1. Edentaţia totală, terminologie, date generale.

Edentația totală reprezintă starea clinică ce se caracterizează prin absența tuturor

dinților de pe unul sau ambele maxilare, cu perturbarea consecutivă a tuturor
funcțiilor A.D.M.: masticația, fizionomia și automenținere cu elementele ei de
autoapărare, autostimulare și autoreglare.
Particularități:
-Cea mai mutilantă stare patologică a sistemului stomatognat;
-Perturbă toate funcțiile A.D.M;
-Prezintă repercursiuni sistemice;
-Necesită o dublă protezare;
-Adaptare neuro-musculară, biodinamică, a ATM;
-Stare de disconfort pînă la impact psihologic asupra pacientului.

2. Edentaţia totală, etiologia, patogeneza.

Ereditară (congenitală, primară);
Dobîndită:
Complicațiile cariei dentare;
Boala parodontală;
Tumorile cavității bucale;
Traumatismul;
Iatrogeniile:
- terapia endodontică
- protetică dentară;
- erori în prepararea dinților;
- erori ocluzale ;
3. Tabloul clinic al edentației totale, caracteristica generală.
SIMPTOMATOLOGIA SUBIECTIVA
1. Durerea in E.T.
a) hiperestezie alveolara
LA NIVEL LOCAL b) durerea fantoma
la E.T. neprotezati c) sindromul de bont dureros
e) durerea generata de procese inflamatorii, tumori,
resturi radiculare, corpi straini.
La E.T. protezati a) dureri la nivelul zonelor de sprijin i periferice ale C.P.
b) senzatii de arsura, de uscaciune a mucoasei
LA NIVEL LOCO-REGIONAL a) dureri articulare
b) dureri musculare
SIMPTOMATOLOGIA OBIECTIVA
1. SIMPTOME FACIALE
a) modificari de antropometrie faciala
b) modificari ale morfologiei faciale
c) modificari tisulare faciale.

4. Argumentarea morfo-funcțională a dereglărilor masticatorii la edentatul total.

 Tulburări funcționale masticatorii:  
-Nu se poate realiza secționarea alimentelor;
-Zdrobirea alimentelor se realizează cu ajutorul crestelor alveolare reziuduale;
-Cicluri de masticație mai frecvente;
-Formarea dificilă a bolului alimentar;
-Deglutiția fragmentelor alimentare mari cu perturbării digestiei gastrice cu stază
gastrică

5. Argumentarea morfo-funcțională a dereglărilor fizionomice la edentatul total.

-prăbușirea etajului inferior al feței;
- mandibulă proeminentă;
- Invaginarea buzelor;
-Dispariția roșului buzelor;
- Accentuarea șanțului nazo- labial și a celui labio- mentonier;
- Pierderea elasticității tegumentelor faciale;
- Accentuarea liniilor lui Langer: liniile de tensiune ale feței, care coincid cu
ridurile feței, fiind numite și linii de caracter.

6. Argumentarea morfo-funcțională a dereglărilor deglutiției la edentatul total.

- Deglutiția are ca suport:
1. Contacte dentare maximal posible ca număr în P.I.M.
2. Contracția izotonică și izometrică a mușchilor ridicători a mandibulei;
3. La contracția mușchilor coborîtori ai mandibulei, se deplasează pe verticală
osul hioid, care ridică faringele, creînd astfel condiții pentru propulsarea
bolului alimentar.
Lipsa dinților:
- dereglează stabilitatea mandibulară;
- Perturbă contracția maximă a mușchilor
mobilizatori ai mandibulei;
- Necesită implicarea grupului de mușchilor auxiliari;
7. Argumentarea morfo-funcțională a dereglărilor fonetice și psihice la
edentatul total, caracteristica.
-Cavitatea buco- faringiană completează sunetul fundamental, cu vibrații acustice
secundare numite armonicele sunetului fundamental;
-Pierderea dinților frontali determină modificarea poziției buzelor, a limbii;
-Crește spațiul liber de vorbire;
- lipsa dinților laterali conduce la hipertrofia limbii;
-Se dereglează articularea fonemelor linguale și labiale;
-Vorbire în șoaptă;

8. Modificările morfo-funcționale ale maxilarului superior la edentatul total,

caracteristica, importanța practică.
După extracţia dinţilor se produc resorbţia şi atrofia proceselor alveolare şi, în timp,
uneori chiar a oaselor maxilare.

a) Diminuarea masei osoase la un an după extracţie se sumează la 2-3 mm pentru

maxilarul superior şi la 4-5 mm pentru mandibulă;
b) Continuarea resorbţiei produce o pierdere osoasă de aproximativ 0,5 mm/an la
mandibulă şi mai puţin la maxilar;
c) Făcând o comparaţie între cele două oase maxilare, resorbţia de la mandibulă este
în total de 4 ori mai mare decât la maxilarul superior;
d) Atrofia maxilarelor poate fi:
 simetrică - când pierderea dinţilor de pe ambele hemiarcade s-a produs concomitent
sau la scurt interval de timp;
asimetrică - pierderea dinţilor de pe cele două hemiarcade a fost distanţată printr-o
lungă perioadă de timp.
e) Atrofia maxilarului superior este de obicei centripetă; în consecinţă, pe măsura
atrofiei osului, circumferinţa crestei edentate se micşorează;
f) Atrofia mandibulei este centrifugă; în consecinţă, pe măsura atrofierii, arcul
crestelor alveolare mandibulare se deschide;
g) Maxilarul superior se atrofiază mai lent decât mandibula, dar în anumite cazuri
nefericite se ajunge repede la atrofii destul de importante.

9. Atrofia apofizei alveolare la maxilă la edentatul total, clasificarea Schroder,

Doinicov, Kurleandski, importanța practică.
Dupa Schroder se deosebesc 3 tipuri de atrofii alveolare maxilare:
Tipul I
− Prezenta unei apofize alveolare pronuntate, semiovale, care uniform este
acoperita cu o mucoasa normala depasind cu mult nivelul boltii palatine.
− Are tuberozitatile bine exprimate
− Torusul palatin mai putin exprimat sau in lipsa.
− Plica trecatoare si locul de insertie a muschilor se gasesc la distanta
destul de mare de la suprafata apofizei alveolare.
− Este cel mai favorabil pt tratament protetic, deoarece formatiunile
anatomice sunt destul de exprimate si nu impiedica fixarea protezei.
Tipul II
− Prezenta unei apofizei alveolare late, din cauza atrofiei medii depasind putin
nivelul boltii palatine.
− Tuberozitatile maxialare sunt mai putin exprimate.
− Plica trecatoare si locul de insertie a muschilor se gasesc mai aproape de
suprafata apofizei alveolare comparativ cu tipul I.
− Conditii bune de tratament protetic, insa contractia brusca a muschilor in
unele cazuri poate duce la esec.
Tipul III
− Apof.alveolara este disparuta.
− Prezenta unei bolti palatine aproape plata.
− Tuberozitatile maxilare sunt atrofiate esential.
− Plica trecatoare si locul de insertie a frenumului buzei super si a muchilor se
afla la nivelul coamei apof.alvelare.
− Tratament protetic este nefavorabil.
Doinikov a mai adăugat 2 clase
− Tipul IV: apofiza alveolară bine exprimată în zona frontală și destul de
atrofiată în zonele laterale.
 *Condițiile de tratament în așa caz nu sunt favorabile, deoarece de obicei
tuberozitățile maxilare practic lipsesc și fixarea protezei prezintă dificultăți;
− Tipul V: apofiza alveolară este exprimată destul de bine în zonele
laterale și atrofiată în cea frontală.
*condițiile de tratament protetic și fixare a protezei pot fi satisfăcătoare
deoarece mult depinde de tabloul clinic.

Dupa Kurleandski
Tipul I- Apof.alveolara este inalta,iar nivelul insertiei muschilor din zonele orala
si vestibulara este la o distanta mare de varful apofizei alveolare
Tipul II- Apof.alveolara este atrofiata pana la nivelul insertiei muschilor din
zonele orala si vestibulara
Tipul III – Atrofia apofizei alveolare se pronunta mai jos de nivelul de insertiei
muschilor din zonele orala si vestibulara
Tipul IV-Se caracterizeaza cu o atrofie pronuntata in zonele laterale si mai putin
pronuntata in zona frontala
Tipul V-Atrofia apofizelor alveolare este mai pronuntata in zona frontala

10. Modificările morfo-funcționale ale mandibulei la edentatul total, caracteristica,

importanța practică.
După extracţia dinţilor se produc resorbţia şi atrofia proceselor alveolare şi, în
timp, uneori chiar a oaselor maxilare.
a) Diminuarea masei osoase la un an după extracţie se sumează la 2-3 mm pentru
maxilarul superior şi la 4-5 mm pentru mandibulă;
b) Continuarea resorbţiei produce o pierdere osoasă de aproximativ 0,5 mm/an la
mandibulă şi mai puţin la maxilar;
c) Făcând o comparaţie între cele două oase maxilare, resorbţia de la mandibulă
este în total de 4 ori mai mare decât la maxilarul superior;
d) Atrofia maxilarelor poate fi:
simetrică - când pierderea dinţilor de pe ambele hemiarcade s-a produs
concomitent sau la scurt interval de timp;
asimetrică - pierderea dinţilor de pe cele două hemiarcade a fost distanţată printr-o
lungă perioadă de timp.
e) Atrofia maxilarului superior este de obicei centripetă; în consecinţă, pe măsura
atrofiei osului, circumferinţa crestei edentate se micşorează;
f) Atrofia mandibulei este centrifugă; în consecinţă, pe măsura atrofierii, arcul
crestelor alveolare mandibulare se deschide;
g) Maxilarul superior se atrofiază mai lent decât mandibula, dar în anumite cazuri
nefericite se ajunge repede la atrofii destul de importante.

11. Atrofia apofizei alveolare la mandibulă la edentatul total, clasificarea Koller,

importanța practică.
Dupa Kӧller se deosebesc 4 tipuri de atrofii alveolare mandibulare:
Tipul I
 − Apofiza alveolara prezinta o inaltime bine exprimata, egala pe toata
intinderea, resorbtia producindu-se intr-o mica masura.
− Creasta apofizei alveolare este rotunjita si favorabila pentru baza
protezei, deoarece impiedica microexcursia protezei ce poate avea loc la
miscarea mandibulei.
− Locul de insertie a muschilor si plica trecatoare a mucoasei sunt situate
la o distanta considerabila de virful apofizei alveolare.
− Tratament protetic este cel mai favorabil.
Tipul II
− Atrofia apofizei alveolare este uniforma pe toata intinderea, insa este destul
de avansata, afectind in unele cazuri si corpul mandibulei.
− Procesul de resorbtie se accentueaza si ajunge la linia oblica interna si
externa, apofiza se transforma intr-o depresiune.
− Apofiza alveolara in zona frontala deseori capata o forma ascutita, ce
impiedica protezarea.
− Locul de insertie a muschilor este situat aproape pe marginea crestei.
− Tratamentul protetic este foarte dificil. Deoarece lipsesc formatiuni
anatomice retentive, iar insertia fasciculelor musculare este aproape pe
virful crestei alveolare, ceea ce duce la miscarea protezei.
Tipul III
− Apofiza alveolara este atrofiata esential in sens lateral si mai putin frontal,
datorita faptului ca dintii laterali au fost pierduti mai timpuriu decit cei
frontali.
− Tratamentul protetic este mai favorabil fiindca atrofia apofizei alveolare in
zonele laterale nu impiedica microexcursia protezei in plan transversal.
− Zona de retentia este doar prezenta in regiunea frontala care impiedica
miscarea protezei in plan sagital – in directia antero-posterioara.
Tipul IV
− Atrofia apofizei alveolare este accentuata in zona frontala si putin
exprimata in regiunile laterale.
− Stabilizarea protezei este asigurata numai in directia transversala, pe cind
in plan sagital este foarte slaba datorita posibilitatii de alunecare a
protezei inainte.

12. Modificările morfo-funcționale ale mucoasei fixe la edentatul total,

caracteristica, importanța practică.
• Devine subțire și dureroasă la presiune;

• Poate trece din starea de mucoasă fixă în mucoasă mobilă, fără legătură cu
priostul, balantă, formînd cute și pliuri;
• Leziuni traumatice;
• Cheratinizarea mucoasei;
• Micșorarea fundului de sac vestibulare și linguale, datorită atrofiei crestei
alveolare.
Evoluţia acestui ţesut poate fi următoarea:
 a) Mucoasa nu urmează atrofia osoasă şi ca urmare deasupra crestei alveolare
mult atrofiate rămîne un strat de mucoasă ce poate fi mobilizat, balansat ca o
„creastă de cocoş” (situaţie comparată cu aspectul unui om care a slăbit brusc).
În aşa caz se recomandă îndepărtarea chirurgicală a mucoasei respective.
Atunci cînd acest lucru nu este posibil, se recomandă tehnici speciale de
amprentare.
b) Mucoasa fixă se îngroaşă. Creşte stratul submucos între periost şi mucoasă.
În aceste zone mucoasa are o rezilienţă mare.
c) Mucoasa devine foarte subţire-deosebit de sensibilă (în special pe torusul
maxilar, torusul mandibular, sau chiar pe crestele edentate), suportînd cu
greu presiunile.
d) Rugile palatine devin şterse.
e) La mandibulă în cazurile de atrofie mucoasa simplă se reduce la o linie s-au
dispare complet.
f) În urma resorbţiei osului alveolar fundurile de sac vestibulare se apropie de
muchia crestelor.

13. Modificările morfo-funcționale ale mușchilor sistemului stomatognat la

edentatul total, caracteristica, importanța practică.
• Se dereglează distanța dintre punctele de inserție a mușchilor;

• Inserția mandibulară a mușchilor planșeului bucal se apropie de creasta

alveolară;
• Limba își modifică forma, volumul și activitatea prin pierderea suportului
vestibular dur;
• Se modifică tunelul muscular, cu dereglarea fixării și stabilității protezelor
dentare totale mobile;
• Se modifică tonusul muscular.
--La edentatul total muşchii ridicători ai mandibulei se contractă mai mult ca la
dentat pentru că necesită apropierea crestelor edentate pentru efectuarea
masticaşiei, ce produce o scurtare a muşchilor (fascicului vertical al maseterului şi
fasciculelor posterioare ale temporalului).
--Muşchii suprahioidieni din aceliaşi motive suferă o întindre mai mare. Prin
atrofia osului alveolar muşchiul milohioidian se apropie de vîrful crestei.
--Muşchii oro-faciali pot suferi o modificare a tonusului normal. Acest lucru
afectează serios posibilităţile de menţinere a viitoarei proteze totale.
--Muşchii limbii se hipertrofiază în urma activităţii mai intense depuse în procesul
de masticaţie. Limba capătă, pe lîngă rolul de a insaliva şi transporta bolul
alimentar şi pe acela de a fărîmiţa alimentele de consistenţă redusă.

14. Muşchii mobilizatori (ridicători, coborâtori, propulsori) ai mandibulei, caracteristica

generală, importanța practică.
 Muşchii ridicători
- M.maseter – prin fasciculul său superficial (care se inseră superior pe marginea inferioară
a arcadei zigomatice şi inferior pe unghiul mandibulei) prin porţiunea sa cea mai anterioară
poate veni în contact cu marginea protezei mandibulare.

- M.temporal – are două fascicule: superficial şi profund, care se unesc într-un tendon ce
înconjoară apofiza coronoidă a mandibulei şi se prelungeşte pînă la trigonul retromolar, unde pot
veni în contact cu marginea posterioară a protezei inferioare.

- Muschiul pterigoidian intern are fibrele orientate oblic de sus in jos, dinspre inainte spre
inapoi si dinauntru catre inafara, realizand miscari de ridicare, propulsie si diductie a mandibulei.
Muşchii coborîtori ai mandibulei

M.milohioidian – inserţia perpendiculară a fibrelor acestui muşchi pe periferia cîmpului protetic

poate duce la mobilizarea protezei totale.

muschiul geniohioidian se prezinta ca un muschi aplatizat de sus in jos;

muschiul digastric, pantecele anterior.

Muschii propulsori ai mandibulei proiecteaza inainte osul

mandibular, realizand miscarea de propulsie. In aceasta categorie de muschi sunt
inclusi:

m. pterigoidian extern, constituit din doua fascicule: fasciculul superior

orientat usor oblic catre inafara, in jos, inapoi si fasciculul inferior cu directie
aproape orizontala. Acesta reprezinta principalul muschi propulsor;

m. maseter, prin fasciculul superficial;

m. pterigoidian intern, cu actiune propulsoare secundara.

Muşchii limbii (17 muşchi)

ne interesează în special genioglosul care se inseră pe apofizele genii şi se desfăşoară apoi în

interiorul limbii. Este o strînsă interdependenţă funcţională între contracţia genioglosului şi
contracţia milohioideanului, de aceia, jenarea contracţiei unuia dintre muşchii (o lingură prea
lungă sau o proteză prea extinsă) atrage după sine dificultăţi în contracţia celuilalt. O atenţie
deosebită trebuie deci acordată marginii linguale a lingurii individuale şi apoi a protezei în zona
linguală centrală.
Muşchii vălului palatin
Vălul palatin reprezintă limita pănă la care trebuie să se întindă baza protezei totale maxilare. El
este constituit din 5 grupuri musculare pereche.
Dintre aceştia ne interesează:

- Muşchii ridicători şi tensori ai vălului (peristafilinul extern şi intern), care modifică

poziţia palatului moale în cursul emiterii vocalei "A”.
 - Muşchii coborători ai vălului glosostafilin (palatoglos) şi faringostafilin – permit
delimitarea marginii posterioare a amprentei.
Toţi aceşti muşchi se inseră perpendicular pe periferia cîmpului protetic, de aceia marginea
lingurii individuale şi apoi a protezei trebuie să se situeze foarte exact la acest nivel. În caz
contrar, proteza nu mai are o bună menţinere sau apar leziuni de decubit.
Muşchii faringelui

Dintre aceşti muşchi ne interesază doar constrictorul superior, care prin fasciculul său
milohioidean, poate veni în contact cu proteza mandibulară în caz că aceasta este extinsă în
spaţiul retromilohioidian în această situaţie apar frecvent instabilitatea protezei şi dificultăţi în
deglutiţie.

15. Muşchii mimici caracteristica generală, importanţa practică.

Muşchii oro-faciali

În ordinea importanţei lor în proteza edentaului total, v-om prezenta

următorii muşchi oro-faciali:

1. M. buccinator – este situat în partea laterală a cavităţii bucale în grosimea

fiecîrui obraz şi are următoarele inserţii:

Superior, inserţie osoasă orizontală de la nivelul tuberozităţii pînă în dreptul

molarului I superior.
Inferior, pe faţa externă a mandibulei de-a lungul liniei oblice externe de la
trigonul retromolar pînă la primul molar inferior.

Posterior, inserţia oblică aproape verticală pe ligamentul pterigomandibular.

