Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr.

Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

CURSUL NR.2

Izvoarele dreptului civil

Noţiunea de izvoare de drept civil este susceptibilă de două înţelesuri, astfel distingem între:
– izvoare de drept civil, în sens material, înțelegând prin acestea condiţiile materiale de existenţă care
generează normele acestei ramuri de drept;
– izvoare de drept civil, în sens formal, prin care se înţeleg legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului
[art. 1 alin. (1) C. civ.1]. Altfel spus, izvoarele formale ale dreptului civil sunt actele normative, înţelegând prin
acestea din urmă toate actele ce emană de la organele de stat învestite cu putere legislativă 2.
Prin lege, în sens strict (stricto sensu), se înţelege actul normativ ce emană de la autoritatea legislativă în stat,
adică Parlamentul. Includem în această categorie: Constituţia, legile constituţionale, legile ordinare şi legile
organice. Constituţia reprezintă legea fundamentală a statului3. Legile constituţionale sunt cele de revizuire a
Constituţiei4. Legile organice sunt acelea care reglementează domenii prestabilite prin dispoziţii
constituţionale5. Legile ordinare sunt cele care reglementează alte domenii decât cele ce definesc domeniul de
reglementare al legilor organice6.
Prin lege în sens larg (lato sensu) se înţelege atât legea stricto sensu, cât şi alte acte normative cu putere de lege
care însă nu emană de la Parlament. Includem în această ultimă categorie: ordonanţele şi hotărârile Guvernului 7,
ordine, instrucţiuni şi regulamentele conducătorilor organelor centrale ale administraţiei publice centrale, precum

1 Art. 1 alin. (1) C. civ. dispune: „Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului”.
2 Art. 61 alin. (1) din Constituţie dispune: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării”. (s.n.); art. 108 din Constituţie dispune: „Actele Guvernului: (1) Guvernul adoptă hotărâri şi
ordonanţe. (2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. (3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de
abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta” (s.n.). Observăm aşadar că organismele cu autoritate legislativă în stat
sunt Parlamentul şi în anumite condiţii Guvernul. La acestea se adaugă autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, care
în temeiul unor legi speciale şi în vederea asigurării scopului pentru care au fost create, pot emite/adopta acte normative cu
putere de lege, în sensul că devin obligatorii pentru unitatea administrativ teritorială respectivă, dacă este vorba de un act ce
emană de la o autoritate publică locală sau pentru domeniul pe care îl gestionează în cazul actelor normative ce emană de la
autorităţi ale administraţiei publice centrale.
3 Pentru dezvoltări, a se vedea M. SAFTA, op. cit., p. 69-70.
4 Art. 73 alin. (2) din Constituţie: „Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei”.
5 Art. 73 alin. (3) lit. a) - s) din Constituţie: „(3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi
funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul
deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea
referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărarea a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau
totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul
executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ;
l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de
Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea
administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind
raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul
general al cultelor”.
6 Art. 73 alin. (3) lit. t) din Constituţie: „t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice”.
7 Art. 108 referitor la actele Guvernului din Constituţie dispune: „(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. (2) Hotărârile se
emit pentru organizarea executării legilor. (3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi special de abilitare, în limitele şi în condiţiile
prevăzute de aceasta. (4) Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa
hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate”.

1
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

şi actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale (hotărârile Consiliului local, decizia primarului
etc.)
Aşadar izvoarele formale ale dreptului civil sunt:
– Constituţia8;
– Legea;
– Actele normative care emană de la autorităţile administraţiei publice centrale;
– Actele normative care emană de la autorităţile administraţiei publice locale;
– Legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniştri edictate înainte de 1990 în măsura în care mai sunt în
vigoare;
– Reglementările internaţionale (convenţii, tratate, pacte, acorduri) la care România a devenit parte prin
ratificare şi care, prin ratificare, au devenit parte integrantă a dreptului nostru intern;
– Reglementările instituţiilor Uniunii Europene cu aplicabilitate directă (regulamentul, decizia) şi, după caz,
efect direct în dreptul intern, dacă reglementează raporturi juridice civile. Potrivit art. 5 C. civ. dreptul Uniunii
Europene se aplică prioritar în materiile reglementate de Codul civil, indiferent de calitatea şi statutul
părţilor. În privinţa Dreptului Uniunii Europene se face distincţie între:
– dreptul originar (Tratatul privind Uniunea Europeană/TUE şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene/TFUE). Dreptul originar şi Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la 1 noiembrie 2009 „au
semnificaţia unei Constituţii a Uniunii Europene”9 şi
– dreptul comunitar derivat format din regulamente care se aplică în mod obligatoriu în toate statele
membre ale Uniunii Europene, directive/legi cadru, care nu se aplică direct, statele membre având
obligaţia să-şi armonizeze legislaţia internă în conformitate cu acestea şi Decizia comunitară a cărei
aplicabilitate este obligatorie pentru statele membre.
– Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO)
care reprezintă o interpretare a Convenţiei (aplicată în mod direct şi prioritar faţă de dreptul intern) este
obligatorie şi pe cale de consecinţă, este asimilată unui veritabil izvor formal de drept civil.
– Uzanţele. Potrivit Codului civil10 prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale. Obiceiul
reprezintă o regulă de conduită impusă prin repetarea ei în timp. Acesta poate deveni izvor formal de drept
civil numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acesta şi nu contravine ordinii publice şi bunelor
moravuri. Astfel, deşi nu îmbracă o formă scrisă, obiceiul, în măsura în care legea face trimitere expresă la
acesta, intră în conţinutul normei juridice şi din această perspectivă este asimilat unui veritabil izvor formal
de drept civil.
Uzurile profesionale reprezintă reguli care reglementează raporturile stabilite între membrii unei profesii sau,
după caz, între membri şi clienţi în exercitarea profesiei. Uzurile profesionale pot fi izvoare formale de drept
civil numai dacă:
– nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri [art. 1 alin. (4) C. civ.];
– partea interesată face dovada existenţei şi conţinutului lor [art. 1 alin. (5) teza I C. civ.]. În teza a II-a a
aceluiaşi articol se consacră o prezumţie relativă în ceea ce priveşte existenţa uzanţelor în sensul că, în
măsura în care acestea sunt publicate în culegeri elaborate de organisme autorizate în domeniu, se
prezumă că există.

8 Republicată în M. Of nr. 767 din 31 octombrie 2003.

9 M. ULIESCU (coord.), op. cit., p. 67.
10 Art. 1 alin. (6) C. civ. dispune: „În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale”.

