţele au stabilit că termenul curge din ziua în care
persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul, cu motivarea că art. 284 C. proc.
pen. nu distinge între infracţiunea continuată, continuă sau simplă, instantanee.
Alte instanţe au stabilit că acest termen curge de la momentul consumării sau,
după caz, al epuizării infracţiunii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul
în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.,
stabilind că dispoziţiile art. 284 C. proc. pen. se interpretează în sensul că termenul
de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor continue
sau continuate, curge de la data la care persoana vătămată sau persoana
îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul (I.C.C.J., decizia nr. 10 din 18
februarie 2008, publicată în M. Of. nr. 840 din 15 decembrie 2008).
Decizii de speţă
5.
Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
Lipsa plângerii prealabile. În cazul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor săvârşită de un funcţionar, prevăzută în art. 246 C. pen. raportat la art.
258 C. pen., lipsa plângerii prealabile conduce la încetarea procesului penal, în
temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Dacă
între momentul începerii urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută în art. 246
C. pen. raportat la art. 258 C. pen. şi momentul trimiterii în judecată a intrat în
vigoare Legea nr. 58/2008, prin care a fost introdusă condiţia privind plângerea
prealabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul abuzului în serviciu
contra intereselor persoanelor săvârşit de un funcţionar, procurorul are obligaţia de
a chema partea vătămată şi de a o întreba dacă înţelege să facă plângere, conform
art. 286 C. proc. pen., în caz contrar, în lipsa plângerii prealabile, soluţia care se
impune fiind încetarea procesului penal, conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art.
10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (I.C.C.J, s. pen., dec. nr. 614/2012, disponibilă pe
www.scj.ro).
6.
Lipsa plângerii prealabile. Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Funcţionar. În conformitate cu art. 258 alin. (2) C. pen., introdus prin Legea nr.
58/2008, pentru faptele prevăzute în art. 246, art. 247 şi art. 250 alin. (1)-(4) din
acelaşi Cod, săvârşite de funcţionari, acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În consecinţă, dacă plângerea
prealabilă pentru fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută
în art. 246 C. pen. a fost introdusă împotriva persoanei care are calitatea de notar
public cu nerespectarea dispoziţiilor art. 284 C. proc. pen., după expirarea
termenului de 2 luni prevăzut în aceste dispoziţii, este incident cazul care împiedică
punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. f)
C. proc. pen., referitor la lipsa plângerii prealabile (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
7.
Tentativă. Viol prevăzut în art. 197 alin. (1) C. pen. Omor. Plângere prealabilă.
Exercitarea din oficiu a acţiunii penale. Dispoziţia cuprinsă în art. 197 alin. (4) C.
pen., potrivit căreia acţiunea penală pentru fapta de viol prevăzută în art. 197 alin.
(1) din acelaşi Cod se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, nu este incidentă în cazul în care decesul persoanei vătămate – victimă a
infracţiunii de viol prevăzută în art. 197 alin. (1) C. pen. sau a tentativei la această
infracţiune prevăzută în art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) C. pen. – a fost cauzat
prin săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de omor asupra acesteia, întrucât
imposibilitatea persoanei vătămate de a formula plângere prealabilă este
determinată de activitatea infracţională a inculpatului, iar săvârşirea infracţiunii mai
grave de omor nu îi poate crea inculpatului un motiv de impunitate pentru o altă
faptă gravă comisă de el. În acest caz, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în
art. 197 alin. (1) C. pen. sau în art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) C. pen. se
exercită din oficiu (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2656/2010, disponibilă pe www.scj.ro).
8.
Viol prevăzut în art. 197 alin. (1) C. pen. Omor calificat prevăzut în art. 175 alin.
(1) lit. h) C. pen. Plângere prealabilă. Oficialitatea procesului penal. În cazul în care
decesul victimei infracţiunii de viol prevăzute în art. 197 alin. (1) C. pen. a fost
cauzat prin săvârşirea infracţiunii de omor calificat asupra acesteia, prevăzut în art.
175 alin. (1) lit. h) C. pen., pentru a înlesni şi a ascunde comiterea infracţiunii de
viol, nu sunt incidente dispoziţiile privind lipsa plângerii prealabile, întrucât
persoana vătămată este în imposibilitatea de a-şi exercita dreptul procesual de a
formula sau nu plângere pentru infracţiunea de viol, situaţie în care principiul
disponibilităţii în procesul penal este înlocuit de principiul oficialităţii, statul fiind
acela care este chemat să apere interesele persoanelor vătămate atunci când
acestea nu şi le pot promova – cum este cazul victimei, al cărei deces a fost cauzat
prin activitatea infracţională a inculpatului (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 464/2009,
9.
Pedepsirea unor furturi la plângere prealabilă. Făptuitor care locuieşte împreună cu

persoana vătămată. Furtul săvârşit de către făptuitorul care locuieşte într-o
încăpere din imobilul persoanei vătămate, pusă la dispoziţie de aceasta, nu atrage
incidenţa prevederilor art. 210 C. pen. referitoare la pedepsirea unor furturi la
plângerea prealabilă, dacă bunurile au fost sustrase din acea parte a imobilului în
care făptuitorul nu avea acces, fiind destinată exclusiv persoanei vătămate
10.
Plângere prealabilă adresată direct instanţei. Plângerea prealabilă pentru faptele

prevăzute în art. 279 alin. (2) lit. a) imputate persoanelor prevăzute la lit. c) C.
proc. pen., cum sunt ofiţerii de poliţie judiciară, nu se adresează direct instanţei de
judecată, ci organului competent să efectueze urmărirea penală, sesizarea instanţei
putându-se face numai prin rechizitoriu. Când, într-un asemenea caz, plângerea
este greşit îndreptată direct instanţei, lipsa la două termene consecutive a
persoanei vătămate este lipsită de relevanţă, deoarece plângerea trebuie trimisă de
instanţă organului de urmărire penală, potrivit art. 285 C. proc. pen. (I.C.C.J., s.
11.
Plângere prealabilă adresată instanţei. Lipsa părţii vătămate la două termene de
judecată. Lipsă justificată. În cazul în care partea vătămată învederează instanţei
că nu se poate prezenta la judecată de teama cauzată de ameninţările grave ce-i
sunt adresate de inculpaţi, cerând să se ia măsuri de protecţie pentru a se putea
prezenta, lipsa de la judecată este justificată şi, ca atare, nu poate fi considerată
drept retragere a plângerii prealabile (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1053/2003,
12.
Cheltuieli judiciare. Obligarea la plata cheltuielilor făcute de părţi. Retragerea

plângerii prealabile. Retragerea plângerii prealabile de către partea vătămată nu
duce la obligarea acesteia la plata integrală a cheltuielilor făcute de inculpat, ci
numai în măsura în care cheltuielile au fost provocate de ea, conform prevederilor
din art. 193 alin. (6) C. proc. pen. raportat la alin. (5) al aceluiaşi articol şi la art.
274 C. proc. civ. Ca atare, în cazul în care din acte rezultă că inculpatul este
culpabil de faptele ce au format obiectul plângerii prealabile, el are dreptul la plata
cheltuielilor judiciare de către partea vătămată numai în parte, în măsura în care
aceasta le-a provocat (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5568/2003, disponibilă pe
www.scj.ro).
13.
Plângere prealabilă. Schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune pentru care

acţiunea penală se exercită din oficiu într-o infracţiune pentru care este necesară
plângere prealabilă. În cazul în care instanţa, învestită cu judecarea unei infracţiuni
pentru care acţiunea penală se exercită din oficiu, schimbă încadrarea juridică într-o
infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabila a
persoanei vătămate, trebuie să cheme pe aceasta şi să o întrebe dacă înţelege să
facă plângere (C.S.J., s. pen., dec. nr. 603/2001, publicată în SET nr. 2/2001 al
C.S.J.).
14.
Plângere prealabilă. Declaraţia persoanei vătămate dată organului de cercetare.

Dacă declaraţia persoanei vătămate dată în cursul cercetărilor cuprinde descrierea
faptei de lovire, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă şi rezultă intenţia
sa de a chema în judecată pe agresor, această declaraţie trebuie considerată
plângere prealabilă, în sensul prevederilor art. 284 C. proc. pen. În atare situaţie,
încetarea procesului penal, cu motivarea că plângerea prealabilă adresată instanţei
pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 180 C. pen. nu a fost formulată de
persoana vătămată, ci de fratele acesteia, este contrară legii (C.S.J., s. pen., dec.
nr. 2392/2000, publicată în SET nr. 4/2000 al C.S.J.).
15.
Plângere prealabilă. Însuşirea de către persoana vătămată, în termenul legal, a

plângerii prealabile făcute de o persoană fără calitate. În cazul plângerii prealabile
făcute de o persoană fără calitate, persoana vătămată o poate însuşi printr-o
declaraţie dată organului de cercetare penală sau, după caz, de partea vătămată în
faţa instanţei, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. pen., situaţie în
care plângerea este considerată legal făcută (C.S.J., s. pen., dec. nr. 1566/2000,
16.
Plângere prealabilă adresată instanţei. Lipsa părţii vătămate la două termene de

judecată. Lipsă justificată. Infracţiunile în cazul cărora lipsa nejustificată a părţii
vătămate la două termene consecutive în faţa primei instanţe se consideră
retragere a plângerii prealabile sunt strict limitate la cele menţionate în art. 279
alin. (2) lit. a) C. proc. pen. În cazul altor infracţiuni, la care punerea în mişcare a
acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, prevederea de
la art. 2841 C. proc. pen., referitoare la lipsa nejustificată a părţii vătămate la două
termene consecutive, nu-şi produce efectele (C.S.J., s. pen., dec. nr. 1390/1998,
17.
Viol. Minoră. Retragerea plângerii prealabile. Potrivit dispoziţiilor art. 131 C. pen., în
cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată,
lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală, iar în cazul în care cel vătămat
este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu. În speţă, persoana
vătămată fiind o minoră cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală
pentru infracţiunea de viol a fost pusă în mişcare de procuror din oficiu, în absenţa
unei plângeri prealabile, de care, de altfel, nici nu era condiţionată. Aşa fiind,
declaraţia persoanei vătămate, de care prima instanţă a luat act, în sensul că îşi
retrage plângerea privind infracţiunea de viol săvârşită asupra sa, nu putea avea ca
efect încetarea procesului penal, deoarece, pe de o parte, în cauză nu s-a formulat
o atare plângere, iar, pe de altă parte, instanţa fiind sesizată din oficiu, nu se putea
pune capăt procesului penal prin retragerea plângerii sale, chiar dacă ar fi existat şi
o plângere a părţii vătămate (C.S.J., s. pen., dec. nr. 2067/1995, disponibilă pe
www.indaco.ro).
18.
Plângere prealabilă. Retragerea plângerii. Lipsa nejustificată a părţii vătămate la

două termene consecutive în faţa primei instanţe. În cazul când partea vătămată nu
se prezintă la un termen în faţa instanţei, ştiind că procesul nu se află în stare de
judecată, cum ar fi în situaţia că nu s-a depus o expertiză a cărei efectuare s-a
dispus anterior, această neprezentare nu este nejustificată în sensul prevederilor
art. 2841 C. proc. pen. şi nu poate fi luată în considerare pentru aplicarea acestui
text de lege (T.S., s. pen., dec. nr. 1020/1985, publicată în broşura Caiet nr. 41 din
septembrie 1986 a Tribunalului Suprem).
19.
Plângerea prealabilă. Retragerea acesteia faţă de unii dintre participanţi. În

conformitate cu prevederile art. 131 alin. (1) şi (2) C. pen., în cazul infracţiunilor
pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea
unei plângeri prealabile, lipsa acestei plângeri sau retragerea ei înlătură
răspunderea penală. Potrivit însă alin. (4) din acelaşi articol, în cazul când mai
multe persoane au participat la săvârşirea faptei, ca în speţă, răspunderea tuturor
participanţilor este atrasă chiar dacă plângerea s-a făcut sau a fost menţinută
numai faţă de unul dintre ei. În consecinţă, retragerea plângerii numai faţă de doi
din cei cinci participanţi la săvârşirea infracţiunii nu putea constitui un temei pentru
încetarea procesului penal, în raport cu dispoziţiile legale sus-arătate (T.S., s. pen.,
dec. nr. 1852/1980, disponibilă pe www.indaco.ro).
Doctrină
Bucureşti, 2010, pp. 354-359; A. Chirilă, Conceptul şi importanţa plângerii
prealabile, în R.D.P. nr. 4/2006, p. 79; A. Chirilă, Lipsa plângerii prealabile,
retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor, în R.D.P. nr. 1/2006, p. 60; A.
Chirilă, Plângerea prealabilă. Drept comparat, în R.D.P. nr. 1/2007, p. 168; A.
Chirilă, Relevanţa penală a plângerii prealabile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010; A.L. Lorincz, Procedura plângerii prealabile în cazul infracţiunilor flagrante, în
R.D.P. nr. 4/2006, p. 53; A.L. Lorincz, S. Corlăţeanu, Unele aspecte privind
plângerea prealabilă, în R.D.P. nr. 2/2011, p. 51; A.S. Voican, Plângerea prealabilă.
Modificări legislative, în R.D.P. nr. 2/2007, p. 135; C.L. Popa, Aspecte legate de
procedura plângerii prealabile în cazul schimbării încadrării juridice a faptei, în
Dreptul nr. 10/2005, p. 144; D. Titian, Plângere prealabilă, în R.D.P. nr. 4/2002, p.
117; D.F. Boşca, Momentul introducerii plângerii prealabile în cazul infracţiunii de
tulburare de profesie, în Dreptul nr. 9/2004, p. 234; D.P. Paşc, Un punct de vedere
referitor la aspectele legate de condiţiile de valabilitate ale mandatului dat pentru
formularea plângerii penale prealabile, în Dreptul nr. 1/2008, p. 249; F. Radu,
Câteva probleme referitoare la plângerea prealabilă adresată instanţei de judecată,
în Dreptul nr. 11/2004, p. 229; L. Anchidin, Aspecte din practică privind instituţia
încadrării juridice. Încadrarea dată faptelor prin plângerea prealabilă. Interpretarea
eronată a principiului disponibilităţii, în Dreptul nr. 8/2002, p. 213; M. Petrovici,
Observaţii în legătură cu sancţiunea procesuală aplicabilă în cazul încălcării
dispoziţiilor legale privitoare la sesizarea instanţei prin plângere prealabilă, în
Dreptul nr. 7/2005, p. 177; M.A. Hotca, în I. Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M.A.
Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I, pp. 755-762; N.
Lesnic, Plângerea prealabilă. Condiţii de valabilitate, în R.D.P. nr. 4/2004, p. 139;
O. Băjenaru, Plângere prealabilă adresată unui organ necompetent. Nelegalitatea
sesizării, în Dreptul nr. 12/2003, p. 147; R.M. Stănoiu, în V. Dongoroz, S. Kahane,
I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
387-393; Şt. Daneş, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu,
V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal al României,
comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp. 650-664;
V. Paşca, Drept penal. Partea generală. Curs universitar (conform noului Cod
penal), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; V. Teodorescu, în G. Antoniu
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, vol. I, pp.447-458; V. Timofte, Consideraţii
referitoare la plângerea prealabilă adresată organelor de cercetare penală în cadrul
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, în Dreptul nr. 3/2004, p. 22.


Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Bratyakin c. Federaţiei Ruse. Revizuirea unei hotărâri definitive nu poate fi

dispusă cu unicul scop de a provoca un nou examen al afacerii, ci doar pentru
rectificarea unor eventuale erori judiciare.
La 11 decembrie 1998, un tribunal l-a condamnat pe reclamant la cinci ani de

închisoare pentru fraudă fiscală. La 20 iunie 1999, reclamantul a cerut preşedintelui
instanţei să declanşeze un recurs în anulare. La 15 iulie 1999, reclamantul a fost
pus în libertate în urma adoptării unei legi de amnistie. La 16 noiembrie, prezidiul
instanţei, sesizat cu un recurs în anulare, a casat decizia de condamnare şi a dispus
reexaminarea cauzei de către prima instanţă. La 24 ianuarie 2001, reclamantul a
fost condamnat la un an şi şase luni de închisoare pentru fapta comisă, însă nu s-a
dispus executarea pedepsei, din cauza legii de amnistie.
Art. 6. Accesul la justiţie. Autorităţile trebuie să respecte caracterul obligatoriu al

deciziilor judecătoreşti, iar procese penale soluţionate definitiv nu pot fi redeschise
decât dacă anumite consideraţii imperioase şi legitime prevalează asupra
principiului securităţii juridice. Curtea atrage atenţia în special asupra faptului că
revizuirea unei hotărâri definitive nu poate fi dispusă cu unicul scop de a provoca un
nou examen al afacerii, ci doar pentru rectificarea unor eventuale erori judiciare. În
speţă, recursul extraordinar a fost declanşat la iniţiativa reclamantului, astfel încât
acesta nu poate invoca lipsa de echitate a procedurii ce a urmat anulării hotărârii
anterioare de condamnare (C.E.D.O., secţia a III-a, decizia din 9 martie 2006,
cererea nr. 72776/01).
2.
Cauza Güngör c. Turciei. Imposibilitatea audierii unor martori, din cauza imunităţii
parlamentare de care se bucură, face ca ancheta penală să fie lipsită de eficacitate.
Reclamantul era parlamentar la data la care fiul său a fost găsit mort în pat,
decedat în urma lovirii cu un cuţit de mai multe ori. Investigaţiile poliţieneşti şi
parlamentare nu au ajuns la niciun rezultat. Potrivit unei legi de amnistie, nu mai
era posibilă anchetarea unor persoane pentru neglijenţă sau culpă în conducerea
investigaţiilor.
Art. 2. Obligaţia de a proteja viaţa. Reclamantul afirmă că locuia într-un cartier

parlamentar, păzit de forţele de securitate. Curtea a constatat că, totuşi, nu exista
niciun indiciu al unui pericol pentru viaţa victimei, astfel că nu se poate reproşa
statului faptului că nu ar fi luat măsuri de protecţia a acesteia.
Ancheta eficace. Curtea a constatat că ancheta realizată conţine multe lacune:

