MAREA SCHISMĂ

Ruptura dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus din 1054 a lăsat urme
adânci în istoria Bisericii, urme care se văd până în ziua de azi. Acest
eveniment, de la care au trecut aproape 1000 de ani, a marcat Biserica până azi.
Evenimentul a avut loc pe vremea papei Leon al–IX-lea (1048-1054), mort pe
30 iunie 1054; a Patriarhului Ecumenic Mihail Cerularie(1043-1058) şi a
împăratului bizantin Constantin IX Monomahul (1042-1054). Aceştia 3 au
marcat de fapt evenimentele din 1054.
Ruptura dintre cele 2 Biserici nu a fost un eveniment ce nu a avut cauze
pe care să nu le regăsim în decursul istoriei. Răceala dintre cele 2 părţi ale lumii
creştine (de Răsărit şi Apus) poate fi urmărită pe 2 planuri, şi astfel istoricii au
stabilit că există 2 feluri de cauze ce au dus la ruptura majoră în cadrul Bisericii:
Cauze politice
Cauze religioase
A) Cauzele politice ale Schismei sunt mai puţin însemnate dar fiecare în parte a
contribuit într-un fel la Schisma din 1054.
Primul eveniment politic s-a petrecut în 286 când împăratul Diocleţian a
împărţit Imperiul în 2 părţi: partea de Apus cu capitala la Roma, condusă de
Maximiamus Herculius; şi partea de Răsărit cu capitala la Nicomidia, condusă
de Diocleţian. Prin aceasta partea de Apus care era tributară culturii şi
civilizaţiei latine a văzut o palmă dată acestei culturi, pentru că în partea de
Răsărit predomina cultura elenistică.
Cele 2 părţi ale Imperiului roman s-au reunificat pe timpul lui Constantin
cel Mare în 324 după înfrângerea lui Licinius. La moartea împăratului
Constantin în 337, Imperiul a fost împărţit din nou între fii săi: Constantin (337-
340), Constans (337-350), şi Constanţiu (337-361). Constans cucereşte partea
fratelui său Canstantin pe care îl omoară în 340; apoi el îşi pierde jumătatea sa
de Imperiu în 350 când Constanţiu cucereşte Apusul. După moartea lui
Constanţiu Imperiul Roman timpuriu s-a împărţit pentru ultima oară, de data
aceasta definitiv şi astfel au existat împăraţi atât în Răsărit cât şi în Apus.
Pentru o scurtă perioadă de timp între 392-395 Răsăritul şi Apusul s-au aflat
sub o singură conducere cea a lui Teodosie cel Mare (379-395). La moartea sa
imperiul a fost din nou împărţit între fii săi: Honoriu ia Apusul şi domneşte până în
408, în timp ce Arcadiu ia Răsăritul şi domneşte până în 403.
După moartea lui Honoriu, Apusul trece printr-o perioadă de criză
marcată de luptele pentru tron şi datorită lipsei de unitate în 476 Imperiul
Roman de Apus este desfiinţat datorită cuceririlor longobarde. Conducătorul
longobarzilor, Odoacru, reuşeşte să-l înfrângă pe Romulus Augustus şi cucereşte
Roma. Apoi în acelaşi an sudul Italiei este cucerit de normanzi. In 568
longobarzii cuceresc întreaga Italie şi pun bazele Imperiului Longobard. În 756
Pepin cel Scurt (741-768) reuşeşte să cucerească Italia de la longobarzi şi-i
dăruieşte papei Ştefan al II-lea (752-757) exarhatul de Ravena ce se întindea
peste Roma şi împrejurimi, şi astfel se pun bazele “Republicii Romanorum”
condusă de papă. Această Republică a durat până în 1870 când a fost desfiinţată,
iar mai târziu, în 1927, pe acelaşi teritoriu (mai puţin orasul Roma) s-au pus
bazele statului Vatican.
Un alt eveniment politic a fost încoronarea regelui franc Carol cel Mare
(768-814) în seara de Craciun a anului 800 de către papa Leon al III-lea (795-
816), ca împărat roman al Apusului. Acest lucru a fost interpretat de împăraţii
bizantini o desconsiderare a instituţiei imperiale bizantine, care se socotea
adevarata descendentă a dinastiei imperiale a adevăratului Imperiu Roman care
intre timp a devenit imperiul Bizantin.