2
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

Jurisprudenţa formată din totalitatea hotărârilor judecătoreşti, nu poate fi izvor formal de drept civil, deoarece
judecătorul aplică legea nu o creează. Totuşi pe cale de excepţie este unanim admis că jurisprudenţa Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare şi pentru dreptul civil11.
Deşi doctrina nu este unitară, apreciem că şi deciziile Curţii Constituţionale pronunţate pe excepţiile de
neconstituţionalitate, precum şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie pronunţate în recursul în interesul legii
pot fi izvoare de drept civil. Astfel, prin admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la un text de lege,
acesta nu se mai poate aplica, iar în cazul recursului în interesul legii12, al cărui scop este asigurarea unei practici
judiciare unitare, ori de câte ori soluţiile pronunţate sunt diferite ca efect al interpretării legii, dacă este admis,
interpretare stabilită de Curte devine obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti.
Doctrina formată din literatura de specialitate, deşi formulează propuneri de lege ferenda care de cele mai multe
ori devin lege, totuşi nu poate fi izvor formal de drept civil. Specialiştii, practicienii nu reprezintă un actor în procesul
legiferării, în sensul că nu au atribuţii legislative, însă, aşa cum deja am arătat, pot contribui la perfecţionarea cadrului
legislativ prin propuneri de lege ferenda riguros şi ştiinţific argumentate. Cel mai în măsură să simtă pulsul social
este practicianul, cel care pornind de la situaţia de fapt (realitatea socială este în continuă transformare), caută
instrumentul juridic care să rezolve problema desprinsă din acea situaţie de fapt. La rândul său, cercetătorul care
prin efortul său caută să identifice situaţii juridice noi care de cele mai multe ori, reclamă cu necesitate modificări
legislative, contribuie substanţial la crearea unui cadru juridic care să permită o judecată echitabilă. Desigur că, în
acest demers ştiinţific, având ca scop perfecţionarea cadrului legislativ, un rol important revine jurisprudenţei.

1.4. Normele de drept civil

1.4.1. Definiţia normei juridice

Norma juridică reprezintă o regulă de conduită generală, obligatorie şi impersonală care poate fi impusă la
nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Trăsăturile normei juridice13:
– norma juridică este generală, în sensul că se aplică unui număr nelimitat de cazuri;
– norma juridică este impersonală, în sensul că nu este edictată în considerarea unei anumite persoane; în
acest sens sunt şi normele care reglementează instituţia preşedinţiei, caz în care deşi această funcţie este
ocupată de o singură persoană, ele nu îşi pierd caracterul impersonal;
– norma juridică este obligatorie, în sensul că ea poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a
statului.

1.4.2. Structura normei juridice

Din punctul de vedere al structurii normei juridice, distingem între:

– structura logico-juridică. Din acest punct de vedere norma juridică este alcătuită din următoarele elemente:
– ipoteza – descrie împrejurările, condiţiile în prezenţa cărora se aplică dispoziţia;

11 M. ULIESCU, (coord.), op. cit., p. 68; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, Curs de Drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, 2011,
p. 11. Pentru o altă opinie, a se vedea şi C.T. UNGUREANU, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2013,
p. 16-18.
12 Art. 51 şi urm. C. proc. civ.; pentru detalii privind recursul în interesul legii, a se vedea G. BOROI, (coord.), Noul Cod de
procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-526, Ed. Hamangiu, 2013, p. 998 şi urm.
13 Pentru dezvoltări, a se vedea I.R. URS, C. TODICĂ, op. cit., p. 58.

3
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– dispoziţia – prescrie conduita pe care trebuie să o aibă o persoană în condiţiile descrise de ipoteză;
– sancţiunea – stabileşte consecinţele nerespectării dispoziţiei.
– structura tehnico-legislativă. Normele juridice sunt cuprinse în acte normative cu diferite denumiri (lege,
decret, cod etc.) adoptate de organismele competente cu respectarea unei structuri tehnico-juridice
speciale, care permite înţelegerea conţinutului acestora în procesul de interpretare şi aplicare. Structura
internă a unui act normativ cuprinde aşadar, diferite diviziuni, în funcţie de complexitatea acestuia şi de
metodologia tehnico-juridică folosită de legiuitor (cărţi, părţi, capitole, secţiuni, articole, alineate,
paragrafe). Astfel, din punct de vedere tehnico-legislativ, Codul civil este structurat în cărţi, titluri, capitole,
secţiuni, articole14. Articolul la rândul său poate cuprinde aliniate. Precizăm că norma juridică nu trebuie