înregistrările video din camerele de supraveghere din zonă nu au putut fi
recuperate, mai mulţi vecini nu au fost audiaţi, întrucât erau parlamentari şi existau
impedimente juridice pentru a putea fi audiaţi. În aceste condiţii, Curtea a constatat
că statul nu şi-a realizat obligaţia de realiza o anchetă eficace cu privire la decesul
unei persoane. De aceea, art. 2 şi, pentru aceleaşi motive, art. 13 au fost violate
(C.E.D.O., secţia a II-a, hotărârea din 22 martie 2005, cererea nr. 28290/95).
3.
Cauza Montcornet de Caumont c. Franţei. Procedura care priveşte condiţiile de

aplicare a unei legi de amnistie nu intră sub incidenţa art. 6.
Condamnat pentru exces de viteză la plata unei amenzi, reclamantul a cerut să i se

aplice o lege de amnistie. Curtea de apel a respins cererea pe motiv că fapta
comisă de către reclamant era exclusă în mod expres prin legea de amnistie.
Recursul reclamantului a fost respins.
Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”). Domeniul de aplicabilitate. Procedura care

priveşte condiţiile de aplicare a unei legi de amnistie la o condamnare definitivă nu
priveşte o contestaţie asupra unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil. Chiar dacă
poate să producă efecte asupra executării pedepselor, o astfel de procedură nu
vizează fondul unei acuzaţii în materie penală. De aceea, art. 6 nu este aplicabil
unei astfel de proceduri (C.E.D.O., secţia a II-a, decizia din 13 mai 2003, cererea
nr. 59290/00).
Decizii de speţă
4.
Amnistie. Prin sentinţa penală nr. 578 din 29 mai 1979 a Judecătoriei Târgu Jiu,
rămasă definitivă, a fost admisă contestaţia introdusă de C.I. împotriva certificatului
de cazier judiciar eliberat de Inspectoratul judeţean Gorj şi, în baza art. 1 din
Decretul nr. 331/1977, s-a constatat că sunt amnistiate infracţiunile de delapidare,
înşelăciune în paguba avutului obştesc şi fals intelectual, pentru care, prin sentinţa
penală nr. 1247 din 30 noiembrie 1977 a Judecătoriei Târgu Jiu, fusese condamnat
la 3 ani, 1 an şi 6 luni şi, respectiv, 1 an închisoare. Ulterior însă au fost descoperite
alte acte materiale care intrau în conţinutul infracţiunilor reţinute prin această
hotărâre, astfel că instanţa de judecată sesizată, procedând potrivit dispoziţiilor art.
335 alin. (2) C. proc. pen., a reunit cauzele, a desfiinţat prima hotărâre, rămasă
definitivă şi, prin sentinţa penală nr. 1247 din 30 noiembrie 1977, rămasă definitivă
prin respingerea recursului inculpatului, l-a condamnat pe acesta la pedepsele
menţionate mai sus, care au fost înscrise în cazierul judiciar contestat.
Condamnările în discuţie au fost înscrise în mod legal în cazierul judiciar privind
persoana petiţionarului. În adevăr, prin art. 1 din Decretul nr. 331 din 19
septembrie 1977 privind amnistierea unor infracţiuni se prevede că aceasta se
aplică numai persoanelor condamnate până la intrarea în vigoare a Decretului. Or,
din moment ce petiţionarul a fost condamnat ulterior datei de 19 septembrie 1977,
el nu putea beneficia de dispoziţiile acestuia, împrejurarea că prin hotărârea de
condamnare s-a constatat că pedeapsa a fost executată într-o perioadă anterioară
intrării în vigoare a Decretului nr. 331/1977 neavând, evident, nicio relevanţă sub
aspectul examinat (T.S., s. pen., dec. nr. 1267/1980, disponibilă pe
www.indaco.ro).
5.
Amnistie pentru infracţiunea de delapidare. Prin sentinţa penală nr. 63 din 28

ianuarie 1971 a Tribunalului judeţean Teleorman – rămasă definitivă în urma
respingerii recursului inculpatei prin decizia nr. 6128 din 11 decembrie 1971 a
Tribunalului Suprem – a fost condamnată, printre alţii, şi C.M. la: 20 de ani
închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. (3) cu
aplicarea art. 41 şi art. 42 C. pen. (prejudiciu de 413 990,87 lei); 4 ani închisoare
pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 alin.
(2), cu aplicarea art. 41 şi 42 C. pen.; 3 ani închisoare pentru infracţiunea de fals
intelectual prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 şi 42 C. pen., constatându-
se, totodată, că această ultimă pedeapsă este, potrivit art. 3 lit. a) din Decretul nr.
591/1969, graţiată în parte, cu 1/6. În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) C. pen.,
s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 20 de ani închisoare,
sporită cu 2 ani; ulterior, sporul a fost înlăturat prin sentinţa nr. 62/1977 a aceleiaşi
instanţe, ca urmare a graţierii în întregime a ultimelor două pedepse, în baza
Decretului nr. 115/1977. Condamnata C.M. a formulat o contestaţie prin care a
solicitat instanţei de executare să constate că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile
Decretului nr. 147/1977, întrucât la data comiterii faptei nu avea împlinită vârsta de
21 de ani. Tribunalul judeţean Teleorman, prin sentinţa penală nr. 121 din 27
decembrie 1977, a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare introdusă de
condamnată, cu motivarea că actele materiale infracţionale săvârşite în condiţiile
art. 41 alin. (2) C. pen. (sustrageri repetate, în perioada cât a fost casieră, din
gestiunea C.A.P. „Congresul al VIII-lea” din comuna Traian, judeţul Teleorman, a
sumei de 413990,87 lei) au avut loc în intervalul de timp 20 mai 1967-25 mai
1969, deci şi după împlinirea vârstei de 21 ani (20 noiembrie 1967). Împotriva
acestei hotărâri condamnata a declarat recurs, prin care, reiterând motivele din
contestaţie, solicită să se facă în cauză aplicarea prevederilor Decretului nr.
147/1977, întrucât la data începerii comiterii faptelor nu împlinise vârsta de 21 de
ani şi, în orice caz, pentru cele săvârşite până la această vârstă să se facă aplicarea
acestui Decret, încât să-i fie redusă pedeapsa în mod corespunzător. Recursul
declarat de condamnată este nefondat. În adevăr, din examinarea sentinţei
recurate şi a actelor dosarului, se constată că instanţa a reţinut corect că, în raport
de data săvârşirii ultimului act infracţional, s-a consumat infracţiunea de delapidare
în totalitatea ei şi, cum recurenta la acea dată – 25 mai 1969 – avea vârsta de
peste 22 ani, nu sunt incidente prevederile Decretului nr. 147/1977. Susţinerea
recurentei în sensul că numai momentul începerii infracţiunii continuate ar interesa
– 20 mai 1967, când nu împlinise 21 de ani – nu este întemeiată, întrucât este de
principiu stabilit că, în ce priveşte infracţiunea continuată, potrivit art. 41 alin. (2)
C. pen., momentul consumării ultimului act încheie ciclul infracţional, care trebuie
privit în totalitatea sa, şi nu fragmentar, în funcţie de data comiterii fiecărui act
material. În consecinţă, urmează a se respinge recursul declarat de condamnata
C.M., aceasta nebeneficiind de amnistia prevăzută de Decretul nr. 147/1977 pentru
niciuna din infracţiunile pentru care a fost condamnată (T.S., s. pen., dec. nr. 419/
1978, disponibilă pe www.indaco.ro).
6.
Amnistie. Tentativă de omor. Minor. Prin sentinţa penală nr. 6 din 8 martie 1977,
pronunţată de Tribunalul Judeţean Caraş-Severin, au fost condamnaţi inculpaţii D.I.
la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea unor drepturi [art. 64 lit. a) şi b) C. pen.],
pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 cu
aplicarea art. 75 lit. c), art. 73 lit. b) şi art. 76 lit. a) C. pen., şi I.D. la 3 ani
închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la
art. 174 cu aplicarea art. 109 şi art. 73 lit. b) C. pen. În baza art. 1 şi 2 din
Decretul nr. 222/1976, s-a constatat că pedeapsa stabilită inculpatului D.I. este
graţiată parţial, cu 1/4, iar aceea stabilită inculpatului I.D. în întregime, ambele
condiţionat. Prin aceeaşi sentinţă, inculpaţii au fost obligaţi în solidar să plătească
părţii civile B.S. câte 637 lei lunar, începând cu data de 1 ianuarie 1977 şi până la
refacerea capacităţii de muncă, cu titlu de despăgubiri, precum şi suma de 2493 lei,
cheltuieli judiciare. Prin art. 1 din Decretul Consiliului de Stat nr. 147/1977 privind
amnistierea unor infracţiuni au fost amnistiate infracţiunile prevăzute de Codul
penal şi legi speciale săvârşite de minori, precum şi de tineri în vârstă de 18-21 ani,
iar prin art. 2 din Decretul Consiliului de Stat nr. 115/1977 au fost graţiate în
întregime, condiţionat, pedepsele privative de libertate până la 5 ani închisoare
inclusiv. În raport cu aceste dispoziţii, se constată că răspunderea penală a
inculpatului I.D. pentru fapta comisă – tentativă la infracţiunea de omor – este
înlăturată prin amnistie. Aceasta deoarece, pe de o parte, fapta a fost săvârşită în
timpul minorităţii, iar, pe de altă parte, ea nu este exceptată de la amnistie; prin
art. 3 din Decretul Consiliului de Stat nr. 147/1977, sunt exceptate numai
infracţiunile intenţionate care au avut drept urmare moartea unei persoane, nu şi
cele care au rămas în fază de tentativă. De asemenea, se constată că pedeapsa de
4 ani închisoare aplicată inculpatului D.I. este graţiată în întregime, condiţionat,
întrucât se încadrează în limitele prevăzute de art. 2 din Decretul Consiliului de Stat
nr. 115/1977 şi nu operează niciuna din excepţiile instituite prin acelaşi Decret.
Recursul inculpaţilor, fiind deci întemeiat, urmează să fie admis, să se caseze
hotărârea cu privire la aceste aspecte şi să se dispună potrivit dispozitivului deciziei
(T.S., s. pen., dec. nr. 1162/1977, disponibilă pe www.indaco.ro).
Doctrină
Bucureşti, 2010, pp. 506-528; A. Moto Arca, Abandonul de familie. Infracţiune
continuă. Modul de aplicare a revocării suspendării condiţionate a executării
pedepsei şi revocarea graţierii condiţionate, în Dreptul nr. 3/2004, p. 206; C. Bulai,
2007, pp. 634-664; C. Turianu, Natura juridică şi efectele instituţiei revocării
graţierii condiţionate a unei pedepse pronunţate cu suspendarea condiţionată a
executării, în Dreptul nr. 4/2004, p. 147; H. Diaconescu, Maximul special al
pedepsei ce trebuie avut în vedere pentru aplicarea amnistiei şi graţierii în cazul în
care inculpatul era minor la data săvârşirii infracţiunii, în Dreptul nr. 12/1998, p.
98; I. Dumitru, Maximul special al pedepsei ce trebuie avut în vedere pentru
aplicarea amnistiei, în cazul când inculpatul era minor la data săvârşirii infracţiunii,
în Dreptul nr. 5/1995, p. 33; I. Lascu, L.C. Lascu, Reabilitare. Amnistie, în R.D.P.
nr. 4/2000, p. 122; I. Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. ALL, Bucureşti, 1998; I.
Mândru, Reabilitarea şi amnistia după condamnare, în R.D.P. nr. 2/1996, p. 46; I.
Pitulescu, P. Abraham, Dicţionar de termeni juridici uzuali, Ed. Naţional, Bucureşti,
1997; M.A. Hotca, în I. Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M.A. Hotca, C. Păun, I. Chiş,
M. Gorunescu, M. Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I, pp. 742-782; R. Chiriţă, Amnistia şi
reabilitarea judecătorească, în R.D.P. nr. 3/1998, p. 60; R.M. Stănoiu, în V.
Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii
teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1970, vol. II, pp. 329-428; V. Paşca, Drept penal. Partea generală. Curs
universitar (conform noului Cod penal), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; V.
Rămureanu, V. Papadopol, Şt. Daneş, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh.
Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul
penal al României, comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1972, pp. 609-692; V. Teodorescu, în G. Antoniu (coordonator), A. Boroi, B.-N.
2010, vol. II, pp. 435-471.
Legislaţie


Codul Penal.
1.
Recurs în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.

33 alin. (2) din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004, republicată, şi art. 127 din Codul
penal. Efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei conform art. 33 alin.
(2) din Legea nr. 302/2004 cu referire la art. 127 din Codul penal se impune a fi
recunoscut transmiterii directe a mandatului european de arestare emis de
autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru pe teritoriul
căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată
provizoriu în vederea predării.
Nu produce efect întreruptiv de prescripţie transmiterea mandatului european prin

difuzare [art. 65 alin. (4), art. 88 alin. (6) şi art. 90 alin. (2) din Legea nr.
302/2004] (I.C.C.J., decizia nr. 2 din 12 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 281
din 27 aprilie 2012).
Decizii de speţă
2.
Consecinţele deţinerii unei persoane după împlinirea termenului de prescripţie a

executării pedepsei. Arestarea apelantului-reclamant pe perioada 10 martie 2009 -
17 martie 2009 a avut loc fără un temei legal, deoarece, aşa cum s-a precizat mai
sus, prin admiterea contestaţiei la executare formulată de către apelantul-
reclamant s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că termenul de prescripţie al
executării pedepsei s-a împlinit la data de 5 martie 2009.
Dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat, de
asemenea, de art. 5 parag. 5 din Convenţie, care condiţionează acordarea de
despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre
judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reţinerii sau
arestării.
Astfel, arestarea apelantului-reclamant a fost dispusă după prescrierea executării

pedepsei, care s-a împlinit la data de 5 martie 2009, situaţie care nu este conformă
exigenţelor art. 5 din Convenţie, aspect care a determinat, de altfel, şi prima
condamnare a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul Pantea
c. României (hotărârea din 3 iunie 2003). Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în
baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de apelantul-
reclamant, a schimbat sentinţa în sensul admiterii în parte a acţiunii şi a obligat pe
intimatul-pârât să plătească apelantului-reclamant suma de 5.000 de euro daune
morale, respectiv echivalentul în lei la data plăţii (C.A. Piteşti, s. civ., pt. cauze
privind conflicte de muncă şi asig. sociale şi pt. cauze cu minori şi de fam., dec. nr.
85/A/2010, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.
48).
3.
Prescripţia executării pedepsei. Termen. Întreruperea cursului termenului

prescripţiei. Reducerea pedepsei prin Decretul nr. 11/1988. Cursul termenului de
prescripţie a executării pedepsei se întrerupe în cazul în care cel condamnat, după
începerea executării pedepsei, se sustrage de la executare; în acest caz, un nou
termen de prescripţie curge de la data sustragerii de la executarea în continuare a
pedepsei. Termenele de prescripţie a executării se stabilesc în raport cu pedeapsa
aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare, de la a cărei dată începe să curgă
termenul de prescripţie, şi nu se reduc în raport cu pedeapsa redusă ulterior, cum
este cazul aplicării art. 2 din Decretul nr. 11/1988, sau ca urmare a graţierii parţiale
sau a comutării pedepsei în alta mai uşoară. Singurul caz de reducere a termenelor
de prescripţie este cel prevăzut în art. 129 şi se referă la situaţia când la data
săvârşirii faptei condamnatul era minor (I.C.C.J, s. pen., dec. nr. 792/2002,
Doctrină
Bucureşti, 2010, pp. 528-531; C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 645-649; M.A. Hotca, în I.
Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M.A. Hotca, C. Păun, I. Chiş, M. Gorunescu, M.
Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, vol. I, pp.747-755; R.M. Stănoiu, în V. Dongoroz, S. Kahane, I.
353-381; V. Papadopol, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, D.


Comentariu
1.
Nu insistăm asupra raţiunilor legiuitorului, care ni se par evidente. Ce consecinţe

juridice de natură penală există în cazul care o persoană juridică căreia i se aplică
celelalte pedepse complementare, altele decât dizolvarea şi suspendarea activităţii,
refuză executarea cu rea-credinţă a acestora, iar persoana juridică respectivă face
parte din categoria celor prevăzute în cuprinsul art. 141 C. pen.?
Având în vedere conţinutul actual al textului care incriminează nerespectarea

hotărârilor (287 C. pen.), considerăm că este realizat conţinutul art. 288 C. pen.,
care incriminează fapta de neexecutare a sancţiunilor penale. Potrivit art. 288 C.
pen. alin. (3), neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor
complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 141 se
Surprinzător este faptul că, aşa cum s-a remarcat deja în doctrină, partidele politice
sunt excluse de la aplicarea pedepsei complementare a dizolvării, dar pot fi
dizolvate pe cale civilă887. Astfel, potrivit art. 46 din Legea nr. 14/2003, un partid
politic se dizolvă pe cale judecătorească:
887
A. Jurma, op. cit., p. 163.
a) când se constată încălcarea prevederilor art. 30 alin. (7) şi ale art. 37 alin. (2) şi
(4) din Constituţie, de către Curtea Constituţională, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi
(4) din prezenta lege;
b) când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii
publice;
c) când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau
contrare ordinii publice;
d) când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă din statutul şi programul
politic ale acestuia;
e) ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti conform art. 47 alin.

(1)888;
Conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 14/2003: „Inactivitatea unui partid politic se
888
poate constata în următoarele situaţii:
a) nu a ţinut nicio adunare generală timp de 5 ani;
b) nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale parlamentare

succesive, în cel puţin 18 circumscripţii electorale”.
f) ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor stabilite la art. 1 şi 2, constatată de

Tribunalul Bucureşti conform art. 48889;
889
Potrivit art. 48 din Legea nr. 14/2003: „(1) Neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru
un partid politic, conform art. 1 şi 2, se poate constata când un partid politic nu obţine la
două alegeri generale succesive un număr minim de voturi.
(2) Numărul minim necesar îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 1 şi 2 este de cel puţin
50.000 de voturi la nivel naţional, pentru candidaturile depuse în oricare dintre următoarele
scrutinuri: consilii judeţene, consilii locale, Camera Deputaţilor, Senat”.
g) ca urmare a aplicării art. 26890.
890
Conform art. 26: „În cazul în care modificările nu sunt comunicate (...) sau dacă
instanţa a respins cererea de încuviinţare a modificării statutului, iar partidul politic în
cauză acţionează în baza statutului modificat, Ministerul Public va solicita Tribunalului
Bucureşti încetarea activităţii partidului politic şi radierea acestuia din Registrul partidelor
politice”.
Şi asociaţiile religioase pot fi dizolvate pe cale civilă, în condiţiile Legii nr. 489/2006,
în conformitate cu art. 45 din această lege, dizolvarea asociaţiei religioase se
pronunţă de instanţa competentă atunci când, prin activitatea sa, asociaţia
religioasă aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei
publice, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori când asociaţia
religioasă urmăreşte alt scop decât cel pentru care s-a constituit.

278/2006, în C.D.P. nr. 3/2006, pp. 11-43.

Universul Juridic

Comentariu
I. Analiza textului
1.
Legiuitorul are la dispoziţie trei variante de stabilire a sancţionării tentativei în

partea specială a Codului penal: în cadrul articolului care reglementează
infracţiunea respectivă, la sfârşitul fiecărui capitol sau la sfârşitul fiecărui titlu. În
cazul Capitolului VII, Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile, legiuitorul a
optat pentru cea de-a doua variantă, de incriminare şi sancţionare a tentativei la
infracţiunile din acest capitol într-un articol distinct. Astfel, potrivit prevederilor art.
217 C. pen., tentativa la infracţiunile de sclavie (art. 209), trafic de persoane (art.
210), trafic de minori (art. 211) şi proxenetism [art. 213 alin. (2) – când fapta se
săvârşeşte prin constrângere] se pedepseşte.

Universul Juridic

Comentariu
Analiza textului
1.
Prevederile art. 133 noul C. pen. reprezintă o confirmare a măsurilor de politică
penală prin care regimul sancţionator este atenuat în cazul delincvenţei juvenile.

Universul Juridic

Comentariu
Analiza textului
1.
Prevederile art. 134 noul C. pen. reglementează situaţiile în care instanţele judecă
majori care au săvârşit infracţiuni între 14 şi 18 ani, deci în timpul minorităţii.
Acestora le sunt aplicabile dispoziţiile Titlului V, „Minoritatea” cu deosebirea că
instanţa, dacă hotărăşte aplicarea unei măsuri educative privative de libertate şi
luând în considerare criteriile de individualizare a sancţiunii penale prevăzute în art.
74 noul C. pen., va putea dispune executarea măsurii educative într-un penitenciar.
2.
Această prevedere legală se justifică prin faptul că vârsta şi dezvoltarea fizică a

majorilor ar putea avea un efect negativ asupra minorilor internaţi în centrele
speciale.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Textul art. 37 noul C. pen., reproduce fără modificări esenţiale, textul art. 43 C.
pen. anterior. Necesitatea recalculării pedepsei pentru cele două forme de unitate
legală este determinată de acelaşi considerent, descoperirea şi a altor acţiuni
(inacţiuni) care fac parte din aceeaşi infracţiune continuată sau complexă.
Este numai o aparenţă că inculpatul ar fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă,
întrucât judecata iniţială a privit doar unele acte, iar cea ulterioară descoperirii şi a
altora, este cea în care se face recalcularea definitivă a pedepsei471.
471
C. Butiuc, comentariu în Codul penal comentat..., op. cit., p. 272.
2.
Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată
Este posibil ca un infractor să fie condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni

simple unice, despre care la data judecării şi condamnării acestuia să nu se
cunoască că în realitate este o infracţiune continuată şi se descoperă alte acţiuni
sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni împreună cu cele deja
cunoscute şi sancţionate. Întrucât aceste fapte alcătuiesc împreună o unitate
infracţională, este normal ca fapta să fie rejudecată în totalitatea acţiunilor sau
inacţiunilor care o alcătuiesc şi să se stabilească pedeapsa unică pentru întreaga
infracţiune.
Pentru rezolvarea unor astfel de situaţii ce pot apărea în practica judiciară prin
dispoziţiile art. 37 C. pen., legiuitorul a prevăzut instituţia recalculării pedepsei
pentru infracţiunea continuată. Astfel, dacă cel condamnat definitiv pentru o
infracţiune continuată este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care
intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită
în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai
uşoară decât cea pronunţată anterior.
3.
Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea complexă
Prin dispoziţiile art. 37 C. pen. este prevăzută ca şi pentru infracţiunea continuată

posibilitatea recalculării pedepsei în cazul în care infractorul condamnat definitiv
pentru o infracţiune complexă este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau
inacţiuni ce intrau în conţinutul aceleiaşi infracţiuni fie ca element constitutiv, fie ca
element circumstanţial agravant, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în
întregul ei. Într-o atare situaţie în urma judecării din nou a cauzei, pedeapsa
aplicată nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior.
Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea complexă priveşte două ipoteze, şi
anume: prima, când există o hotărâre definitivă pentru o parte din actele
componente ale infracţiunii complexe, dar se găsesc în curs de judecată alte
componente ale aceleiaşi infracţiuni; a doua, când există două sau mai multe
hotărâri definitive privind fiecare parte din actele componente ale infracţiunii
complexe.