Anterior, fibrele se fixează pe pielea comisurii, formînd nodul comisural
(modiolus). Atît fibrele superioare cît şi cele inferioare ale buccinatorului
participă la formarea muşchiului orbicular. Cînd gura este deschisă, muşchiul
buccinator se comportă ca o perdea bine întinsă. Cînd gura este închisă,
buccinatorul formează în vestibulul superior spaţiul Eisenring şi alt spaţiu în
vestibulul inferior descris de Fish. Muşchiul buccinator are fibre dispuse paralel
cu marginea protezei şi poate contribui prin tonicitatea sa la menţinere şi
stabilitatea protezei.
2. M.orbicular al buzelor este situat în grosimea buzelor, avînd caracteristicile
unui adevărat sfincter. Fibrele sale sunt aproximativ paralele cu marginile
protezei. În timpul contracţiei se aplică pe partea vestibulară a protezelor în
dreptul dinţilor

frontali. Între orbicular şi buccinator există o anumită legătură funcţională,

datorită întrepătrunderii fibrelor musculare.

3. M.mare zigomatic „muşchiul rîsului” se inseră pe porţiunea postero-externă a

molarului şi în comisură.
4. M.micul zigomatic este situat paralel, dar mai intern faţă de marele zigomatic.
Inserţia sa inferioară este situată în buza superioară.

5. Muşchiul canin se inseră superior în fosa canină şi inferior în comisura şi

buza inferioară. Prin contracţia sa poate ridica buza inferioară sau superioară.

6. M.triunghiular al buzei inferioare are inserţie pe linia oblică externă şi alta în

modulul comisural şi prin contracţie coboară comisura.

7. M.patrat al buzei inferioare se inseră tot pe linia oblică externă în relaţii

strînse cu
triunghiularul buzei, iar cealaltă inserţie (superioară) se face în grosimea
segmentului buzei inferioare. Prin contracţia sa se răsfrînge în afară buza
inferioară.

8. M.bărbiei (mentalis) se inseră pe de o parte pe rebordul alveolar în dreptul

dinţilor frontali inferiori, iar pe de altă parte în tegumentul de pe proieminenţa
bărbiei.

Acest muşchi limitează prin inserţia sa superioară întinderea vestibulară frontală

a protezei inferioare. Toţi aceşti muşchi orofaciali au rol în menţinerea şi
stabilizarea protezelor totale cît şi în delimitarea ariei de întindere a marginilor
protezei. Această delimitare se face cu ajutorul modelării funcţionale a
marginilor lingurilor individuale şi apoi a amprentei funcţionale.
Configurarea marginilor amprentei se face prin mişcări funcţionale, care pun în funcţiune
şi muşchii orofaciali (mişcări tipice, test ca deschiderea mare a gurii, balansarea
mandibulei, râs forţat, ţuguierea buzelor, răsfrîngerea buzei inferioare etc.)

16. Modificările morfo-funcționale ale ATM la edentatul total, caracteristica,

importanța practică.

17. Complicațiile locale ale edentației totale, caracteristica, importanța practică.

ragade comisurale şi cheilite angulare (subevaluarea DVO)

stomatite protetice cu etiologie mecanică, chimico-toxică, alergică, infecţioasă
candidoza comisurilor bucale, hiperestezia alveolara, hiperplazii fibroase, creste
balante

18. Complicațiile loco-regionale și generale ale edentației totale, caracteristica,

importanța practică.
• Loco-regionale:

- zgomote articulare;
- subluxații/ luxații condilo-discale;
- -osteoartroze;
• Generale:
- Digestive
- Psihice.
 REGIONALE:
articulare:
resorbţia tuberculului articular şi a rădăcinii transverse a osului zigomatic
orizontalizarea versanţilor anteriori condilieni şi aplatizarea condililor
leziuni meniscale: deplasări ale meniscului înaintea sau înapoia condilului, cu
apariţia tulburărilor circulatorii şi a degenerescenţei fibrocartilaginoase

REGIONALE:
sindromul disfuncţional craniomandibular:
deranjamente interne ale ATM - zgomote articulare, subluxatie sau luxatie condilo-
articulară;

modificări degenerative în articulaţie care au ca rezultat final apariţia sindromului

disfuncţional dureros sau nu cranio-mandibular
GENERALE:
tulburări digestive, datorate scurtării etapei bucale a digestiei
tulburarea percepţiei gustative ce perturbă secreţia gastrică şi poate avea drept
consecinţă apariţia gastritelor, duodenitelor, etc.
tulburări psihice datorate modificărilor estetice, fonatorii şi masticatorii, ce dau
aspect de “infirm” pacientului edentat total

19. Particularitățile examenului clinic al pacientului edentat total, caracteristica

generală, importanța practică.
(pacienti puirtatoi deja de proteze sau care pentruprima data)
• Datele personale
• Motivatia
• Istoricul actualei maladii
• Istocirul vietii
Examenul feței:
1.Conturul feței
2. Expresia feței - mimică, fizionomică)
3. Simetria facială - se examinează în raport cu axul vertical al feței, care trebuie
să coincidă cu liniile interfrenulare și interincisive maxilară și mandibulară
4. Proporția etajelor
5.Colorația tegumentelor - comparativ cu regiunile învecinate
6.Integritatea tegumentelor (deformări, tumefieri, ulcerații, tumori, cicatrici,
plăgi, fistule, la care se descriu dimensiunile, forma, aspect);
7. Elemente constituiente ale feței - ochi, pleoape, nas, buze, comisuri, menton,
obraji, zone temporale, maseterine, parotidiene, urechi, tragus etc.
8. Relieful natural al feței -aspectul proeminențelor, șanțuri anatomice care pot fi
modificate în funcție de amplitudinea și localizarea edentațiilor
Palparea:
• Superficială - temperatură, umiditatea, sensibilitatea, denivelări, deformări
 • Pofundă - punctele de emergență ale trigemenului, mușchi, reliefuri osoase,
ganglioni, art. temporo-mandibulară
• Palparea glandelor salivare mari (submandibulare, parotidă, sublinguală)

• ENDOBUCAL Stabilește mai întîi dacă deschiderea gurii se face în limite

normale(aprox 3 cm) sau este limitata(dificultăți în amprentare)
• Se cercetează cu ajutorul oglinzii tonicitatea orbicularului buzelor
(interesează în adaptarea lingurii individuale,sabloanelor, montarea dintilor
frontali)
• Se examinează mucoasa mobilă ce acoperă obrajii(colorații normale sau
particulare)se controlează bridele și frenurile(direcția de inserție pentru
adaptarea marginilor lingurii,grosimea și inserția lor în raport cu creasta
alveolară și eventualitatea unor intervenții chirurgicale preprotetice)
• Mucoasa de colorație normală,groasă, aderentă este capabilă să suporte
presiuni masticatorii.Poate fi amprentata cu orice material.
Examenul substratului osos începe cu cercetarea crestei edentate maxilare

20. Particularitățile examenului paraclinic al pacientului edentat total,

caracteristica
 generală, importanța practică.

21. Diagnosticul în cazul edentației totale, elementele componentele,

caracteristica.
-maladia de baza
- complicatiile
-maladii asociate

22. Planul de tratament în cazul edentației totale, elementele componente,

 caracteristica.

23. Pregătirea pre- şi proprotetică către tratamentul cu proteza totală mobilă.

24. Proteza totală mobilă, caracteristica elementelor componente.

Proteza Totala – este un corp fizic rigid si rezistent la actiunea presiunilor masticatoare,
utilizata in terapia edentatiei totale cu scopul restaurarii arcadelor dentare si a functiilor dereglate
ale sistemului stomatognat.

Proteza totala este alcatuita din:

− Baza
− Arcadele dentare cu dinti artificiali.

Baza este alcatuita din sei unite cu o placa palatinala la maxila, iar la mandibula placa se
confunda cu versantul lingual al seii.
Baza protezei acopera toata suprafata cimpului protetic transmitind presiunile masticatoare
substratului osos prin intermediul fibromucoasei cimpului protetic.
Baza poate fi confectionata din:
− Acrilat
 − Aliaje metalice (grosimea 0.4-0.6 mm prin stantare sau turnare, cu aliaje: aur platinat sau
aliaje CrCo)
! Majorarea rezistentei bazei acrilice este posibila si prin introducerea in grosimea bazei a
unei retele metalice rigide sau a fibrelor de sticla distribuite sub forma de retea, marind astfel
rezistenta la fracturare. In caz de exostoze sau margini osoase ascutite baza in aceasta zona se
confectioneaza din doua straturi: dur si moale (baza cu captuseala).
Baza protezei prezinta 2 suprafete:
− Interna: care se afla in contact cu fibromucoasa cimpului protetic, si este caracterizata de
un microrelief identic cu cel al fibromucoasei
− Externa: orientata bucal, care se afla in contac cu limba si mucoasa obrajilor avind un
aspect lucios obtinut prin lustruire, ce favorizeaza alunecarea tesuturilor moi ce vin in
contact cu baza, nu produce leziuni tesutului mucos si nu retentioneaza resturi alimentare.
Baza protezei acopera:
− La maxila: palatul dur, apofiza alveolara, tuberozitatile si se termina in regiunea liniei
«A». Grosimea de 1.5-2.5mm
− La mandibula: in intregime apofiza alveolara, total sau partial tuberculii piriformi.
Grosimea de 1.5-2 mm. Grosimea bazei nu este uniforma. Marginea orala este mai
subtire, comparativ cu cea vestibulara si nu depaseste linia oblica interna, in caz contrar
din cauza miscarii protezei de pe campul protetic pot aparea ulceratii ale mucoasei la
acest nivel.

Arcada dentara artificiala formeaza suprafata functionala a protezei si este formata din 14
dinti artificili confectionati din acrilat sau portelan fixati prin legaturi pe cale chimica sau
prin retentii mecanice.
Dintii artificiali sunt confectionati sub forma de garnituri; pe fiecare placuta a garniturii sunt
indicate: culoarea, forma si dimensiunea.

25. Fixarea, stabilitatea și echilibrul protezei totale mobile, definiție,

caracteristica,
importanța practică.
fixarea prot tot mob – mentinerea prot tot mob pe câmpul protetic în afara
funcției(repaus)
stabilitatea prot tot mob – mentinerea in timpul functiilor, cu exceptia functiei cu
contact dento-dentar
echilibrul prot tot mob – mentinerea prot tot mob în timpul functiilor, inclusiv
functiei cu contact dento-dentar (masticatie și deglutitie).

26. Factorii obișnuiți de fixare și stabilizare a protezei totale mobile,

caracteristica,
importanța practică.
 Factorii obişnuiţi de menţinere au fost denumiţi şi factori biologici; ei
sunt reprezentaţi de: succiune, adeziune, tonicitatea musculară, presiunea
atmosferică, deglutiţie.

Factorii obişnuiţi de stabilitate sunt reprezentaţi de: retentivitatea

anatomică, situarea arcadei artificiale în zona neutră, coincidenţa dintre relaţia
centrică şi poziţia de intercuspidare maximă şi de repartizarea echilibrată a
presiunilor pe toată suprafaţa zonei de sprijin.

Factorii obişnuiţi (biologici) de menţinere.

Succiunea: este fenomenul fizic de reţinere a unui corp ce este aşezat
peste un altul cavitar, între care se crează o presiune negativă. Explicaţia
fenomenului: aerul din
cavitatea formată de pereţii interiori are o presiune mai mică decît cea
atmosferică. Diferenţa dintre presiunea atmosferică şi cea a aerului din interiorul
cavităţii reprezintă forţa care împinge cele două corpuri să rămînă în contact.

Valoarea fenomenului de succiune este mai mare cînd: 1) diferenţa dintre

presiunea atmosferică şi presiunea aerului din interior este mare; 2) volumul
spaţiului închis între cele două suprafeţe este mai mare.

Acest fenomen este aplicat la proteza totală (în cpecial la cea superioară),
dacă marginile protezei realizează o etanşiezare foarte bună la nivelul fundurilor
de sac, iar la maxilă şi în zona de trecere de la palatul dur la palatul moale.
b) Adeziunea: este reprezentată de forţa de atracţie intermoleculară ce se
manifestă la nivelul a două suprafeţe puse în contact, între care există o peliculă de
lichid. Valoarea forţei de adeziune creşte în funcţie de următoarele elemente:
1)mărimea suprafeţelor, 2) paralelismul suprafeţelor, 3) grosimea redusă a stratului
de lichid şi

4) viscozitatea lichidului.
Forţa de adeziune la maxilar are valoarea mult mai mare decît la
mandibulă, datorită dimensiunilor diferite a celor două cîmpuri protetice.

Fenomenul de adeziune apare dependent de fidelitatea materialului de

amprentare.
c) Tonicitatea musculară. Muşchii de la periferia cîmpului protetic vin în raport
cu proteza. Muşchii buccinatori şi orbicularul buzelor prezintă fibre orientate în
direcţie orizontală, paralel cu suprafeţele versantelor vestibulare ale şeilor.
Contracţia acestor muşchi aplică intim buzele şi obrajii pe versantele şeilor
protezei, menţinînd – o astfel în contact cu suprafaţa cîmpului protetic.

Tonicitatea musculară este mai evidentă la purtători vechi de proteză, la care se

manifestă ca factor principal de menţinere şi stabilitate. Sunt create şi dezvoltate

reflexe de-a lungul anilor, care declanşează contracţii musculare favorabile

pentru menţinerea protezelor pe cîmpul protetic. Aşa se explică purtarea
protezelor vechi sau chiar fracturate în două fragmente, perioade mai mari sau
mai mici de timp.
d) Presiunea atmosferică. Presiunea atmosferică este prezentată fiind evaluată la
760

mm/cm2. Valoarea creşte cu mărimea suprafeţelor, este mai mare pentru proteza
superioară.

e) Deglutiţia. Este un act reflex care se produce în relaţia centrică. Protezele sunt
împinse pe suprafeţele cîmpurilor protetice datorită contactului ocluzal dintre cele
 două arcade dentare artificiale. Coincidenţa dintre poziţia de intercuspidare
maximă şi relaţia centrică, constituie un element principal ca protezele să fie
aşezate de fiecare dată într-o singură poziţie.

27. Factorii excepționali de fixare și stabilizare a protezei totale mobile,

caracteristica, importanța practică.
Factorii excepţionali, denumiţi şi factorii mecanici, sunt reprezentaţi de:
succiunea limitată (camerele de vid, linia americană şi ventuza de cauciuc), proteze
cu magneţi, arcurile intermaxilare, implantele, prafurile şi pastele adezive.
A. Succiunea limită - este obţinută numai pentru o anumită zonă a cîmpului
protetic şi a protezei. Sunt cunoscute următoarele posibilităţi de realizare a
acestui tip de succiune:

1)Camerele cu vid sunt sunt realizate sub forma unor casete pe suprafaţa
modelului. Tehnic sunt obţinute prin aplicarea unei folii pe fuprafaţa modelului.
Forma camerei este diferită, ovală sau reniformă, localizată central pe placa
protezei cînd este una singură, sau paramedian, cînd sunt două situate la unirea
treimei anterioare cu treimea mijlocie. La mandibulă camera de vid se crează în
dreptul molarilor 2 pe partea orală a apofizei. Însă la puţin timp după utilizarea
protezelor de aşa construcţie, apare hiperplazia mucoasei care umple spaţiul
camerei.

2) Linia americană reprezintă un şanţ cu adîncimea 1 mm, care se

gravează pe
modelul definitiv pe versantul oral al crestei alveolare la maxilă şi care are o
configuraţie asemănătoare cu o parabolă. În interiorul zonei delimitate de linia
americană se formează un fel de „cameră de vid”, în care se rarefiază aerul la
aplicarea protezelor pe cîmpul protetic.

3) Ventuzele de cauciuc – ventuze sau (discuri) de cauciuc se folosesc cu

diametrul de 15 mm fixate în centrul plăcii palatine pe suprafaţa ei mucozală,
printr-un buton metalic. Aşa metodă de fixare iniţial a căpătat o utilizare largă,
 însă cu timpul, din cauza hiperplaziei fibromucoasei care umplea camera,
specialiştii s-au dezis de ea.

4) Arcurile intermaxilare – pentru confecţionarea arcurilor se folosesc

plăcuţile înguste din oţel inoxidabil cu: lungimea 6-8 cm; lăţimea 2mm; grosimea
0,3-0,4mm.

Extremităţile lor sunt fixate pe versantul vestibular corespunzător premolarilor.

Arcul este pus în poziţie curbă cu convexitatea spre posterior.

Arcurile intermaxilare prezintă mari dezavantaje: 1)retenţionează mult resturi

alimentare, 2)produc leziuni mucoasei obrajilor, 3)datorită presiunii permanente
sporesc atrofia ţesutului osos, 4)produc oboseala musculaturii ridicătoare a
mandibulei.

Din aceste motive actualmente nu sunt folosite.

5) Implantele aloplastice – sunt reprezentate de corpuri străine, întroduse
în ţesuturile celor două maxilare. Sunt folosite:

a) Implante intraosoase sub formă de şuruburi, lame sau ace, care sunt fixate în
osul crestei alveolare cu o extremitate, iar cealaltă extremitate liberă, apare sub
formă de

bont metalic în cavitatea bucală. Pe aceste implante se pot aplica sisteme tip
Dolder, sau să se fixeze alte sisteme, cum sunt capsele şi telescoapele. În prezent
au fost imaginate implante intraosoase magnetice: un pol este reprezentat de
implantul intraosos, iar celălalt pol este aşezat pe suprafaţa mucozală a şeii
protetice.

b) Implantele subperiostale, cu o configuraţie scheletizată, sunt aplicate

pe
suprafaţa osoasă a crestei alveolare acoperite de mucoperiost. Scheletul
raprezintă suportul mai multor bonturi metalice, care perforează mucoasa şi
 rămîn libere în cavitatea bucală. Proteza totală este aşezată pe aceste bonturi prin
culisare.

Substanţa sub formă de praf sau pastă este depusă pe suprafaţa mucozală a
protezei, în contact cu saliva formează o pastă mucilaginoasă, adezivă, ce are
efect 4-5 ore în menţinerea protezei.

Sunt folosite mai des în special, în perioada de adaptare cu proteze totale

şi proteze cu menţinere redusă.

28. Metodele mecanice de fixare și stabilizare a protezei totale mobile.

• Arcuri si spirale care se fizeaxa in bazele protezelor la maxila sio
mandibula in zona laterala

• Ingrelarea protezei la mandibula – prin inlocuirea dintilor artificiali din

acrilat cu dinti din aliaje inoxidabile
• Confecționarea protezei metalice integre
• Protezarea pe implante

29. Metodele biomecanice de fixare și stabilizare a protezei totale mobile,

caracteristica, importanța practică.
La baza acestei metode se află utilizarea unor formațiuni anatomice,ce asigură
retenția anatomică a protezei totale.
• Crosete gingivoalveolare,cînd apofiza alveolară în zona anterioară a maxilei
nu mai este pronunțată, se pot folosi cînd tuberozitățile maxilarensunt bine
exprimate.
• crosete din acrilat care se unesc cu baza protezei,printr-o pîrghie metalică
elastică(propuse de Kemeny)
• Betelman a propus utilizarea spațiului sublingual ,unde de la baza protezei
pornesc aripioarele din acrilat.