14 Intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, Codul civil format din 2664 articole cuprinde 1 Titlu preliminar - Despre
legea civilă structurat în 4 capitole: Capitolul I - Dispoziţii generale, Capitolul II - Aplicarea legii civile, Capitolul 3 - Interpretarea
şi efectele legii, Capitolul IV - Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice şi 7 Cărţi după cum urmează: Cartea I –
Despre persoane, este structurată în 4 Titluri: Titlul I Dispoziţii generale; Titlul II – Persoana fizică cuprinde 3 capitole: Capitolul I
- Capacitatea civilă a persoanei fizice structurat în 3 Secţiuni intitulate: Secţiunea 1. Capacitatea de folosinţă, Secţiunea a 2-a
Capacitatea de exerciţiu, Secţiunea a 3-a Declararea judecătorească a morţii; Titlul III – Ocrotirea persoanei fizice cuprinde 4
capitole: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Tutela minorului, structurat în 6 secţiuni după cum urmează: Secţiunea 1
– Deschiderea tutelei, Secţiunea a 2-a - Tutorele, Secţiunea a 3-a – Consiliul de familie, Secţiunea a 4-a – Exercitarea tutelei,
Secţiunea a 5-a – Controlul exercitării tutelei, Secţiunea a 6-a – Încetarea tutelei; Capitolul III – Ocrotirea interzisului
judecătoresc, Capitolul IV – Curatela; Titlul IV – Persoana juridică este structurat în 6 capitole după cum urmează: Capitolul I –
Dispoziţii generale, Capitolul II – Înfiinţarea persoanei juridice structurat la rândul său în 3 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii
comune, Secţiunea a 2-a – Nulitatea persoanei juridice, Secţiunea a 3-a – Înregistrarea persoanei juridice; Capitolul III –
Capacitatea civilă a persoanei juridice este structurat în 2 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Capacitatea de folosinţă a persoanei
juridice şi Secţiunea a 2-a – Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice; Capitolul IV – Identificarea persoanei
juridice, Capitolul V – Reorganizarea persoanei juridice şi Capitolul VI – Încetarea persoanei juridice structurat în 3 secţiuni astfel:
Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Dizolvarea persoanei juridice şi Secţiunea a 3-a – Dispoziţii speciale; Titlul V
– Apărarea drepturilor nepatrimoniale; Cartea a II-a – Despre familie, este structurată în 5 Titluri: Titlul I – Dispoziţii generale,
Titlul II - Căsătoria cuprinde 7 capitole: Capitolul I – Logodna, Capitolul II – Încheierea căsătorie cuprinde 2 secţiuni: Secţiune 1 –
Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei, Secţiune a 2–a – Formalităţile pentru încheierea căsătoriei, Capitolul III –
Formalităţile ulterioare încheierii căsătoriei, Capitolul IV – Nulitatea căsătoriei cuprinde 3 secţiuni: Secţiune 1 – Nulitatea absolută
a căsătoriei, Secţiunea a 2-a – Nulitatea relativă a căsătoriei, Secţiunea a 3-a – Efectele nulităţii căsătoriei; Capitolul V – Drepturile
şi îndatoririle personale ale soţilor, Capitolul VI – Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor structurat în 5 secţiuni: Secţiunea
1 – Dispoziţii comune, Secţiunea a 2-a – Regimul comunităţii legale, Secţiunea a 3-a – Regimul separaţiei de bunuri, Secţiunea a
4-a – Regimul comunităţii convenţionale, Secţiunea a 5-a – Modificarea regimului matrimonial, Capitolul VII – Desfacerea
căsătoriei structurat în 2 secţiuni: Secţiunea 1 – Cazurile de divorţ, Secţiunea a 2-a - Efectele divorţului;Titlul III – Rudenia
structurat în 3 capitole astfel: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Filiaţia care este structurat la rândul său în 3 secţiuni
şi anume: Secţiunea 1 – Stabilirea filiaţiei, Secţiunea a 2-a – Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, Secţiunea a
3-a - Situaţia legală a copilului; Capitolul III – Adopţia structurat în 4 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea
a 2-a – Condiţiile de fond ale adopţiei, Secţiunea a 3-a – Efectele adopţiei, Secţiunea a 4-a – Încetarea adopţiei; Titlul IV –
Autoritatea părintească este structurat în 4 capitole după cum urmează: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Drepturile
şi îndatoririle părinteşti, Capitolul III – Exercitarea autorităţii părinteşti, Capitolul IV – Decăderea din exerciţiul drepturilor
părinteşti; Titlul V – Obligaţia de întreţinere structurat în 4 capitole astfel: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II –
Persoanele între care există obligaţia de întreţinere şi ordinea în care aceasta se datorează, Capitolul III – Condiţiile obligaţiei de
întreţinere, Capitolul IV – Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere; Cartea a III-a – Despre bunuri cuprinde 2 titluri: Titlul
I – Bunurile şi drepturile reale în general structurat în 2 capitole: Capitolul I – Despre bunuri în general cuprinde 2 secţiuni şi
anume: Secţiunea 1 – Despre distincţia bunurilor, Secţiunea a 2-a – Produsele bunurilor, Capitolul II – Drepturile reale în general;
Titlul II – Proprietatea privată este structurat în 5 capitole astfel: Capitolul I – Dispoziţii generale cuprinde 2 secţiuni: Secţiunea 1
– Conţinutul, întinderea şi stingerea dreptului de proprietate privată, Secţiunea a 2-a – Apărarea dreptului de proprietate privată,
Capitolul II – Accesiunea structurat în 4 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Accesiunea imobiliară
naturală, Secţiunea a 3-a – Accesiunea imobiliară artificială, Secţiunea a 4-a – Accesiune mobiliară; Capitolul III - Limitele juridice
ale dreptului de proprietate privată cuprinde 3 secţiuni după cum urmează: Secţiunea 1 – Limite legale, Secţiunea a 2-a – Limite
convenţionale, Secţiunea a 3-a – Limite judiciare; Capitolul IV – Proprietatea comună este structurat în 5 secţiuni astfel:
Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Coproprietatea obişnuită, Secţiunea a 3-a – Coproprietatea forţată, Secţiunea
a 4-a – Proprietatea comună în devălmăşie şi Secţiunea a 5-a – Partajul; Capitolul V – Proprietatea periodică; Titlul III –
Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată este structurat în 4 capitole astfel: Capitolul I – Superficia, Capitolul II –

4
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

confundată cu articolul, deoarece este posibil ca o normă juridică să fie cuprinsă în mai multe articole după
cum este posibil şi ca un articol să cuprindă mai multe norme juridice.

1.4.3. Clasificarea normelor juridice – criterii

Normele juridice se clasifică în funcţie de mai multe criterii, după cum urmează:
– în funcţie de obiectul de reglementare distingem: norme juridice constituţionale, administrative, civile,
penale etc. Din punct de vedere didactic, dreptul ca disciplină de studiu având ca obiect fenomenul juridic,
este structurat în ramuri de drept. Acestea la rândul lor se împart în două categorii pliate pe marea diviziune
a dreptului în drept public şi drept privat. Astfel, din categoria ramurilor de drept privat fac parte: dreptul
civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul internaţional privat, dreptul procesual civil,
dreptul proprietăţii intelectuale ş.a., în timp ce din categoria ramurilor de drept public fac parte: dreptul
constituţional, dreptul administrativ, dreptul internaţional public, dreptul mediului, dreptul penal, dreptul
procesual penal ş.a. Fiecare dintre aceste ramuri sunt reglementate prin norme juridice proprii. Astfel,
odată identificată natura raportului juridic, prin aplicarea criteriilor de delimitare a ramurilor de drept,
urmează a se identifica normele juridice aplicabile. Dacă raportul este de drept civil, se aplică normele