Mihai Petrovici, Discuţii în legătură cu cerinţa repetabilităţii actului de complicitate
la infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei, în Dreptul nr. 10-11/1991, p.
65; Constantin Butiuc, Unele aspecte privind răspunderea penală în cazul
infracţiunilor complexe, în Dreptul nr. 5/1996, p. 55; Gavril Paraschiv, Unitatea
naturală de infracţiune. Reflecţii, în R.D.P. nr. 4/2000, p. 72; Liviu Herghelegiu,
Modificări în executarea pedepsei. Acte materiale care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni în formă continuată, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 166.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Textul art. 48 C. pen. a preluat, fără modificări prevederile art. 26 C. pen. anterior.
2.
Complicitatea. Concept şi caracterizare
Aşa cum am mai menţionat, o infracţiune poate fi săvârşită de un singur autor sau
de mai mulţi autori în baza unui acord sau a unei coeziuni psihice. Autorul sau
coautorii ca participanţi principali la săvârşirea infracţiunii, pot fi ajutaţi în mod
indirect sau mediat, de alte persoane, care fără a fi luat parte la executarea
activităţii tipice descrise de norma de incriminare, au înlesnit sau ajutat pe autor
sau coautori.
Este un adevăr că activitatea (acţiunea, inacţiunea) descrisă de norma de

incriminare, pentru a fi realizată implică, adeseori, o pregătire de ordin material
(procurarea de mijloace, adaptarea sau modificarea instrumentelor, confecţionarea
lor etc.), fie de ordin moral (îndrumări, sfaturi, încurajări de natură a pregăti moral
şi intelectual pe autori).
Realizarea acţiunii tipice a unei fapte necesită condiţii favorabile, adică acea
ambianţă prielnică menită să asigure reuşita executării (de exemplu: a sta la
pândă, a aştepta cu un vehicul în apropierea locului unde se comite fapta etc.).
Toate aceste activităţi indirecte şi mediate contribuie şi ele la săvârşirea infracţiunii,

fac parte din antecedenţa cauzală a acesteia, însă, pe când activităţile directe şi
imediate (care conduc la executarea nemijlocită a faptei) constituie antecedenţa
primară (principală), din contră, aceste activităţi indirecte şi mediate (care ajută
numai la înfăptuirea acţiunii incriminate) constituie antecedenţa accesorie
(secundară).
Prin urmare, persoanele care îndeplinesc vreo activitate indirectă şi mediată sunt
participanţi la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală însă participanţi
secundari (accesorii).
Actele de complicitate pot interveni fie înainte ca autorul să fi trecut la săvârşirea

nemijlocită a activităţii incriminate, în acest caz avem o complicitate anterioară, fie
după ce s-a început executarea, dar în timpul efectuării acesteia, caz în care
complicitatea se numeşte concomitentă.
După ce infracţiunea s-a consumat (adică după ce s-a executat acţiunea tipică) nu
mai poate exista participaţie penală şi deci nu mai putem avea nici complicitate.
Complicitatea ca modalitate accesorie (secundară) de participaţie, se poate

concretiza fie printr-o contribuţie materială (sprijin, ajutor, înlesnire de ordin fizic),
fie într-o contribuţie morală (îndrumare, încurajare de ordin psihic); vom avea
astfel o complicitate materială şi o complicitate morală.
Codul penal nu defineşte complicitatea ca formă a participaţiei penale ci, în art. 48

defineşte pe complice. Pornind de la aceste dispoziţii, complicitatea poate fi definită
ca fiind o formă a participaţiei penale în care o persoană, cu intenţie, înlesneşte sau
ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală ori promite,
înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta
sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu
este îndeplinită.
Aşa cum rezultă din textul art. 48 C. pen., prin activitatea sa, complicele nu
determină o altă persoană să săvârşească nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală şi nici nu contribuie la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de
legea penală, ci el creează condiţii favorabile pentru ca autorul să comită fapta mai
uşor, mai repede şi mai sigur.
În cazul în care complicele, după ce a efectuat o activitate de ajutare sau înlesnire a

autorului la săvârşirea faptei (de exemplu i-a procurat mijloacele necesare săvârşirii
faptei), participă alături de autor la executarea nemijlocită a acelei fapte, el va
deveni coautor, pentru că această formă de participaţie este principală în raport cu
complicitatea şi absoarbe actele de complicitate.
Dacă o persoană după ce determină altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută

de legea penală, ajută pe aceasta prin procurarea mijloacelor de săvârşire a acelei
fapte sau în orice alt mod, va fi sancţionată pentru instigare întrucât instigarea este
o formă mai cuprinzătoare în raport cu actele de complicitate.
3.
Condiţiile complicităţii
Pentru a se reţine complicitatea ca formă a participaţiei penale, trebuie să se

constate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii572:
572
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol. I, op. cit., pp. 201-203; V. Papadopol în Codul
penal comentat, Partea Generală, op. cit., p. 180; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 473; C.
Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 307; I. Pascu, op. cit., p. 209; V. Dobrinoiu şi
colaboratorii, op. cit., p. 370; A.M. Hotca, op. cit., p. 347; T. Dima, op. cit., p. 402.
a) Săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală de o altă persoană în calitate de

autor. Este o condiţie de bază a existenţei complicităţii, deoarece numai prin
săvârşirea faptei de către autor activitatea complicelui devine relevantă din punct
de vedere penal. Nu are importanţă dacă autorul a săvârşit fapta în forma
consumată ori a unei tentative pedepsibile.
Când autorul nu a depăşit faza începutului de executare a faptei, iar potrivit legii
tentativa nu se pedepseşte, nici complicitatea nu este pedepsibilă, cu excepţia
cazului când actele începutului de executare constituie, în sine, o infracţiune
distinctă, pentru care autorul, cât şi complicele vor răspunde penal (de exemplu,
tentativa la infracţiunea de violare de domiciliu, nu este incriminată; dacă se comit
acte de distrugere a încuietorilor, care au şi caracterul unor acte de executare a
faptei de violare de domiciliu, pentru aceste acte autorul şi complicele vor
răspunde, deoarece acestea sunt incriminate distinct, ca infracţiuni autonome).
Dacă autorul săvârşeşte o faptă mai gravă decât cea cu privire la care s-a înţeles cu
complicele, acesta din urmă va răspunde numai pentru fapta la care a intenţionat
să-l ajute pe autor, dacă nu a cunoscut sau prevăzut posibilitatea săvârşirii de către
autor a faptei mai grave; dimpotrivă, dacă autorul comite o faptă mai puţin gravă
decât aceea la care s-a referit înţelegerea, complicele va răspunde pentru ceea ce
autorul a săvârşit (de exemplu, complicele îi transmite autorului informaţiile
necesare pentru a comite o tâlhărie, însă acesta comite un furt; în acest caz
complice va răspunde numai pentru furt, ca şi autorul).
b) Săvârşirea de către complice a unor activităţi de înlesnire sau ajutor la comiterea

faptei de către autor. Aşa cum rezultă din definiţia legală dată complicelui,
contribuţia acestuia la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de către autor
poate consta în actele de înlesnire sau de ajutor ori în promisiunea de tăinuire a
bunurilor provenite din săvârşirea faptei sau promisiunea de favorizare a
făptuitorului, chiar dacă această promisiune nu este îndeplinită.
Înlesnirea, ca act de complicitate, vizează acele activităţi efectuate de complice

anterior săvârşirii faptei de către autor. Intră în această categorie cu titlu de
exemplu: procurarea, confecţionarea, adaptarea sau modificarea instrumentelor
sau mijloacelor necesare săvârşirii faptei de către autor, ori darea de bani în acest
scop; crearea unor condiţii favorabile săvârşirii faptei; efectuarea activităţilor
necesare pentru înlăturarea unor obstacole sau întreţinerea hotărârii autorului de a
săvârşi fapta; darea de sfaturi sau instrucţiuni ori procurarea de informaţii necesare
pentru orientarea autorului sau pentru luarea de precauţiuni etc.
Ajutorul se referă la actele îndeplinite de complice chiar în cursul realizării de către

autor a acţiunii incriminate, adică în perioada cuprinsă între începerea executării şi
consumarea sau, după caz, epuizarea faptei (în cazul infracţiunilor continue,
continuate, progresive). Aceste acte pot consta în: înmânarea armei cu care autorul
să săvârşească infracţiunea; asigurarea pazei; deschiderea unei uşi prin care
autorul poate fugi de la locul faptei; îndemnul de a continua săvârşirea faptei;
înlăturarea sistemului de alarmă (cu excepţia infracţiunii de furt); atragerea de-o
parte, după înţelegerea prealabilă cu autorii, a persoanei ce însoţeşte victima, în
scopul de a o lăsa pe aceasta singură, spre a fi mai uşor atacată şi deposedată de
bunuri etc. Actele de ajutor la executarea acţiunii incriminate de către autor
constituie aşa-numita complicitate concomitentă.
Promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului constituie un

sprijin de care autorul are nevoie după executarea faptei. Acest sprijin constă fie în
tăinuirea bunurilor, fie în favorizarea infractorului, adică în fapte care, atunci când
sunt săvârşite fără o înţelegere stabilită înainte ori în timpul săvârşirii faptei, deci
fără o promisiune anterioară, constituie infracţiuni de sine stătătoare, respectiv
tăinuirea (art. 270 C. pen.) şi favorizarea infractorului (art. 269 C. pen.). Luând în
seamă conţinutul acestor infracţiuni, sprijinul promis autorului, de a tăinui bunurile
ar putea consta din primirea în patrimoniul complicelui ori din dobândirea de către
acesta, în orice mod, din transformarea ori din înlesnirea valorificării unui bun
provenit din săvârşirea faptei de către autor.
La rândul său, sprijinul promis autorului de a-l favoriza ar putea consta în orice
ajutor dat acestuia în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor în cazul faptei
săvârşite, a tragerii la răspundere penală, executării pedepsei sau măsurii privative
de libertate, care privesc autorul acelei fapte.
Legea a considerat ca act de complicitate promisiunea de tăinuire sau favorizare
făcută anterior sau chiar în timpul executării faptei, întrucât pe baza acestei
promisiuni autorul a trecut mai sigur şi mai hotărât la săvârşirea infracţiunii, ştiind
că bunurile provenite prin infracţiune vor fi tăinuite sau că el va fi ajutat să se
sustragă răspunderii penale. De aceea legea a apreciat, cu deplin temei, că este
complicitate simpla promisiune de tăinuire sau de favorizare, chiar dacă această
promisiune nu este îndeplinită. Este o complicitate morală şi de aceea, îndeplinirea
sau neîndeplinirea ulterioară a promisiunii nu schimbă condiţia juridică a
complicelui.
c) Contribuţia complicelui să fi folosit efectiv autorului în săvârşirea faptei prevăzută

de legea penală. Contribuţiile complicelui în oricare dintre modurile prevăzute în art.
48 C. pen., trebuie să fie efectivă şi să fi folosit efectiv autorului la săvârşirea faptei
prevăzută de legea penală. Dacă ajutorul nu este dat întrucât complicele este
împiedicat să-l dea sau, deşi l-a dat acest ajutor nu este folosit, fiind considerat ca
impropriu sau de prisos, contribuţia astfel dată rămâne o simplă tentativă de
complicitate, fără semnificaţie juridică penală. În cazul în care autorul nu s-a folosit
de ajutorul material dat de complice, poate avea loc o convertire a complicităţii
materiale într-o complicitate morală, dacă prin fapta sa complicele a întărit rezoluţia
delictuoasă a autorului. De exemplu, dacă în cazul unui furt prin efracţie, autorul nu
foloseşte instrumentele de spargere date de complice, săvârşind fapta cu alte
mijloace, nu va exista complicitate materială, însă va putea exista complicitate
morală, dacă prin fapta sa, complicele a întărit rezoluţia delictuoasă a autorului;
când fapta complicelui nu are o asemenea consecinţă, răspunderea penală a
acestuia nu va fi angajată, deoarece autorul nu s-a folosit de ajutorul dat.
d) Actul de complicitate, în oricare dintre modurile în care s-a manifestat, trebuie să

fie efectuat cu intenţie. Sub aspect subiectiv, pentru existenţa complicităţii se cere
ca sprijinul să fie dat cu intenţie, fie directă, fie indirectă.
Dacă în ceea ce priveşte fapta autorului, aceasta poate fi săvârşită cu orice formă
de vinovăţie şi chiar fără vinovăţie, art. 48 C. pen., impune în mod expres ca fapta
complicelui să fie săvârşită cu intenţie.
Această condiţie presupune prevederea de către complice a urmărilor actelor sale,

cât şi ale faptei autorului şi urmărirea producerii acestora sau acceptarea
posibilităţii producerii lor.
Apare astfel evidentă legătura subiectivă dintre participanţi care în cazul

complicităţii porneşte de la complice către autor, legătură care poate fi bilaterală
atunci când între complice şi autor există o înţelegere prealabilă, autorul cunoscând
cine este complicele care l-a ajutat, sau unilaterală, când autorul nu cunoaşte cine
este complicele, care este prestaţia şi în ce constă contribuţia sa la săvârşirea faptei
(legătura specifică participaţiei improprii).
În literatura de specialitate cât şi în practica judiciară s-a susţinut că participaţia

sub forma complicităţii este posibilă şi în cazul infracţiunilor praeterintenţionate,
dacă se dovedeşte că, în raport cu rezultatul mai grav, complicele a avut o poziţie
subiectivă similară cu cea a autorului.
Atâta vreme cât autorul care a săvârşit fapta în participaţie răspunde nu numai
pentru infracţiunea intenţionată, ci şi pentru urmarea care s-a amplificat, dacă
pentru aceasta autorului i se reţine culpa, o asemenea soluţie trebuie să opereze şi
în ceea ce priveşte răspunderea complicelui, mai ales că acesta aduce o contribuţie
de seamă la săvârşirea faptei de către autor. Astfel, ar fi inechitabil ca autorul să
răspundă pentru infracţiunea mai gravă, care are limită de pedeapsă mai ridicată
decât infracţiunea intenţionată iniţială, iar complicele să răspundă doar pentru fapta
iniţială.
În acest sens este şi hotărârea instanţei supreme care a decis că, în măsura în care
complicele a ştiut că autoarea avortului nu are pregătirea necesară şi că efectuează
operaţia în condiţii necorespunzătoare, acesta va răspunde şi pentru consecinţele
mai grave (moartea victimei) ale faptei autoarei573. Într-o altă cauză, instanţa a
condamnat pe inculpaţi: primul pentru săvârşirea infracţiunii de lovire cauzatoare
de moarte şi cel de-al doilea pentru săvârşirea complicităţii la această
infracţiune574.
Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 1641/1976 în R.R.D. nr. 2/1977, p. 67; Trib.
573
Suprem, decizia nr. 1/ 1974 în R.D.P. nr. 1/1975, p. 66.

574
Trib. Dâmboviţa, sentinţa penală nr. 117.1997, în Culegere de practică judiciară pe anul
1998.
4.
Felurile complicităţii
Complicitatea, în funcţie de anumite criterii, poate fi de mai multe feluri:
a) În raport de natura actelor de ajutare sau înlesnire, complicitatea este materială

şi morală. Complicitatea materială constă într-o activitate de ajutare, înlesnire sau
sprijinire materială la pregătirea sau executarea faptei săvârşite de autor. Aceasta
presupune procurarea, confecţionarea, adaptarea sau modificarea instrumentelor
sau mijloacelor necesare autorului în săvârşirea infracţiunii, ajutorul material dat în
timpul comiterii faptei sau, în general, în orice alte acte pozitive sau negative care
servesc autorului la executarea activităţii incriminate, fără a avea caracter de
executare a acţiunii constitutive a acesteia. Astfel, fapta inculpatului de a transporta
după o înţelegere prealabilă pe autorii infracţiunii de furt, cu autoturismul său, de
a-i aştepta şi apoi de a-i duce împreună cu bunurile sustrase la locuinţa unuia
dintre ei, unde au fost împărţite, constituie complicitate materială la infracţiunea de
furt575; ori fapta celui care atrage de o parte, după o înţelegere prealabilă cu alţii, o
persoană ce însoţea victima, în scopul de a o lăsa singură, pentru a putea fi atacată
şi deposedată de bani, urmată de participarea la împărţirea banilor, constituie
complicitate materială la tâlhărie576; sau fapta de a lua parte la adoptarea hotărârii
de a săvârşi o tâlhărie, la stabilirea modului de a acţiona, la pândirea victimei şi
urmărirea ei, urmată de participarea la împărţirea bunurilor sustrase acesteia de
către autor prin violenţă, caracterizează complicitatea la infracţiunea de tâlhărie577;
la fel, persoana care la solicitarea autorului identifică cetăţeni străini care au bani
asupra lor, iar după săvârşirea tâlhăriei asupra acestora de către autor împiedică
partea vătămată să urmărească şi să prindă pe autorul tâlhăriei578. De asemenea,
constituie complicitate materială fapta paznicului unităţii care permite unor
persoane străine să pătrundă în magazin şi să sustragă diferite bunuri579; sau care
lasă uşa de la magazin deschisă pentru ca o altă persoană să poată sustrage
anvelope auto580; ori fapta aceluia care a furnizat unul din mijloacele frauduloase –
în speţă un act fals – de care autorul infracţiunii de înşelăciune s-a folosit pentru
inducerea în eroare a victimei581.
575
CSJ, secţia penală, decizia nr. 1142 din 10 mai 1996 în Probleme de drept din
jurisprudenţa CSJ în materie penală, 1990-2000, p. 15.
576
CSJ, secţia penală, decizia nr. 209/1999, în R.D.P. nr. 2/1001, pp. 184-185.
ÎCCJ, secţia penală, decizia nr. 769 din 12 februarie 2002 în Buletinul Jurisprudenţei,
577
Culegere de decizii pe anul 2002, p. 477.

578
Trib. Bucureşti, secţia I penală, sentinţa nr. 310 din 10 iunie 1999, în Culegere de
practică judiciară penală a Curţii de Apel Bucureşti pe anul 1999, p. 46.
579
Practica judiciară penală, vol. I, p.101.
580
C. Apel Craiova, decizia penală nr. 320/2003 în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de
practică judiciară pe anul 2003.
581
Trib.Suprem, secţia penală, decizia nr. 1249/1988 în Practica judiciară penală, vol. I, p.
100.
Complicitatea morală presupune un ajutor sau sprijin care vizează latura psihică a
faptei săvârşite de autor şi presupune acte de natură să întărească moralul acestuia
în săvârşirea faptei.
Complicitatea morală poate consta în: darea de sfaturi sau instrucţiuni de către
complice autorului ori procurarea de informaţii cu privire la împrejurările,
modalitatea, locul, timpul, săvârşirii faptei, despre victimă etc.; prezenţa
complicelui la locul săvârşirii faptei în baza unei înţelegeri prealabile cu autorul
pentru a-l ajuta în caz de nevoie; promisiunea făcută de complice înainte sau în
timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din infracţiune ori că va
favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior aceasta nu este îndeplinită etc. Aşa, de
pildă, cel care însoţeşte pe coinculpaţi în urmărirea victimei pe care plănuiau să o
jefuiască şi asistă la smulgerea lănţişorului şi a cruciuliţei de la gâtul victimei,
comite acte de complicitate morală la tâlhărie582. Este complice moral şi nu coautor,
cel care a însoţit pe ceilalţi coinculpaţi, cunoscând intenţia lor de a jefui victima şi s-
a aflat în imediata lor apropiere, asistând la lovirea şi la deposedarea acesteia de
bunuri583. Tăinuirea repetată a unor bunuri, ştiind că provin din infracţiune,
constituie complicitate morală la furt şi nu tăinuire584. Cel care a promis că va
asigura paza locului săvârşirii infracţiunii şi a plecat după un timp de la locul unde
stătuse de pază va răspunde în calitate de complice moral585. Activitatea unei
persoane de a însoţi, înarmată cu diferite obiecte contondente pe inculpat – care a
comis fapta de omor – cunoscând intenţia lui, constituie complicitate, deoarece,
deşi nu a avut o contribuţie materială în timpul agresiunii, acea persoană a înlesnit
realizarea faptei, prin întărirea şi întreţinerea hotărârii autorului de a săvârşi
infracţiunea586. Fapta unei persoane care, având cunoştinţă despre intenţia
inculpaţilor de a ucide victima, le-a întărit această intenţie, prin sfaturi şi îndemnuri
repetate, permanente, insuflându-le ideea că trebuie să scape de victimă, constituie
complicitate morală la infracţiunea de omor587.
582
C. Apel Craiova, decizia penală nr. 466/2001, în Buletinul jurisprudenţei, Culegere de
practică judiciară pe anul 2001.
583
C. Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia penală nr. 84/1994.
Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 244/1979, în R.R.D. nr. 9/1979, p. 69; C. Apel
584
Bucureşti, secţia a II-a penală, Decizia nr. 422/1997 în Culegerea de practică judiciară în
materie penală pe anul 1997.
585
Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 4728/1971, în R.R.D.nr. 7/1972, p. 157.
586
Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 903/1984, în R.R.D. nr. 8/1985, p. 72.
587
Ibidem.
Fapta unuia dintre inculpaţi de a striga către ceilalţi inculpaţi – care în acel moment
lovea victima cu parul – că aceasta „trebuie omorâtă”, constituie complicitate
morală pentru că a întărit rezoluţia coinculpaţilor de a lovi mortal victima,
încurajându-i în desfăşurarea agresiunii desfăşurate de ei588.
588
Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr.7357/1970, în R.R.D. nr. 10/1971, p. 176.
De asemenea, participarea la plănuirea infracţiunii şi sfătuirea unuia dintre autorii