30. Metodele fizice de fixare și stabilizare a protezei totale mobile, caracteristica,

importanța practică.
• Aceste metode se bazează pe utilizarea unor fenomene fizice prin
intermediul cărora se ameliorează menținerea protezelor pe maxilarele
edentate.
Din aceste metode fac parte utilizarea spațiului rarefiat și respingerea magnetică.
• Camera vid . Esențialul metodei de creare a spațiului rarefiat constă în
diferența presiunii atmosferice și cea de la baza protezei. În baza protezei se
 crează o cameră,în centrul de greutate al protezei. Fibromucoasa rezilientă se
deplasează parțial în cameră, înlăturînd aerul din ea.
• Prin urmare mucoasa de pe marginea
camerei se află în contact intim cu
marginile acesteea.
• Disc de cauciuc, din cauza hiperplaziei
mucoasei , specialiștii s-au dezis de ea.
• Utilizarea placuțelor magnetice de forma
cilindrica sau in forma de”U”

31. Metoda biofizică de fixare și stabilizare a protezelor totale mobile,

caracteristica, importanța practică.
La baza acestei metode a fost pusa aplicarea legilor fizice de creare a unui
vid pe toata suprafața protezei datorita inchiderii marginale circulare a
protezei ce vine in contact cu fibromucoasa activă mobila a plicii trecatoare.
Închiderea marginala sau ,,crearea supapei’’ este posibilă atunci cînd
marginea protezei în timpul funcției devine în contact cu fibromucoasa activ
mobilă a plicii trecătoare,
Țesuturile plicii au o reziliență evidentă,cu o mobilitate nu prea mare în
timpul funcției.
În momentul deplasării fibromucoasa se mișcă concomitent după marginea
protezei și contactul intim al acestora nu se întrerupe.

32. Zona de sprigin a câmpului protetic edentat total la maxilă, caracteristica,

importanțapractică.

Cîmpul protetic maxilar şi zonele funcţionale

Zona de sprijin are substratul osos reprezentat de crestele alveolare edentate,
tuberozităţile maxilare, bolta palatină.

Periferia cîmpului protetic maxilar are două regiuni sau zone: a)vestibulară şi
distală a)zona vestibulară se împarte în:

1) spaţiul retrozigomatic (punga lui Eisenring)

2) spaţiul vestibular lateral

3) spaţiul vestibular labial

Caracteristica principală a zonei vestibulare este acea ca musculatura aferentă
zonei respective are fibre orizontale favorabile menţinerii şi stabilizării protezei
prin fenomenul de tonicitate musculară.

Spaţiul retrozigomatic (punga lui Eisenring) este delimitat posterior de şanţul

pterigomaxilar şi anterior de apofiza zigomatico-alveolară.

Modelarea funcţională a amprentei acestei zone se face prin balansarea

mandibulei într-o parte şi alta bineînţeles după deschiderea gurii. În timpul
balansării mandibulei apofiza coronoidă a mandibulei ajunge în dreptul pungii
Eisenring modificîndui lărgimea (mai ales cînd tuberozitatea este foarte
proieminentă vestibular).

Pentru realizarea unei bune menţineri a protezei în această zonă distală a

cîmpului protetic este necesar ca întreg spaţiul să fie ocupat cu baza protezei.
Spaţiul vestibular lateral
Este situat mai anterior faţă de spaţiul Eisenring. Este delimitat posterior de
apofiza zigomatico-alveolară şi anterior de frenul bucal. Acest fren este pus în
evidenţă prin tracţiunea obrazului în afară şi la etapa amprentării trebuie ocolit
cu baza protezei.
Spaţiul vestibular labial (frontal sau anterior)
Este delimitat posterior de cele două frenuri bucale (drept şi stîng) şi este
împărţit de frenul buzei superioare în două porţiuni. Evidenţierea corectă a
 dimensiunilor acestui spaţiu se face prin îndepărtarea uşoară a buzei superioare
şi nu prin tracţiuni energice la etapa amprentării funcţionale.

Zona distală – cunoscută şi sub numele de zonă sau linie Ah este limita
posterioară a cîmpului protetic maxilar şi reprezintă zonă de reflexie a vălului
palatin faţă de palatul dur.

Această limită posterioară este o „zonă” cînd lăţimea ei constitue o bandă

neuniformă d 2-5 mm, sau o linie, cînd banda este foarte îngustă.

Landa descrie trei porţiuni ale vălului palatin în repaus sau deosebită
importanţă practică:

a) o poziţie orizontală care prelungeşte aproape în acelaş plan palatul dur. În

acest caz se întîlneşte o zonă cu lăţime 2-5 mm favorabile realizării unei
bune închideri marginale.

b) o zonă de înclinare oblică, în care palatul moale cade ca o perdea dincolo

de marginea posterioară a lamelor orizontale palatine. În acest caz limita
posterioară a cîmpului protetic se reduce la o simplă linie, iar foveele
palatine rămîn situate posterior faţă de ea. Închiderea marginală se face cu
mare greutate.

c) o zonă de înclinaţie medie (între cea orizontală şi cea oblică) cu evidente

avantaje faţă de prcedentă.

Deoarece închiderea marginală posterioară reprezintă o condiţie esenţială pentru

menţinerea protezei totale superioare (cheia menţinerii acestei proteze),
delimitarea zonei sau liniei Ah are o deosebită importanţă.

33. Zona de închidere marginală a câmpului protetic edentat total la maxilă,

caracteristica, importanța practică.
Este reprezentata de mucoasa pasiv-mobila, aceasta este o mucoasa putin
aderenta la periost, care poate fi mobilizata de catre medic sau prin miscarile
functionale ale pacientului(prin intermediul formatiunilor musculo-tendinoase din
apropiere), Mucoasa pasiv-mobila are o inaltime intre 1-3mm si este situata in
apropierea fundurilor de sac vestibulare, mai aproape de versantele crestelor
edentate. Cu cit aceasta zona este mai lata cu atit fenomenul de succiune se poate
instala mai usor
Mucoasa pasiv-mobila face trecerea spre mucoasa mobila intens vascularizata, din
punct de vedere al tratamentului mucoasa mobila nu poate fi acoperita niciodata de
proteza(apar importante leziuni de decubit)dar se poate aplica pe fata externa a
protezei perfectind inchiderea marginala

34. Zona de sprigin a câmpului protetic edentat total la mandibulă, caracteristica,

importanțapractică.

Zonele funcţionale ale cîmpului protetic

mandibular Sunt ca şi la maxilarul superior
situate periferic faţă de suprafaţa

de sprigin. Musculatura existentă

la periferia cîmpului protetic are
grupe musculare cu fibre inserate
perpendicular pe această periferie.
Zonele funcţionale mandibulare sunt
în număr de trei perechi
(zona tuberculului piriform,
zona linguală laterală şi
zona vestibulară laterală) şi două impare (zona linguală centrală şi zona
vestibulară centrală sau labială).

Zona tuberculului piriform ocupă de fapt regiunea molarului de minte

inferior. Este delimitată anterior de o linie imaginară care trece înapoia feţei
distale a molarului de 12 ani şi intersectează spre vestibular linia oblică externă,
iar spre lingual linia milohioidiană. Posterior tuberculul este delimitat de inserţia
ligamentului pterigomaxilar. Imediat după pierderea ultimilor molari, tuberculul
piriform are o poziţie orizontală, iar pe măsura atrofiei crestei alveolare, poziţia
tuberculului devine din ce în ce mai verticală. Mucoasa acoperitoare poate fi
destul de groasă, cu anumită duritate, dar atunci cănd pierde legătura cu periostul
devine mobilă, nepermiţînd realizarea unei închideri marginale corecte.

1)proteza acoperă tuberculii

2)acoperă 2/3
Zona vestibulară laterală (dreapta şi stînga) este delimitată posterior de
linia imaginară ce trece înapoia feţei distale a molarului 2 inferior, iar anterior de
frenul bucal (format de ligamentul muşchiului triunghiular). Această zonă
conţine punga lui Fish (spaţiul frontal între porţiunea inferioară a buccinatorului
şi creasta edentată. Baza protezei întotdeauna acoperă acest spaţiu.
Zona vestibulară centrală (labială) este dominată pe de o parte de acţiunea
muşchilor: 1)triunghiular, 2)patrat al buzei inferioare, 3)muşchiului bărbiei, care
modifică esenţial mobilitatea fundului de sac vestibular, iar pe de altă parte de
tonicitatea uneori foarte mare a orbiculatorului buzelor.

Acţiunea acestor muşchi este defavorabilă amprentării şi apoi menţinerii şi

stabilităţii protezei.

Tot în această zonă există adesea frenul buzei inferioare, în caz de necesitate el
poate fi îndepărtat chirurgical.

Zona linguală laterală (dreapta şi stînga) are ca limită posterioară linia care trece
prin faţa distală a molarului – 2 inferior, iar limita anterioară ajunge în dreptul
 spaţiului dintre canin şi primul premolar. În aceastî zonă existenţa inserţiei
milohioidianului pe o creastă proieminentă face ca întinderea marginii linguale
să se oprească la linia oblică internă. Această linie oblică internă are un traseu
descendent dinspre distal spre medial, permiţînd ca versantul lingual al protezei
să fie mai lung spre mezial, constituind aşa – numite „aripioare pare-liguale”.

Uneori spaţiul dintre versantul intern al crestei alveolare şi limbă este

foarte strîmt, dar destul de frecvent se întîlneşte o adîncitură rotunjită în dreptul
premolarilor ce realizează o fosă linguală în care se poate întinde marginea
protezei. Uneori aset spaţiu dintre creastă şi limbă se continuă cu o prelungire
orizontală sublinguală în care se poate insinua şi proteza prin aşa numita
„aripioară sublinguală”.

35. Zona de închidere marginală a câmpului protetic edentat total la mandibulă,

caracteristica, importanța practică.
Este reprezentata de mucoasa pasiv-mobila,situata pe versantele vestibulare ale
crestelor edentate in apropierea fundului de sac vestibular, are o inaltime de 1-
3mm, situarea ei cit mai aproape de fundul de sac favorizeaza aparitia succiunii, o
latime redusa ingreuneaza mult reusita inchiderii marginale
La mandibula delimitarea dintre mucoasa fixa si ce mobila este de multe ori greu
de facut, in special lingual, creind dificultati in realizarea inchiderii marginale
Mucoasa mobila este bogata in tesut submucos,poate fi mobilizata in toate
sensurile si are rol in obtinerea inchiderii marginale externe, aplicindu-se pe fata
externa a protezei
Din cauza mobilitii si a compozitiei ea nu trebuie sa fie acoperita de proteza (apar
leziuni de decubit grave si se prejudiciaza mentinerea si stabilitatea protezei)

36. Torusul palatinal, caracteristica, formele clinice după Rândașu, Landa.

Importanța practică.
Pe linia mediana a boltii palatine se intilneste o proeminenta osoasa numita torusul
palatin, fiind acoperit cu o mucoasa subtire,palida si foarte sensibila(suporta greu presiunile
masticatorii) acoperirea intima a acestei formatiuni favorizeaza aparitia fregventa a leziunilor de
decubit si producerea fracturarii protezei maxilare, in consecinta se recoamnda intotdeauna
folierea modelului in aceasta zona
Torusul nesesizat şi nefoliat determină fracturarea repetată a pieselor protetice şi
instabilitatea lor pe câmpul protetic. El poate fi îndepărtat chirurgical, dar de cele mai multe
ori reapare după un anumit interval de timp. Torusul este considerat o piedică în calea
protezării, indiferent de poziţia sa. Cu cât este mai amplu şi plasat posterior, cu atât este mai
nefavorabil în vederea închiderii marginale distale a protezei totale.
După Landa, există cinci variante de torus:
 Un prim tip este situat în treimea posterioară a palatului, are o formă rotunjită, este palpabil
și poate atinge uneori dimensiunea unei alune (și chiar mai mare).
Al doilea tip, de formă longitudinală, nu prea pronunțată, se găsește în cele două treimi
posterioare ale bolții.
Al treilea tip cuprinde cele două treimi anterioare ale liniei mediane și este destul de bine
reprezentat.
Al patrulea tip se întinde doar în treimea anterioară a palatului.
Al cincilea tip se întinde de la gaura palatină anterioară până la limita distală a palatului dur.
După acest autor, numai în 1% dintre cazuri, pe linia mediană se găseşte o depresiune.

37. Zona de închidere distală palatinală, caracteristica, importanța practică.

Zona distala cunoscuta sub numele de zona de linie Ah, este limita posterioara a
cimpului protetic maxilar si reprezinta zona de reflexie a valului palatin fata de palatal dur
Landa descrie 3pozitii ale valului palatin in repaus:
-o pozitie orizontala, care prelungeste aproape in acelasi plan palatal dur
-o zona de inclinatie oblica in care palatal moale cade de o perdea dincolo de
marginea posterioara a lamelelor orizontale palatine
-o zona de inclinatie medie(intre cea orizontala si cea oblica)
O metoda foarte sigura de delimitare a zonei distale este aceea care combina palparea
cu inspectia. Se incepe cu plasarea latului sondei imediat retrotuberozitar.In acest loc se
traseaza cu creionul o linie curba cu convexitatea posterioara.Se observa apoi foveele
palatine si se deseneaza o linie curba, de asemenea ,cu convexitatea posterioara imediat
inapoia acestor fovee.Se unesc apoi intre ele liniile deja trasate.De cele mai multe ori aceasta
delimitare grafica va corespunde cu situatia reala anatomica.
Deoarece inchiderea marginala posterioara reprezinta o conditie esentiala pentru
mentinerea protezei totale superioare(,,cheia mentinerii protezei superioare)
Spre deosebire de zona vestibulara in zona distala exista o slaba inchidere
marginala(chiar atunci cind sunt conditii favorabile), din cauza prezentei muschilor valului
palatin, ce au fibre perpendicular pe periferia cimpului protetic si care solicita mereu aceasta
inchidere
Etanseizarea merginilor protezei se face numai pe partea interna(intre mucosa si
margini), lipsind inchiderea externa

38. Torusul palatinal, caracteristica, formele clinice după Rândașu, Landa.

Importanța practică.
Landa descrie trei porţiuni ale vălului palatin în repaus sau deosebită importanţă
practică:

a) o poziţie orizontală care prelungeşte aproape în acelaş plan palatul dur. În acest
caz se întîlneşte o zonă cu lăţime 2-5 mm favorabile realizării unei bune închideri
marginale.

b) o zonă de înclinare oblică, în care palatul moale cade ca o perdea dincolo de

marginea posterioară a lamelor orizontale palatine. În acest caz limita posterioară a
cîmpului protetic se reduce la o simplă linie, iar foveele palatine rămîn situate
posterior faţă de ea. Închiderea marginală se face cu mare greutate.

c) o zonă de înclinaţie medie (între cea orizontală şi cea oblică) cu evidente

avantaje faţă de prcedentă.
39. Fibromucoasa fixă a câmpului protetic, caracteristica, clasificarea după
Supple.
Clasa l.
Fibromucoasă sănătoasă cu grosime şi rezilienţă moderată, amortizează şocurile care rezultă
in timpul masticaţiei şi reduce tendinţele de deplasare a protezelor.
Clasa a ll-a.
Fibromucoasă atrofiată, subţire, cu un grad de rezilienţă redus, inaptă să suporte presiuni ce
influenţează nefavorabil realizarea actului de masticaţie.
Clasa a lil a.
Fibromucoasă groasă friabilă, cu un grad mare de rezilienţă care va favoriza deplasarea
protezelor.
Clasa a IV-a.
Fibromucoasă hipertrofiată, mobilă; din această clasă face parte şi fibromucoasa flotanta sau
în creastă de cocoş, care trebuie îndepărtată chirurgical pentru a putea asigura stabilitatea şi
eficienţa protezelor

40. Caracteristica fibromucoasei fixe a câmpului protetic de la maxilă conform

clasificarii după Liund. Importanța practică.
-zona fibroasă periferică situată pe coama apofizelor alveolare cu un grad de rezilienţă scăzut;
-zona fibroasă mediană, la nivelul suturii intermaxilare unde mucoasa este subţire şi
aderentă, sensibilă la presiuni;
-zona rugelor palatine transverse în treimea anterioară a bolţii palatinale, acoperită de o
mucoasă cu un grad de rezilienţâ medie, datorită stratului de ţesut adipos subiacent;
-zona glandulară situată în treimea posterioară a bolţii palatinale, din ambele părţi a liniei
mediane cu un grad mare de re- zilienţă (zonele Schröder).

41. Clasificarea câmpului protetic edentat total la maxilă și la mandibulă după

Sangiuolo, caracteristica, importanța practică.
Clasificarea cea mai realistă a propus-o Sangiuolo: pentru maxilă:
cl 1. Substratul osos este puţin atrofiat, crestele edentate fiind înalte, rotungite,
tuberozităţile bine reprezentate, bolta palatină adîncă fără torus.
cl. 2. Crestele edentate şi tuberozităţi cu atrofie medie. Bolta palatină este de
adîncime medie, cu torus palatin prezent.
cl. 3. Crestele edentate şi tuberozităţile sunt mult atrofiate, iar bolta palatină devine
plată.
pentru mandibulă: cl I. Creasta este de înălţime mai mare de 10 mm, cu inserţie
joasă a frenurilor, tuberculi piriformi duri şi bine formaţi.
cl II. Creste cu aceliaşi caractere ca la cl I, dar cu aspect hiperplazic.
cl III. Creste atrofiate plate cu hiperplazie de planşeu.
cl IV. Creste negative.
42. Caracteristica zonelor afuncţionale de la maxilă și mandibulă la edentatul total,
caracteristica, importanța practică.