Uzufructul care la rândul său cuprinde 3 secţiuni şi anume: Secţiunea 1 - Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Drepturile şi
obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar şi Secţiunea a 3-a – Stingerea uzufructului, Capitolul III – Uzul şi abitaţia,
Capitolul IV – Servituţile structurat în 3 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Drepturile şi obligaţiile
proprietarilor, Secţiunea a 3-a – Stingerea servituţilor; Titlul IV – Fiducia; Titlul V – Administrarea bunurilor altuia cuprinde 4
capitole: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Formele de administrare structurat în 2 secţiuni: Secţiunea 1 –
Administrarea simplă, Secţiunea a 2-a – Administrarea deplină, Capitolul III – Regimul juridic al administrării structurat pe
7 secţiuni după cum urmează: Secţiunea 1 – Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar, Secţiunea a 2-a – Obligaţiile
administratorului şi ale beneficiarului în raporturile cu terţii, Secţiunea a 3-a – Inventar, garanţii şi asigurare, Secţiunea a 4-a –
Administrarea colectivă şi delegarea, Secţiunea a 5-a – Plasamentele considerate sigure, Secţiunea a 6-a – Repartiţia profiturilor
şi a pierderilor, Secţiunea a 7-a – Darea de seamă anuală; Capitolul IV – Încetarea administrării este structurat în 2 secţiuni, astfel:
Secţiunea 1 – Cauzele de încetare, Secţiunea a 2-a – Darea de seamă şi predarea bunurilor; Titlul VI – Proprietatea publică
cuprinde 2 capitole astfel: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice-
structurat în 4 secţiuni, după cum urmează: Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Dreptul de administrare,
Secţiunea a 3-a – Dreptul de concesiune, Secţiunea a 4-a – Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit; Titlul VII – Cartea funciară,
structurat în 4 capitole astfel: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Înscrierea drepturilor tabulare, Capitolul III – Notarea
unor drepturi, fapte şi raporturi juridice, Capitolul IV – Rectificarea înscrierilor de carte funciară; Titlul VIII - Posesia Titlul VIII -
Posesia este structurat în 4 capitole astfel: Capitolul I - Dispoziţii generale, Capitolul II - Viciile posesiei, Capitolul III –
Efectele posesiei, structurat în 5 secţiuni astfel: Secţiunea 1 - Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Uzucapiunea imobiliară, Secţiunea
a 3-a - Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă, Secţiunea a 4-a – Ocupaţiunea, Secţiunea a 5-a - Dobândirea
fructelor prin posesia de bună-credinţă; Capitolul IV - Acţiunile posesorii; Cartea a IV-a – Despre moştenire şi liberalităţi este
structurată în 4 titluri astfel: Titlul I – Dispoziţii referitoare la moştenire în general, structurat în 2 capitole; Titlul II – Moştenirea
legală, este structurat în 3 capitole, capitolul III fiind structurat în 5 secţiuni, Titlul III – Liberalităţile, este structurat 4 capitole,
fiecare dintre ele fiind la rândul lor structurate pe secţiuni, Titlul IV – Transmisiunea şi partajul moştenirii, structurat în 4 capitole
care la rândul lor sunt structurate pe secţiuni; Cartea a V-a – Despre obligaţii este structurată în 11 titluri astfel: Titlul I – Dispoziţii
generale, Titlul II – Izvoarele obligaţiilor, structurat în 4 capitole structurate la rândul lor pe secţiuni, Titlul III – Modalităţile
obligaţiilor structurat pe 3 capitole, Titlul IV – Obligaţiile complexe cuprinde 3 capitole structurate pe secţiuni, Titlul V –
Executarea obligaţiilor, cuprinde 3 capitole structurate pe secţiuni, Titlul VI – Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor,
structurat pe 4 capitole care la rândul lor sunt structurate pe secţiuni, Titlul VII – Stingerea obligaţiilor, structurat pe 5 capitole,
Titlul VIII – Restituirea prestaţiilor, structurat în 3 capitole, Titlul IX – Diferite contracte speciale, structurat pe 20 capitole care la
rândul lor sunt structurate pe secţiuni, Titlul X – Garanţiile personale, este structurat pe 3 capitole dintre care capitolul II este
structurat pe secţiuni; Titlul XI – Privilegiile şi garanţiile reale, structurat în 6 capitole, unele dintre acestea fiind la rândul lor
structurate pe secţiuni; Cartea a VI-a – Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor, structurat pe 3 titluri astfel:
Titlul I – Prescripţia extinctivă, structurat în 4 capitole, unele dintre acestea fiind structurate pe secţiuni, Titlul II – Regimul general
al termenelor de decădere, Titlul III – Calculul termenelor; Cartea a VII-a – Dispoziţii de Drept internaţional privat, cuprinde 2
titluri astfel: Titlul I – Dispoziţii generale, Titlul II – Conflicte de legi, structurat pe 9 capitole, unele dintre acestea fiind structurate
pe secţiuni. Cum era şi firesc la finalul acestui act normativ regăsim secţiunea Dispoziţii finale.

5
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

juridice de drept civil, dacă raportul este de drept penal, devin incidente normele juridice de drept penal
ş.a.m.d. Clasificarea normelor în funcţie de obiectul de reglementare este importantă, aşadar, pentru
procesul de identificare a normei juridice aplicabile unui raport juridic concret.
– în funcţie de caracterul conduitei prescrise de dispoziţie distingem între:
– norme juridice imperative – norme juridice de la care părţile nu se pot abate/nu se poate deroga. La
rândul lor acestea pot fi: norme juridice onerative15 – cele care prin dispoziţie prevăd obligaţia pentru
părţi de a săvârşi o anumită acţiune şi norme juridice prohibitive16 – cele care interzic expres o anumită
conduită a părţilor.
– norme juridice dispozitive – norme juridice de la care părţile pot deroga şi care la rândul lor se împart în:
norme juridice permisive17 care permit subiectelor raportului juridic civil să-şi aleagă conduita din
alternativele propuse de normă, potrivit voinţei lor şi norme juridice supletive18; – norme care stabilesc
o anumită conduită, care devine obligatorie pentru părţi numai în cazurile în care acestea, prin voinţa
lor, nu au stabilit o altă conduită. Clasificarea prezintă importanţă sub aspectul interpretării şi aplicării
normei juridice.
– în funcţie de natura interesului ocrotit prin norma juridică civilă distingem între:
– norma juridică de ordine privată prin care se urmăreşte ocrotirea unui interes individual. Normele
juridice dispozitive sunt întotdeauna norme de ordine privată, însă nu toate normele juridice de ordine
privată sunt şi norme juridice dispozitive. Admitem aşadar că normele juridice de ordine privată sunt
majoritar dispozitive ceea ce nu exclude existenţa normelor juridice de ordine privată imperative de la
care nu se poate deroga. Astfel, în cazul unei acţiuni în nulitate relativă (pentru încălcarea la încheierea
actului juridic civil a unei norme juridice ce ocroteşte un interes individual) aceasta poate fi înlăturată
prin confirmarea ulterioară a actului juridic anulabil. Altfel spus, norma juridică încălcată este de ordine
privată pentru că ocroteşte un interes individual şi este în acelaşi timp imperativă deoarece nu permite
derogarea19.
– norma juridică de ordine publică prin care se urmăreşte ocrotirea unui interes general, public. Normele
de ordine publică sunt întotdeauna şi norme imperative, dar nu toate normele imperative sunt de ordine
publică20.

15 Spre exemplu, art. 1821 alin. (1) C. civ. dispune: „La încetarea locaţiunii, locatarul este obligat să restituie bunul luat în
locaţiune în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii”.
16 Spre exemplu, art. 29 alin. (2) C. civ. dispune: „Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau
la capacitatea de exerciţiu”.
17 De regulă, normele permisive propun mai multe conduite alternative, dintre care părţile pot alege. În acest sens este şi
art. 1240 alin. (1) C. civ., care prevede că: „Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris”.
18 În cazul normelor supletive părţile sunt libere să-şi stabilească conduita şi numai dacă nu o fac devine incidentă conduita
propusă de norma juridică prin dispoziţie. În acest sens este şi art. 1666 alin. (1) C. civ.: „În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile
pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului”.
19 De exemplu, art. 1252 C. civ. dispune: „Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la
capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege”
(normă imperativă), iar potrivit art. 1261 alin. (2) C. civ., „nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri
prevăzute de lege” (normă dispozitivă).
20 Aşadar normele de ordine publică sunt întotdeauna imperative, ceea ce nu exclude faptul că nu toate normele imperative
sunt de ordine publică. Aşa cum deja am demonstrat, normele imperative pot fi şi de ordine privată (a se vedea nota nr. 2 de la
p. 11). În cazul unui act juridic afectat de o cauză de nulitate absolută (pentru încălcarea la încheierea acestuia a unei norme ce
ocroteşte un interes general), confirmarea nu este permisă decât în cazurile expres prevăzute de lege [art. 1247 alin. (4) C. civ.].