tâlhăriei în legătură cu atragerea persoanei vătămate în locul unde a fost ulterior
agresată, constituie complicitate morală la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie589.
CSJ, secţia penală, decizia nr. 1334 din 29 martie 2000, în Buletinul Jurisprudenţei,
589
Baza de date.
b) În funcţie de momentul în care este realizată contribuţia complicelui, se face

distincţia între complicitatea anterioară şi complicitatea concomitentă.
Complicitatea anterioară (care poate fi materială sau morală) se caracterizează prin
aceea că actele complicelui sunt efectuate înainte de executarea faptei de către
autor şi constau în crearea condiţiilor favorizatoare, pregătitoare pentru săvârşirea
acesteia. Actele de complicitate anterioară nu sunt, în fond, decât acte preparatorii
săvârşite de altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate atunci
când autorul a trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o tentativă
pedepsibilă.
Complicitatea concomitentă (care poate fi materială sau morală) presupune

efectuarea de acte de ajutor de către complice în timpul comiterii infracţiunii de
către autor, ca, de exemplu: pânda la locul faptei; încurajarea autorului în
executarea infracţiunii; punerea la îndemâna autorului a unei arme; oprirea unei
persoane care vrea să intervină pentru a împiedica pe autor în executarea faptei
etc.
c) Prin prisma aspectului dinamic al contribuţiei date de complice la săvârşirea

faptei de către autor, complicitatea poate fi complicitate prin acţiune şi complicitate
prin inacţiune.
Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la

săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, de către autor, ca, de exemplu:
procurarea de mijloace sau instrumente necesare comiterii faptei; culegerea de
date şi informaţii; înlăturarea obstacolelor în săvârşirea faptei etc.
La complicitatea prin inacţiune contribuţia complicelui presupune neîndeplinirea de

către acesta, cu intenţie, a unor acte pe care era obligat să le efectueze, spre a
ajuta astfel săvârşirea faptei de către autor (de exemplu, portarul unei societăţi
comerciale omite să închidă poarta de la intrare la o oră la care era obligat să
îndeplinească această sarcină pentru a înlesni pătrunderea unor hoţi în această
societate; ori fapta unui funcţionar care avea obligaţia să efectueze un control, dar
nu îl face, pentru a înlesni actele altor angajaţi care falsificau anumite înscrisuri în
vederea comiterii infracţiunii de înşelăciune etc.).
Interesul distincţiei între complicitatea prin acţiune şi complicitatea prin inacţiune

rezidă, pe de o parte, în faptul că atrage atenţia asupra valorii cauzale a contribuţiei
prin omisiunea la săvârşirea infracţiunii, iar pe de altă parte, în necesitatea de a
deosebi complicitatea prin inacţiune de aşa-numita complicitate negativă. Se poate
vorbi de complicitate negativă în situaţia în care se află o persoană care, ştiind că
se va săvârşi o infracţiune, nu aduce acest fapt la cunoştinţa autorităţilor sau care,
fiind de faţă la săvârşirea unei infracţiuni, nu a intervenit pentru împiedicarea
consumării acesteia.
În literatura de specialitate s-a susţinut că o astfel de atitudine negativă ar constitui

în fapt o complicitate negativă sau o complicitate prin adeziune tacită.
O asemenea teză nu poate fi admisă, întrucât în cazul nedenunţării sau al

neintervenţiei nu există o obligaţie legală generată de nedenunţare sau împiedicare,
pe care cel care rămâne inactiv să o încalce. Numai în mod excepţional în legea
noastră penală a fost incriminată nedenunţarea unor infracţiuni (art. 266 C. pen. şi
art. 410 C. pen.).
În aceste cazuri nedenunţarea constituind infracţiune, promisiunea de nedenunţare

făcută anterior sau în timpul săvârşirii faptei constituie complicitate la acea
infracţiune.
Practica judiciară confirmă această soluţie. Instanţa590, în soluţionarea unei cauze a

dispus condamnarea inculpatei A.P. pentru infracţiunea de omor calificat şi a
apreciat totodată că, activitatea inculpatului I.E. nu poate fi caracterizată drept
complicitate materială sau morală la infracţiunea săvârşită de concubina sa.
590
Trib. Bacău, sentinţa penală nr. 140 din 1994, C. Apel Bacău, decizia penală nr. 27/1995,
în R.D.P. nr. 4/1996, p. 109.
d) După modul direct sau indirect în care este dată contribuţia complicelui la
săvârşirea faptei, se face deosebirea între complicitatea nemijlocită şi complicitate
mijlocită. Există complicitate nemijlocită în cazul în care sprijinul (înlesnire sau
ajutor) a fost dat de complice direct autorului infracţiunii.
Complicitatea mijlocită se realizează în ipoteza în care contribuţia complicelui a

ajuns să constituie o înlesnire sau un ajutor la săvârşirea faptei prin intermediul
unui alt participant, instigator sau complice.
Complicitatea mijlocită se poate realiza sub trei modalităţi: complicitate la instigare,

complicitate la complicitate şi instigare la complicitate.
Există complicitate la instigare în cazul în care o persoană ajută pe instigator la

determinarea autorului la săvârşirea unei infracţiuni. De exemplu, instigatorul
pentru a determina, prin corupere, pe autor la săvârşirea infracţiunii, solicită şi
primeşte în acest scop o sumă de bani de la o altă persoană.
Există complicitate la complicitate în cazul în care o persoană l-a sprijinit pe

complice ca să-şi poată aduce contribuţia la săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală, cunoscând rolul şi scopul acestei contribuţii. De exemplu, o persoană a
hotărât să-l ajute pe autor la săvârşirea unui omor prin împuşcare, dar nu posedă
armă şi o procură de la o altă persoană. Aceasta din urmă, dacă îşi dă seama la ce
va fi folosită arma, este complice la actele de ajutor efectuate de prima persoană,
care îşi păstrează calitatea de complice.
Instigarea la complicitate presupune determinarea unei persoane de a sprijini

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală prin acte de complicitate de orice
fel. De exemplu, A. îl determină pe B. să-i procure o armă lui C., pentru a săvârşi
infracţiunea de omor.
Complicitatea, indiferent dacă este nemijlocită sau mijlocită, înscriindu-se în

incidenţa cauzală a faptei săvârşite de autor, va atrage răspunderea penală. În
fiecare caz concret, trebuie să se cunoască însă felul contribuţiei complicelui la
săvârşirea faptei, timpul în care a fost dată, în ce mod s-a realizat, pentru că toate
acestea vor influenţa individualizarea pedepsei complicelui.
5.
Legislaţiile penale străine, fără excepţie, definesc complicele ca participant la

infracţiune dându-i acestuia un conţinut mai larg ori mai restrâns.
6.
Codul penal francez defineşte complicele în art. 121-7. Potrivit acestui text este
complice al unei crime sau al unui delict persoana care în mod conştient, prin ajutor
sau asistenţă, a facilitat pregătirea sau consumarea sa. Este, de asemenea,
complice persoana care prin cadou, promisiune, ameninţare, ordin, abuz de
autoritate sau de putere a provocat o infracţiune sau a dat instrucţiuni pentru a o
comite.
Aşa cum se observă, legea penală franceză sub numele de complicitate cuprinde
ambele forme de participare, atât instigarea, cât şi complicitatea propriu-zisă.
7.
Codul penal portughez defineşte complicele în art. 27 ca fiind acela care, cu

intenţie, acordă ajutor material sau moral unui terţ pentru a comite o faptă ilicită.
8.
Codul penal german reglementează complicele în art. 27. Potrivit acestui text
complicele este persoana care a ajutat, cu intenţie, o altă persoană să comită o
faptă ilegală (o infracţiune).
9.
Codul penal belgian dă un conţinut mai larg activităţii complicelui la infracţiune.

Potrivit art. 67 vor fi pedepsiţi în calitate de complici la o crimă sau un delict: cei
care dau instrucţiuni la comiterea crimei sau a delictului, cei care au procurat arme,
instrumente sau orice alt mijloc care a servit la comiterea unei crimă sau a unui
delict, ştiind la ce vor folosi; cei care în cunoştinţă de cauză, au ajutat sau au
sprijinit autorul sau autorii crimei sau ai delictului în faptele care le-au pregătit sau
facilitat, ori în faptele care le-au consumat.
De asemenea, conform art. 68 C. pen. belgian, cei care, cunoscând conduita

criminală a răufăcătorilor care au comis tâlhării sau violenţe împotriva Statului,
ordinii publice, persoanei sau proprietăţii, le-au oferit cazare, loc de retragere sau
instruire, vor fi pedepsiţi ca fiind complici ai acestora.
10.
Codul penal spaniol defineşte complicele în art. 29 ca fiind persoana care contribuie
la săvârşirea faptei prin acte anterioare sau simultane.
Deşi sunt unele deosebiri în modul de a defini complicele, de la legislaţie la

legislaţie, se reţin, fără îndoială, elemente comune în sensul de a aprecia
complicitatea ca o formă de participaţie secundară, cu un conţinut variabil însă, în
esenţă, este act de complicitate numai acela care ajută, fie moral, fie material, pe
autor la săvârşirea infracţiunii.

Constantin Butiuc, Aspecte ale instigării şi complicităţii în cazul infracţiunii
complexe, în Dreptul nr. 6/1998, p. 63; Gheorghe Ivan, Criteriul distincţiei între
actele de coautorat şi cele de complicitate, în Dreptul nr. 12/1999, p. 125;
Gheorghe Ivan, Complicitatea la infracţiunile bilaterale, în Dreptul nr. 2/2002, p.
135; Lucian Lepădat, Conceptul de complicitate cu referire specială asupra uneia
dintre modalităţile acesteia – complicitatea morală, în Dreptul nr. 10-11/1995, p.
99; Tamara Manea, Complicitatea anterioară, în Dreptul nr. 10/2002, p. 88;
Gheorghe Ivan, Tâlhăria, coautorat sau complicitate, în R.D.P. nr. 2/2002, p. 135;
Stelian Ivan, Unele criterii de delimitare a coautoratului de complicitate la
infracţiunea de tâlhărie, în R.D.P. nr. 2/1994, p. 61; Gheorghe Josan, Sinteză de
practică judiciară a Curţii de Apel Suceava, în Dreptul nr. 6/2004, p. 205; Mihai
Popovici, Discuţii în legătură cu cerinţa repetabilităţii actului de complicitate la
infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei, Dreptul nr. 10-11/1991, p. 65;
Bogdan Andrei Sârbulescu, Complicitatea prin omisiunea de a interveni, în R.D.P.
nr. 4/1996, p. 109; Maria Zolyneak, Aspecte ale coautoratului şi complicităţii în
literatura şi practica judiciară, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 59.

Universul Juridic

Comentariu
1.
Articolul 13 C. pen. reglementează imunitatea de jurisdicţie penală pentru
reprezentanţii diplomatici a statelor străine în ţara noastră, care săvârşesc
infracţiuni indiferent de natura lor. Articolul 13 reproduce textul art. 8 C. pen.
anterior, cu o singură modificare; termenul de „convenţie” este înlocuit cu termenul
„tratate”.
Modificarea terminologiei s-a impus pentru a se realiza punerea de acord cu

Convenţia de la Viena din anul 1969 pentru dreptul tratatelor şi cu Legea nr.
590/2003 privind tratatele, acte în cuprinsul cărora termenul de „tratat” reprezintă
denumirea generică pentru actele juridice internaţionale, interstatale, indiferent de
denumire dată acestora (convenţie, acord etc.).
2.
Imunitatea de jurisdicţie. Concept şi justificare
Am văzut că în baza principiului teritorialităţii, persoanelor care săvârşesc

infracţiuni pe teritoriul României li se aplică dispoziţiile legii penale române.
Art. 13 C. pen. consfinţeşte faptul că în baza principiului imunităţii de jurisdicţie,

anumitor categorii de persoane, atunci când săvârşesc infracţiuni pe teritoriul ţării
noastre nu li se aplică legea penală română.
Imunităţile de jurisdicţie sunt stabilite prin tratate internaţionale în interesul bunei

desfăşurări a relaţiilor dintre state pe bază de reciprocitate. Reciprocitatea
constituie justificarea acestor imunităţi.
Pentru menţinerea unor bune relaţii statele îşi fac anumite concesii cu privire la
dreptul de jurisdicţie pentru teritoriul ce le aparţine. Pentru statul care face
concesiile, cu privire la dreptul de jurisdicţie, acest lucru echivalează cu o limitare a
aplicării legii penale în spaţiu.
Imunităţile de jurisdicţie privesc anumite persoane şi sunt legate de o anumită

calitate a celui ce beneficiază de ele.
3.
Sfera de aplicare a imunităţii de jurisdicţie
a) Imunitatea diplomatică. Imunitatea diplomatică corespunde unor cerinţe de

curtoazie şi cooperare între state, dictată de interese politice, militare, culturale sau
economice.
Ca urmare a cooperării statelor în cadrul ONU sau la nivelul Uniunii Europene s-au
înmulţit formele de cooperare internaţională instituţionalizate prin diferite
organisme internaţionale cu caracter suprastatal117, fapt ce a determinat extinderea
statului diplomatic şi a reprezentanţilor acestor organisme potrivit actului
constitutiv al acestora (de exemplu: UNESCO, FAO, UE, EURATOM etc.).
117
V. Paşca, comentariu în... op. cit., p. 24.
În baza imunităţii de jurisdicţie penală, dacă reprezentanţii diplomatici ai statelor

străine acreditaţi în ţara noastră săvârşesc infracţiuni pe teritoriul României, nu pot
fi deferiţi justiţiei penale române.
Imunitatea diplomaţilor străini acreditaţi în ţara noastră se fundamentează pe

necesitatea de a le asigura independenţa şi libertatea de mişcare, în vederea
îndeplinirii misiunii pe care o au şi se acordă pe bază de reciprocitate.
Potrivit normelor dreptului internaţional sunt socotiţi reprezentanţi diplomatici şi se

bucură de imunitate de jurisdicţie penală: ambasadorul, ministrul plenipotenţiar,
consilierul de ambasadă sau legaţie, secretarul de ambasadă sau de legaţie,
ataşatul de ambasadă sau legaţie, ataşatul militar.
Convenţia de la Viena din anul 1961 cu privire la relaţiile diplomatice, la care a

aderat şi ţara noastră118, statuează că „persoana agentului diplomatic se bucură de
imunitate de jurisdicţie penală a statului acreditar”.
118
Convenţia a fost ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968, publicat în B. Of. nr.
89 din 8 iulie 1968.
Imunităţile diplomatice au fost extinse ulterior şi asupra reprezentanţilor misiunilor

consulare printr-o Convenţie de la Viena din anul 1963119.
119
Convenţia de la Viena, din anul 1963 cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare a fost
ratificată de România prin Decretul nr. 481/1977, publicat în B. Of. nr. 10 din 28 ianuarie
1977.
Dacă o persoană care se bucură de imunitate de jurisdicţie penală săvârşeşte o

infracţiune pe teritoriul ţării noastre, statul român are dreptul să ceară statului
acreditat judecarea şi sancţionarea acestuia, îl poate declara persona non grata şi îi
poate solicita să părăsească teritoriul său.
Imunitatea diplomatică de jurisdicţie presupune şi inviolabilitatea localului

reprezentanţei şi a bunurilor reprezentantului diplomatic. Deci, dacă se săvârşeşte o
infracţiune în localul misiunii diplomatice, legea penală română este inaplicabilă,
organele de urmărire penală române neputând pătrunde în incinta localului pentru a
dispune primele măsuri sau a declanşa cercetări. Totuşi, acest lucru este posibil
dacă şeful misiunii diplomatice solicită acest lucru. Ca o consecinţă a inviolabilităţii
agentului diplomatic, locuinţa particulară a acestuia se bucură de aceeaşi protecţie
ca şi localul ambasadei.
b) Alte categorii de persoane. Potrivit legii, şi alte persoane se pot bucura de
imunitate de jurisdicţie, atunci când o astfel de imunitate se instituie printr-un
tratat internaţional încheiat de România cu altă ţară. În practica statelor se
obişnuieşte să se acorde aceeaşi imunitate nu numai reprezentanţilor diplomatici,
cât şi personalului tehnic, administrativ şi de serviciu dacă sunt cetăţeni străini.
Potrivit Convenţiei de la Viena din anul 1961, personalul de serviciu al

reprezentanţei diplomatice se bucură de imunitate penală numai în privinţa actelor
îndeplinite în interes de serviciu. În legătură cu întinderea imunităţii de jurisdicţie
penală, în doctrină s-a arătat că pe lângă reprezentanţii diplomatici – respectiv
personalul oficial al ambasadei – care reprezintă suveranitatea statului străin – mai
beneficiază de imunitate şi personalul tehnic administrativ şi cel de serviciu şi
familiile acestora120.
120
C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp... op. cit., p. 99.
Această teză extensivă a imunităţilor de jurisdicţie penală a fost argumentată prin

aceea că „din motive politice şi de curtoazie internaţională, statele acordă imunităţi
şi personalului tehnico-administrativ şi de serviciu, cu excepţia celui ce aparţine
statului de reşedinţă”121.
121
Idem, p. 100.
Alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse

jurisdicţiei penale a statului român, sunt şefii statelor străine aflaţi în ţara noastră
sau în trecere prin ţara noastră, şefii guvernelor străine şi alte persoane oficiale.
Imunitatea de jurisdicţie este generală şi totală. Reprezentantul diplomatic nu poate

renunţa la ea.
4.
Excepţii de la aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialităţii. Justificare
Excepţiile de la aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialităţii care sunt

cunoscute în dreptul penal, vizează pe lângă imunităţile diplomatice şi cele legate
de infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine aflate în trecere sau
staţionate pe teritoriul României, cât şi infracţiunile săvârşite la bordul navelor sau
aeronavelor străine, aflate pe teritoriul României.
A. Infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine aflate în trecere sau

staţionate pe teritoriul României. Potrivit dreptului internaţional, trupele străine
staţionate pe teritoriul unui alt stat ori aflate în trecere pe acest teritoriu nu sunt
supuse jurisdicţiei statului pe al cărui teritoriu se află.
Deci, în cazul săvârşirii de infracţiuni de către personalul acestor trupe, pe teritoriul

ţării noastre, nu se va aplica legea penală română, aflându-ne într-o situaţie de
excepţie de la aplicarea legii penale române, potrivit principiului teritorialităţii.
Temeiul acestei excepţii are la bază raţiuni de drept internaţional, deoarece regimul
trupelor aflate în trecere sau staţionate pe un teritoriu străin este reglementat prin
convenţii bilaterale încheiate între statele interesate. În acele convenţii se
precizează şi problema jurisdicţiei penale a personalului militar122.
122
Reglementările care stabilesc normele aplicabile, în cazul exercitării jurisdicţiei penale
asupra armatelor străine ce tranzitează sau staţionează pe teritoriul României, sunt
cuprinse în: Legea nr. 23/1996 pentru ratificarea Acordului dintre statele părţi la Tratatul
Atlanticului de Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru pace cu privire la
Statutul forţelor lor şi a Protocolului adiţional, încheiat la Bruxelles la 19 iunie 1995 (M.
Of. nr. 82 din 22 aprilie 1996); Legea nr. 172/1997 pentru ratificarea Memorandumului de
înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord privind pregătirea Forţelor Armate Britanice în România, semnat la
Bucureşti la 29 iulie 1996 (M. Of. nr. 304 din 7 noiembrie 1997); Legea nr. 14/2000 privind
aprobarea O.U.G. nr. 42/1999 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi
Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în domeniul apărării, semnat la
Bucureşti la 24 octombrie 1998 (M. Of. nr. 100 din 7 martie 2000); Legea nr. 260/2002
pentru ratificarea Acordului dintre România şi S.U.A. privind statutul Forţelor S.U.A. în
România, semnat la Washington la 30 octombrie 2001 (M. Of. nr. 324 din 16 mai 2002);
Legea nr. 362/2004 pentru aderarea României la Acordul dintre statele părţi la Tratatul
Atlanticului de Nord cu privire la statutul forţelor lor, semnat la Londra la 19 iunie 1951 şi
la Protocolul privind Statutul Comandamentelor militare internaţionale înfiinţate în
temeiul Tratatului Atlanticului de Nord semnat la Paris la 28 august 1952 (M. Of. nr. 845
din 15 septembrie 2004).
B. Infracţiunile săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine aflate pe

teritoriul României. Această excepţie de la principiul teritorialităţii legii penale
române funcţionează diferit după cum navele sau aeronavele sunt militare,
guvernamentale sau civile.
Infracţiunile săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor militare, ori

guvernamentale străine aflate pe teritoriul României, nu cad sub jurisdicţia penală a
statului nostru. Justificarea acestei excepţii de la aplicarea legii penale române
constă în faptul că aceste nave sau aeronave reprezintă statul căruia îi aparţin şi se
află pe teritoriul României cu aprobarea specială a Guvernului României. În acest
caz se aplică legea pavilionului, adică a statului al cărui steag flutură pe catargul
navelor ori este înscris pe corpul aeronavei.
Nu se aplică legea penală a ţării noastre nici faptelor săvârşite de persoanele care
fac parte din echipajul sau personalul specializat al acestor nave, sau aeronave pe
timpul cât ele se află în porturi ori în apele maritime interioare, sau în marea
teritorială a României, respectiv în aeroporturi.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 17/1990 (republicată), jurisdicţia penală a
României este aplicabilă cu privire la orice infracţiune săvârşită pe teritoriul român
de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine, folosite în scopuri
comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unei
asemenea nave pe timpul cât aceasta se află în porturile româneşti sau în apele
maritime interioare. În această ipoteză se aplică legea penală română în baza
principiului teritorialităţii.
Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 17/1990 (republicată) jurisdicţia penală a
României nu se va exercita în cazul în care nava străină, destinată scopurilor
comerciale, se află în marş prin marea teritorială a României şi la bordul ei s-a
săvârşit o infracţiune.
De la această regulă, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 17/1990 (republicată) face o
excepţie când se aplică legea penală română în următoarele situaţii:
a) infracţiunea a fost săvârşită la bordul navei comerciale de un cetăţean român sau

de o persoană fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României;
b) infracţiunea săvârşită la bordul navei comerciale este îndreptată împotriva

intereselor României sau împotriva unui cetăţean român, ori a unei persoane
rezidente pe teritoriul României aflate la bord;
c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau

ordinea în marea teritorială;
d) când nava comercială este implicată în traficul ilicit de stupefiante şi substanţe

psihotrope;
e) comandantul navei ori un agent diplomatic sau un funcţionar consular al cărui

pavilion îl arborează nava, în urma săvârşirii infracţiunii, solicită în scris intervenţia
autorităţilor române.