43. Particularitățile de amprentare a câmpului protetic în cazul realizării protezei

totale mobile, caracteristica, materiale și utilaj necesar.
44. Amprentarea preliminară a câmpului protetic edentat total, tehnica de
realizare,
materialele utilizate, importanța practică.
Amprentarea preliminară ( anatomică, amprentă de orientare, primară) este
operaţiunea clinică de înregistrarea câmpului protetic.
Amprenta preliminară urmăreşte realizarea următoarelor obiective:
1 copierea cu maximum de exactitate a suprafeţei zonei de sprijin
2 reproducerea cât mai precisă a poziţiei funcţionale, a formaţiunilor mobile de
la periferia câmpului protetic
3 realizarea unei linguri individuale care v-a necesita cât mai puţine manopere
de adaptare
Amprentarea preliminară necesită următoarele operaţiuni care se desfăşoară în
cabinetul stomatologic:
1. pregătirea amprentării
2. alegerea şi verificarea lingurii standard
3. alegerea materialului de amprentă şi a tehnicii de amprentare
4. proiectarea lingurii individuale.
Pregătirea amprentării începe după examinarea pacientului. Pcientului i se explică
scopul şi desfăşurarea tehnicii de amprentare alese.
Pentru prevenirea reflexului de vomă pacientul este instruit să cuprindă cu
amândouă mâinile un genunchi şi să-l apropie de piept, controlîndu-şi singur
înlăturarea reflexului de vomă.
În caz că pacientul reacţionează greu la aceste indicaţii (areactiv, are o scleroză
avansată), un ajutor plasat în spatele lui presează cu ambele mâini pe umerii
pacientului, obţinându-se acelaşi rezultat.
Pacientul este apoi instruit să execute anumite mişcări funcţionale pe care le v-a
repeta în timpul amprentării, ca: deschiderea largă a gurii, mişcării variate ale
limbii, etc.
2. Alegerea şi verificarea lingurii standard
Se folosesc lingurile standard pentru edentatul total, care sunt confecţionate din
metal sau acrilat (mai rar). Ele pot fi netede sau cu elemente de retenţie.
Proba lingurii la maxilă:
Lingura nu trebuie să fie îngustă, sau scurtă, dacă e scurtă ea se poate lungi cu
benzi de ceară, sau mai bine cu mase termoplastice (stens, kerr) lipite de lingură.
Dacă lingura este prea mare ea devine foarte neplăcută pentru pacient provocând
dureri, senzaţii de vomă, şi nu permite o amprentare corectă (părţile moi ale
cavităţii bucale pătrund în interiorul lingurii).
Probarea lingurii mandibulare. Se verifică lungimea lingurii în raport cu întinderea
antero-posterioară a crestei edentate. După introducerea ei în cavitatea bucală, se
cere pacientului să ridice limba. Lingura trebuie să acopere 2/3 din tubercului
piriform, să încadreze crestele alveolare, să nu jeneze contracţia genioglosului şi
nici a milohioidianului. Se controlează dacă lingura fiind lungă nu prinde în
interiorul ei mucoasa obrazului sau planşeul.
Multe din linguri standard mandibulare intersectează cu marjinile lor linguale
liniile oblice interne, jenând contracţia milohioidianului.

Proiectarea lingurii individuale.

Trasarea conturului lingurii individuale se face de obicei însemnând cu un creion
chimic pe amprenta preliminară limitele până la care pe viitorul model se v-a
întinde placa lingurii individuale. Delimitarea lingurii se face comparând detaliile
de pe amprentă cu situaţia din cavitatea bucală, scopul principal fiind precizarea
sediului mucoasei pasiv mobile. Se însemnează pe amprentă această limită
marginală, completată cu ocolirea bridelor şi frenurilor.
Alegerea materialului de amprentă şi a tehnicii de amprentare preliminară.
Alegerea materialului depinde de mai mulţi factori:
1. Existenţa crestelor edentate şi tuberozităţilor retentive impune folosirea unui
material care devine elastic (alginate, siliconii).
2. Existenţa unui câmp protetic cu mucoasă rezilientă, deformabilă necesită un
material cu viscozitate mică (alginate, ghips).
3. Prezenţa unui câmp protetic „dur” cu mucoasă subţire nedeformabilă permite
amprentarea cu materiale cu viscozitate crescută de tip Stens, Cerr, etc.
4. Necesitatea realizării unei linguri individuale directe prin transformarea
amprentei preliminare, impune folosirea stensului sau a siliconilor chitoşi +
siliconii de consistenţă medie.
5. Posibilitatea folosirii vechilor proteze ca portamprentă cere utilizarea
materialelor cu viscozitate lent progresivă tip Hidrocast.
Existenţa câmpurilor protetice normale, fără caracteristici particulare, dar care
solicită proceduri rapide şi comode ne determină să folosim alginate.

Utilaje: linguri standard pentru maxilarele edentate total, spatulă, colbă

45. Amprentarea funcțională a câmpului protetic edentat total, tehnica de

realizare,
materiale utilizate, importanța practică.
Definiţia amprentei funcţionale.
Copia negativă fidelă a câmpului protetic care înregistrează starea funcțională a
fibromucoasei câmpului protetic.
2. Materiale amprentare. Varietăţi. însuşiri.
După Oksman: cristalizabile, termoplastice, elastice, acrilate autopolimerizabile
După Gerner și Napadov: elastice, termoplastice și dure
După Postolachi și Bârsa (consistența la finele prizei): elastice și dure
 Elastice (sunt vâscoase și plastice, de aceea amprentează fidel câmpul protetic; după priză
nu sunt lipicioase, de aceea nu aderă de câmpul protetic și necesită linguri
perforate; după priză sunt elastice, de aia după aplicarea presiunii revin la forma inițială, dar
nu se fracturează):
 Hidrocoloizi
ᵜ Reversibili – deja se utilizează doar în laborator pentru dublarea modelelor; are la bază
agar-agar-ul, poate fi topit, apoi turnat, după care se întărește;
 ᵜ Ireversibili – praf + apă; au precizie mare doar că la aer se subdimensionează iar în lichid
se măresc în volum, de aia modelul trebuie turnat în 10-15 min. de la amprentare;
(Kromopan)
 Elastomeri de sinteză (fidelitate înaltă, nu se modifică în volum, sunt rezistenți la factorii
fizici și chimici):
ᵜ materiale siliconice - baza + catalizator; pastă chitoasă pentru primul strat +pastă vâscoasă
pentru stratul doi (corecție); sunt de tip A, B, C; (Zeta plus)
ᵜ materiale polisulfide - două paste: baza și agentul de vulcanizare care la amestec se
vulcanizează timp de 3-8 minute și se obține un procuct asemănător cauciucului natural;
ᵜ materiale polieterice - precizie mare dar este rigid și hidrofil (în lichid se mărește în
volum); trei paste: baza, catalizator și diluant; baza și catalizatorul se amestecă, face priza,
apoi cu diluantul se redă consistența necesară;
 Dure:
 Reversibile - materiale termoplastice care nu au fidelitate satisfăcătoare, se deformează în
timpul eliminării de pe câmpul protetic; doar unele se pot folosi la
amprentarea preliminară în edentație totală; (Stens)
 Ireversibile
ᵜ gipsul - vâscozitate redusă, stabilitate volumetrică, fidelitate mare dar la înlăturare trebuie
fracturat, apoi restaurat prin lipire cu ceară; folosit mai rar, uneori în edentații totale;
ᵜ paste de oxid de zinc și eugenol, mai mult la edentații totale.
Tehnica de amprentare mucostatică. Particularităţi.
Acest tip de amprentă se ia fără presiune, şi fără efectuarea mişcărilor funcționale.
Particularităţi: amprenta trebuie să reprezinte negativul țesuturilor care acoperă câmpul
protetic; țesuturile trebuie să fie în repaus complet și nu trebuie deformate de
mişcări sau deplasări; închiderea marginală, (succiune) nu este necesară, deoarece proteza se
va menține doar datorită forței de adeziune.
Principiile amprentelor muco-statice: se utilizează materiale fluide (mucoseal, ghips foarte
subțire, pasta de oxid de zinc-eugenol); partea statică a suprafeței de sprijin se
reproduce fără compresiune; se folosesc linguri individuale distanțate de țesuturile
subiacente; amprenta se efectuează cu gura închisă, nu se execută mişcări de modelare.
Această tehnică are dezavantaje: neconformarea funcțională a marginilor privează protezele
de aportul stabilizator al musculaturii, marginile protetice prea subțiri nefiind
tolerate de pacienți, o suprafață mai mică de sprijin determină creşterea presiunilor asupra
țesuturilor subiacente.
Tehnica de amprentare mucodinamică. Particularităţi.
Amprentarea mucodinamică reproduce câmpul protetic de sprijin și mobilitatea zonelor de
reflexie a mucoasei periprotetice în condiții identice cu acelea la care sunt
supuse și protezele în cursul desfășurării principalelor funcții ale aparatului dentomaxilar.
Materialul se aplică pe lingură, lingura se introduce în cavitatea orală, se
presează pe apofiza alveolară;

46. Lingura individuală de amprentare, caracteristica generală, materiale şi metode

de confecţionare.
 Lingura (portamprenta) individuală reprezintă suportul rigid al materialului de
amprentare funcţională. Ea corespunde particularităţilor individuale ale fiecărui
câmp protetic şi este utilizată numai pentru un singur pacient
Scopul ei este de a se obţine: O închidere marginală optimă;
■ Adeziunea viitoarei proteze totale pe câmpul protetic;
■ Limite funcţionale pentru zona de suport muco-osos;
■ Un relief corect şi precis pentru suprafaţa de sprijin;
■ O extindere maximă a viitoarei proteze.

Orice lingură individuală are următoarele caracteristici:

■ Este realizată de către tehnicianul dentar pe modelul preliminar;
■ Se obţine din materiale rigide, nedeformabile în timpul amprentării;
■ Rezistenţă mecanică la şocurile ce tind să o rupă, calitate necesară la
menţinerea materialului de amprentă în contact cu suprafaţa câmpului
protetic;
■ Dimensiunea suprafeţei egală cu dimensiunea câmpului protetic, la care se
adaptează intim, la zona de sprijin;
■ Are o grosime uniformă de 1,5 - 2 mm exceptând marginile care au grosimi
variabile de la 2 mm (pungile Eisenring) până la 3 mm (zona linguală
centrală). Marginile sunt rotunjite, netede şi decupate în dreptul frenurilor şi
bridelor;
■ Marginile trebuie să fie în contact intim cu periferia modelului. Pe anumite
porţiuni unde se intenţionează o despovărare, baza poate fi distanţată de
model prin foliere;
■ Nu trebuie să aibă niciun fel de perforaţii pentru a permite verificarea
testelor de succiune;
■ Are un sistem de retenţii (mecanice sau chimice) pentru aderarea
materialelor de amprentare elastice;
■ Obţinută printr-un procedeu tehnologic simplu;
■ Utilizarea unor materiale ieftine.

■ Materialul din care sunt confecţionate:

– Răşini acrilice auto sau termopolimerizabile;
– Răşini diacrilice compozite (fotopolimerizabile);
– Poliesteri, copoliesteri;
– Placă de bază, polistiren, ebonită, Stents;
– Metale (aluminiu, zinc, etc).
■
■ Procedeul de execuţie: Plastifiere;
■ Polimerizare : auto, foto sau termopolimerizare;
■ Termoformare;
■ Turnare;
■ Ştanţare.
În funcţie de contactul cu modelul preliminar:

■ În contact total cu modelul, adaptare intimă (în majoritatea cazurilor);

■ Cu distanţări pe anumite zone ce trebuiesc despovărate;

■ Cu contact marginal (când se urmăreşte un efect mărit de ventil) ;

■ Distanţate în totalitate de model (când se utilizează pentru amprentă
materialele termoplastice sau câmpul protetic are creste exagerat de retentive
sau creste balante).

Elemente componente ale lingurii individuale sunt:

1. Baza lingurii : este partea care acoperă zona de sprijin, iar marginile sunt situate
în limitele liniei însemnate cu creionul chimic. Distal, lingura individuală trebuie
sa depăşească cu 2 mm linia „Ah”. Baza este intim adaptată pe suprafaţa
modelului, nu basculează la acţiunea presiunilor alternative, iar la recomandarea
medicului, în anumite zone, între suprafaţa modelului şi suprafaţa bazei se creează
un spaţiu de circa 1,5 mm necesar materialului de amprentat.
2. Elementele accesorii sunt reprezentate de: Mânerul lingurii: are rolul să
permită manevrarea în timpul adaptării, amprentării şi al îndepărtării amprentei de
pe câmpul protetic. El este situat anterior, pe linia medio-sagitală şi are
dimensiunile înscrise în limitele a doi incisivi centrali superiori, cu cele patru feţe
laterale concave, ce asigură o prindere uşoară, fără alunecare. Poziţia lui faţă de
creasta alveolară este verticală, perpendiculară pe ea când creasta reziduală
mandibulară este mare şi oblic spre vestibular când creasta este rezorbită, pentru a
nu împiedica părţile moi, în efectuarea mişcărilor necesare modelării marginilor.
Mânerul lingurii mandibulare trebuie să prezinte o perforaţie vestibulo-orală pentru
testul de succiune.
■ Butonii de presiune: sunt fixaţi pe lingura inferioară, corespunzător
premolarilor sau în zona cea mai declivă a crestei. Sunt proeminenţe
paralelipipedice de 5 mm înălţime, 2 – 4 mm lăţime şi 15 mm lungime (se
pot face mai mari la crestele foarte atrofiate), pe care se aplică degetele
medicului pentru menţinerea amprentei pe câmpul protetic, fără să fie
deformate marginile.
■ Întăriturile: sunt necesare pentru a mării rezistenţa la rupere a bazei lingurii
şi în special la cele inferioare, care prezintă o suprafaţă foarte redusă. Ele
măresc rezistenţa, reduc riscul fracturării în timpul amprentării. Pentru
lingura din placă de bază este folosită sârma de 1,5 mm diametrul, iar cele
din răşini acrilice sunt îngroşate la nivelul crestei alveolare
■

■ Bordurile de ocluzie: sunt făcute de obicei din material termoplastic (Stents),

numai la indicaţia medicului, au dimensiunile dinţilor naturali şi sunt fixate
corespunzător crestei alveolare, imitând aspectul arcadelor dentare. Se aplică
riguros pe creasta edentată, fără să depăşească regiunea primului molar şi se
 fixează de baza lingurii cu ceară de lipit. Se utilizează în tehnicile de
amprentare sub presiune ocluzală şi în cele piezografice.

Tehnica confectionarii lingurilor individuale dupa Brohman(metoda I.C.T.O)

• La maxila :dintr-o placa de ceara standard se inlatura 1/3 din lungime si
dupa ramolire placa de ceara se indoaie in doua introducindu-se in cavitatea
bucala unde lingura se modeleaza direct pe maxila.
• La mandibula :dintr-o placa de ceara standard se inlatura 1/3 din latime ,
dupa ce se incalzeste la flacara,se indoaie in trei in lungime dindui-se forma
de potcoava,se introduce in cavitatea bucala modelindu-se dupa forma
apofizei alveolare ,inlaturindu-se surplusurile.

Particularitatile confectionarii lingurii individuale dupa Vasilenco

✧ In timpul confectionarii marginile lingurilor se termina la nivelul mucoasei

pasiv mobile si deci nu e necesar de a le modela dupa limitele viitoarei
proteze, deoarece vor fi corectate de materialul amprentar
✧ Pentru a obtine inprimarea corecta a cimpului protetic in zona liniei AH el
propune de a lungi lingura cu 0,5cm iar la maxila se perforeaza lingura la
mijloc pentru a iesi surplusurile de material.
✧ Lingura la maxila se consolideaza din partea exterioara cu un strat subtire de
ghips iar la mandibula cu o bandoleta din material amprentar termoplastic.

47. Adaptarea lingurii individuale de amprentare pentru obținerea amprentei

funcționale cu succiune.
Succiunea va depinde de corectitudinea inchiderilor marginale realizate de
amprenta ( intindere, grosime, respectarea functionalitatii partilor moi
periprotetice).
Adapatarea lingurii individuale presupune:
● Aducerea marginilor lingurii pana la un contact lejer cu mucoasa pasiv
mobile (cand aceasta este moderat mobilizata);
● Realizarea unei grosimi a marginilor individuale care sa corespunda
largimii medii a fundului de sac mucosal.

48. Probele după Herbst pentru maxilă și mandibulă.

Verificarea adaptarii dinamice – se efectueaza pe baza testelor Herbst, mentinind
u or p.a. pe cimp. Retu rile intereseaza zona corespunzatoare testului efectuat.
Testele
se realizeaza pe rind, in ordinea stabilita, cu revenire pe testul anterior pentru
zonele de
trecere de la unul la altul, pina la obtinerea unei stabilitati maxime p.a.
a) testele Herbst pentru maxilar:
1. Deschiderea maximala a gurii(daca lingura se deplaseaza atunci marginea se
reduce incepind cu sectorul zonei plicilor pterigomandibulare pina la locul
unde va fi situat primul molar)
 2. Sugerea obrajilor(daca lingura se deplaseaza,atunci marginea se scurteaza
bilateral in zonele plicelor gingivobucale)
3. Miscarea buzelor anterior ca la fluerare(daca lingura se misca,este necesar
de a scurta marginea ei in zona anterioara)

b) testele Herbst pentru mandibula:

1 Actul de deglutitie si deschiderea gurii maximal.
2 Pacientul este rugat sa plaseze virful limbii spre buzele superioara si
inferioara.
3 Virful limbii se aseaza pe suprafata interna a obrajilor,gura fiind
intredeschisa.
4 Virful limbii se orienteaza spre buza superioara si virful nasului.
5 Miscari active a muschilor mimici.

49. Metode și tehnici de oformare a marginilor amprentei funcționale cu

succiune.
Modelarea marginala a amprentei, care va determina limitele, conturul, si
grosimea marginilor protezei difera dupa tehnicile de amprentare. Aici se
deosebesc 2 tehnici: a. ) cea mucostatica ; b.) cea mucodinamica.
a.) Tehnica mucostatica. Amprenta este luata si apoi mentinuta in cavitatea
bucala fara presiune , iar medicul si pacientul nu fac nici o miscare de modelare
functionala. Lingura functionala va fi mult scurtata si va distantata de zonele
asupra carora nu trebuie exercitata nicio presiune . Aceasta protejare a zonelor
repective ( torus maxilar sau mandibular, linia milohioidiana ) se face prin folierea
lor pe modelul preliminar sau prin crearea de orificii in lingura individuala in
dreptul lor. Modelarea marginala sau inregistrarea limitei de reflexie a mucoasei se
lasa pe seama fluiditatii materialului de amprentare, asupra lui neexercitandu-se
nici o presiune .
b.) Tehnica mucodinamica utilizeaza o lingura individuala care va fi adaptata in
cavitatea bucala , urmarindu-se intinderea marginilor pana la limita dintre mucoasa
fixa si cea mobila . Amprenta finala repeta de regula miscarile functionala utilizate
la adaptarea lingurii individuale. Tehnica mucodinamica utilizeaza pentru
finalizarea amprentarii marginale a lingurii si apoi pentru amprenta finala ,
asocierea de materiale cu consistente diferite. De exemplu:
- material termoplastic Kerr sau stents pentru inchidere marginala + pasta ZOE
pentru amprenta finala ;
- Subrofix ( material bucoplastic) pentru inchidere marginala + Adheseal 15 verde ,
apoi Adheseal 15 rosu ( bucoplacitate diferita) pentru amprenta finala in tehnica
Herbst;
Majoritatea procedeelor de amprentare recomandate la ora actuala se incadreaza in
aceasta grupa a tehnicilor mocudinamice, care utilizeaza modelarea funcionala a
marginilor amprentei si care au ca rezultat proteze ce se mentin in principal cu
ajutorul succiunii.
50. Tehnica de amprentare funcțională cu succiune după Brahman, caracteristica,
importanța practică.
• La maxila :dintr-o placa de ceara standard se inlatura 1/3 din lungime si
dupa ramolire placa de ceara se indoaie in doua introducindu-se in cavitatea
bucala unde lingura se modeleaza direct pe maxila.
• La mandibula :dintr-o placa de ceara standard se inlatura 1/3 din latime ,
dupa ce se incalzeste la flacara,se indoaie in trei in lungime dindui-se forma
de potcoava,se introduce in cavitatea bucala modelindu-se dupa forma
apofizei alveolare ,inlaturindu-se surplusurile.