6
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– în funcţie de întinderea câmpului de aplicare distingem:

– norme de drept civil generale21 care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală
nu prevede altfel;
– norme de drept civil speciale care se aplică numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Pentru raporturile dintre profesionişti norma juridică generală, dreptul comun îl reprezintă Codul civil, în timp ce
Legea nr. 31/199022 reprezintă norma specială.
Clasificarea normelor juridice în funcţie de întinderea câmpului de aplicare este importantă din punct de vedere
practic. Astfel, dacă norma juridică generală reprezintă dreptul comun, norma juridică specială reprezintă
excepţia. Prin urmare ori de câte ori nu există o reglementare specială se aplică norma juridică generală, iar în ipoteza
în care există o normă specială aceasta se va aplica cu întâietate. Corelaţia dintre norma juridică generală şi norma
juridică specială se exprimă în adagiile: generalia specialibus non derogant (norma generală nu derogă de la norma
specială) şi specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală23). Aşadar, alegerea normei
juridice aplicabile unui raport juridic concret se face cu respectarea regulilor de mai sus 24. În timp ce, norma juridică
specială derogă de la norma juridică generală, poate fi modificată ori abrogată numai printr-o normă juridică specială
şi se aplică cu prioritate faţă de norma juridică generală, norma juridică generală nu derogă de la norma juridică
specială şi se aplică numai dacă nu există o normă juridică specială. În ceea ce priveşte modificarea sau abrogarea
unei norme juridice generale, de regulă se face tot printr-o normă juridică generală.
– în funcţie de tehnica de elaborare distingem:
– norme de drept civil determinate care la rândul lor pot fi complete (conţin toate cele trei elemente:
ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) şi
– norme de drept civil incomplete care se subclasifică în:
– norme juridice de trimitere25 – se completează cu un alt act normativ în vigoare şi
– norme juridice în alb26 – se completează cu un act normativ ce urmează a fi adoptat.
Clasificarea normelor juridice în funcţie de tehnica de elaborare prezintă importanţă sub aspectul aplicării în timp
a legii. Astfel, dacă în ceea ce priveşte normele juridice complete, aplicarea acestora nu ridică probleme, în cazul
unei norme juridice incomplete, trebuie identificată norma juridică cu care se completează, fie cea în vigoare, fie cea
în curs de elaborare.

21 În materie de contracte, Codul civil cuprinde norme juridice speciale raportat la diferite categorii de contracte numite
precum şi norme juridice generale, acestea din urmă se regăsesc în Titlul I – Dispoziţii generale din Cartea a V-a – Despre obligaţii,
cât şi în secţiunea Dispoziţii generale.
22 Legea nr. 31/1990 a fost republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
23 Potrivit art. 10 C. civ., „legile care derogă de la o normă generală (...) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute
de lege”.
24 În cazul în care se aplică o normă generală deşi există o normă specială care reglementează raportul juridic dedus judecăţii,
hotărârea pronunţată poate fi desfiinţată pentru nelegalitate.
25 Art. 194 alin. (1) lit. c) C. civ. dispune: „Persoana juridică se înfiinţează:c) în orice alt mod prevăzut de lege”. Aşadar, în ceea
ce priveşte modalităţile de înfiinţare a persoanei juridice, dispoziţiile din Codul civil se completează cu cele prevăzute în alte acte
normative. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată: „Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere
integrală şi simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie publică”.
26 Art. 216 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prevede: „În termen de 4 luni de la data publicării prezentei legi în
Monitorul Oficial al României, Partea I, Banca Naţională a României şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare vor emite norme
comune referitoare la plasamentele prezumate a fi sigure, conform art. 831 C. civ.”. În art. 831 C. civ. se prevede că: „Sunt
prezumate a fi sigure plasamentele stabilite periodic de Banca Naţională a României şi de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare”. În prezent, prin adoptarea normelor prevăzute în articolul mai sus menţionat, norma s-a transformat din normă în
alb în normă juridică de trimitere. Observăm că norma juridică în alb îşi păstrează această caracteristică pe o perioadă de timp
determinată, stabilită, de regulă prin actul normativ care face trimitere la aceasta.

7
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

Pe de altă parte, normele dihotomice, pentru care legiuitorul nu a stabilit sancţiunea, de exemplu, acest element
poate fi regăsit într-o altă normă juridică. Este cazul în care, prin norma juridică, se stabileşte atât ipoteza cât şi
dispoziţia fără să se precizeze care este sancţiunea aplicabilă în cazul în care în împrejurările descrise în ipoteză nu
se respectă conduita stabilită prin dispoziţie. Pentru identificarea acesteia, de regulă, se aplică dispoziţiile generale,
în măsura în care acestea stabilesc o sancţiune pentru încălcarea conduitei descrise în dispoziţia normei analizate. În
caz contrar, sancţiunea poate fi determinată în conţinutul unei alte norme juridice aplicabilă unui caz asemănător.

1.5. Interpretarea şi aplicarea legii civile

1.5.1. Interpretarea27 normei juridice – definiţie, necesitate, clasificare

Interpretarea este o etapă premergătoare aplicării normei, al cărei conţinut este dat de activitatea raţională de
cunoaştere a voinţei legiuitorului exprimată în norme juridice şi care are ca scop, stabilirea corectă a situaţiilor de
fapt şi aplicarea corectă a legii civile.
Necesitatea interpretării rezultă din:
– dinamica vieţii, în sensul că oricât de bine concepută ar fi norma juridică, în formularea sa, nu poate acoperi
toate cazurile la care urmează să se aplice;
– legiuitorul se exprimă, uneori, în termeni prea generali. Instanţa de judecată nu poate refuza judecarea pe
motiv că legea nu prevede sau că este întunecată ori neîndestulătoare, deoarece în caz contrar, s-ar face
vinovată de nerespectarea îndatoririi privind primirea şi soluţionarea cererilor, reglementată prin dispoziţiile
art. 5 C. proc. civ.28;
– termenii, cuvintele folosite de legiuitor în cuprinsul normei juridice, au sensuri diferite faţă de limbajul
comun29, iar formulările pot fi uneori neclare, echivoce;
– interpretarea este necesară şi pentru a lămuri eventualele contradicţii ce pot apărea între diferite acte
normative sau chiar între dispoziţiile aceluiaşi act normativ.