George Antoniu, Dana Popescu, Unele probleme teoretice din practica judiciară, în
SCJ nr. 1/1983, p. 64; Gheorghiţă Mateuţ, Observaţii în legătură cu răspunderea
penală a infractorilor minori, cetăţeni străini, în Dreptul nr. 4/1992, p. 56; Nicolae
Cernea, C. Stoenescu, Tratamentul penal aplicabil cetăţenilor străini în cazul
săvârşirii de infracţiuni, în Dreptul nr. 8/1992, p. 43; George Antoniu, Aplicarea
legii penale în timp şi spaţiu, în R.D.P. nr. 4/2001, pp. 12 şi următoarele; Florean
Ivan, Teritorialitatea legii penale române. Unele aspecte, în R.D.P. nr. 1/1999, p.
46; Corneliu Turianu, Imunitatea în dreptul român, în Dreptul nr. 2/2003, p. 110;
Vasile Drăghici, Forţele armate străine. Jurisdicţia penală, în R.D.P. nr. 1/2006, p.
50; Ion Anghel, Statutul NATO şi al forţelor sale pe teritoriul României, în Dreptul
nr. 7/2006, p. 70; Mariana Zainea, Unele aspecte referitoare la statutul forţelor
armate ale Statelor Unite ale Americii pe teritoriul României, în Dreptul nr. 5/2008,
p. 209; Mariana Zainea, Consideraţii referitoare la imunitatea diplomatică de
jurisdicţie penală, în Dreptul nr. 3/2008, p. 235.
Universul Juridic

Comentariu
I. Explicaţii preliminare
1.
Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară
Dispoziţiile art. 34 C. pen. reproduc cu o singură modificare prevederile art. 22 C.

pen. anterior. Modificarea priveşte modalitatea de împiedicare a producerii
rezultatului; în timp ce Codul penal anterior defineşte împiedicarea rezultatului prin
sintagma „făptuitorul …a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea
rezultatului”, Codul penal actual defineşte acest aspect în felul următor: „Nu se
pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea faptei… a încunoştinţat autorităţile
de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a
împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii”. În felul acesta autorul are două
posibilităţi să împiedice consumarea infracţiunii, iar acţiunea să rămână în faza
tentativei: una dintre posibilităţi constă în acţiunea de a aduce la cunoştinţa
autorităţilor acţiunea comisă până în acel moment, astfel încât acestea să intervină
în timp util pentru a împiedica consumarea infracţiunii (după ce şi-a lovit soţia pe
care o învinuia de infidelitate iar aceasta a căzut în stare de inconştienţă, cuprins de
remuşcări a telefonat la 112 anunţând fapta, astfel că soţia a fost salvată de la
moarte); altă posibilitate de a împiedica consumarea infracţiunii constă în
modalitatea stabilită de text de a împiedica nemijlocit, el însuşi, consumarea
infracţiunii (după ce i-a pus concubinei otravă în mâncare, iar aceasta a început să
acuze dureri mari de stomac, i-a administrat o cană de lapte, a urcat-o în maşină şi
urgent a dus-o la spital unde personalul medical, prin proceduri specifice, a
înlăturat pericolul decesului).
De observat că textul actual este redactat mai riguros, indicând cu precizie natura
juridică a instituţiei de cauză de nepedepsire a tentativei. Astfel, dacă în Codul
penal anterior se folosea sintagma „este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a
desistat sau a împiedicat…producerea rezultatului…”, în codul actual se
consemnează explicit expresia „nu se pedepseşte autorul care, înainte de
descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea
acesteia… ori a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii.”
Astfel redactat, textul elimină controversele din doctrină care se purtau în jurul
opiniei că numai împiedicarea producerii rezultatului trebuie făcută mai înainte de
descoperirea faptei, nu şi desistarea403.
403
V. Papadopol, op. cit., p. 173.
Codul penal actual, plasând expresia „înainte de descoperirea faptei” în faţa celor
două modalităţi de nepedepsire – desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
– a statuat că această condiţie se impune pentru fiecare din cele două modalităţi în
parte.
Textul anterior, plasând expresia „mai înainte de descoperirea faptei”, numai după
modalitatea împiedicării producerii rezultatului, a generat aceste dispute teoretice.
Mai trebuie reţinut, de asemenea, că, potrivit art. 34 C. pen., de cauza de

nepedepsire beneficiază doar autorul şi eventual coautorii în cazul desistării sau în
cazul în care au împiedicat de bunăvoie producerea rezultatului.
Altfel stau lucrurile în cazul comiterii infracţiunii în participaţie, când, potrivit art. 51
noul C. pen., participantul nu se pedepseşte dacă denunţă săvârşirea infracţiunii,
astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată sau împiedică el însuşi
consumarea infracţiunii”. Cu alte cuvinte, impunitatea pentru participanţi se obţine
în baza unui text special – art. 51 C. pen. – care va fi examinat ulterior.
2.
Noţiunea desistării
Desistarea constă în întreruperea voluntară a actului de executare început în baza

rezoluţiei infracţionale, deşi exista posibilitatea reală de a continua acţiunea, iar
autorul era conştient de acest fapt. În acest caz, nu se renunţă la rezoluţia
infracţională, ci la actul de executare început în baza acesteia deoarece hotărârea a
fost pusă în executare, altfel nu ar mai fi tentativă404. S-a apreciat, de asemenea,
neîntemeiat că în acest caz nu ar mai exista tentativă405, fapt neadevărat deoarece
tentativa nu dispare, ci intervine doar o cauză de nepedepsire a autorului.
404
M. Basarab, op. cit., p. 137.
405
Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 99 din 27 octombrie 1981, în R.R.D. nr. 11/1982,
p. 70.
3.
Condiţiile desistării
Desistarea nu poate deveni o cauză de nepedepsire a autorului tentativei dacă nu
întruneşte cumulativ următoarele condiţii:
– să existe o întrerupere a actului de executare înainte de obţinerea rezultatului;
– să existe o manifestare din care să rezulte voinţa autorului de a renunţa la

continuarea acţiunii;
– renunţarea la continuarea executării infracţiunii să fie de bunăvoie;
– renunţarea la continuarea executării infracţiunii să fie definitivă.
– renunţarea la acţiunea începută să aibă loc înainte de descoperirea faptei.
Prima condiţie referitoare la întreruperea actului de executare are în vedere

împrejurarea că intenţia infracţională a fost pusă în executare şi autorul a început
actele de executare specifice normei de incriminare, dar înainte de obţinerea
rezultatului renunţă de bunăvoie la continuarea acţiunii. Nu au relevanţă motivele
care l-au determinat pe autor să abandoneze acţiunea începută. Ele pot fi diferite şi
pot consta în căinţă, teama de a fi descoperit, milă, remuşcări, superstiţie, frică şi
altele.
În doctrină406 s-a pus întrebarea dacă mai există desistare când cineva intervine şi-l
sfătuieşte pe autorul tentativei să renunţe la continuarea acţiunii începute, fără a
exercita asupra lui nicio constrângere, iar sfatul primit l-a făcut pe acesta să
renunţe la continuarea acţiunii. Răspunsul a fost, pe bună dreptate, negativ pentru
că renunţarea nu s-a făcut înainte ca fapta să fie descoperită. Dacă realizarea
acţiunii tipice s-a încheiat şi acţiunea s-a consumat, desistarea nu mai atrage cauza
de nepedepsire.
406
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate407 desistarea este posibilă la orice
infracţiune cu privire la care legea prevede pedepsirea tentativei. Desistarea este
posibilă la tentativa întreruptă neterminată (imperfectă) la care există o activitate
în curs de desfăşurare. Ea nu este posibilă la tentativa terminată (perfectă)
deoarece în acest caz executarea nu mai poate fi întreruptă nici măcar de bunăvoie
din moment ce ea a fost dusă până la capăt dar a rămas fără efect. În acest din
urmă caz, desistarea nefiind posibilă, va putea interveni o altă cauză de
nepedepsire, şi anume împiedicarea producerii rezultatului.
407
A. Filipaş, op. cit., p. 395.
Cu privire la cea de-a doua condiţie referitoare la existenţa unei manifestări din
care să rezulte voinţa autorului de a renunţa la continuarea acţiunii, precizăm că în
cele mai multe cazuri această renunţare rezultă dintr-o manifestare pasivă, autorul
renunţând unilateral la continuarea acţiunii pentru a obţine rezultatul pe care şi-l
propusese. Este cazul, de exemplu, al persoanei care îndreaptă arma spre victimă,
dar nu trage sau al persoanei care a pătruns în locuinţa părţii vătămate pentru a
comite un furt, dar făptuitorul se răzgândeşte şi pleacă.
Nu avem în vedere, desigur, situaţia în care autorul pătrunde într-o locuinţă pentru
a sustrage bani şi bunuri de valoare mare, dar nu găseşte decât o sumă
insignifiantă şi pleacă fără să ia nimic. Suntem de acord, alături de alţi autori408, că
în această situaţie motivul care a determinat desistarea nu reflectă în niciun caz o
tendinţă de îndreptare a infractorului sau o periculozitate mai scăzută, care să
justifice aplicarea cauzei de nepedepsire prevăzută în art. 34 C. pen.
408
F. Streteanu, op. cit., p. 654.
De altfel, practica judiciară a promovat un punct de vedere asemănător

condamnând pentru tentativă la infracţiunea de furt calificat pe un autor care a
efectuat săpături pe un teren aflat în curtea casei sale, având cunoştinţă de faptul
că în locul unde a săpat este amplasată o conductă petrolieră, a înlăturat instalaţia
cu robinet existentă şi, fiind stropit de un jet de motorină, a fugit în casă, fără a
mai sustrage produse petroliere409.
409
ÎCCJ, secţia penală, decizia nr. 6746/2005, www.scj.ro.
În doctrină410 s-a susţinut că manifestarea activă nu este suficientă pentru a vorbi

despre desistare, ci, autorul trebuie să se manifeste activ, prin acte de retractare,
anihilând eficienţa actelor de executare. Se dă exemplul infracţiunii de distrugere
prin incendiere, unde nu este suficient ca subiectul să întrerupă actele de
alimentare a focului, ci trebuie să treacă la stingerea acestuia. Opinia este
discutabilă, în exemplul prezentat operând – după părerea noastră – o altă cauză
de nepedepsire, şi anume împiedicarea producerii rezultatului, iar nu desistarea.
410
A. Filipaş, op. cit., p. 394.
Nu sunt întrunite condiţiile desistării nici în cazul în care făptuitorul, după ce a făcut
tot ceea ce considera necesar pentru ca rezultatul să se producă, văzând că acesta
nu s-a produs, nu repetă acţiunea, cu toate că avea posibilitatea să o facă. Este
cazul făptuitorului care, după ce a lovit victima cu un par în cap, nu a mai repetat
lovitura, deşi ar fi putut să o repete (Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr.
1830/1973). Suntem de acord că în această situaţie, există o tentativă perfectă,
incompatibilă cu desistarea.
Nici autodenunţarea, făcută după consumarea infracţiunii, nu echivalează cu o

desistare în sensul art. 34 C. pen. În acest sens s-a pronunţat şi Trib. Bucureşti,
secţia a II-a penală, prin decizia nr. 36/1993.
A treia condiţie pentru existenţa desistării are în vedere renunţarea de bunăvoie la

continuarea activităţii infracţionale. Asta înseamnă că ar fi putut continua acţiunea
dar nu a vrut, adică în mod nesilit a abandonat unilateral activitatea infracţională.
Nu se va afla în această situaţie autorul care s-a desistat pentru că şi-a dat seama
că nu va putea să ajungă la obţinerea rezultatului urmărit sau dorit. Explicaţia
constă în aceea că nu voinţa lui a fost determinantă în acţiunea de împiedicare a
consumării, ci el a fost silit de împrejurări străine de voinţa sa411.
411
N. Iliescu, op. cit., p. 173.
În acest sens, în practica judiciară412 s-a decis că nu există desistare dacă

inculpatul, dorind să sustragă anumite bunuri, a încercat să pătrundă în locuinţa
părţii vătămate prin efracţie, cu ajutorul unui vârf de şurubelniţă şi a unui patent,
dar nu a mai continuat activitatea deoarece au intervenit organele de poliţie la
sesizarea unui martor. Dacă nu se poate dovedi că a existat o cauză străină de
voinţa autorului sau există îndoieli asupra naturii cauzei care a întrerupt executarea
începută, va trebui să se aprecieze că neconsumarea infracţiunii se datorează
desistării de bunăvoie.
C. Apel Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 1211/2003, în M. Vasile, G. Moloman, G.

412
Vasile, D. Cheagă, R. Schmutzer, op. cit., p. 337.
Altă condiţie pentru existenţa desistării se referă la caracterul ei definitiv şi nu

temporar. În literatura de specialitate nu există consens cu privire la această
condiţie. Opinia majoritară în doctrina penală actuală consideră că desistarea
trebuie să aibă caracter definitiv413. Alţi autori414 consideră că desistarea nu este
condiţionată de caracterul ei definitiv. Se susţine că nu este necesar ca autorul să fi
abandonat planul infracţional, desistarea putând fi admisă şi atunci când el renunţă
la actul de executare început, propunându-şi să reia executarea la un moment
ulterior, când condiţiile vor fi mai favorabile. Se propune următorul exemplu:
autorul, în timp ce instala un dispozitiv într-o clădire, îşi dă seama că se apropie ora
la care salariaţii vin la muncă, motiv pentru care ar trebui să se grăbească.
Considerând că este mai bine să nu efectueze operaţiunea în grabă, decide să plece
şi să revină a doua zi mai devreme pentru a dispune de timpul necesar.
413
V. Papadopol, Codul penal comentat, p. 134; N. Iliescu, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român, p. 172; G. Antoniu, Tentativa, op. cit., p. 251; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p.
446; A. Filipaş, op. cit., p. 395.
414
F. Streteanu, op. cit., p. 655.
E greu de admis că într-o asemenea împrejurare autorul nu prezintă pericol social şi

dă semne de îndreptare, fapt pentru care ar trebui să beneficieze de impunitate
rezultată din desistare. Am mai putea adăuga că în exemplul prezentat făptuitorul
se afla totuşi sub presiunea timpului, ceea ce face discutabilă renunţarea de
bunăvoie la executarea începută.
Teza este mai mult o construcţie teoretică, dar ea vine în contradicţie cu însăşi
raţiunea de a fi a impunităţii asigurate de desistare – aceea de a-l determina pe
autor să pună chiar el capăt infracţiunii în această fază, pentru a nu se ajunge la
urmări mai grave pentru valorile sociale vizate.
Mai degrabă am considera că, atunci când făptuitorul abandonează numai pentru un
anume timp executarea începută, cu intenţia de a o relua ulterior, în condiţii mai
favorabile, nu se înfăptuieşte o renunţare efectivă la infracţiune, ci există doar o
întrerupere a executării, care exclude impunitatea pe considerentul desistării.
În literatura de specialitate415 s-a pus întrebarea când anume va interveni

desistarea în cazul infracţiunilor continuate? S-a răspuns, cu îndreptăţire că, din
moment ce s-a produs primul act, se realizează conţinutul infracţiunii respective, iar
dacă acesta nu se repetă, infracţiunea va fi consumată, însă în forma necontinuată.
Dacă începe actul al doilea, dar infractorul se desistă, există o infracţiune
consumată continuată. În acest caz, infractorul nu va fi pedepsit pentru cel de-al
doilea act (pentru care s-a desistat), dar va fi pedepsit pentru primul act, ca
infracţiune consumată necontinuată.
415
Ultima condiţie pentru existenţa infracţiunii este impusă de exigenţele dispoziţiilor

art. 34 alin. (1), care statuează că desistarea va opera ca o cauză de impunitate
numai atunci când renunţarea de bunăvoie la acţiunea începută se face „înainte de
descoperirea faptei”.
Prin descoperirea faptei se înţelege că fapta a ajuns la cunoştinţa organelor de

urmărire penală sau a oricărei persoane care ar fi putut înştiinţa aceste organe. Ca
atare, nu este nevoie să se fi întocmit un act procesual de către organele de
urmărire penală privind fapta săvârşită, ci este suficientă simpla cunoaştere de
către o persoană (alta decât partea vătămată) despre săvârşirea faptei. Evident, în
acest caz autorul nu mai beneficiază de impunitate.
4.
Noţiunea de „împiedicarea producerii rezultatului”
În conformitate cu art. 34, teza a II-a noul C. pen., „nu se pedepseşte autorul care,
înainte de descoperirea faptei,…, a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia,
astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi
consumarea infracţiunii.”
Astfel redactat, textul actual, spre deosebire de cel anterior, oferă două posibilităţi
pentru obţinerea impunităţii: prima posibilitate constă în încunoştinţarea
autorităţilor de către autor despre acţiunea pe care a realizat-o, bineînţeles, înainte
ca fapta să fie descoperită şi înainte să se fi produs rezultatul; a doua posibilitate
constă în împiedicarea consumării infracţiunii de către el însuşi.
De precizat că cele două modalităţi sunt posibile numai la infracţiunile de rezultat
(materiale), la care se impune obţinerea unui rezultat distinct de actele de
executare. Rezultatul neproducându-se imediat după săvârşirea faptei, ci numai
după trecerea unui interval de timp, face posibilă acţiunea de împiedicare a
producerii lui, fie direct de către autor, fie prin intervenţia autorităţilor înştiinţate în
acest scop.
Aşadar, împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea de către făptuitor

a survenirii urmărilor vătămătoare ale faptei penale, a cărei executare s-a
terminat416. De pildă, o persoană, dorind să ucidă pe alta, care nu ştia să înoate, o
aruncă de pe pod pentru a se îneca, însă, cuprins de remuşcări, mai înainte ca
rezultatul să se fi produs, o scoate din apă şi o salvează. Evident, împiedicarea
producerii rezultatului presupune, în mod necesar, un comportament activ, dinamic,
pentru că, executarea acţiunii fiind terminată, producerea urmărilor nu poate fi
zădărnicită prin simpla pasivitate.
416
Autorul tentativei, care a executat în întregime acţiunea prevăzută în textul de

incriminare, dar care s-a hotărât să împiedice consumarea infracţiunii, poate folosi
toate mijloacele care-i stau la dispoziţie. Astfel, de exemplu, în cazul unei tentative
de omor săvârşite prin administrarea unei substanţe otrăvitoare victimei, autorul
trebuie să-i administreze acesteia un antidot, ori să-i provoace acesteia prin alte
mijloace vărsături pentru eliminarea imediată a otrăvii. Dacă autorul nu ar putea
acţiona el însuşi pentru împiedicarea producerii rezultatului, el are şi posibilitatea să
încunoştinţeze în acest sens autorităţile. Ceea ce este important este ca autorul să
aibă iniţiativa, punând în mişcare procesul cauzal care va duce la zădărnicirea
survenirii urmărilor417. Înştiinţarea autorităţilor devine fără obiect din momentul în
care acestea aveau deja cunoştinţă de săvârşirea faptei.
417
Ibidem.
Dar dacă autorul procedează la împiedicarea producerii rezultatului prin mijloace