51. Tehnica de amprentare funcțională cu succiune după Vasilenco, caracteristica,

importanța practică.
✧ In timpul confectionarii marginile lingurilor se termina la nivelul mucoasei
pasiv mobile si deci nu e necesar de a le modela dupa limitele viitoarei
proteze, deoarece vor fi corectate de materialul amprentar
✧ Pentru a obtine inprimarea corecta a cimpului protetic in zona liniei AH el
propune de a lungi lingura cu 0,5cm iar la maxila se perforeaza lingura la
mijloc pentru a iesi surplusurile de material.
✧ Lingura la maxila se consolideaza din partea exterioara cu un strat subtire de
ghips iar la mandibula cu o bandoleta din material amprentar termoplastic.

52. Tehnica de amprentare funcțională cu succiune prin metoda Vasilenco

simplificată, caracteristica, avantaje, importanța practică.

53. Relația intermaxilară, definiție, clasificări, importanța practică.

Relația intermaxilara – reprezintă relația dintre osul maxilei si osul mandibulei, care se determina pentru
articularea modelelor in articulator.

Sunt 3 tipuri de relatii intermaxilare:

Relatia de postura mandibulara (repaus fiziologic a mandibulei)

1. Pozitia de relatie centrica

2. Pozitia de intercuspidare maxima, este dependenta de contactele dento-dentare

− Ocluzie stabila: datorita unui numar de dinti pe ambele arcade dentare, intre care se stabilesc contacte
dento-dentare stabile, multiple in ocluzie centrica cu DVO fiziologica
− Ocluzie instabila: din cauza contactulor premature si a interferentelor, cat si a reducerii contactelo dento-
dentare, cu DVO pastrata si micsorata
− Lipsa ocluziei: datorita numarului redus de dinti restanti si a repartizarii lor pe arcadelor dentare in asa mod
ca practic nu exista contacte dento-dentare, DVO cat si planul de ocluzie

Etapele de evaluare a relatiilor intermaxilare:

1. Evaluarea stabilitatii pozitiei de intercuspidare maxima

2. Se verifica daca aceasta pozitie de intercuspidare maxima nu este dereglata, se verifica prin morfologia
contactelor dento-dentare se evalueaza corectitudinea pozitiei de intercuspidare maxima
Pozitia de intercuspidare maxima se realizeaza folosind blocuri de ceara.

O Relatii intermaxilare-reprezinta pozitiile pe care le ocupa mandibula fata

de maxilarul superior. Orice pozitie a mandibulei fata de maxilarul superior
se analizeaza prin trei repere:
O pozitia condililor mandibulari in ATM care poate fi o pozitie de relatie
centrica sau poate fi o pozitie anterioara pe acea panta (9mm),
O raporturile care se stabilesc intre cele 2 arcade dentare care pot fi ocluzie,
inocluzie, intercuspidare maxima,
O distanta stabilita intre cele 2 maxilare denumita dimensiune verticala
De la vechile proteze ale pacientilor in tratament se poate prelua, de asemenea date
extrem de utile pentru determinarea relatiilor intermaxilare in vederea
confectionarii noilor proteze.Din pacate la multi pacienti nu dispunem de date
postextractionale si nici de proteze vechi de aceea trebuie depistate de catre medic ,
La edentatul total ramine din fericire un reper care nu se modifica in cursul vietii
Relatia Centrica. Aceasta relatie intermaxilara este definite de majoritatea autorilor
ca pozitie unica si reductibila a mandibulei fata de maxilar.
Determinarea și înregistrarea relațiilor intermaxilare
O Test funcțional: edentații au tendința să propulseze mandibula, de aceea,
timp de 45-50 secunde pacientul realizează propulsia maximă a mandibulei,
după care urmează retropulsia; cât se relaxează mușchii pterigoidieni,
mandibula este repoziționată în poziție centrică;
O Metoda Hickey: pacientul este rugat să împingă maxila înainte, apoi să
închidă gura pe zona posterioară a bordurilor; încercând să împingă maxila,
pacientul automat va deplasa mandibula posterior;
O -Homotropia linguo-mandibulara: indreptarea virfului limbii catre
posterior antreneaza o pozitie retrasa a mandibulei.Practic aceasta se obtine
cerind pacientului sa atinga cu virful limbii o bila de ceara lipita de fata orala
a sablonului superior(in treimea palatina posterioara). Aceasta pozitie
trebuie verificata de citeva ori deoarece in anumite cazuri (bila plasata prea
posterior,limba scurtata)
O
O Test la linia a: pacientul încearcă să atingă cu limba mucoasa bolții palatine
în zona A, concomitent închizând gura; sau pe baza șablonului se modelează
o biluță de ceară în acea zonă;

54. Poziția de Relație Centrică, caracteristica la nivelul determinanților sistemului

stomatognat, definiție.
Determinarea  si  inregistrarea  relatiei  centrice (Rc)
RC – pozitia condililor fata de cavitatea glenoida in care acestia ocupa cea mai
inalta si nefortata pozitie.
Pentru a obtine cea mai inalta si nefortata pozitie a condililor in cavitatea glenoida,
corelata cu o dimensiune verticala optima (stabilita deja), nu ne-a mai ramas decat
sa pozitionam corect mandibula in sagital (cat mai posterior dar nefortat) si in
transversal (medial, de asemenea nefortat).
Determinarea relatiei centrice ridica mult mai multe dificultati decat determinarea
dimensiunii verticale de repaus si implicit a D.V.O.
DVR este o pozitie reflexa de postura, convenabila mandibulei, in schimb relatia
centrica nu este o pozitie spre care mandibula sa se deplaseze foarte confortabil, de
la sine: pacientul singur nu va reusi sa inchida gura in cea mai retrudata pozitie; el
va trebui sa execute o serie de miscari (teste functionale) iar medicul sa-i ghideze
mandibula intr-o miscare de retruzie, pana cand condilii ajung in pozitia cea mai
inalta, posterioara si nefortata.
-  IM trebuie sa coincida cu pozitia condililor in RC;
-  moment hotarator in succesul protezelor mai ales ce priveste stabilitatea
protezelor.

O RC este poziţia mandibulo-craniană fiziologică de referință, independentă

de ocluzia dentară, poziţia cea mai înaltă şi cea mai anterioară de contact
condilo-disco-temporal, care favorizează rotația pură a condililor după o axă
balama terminală, permițând diferite deplasări mandibulare
O Este o poziţie de referinta - -mandibula pleacă şi revine în principalele sale
mişcări
O Este constantă de-a lungul vieţii
O Este stabilă şi reproductibilă
O Este o poziție funcţională — intervine în timpul masticaţiei
O Este caracterizată de o DVO fiziologică
O Este o poziţie de diagnostic, de la ea pornește orice analiză a ocluziei
dentare
Reperele clinice ale RC:
O Reperul osos — linia mediană a mandibulei corespunde cu planul
mediosagital al feţii
O Reperul muscular — muşchii ridicători sunt contractați maxim, simetric
O Reperul articular — condilii articulari sunt plasați centric în fosele
articulare, pot fi palpaţi pe linia tragus-unghiul extern al orbitei, la o distanță
de 13 mm de marginea tragusului
O Reperul dentar ocluzal — două situaţii clinice: Ocluzia de Intercuspidare
Maximă, Ocuzia Centrică.
Determinarea pozitiei de Relatie Centrica:
O Adaptarea sabloanelor cu bordura de ocluzie.
O Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie.
O Inducerea mandibulei in pozitia de RC.
O Fixarea pozitiei de RC.
O Determinarea reperelor de montare a dintilor frontali.

55. Poziția de Postură Mandibulară, caracteristica la nivelul celor trei determinanți

ai sistemului stomatognat, definiţie.
 Pozitia de postura a mandibulei este pozitia de usoara inocluzie intre arcadele
dentare, cu dintii la o distanta de 2-3-4 mm masurata la nivelul incisivilor sau la
nivelul primilor premolari, ce creeaza asa-zisul spatiu de inocluzie fiziologica sau
spatiul liber interdentar (free way space), sau spatiul minim de vorbire care nu
trebuie confundat cu spatiul de vorbire propriu-zisa aparut in cursul diverselor
articulari fonetice.
La realizarea pozitiei de postura a mandibulei participa atat elemente active, ca
si elemente pasive.
Elemente passive
a.Complexul structural muschi-tendon,- cuprinde elementele contractile formate
din fibrele musculare si tesutul conjunctiv ce formeaza endomisium, perimisium,
fascia si tendonul de insertie
b.Actiunea pasiva a tesuturilor articulare si periarticulare,- tesuturile articulare
prezinta proprietati vascoelastice care contribuie la conservarea unei anumite
pozitii cranio-mandibulare.
c.Actiunea barica negativa(actiunea presiunii negative). -Atunci cand gura este
inchisa, iar mandibula se afla in intercuspidare maxima, fata dorsala a limbii este
in contact cu palatul dur.
Elemente active
Elementele active ale pozitiei posturale mandibulare sant reprezentate de
muschi si sistemul nervos care ii activeaza. Unitatea morfologica si functionala
care realizeaza tonusul necesar mentinerii mandibulei in pozitie de postura este
unitatea motorie, formata din neuronul motor si totalitatea fibrelor musculare
inervata de axonul sau.
a.Factorul muscular actioneaza printr-un triplu antagonism.
1.Antagonismul muschilor cefei si al muschilor prevertebrali,
2.Antagonismul muschilor manducatori,
3.Antagonismul muschilor ce solicita limba
56. Particularitățile de determinare și înregistrare a RC în cazul edentatului total.
Relatia centrica ramane singurul reper nrmodificat in cursul vietii individuale,
pozitia unica si reproductibila a mandibulei fata de maxilarul superior, pozitie ce
poate fi inregistrata constant. Pentru determinarea clinica a R.C. pacientul trebuie
pregatit in prealabil. Astfel , pacientul va trebui sa fie relaxat, capabil de a intelege
si raspunde la indicatiile medicului. Se va incerca stergerea reflexelor determinate
de prozele vechi, instabile, prin nepurtarea protezelor cu cel putin 2 zile inainte de
aceasta determinare. Tot cu cateva zile inainte se va cauta inlaturarea tendintei de
propulsie mandibulara, invatand pacientul sa oboseasca musculatura prin exercitii
(propulsii extreme si repetate) . Pentru determinarea R.C. se procedeaza in felul
urmator:
● Se aplica pe campul protetic mai intai sablonul interior si apoi cel superior.
● Pacientul este rugat sa inchida gura si sa accepte dirijarea intr-o pozitie cat
mai distalizata a mandibulei ;
● Medicul cere pacientului ‚’’sa lase moale mandibula’’ si face apoi, cu o
singura mana miscari repetate, incomplete, de deschidere si inchidere gurii;
● La un moment dat cand simte o relaxare ligamentara , cu o miscare mai
puternica impinge is sus si inapoi mandibula, apropiind cele 2 sabloane. In
acest fel ele se situeaza in R.C.

57. Determinarea direcției și nivelului planului de ocluzie la determinarea și

înregistrarea RC la edentatul total în dependență de situația clinică.
58. Metoda antropometrică de determinare a DVO la determinarea și înregistrarea
RC la edentatul total, caracteritica generală.
Aceasta metoda se bazeaza pe egalitatea celor 3 etaje (superior, mediu si superior).
Metode de verificare proporționalitatea corpului uman:
a. Metoda Teizing cunoscut sub denumirea «sectiunea de aur». Este necesara
aplicarea operatiilor matematice compuse:
− Se utilizeaza compasul Appenrodt-Gheringher, care automat punctele
sectiunii de aur. Instrumentul prezinta un dispozitiv in componenta
caruia se includ 2 compase, unul mare iar altul mai mic, formand 3
brate: 2 extreme (bratece compasului mare) si unul intermediar
(format devarfulcompasului mic). Pacientul este rugat sa deschida
gura maximal, iar medicul aplica varfurile bratelor extreme
corespunzator unul pe varful nasului, altul pe menton. Fara a schimba
pozitia compsului pacientului inchide gura pana la momentul cand
bratul intermediar va ocupa pozitia pe vardul nasului in punctul unde
sa aflat extrema compasului mare. Aceasta inaltime ba corespunde
pozitiei de repaus fiziologic elativ al mandibulei. DVO va fi mai mica
cu 2-3 mm. Pentru a determina aceste valori in dimensiuni corecte, se
foloseste alt compas.
− Compasul Apprenrodt-Gheringher include in constructia lui o placuta
metalica gradata in mm.
b. Metoda Vodsvord-Uayt – se bazeaza pe dimensiuni egale de la centrul
pupilelor pana la linia de inchidere a buzelor si de labaza nasului pana la
marginea inferioara a mandibulei.
c. Tehnica Leonardo daVinci, pentru rasa europeana. Cel putin pentru rasa
europeana toate 3 etaje sunt egale intre ele. Etajul inferior reprezinta DVO.
In dependenta de tipul de masticatie, respiratie, constitutie ea variaza

59. Metoda anatomică de determinare a DVO la determinarea și înregistrarea RC

la edentatul total, caracteritica generală.
▶ La baza acestei metode stau datele anatomice si fiziologice ale sistemului
stomatognat. La edentatul total are loc modificarea de pozitie a tesuturilor
moi peribucale:
▶ Prabusirea buzelor, obrajilor;
▶ Plicele nazolabiale devin mai pronuntate;
▶ Barbia se deplaseaza anterior;
▶ Se micsoreaza treimea inferioara a fetei. Pentru restabilirea configuratiei si
treimii inferioare a fetei este necesar de a lua in consideratie ca la aceasta
operatiune: buzele trebuie sa se aseze fara tensiune, atingundu-se usor intre
ele ;
▶ Comusirile gurii sunt putin ridicate, iar plicele nazolabiale nu sunt tare
exprimate.
 ▶ Aceasta metoda a fost completata cu criterii cum ar fi: pozitia mandibulei
in stare de repaus fiziologic relativ (postura), din care cauza a fost numita
anatomofiziologica.
▶ La baza nasului si pe menton cu creionul se aplica cate un punct, care vor
servi ca repere.
▶ Apoi pacientul este implicat intr-o convorbire la sfarsitul careia mandibula
se pozitioneaza in stare de repaus fiziologic relativ, iar buzele atingandu-se
usor intre ele. In aceasta pozitie se determina distanta dintre punctele notate
cu ajutorul riglei sau a altor dispozitive capatand astfel DV repaus fiziologic
relativ (postura).
▶ Pentru determinarea DVO distanta dintre punctele notate se micsoreaza cu
2-3 mm. Dupa aceasta in cav bucala se introduc sabloanele cu bordurile de
ocluzie si pacientul este rugat sa inchida gura.
▶ In continuare se determina distanta dintre reperele indicate pe fata, care
trebuie sa fie cu 2-3 mm mai mica, conform marimii spatiului de inocluzie in
stare de repaus fiziologic relativ al mandibulei. Daca aceasta distanta este
mai mare sau mai mica, corectia prin adaugare a cerii sau radiere se face din
contul bordurii de ocluzie.
▶ Verificarea manoperei poate fi efectuata prin proba vorbirii. Aceasta proba
se efectueaza prin metoda anatomofiziologica pacientul este rugat sa
pronunte unele litere sau cuvinte care contin literele o, i, z, p, f, m,etc. La
pronuntarea lor intre bordurile de ocluzie trebuie sa fie o distanta egala cu 5-
6 mm.

60. Metoda funcțională de determinare a DVO la determinarea și înregistrarea RC

la edentatul total, caracteritica generală.
Metoda functionala, se bazeaza pe faptul ca in pozitia de relatie centrica
muschii se contracteaza maxim posibil:
− Metoda Gaber, utilizeaza un gnatodinamometru ce determina contractia
maxima
− Alte metode mai noi, se bazeaza pe inregistrarea impulsului nervos, care are
o valoare mare, in practica nu se utilizeaza, pentru ca este foarte complicata
si necesita dispozitive

Etapele de evaluare a relatiilor intermaxilare:

1. Modelarea curburii vestibulare a sabloanelor cu bordura de ocluzie la
maxila
2. Stabilirea inaltimii bordurii de ocluzie la maxila
3. Stabilirea nivelului si-a directiei planului de ocluzie
4. Determinarea DVO
5. Determinarea si inregistrarea relatiilor intemaxilare centrice
6. Determinarea liniei mediane
7. Determinarea liniei caninilor
8. Determinarea liniei surasului
9. Determinarea culorii dintilor artificiali
 10. Determinarea formei dintilor artificiali conform tipului facial

61. Metoda anatomo-fiziolojică de determinare a DVO la determinarea și

înregistrarea RC la edentatul total, caracteritica generală.
La baza acestei metode stau datele anatomice si fiziologice ale sistemului stomatognat.

La edentatul total are loc modificarea de pozitie a tesuturilor moi peribucale:

− Prabusirea buzelor, obrajilor,

− Plicele nazolabiale devin mai pronuntate,
− Barbia se deplaseaza anterior
− Se micsoreaza treimea inferioara a fetei
Pentru restabilirea configuratiei si treimii inferioare a fetei este necesar de a lua in consideratie
ca la aceasta operatiune:

− Buzele trebuie sa se aseze fara tensiune, atingundu-se usor intre ele

− Comusirile gurii sunt putin ridicate, iar plicele nazolabiale nu sunt tare exprimate

Aceasta metoda a fost completata cu criterii cum ar fi: pozitia mandibulei in stare de repaus
fiziologic relativ (postura), din care cauza a fost numita anatomofiziologica.

La baza nasului si pe menton cu creionul se aplica cate un punct, care vor servi ca repere.

Apoi pacientul este implicat intr-o convorbire la sfarsitul careia mandibula se pozitioneaza in
stare de repaus fiziologic relativ, iar buzele atingandu-se usor intre ele.

In aceasta pozitie se determina distanta dintre punctele notate cu ajutorul riglei sau a altor
dispozitive capatand astfel DV repaus fiziologic relativ (postura).

Pentru determinarea DVO distanta dintre punctele notate se micsoreaza cu 2-3 mm. Dupa
aceasta in cav bucala se introduc sabloanele cu bordurile de ocluzie si pacientul este rugat sa
inchida gura. In continuare se determina distanta dintre reperele indicate pe fata, care trebuie
sa fie cu 2-3 mm mai mica, conform marimii spatiului de inocluzie in stare de repaus fiziologic
relativ al mandibulei.

Daca aceasta distanta este mai mare sau mai mica, corectia prin adaugare a ceii sau radiere se
face din contul bordurii de ocluzie.

Verificarea manoperei poate fi efectuata prin proba vorbirii. Aceasta proba se efectueaza prin
metoda anatomofiziologica pacientul este rugat sa pronunte unele litere sau cuvinte care
contin literele o, i, z, p, f, m,etc. La pronuntarea lor intre borduri de ocluzie trebuie sa fie o
distanta egala cu 5-6 mm.