Clasificarea interpretării – criterii

În funcţie de organul sau persoana de la care provine distingem între:
– interpretarea oficială sau autentică30 este interpretarea făcută de organul de stat care a edictat norma
juridică supusă interpretării şi se concretizează în norme interpretative. Normele interpretative produc
efecte numai pentru viitor31. Interpretarea oficială are caracter general şi obligatoriu.

27 Interpretarea normei juridice nu trebuie confundată cu interpretarea contractului-act juridic civil, reglementată prin
dispoziţiile art. 1266-1269 C. civ., care de altfel va fi analizată în cadrul disciplinei Drept civil. Teoria obligaţiilor; pentru detalii, a
se vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, op. cit., p. 107-111.
28 Art. 5 alin. (2) C. proc. civ. dispune: „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu dispune, este neclară
sau incompletă”.
29 Potrivit art. 1221 C. civ.: „(1) Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare
considerabil mai mare, la data încheierii contractului decât valoarea propriei prestaţii. (...) (3) Leziunea poate exista şi atunci când
minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la
ansamblul circumstanţelor” (s.n.). Potrivit limbajului obişnuit, leziunea reprezintă o rană. A se vedea, în acest sens definiţia din
Dicţionarului explicativ al limbii române sau https://dexonline.ro/definitie/leziune.
30 Potrivit art. 9 alin. (1) C. civ.: „Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială”.
31 Art. 9 alin. (2) C. civ.

8
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– interpretarea jurisdicţională este interpretarea realizată de un organ de jurisdicţie (instanţă sau alt organ care,
potrivit legii, are atribuţii jurisdicţionale). Dacă interpretarea provine de la instanţele judecătoreşti, aceasta
se numeşte interpretare judiciară, reprezentând principala componentă a interpretării jurisdicţionale. O astfel
de interpretare devine obligatorie numai pentru cauza în care s-a pronunţat, cu excepţia deciziilor asupra
recursului în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi a deciziilor pronunţate de
Curtea Constituţională pe excepţiile de neconstituţionalitate, cazuri în care aceste interpretări devin
obligatorii pentru instanţe32.
– interpretarea neoficială (doctrinară) este interpretarea normelor juridice realizată în doctrină sau de către
avocat, în pledoariile sale în faţa instanţei. Această interpretare nu are caracter obligatoriu, dar poate fi
însuşită de organul căruia i se adresează. Astfel, propunerile de lege ferenda pot deveni lege lata, după cum
o pledoarie bine argumentată poate duce la soluţia urmărită 33.
În funcţie de rezultatul interpretării distingem:
– interpretarea literală (în litera legii) – interpretarea literală (ad literam) îşi găseşte aplicabilitatea ori de câte
ori se ajunge la concluzia că între norma juridică supusă interpretării şi situaţia de fapt la care se aplică există
concordanţă34;
– extensivă (în spiritul legii) – interpretarea extensivă intervine atunci când între norma juridică supusă
interpretării şi cazurile la care se aplică nu există concordanţă, în sensul că formularea legii este prea
restrânsă raportat la cazurile întâlnite în practică, motiv pentru care se impune o extindere a textului legal şi
la alte cazuri care nu s-ar încadra în litera lui. Totuşi, pe cale de excepţie, interpretarea extensivă nu-şi găseşte
aplicabilitatea în cazul:
– normei juridice ce cuprinde enumerări limitative;
– normei juridice de excepţie deoarece potrivit art. 10 C. civ.: „Legile care derogă de la o dispoziţie
generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în
cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege”;
– normei juridice care impune restrângerea aplicabilităţii la anumite situaţii juridice 35.
– restrictivă (în sprijinul legii) – interpretarea restrictivă poate interveni atunci când conţinutul formal al
normei juridice este prea general în raport cu conţinutul său real. Interpretarea restrictivă se opune
interpretării extensive, în sensul că, deşi ambele privesc lipsa concordanţei între conţinutul formal şi cel real
al unei norme juridice, neconcordanţa, în cazul interpretării restrictive, priveşte formularea prea largă a
normei juridice supusă interpretării raportat la ipotezele (cele pe care realitatea socială le oferă) la care şi-ar
găsi aplicabilitatea, motiv pentru care s-ar impune o restrângere a aplicării acesteia.
În funcţie de metoda de interpretare folosită distingem:
– interpretarea gramaticală. Interpretarea gramaticală operează cu regulile gramaticii pentru a-şi atinge
scopul final ce constă înţelegerea conţinutului unei norme juridice. Astfel, norma juridică se interpretează
pe baza regulilor gramaticii, ţinându-se seama de morfologia şi sintaxa frazei sau propoziţiei, de sensul

32 G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 42.

33 În sensul în care s-ar interpreta temeiul de drept invocat pentru susţinerea situaţiei de fapt dedusă judecăţii şi această
interpretare ar fi împărtăşită şi de către organul jurisdicţional.
34 În acest sens, a se vedea art. 12 alin. (2) C. civ.: „Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit dacă este insolvabil”.
35 Cum este cazul prezumţiilor, a se vedea în acest sens I.R. URS, C. TODICĂ, op. cit., p. 73-74.