ilicite? În literatura de specialitate părerile sunt împărţite. Unii autori418 susţin că în
orice situaţie împiedicarea producerii rezultatului trebuie să se facă prin mijloace
licite. Alţi autori419 înclină să creadă că şi în situaţia în care împiedicarea se
realizează prin mijloace ilicite, efectul de impunitate se produce pentru fapta
iniţială. Alături de aceşti autori şi noi credem că în aceste împrejurări se justifică
nepedepsirea tentativei la fapta iniţială, folosirea mijlocului ilicit urmând însă să
atragă răspunderea corespunzătoare calificării sale juridice. De pildă, autorul pune
în ceaşca de cafea a victimei o substanţă otrăvitoare cu scopul de a-i produce
moartea. Impresionat de chinurile acesteia sparge vitrina unei farmacii şi ia un
antidot pe care-l administrează victimei, salvând-o de la moarte. Ar fi greu de
argumentat refuzul beneficiului impunităţii pentru autor în aceste împrejurări.
418
N. A. Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Alba Iulia, 1944, p. 201.
419
Raţiunea pentru care s-au introdus în legislaţia penală aceste dispoziţii privind
impunitatea autorului în cazul când acesta a împiedicat producerea rezultatului –
ca, de altfel, şi în cazul desistării – pot fi rezumate astfel: s-a apreciat că din punct
de vedere social, este mai util a-l stimula pe autor, asigurându-i impunitatea – să
împiedice producerea rezultatului – decât a lăsa să se obţină rezultatul şi a-l
pedepsi după ce infracţiunea s-a consumat. De asemenea, s-a avut în vedere că, în
condiţiile în care făptuitorul a împiedicat voluntar consumarea infracţiunii, actele de
executare nemaifiind generatoare de pericol pentru valorile sociale ocrotite de legea
penală, nu mai există temei pentru pedepsire. În sfârşit, s-a ţinut seama de faptul
că împiedicarea producerii rezultatului caracterizează în mod pozitiv persoana
făptuitorului şi pune în lumină aptitudinea sa de a se îndrepta fără a suporta
executarea unei pedepse420.
420
I. Pascu, Drept penal. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2009, p. 183.
Existenţa cauzei de nepedepsire prevăzută în art. 34 alin. (1) C. pen. impune în

mod obligatoriu îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) Acţiunea desfăşurată de autor pentru a zădărnici survenirea rezultatului să fie

unilaterală şi voluntară, nesilită, nedeterminată de o cauză externă, ci de propria
voinţă.
Trebuie să se constate că autorul nu a fost constrâns de factori externi să renunţe

la consumarea infracţiunii. De exemplu, nu există o împiedicare a producerii
rezultatului ca urmare a transportării minorei la gara oraşului unde a fost
abandonată după ce încercase să o ucidă, fiindcă acţiunea nu a fost voluntară, ci
determinată de teama făptuitorului că va fi descoperită infracţiunea.
Cât priveşte motivele care l-au determinat pe autor să procedeze la împiedicarea

producerii rezultatului, acestea pot fi, ca şi în cazul desistării, foarte diferite. Pot fi
motive de morală sau de conştiinţă, de exemplu, căinţa, remuşcarea, mila, teama
de pedeapsă sau pot fi motive legate de interesele pe care le-ar putea satisface sau
avantajele pe care le-ar obţine prin împiedicarea producerii rezultatului acţiunii
terminate.
Câtă vreme a fost împiedicată producerea rezultatului, adică a urmării vătămătoare

pentru valoarea socială protejată prin norma de incriminare, motivele care l-au
determinat pe autor nu prezintă nicio relevanţă penală.
b) Acţiunea autorului de împiedicare a producerii rezultatului să se înfăptuiască mai

înainte de descoperirea faptei, căci numai atunci se poate discuta despre „meritul”
acestuia în împiedicarea consumării infracţiunii. Fapta se consideră „descoperită”, în
mod obişnuit, atunci când organele competente să o constate au luat cunoştinţă în
orice mod despre săvârşirea ei. Avem în vedere organele parchetului, organele de
cercetare ale poliţiei, organele de cercetare speciale, garda financiară, anumite
organe de revizie şi control. De asemenea, fapta se consideră descoperită când a
ajuns la cunoştinţa unor funcţionari publici cu atribuţii de conducere sau control,
care au obligaţia legală de a sesiza procurorul sau organele de urmărire penală de
îndată ce constată existenţa săvârşirii unei infracţiuni.
Această condiţie este îndeplinită chiar şi atunci când a ajuns la cunoştinţa altor
persoane decât cele implicate în săvârşirea ei. Nu se poate vorbi despre o
descoperire a faptei atunci când de comiterea acesteia au aflat alte persoane, care,
în mod necesar, trebuiau să cunoască despre săvârşirea ei (persoana vătămată, alţi
participanţi), unele persoane care din cauza stării lor psihofizice nu sunt în situaţia
de a denunţa, adică de a aduce fapta la cunoştinţa autorităţilor (minori sub 14 ani,
alienaţi mintal, surdo-muţi sau persoane solicitate chiar de autor să îl ajute cu
împiedicarea producerii rezultatului).
Dacă se constată că fapta fusese deja descoperită când autorul de bună-credinţă a

împiedicat consumarea infracţiunii, dar el nu avea cunoştinţă de acest fapt, cauza
de nepedepsire se aplică, făptuitorul beneficiind de impunitate.
c) Împiedicarea producerii rezultatului prin oricare din cele două modalităţi să fie
efectivă, izbutită, căci dacă autorul a făcut totul pentru zădărnicirea apariţiei
rezultatului însă nu a reuşit acest lucru, nu va beneficia de impunitate, dar va putea
eventual beneficia de efectul unei circumstanţe atenuante.
Rezultatul pe care îl are în vedere art. 34 C. pen. când vorbeşte de consumarea

infracţiunii se referă la urmarea vătămătoare pentru valorile sociale care constituie
o condiţie pentru existenţa infracţiunii (de exemplu, o pagubă materială la
infracţiunea de înşelăciune sau moartea victimei în caz de omor).
Nu este vorba, aşadar, nici de rezultatul infracţiunii subsecvente ce s-a putut realiza
prin efectuarea actelor de executare până în momentul intervenţiei cauzei de
impunitate – ipoteză prevăzută distinct în alin. (2) al textului art. 34 C. pen. – nici
de consecinţele civile ale faptei săvârşite421.
421
Ce se întâmplă dacă împiedicarea producerii rezultatului este urmarea mai multor

cauze printre care şi acţiunea făptuitorului? Acesta va beneficia de impunitate
numai dacă se va constata că acţiunea autorului, judecată singură, era suficientă
pentru împiedicarea consumării infracţiunii, iar acesta a avut convingerea că
acţiunea sa constituia singurul sau principalul factor care a împiedicat apariţia
rezultatului.
Cauza de impunitate va opera numai în cazul infracţiunilor materiale, de rezultat,

nu şi în cazul infracţiunilor formale deoarece acestea din urmă nu sunt condiţionate
de obţinerea unui rezultat vătămător, astfel că autorul nu are ce să împiedice
pentru a beneficia de dispoziţiile art. 34 C. pen. Totodată, împiedicarea este posibilă
numai în cazul tentativei terminate, perfecte, căci numai această modalitate a
tentativei presupune o executare terminată, susceptibilă de a produce un rezultat
vătămător422.
422
Idem, p. 137.
Menţionăm că împiedicarea producerii rezultatului nu reprezintă acelaşi lucru cu

actele prin care încearcă să repare răul produs. Astfel, restituirea lucrului furat,
restabilirea situaţiei anterioare, transportarea victimei la spital, realizate după
consumarea infracţiunii nu vor constitui cauze de nepedepsire a faptei, dar vor
putea fi apreciate ca circumstanţe atenuante.
5.
Efectele desistării voluntare şi ale împiedicării voluntare a consumării infracţiunii
Menţionăm că efectele acestor două cauze sunt explicit prevăzute în legea penală.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 34 alin. (1) noul C. pen. „Nu se
pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a
încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi
împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii”. Redactat în această
formă, art. 34 C. pen. stabileşte efectul de impunitate pentru autor în împrejurările
menţionate, stabilind şi natura juridică a măsurii aplicate, aceea de cauză de
nepedepsire a tentativei comise în împrejurările menţionate. Soluţia de impunitate
în împrejurările menţionate mai sus este, în general, admisă în majoritatea
sistemelor penale contemporane din motive de politică penală.
6.
Regimul actelor îndeplinite până la desistare sau până la împiedicarea producerii

rezultatului
Ce se întâmplă dacă actele comise de autor până în momentul desistării sau al

împiedicării producerii rezultatului sunt ele însele infracţiuni, distincte de aceea în
realizarea căreia s-a produs desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului?
Răspunsul la această întrebare este dat explicit de către art. 34 alin. (2) care
statuează „Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării
producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru
această infracţiune”.
Practica judiciară a decis, în acest sens, că, dacă inculpatul, după ce a pătruns fără
drept pe poartă în locuinţa părţii vătămate şi cu ajutorul unui cleşte a distrus
belciugul lacătului de la uşa de acces în locuinţă, pătrunzând în interior cu intenţia
de a sustrage bunuri, după care a părăsit locuinţa, dar fără a mai sustrage ceva, nu
va fi pedepsit pentru tentativă la infracţiunea de furt calificat deoarece s-a desistat,
dar va fi tras la răspundere pentru actele întreprinse până în momentul încetării
activităţii sale423.
423
C. Apel Suceava, decizia penală nr. 788/2002, în C.P.J. 2002, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003, p. 457.
Actele de executare săvârşite în scopul sustragerii bunului poartă denumirea de
acte de executare calificate, iar atunci când ele constituie o altă infracţiune – cum
este cazul prezent mai sus – autorul va fi pedepsit pentru aceasta, adică pentru
infracţiunea de distrugere şi va beneficia de impunitate în raport de tentativa de
furt calificat.
Tot aşa, în săvârşirea unui omor, după ce a administrat victimei o cantitate de

otravă, făptuitorul îi dă un antidot, salvându-i viaţa, fără însă a putea evita şi
vătămarea gravă a sănătăţii victimei. În această situaţie, autorul va fi exonerat de
pedeapsă pentru tentativa infracţiunii de omor, dar va fi sancţionat pentru
infracţiunea consumată de vătămare gravă a sănătăţii şi integrităţii corporale.
7.
Din consultarea unor coduri penale străine cu referire la reglementarea cauzelor

generale de nepedepsire – desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului –
identificăm, în raport cu legea penală română, atât asemănări, cât şi unele
deosebiri. Majoritatea codurilor penale de referire reglementează desistarea şi
împiedicarea distinct de tentativă, dar sunt şi legislaţii penale în care desistarea şi
împiedicarea rezultă din conţinutul descrierii tentativei.
8.
Codul penal italian în art. 56 alin. (3) şi alin. (4) reglementează desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului. Potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (3) dacă
vinovatul desistă voluntar la acţiunea începută, descrisă de norma de incriminare,
nu se pedepseşte, cu excepţia cazului în care activitatea efectuată până la
momentul desistării constituie în sine o infracţiune diferită. În temeiul alin. (4) al
art. 56, cel care împiedică în mod voluntar producerea rezultatului va fi pedepsit
pentru tentativă la infracţiune, iar pedeapsa se va reduce de la un sfert, la
jumătate.
9.
Codul penal german prevede desistarea în art. 24. În temeiul acestui text nu este
pedepsit pentru tentativă făptuitorul care renunţă din proprie iniţiativă la săvârşirea
faptei sau împiedică producerea rezultatului. În cazul în care fapta este comisă şi
fără participarea celui care s-a desistat, atunci acesta este apărat de pedeapsă dacă
s-a străduit din proprie iniţiativă şi în mod real să împiedice producerea rezultatului.
Dacă la infracţiune participă mai multe persoane, persoana care împiedică din
proprie iniţiativă producerea rezultatului, este apărată de pedeapsa pentru
tentativă. Totuşi, pentru a nu fi pedepsită este suficient şi faptul ca aceasta să se fi
străduit, din proprie iniţiativă şi în mod real, să împiedice comiterea infracţiunii, în
cazul în care infracţiunea nu este săvârşită fără participarea sa sau este comisă dar
ea nu a ajutat, mai înainte, în niciun fel la comiterea infracţiunii.
10.
Codul penal spaniol reglementează desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

în art. 16 alin. (2) şi (3). Potrivit dispoziţiilor acestui articol, nu răspunde penal
pentru tentativă persoana care evită în mod voluntar să înfăptuiască delictul, fie
renunţând la executarea acţiunii deja începute, fie împiedicând producerea
efectului, fără ca aceasta să fie exonerată de responsabilitate pentru faptele
comise, dacă acestea au întrunit deja elementele constitutive ale altui delict.
Când la comiterea unei fapte participă mai mulţi subiecţi activi, vor fi exoneraşi de
răspundere penală acela sau aceia care renunţă să execute acţiunea deja începută
şi împiedică sau au intenţia să împiedice în mod hotărât consumarea faptei, fără ca
aceştia să fie exoneraţi de răspunderea penală pentru faptele comise, dacă acestea
au întrunit deja elementele constitutive ale altui delict.
11.
Codul penal francez nu cuprinde o dispoziţie prin care să reglementeze desistarea şi

împiedicarea voluntară a rezultatului pentru că în concepţia legiuitorului francez,
tentativa nu există decât dacă acţiunea a fost întreruptă ori nu şi-a produs efectul
din motive independente de voinţa autorului. Dacă ar fi intervenit voinţa autorului
de a întrerupe producerea efectului, tentativa nu ar putea să existe. Aceasta
înseamnă că desistarea voluntară sau împiedicarea voluntară a rezultatului sunt
cauze de inexistenţă a tentativei şi nu cauze de nepedepsire a acesteia, ca în
sistemul celorlalte legislaţii penale, inclusiv legea penală română.
12.
Codul penal belgian, asemănător celui francez, nu reglementează desistarea şi

împiedicarea voluntară a rezultatului într-un text distinct, tot pentru motivul că
existenţa tentativei este condiţionată de constatarea întreruperii sau neproducerii
rezultatului, a unor cauze sau circumstanţe independente de voinţa autorului.

George Antoniu, Consideraţii asupra unor instituţii de drept penal general:
desistarea voluntară, participaţia, infracţiunea continuată, confiscarea specială, în
R.R.D. nr. 11/1968, p. 98; George Antoniu, Desistarea voluntară, în R.D.P. nr.
3/1995; Cosmin Libotean, Este sau nu necesar ca desistarea să intervină înainte de
descoperirea faptei?, în R.D.P. nr. 4/2003, p. 76; Gheorghiţă Mateuţ, Unele
consideraţii asupra tentativei urmate de desistare, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 80;
Ioan Molnar, Agentul provocator, în R.D.P. nr. 4/1997, p. 30.

Universul Juridic
Comentariu
I. Analiza textului
1.
În vederea efectuării evaluării minorului, instanţa va solicita serviciului de

probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde şi propuneri motivate
referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar
trebui să le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către
instanţă. Referatul de evaluare privind respectarea condiţiilor de executare a
măsurii educative sau a obligaţiilor impuse se întocmeşte în toate cazurile în care
instanţa dispune asupra măsurilor educative ori asupra modificării sau încetării
executării obligaţiilor impuse, precum şi la terminarea executării măsurii educative.
2.
În cauzele cu inculpaţi minori, organele de urmărire penală pot să solicite, atunci

când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de
probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială îşi are locuinţa
minorul, potrivit legii.
3.
În schimb, în aceleaşi cauze, instanţa de judecată are obligaţia să dispună

efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă
tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, potrivit legii. În situaţia
în care efectuarea referatului de evaluare a fost solicitată în cursul urmăririi penale,
potrivit dispoziţiilor alin. (1), dispunerea referatului de către instanţă este
facultativă.
4.
Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana
minorului din perspectivă psihocomportamentală. Referatul de evaluare se
realizează în conformitate cu structura şi conţinutul prevăzute de legislaţia specială
ce reglementează activitatea serviciilor de probaţiune. Prin referatul de evaluare,
serviciul de probaţiune solicitat poate face propuneri motivate cu privire la măsurile
educative ce pot fi luate faţă de minor.
Universul Juridic

Comentariu
I. Analiza textului
1.
Ca o consecinţă a obligaţiei serviciului de probaţiune de a informa instanţa cu

privire la comportamentul minorului sancţionat penal, aceasta poate decide
modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei
supravegheate şanse mai mari de îndreptare.
2.
Instanţa dispune fie încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus,
când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară, fie diminuarea
condiţiilor de executare, fie impunerea unor noi obligaţii.

Universul Juridic

Codul Penal.
1.
Aplicarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) raportat la art. 485 alin. (1) şi (2) C. proc.
pen., în cazul în care inculpatul, minor la data săvârşirii faptei, a devenit major.
Dispoziţiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 485 alin. (1) şi (2) din Codul de
procedură penală se interpretează în sensul că, în cazul în care inculpatul, minor la
data săvârşirii faptei, a devenit major, indiferent de momentul intervenirii
majoratului, judecata va avea loc în şedinţă nepublică (I.C.C.J., S.U., decizia nr.
31/2008, publicată în M. Of. nr. 204 din 31 martie 2009).
2.
Infractori minori. Pedeapsa prevăzută de lege. Suspendarea condiţionată a

executării pedepsei. În cazul infractorilor minori, prin „pedeapsa prevăzută de lege”
în sensul art. 81 alin. (3) C. pen. se înţelege pedeapsa rezultată din aplicarea
dispoziţiilor de reducere ale art. 109 alin. (1) C. pen. la pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită. Ca urmare, minorului i se poate suspenda condiţionat
executarea pedepsei închisorii de cel mult 3 ani şi, respectiv, de cel mult 2 ani, în
caz de concurs de infracţiuni, atunci când limita de până la 12 ani a pedepsei
prevăzute de lege este determinată de aplicarea dispoziţiei de reducere înscrise în
art. 109 alin. (1) C. pen. [C.S.J., s. pen., decizia nr. 6/1998, în „Jurisprudenţa
instanţei supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008)”, ediţie îngrijită de
Lavinia Lefterache, Iuliana Nedelcu şi Francisca Vasile, Ed. Universul Juridic,
Decizii de speţă
3.
Aplicarea unei măsuri privative de libertate. Discernământ diminuat. În speţă,

inculpatul minor C.D., în vârstă de 16 ani şi 8 luni, a întreţinut un raport sexual oral
şi anal cu victima minoră M.M., în vârstă de 9 ani şi 6 luni, împotriva voinţei
acesteia, profitând de imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa. Aşa cum
corect a apreciat instanţa de fond, fapta reţinută în sarcina inculpatului prezintă un
grad ridicat de pericol social, dedus din circumstanţele în care a avut loc, din vârsta
victimei şi din urmările acestei fapte, care este de natură a afecta îndeosebi
dezvoltarea psihică a părţii vătămate. Pe de altă parte, aşa cum rezultă din
enumerarea cuprinsă în art. 100 C. pen., gradul de pericol social al faptei săvârşite
reprezintă doar unul dintre criteriile ce trebuie avute în vedere cu ocazia
individualizării sancţiunii ce urmează a fi aplicată minorului şi, prin urmare, acesta
nu trebuie absolutizat.
În ce priveşte persoana minorului, dincolo de vârsta acestuia (nu împlinise 17 ani la

data comiterii faptei), este de observat că acesta avea un discernământ diminuat.
Este adevărat că măsura internării într-un centru de reeducare nu poate dura decât
până la împlinirea vârstei de 18 ani, însă este de observat că, potrivit art. 106 alin.
(2) C. pen., la data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea
internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru
realizarea scopului internării, ceea ce face inutilă orice temere în legătură cu
eficacitatea acestei măsuri, prin raportare la vârsta minorului (actualmente, 17 ani
şi 6 luni) (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1947/2011, disponibilă pe www.legalis.ro).
4.
Minor cu vârsta între 14 şi 16 ani. Discernământ diminuat. Potrivit dispoziţiilor art.
99 alin. (2) C. pen., minorul cu vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă
se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Or, în prezenta cauză, potrivit
raportului de expertiză psihiatrică nr. 302 din 13 martie 2007 al IML T, raportat la
fapta comisă, inculpatul E. a avut discernământ, chiar dacă acesta a fost diminuat.
În aceste condiţii, instanţa de fond a constatat că în prezenta cauză apar ca fiind
îndeplinite condiţiile de tragere a inculpatului la răspundere penală (C.A. Timişoara,
s. pen., dec. nr. 135/A/2008, disponibilă pe www.idrept.ro).
5.
Aplicarea art. 14 C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile din Codul civil în ceea ce
priveşte stabilirea răspunderii civile a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente.
Potrivit art. 99 şi următoarele din Codul penal, minorii între 14 şi 16 ani care
săvârşesc fapte penale cu discernământ şi minorii care au împlinit vârsta de 16 ani
răspund penal şi sunt ţinuţi să răspundă şi în ceea ce priveşte repararea daunelor
cauzate prin infracţiunile pe care le-au comis. Conform art. 14 alin. (1) C. proc.
pen., acţiunea civilă în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a
inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente, iar, potrivit dispoziţiilor
cuprinse în alin. (3) al aceluiaşi articol, repararea pagubei se face potrivit legii
civile. Faţă de aceste prevederi, temeiul juridic al răspunderii civile a minorilor
pentru paguba cauzată prin infracţiune îl constituie dispoziţiile Codului civil şi art.
14 C. proc. pen., la fel ca şi în cazul inculpaţilor majori (C.A. Iaşi, s. pt. cauze cu
minori şi de fam., dec. nr. 81/2006, disponibilă pe www.portal. just.ro).
6.
Minoritate. Determinarea momentului în care încetează starea de minorat. Din