62. Metode și tehnici de inducere a mandibulei în poziția de RC, caracteristica

generală, importanța practică.
 Determinarea și înregistrarea relațiilor intermaxilare centrice:
ᵜ test funcțional: edentații au tendința să propulseze mandibula, de aceea, timp de
45-50 secunde pacientul realizează propulsia maximă a mandibulei, după care
urmează retropulsia; cât se relaxează mușchii pterigoidieni, mandibula este
repoziționată în poziție centrică;
ᵜ metoda Hickey: pacientul este rugat să împingă maxila înainte, apoi să închidă
gura pe zona posterioară a bordurilor; încercând să împingă maxila, pacientul
automat va
deplasa mandibula posterior;
ᵜ Sears, reflexul molar: Lejoyeux susține că dacă medicul ține indecșii pe bordura
inferioară iar pacientul încearcă să închidă gura și să exercite presiune asupra
bordurii în locul unde ține medicul degetele, se va restabili vechiul reflex de
ocluzie molară, ce aduce mandibula în poziție centrică;
ᵜ test de deglutiție: pacientul realizează o deglutiție, apoi fixează mandibula în
poziția dată;
ᵜ test la linia a: pacientul încearcă să atingă cu limba mucoasa bolții palatine în
zona A, concomitent închizând gura; sau pe baza șablonului se modelează o biluță
de ceară în acea zonă;
ᵜ test de retroflexie: pacientul mișcă capul posterior închizând totodată gura
(mușchii suprahioidieni deplasează mandibula posterior, în poziție centrică);
ᵜ Betelman recomandă poziționarea indexului și a policelui mânii stângi pe
bordurainferioară la nivelul primilor molari iar mâna dreaptă pe menton; apăsând
cu degetele pe bordura de ocluzie, pacientul închide gura pe când cu mâna dreaptă
dirijează mandibula spre poziția centrică.

63. Fixarea poziției de RC, metode și tehnici de realizare.

Fixarea poziției se face prin metoda fierbinte sau cea rece:
ᵜ fierbinte: se apreciază DVO mai înaltă cu 1-2mm; pe bordura superioară pe
suprafața orizontală se fac niște adâncituri de 2-3mm în formă de clin în zona
caninilor și a molarilor I; se ramolește suprafața orizontală a bordurii inferioare;
șabloanele sunt introduse în cav. orală și cât ceara este plastificată, se face unul din
testele de determinare a relației intermaxilare centrice; ceara plastificată pătrunde
în lăcaș și se lipește, fixând poziția determinată a mandibulei. Un mare dezavantaj
este că șablonul de poate deforma.
ᵜ rece: între bordurile reci se plasează o bandoletă de ceară încălzită; o porțiune va
pătrunde în lăcaș iar resturile se vor zdrobi; Șabloanele se mai pot fixa cu ajutorul
clemelor în formă de ”U”, știfturilor de 3-4mm lungime și 1,5mm grosime
introduse în șablonul superior, care intră în cel inferior în timpul testului.

64. Confecționarea machetei protezei totale mobile, etapele de realizare,

caracteristica generală.
Etapele realizării machetei protezei totale
Macheta (o reproducere în ceară a protezei) este compusă din bază și arcada
dentară artificială;

Mai întâi se confecționează macheta bazei, apoi se face un val de ceară care se
aplică pe centrul apofizei alveolare, după care, pe valul creat, se montează dinții
artificiali. Macheta bazei se confecționează dintr-o plăcuță de ceară roz, care se
plastifică (încălzește) și se adaptează intim pe modelul de lucru în limitele marcate
(limitele bazei protezei); placa se aplică pe palatul dur și se fixează cu policele,
apoi se adaptează pe versantul vestibular; aceasta se lipește în 3-4 puncte de
model (ca să nu cadă în timpul montării).

Valul de ceară se confecționează dintr-o plăcuță de ceară roz, care se plastifică și

se îndoaie de 2-3 ori, apoi se aplică pe centrul apofizei alveolare; înălțimea valului
depinde de înălțimea dinților artificiali aleși și de gradul de atrofie a țesutului osos
(dacă este o atrofie mai mare și este mult spațiu între model și planul protetic,
atunci valul va fi mai mare, dacă este puțin spațiu și dinții sunt mici, valul va fi mai
mic).

Arcada dentară artificială se confecționează din dinți acrilici prefabricați care sunt
aplicați pe valul din ceară în așa mod ca să redea forma unei arcade dentare
naturale; pentru a-i poziționa pe bază, ceara de pe val din locul unde trebuie să fie
dintele respectiv se rămolește (topește cu spatula fierbinte) apoi se aplică dintele
și se așează în poziția în care este în mod normal în cavitatea bucală (există mai
multe tehnici de montare a dinților).

65. Particularitățile de gipsare a modelelor în ocludator.

66. Particularitățile de gipsare a modelelor în articulatorul mediu (anatomic,
universal).

67. Particularitățile de gipsare a modelelor în articulatorul individual.

68. Limitele bazei protezei totale la maxilă şi la mandibulă. Importanța practică.
Limitele protezei totale la maxilă
• Zona mucoasei neutre din părțile vestibulară și linguală;
• Tuberozitățile maxilare;
• Linia Ah.
Limitele protezei totale la mandibulă :
• Zona linguală centrală;
• Zona linguală laterală;
• Zona Fish;
• Tuberculii piriformi (îi acoperă în întregime sau numai 1/3 din suprafața
anterioară).

69. Modelarea preventivă a machetei protezei totale mobile, etapele de realizare.

Modelarea machetei se face prin răzuirea surplusurilor de ceară și prevede:
• modelarea spațiilor interdentare artificiale;
• modelarea versantului vestibular
• modelarea versantului oral
• modelarea limitelor
Înainte de modelare, macheta este încleiată de model pe tot traiectul marginii.
Modelarea machetei se face prin adiția și răzuirea cerei (sculptare); ea prevede:
• modelarea spaţiilor interdentare artificiale: şanțurile gingivale și papilele
interdentare (la tineri papila este mai voluminoasă, umple spațiul interdentar și se
extinde până la nivelul punctului de contact interdentar; la bătrâni papila este mai
atrofiată și gingia marginală este mai retrasă spre apical);
• modelarea versantului vestibular ⎫ se redă o grosime suficientă pentru
compensarea atrofiei țesutului osos al apofizei alveolare, și pentru a reface aspectul
fizionomic al etajului inferior al feței; ⎫ se redă o formă concavă, pentru ca, prin
tonicitatea sa, musculatura buzelor și a obrajilor să participe la menținerea protezei
pe câmpul protetic; ⎫ se modelează proiecțiile implantării dinților: convexitățile
rădăcinilor şi depresiunile interradiculare (cu scop estetic);
• modelarea versantului oral: să aibă o grosime de 1,5-2mm (pentru a avea
rezistență), nu mai gros, ca să nu producă dereglări funcționale ale limbii și
dereglări de fonație; se poate de modelat rugile palatine;
• modelarea limitelor: marginea machetei să aibă o grosime uniformă de 2—2,5
mm, să fie rotunjită, să corespundă limitelor de pe model; în zona frenurilor şi a
bridelor limitele se adâncesc corespunzător limitei de extindere a acestora, iar pe
linia Ah se vor nivela spre palatul moale.
4. Modelarea machetei protezei totale inferioare.Caracteristica. Înainte de
modelare, macheta este încleiată de model pe tot traiectul marginii. Modelarea
machetei se face prin adiția și răzuirea cerei (sculptare); ea prevede:
• modelarea spaţiilor interdentare artificiale: şanțurile gingivale și papilele
interdentare (la tineri papila este mai voluminoasă, umple spațiul interdentar și se
extinde până la nivelul punctului de contact interdentar; la bătrâni papila este mai
atrofiată și gingia marginală este mai retrasă spre apical);
• modelarea versantului vestibular: ⎫ se redă o grosime uniformă și suficientă
pentru compensarea atrofiei țesutului osos al apofizei alveolare, și pentru a reface
aspectul fizionomic al etajului inferior al feței; ⎫ se redă o formă concavă, pentru
ca, prin tonicitatea sa, musculatura buzelor și a obrajilor să participe la menținerea
protezei pe câmpul protetic; ⎫ se modelează proiecțiile implantării dinților:
convexitățile rădăcinilor şi depresiunile interradiculare (cu scop estetic);
• modelarea versantului oral: să aibă o grosime uniformă de 1,5-2mm (pentru a
avea rezistență), nu mai gros, ca să nu producă dereglări funcționale ale limbii și
dereglări de fonație; se poate de modelat rugile palatine;
• modelarea limitelor: marginea machetei să aibă o grosime uniformă de 2—2,5
mm, să fie rotunjită, să corespundă limitelor de pe model; în zona frenurilor şi a
bridelor limitele se adâncesc corespunzător limitei de extindere a acestora

70. Particularitățile de alegere și montare a dinților artificiali la realizarea protezei

totale mobile.
○ Linia mediană este o linie verticală care sc trasează pe ambele borduridc
ocluzic; sc găseşte într-un plan cu linia medie a feţei şi deseori nucorespunde
poziţiei trenului.
 ○ Linia caninilor este trasată bilateral de la marginea aripilor nazale,coincide
cu comisurile fantei bucale şi reprezintă locul dc proiectare amijlocului
caninilor superiori.
○ Linia surisuhii corespunde nivelului maiginii buzei superioare, in timpulcînd
pacientul zîmbeşte, şi reprezintă limita la carc se va aseza coletuldinţilor
frontali superiori.
○ Culoarea dinţilor artificiali este stabilită cu acordul pacientului infuncţie de
vîrsta si sexul acestuia. Este folosită cheia de culori
specifică pentru fiecare producător de dinţi.

71. Regulile generale de montare a dinților artificiali la realizarea protezelor

totale
mobile după Gyzi.
Reguli generale:

1. dinții laterali superiori se montează cu zona cervicală pe centrul apofizei

alveolare astfel încât cuspizii palatinali superiori să coincidă cu vârful apofizei
alveolare inferioare; dinții inferiori la fel sunt montați cu zona cervicală pe centrul
apofizei alveolare inferioare astfel încât cuspizii vestibulari să pătrundă în
şanțurile intercuspidiene centrale ale dinților superiori, realizând contacte
corespunzătoare ocluziei dinamice (dacă unghiul interalveolar este mai mic de
80°, se va realiza o montare inversă);

2. dinții frontali superiori, din considerente fizionomice, se pot monta în afara

centrului apofizei alveolare, iar cei inferiori, pe centrul apofizei alveolare; de
subliniat că aranjamentul lor față de apofizele alveolare, cât şi gradul de înclinare
a marginilor incizivale în direcție oral-vestibulară, sunt determinate de poziția
apofizelor alveolare şi a buzei superioare; dinții frontali se montează în corelație
cu poziția buzei superioare (determinată de forma versantului vestibular şi
marginea bordurii de ocluzie superioare); suprafața vestibulară şi marginea
incizivală a dinților poziționează buzele superioară şi inferioară în raport cu
particularitățile de vârstă, de sex şi de constituție a persoanei respective; poziția
dinților frontali nu trebuie să aducă dereglări fonetice;

3. dinții laterali se monteaza formând curbura de ocluzie sagitală (Spee) cu o

adâncime egală gradului de acoperire a dinților frontali inferiori de cei superiori;
curbura de ocluzie transversală Monson-Wilson este realizată în dependență de
mărimea unghiului interalveolar;

4. în relație centrică se realizează contacte punctiforme maxime, iar în timpul

mişcărilor de lateralitate şi propulsie a mandibulei se păstrează contacte multiple
între suprafețele de contact ale arcadelor dentare, atât pe părțile lucrătoare, cât
şi pe cele nelucrătoare;

5. montarea dinților în edentațiile totale bimaxilare întotdeauna începe cu incisivii

centrali superiori şi se termină cu ultimii molari realizând astfel arcada dentară
superioară; totodată montarea dinților superiori se efectuează concomitent prin
montarea a câte un dinte din ambele părți ale liniei mediane, realizând o simetrie
de poziție între perechile de dinți (stânga—dreapta); dinții inferiori se montează
după cei superiori în următoarea ordine: molarul I, caninul, incisivul central, apoi
cel lateral, premolarul I, apoi II, ultimul molar.

72. Regulile individuale de montare a dinților artificiali la realizarea protezelor

totale mobile după Gyzi.
Gysi a elaborat si o serie de reguli individuale (pentru fiecare dinte) de montare
a
dintilor artificiali cu scopul de a usura si standardiza montarea. Urmeaza
individualizarea,
mai ales in zona frontala pentru redarea unui aspect cit mai fizionomic şi
individual.
Existenta unor contacte intre dintii artificiali in numar mai mic de trei sau
distribuite necorespunzator, nu realizeaza principiul contactului tripodal –
instabilitatea
statica şi dinamica a ap. g-p. amovibile.
Pentru stabilizarea acestor aparate se impune realizarea si a unor contacte
simetrice in zonele distale. Existenta a doua puncte de contact plasate unilateral vor
determina bascularea in jurul axei ce une te contactul. Realizarea a 3 puncte de
contact
distribuite pentru a realiza contactul tripodal va determina 3 forte de basculare a
caror
rezultanta va deplasa ap. g-p. de pe C.P.
Realizarea contactelor tripodale in rapoartele de ocluzie centrica se pot obtine
destul de usor. In ocluzia dinamica realizarea contactului tripodal impune
conceperea
curbelor de compensatie in sens sagital pentru deplasarile anterioare i in sens
transversal
pentru deplasarile laterale ale ap. g-p. amovibile.
In mi carea de propulsie contactele dentare artificiale se realizeaza la nivelul
ghidajului anterior prin unul sau mai multe puncte ce vor determina momente de
rasturnare ale protezei. Evitarea destabilizarii protezei se va realiza prin
intermediul
curbei sagitale de compensatie ce va permite pastrarea contactului in zona
anterioara i
aparitia contactelor simetrice in zonele distale.
a) metoda de montare a lui Gysi utilizeaza:
– dinti anatomorfi, cu morfologie apropiata de cea a dintilor naturali;
– montarea se realizeaza intii pe maxilar i apoi pe mandibula;
– se urmare te realizarea curbelor de compensatie sagitala i transm. cu realizarea
contactelor tripodale statice i dinamice;
– pe linga montarea normala se poate realiza i montarea inversa sau incruci ata
in functie de axul interalveolar.

73. Tehnica de montare a dinților artificiali după Vasiliev.

După Vasiliev: el a propus planul protetic din sticlă, fixat de modelul inferior
prin trei stâlpi din ceară, ca să se vadă apofiza alveolară și să se monteze dinții în
raport cu centrul acesteia. Montarea se efectuează după Gysi, cu unele modificări:
1) molarul I superior contactează diferit cu planul de ocluzie: cuspidul MP are
contact, cel MV este distanțat cu 0,5 mm, cel DP cu 1,0 mm, iar cel DV cu 1,5
mm; cuspizii molarului II superior sunt distanțați astfel: cuspidul MP — cu 1,0
mm, MV — cu 1,5 mm, DP — cu 2,0 mm şi DV — cu 2,5 mm;
2) montarea dinților inferiori începe cu premolarul doi, apoi primul şi al doilea
molari, urmați de montarea primului premolar a caninilor şi incisivilor

74. Tehnica de montare a dinților artificiali după Pedro Saizar.

După Pedro-Saizar: el a înlocuit plăcuța mobilizabilă propusă de Gysi cu una
metalică fixată pe modelul inferior pe bordura șablonului de ocluzie; dinții sunt
montați după principiile lui Gysi (72)

75. Proba machetei totale mobile în cavitatea bucală, caracteristica etapelor de

realizare.
Machetă este un termen folosit în mai multe domenii ca:
Model la scară redusă, care respectă fidel proporția dimensiunilor și aspectul
exterior (al unui decor, construcții, aparat sau operă de artă).
Publicare (fragmentară) premergătoare tipăririi definitive a unei lucrări.
Macheta Protezei = redarea în ceară a viitoarei proteze, ce prezintă macheta bazei
(sumar modelată) şi dinţii artificiali montaţi. Există o machetă preliminară, pentru
proba în cavitatea orală, şi o machetă definitivă.
➢ Scopuri:
• 1. Sa se efectueze o proba pe câmpul protetic pentru a se controla daca dintii
alesi sunt corespunzători si daca sunt montați incat sa restaureze armonia
dento-faciala.
• 2. Sa se obtina un tipar in care sa se producă polimerizarea răsinii acrilice.
➢ Macheta – realizata in 2 timpi diferiti:
• - macheta bazei protezei
• - arcada artificială cu dinții montați în ceară
➢ Arcadele dentare artificiale
• Dintii din zona frontala au rol in estetica faciala si in fonatie.
 • Dintii din zona laterala au rol in masticație si stabilizarea mandibulei fata de
maxilar.

• Proba machetei reprezinta o faza clinica deosebit de necesara, deoarece în

aceasta faza este obligatoriu sa fie decelate toate erorile care au apărut de la
faza de determinare a relației intermaxilare pîna la proba machetei.
• Această etapă este necesară pentru a se putea stabili acurateţea execuţiei
tehnice şi existenţa stabilităţii statice şi dinamice pe câmpul protetic al
viitoarei proteze.

La aceasta etapă se pot constata următoarele:

❖ modalitatea de materializare de catre tehnician a indicatiilor scrise pe fise;
❖ capacitatea profesională proprie in ceea ce priveste determinarea si
inregistrarea raporturilor maxilare;
❖ daca pacientul este satisfacut sau nu de caracteristicile dintilor si arcadelor.
❖ sa se aducă modificări parțiale in aranjamentul dinților care sunt necesare si
obligatorii.
❖ sa se schimbe garnitura de dinți deoarece nu corespunde culoarea ,
dimensiunea sau
forma.
❖ sa se reia confecționarea machetei de la început după o noua determinare si
înregistrare a relației intermaxilare cu ajutorul sabloanelor de ocluzie .
❖ sa se definitiveze macheta si sa se confecționeze proteza.
Proba machetei se desfasoara sub forma de control pe parcursul a doi timpi de
lucru:
a. controlul extrabucal b.controlul intrabucal.
. Tehnica controlului extrabucal
Se face în absenţa pacientului, pentru a verifica corectitudinea realizării în
laborator a machetelor, conform indicaţiilor date prin şabloane şi prin fişa de
laborator.
A.Controlul ocluzorului şi al modelelor
➢ ocluzorul să nu aibă nici un fel de joc în balama;
➢ contrapiuliţa să fie fixată, dacă RIM au fost stabilite numai prin intermediul
şabloanelor, deci nu există contacte dento-dentare care păstrează ocluzia;
➢ planul median al celor două modele să coincidă cu planul median al
ocluzorului;
➢ pe modele să fie trasate următoarele linii de referinţă:
1. linia mediană; 2. linia caninilor ; 3. linia surâsului ; 4.mijlocul crestelor
alveolare.

✓ Se scot machetele de pe modele şi se repun şabloanele pentru a verifica dacă

datele transmise prin şabloane au fost respectate.
 ✓ Pe articulator se mai controleaza contactele si miscarile mandibulei in
propulsie si laterali tate.

Controlul corectitudii realizării tehnice a machetelor

• dacă tehnicianul a respectat indicaţiile privind modelajul şi culoarea dinţilor
(formă, mărime, aspectul feţei ocluzale, nuanţe coloristice);
• pozitia dintilor frontali si felul cum au fost montati fata de creasta alveolara;
• raportul de ocluzie in zona frontala;
• pozitia dintilor laterali fata de creasta alveolara;
• concomitent se atrage atenție și la gradul de exprimare a curbelor de ocluzie,
la respectarea limitelor bazei machetei și contactul cu modelul.