9
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

termenilor utilizaţi şi, nu în ultimul rând, de semnele de punctuaţie. De exemplu, prezenţa particulei şi în
cadrul unei enumerări, conferă acesteia din urmă caracter limitativ 36;
– interpretarea sistematică constă în lămurirea conţinutului unei norme juridice, având în vedere legăturile
sale cu alte norme juridice fie din acelaşi act normativ, fie dintr-un alt act normativ. În practică, interpretarea
sistematică este frecvent întâlnită în determinarea domeniului de aplicare al unei norme juridice, pornind
de la calificarea acesteia ca normă juridică generală sau normă juridică specială. Odată calificată, se stabileşte
şi domeniul ei de aplicare cu respectarea principiului potrivit cu care norma generală nu derogă de la norma
specială. Deoarece norma generală reprezintă regula, iar norma specială reprezintă excepţia, aceasta din
urmă se aplică cu întâietate. Aşadar, o normă juridică generală îşi găseşte aplicabilitatea numai dacă, pentru
domeniul său de reglementare nu a fost edictată o normă juridică cu caracter special.
– interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea sensului unei norme juridice, în funcţie de finalitatea
urmărită de legiuitor precum şi de contextul istoric dat. În cazul acestei interpretări, analiza are în vedere
expunerea de motive care au determinat adoptarea actului normativ supus interpretării, preambulul,
dezbaterile parlamentare şi nu în ultimul rând contextul social-istoric care au determinat necesitatea unei
astfel de reglementări. Este o analiză care, pornind de la contextul social-istoric, stabileşte raţiunea pentru
care a fost adoptat actul normativ supus interpretării şi implicit finalitatea urmărită de legiuitor.
– interpretarea prin metoda analogiei (ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet) se bazează pe ideea
că, unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme juridice, trebuie dată aceeaşi soluţie. Metoda
analogiei de interpretare a unei norme juridice este folosită în practică pentru a rezolva lacunele legii. Mai
mult decât atâta, judecătorul este obligat la acest tip de interpretare având în vedere dispoziţiile art. 5
alin. (2) C. proc. civ.37
– interpretarea logică presupune desprinderea înţelesului unei norme juridice pe baza logicii
formale. Interpretarea logică a normelor juridice s-a conturat din cele mai vechi timpuri, cunoscând o
dezvoltare accentuată în dreptul roman, reflectată în cristalizarea unor reguli şi argumente de interpretare
logică, exprimate în adagii.
Potrivit doctrinei şi practicii există trei reguli de interpretare logică, după cum urmează:
– excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationes) în
sensul că normele de excepţie devin incidente numai în ipotezele la care se referă neputând fi extinse la alte
cazuri. Astfel, ca şi în cazul interpretării restrictive, sunt supuse acestei interpretări: normele juridice care
conţin enumerări limitative, normele juridice prin care sunt instituite prezumţii legale şi nu în ultimul rând
normele juridice care reglementează o excepţie. Pe de altă parte, pe baza acestei reguli de interpretare
logică, se rezolvă raportul dintre legea generală, care reprezintă regula, şi legea specială, care reprezintă
excepţia, raport exprimat în adagiile generalia specialibus non derogant (norma juridică generală nu derogă
de la norma juridică specială) şi specialia generalibus derogant (norma juridică specială derogă/se abate de
la norma juridică generală). Aşadar norma juridică specială se aplică cu întâietate, în timp ce norma juridică
generală se va aplica numai în lipsa unei norme juridice speciale.
– unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus). Potrivit acestei reguli de interpretare logică, generalitatea formulării unei norme juridice conduce
la generalitatea aplicării acesteia. În acest sens, art. 105 teza I C. civ. stabileşte că printre persoanele care

36 Art. 976 alin. (1) C. civ. dispune: „Ascendenţii privilegiaţi sunt tatăl şi mama defunctului”. Calitatea de ascendenţi privilegiaţi
o pot avea numai părinţii defunctului, după cum este indicat de prezenţa particulei şi în textul citat.
37 Art. 5 alin. (2) C. proc. civ. dispune: „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară
sau incompletă”.

10
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

pot beneficia de măsuri speciale de ocrotire sunt şi minorii, fără să se facă distincţie între minorii lipsiţi de
capacitate de exerciţiu38 (persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani) şi cei cu capacitate de exerciţiu
restrânsă39 (persoanele cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani).
– norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării, iar nu în sensul neaplicării ei (actus interpretandus est
potius ut valeat quam ut pereat). Această regulă de interpretare logică este reglementată prin dispoziţiile
art. 1268 alin. (3) C. civ.40, la materia interpretării clauzelor contractuale ceea ce pentru identitate de raţiune,
nu împiedică extinderea aplicării ei şi în cazul interpretării normelor juridice.
Aşa cum deja am menţionat, interpretarea logică se bazează şi pe argumente/principii de interpretare logică după
cum urmează:
– per a contrario reprezintă argumentul de interpretare logică care se bazează pe legea terţului exclus (tertium
non datur) în sensul că atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul (qui dicit de uno, negat de altero). De
exemplu, art. 11 C. civ. dispune: „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile
care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”. Prin aplicarea principiului per a contrario în
interpretarea acestei norme juridice rezultă că se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale
de la normele de ordine privată. Totuşi, faţă de această concluzie există rezerve, în sensul că în măsura în
care normele juridice de ordine privată sunt imperative, derogarea nu este permisă. Concluzia rezultă din
interpretarea sistematică, în cazul căreia, aşa cum deja am stabilit, pentru interpretarea corectă a unei
norme juridice se va ţine seama şi de conexiunile acesteia cu alte norme juridice din acelaşi act normativ
(Codul civil, cum este cazul în exemplul dat). Aşadar aşa cum remarca regretatul profesor Gheorghe Beleiu
„valoarea practică a acestui argument de interpretare logică este, totuşi relativă, el trebuind să fie utilizat cu
o oarecare circumspecţie căci nu tot ce nu e interzis expres, este permis, întotdeauna” 41.
– a fortiori rationae (cu atât mai mult). Acest argument de interpretare logică, justifică extinderea aplicării unei
norme juridice la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme
juridice, se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat. De exemplu, dacă, în conformitate cu dispoziţiile
art. 383 alin. (1) şi (2) C. civ.42, în urma divorţului unul dintre soţi poate să-şi păstreze numele dobândit prin
căsătorie, cu atât mai mult soţul supravieţuitor poate să-şi păstreze numele dobândit prin căsătoria care a
încetat la moartea celuilalt soţ.
– reductio ad absurdum (argumentul reducerii la absurd), este procedeul prin care se ajunge la concluzia că o
anumită soluţie propusă prin interpretarea dată este singura posibilă, deoarece orice altă susţinere ar duce
la concluzii inadmisibile, absurde. Articolul 1624 alin. (1) C. civ. stabileşte stingerea de drept, prin confuziune
a obligaţiei, dacă în cazul aceluiaşi raport obligaţional, aceeaşi persoană are atât calitatea de creditor cât şi
de debitor. Prin aplicarea argumentului reductio ad absurdum, datoria debitorului faţă de creditorul său se
stinge dacă este unicul moştenitor al acestuia din urmă, orice altă concluzie fiind absurdă.

38 În acest sens, art. 43 alin. (1) lit. a) C. civ. dispune: „(1) În afara cazurilor prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani”.
39 În acest sens, art. 41 alin. (1) C. civ. dispune: „(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu
restrânsă”.
40 Art. 1268 alin. (3) C. civ. dispune: „Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu
ar produce niciunul”.
41 GH. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V-a revăzută şi adăugită de
M. NICOLAE, P. TRUŞCĂ, Ed. Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1998, p. 67.
42 Art. 383 alin. (1) şi (2) C. civ. dispune: „(1) La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat
în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărâre de divorţ. (2) Pentru motive temeinice, justificate de
interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat
în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei”.

11
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

Aplicaţii

Identificaţi în Codul civil norme juridice onerative, norme juridice prohibitive, norme juridice permisive, norme
juridice supletive, norme juridice generale şi norme juridice speciale. Argumentaţi.