probele dosarului, inclusiv recunoaşterea inculpatului, se reţine că accidentul a avut
loc la prima oră – ora 1 noaptea – a zilei de 18 noiembrie 1973, deci inculpatul S.S.
a săvârşit fapta de ucidere din culpă după împlinirea vârstei de 18 ani (ultima zi a
minoratului fiind cea din 17 noiembrie 1973, până la ora 24) şi, în consecinţă, la
comiterea faptei era major, astfel că în mod greşit prima instanţă a făcut aplicarea
dispoziţiilor art. 99, 100 şi art. 109 C. pen. Ca atare, recursul procuraturii fiind
fondat, urmează a fi admis, a se casa sentinţa atacată conform art. 379 pct. 2 C.
proc. pen. şi, înlăturându-se aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la minoritate, a
se majora pedeapsa inculpatului S.S. la 2 ani închisoare, pedeapsă care se constată
a fi graţiată condiţionat conform art. 1 şi 8 din Decretul nr. 9/1974 (T. Timiş, s.
pen., dec. nr. 899/1974, în R.R.D. nr. 11/1975, p. 65).
Doctrină
A. Boroi şi colectivul, Sistemul sancţionator al minorilor într-o viziune europeană, în
R.D.P. nr. 2/2002, p. 30; A. Boroi, Drept penal. Partea generală (conform noului
Cod penal), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 396-429; A. Crişu, Tratamentul
infractorului minor în dreptul penal şi dreptul procesual penal român. Aspecte de
drept comparat, Ed. Tipo-Aktis, Bucureşti, 2000; A. Semenescu, E.M. Semenescu,
Delincvenţa juvenilă – între răspunderea penală şi garantarea drepturilor minorilor,
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 599-613; C. Bulai, în G.
187, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, vol. II, pp. 327-368; C. Butiuc,
Răspunderea penală a minorilor, în R.D.P. nr. 4/2002, p. 32; C. Butiuc, Unele
situaţii speciale privind răspunderea penală a minorilor, în Dreptul nr. 3/2003, p.
123; C. Păun, în I. Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M.A. Hotca, C. Păun, I. Chiş, M.
Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I, pp. 650-687; C. Roşu, A. Fanu-Moca,
Reglementarea minorităţii şi a regimului sancţionator al acesteia în noul Cod penal
în comparative cu actualul Cod penal, în Dreptul nr. 5/2010, p. 75; C. Scripcaru, D.
Puşcaşu, M. Vlad, Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu
minori, Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi, 2005; C. Turianu, Răspunderea juridică
pentru faptele penale săvârşite de minori, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1995; C.G.
Martin, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte comparative privind
răspunderea penală a minorilor, în Pro Lege nr. 4/2007, p. 55; D. Tiţian, Cauzele cu
infractori minori în materie civilă şi penală. Jurisprudenţă naţională, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2006; G. Biolan, Regimul sancţionator al infractorilor minori, în Dreptul
nr. 6/2007, p. 185; G. Nicolae, Aspecte legate de tratamentul sancţionator al
minorilor, în Dreptul nr. 9/1999, p. 103; Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologie
medico-legală şi psihiatrică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983; I. Lascu,
Răspunderea penală a minorilor în viziunea noului Cod penal, în R.D.P. nr. 4/2010,
p. 38; I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp.
474-491; Institutul Naţional al Magistraturii, Justiţia pentru minori – studii teoretice
şi jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în domeniu, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti 2003; L. Herghelegiu, Făptuitor minor mai mic de 14 ani faţă de care s-a
dispus neînceperea urmăririi penale. Inculpaţi minori trimişi în judecată pentru
aceleaşi fapte. Modalităţi de soluţionare a laturii civile, în Dreptul nr. 9/2004, p.
153; L. Lefterache, Justiţia pentru minori, studii teoretice şi jurisprudenţă. Analiza
modificărilor legislative în domeniu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 67; L.
Popoviciu, E.A. Mihuţ, Consideraţii în legătură cu situaţia copilului care a săvârşit o
faptă penală şi nu răspunde penal, în Dreptul nr. 12/2007, p. 203; L.R. Popoviciu,
Răspunderea penală a minorilor, Editura Pro Universitaria, 2012; M. Iordache,
Evoluţia sistemului sancţionator al minorului infractor, în Dreptul nr. 6/2010, p.
190; M.C. Cozma, L.V. Lefterache, C.M. Crăciunescu, Justiţia pentru minori – studii
teoretice si jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în domeniu, Ed. Universul
Juridic, 2003; M.C. Kmen, R. Raţă, Răspunderea penală a minorului. Studiu de
doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; M.I. Rusu, Obstacole de
implementare a noului Cod penal în privinţa răspunderii penale a minorului, articol
publicat în Volumul „Noua legislaţie penală. Tradiţie, recodificare, reformă, progres
juridic”, vol. II, sub egida Academiei Române, Institutul de Cercetări Juridice „Acad.
Andrei Rădulescu”, şi a Asociaţiei Române de Ştiinţe Penale, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 24; O. Brezeanu, Minorul delincvent în documentele O.N.U. şi
ale Consiliului Europei, în R.D.P. nr. 3/1996, p. 39; O. Brezeanu, Minorul şi legea
penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998; O. Brezeanu, Reeducarea minorului infractor,
în R.D.P. nr. 4/2005, p. 30; P. Dungan, Regimul răspunderii penale a minorului în
noul Cod penal, în R.D.P. nr. 4/2011, p. 52; S. Rădulescu, D. Banciu, Introducere în
sociologia delincvenţei juvenile, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990; V. Dongoroz şi S.
Kahane, în V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.
Bucureşti, 2011; V. Rămureanu, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă,
522-573.


Codul Penal.
Hotărâri C.E.D.O.
1.
Cauza Javeau c. Belgiei. Principiul legalităţii. Obligaţiile organelor judiciare.

Infracţiuni continue. Art. 7 din Convenţie nu poate fi interpretat ca împiedicând
prelungirea duratei termenelor de prescripţie a răspunderii penale.
Art. 7. Articolul 7 din Convenţie nu poate fi interpretat ca împiedicând, prin efectul

aplicării imediate a legii noi de procedură, prelungirea duratei termenelor de
prescripţie a răspunderii penale, atunci când faptele nu au fost niciodată prescrise
de-a lungul timpului. Atunci când prelungirea termenului de prescripţie intervine
anterior împlinirii termenului prevăzut în legea veche, este irelevant faţă de
incidenţa art. 7 că, la data condamnării, termenul vechi de prescripţie se împlinise
(C.E.D.O., Secţia a II-a, hotărârea Javeau c. Belgiei, 22 iunie 2000, cererea nr.
33201/96, disponibilă pe www.jurisprudenta cedo.com).
2.
Cauza G. c. Franţei. Curtea Europeană a constatat că, după jurisprudenţa sa, art. 7
parag. 1 din Convenţie consacră principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei,
interzicând totodată aplicarea retroactivă a legii penale când ea ar produce efecte în
detrimentul inculpatului (a se vedea cauza Kokkinakis c. Greciei, hotărârea din 25
mai 1993). În cazul în care o lege nouă penală nu dezincriminează faptele comise
de inculpat, ci numai prevede un tratament sancţionator mai blând pentru aceste
fapte, tratament de care a profitat şi inculpatul – instanţa aplicându-i o sancţiune
mai blândă în limitele prevăzute de legea nouă –, nu există o violare a art. 7 parag.
1 din Convenţie (C.E.D.O., hotărârea din 27 septembrie 1995, în R.D.P. nr. 1/1996,
3.
Reabilitare
a) Reiterarea unei cereri de reabilitare, care a fost respinsă înainte de 1 ianuarie

1969 pentru motive de oportunitate, se poate face oricând, dispoziţiile art. 138 C.
pen. referindu-se numai la cererile de reabilitare respinse pentru neîndeplinirea
vreuneia dintre condiţiile prevăzute în art. 137 C. pen.
b) În aprecierea bunei conduite cerute condamnatului pentru obţinerea reabilitării

judecătoreşti, instanţa trebuie să aibă în vedere comportarea acestuia pe toată
perioada de timp prevăzută de art. 135 C. pen., la toate locurile de muncă unde a
lucrat, precum şi în afara acestora.
c) Competenţa de judecată a cererii de reabilitare privind o condamnare pronunţată

de un tribunal militar aparţine fie tribunalului militar care a judecat în primă
instanţă, fie instanţei civile de acelaşi grad în a cărei rază teritorială se află
domiciliul condamnatului.
d) Cererea unei persoane de a se constata judecătoreşte intervenirea reabilitării

sale de drept este admisibilă. Hotărârea prin care se admite o astfel de cerere nu
are caracter constitutiv de drepturi şi nu schimbă natura juridică a reabilitării de
drept.
e) În cazul în care în intervalul de trei ani următor executării unei pedepse de cel
mult 1 an închisoare sau amendă, aplicată pentru o infracţiune ce nu era îndreptată
contra avutului obştesc, fostul condamnat săvârşeşte una sau mai multe infracţiuni,
de art. 134 din C. pen. Această constatare apare însă lipsită de interes în cazul
respingerii cererii de reabilitare judecătorească (Plen T.S., dec. de îndrumare nr.
8/1969, în C.D. 1969, p. 63, şi în R.R.D. nr. 9/1969, p. 117, apud V. Papadopol, M.
4.
Fapte săvârşite sub imperiul Legii nr. 87/1994 şi judecarea lor după intrarea în
vigoare a Legii nr. 241/2005. În cazul faptelor săvârşite sub imperiul Legii nr.
87/1994 şi al judecării lor după intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005 pentru
prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, pot beneficia de cauzele de impunitate
sau de reducere a pedepsei reglementate de art. 10 din această lege numai cei în
sarcina cărora s-a reţinut, prin aplicarea art. 13 din Codul penal, săvârşirea unei
infracţiuni fiscale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 (I.C.C.J., decizia nr. 8
din 21 ianuarie 2008, publicată în M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008, disponibilă
pe www.scj.ro).
Decizii de speţă
5.
Consecinţe deosebit de grave. În conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) C.

pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a
cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă,
inclusiv legea penală mai favorabilă prin care se modifică înţelesul noţiunii de
„consecinţe deosebit de grave”, prevăzută în art. 146 C. pen., în sensul majorării
cuantumului pagubei materiale în raport cu care se stabileşte existenţa
consecinţelor deosebit de grave, cu efecte asupra încadrării juridice date faptei.
Potrivit deciziei nr. VII din 5 februarie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea
înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave”, instanţa nu poate schimba
apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de
„consecinţe deosebit de grave”, prevăzută în art. 146 C. pen., nu este identică cu
cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se
referă textele art. 14 şi art. 15 C. pen. (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 415/2009,
6.

condamnarea anterioară, mai mare de 6 luni, s-a împlinit termenul prevăzut de art.
117 pct. 1 C. pen. anterior (T.S., s. pen., dec. nr. 4504/1969, în C.D. 1969, p. 296,
apud T. Vasiliu şi col., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1972, p. 68).
7.
Consecinţe deosebit de grave. Deşi minimul special al pedepsei privative de

libertate în ambele reglementări este identic, maximul special prevăzut de legea
nouă fiind mai redus, urmează a se aplica aceasta. Cât priveşte împrejurarea că
legea anterioară prevedea alternativ şi pedeapsa amenzii, aceasta este irelevantă
sub aspectul determinării în speţă a legii mai favorabile, atâta timp cât, în concret,
prima instanţă s-a fixat asupra pedepsei privative de libertate (T.S., s. pen., dec.
nr. 4105/1969, nepublicată, apud T. Vasiliu şi col., Codul penal comentat şi
adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 68).
8.
Furt. Deşi prin concluziile de învinuire s-a reţinut că inculpatul a sustras mazărea de
pe terenul unei staţiuni agricole şi deci, în conformitate cu dispoziţiile în vigoare la
acea dată, fapta constituia infracţiunea de furt calificat (în paguba avutului
obştesc), în sensul art. 525 pct. 1 lit. a) C. pen. anterior, după intrarea în vigoare a
noii legislaţii penale ea nu mai constituie această infracţiune, ci furt simplu,
deoarece noul Cod penal nu mai enumeră printre cazurile de furt calificat furtul
săvârşit de pe câmp (T.S., s. pen., dec. nr. 1401/1969, în R.R.D nr. 9/1969, p.
177, apud T. Vasiliu şi col., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică,
9.
Circumstanţe atenuante. Beţia voluntară completă. Întrucât prin aplicarea

dispoziţiilor din noul Cod penal – privind încadrarea faptei şi aplicarea circumstanţei
atenuante a beţiei voluntare complete – se ajunge la o pedeapsă mai redusă,
urmează ca în cauză să se facă, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Codul penal în
vigoare, aplicarea legii penale mai favorabile şi să se pronunţe o pedeapsă în
limitele prevăzute de art. 183 şi art. 76 din noul Cod penal (T.S., s. pen., dec. nr.
938/1969, în R.R.D nr. 8/1969, p. 187, apud T. Vasiliu şi col., Codul penal
comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp. 68-69).
10.
Loviri sau alte violenţe. Anterior modificării Codului penal prin Legea nr. 6/1973,
infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. era
pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendă, iar după modificarea
sus-menţionată această infracţiune este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau amendă. Pe de altă parte, anterior modificării, art. 37 C. pen. prevedea că
pentru existenţa celui de-al doilea termen al recidivei este necesar ca cel
condamnat să fi săvârşit o nouă infracţiune, indiferent de maximul pedepsei
prevăzut de lege pentru acea infracţiune, pe când textul modificat cere, printre
altele, ca noua infracţiune comisă de condamnat să fie pedepsită cu închisoarea mai
mare de un an.
În aceste condiţii, în aplicarea principiului legii mai favorabile, instanţa nu putea să

aplice textul sancţionator în vigoare la data comiterii faptei şi modificat până la data
judecării, iar în ceea ce priveşte recidiva să considere că sunt aplicabile dispoziţiile
modificate ale art. 37 lit. b) C. pen., în vigoare la data judecării cauzei, deoarece în
acest fel se creează o a treia lege, procedeu contrar prevederilor art. 13 alin. (1) C.
pen. (T.S., s. pen., dec. nr. 198/1974, în C.D. 1974, p. 305, apud V. Papadopol, M.
11.
Infracţiuni continuate. În cazul infracţiunilor continuate, dacă unele din acţiunile

componente au fost comise sub imperiul legii anterioare, iar altele sub imperiul legii
noi, dispoziţiile art. 13 C. pen. nu sunt aplicabile, infracţiunea săvârşită – în
ansamblu – urmând a fi sancţionată potrivit acestei din urmă legi (T.S., s. pen.,
dec. nr. 121/1971, în C.D. 1971, p. 220, şi în R.R.D. nr. 6/1971, p. 158, apud V.
12.
Recidivă. Dacă, anterior datei de 1 ianuarie 1969, inculpatul a comis un delict şi

apoi o crimă, dispoziţiile referitoare la starea de recidivă nu sunt aplicabile în cazul
în care această ultimă infracţiune este judecată după intrarea în vigoare a actualului
Cod penal. A decide altfel ar însemna a încălca dispoziţiile art. 13 C. pen., deoarece,
potrivit art. 116 alin. (1) C. pen. anterior, acela care, după ce fusese condamnat
definitiv pentru un delict, a săvârşit o crimă nu era considerat recidivist (chiar dacă,
în urma constatării unei cauze de atenuare a pedepsei, pedeapsa aplicată pentru
crimă ar fi fost corecţionalizată) (T.S., s. pen., completul militar, dec. nr. 11/1971,
13.
Recidivă. În caz de succesiune a unor legi penale, pentru constatarea situaţiei de

recidivist sau nerecidivist a unui inculpat, trebuie să se ţină seama de dispoziţiile
acelei legi potrivit căreia termenul care face ineficientă recidiva – termen cuprins
între data executării pedepsei aplicate pentru prima infracţiune şi data săvârşirii
celei de-a doua infracţiuni – s-a împlinit (T.S., s. pen., dec. nr. 4044/1970, în C.D.
1970, p. 275, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică
14.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Pentru a aplica legea mai
favorabilă, în ceea ce priveşte pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi,
în urma admiterii recursului inculpatului, instanţa de judecată trebuie să ţină seama
nu numai de natura şi întinderea drepturilor interzise de lege, ci şi de durata pentru
care aceste drepturi pot fi interzise (T.S., s. pen., dec. nr. 3505/1970, în C.D. 1970,
p. 298, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în
p. 42).
15.
Delapidare – minimul şi maximul special al pedepsei prevăzute în ambele legi. Când

legea nouă prevede pentru infracţiunea săvârşită sub legea veche o pedeapsă cu un
minim special mai mic şi cu un maxim special mai mare decât pedeapsa prevăzută
de legea anterioară, iar instanţa, în aplicarea sancţiunii concrete, s-a orientat către
minimul pedepsei, legea mai favorabilă este legea nouă, care prevede un minim
special mai mic.
În speţă, pentru delapidarea unei sume de 30.000 lei, aplicând art. 236 lit. d) C.
pen. anterior (care prevedea pedeapsa de la 7 până la 10 ani închisoare), instanţa a
pronunţat pedeapsa de 7 ani închisoare, deci s-a orientat spre minimul special al
pedepsei; în consecinţă, în concret, apare ca lege mai favorabilă Codul penal actual,
care, în art. 223 alin. (2), prevede un minim special mai redus, şi anume 5 ani
închisoare, deşi maximul din acest text este superior celui prevăzut de art. 236 lit.
d) C. pen anterior (T.S., s. pen., dec. nr. 2518/1970, în R.R.D nr. 3/1971, p. 150,
16.
Prescripţia răspunderii penale. Dispoziţiile actualului Cod penal cu privire la

prescripţia răspunderii penale sunt mai favorabile în ceea ce priveşte întreruperea
cursului prescripţiei, întrucât nu prevăd ca având efect întreruptiv toate actele
procesuale de urmărire penală sau de judecată, ci numai cele care, potrivit legii,
trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal
anterior (T.S., s. pen., dec. nr. 2185/1970, în C.D. 1970, p. 277, apud V.
17.
Circumstanţe atenuante. Pentru a aplica în mod corect prevederile art. 13 C. pen.,

instanţa trebuie să examineze care dintre cele două legi succesive (în speţă, Codul
penal anterior sau Codul penal acum în vigoare) este mai favorabilă pentru infractor
şi, în baza textelor sancţionatorii – inclusiv a acelora referitoare la circumstanţele
atenuante – prevăzute de aceeaşi lege, considerată ca fiind mai favorabilă, să
fixeze pedeapsa în raport de gradul de pericol social al infractorului şi al faptei
săvârşite (T.S., s. pen., dec. nr. 939/1969, în R.R.D nr. 7/1969, p. 160, apud V.
18.
Lovituri cauzatoare de moarte, beţia voluntară completă. Potrivit art. 49 alin. (2) C.
pen., starea de beţie voluntară completă, produsă prin alcool sau alte substanţe,
poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă. În speţă,
această împrejurare a fost reţinută de prima instanţă ca scuză legală şi, în atare
situaţie, potrivit art. 129 alin. (2) C. pen anterior, la aplicarea pedepsei – pentru
infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 475 C. pen. anterior –
s-a avut în vedere că limita maximă prevăzută de lege se reduce cu o cincime, ca
urmare a prevederilor acestui text. Conform însă dispoziţiilor legale ce au intervenit
până la rămânerea definitivă a hotărârii atacate, starea de beţie are efecte mai
largi, în sensul că, conform art. 49 alin. (2), art. 74 alin. ultim şi art. 76 alin. (1) lit.
c) şi alin. (2) C. pen., atunci când minimul special al pedepsei închisorii este de trei
ani sau mai mare, aşa cum este cazul în speţă, raportat la încadrarea faptei în
textul corespunzător din actualul Cod penal – art. 183 –, pedeapsa se coboară sub
minimul special, dar nu mai jos de trei luni.
În consecinţă, întrucât aplicarea dispoziţiilor din actualul Cod penal – privind