Ceara este bine să aibă o culoare cât mai apropiată de culoarea naturală a gingiei,
pentru a crea pacientului o impresie favorabilă şi pentru a nu denatura unele
observaţii care se vor face la controlul intrabucal al machetelor.

☝ Dacă se consideră că sunt necesare modificări ale machetelor, acestea vor fi

făcute înainte de venirea pacientului pentru a nu-i crea suspiciuni cu privire la
corectitudinea tratamentului.

. Metoda controlului intrabucal.

Este bine să fie făcut în prezenţa tehnicianului şi, dacă este cazul, în prezenţa unei
persoane din anturajul pacientului, a cărei părere este importantă pentru pacient.
Controlul intrabucal al machetelor, având multiple obiective de atins, presupune
mai multe etape care trebuie parcurse în mod obligatoriu.
☝ Pentru a evita deformarea machetelor se vor lua unele precauţii. Machetele
aşezate pe modele se răcesc cu un jet de apă. Pacientul clăteşte gura cu apă rece.
Controlul se va face minuţios, dar la fiecare 2 minute machetele spălate de salivă
şi repuse pe modele vor fi răcite din nou, iar pacientul se va clăti din nou cu apă
rece. Pacientul este instruit să nu facă mişcări bruşte şi să urmărească cu atenţie
indicaţiile primite.
o Macheta se îndepărtează cu grijă de pe model se prelucreaza cu alcool dupa
care se introduce în cavitatea bucală în axul ei de inserţie.
o Ulterior se controlează dacă a fost determinată corect dimensiunea verticală
de ocluzie, precum și relațiile intermaxilare centrice.

o La o deschidere medie a gurii, de sub nivelul buzei superioare, trebuie să se

observe numai marginile incisivilor superiori, iar în urma unui surîs dinții
frontali superiori se văd pina aproape de colet.
o Forma dintilor trebuie sa corespundă formei fetei.
o Totodata sunt supuse controlului topografia montării caninilor față de
comisurile gurii, contactele interdentare, gradul de exprimare a curburilor de
ocluzie în plan sagital și transversal.
 o Dacă există o similitudine între adaptarea pe model şi cea din cavitatea
bucală se vor controla:
✓ stabilitatea machetei pe câmpul protetic;
✓ rapoartele ocluzale (în RC)

76. Erori și complicații posibile la determinarea DVO, semnele clinice, corectarea.

Din greșelile admise la determinarea dimensiuni verticale de ocluzie cel mai des
întilnite sănt micșorarea sau marirea acestei dimensiuni.
La o supraevaluare fața pacientului capătă o expresie de uimire: plicile nazolabiale
si mentoniera sînt netezite, iar în timpul vorbirii se aud lovituri de dinți . Spatiulu
de inocluzie va fii mai mic sau complet absent la poziția de postură a mandibulei .
Lichidarea acestei greșeli se efectueaza prin două metode:
A. Dacă dinți arcadei superioare se află în poziție satisfăcătoare față de poziția
buzei superioare și planul protetic, micșorarea dimensiuni verticale de
ocluzie se efectuează din contul arcadei dentare inferioare. În acest scop sînt
înlăturați toți dinții artificiali, apoi pe șablonul de ceara inferios se
confecționează o bordură nouă si se determină a doua oara dimensiunea
verticala de ocluzie și relțiile intermaxilare centrice. Dupa aceasta unul din
modele se înlătură, prin dezbatere din ocluzor sau articulator , se suprapun în
poziția noua și dupa fixare se realizează montarea dinților arcadei inferioare.
B. Daca monatrea dinților superiori a fost efectuată incorectă, atunci dinții
artificiali sînt înlaturați de pe ambele machete, se confecțonează noi
șabloane cu borduri de ocluzie și se repetă din nou etpa precedentă în
intregime, apoi se confecționează arcadele dentare.

77. Erori și complicații posibile la determinarea și înregistrarea RC prin deplasarea

mandibulei, semnele clinice, diagnosticul diferenciat, corectarea.
Greşeli condiţionate de deplasarea mandibulei in ocluziile anterioară, posterioară
sau laterală constau în deplasarea mandibulei anterior, posterior sau lateral (dreapta
sau stînga) şi fixarea ei în această poziţie.
În timpul probei machetelor în poziţia de relaţii intermaxilare centrice *în caz de o
deplasare anterioară a mandibulei la etapa precedentă contact vor avea numai dinţii
laterali, iar în zona frontală între incisivi vom avea o inocluzie caracteristică pentru
prognatie.
Totodată se observă și o mărire a dimensiunii verticale de ocluzie din cauza
contactului intercuspidian din zonele dinţilor laterali. Lichidarea acestei greşeli
constă în redeterminarea relațiilor intermaxilezre centrice cu o bordură nouă de
ocluzie în zonele laterale ale machetei inferioare, iar dinţii frontali vor servi ca
punct de orientare la instalarea poziţiei corecte a mandibulei.
* La o deplasare a mandibulei distal, proba machetei ne va depista un raport al
arcadelor dentare caracteristic pentru progenie în zona frontală şi un contact
cuspidian în zonele laterale, cu o mărire a dimensiunii verticale de ocluzie.
Lichidarea acestei greșeli se efectuează prin înlăturarea dinţilor laterali de pe
macheta inlerioară, confecţionarea unei borduri de ocluzie noi în aceste zone și
determinarea relaţiilor intermaxilare centrice.
La proba machetelor, în cazul cînd la determinarea relaţiilor intermaxilare centrice
s-a fixat una din ocluziile laterale (dreapta sau stînga), dereglările de ocluzie se
manifestă prin contactul incorect al cuspizilor dinților laterali, mărirea dimensiunii
verticale de ocluzie, necoinciderea liniei mediene a arcadelor dentare și formarea
spaţiului de inocluzie între dinţii laterali în partea deplasării. Lichidarea acestor
greșeli se efectuează prin înlăturarea dinților de pe macheta inferioară,
conlecționîndu-se o nouă bordu ră de ocluzie și determinîndu-se relaţiile
intermaxilare centrice corecte.

78. Erori și complicații posibile la determinarea și înregistrarea RC prin deplasarea

șabloanelor cu bordura de ocluzie, semnele clinice, diagnosticul diferenciat,
corectarea.
Eroarea deplasării şabloanelor cu bordurile de ocluzie în plan sagital.Corectarea.
❑ Asemenea greșeli pot aparea în caz de atrofie pronunțată a apofizelor
alveolare și lipsa punctelor retentive din partea formațiunilor anatomice. În
dependență de direcția deplasări șabloanelor (anterior sau posterior) și la
care maxilar a avut loc (maxilă, mandibula sau ambele maxilare ), la proba
machetelor vor fi depistate diverse dereglări de ocluzie, cu marirea a
dimensiuni verticale de oculzie din cauza contactului intercuspidian din
zonele dinților laterali.
❑ Lichidarea acestor greșeli se efectează prin determinarea din nou a relaților
intermaxilare centrice utilizînd noi șabloane de ocluzie , ținînd cont de faptul
că cele mai raționale sînt șabloanele rigide.

Eroarea deplasării şabloanelor cu bordurile de ocluzie în plan vertical

Aceste greșeli survin în urma presiunii neuniforme asupra bordurilor de ocluzie în

momentul contactării bordurilor de ocluzie și fixării relațiilor intermaxilare
centrice.
Clinic această greșeală se depistează la proba machetelor efectuînd proba spatulei
care se manifestă prin apariția spațiului liber între arcadele dentare la lipirea bazei
din ceară a machetei de cîmpul protetic.
Lichidarea acestei greșeli se efectuează prin aplicarea unei bandolete de ceară în
spațiul dintre arcadele dentare si fixarea relațiilor intermaxilare centrice.
Pe parcurs are loc montarea dinților pe macheta supusă deplasării respectiv
dinților antagoniști.
79. Erori și complicații posibile la determinarea și înregistrarea RC prin compresia
fibromucoasei sau deformarea șabloanelor cu bordura de ocluzie, semnele
clinice, diagnosticul diferenciat, corectarea.
Greşeli condiţionate de deformarea şabloanelor cu bordurile de ocluzie şi
corectarea lor:
➢ Aceste greșeli pot apărea în momentul fixării relațiilor intermaxilare
centrice, dacă șabloanele de ceara n-au fost întarite sau dacă șaboanele n-au
fost confecționate corect .
➢ La aplicarea pe model se observa un spațiu între model și șablonul de ceară
și este posibilă o balansare a șabloanelor.
➢ Pe parcurs, la proba machtelor, această grșeală se manfestă prin apariția, în
zona frontală, a unui spațiu de inocluzie.
➢ Totodată apare și o supraevaluare a dimensiunii verticale de ocluzie.
❖ Lichidarea acestei greșeli se efectuează prin confecționarea unor șabloane
noi și determinarea din nou a relaților intermaxilare centrice.

Greşeli condiţionate de compresia fibromucoasei cîmpului protetic

❑ Compresia fibromucoasei crestelor alveolare la maxilă și mandibulă în zona
frontală.
• Obectiv: spațiu de inocluzie în zona distală, majorarea DVO în zona frontală
• Diagnostic diferenciat: contact strins între dinții frontalii conduc la
normalizarea relației de ocluzie.
❑ Compresia fibromucoasei crestelor alveolare la maxilă și mandibulă în
zonele distală.
• Obectiv : spațiul de inocluzie în zona frontală, majorarea DVO în zona
distală.
• Diagnostic diferenciat: contact strins între dinții laterali conduc a
normalizarea relației de ocluzie.

80. Erori și complicații posibile la determinarea și înregistrarea RC prin

despriderea șabloanelor cu bordura de ocluzie, semnele clinice, diagnosticul
diferenciat, corectarea.
Desprinderea şablonului superior în jos sau/şi a celui inferior în sus în zona
distală obiectiv: spaţiu de inocluzie în zona distală, supraacoperire adâncă în zona
frontală *diagnostic diferențiat: deplasarea în zona distală a machetei inferioare în
sussau/şi a celei superioare în jos conduce la normalizarea relaţiei de ocluzie
Desprinderea şablonului superior în jos sau/şi a celui inferior în sus în zona
anterioară ;
obiectiv: spațiu de inocluzic în zona frontală, în zonele laterale contacte de tip vârf
cuspid — vârf cuspid
* diagnostic diferenciat: deplasarea în zona anterioară a machetei inferioare în sus
sau/şi a celei superioare în Jos conduce la normalizarea relației de ocluzie
Desprinderea şablonului superior în jos în partea dreaptă:
 obiectiv: contacte între dinţii antagoniști pe partea stângă:
diagnostic diferențiat: deplasarea în partea dreaptă a machetei superioare în jos
conduce la normalizarea relaţiei de ocluzie

81. Obiectivul fizionomic și igienic la modelarea definitivă a machetei protezei

totale mobile.
Modelarea definitiva a machetei:
a. Obiectivul fizionomic
Trebuiesc realizate proteze cu aspect cat mai natural.
Se modelează: - versantul vestibular al şeii si gingia
- zona de colet a dinților care apare mai vizibila in fonatie
- relieful festonului gingival si al papilei interdentare
Linia de colet a incisivilor centrali este mai ridicata decât a incisivilor laterali cu 1-
2 mm. Linia de colet a caninilor este mai ridicata decât a incisivilor centrali.
Culoarea gingiei la bărbați este mai închisă decât la femei.

b.Obiectivul igienic:
Se urmăreşte să se obțină suprafețe netede, plane, făra spații retentive.
Să permită o igeinizare optimă;
Să nu permită dezvoltarea la suprafață sau în profunzime a agenților patogeni;
Să poată fi dezinfectate.
ln zonele laterale obiectivul igienic este posibil sa fie aplicat, in zona frontala are
prioritate obiectivul fizionomic. Machetele sunt foarte bine finisate, intreaga
suprafață externa este lustruita.

82. Obiectivul fonetic, al confortului și al stabilității la modelarea definitivă a

machetei protezei totale mobile.
Obiectivul fonetic
Protezele trebuie sa prezinte un volum cît mai mic si cu un modelaj corespunzător
pentru a nu modifica in mod substanțial dimensiunile spațiului funcțional al limbii.
Trebuiesc reproduse rugile palatine si papila incisiva. Adaptarea limbii pentru
articulare si producerea sunetelor este de scurta durata daca intalneste suprafețe si
reliefuri modelate simetric.
Obiectivul confortului
-Dimensiuni minime
-greutatea redusă
-sa fie inodore,insipide
Obiectivul menținerii si stabilității
Marginile machetei sunt modelate cu forma si grosime funcționala. Versantele
vestibulare ale şeilor sunt modelate progresiv uşor convex.
Recomandările lui Gerber:
- versantului vestibular al şeii in zona frontala sa i se dea o forma uşor concava
- marginile vestibulare si versantul vestibular din zonele laterale sa fie ingrosate
- zonele din dreptul trenurilor, bridelor sa fie adâncite corespunzător
 - versantul lingual al protezei mandibulare este modelat sa se obtina spațiul cu
dimensiuni coerespunzatoare in care sa se mişte limba
Machetele de ceara cuprind tuberozitatile maxilare si tuberculul piriform, zone cu
valoare biostatica, capabile sa suporte bine presiunile.
Obiectivul rezistentei mecanice
Placa palatinala este realizata cu o grosime de 2 mm, pentru a rezista solicitărilor
mecanice, ea trebuie sa fie uniforma. Micşorarea grosimii este insotita de mărimea
confortului dar si de scăderea rezistentei mecanice. Pentru a mari rezistenta bazei
protezei, este introdusa plasa de sarma sau o plăcuta metalica. Plăcile palatine cu
grosime mai mica de 1-2 mm si nearmate sunt expuse pericolului de deformare si
de fracturare.

83. Particularitățile de gipsare a machetei în chivetă la realizarea protezei totale

mobile prin metoda de stopare.
84. Aspecte tehnologice de confecţionare a protezei totale mobile prin metoda de
injectare. Utilaj și materiale, avantaje și dezavantaje. Importanța practică.

85. Particularitățile de confecționare a protezei totale mobile cu căptușeală elastică

și cu bază metalică.
Protezele totale cu baza metalică sînt indicate în cazurile cînd are loc fracturarea
frecventă a protezelor din acrilat, uneori ca o metodă de îngrelare a protezelor de
pe mandibulă pentru a asigura o fixare mai efectivă, la pacienţii ce suferă de
bruxism, în cazurile de insuportabilitate sau alergii îață de acrilate.
Totodată baza metalică este un bun conducător de temperatură, și deci receptorii
mucoasei cîmpului protetic au posibilitatea de a-și menține funcţia. Baza din metal
poate fi confecționată prin metode de ștanțare din plăci de oţel inoxidabil cu
grosimea de 0,3—0,4 mm sau turnate din aliajele tip crom-cobalt ,aur platinat.
Metoda de ştanţare nu este efectivă din cauza lipsei de precizie şi în prezent este
utilizată rareori. Cel mai frecvent este utilizată metoda prin turnare. Realizarea
acestei metode constă în dublarea modelului cu masă refractară de tipul Silamin,
modelarea bazei din ceară creînd pe centrul apofizei alveolare puncte de retenţie în
formă de «T», anse, butoane etc. Concomitent la mijlocul versantelor orale a
apofizelor alveolare se creează un şanţ care ne va da posibilitatea să asigurăm o
trecere lentă a acrilatului din zona dinţilor artificiali spre baza metalică. După
modelare se efectuează turnarea și realizarea protezelor conform proceselor
clinico-tehnice .
Confecţionarea bazei protezei cu căptușeală elastică duce la sporirea capacităţii
funcționale, ameliorarea metodelor de fixare şi micșorare a perioadei de adaptare.
Realizarea tratamentului într-o mare măsură depinde de particularitățile
anatomotopografice ale cîmpului protetic, materialele din care se confecționează
protezele, starea fibromucoasei, sensibilitatea ei etc. S-a constatat că aplicarea
acrilatelor obișnuite nu totdeauna ne permite să atingem scopul scontat. M.
Napadov (1955), recomandă în așa cazuri ca baza protezei să se confecționeze din
două straturi, adică cu o căptușeală din material elastic. Aceasta va permite să
repartizăm uniform presiunile masticatoare, amortizînd presiunile în zonele
necesare. Asemenea proteze sînt indicate în cazurile cînd avem o fibromucoasă
cu reziliența scăzută, la o atrofie exprimată a apofizelor alveolare, în temei la
mandibulă sau la o formă atipică a lor (piriformă, ascuţită), prezența exostozelor,
proeminențelor sau a formațiunilor anatomice exprimate (torusul palatinal,
tuberozități exagerate), la o intoleranță a fibromucoasei cîmpului protetic față de
acrilatul obișnuit, la o sensibilitate mărită a fibromucoasei către presiunea
masticatoare, în maladii cronice ale fibromucoasei cavităţii bucale etc. N. Kalinina,
V. Zagorski (1990) au constatat că protezele cu căptușeală din materiale elastice
(Ortosil —M., Eladent-l00, Elastoplast etc.) măresc eficacitatea masticatoare cu
17—20%.

86. Particularitățile de confecționare a protezei totale mobile cu fixare pe implante

endoosoase.

87. Recondiționarea protezei totale mobile, indicații, metode și tehnici de realizare,

importanța practică.
In situatii cand piesele protetice mobilizabile pot suferi fracturari ale bazei, ale
marginilor sau ale dintilor artificiali, iar in urma modificarii in timp a campului
protetic pot aparea nepotriviri evidente intre suprafata zonei de sprijin si suprafata
interna a protezei, ceea ce afecteaza serios mentinerea si stabilitatea ei, se impun
refarcerea integritatii protezelor si restabilirea contactului intim cu suprafata
campului protetic.
Aceste reconditionari presupun urmatoarele metode si tehnici de realizare:
● Reparatia protezei fracturate ( baza , margini sau dinti);
● Captusirea marginala sau totala a protezei;
Captusirea poate fi :
● Partiala (doar marginala, ce reface succiunea prin adaugare de material la
zonele de inchidere marginala deficitare ( zona AH, zonele vestibulare ));
 ● Totala, interesand intreaga fata interna mucozala a protezei (inclusiv
marginile).

88. Particularitățile de confecţionare a protezelor totale mobile cu bază armată.

Materiale utilizate, avantaje și dezavantaje.
Baza armată este indicată pentru a mări rezistența la rupere a răşinii acrilice
utilizate. La confecționarea protezelor mobilizabile ca armatură pot fi aplicate
plase, bare metalice sau fibre de sticlă, care se înglobează în profunzimea
acricatului bazei. În practică mai frecvent sunt utilizate plase metalice cu grosimea
fibrelor de 0,4—0,5 mm confecţionate prin turnare după relieful câmpului protetic.