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1.Ce se înţelege prin izvor de drept civil în sens material, dar în sens formal?
2. Definiţi şi enumeraţi izvoarele formale ale dreptului civil.
3. Jurisprudenţa şi doctrina pot fi izvoare formale de drept civil? Argumentaţi.
4. Explicaţi distincţia dintre următoarele expresii: lege strico sensu, lege lato sensu, de lege lata şi de lege
ferenda.
5. Ce se înţelege prin uzanţe? În ce condiţii uzanţele pot fi izvoare formale de drept civil?
6. Definiţi norma juridică şi analizaţi elementele ce alcătuiesc structura logico-juridică a acesteia.
7. Ce corelaţie există între articol şi norma juridică?
8. Analizaţi comparativ normele juridice de ordine privată şi normele juridice imperative.
9. Analizaţi comparativ normele juridice de ordine publică şi normele juridice dispozitive.
10. Analizaţi comparativ normele juridice imperative şi normele juridice dispozitive.
11. Ce se înţelege prin interpretarea normei juridice? Analizaţi categoriile de interpretări în funcţie de criteriul
metodei de interpretare.
12. Enumeraţi şi analizaţi argumentele de interpretare logică.
13. Enumeraţi şi analizaţi regulile de interpretare logică.
14. Analizaţi comparativ interpretarea oficială şi interpretarea judiciară.
Teste grilă
1.Sunt izvoare de drept civil în sens formal:
a. condiţiile materiale de existenţă;
b. formele de exprimare a normelor juridice civile;
c. totalitatea actelor de aplicare.
2. Sunt izvoare formale de drept civil:
a. actele de aplicare;
b. doctrina şi obiceiul;
c. actele normative.
3. Prin izvoare de drept civil, în sens formal, se înţelege totalitatea:
a. actelor juridice civile;
b. actelor normative şi jurisprudenţa;
c. legilor în sens larg.
4. Sunt izvoare de drept civil, în sens formal:
a. legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului;
b. şi obiceiul şi uzurile profesionale în orice condiţii;
c. totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie civilă.
5. Sunt izvoare de drept civil, în sens material:
a. condiţiile materiale de existenţă;
b. obiceiurile;
c. morala şi bunele moravuri.
6. Prin izvor de drept civil în sens material înţelegem:
a. actele de aplicare;
b. actele normative;
c. condiţiile material de existenţă.

12
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

7. Dreptul comunitar derivat este format din:

a. regulamente, directive şi decizii comunitare;
b. Convenţia europeană a drepturilor omului şi Curtea europeană a drepturilor omului;
c. Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
8. Dreptul Uniunii Europene se aplică prioritar în materiile reglementate de Codul civil:
a. indiferent de calitatea şi statutul părţilor;
b. numai persoanelor juridice cu sediul în alt stat membru al Uniunii Europene;
c. numai apatrizilor.
9. Dintre actele normative comunitare se aplică obligatoriu în statele membre:
a. regulamentele comunitare;
b. directivele comunitare;
c. deciziile comunitare.
10. Prin expresia de lege lata se înţelege, potrivit:
a. legii în vigoare;
b. actului de aplicare;
c. legii fundamentale.
11. Prin expresia de lege ferenda se înţelege:
a. potrivit legii în vigoare;
b. conform actului de aplicare;
c. propuneri pentru viitor cu privire la modificarea unui act normativ existent sau adoptarea unui nou
act normativ.
12. Prin lege stricto sensu se înţelege:
a. orice lege ordinară;
b. numai legile organice;
c. şi Constituţia.
13. Prin lege lato sensu se înţelege:
a. şi ordonanţa de Guvern;
b. şi Codul civil;
c. numai actele normative care emană de la autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale.
14. Codul civil reprezintă o lege:
a. constituţională;
b. ordinară;
c. organică.
15. În funcţie de rezultatul interpretării, distingem între interpretarea:
a. literală, sistematică şi oficială;
b. gramaticală, sistematică şi logică;
c. restrictivă, extensivă şi literală.
16. În funcţie de persoana de la care provine, interpretarea poate fi:
a. sistematică şi logică;
b. oficială şi neoficială;
c. judiciară şi jurisdicţională.
17. Interpretarea care provine de la judecător este:
a. judiciară;
b. obligatorie şi general doar în anumite situaţii;
c. întotdeauna obligatorie şi generală.
18. În funcţie de metoda de interpretare, interpretarea poate fi:
a. gramaticală, sistematică, logică, istorică şi oficială;
b. numai gramaticală;
c. şi logică.
19. Interpretarea sistematică:
a. operează cu argumente de interpretare logică;
b. presupune aplicarea regulii unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă;

13
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

c. presupune interpretarea unei norme juridice prin raportare la alte norme juridice din acelaşi act
normativ sau dintr-un alt act normativ.
20. Interpretarea restrictivă intervine atunci când:
a. conţinutul formal al normei juridice este prea general faţă de conţinutul său real;
b. există concordanţă între conţinutul formal al normei juridice şi conţinutul său real;
c. conţinutul formal al normei juridice este prea restrâns în raport cu conţinutul său real.
21. Interpretarea este restrictivă atunci când:
a. se ajunge la concluzia că formularea textului legal este prea largă în raport cu conţinutul său real;
b. pentru desprinderea sensului corect al normei juridice interpretate, se are în vedere legătura acesteia
cu alte norme juridice din acelaşi act normativ;
c. se ajunge la concluzia că textul legal interpretat nu coincide cu sensul real al acestuia.
22. Interpretarea oficială provine de la:
a. autorităţi ale administraţiei publice locale;
b. autoritatea legislativă;
c. autoritatea judecătorească.
23. Expresia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, reprezintă:
a. o excepţie de la regulile de interpretare;
b. o regulă de interpretare logică;
c. un argument de interpretare logică.
24. Expresia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, este utilă în cazul interpretării:
a. sistematice;
b. gramaticale;
c. logice.
25. Sunt argumente de interpretare logică:
a. unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă şi per a contrario;
b. per a contrario şi reductio ad absurdum;
c. exception est strictissimae interpretationis et aplicationis şi a fortiori.
26. Norma juridică este o regulă de conduită:
a. personală, obligatorie şi generală care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului;
b. impersonală, obligatorie şi generală care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a
statului;
c. de la care subiectele de drept civil nu pot deroga.
27. Normele juridice dispozitive:
a. sunt acele norme juridice de la care părţile pot deroga;
b. impun o anumită conduită;
c. obligă la o anumită conduită.
28. Normele juridice imperative:
a. suplinesc consimţământul părţilor dacă nu a fost exprimat;
b. permit părţilor să-şi aleagă o conduită;
c. impun părţilor o anumită conduită sau interzic părţilor o anumită conduită.
28. Corelaţia dintre norma juridică generală şi norma juridică specială constă în aceea că:
a. norma juridică generală se aplică cu întâietate;
b. se aplică numai norma juridică specială;
c. se aplică concomitent şi norma juridică generală şi norma juridică specială.
30. Structura logico-juridică a normei juridice presupune:
a. ipoteză, dispoziţie şi sancţiune;
b. articole, alineate, secţiuni, capitol, titluri, cărţi;
c. ipoteză, sancţiune şi alineat.
31. Prin act de aplicare a normei juridice civile se înţelege::
a. hotărârea judecătorească;
b. contractul civil;
c. orice lege

14
Drept civil. Teoria general Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

15