încadrarea faptei şi aplicarea circumstanţei atenuante a beţiei voluntare complete –
duce la stabilirea unei pedepse mai reduse, urmează ca, în cauză, să se facă,
potrivit dispoziţiilor art. 13 C. pen. în vigoare, aplicarea legii penale mai favorabile
şi să se pronunţe o pedeapsă în limitele prevăzute de art. 183 şi art. 76 din acest
Cod (T.S., s. pen., dec. nr. 938/1969, în R.R.D nr. 8/1969, p. 187, apud V.
19.
Circumstanţe agravante, atenuante, cauze de agravare sau atenuare. La stabilirea

legii mai favorabile, potrivit art. 13 C. pen. urmează să se analizeze în concret, şi
nu în abstract, care anume dintre legi – în cazul fiecărui inculpat şi pentru fiecare
infracţiune, în funcţie de circumstanţele atenuante sau agravante ori de alte cauze
care atenuează sau agravează răspunderea penală – prevede condiţii mai favorabile
în ceea ce priveşte aplicarea măsurilor de constrângere. Făcând aplicarea
dispoziţiilor art. 13 C. pen., instanţa nu poate combina dispoziţii din mai multe legi,
deoarece din menţionatul text rezultă că urmează a se aplica o singură lege (T.S.,
s. pen., dec. nr. 631/1969, în C.D. 1969, p. 285, şi în R.R.D. nr. 8/196, p. 177,
20.
Minimul mai redus al legii aplicabile. Dacă, judecând sub regimul Codului penal
anterior, prima instanţă a reţinut starea de beţie ca circumstanţă atenuantă,
aplicând pedeapsa în limitele mai reduse – reducerea cu o cincime a maximului
special – prevăzute de art. 129 alin. (2) din acel Cod, instanţa de recurs, judecând
cauza în recursul inculpatului, după intrarea în vigoare a actualului Cod penal,
urmează ca, odată cu aplicarea dispoziţiilor mai favorabile ale noului Cod penal, să
dea şi circumstanţei atenuante a beţiei, constatată de prima instanţă, efectul mai
larg prevăzut de art. 76 C. pen., în sensul de a reduce sub minimul legal pedeapsa
prevăzută în noul Cod penal pentru infracţiunea respectivă (T.S., s. pen., dec. nr.
21.
Minimul mai redus al legii aplicabile. Dacă instanţa apreciază că este cazul să aplice
o pedeapsă apropiată de minimul special, ea va aplica legea care prevede un minim
mai redus, chiar dacă – în raport cu altă lege intervenită până la judecarea
definitivă a cauzei – acea lege prevede un maxim special mai ridicat (T.S., s. pen.,
dec. nr. 11/1969, în C.D. 1969, p. 281, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu
22.
Tentativă la infracţiunea de omor. Nu este admisibilă contestaţia prin care se cere

reducerea pedepsei aplicate pentru tentativă la infracţiunea de omor în baza
textelor din Codul penal anterior, întrucât dispoziţiile sancţionatorii prevăzute
pentru această faptă în Codul penal în vigoare sunt mai favorabile (T.S., s. pen.,
dec. nr. 5351/1970, în C.D. 1970, p. 280, apud V. Papadopol, M. Popovici,
23.
Tentativă la infracţiunea de omor. Pedeapsa ce se putea aplica potrivit Codului

penal anterior, în vigoare la data săvârşirii faptei, pentru tentativă la infracţiunea de
omor (art. 96, 97, raportate la art. 463) era temniţă grea de la 3 la 10 ani, în timp
ce noul Cod penal prevede ca sancţiune pentru această faptă (art. 21 raportat la
art. 174) o pedeapsă privativă de libertate de la 5-10 ani; pe de altă parte, în
determinarea legii mai favorabile, se ţine seama – potrivit art. 2 din Legea nr.
30/1968 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal – de durata pedepselor
privative de libertate, şi nu de denumirea pe care acestea o aveau în legea penală
anterioară.
În consecinţă, în cazul sus-menţionat legea mai favorabilă este Codul penal anterior
(T.S., s. pen., dec. nr. 137/1969, în C.D. 1969, p. 282, şi în R.R.D. nr. 6/1969, p.
p. 307).
24.
Reabilitare. Dacă cererea de reabilitare judecătorească formulată de condamnat

îndeplineşte toate condiţiile de fond şi de formă, cerute de art. 137 C. pen. şi art.
495 C. proc. pen., pentru a fi admisă, instanţa nu o poate respinge cu motivarea că
infracţiunea ce a format obiectul condamnării petiţionarului prezintă un caracter
deosebit de grav; o asemenea soluţie, cum şi justificarea ei, sunt fără suport legal,
deoarece dispoziţiile art. 526 C. proc. pen. anterior – care impuneau instanţelor ca,
în afara verificării condiţiilor de fond şi de formă, să aprecieze asupra oportunităţii
admiterii reabilitării – nu au mai fost menţionate în noua legislaţie penală (T.S., s.
pen., dec. nr. 2876/1971, în R.R.D. nr. 11/1971, p. 150, apud V. Papadopol, M.
25.
Recidivă. În cazul recidivei postcondamnatorii, dacă pedeapsa anterioară a fost

executată în parte, potrivit art. 39 C. pen., pedeapsa – în speţă, mai grea – aplicată
pentru infracţiunea săvârşită ulterior se contopeşte, conform art. 34, 35 C. pen., cu
restul ce a mai rămas neexecutat din prima pedeapsă; deci, practic, mai întâi se
scade timpul executat din prima pedeapsă, după care diferenţa se contopeşte cu
pedeapsa aplicată pentru ultima infracţiune săvârşită.
Dacă însă infracţiunea a doua s-a comis mai înainte de intrarea în vigoare a
actualului Cod penal, stabilirea tratamentului penal, în cazul examinat, se face
conform art. 119 C pen. anterior, care constituie legea penală mai favorabilă. Într-
adevăr, conform acestui text, dacă pedeapsa stabilită pentru infracţiunea a doua –
săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie – este mai grea decât cea stabilită
pentru prima infracţiune, se aplică ultima pedeapsă, la care, eventual, se poate
adăuga un spor; din această pedeapsă rezultantă se deduce apoi timpul executat
din pedeapsa anterioară (T.S., s. pen., dec. nr. 1802/1971, apud V. Papadopol, M.
26.
Recidivă. Întrucât pluralitatea de infracţiuni ce constituie recidiva ia naştere numai

prin comiterea celei de-a doua fapte, regimul juridic aplicabil recidivei este acela din
momentul săvârşirii ultimei infracţiuni.
În consecinţă, în cazul în care cel condamnat, sub imperiul Codului penal anterior,
la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 6 luni, pentru săvârşirea unui
delict, fără să se fi împlinit termenul prevăzut în art. 117 pct. 1 C. pen. anterior, a
comis după intrarea în vigoare a actualului Cod penal o infracţiune de omor, există
recidivă, deşi Codul penal anterior nu prevedea recidiva de la delict la crimă,
deoarece Codul penal actual, abandonând clasificarea infracţiunilor în crime şi
delicte, nu mai face nicio distincţie în raport cu această clasificare (T.S., s. pen.,
dec. nr. 2377/1970, apud V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de
27.

condamnarea anterioară (mai mare de 6 luni închisoare) s-a împlinit termenul
prevăzut în art. 117 pct. 1 C pen. anterior, înainte de 1 ianuarie 1969 (T.S., s. pen.,
dec. nr. 4504/1969, în C.D. 1969, p. 296).
Notă: În acelaşi sens, a se vedea: T.S., s. pen., dec. nr. 6723/1970; T.S., s. pen.,
dec. nr. 107/1973; T. jud. Alba, dec. pen. nr. 677/1969 (cu notă critică de I.
Hidegkuti şi o notă aprobativă de I. Fodor), în R.R.D. nr. 9/1970, p. 155; T. jud.
Timiş, dec. pen. nr. 813/1971, în R.R.D. nr. 1/1972, p. 158, apud V. Papadopol, M.
1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 364.
28.
Minori. În conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 218/1977, în cazul

săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală de către un minor între 14 şi 18 ani,
se va dispune încredinţarea acestuia colectivului în care munceşte sau învaţă, iar
potrivit art. 3 din Decret, în cazuri excepţionale, când minorii între 14-18 ani
săvârşesc fapte deosebit de grave, instanţa de judecată dispune trimiterea lor în
şcoli speciale de muncă şi reeducare pe o durată de la 2 la 5 ani.
Prin urmare, singurele măsuri ce pot fi luate faţă de minorii între 14-18 ani care
săvârşesc fapte prevăzute de legea penală sunt cele arătate în art. 2 şi 3 din
Decretul nr. 218/1977, în raport cu natura şi gravitatea faptei comise.
Prin aceste dispoziţii au fost înlăturate, implicit, unele prevederi din Codul penal
referitoare la minori, printre care şi acelea privitoare la libertatea supravegheată
29.
Minori. Din dispoziţiile art. 2 şi 3 din Decretul nr. 218/1977 – potrivit cărora
împotriva infractorilor minori se poate lua fie măsura încredinţării minorului
colectivului în care munceşte sau învaţă, fie măsura trimiterii acestuia într-o şcoală
specială de muncă şi reeducare – rezultă că prevederile art. 102 şi 103 C. pen. au
fost abrogate implicit; ca atare, faţă de această categorie de infractori nu se mai
poate lua nici măsura educativă a mustrării, nici aceea a libertăţii supravegheate
(T.S., s. pen., dec. nr. 1508/1979, în C.D. 1979, p. 367, apud V. Papadopol, M.
30.
Reabilitare. În raport cu pedeapsa aplicată condamnatului, Codul penal anterior

prevedea un termen mai scurt pentru reabilitarea judecătorească decât actualul
Cod penal, pus în aplicare la 1 ianuarie 1969.
În măsura în care termenul de reabilitare prevăzut în Codul anterior s-ar fi împlinit

până la data de 1 ianuarie 1969, chiar dacă reabilitarea judecătorească ar fi fost
solicitată ulterior, urma să se aibă în vedere acel termen, iar nu cel stabilit prin
Codul penal în vigoare.
Câtă vreme însă, în speţă, termenul din Codul penal anterior s-a împlinit după
punerea în aplicare a Codului actualmente în vigoare, se vor avea în vedere
dispoziţiile acestui din urmă Cod, referitoare la termenele şi condiţiile reabilitării
judecătoreşti, iar nu cele din Codul penal anterior (T.S., s. pen., dec. nr. 903/1976,
în C.D 1976, p. 273, şi în R.R.D. nr. 11/1976, p. 65, apud V. Papadopol, M.
31.
Minori. Întrucât la data de 16 octombrie 1990, când au săvârşit infracţiunea de

evadare din starea de deţinere preventivă, inculpaţii erau minori, iar până la
judecarea definitivă a cauzei a fost adoptată Legea nr. 104 din 1 octombrie 1992
care a abrogat Decretul nr. 218/1977 şi a repus în vigoare, cu unele modificări,
toate dispoziţiile cuprinse în Titlul V din Partea generală a Codului penal
(Minoritatea), se impune, în baza art. 13 alin. (1) C. pen., ca în cauză să se facă
aplicarea Decretului nr. 218/1977, care, spre deosebire de Codul penal, prevede
numai măsuri educative (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 119/A/1996, nr.
2/1997, p. 132, apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de Drept Penal, Studii de
practică judiciară 1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008,
p. 126).
32.
Amendă administrativă. Tribunalul a dispus achitarea inculpatului, în temeiul

prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen.,
pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 20 raportat
la art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen, cu aplicarea art. 13 din acelaşi Cod.
În baza art. 90 C. pen. s-a dispus înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea

administrativă şi s-a dispus aplicarea amenzii administrative de un milion de lei.
Apelul procurorului a fost admis, s-a înlăturat aplicarea art. 90 C. pen. şi, în baza
art. 181 alin. (3) raportat la art. 91 lit. c) din acelaşi Cod, s-a aplicat inculpatului
amenda administrativă de 10 milioane lei.
Recursurile declarate de procuror şi de inculpat sunt fondate.
Amenda aplicată inculpatului este nelegală, întrucât la data săvârşirii faptei, 10

decembrie 1999, limita maximă a acesteia era de un milion de lei, iar instanţa nu a
ţinut seama de prevederile art. 13 C. pen., potrivit cărora, în cazul în care, de la
săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau
mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Având în vedere că până la 22 noiembrie 2000 amenda administrativă prevăzută de

Codul penal era de la 100.000 de lei la un milion de lei, iar prin intrarea în vigoare a
O.U.G. nr. 207/2000 limita maximă s-a majorat la 10 milioane lei, rezultă că în
cauză legea penală mai favorabilă este cea anterioară intrării în vigoare a
Ordonanţei.
Motivarea instanţei de apel, potrivit căreia eficienţa prevederilor art. 13 C. pen.

rezultă numai din diferenţa de încadrare juridică dată faptei, este greşită, întrucât
Codul penal nu prevede niciun criteriu de determinare a legii penale mai favorabile.
Prin urmare, pentru stabilirea legii penale mai favorabile trebuie să se ţină seama
de toate normele penale care îşi pot găsi aplicarea în cauză, inclusiv de cele care
stabilesc cuantumul sancţiunilor administrative, iar instanţa are obligaţia să aplice
legea penală care este mai favorabilă inculpatului cu privire la toate măsurile
susceptibile a fi luate în cauză.
Cum legea anterioară cuprinde prevederi mai favorabile inculpatului sub aspectul
cuantumului amenzii administrative şi instanţa, în mod greşit, a aplicat inculpatului
amenda prevăzută de legea nouă, recursurile au fost admise şi s-a dispus
reducerea amenzii administrative de la 10 milioane la un milion de lei (I.C.C.J., s.
33.
Furt. În caz de succesiune a unor legi penale prin care pentru aceeaşi infracţiune
sunt prevăzute pedepse diferite, în conformitate cu art. 13 C. pen., se aplică legea
care prevede limitele cele mai mici de pedeapsă.
Dacă o faptă de furt calificat a fost săvârşită anterior completărilor şi modificărilor

aduse art. 209 C. pen. prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, nu sunt aplicabile
prevederile de agravare ale acestei legi.
Inculpatul minor a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de furt,

prevăzută în art. 208 alin. (1), şi de furt calificat, prevăzută în art. 208 alin. (1)
raportat la art. 209 alin. (1) lit. g) şi i), cu aplicarea art. 99 şi a art. 109 C. pen.,
pentru ambele infracţiuni.
S-a reţinut că, în noaptea de 3 martie 1996, inculpatul şi-a însuşit, prin efracţie,
bunuri în valoare de 400.000 de lei de la partea vătămată D.M., iar în dimineaţa
zilei de 19 septembrie 1997 şi-a însuşit o bicicletă aparţinând părţii vătămate V.V.
Împotriva sentinţei, rămasă definitivă prin neapelare, s-a declarat recurs în anulare,
susţinându-se că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii.
Recursul în anulare este fondat.
Reţinându-se că inculpatul a săvârşit fapta de însuşire a bunurilor aparţinând părţii

vătămate D.M. la 3 martie 1996, trebuia să se observe că, în urma modificării
aduse art. 209 C. pen. prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, au fost stabilite
limite mai mari ale pedepsei pentru furtul calificat.
Nerespectând prevederile art. 13 C. pen., potrivit cărora în cazul în care, de la

săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau
mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, instanţa a încadrat fapta
în art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen., astfel cum acesta a fost completat şi
modificat prin Legea nr. 140/1996, pentru care este prevăzută pedeapsa închisorii
de la 3 la 15 ani, iar nu în art. 209 lit. e) şi g) C. pen. în redactarea anterioară
adoptării acestei legi, prin care furtul săvârşit în timpul nopţii sau prin efracţie era
pedepsit cu închisoare de la 1 la 5 ani.
În acest fel, prin încălcarea prevederilor art. 13 C. pen., faptei de furt calificat
săvârşite de inculpat i s-a dat o încadrare juridică greşită, iar pedeapsa la care a
fost condamnat s-a stabilit în funcţie de alte limite decât cele prevăzute în textul de
lege ce-i era aplicabil.
Ca urmare, s-a admis recursul în anulare şi, schimbându-se încadrarea juridică a

faptei în infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art.
209 alin. (1) lit. e) şi g), cu aplicarea art. 99 şi a art. 13 C. pen., inculpatul a fost
condamnat la o pedeapsă stabilită în limitele acestor dispoziţii mai favorabile
(C.S.J., s. pen., dec. nr. 572/1999, nr. 4/2000, p. 143, în G. Antoniu, V. Brutaru,
Revista de Drept Penal. Studii de practică judiciară 1994-2007, ediţia a 2-a,
revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 127-128).
34.
Minori. Dispoziţiile art. 101 C. pen. referitoare la regimul sancţionator al minorilor,

repuse în vigoare prin Legea nr. 45/1993, nu sunt mai favorabile în raport cu
prevederile Decretului nr. 218/1977, abrogat prin aceeaşi lege, deoarece – spre
deosebire dispoziţiile acestui decret, care conţin numai măsuri educative – prevăd şi
posibilitatea aplicării unor pedepse (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr.
218/1994, nr. 1/1995, p. 129, apud G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de Drept Penal.
Studii de practică judiciară, 1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu,
Doctrină
E. Boţian, Concursul de legi penale, în R.D.P. nr. 3/2006, p. 144; I. Nariţa,
Inconsecvenţe şi imprecizii în definirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, în
Dreptul nr. 9/2011, p. 164; O. Rădulescu, P. Rosenberg, A. Tudor, Probleme
controversate privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, în Dreptul
nr. 12/2008, p. 189; T. Dascăl, Minori. Aplicarea legii penale mai favorabile. Noul
Cod penal, în R.D.P. nr. 2/2010, p. 107.


Dobrinoiu, Cod Penal

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dobrinoiu, Cod Penal

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Comentariu la articolul 62 din Noul Cod penal comentat

I. Noul Cod penal în raport cu legea anterioară

În Legea pentru aplicarea Codului penal în art. 11 se prevede că: „Dispoziţiile

Bibliografie specială selectivă

Eugen Anton, Pedepse alternative. Regimul circumstanţelor atenuante, în

Comentariu la articolul 433 din Noul Cod penal comentat

I. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară

Comentariu la articolul 431 din Noul Cod penal comentat

I. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară

Comentariu la articolul 146 din Noul Cod penal comentat

I. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară

Bibliografie specială selectivă

Florin Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed.

Comentariu la articolul 378 din Noul Cod penal comentat

I. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară

b) Obiectul material. Infracţiunea de abandon de familie nu are obiect

Dacă legiuitorul ar fi vrut să condiţioneze existenţa infracţiunii de producerea

Elementul material în cazul celei de a doua variante alternative constă

Cea de a treia variantă de realizare a elementului material al faptei de

Neplata pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească poate atrage

În legătură cu abandonul de familie este controversată în doctrină soluţia în

În varianta alternativă fapta se comite prin neexecutarea, cu rea-credinţă, de

b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de abandon de familie, urmarea

B. Latura subiectivă. Sub acest aspect, infracţiunea de abandon de familie

Nu este realizat conţinutul infracţiunii de abandon de familie nici în situaţia în

Opinia nu este împărtăşită de alţi autori2654 care consideră pe drept cuvânt că

Or, dacă obligaţia de plată a pensiei subzistă şi după ce omisiunea

În practica judiciară s-a decis că epuizarea infracţiunii nu are loc prin

În varianta alternativă prevăzută în art. 378 alin. (2) C. pen. fapta se

În cazul săvârşirii infracţiunii prin neplata cu rea-credinţă a pensiei de

Bibliografie specială selectivă

Aurelia Motoarcă, Abandonul de familie. Infracţiune continuă. Modul de

Comentariu la articolul 376 din Noul Cod penal comentat

I. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară

Napoca, 1997, pp. 462-463.

b) Subiect pasiv. În cazul faptei de bigamie, subiect pasiv este soţul

Puncte de vedere contradictorii au fost exprimate în legătură cu răspunderea

În argumentarea acestei din urmă opinii, se arată că acţiunea de încheiere a

După o opinie, la care nu ne raliem, se susţine că infracţiunea de bigamie se

Dacă participantul necăsătorit nu a cunoscut că încheie o căsătorie cu o

B. Sancţionare. Infracţiunea de bigamie, varianta tip, se sancţionează în

Comentariu la articolul 364 din Noul Cod penal comentat

I. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară

b) Obiectul material. Constă în entităţile materiale numite date informatice

Participaţia este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau

Tehnic, ne putem afla în două ipostaze ale „mutării” datelor, respectiv:

Bibliografie specială selectivă

Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

Comentariu la articolul 429 din Noul Cod penal comentat

I. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară

Comentariu la articolul 372 din Noul Cod penal comentat

I. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară

amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă, următoarele fapte:

În actuala reglementare, în alin. (3), se sancţionează mai aspru, cu

Nu constituie obiect material al acestei infracţiuni armele, muniţiile,

Bibliografie specială selectivă

Vicenţiu-Răzvan Gheorghe, Tâlhăria săvârşită de o persoană înarmată şi

Comentariu la articolul 365 din Noul Cod penal comentat

I. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară

Bibliografie specială selectivă

Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

Comentariu la articolul 287 din Noul Cod penal comentat

I. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară1970

b) Obiectul material. Dacă actele de violenţă se realizează contra bunurilor,