89. Corecția și aplicarea protezei totale mobile finite în cavitatea bucală, tehnica de
realizare.
Această manoperă prezintă ultima etapă clinică, însă tratamentul consideră
finalizat numai după adaptarea pacientului către proteze. Procesul de aplicare a
protezelor prezintă dificultăţi și include examenul exobucal şi cel endobucal.
In cadrul examenului exobucal se atrage atenţia la calitatea confecţionării
protezei, prezența marginilor ascuţite şi minuţios se studiază suprafața mucozală a
protezelor. Marginile protezelor trebuie să fie netede, de o grosime uniformă, iar
suprafața mucozală să corespundă reliefului cîmpului protetic.
Examenul endobucal se efectuează după aplicarea protezelor în cavitatea bucală.
Fiecare proteză este examinată separat, evidențiindu-se gradul de fixare pe cîmpul
protetic şi dacă nu provoacă dureri acute.
Se recomandă de a aplica mai întîi proteza superioară, determinînd gradul de
succiune prin aplicarea unei presiuni digitale pe suprafața linguală a bazei protezei
în zona premolarilor din partea dreaptă, apoi stingă. Dacă proteza nu se desprinde
din partea opusă, atunci se consideră că succiunea este suficientă, iar dacă se
desprinde, atunci fixarea este considerată insuficientă și se caută cauza. O
deosebită importanță prezintă examenul marginii distale a protezei în zona liniei
«A», care se efectuează prin aplicarea presiunii digitale pe suprafaţa orală a
incisivilor în direcţie vestibulară. O desprindere ușoară are loc cînd baza proltezei
este scurtă în zona liniei «A». Depistarea zonei de închidere marginală insuficientă
se efectuează prin aplicarea pe marginea protezei a unei bandolete de masă
amprentară termoplastică de tip «Ortocor» sau ceară ramolită.
După introducerea protezei în cavitatea bucală și electuarea probelor
funcţionale Herbst, proteza se scoate şi se supune examenului vizual. În zona de
închidere marginală insuficientă materialul aplicat se va reţine, iar în restul
marginii va îi dislocat. Pe parcurs materialul aplicat la depistarea zonei de
închidere marginală insuficientă se înlocuiește cu acrilat.
Deseori la aplicarea protezei superioare apare reflexul de vomă, care este cauzat de
extinderea sau grosimea plăcii acrilice în zona liniei A, excitînd receptorii palatului
moale sau ai suprafeței dorsale a limbii. Prin urmare, este necesar de a examina
exactitatea limitelor protezei și grosimea marginii în această zonă. La fel se va
controla dacă proteza nu balansează, apoi se va examina caracterul ocluziei statice
și dinamice.
Obţinerea unui contact interdentar maximal se efectuează prin șlefuirea
selectivă a punctelor de contact premature aplicînd între arcadele dentare hirtie de
articulaţie (indigo).. Examenul probei fonetice la această fază nu este suficient,
deoarece prezenţa protezelor, ca corp străin, inițial va provoca un disconfort în
cavitatea bucală, împiedicînd funcţia fonetică, fenomen ce dispare o dată cu
adaptarea pacientului la prezenţa protezei. După aplicarea protezelor pacientul se
va găsi sub supravegherea medicului pînă la adaptarea completă către proteze. La
apariția durerilor în această perioadă sînt depistate zonele concrete, iar
protezele sînt supuse corecţiei.

90. Adaptarea către proteza totală mobilă. Caracteristica perioadelor de adaptare

după Kurleandski. Îngrijirea igienică a protezei totale mobile.
Adaptarea față de protezele totale prezintă un proces complex care decurge timp
îndelungat și este influențat de numeroşi factori generali și locali: de tipul
sistemului nervos, cît și starea lui în perioada confecționării protezelor;
protezarea primară sau secundară; starea cîmpului protetic, sensibilitatea
fibromucoasei etc.
Prin urmare, termenii de adaptare vor varia de la 2—3 săptămini la unii indivizi,
pînă la 6 luni —la alţii. De obicei pacienţii care se tratează a doua oară, se
adaptează față de proteze mai ușor decît pacienţii care se protezează primar.
Totodată s-a constatat că pacienţii, care după pierderea dinţilor un timp îndelungat
nu s-au tratat protetic, se adaptează față de proteze mult mai greu. Aceasta se
explică prin faptul că la ei sistemul stomatognat s-a adaptat faţă de condiţiile
create, formînd un anumit stereotip funcţional, care pe parcurs s-a consolidat, iar
protezele aplicate dereglează coraportul stabilit dintre țesuturile și organele
cavității bucale și pacientul mai greu se adaptează la noile relaţii.
Prin urmare, tratamentul protetic va fi mai favorabil, dacă se va efectua îndată
după apariţia edentației. Protezele sînt sesizate de țesuturile cîmpului protetic ca
un corp străin, care prezintă un vast iritant pentru receptorii cavităţii bucale. Iritația
primită de receptorii de senzaţie este transmisă prin arcul reflex spre centrele de
salivație, de vorbire etc., și ca rezultat apare o salivație abundentă, actul de vomă,
mișcări necoordonate ale mandibulei, schimbări în actul de deglutiţie.
V. Kurleandski deosebește trei faze de adaptare Îață de protezele dentare.
Faza |, numită faza de excitare, apare în primele zile după aplicarea protezelor și
este caracterizată printr-o salivație abundentă, reflexul exprimat de vomă,
modificări de fonaţie, o micșorare a eficacității masticatoare şi o dinamică
necoordonată a mandibulei.
Faza a Il-a, numită faza de inhibiție parţială, apare în a doua zi și continuă pînă
la a 5-a zi după aplicarea protezelor. În această perioadă are loc restabilirea parţială
a funcţiei, se micşorează salivația, dispare reflexul de vomă, iar mişcările
mandibulei devin mai coordonate. La pacient apare o încredere în posibilitatea de a
se adapta către proteze.
Faza a III-a, numită faza de inhibiție totală se stabilește pe parcursul primei luni.
În această perioadă dispar senzațiile negative şi proteza nu mai este acceptată ca un
corp străin, dar, dimpotrivă, lipsa aduce la un disconfort în cavitatea bucală.
 La pacienții care se reprotezează perioada de adaptare va îi mai mică fiind la fel
influențată de calitatea lucrărilor, de gradul de fixare, stabilizare și lipsa durerilor.
În perioada de adaptare medicul efectuează corectările necesare recomandînd
pacientului să se adreseze medicului periodic. În aceste ședințe se examinează
cîmpul protetic și în cazul prezenței unor leziuni proteza este supusă corectării prin
şlefuire și se recomandă pacientului o respectare riguroasă a igienei cavităţii
bucale. După adaptarea pacientului faţă de proteze, se recomandă de a vizita
medicul de 2 ori pe an.

Adaptarea funcțională
• În ceea ce priveşte adaptarea funcțională, restaurarea masticatorie întâmpină
de la început multe dificultăți. La pacientul edentat total sistemul digestiv
prezintă schimbări care sunt asociate bătrâneţii. Papilele gustative sunt
modificate și chiar distruse, scad secrețiile glandulare, activitatea
enzimatică, cantitatea şi producția de acid clorhidric din sucul gastric.
• Pentru ca țesuturile să se obișnuiască să suporte presiunea exercitată de
proteze sub acţiunea forțelor masticatorii, în primele zile după protezare
pacientul trebuie să mănânce alimente de consistență redusă, mărind treptat
consistenţa lor.

• Muscarea mărului, atât de dorită de pacienți, trebuie urmată de împingerea

mărului spre gură (la dentat acțiunea este inversă: mușcarea mărului este
urmată de tragerea lui spre înafară).

• Din păcate, secționarea alimentelor cu incisivii duce frecvent la bascularea şi

desprinderea dinspre distal a protezei superioare, cu desființarea treptată a
închiderii la linia Ah și la resorbția rapidă a crestei alveolare frontale. De
aceea se recomandă secţionarea alimentelor cu cuțitul în bucăți mici și
plasarea lor în dreptul premolarilor.
• În primele zile după aplicarea protezelor, pacienţii pot avea o chinuitoare
senzaţie de vomă. Cauzele acestui fenomen pot fi atât somatogene, cât și
psihogene. Se pare că protezele cu o dimensiune verticală prea înaltă care
reduc distanţa interocluzală sub limite fiziologice, pot produce frecvent
reflexul de vomă (dacă senzaţia aceasta persistă prea mult, întotdeauna
trebuie verificată și corectată DVO). Senzaţia de vomă mai apare și dacă
proteza nu se întinde strict până la linia Ah (ea poate apărea atât la protezele
extinse dincolo de această linie, cât şi la cele mai scurte). S-a constatat că
aducerea marginii distale pe linia de reflexie a palatului face să dispară
această senzaţie.

• Refacerea funcției fizionomice reprezintă unul dintre cei mai importanţi

factori care infiuenţează adaptarea biologică a protezei totale.
• Îmbunătăţirea conturului buzelorși al obrajilor, estomparea șanțurilor
peribucale, refacerea dimensiunii verticale, în special în timpul masticației,
 vizibilitatea plăcută a dinților, cât mai apropiată de schema ideală pe care o
are în minte pacientul, creează tot atâtea premise de adaptare biologică,
• Refacerea funcției fonetice se instalează destul de rapid dacă au fost
respectate cerinţele ideale de montare a dinților artificiali. Un exerciţiu
fonetic uşor de realizat (citirea cu glas tare şi corectarea pronunției),
favorizează acomodarea rapidă cu piesele protetice.

• Etape de adaptare:
-adaptarea biologică Adaptarea mecanică efectuată în prima şedinţă
creează premisele pentru adaptarea biologică. Aceasta se face în timp,
condiționată în primul rând de acceptarea psihică a protezelor și se întărește
pe măsură ce ele contribuie la resturarea funcțiilor afectate de edentaţie —
masticaţia, fizionomia și fonaţia. . Pentru a înțelege această acceptare
psihică, medicul stomatolog trebuie să cunoască particularitățile psihologice
ale pacientului edentat total - în marea majoritate a cazurilor pacient în
vârstă, supus procesului de îmbătrânire.
• Adaptarea biologică presupune și o anumită toleranță tisulară. Contactul
bazei rigide a protezei cu mucoasa câmpului protetic poate provoca răniri,
care în lipsa intervenției medicului (datorită uneori diminuării sensibilităţii
dureroase), se pot infecta și ulcera.
• Pentru a sesiza aceste aspecte, medicul stomatolog trebuie să cheme la
control pacienţii la 24-48 ore după aplicarea protezelor.
• Evidenţierea leziunilor se poate face doar după purtarea permanentă a
protezelor.

• Însemnarea zonelor lezate cu creion chimic sau dermatograf special este

transpusă apoi pe baza protezei. Aceste locuri vor fi retuşate cu pietre
montate și apoi netezite cu polipant.
• Leziunile apar în special în anumite zone: la maxilarul superior, la zona Ah,
vestibular la nivelul tuberozităţilor sau crestei edentate retentive,la nivelul
frenului buzei superioare sau al frenurilor laterale. La mandibulă la: creasta
milohioidiană, la zona linguală centrală (dacă proteza se insinuează prea
mult în fundulde sac), la nivelu ltorusului mandibular (întotdeauna acoperit
cu o mucoască subțire sensibilă), al tuberculului piriform (mucoasă
acoperitoare rezilientă deplasabilă), la nivelul zonelor retentive ale crestelor
edentate, la nivelul bridelor vestibulare laterale.
• Refacerea funcției fizionomice reprezintă unul dintre cei mai importanţi
factori care infiuenţează adaptarea biologică .
• Îmbunătăţirea conturului buzelor și al obrajilor, estomparea șanțurilor
peribucale refacerea dimensiunii verticale,în special în timpul masticației,
vizibilitatea plăcută a dinților, cât mai apropiată de schema ideală pe care o
are în minte pacientul, creează tot atâtea premise de adaptare biologică.
 • adaptarea psihică Poate exista un pacient de 75 de ani cu o vârstă biologică
de 65 de ani, dar cu o vârstă psihologică de 40 sau 45 de ani. Acest pacient
acceptă cu greutate niște proteze cu care nu reușește să mestece la fel de
suficient ca și cu dinţii naturali sau să arate la fel ca în tinereţe.
• Tot aşa,pot exista pacienți de 65 de ani cu o vârstă biologică identică, dar cu
o vârstă psihologică mai avansată, de 70 sau 75 de ani. La aceştia purtarea şi
întreținerea protezelor vor fi foarte dificile din cauza comportamentului
dispus la scepticism şi la renunțare.
• Silverman consideră că pacientul ideal pentru acceptarea protezării trebuie
să aibă o vârstă biologică apropiată de cea cronologică(+ 5 ani) și o vârstă
psihologică în raport cu cea cronologică de 10 ani.

• Acceptarea psihică de către pacient a protezelor este condiționată în primul

rând de încrederea pe care o are în medicul stomatolog (sentimentul de frică
prezent aproape întotdeauna face loc celui de încredere — sau chiar de
amiciţie și siguranță),
• Pentru neadaptareala protezele totale sunt incriminate:
- slaba comunicare dintre medicul stomatolog și pacient;
- existența unor experiențe stomatologice negative ale pacientului, care sunt
transferate acum proteticianului,
- pretenţiile nerealiste absurde ale pacientului (dorința de înfrumusețare,
dispariţia ridurilor, tonifierea părților moi— la femei; eficacitatea
masticatorie asemănătoare dinților naturali — la bărbaţi);
- anxietatea deosebită a pacientului, care-l face să nu accepte schimbări în
planul protetic şi să nu tolereze cele mai mici dureri;
- dorința de eşec (fie pentru a fi în continuare mult timp în relație cu medicul
respectiv obligat să-i continue tratamentul, fie pentru a se putea adresa unui
alt practician).
- Curăţirea gurii şi a protezelor
-curăţaţi şi masaţi zilnic gingiile cu o periuţă moale;

-curatatiprotezele cu o perie moale şi cu săpun obişnuit;

-nu folosiţi niciodată pastă de dinţi pentru a curăţa proteza, deoarece este prea
abrazivă;

-este bine ca în timpul igienizării proteza să fie ţinută deasupra unui recipient cu
apă. Daca proteza alunecă, apa va amortiza căderea;

-lăsaţi protezele peste noapte în una din următoarele soluţii: o soluţie de curăţat
protezele din comerţ; o o linguriţă de oţet la un pahar de apă o dată pe săptămână
Mulţi pacienţi nu ştiu că folosirea pastei de dinţi nu este indicată la proteze.

Neavizaţi, pacienţii vor fi dezorientaţi şi în ultimă instanţă vor neglija igienizarea

protezelor. în special în zonele retentive ale suprafeţelor laterale ale protezelor
resturile alimentare neeliminate prin periaj vor constitui o bază organică a plăcii
tartrice ce se depune pe proteze. 

La ora actuală cel mai folosiţi sunt peroxizii alcalini.

Se prezintă în comerţ sub formă de pudre sau mai ales comprimate. Amestecate cu
apa, elimină oxigen în soluţie efervescentă, curăţând şi dezinfectând protezele. Se
recomandă o introducere zilnică după mese în soluţie uşor încălzită (50°C) pe
durata a 15 minute.

Dintre aceste substanţe, cele mai cunoscute sunt: Polident, Deterdent şi mai ales
Corega Tabs. în compoziţia tabletelor de Corega Tabs intră perborat de Na,
monopersuflat de K, bicarbonat de Na, acid citric, parfumuri şi chiar enzime
(alcalază).

Etapele de adaptare la proteze. Faza I, numită faza de excitare, apare în primele

zile după aplicarea protezelor şi este caracterizată printr-o salivaţie abundentă,
reflexul exprimat de vomă, modificări de fonaţie, o micşorare a eficacităţii
masticatoare şi o dinamică necoordonată a mandibulei.

Faza a Il-a, numită faza de inhibiţie parţială, apare în a doua zi şi continuă pînă la
a 5-a zi după aplicarea protezelor. în această perioadă are loc restabilirea parţială a
funcţiei, se micşorează salivaţia, dispare reflexul de vomă, iar mişcările mandibulei
devin mai coordonate. La pacient apare o încredere în posibilitatea de a se adapta
către proteze

Faza a IlI-a, numită faza de inhibiţie totală se stabileşte pe parcursul primei luni.

In această perioadă dispar senzaţiile negative şi proteza nu mai este acceptată ca un

corp străin, dar, dimpotrivă, lipsa aduce la un disconfort în cavitatea bucală.

După adaptarea pacientului faţă de proteze, se recomandă de a vizita medicul de 2

ori pe an. 

Regulile de corectare a protezelor

Retuşarea protezelor se face respectând următoarele reguli:

-se identifică zonele de disconfort, hiperemie sau ulceraţie;

-se marchează zonele lezate cu creion chimic sau dermatograf;

-proteza este aplicată în cavitate bucală şi urma creionului este transferată pe baza
protezei;
Se recomandă marcarea zonei perilezionale şi nu a leziunii în sine, precum şi
îndepărtarea riguroasă de pe mucoasă a urmelor de anilină cu o buletă umectată cu
alcool odată retuşul terminat. 
-retuşul se face cu freze sau pietre de mărimi corespunzătoare la piesă dreaptă;
 
-dacă retuşul afectează numai faţa internă a protezei nu este necesară relustruirea;
 
-dacă retuşul interesează şi feţele externe proteza este netezită cu gume speciale
sau este trimisă în laborator pentru relustruire.
Orice corectare ocluzală:

-constă în suprimarea unui contact prematur în cursul mişcărilor de lateralitate

trebuie să se efectueze totdeauna doar în detrimentul cuspizilor vestibulari
superiori sau linguali inferiori.

Echilibrarea ocluzală nu se limitează numai la prima şedinţă. Ea va continua şi în

zilele următoare după introducerea pieselor protetice în circuitul funcţional. 

Criteriile de apreciere a calităţii tratamentului cu proteze totale. 

Imbunătăţirea conturului buzelor şi al obrajilor, estomparea şanţurilor peribucale,
refacerea dimensiunii verticale, în special în timpul masticaţiei, vizibilitatea
plăcută a dinţilor, cât mai apropiată de schema ideală pe care o are în minte
pacientul,refacerea funcţiei fonetice
Verificarea supapei distale.
Inchiderea distală (la linia Ah) se verifică presând cu degetul aplicat pe treimea
incizală a feţei palatinale a incisivilor, în sens oro-vestibular.
Tehnica verificării supapei laterale (stînga, dreapta).
Inchiderea marginală vestibulară va fi evidenţiată prin tracţiuni cu pulpa degetului
din aproape în aproape, pe marginea vestibulară a protezei.

Desprinderea cu uşurinţă la aceste manevre arată locul unde proteza nu are o

închidere marginală bună, care însă poate fi corectată prin căptuşiri marginale, cu
acrilat autopolimerizabil 
Tehnica verificării supapei circulare.
Dacă în momentul deplasării se menţine contactul între marginea protezei şi
fibromucoasa activ mobilă a plicei trecătoare, atunci şi închiderea marginală a
protezei de jur împrejur va fi asigurată.
Prin urmare, la formarea aşa-numitei supape circulare poate lua parte fibromucoasa
situată mai jos de bolta plicei trecătoare la maxilă şi mai sus — la mandibulă,
marginea protezei acoperind bandoleta de mucoasă pasiv mobilă — zona neutră.