Amintim apoi faptul că la începutul secolului 11, sudul Italiei, Sicilia şi
Creta au fost cucerite de italieni şi cu toate că în aceaste teritorii populaţia era
ortodoxă, mai ales în sudul Italiei, teritoriu care ţinea de Bizanţ de pe vremea lui
Heraclie (610-641), a fost obligată să accepte jurisdicţia Romei.

B)Cauzele religioase ale Schismei sunt cele mai importante. Intre comunităţile
din Răsărit şi Apus au apărut mici diferenţe atât în cult cât şi în învăţătură.
Aceste diferenţe s-au amplificat şi s-a ajuns astfel ca în anul 300 în urma
sinodului de la Iliberis să se impună celibatul tuturor clericilor, în timp ce în
Răsărit diaconii şi preoţii puteau să se căsătorească, chiar şi episcopii. Acest
lucru a dus la dispute şi acuzaţii reciproce.
In secolele IV-V au început să apară disputele între Răsărit şi Apus cu
privire la întâietatea în scaun a vreunuia dintre Patriarhi. Roma socotindu-l pe
Sfântul Apostol Petru drept liderul Colegiului Apostolic şi aşezându-l în
Dipticele romane drept întâiul episcop al Romei, a tras concluzia ca şi urmaşii
Sf. Apostol Petru pe scaunul Romei trebuie să fie socotiţi liderii celorlalţi
Patriarhi şi episcopi. Motivaţia acestei noi dogme cunoscută şi sub numele de
“Primatul Papal” a apărut pe fondul disputelor doctrinare din Răsărit, când 2
dintre Patriarhii de Constantinopol: Macedonie şi apoi Nestorie s-au dovedit a fi
eretici. Răsăritul nu a acceptat această pretenţie a papilor afirmând egalitatea
tuturor celor cinci Patriarhii în următoarea ordine: Roma, Constantinopol,
Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Roma este prima recunoscându-i-se cel mult
un primat de onoare. La pretenţiile papalităţii, Constantinopolul răspunde prin
patriarhul Ioan Postitorul (582-595), care în anul 588 s-a proclamat Patriarh
Ecumenic. Drept răspuns papa Grigorie cel Mare se auto declară “servus
servorum dei”.
O altă diferenţă între Răsărit şi Apus o consemnăm tot pe vremea papei
Grigorie cel Mare (+604), care renunţă definitiv la liturghiile Sf. Ioan Gură de
Aur şi a Sf. Vasile, generalizând în Apus Missa (liturghia romană).
Alte diferenţe între Răsărit şi Apus au apărut sub forma unor practici în
Apus cum ar fi: postul de sâmbăta şi lunea, pe lângă zilele de miercuri şi vineri;
folosirea azmei în locul pâinii dospite – lucru ce s-a generalizat în Apus prin
secolele 8-9; pictarea Mântuitorului în chip de miel, etc. Toate aceste inovaţii au
fost condamnate în Răsărit de către Sinodul II Trulan (691-692).
Din punct de vedere teologic cea mai însemnată erezie din Apus este
adaosul Filioque (acest adaos la Simbolul de Credinţă a apărut în secolul 5).
Monofiziţii din Imperiul Bizantin, după Sinodul al IV-lea ecumenic, datorită
persecuţiilor iniţiate împotriva lor s-au refugiat în Spania. Aici au reuşit să-i
câştige la credinţa creştină pe vizigoţi. Biserica Romei a încercat să-i treacă pe
aceşti monofiziţi din Spania sub jurisdicţia ei. Monofiziţii sau creştinii din
Spania au acceptat acest lucru cu condiţia ca Roma să recunoască că Duhul Sfint
purcede şi de la Fiul = Filioque. Acest adaos nu s-a generalizat în Apus cu toate
că în 589 a avut loc un sinod la Toledo în Spania care a acceptat adaosul. În 809
pe vremea papei Leon al III-lea a avut loc un alt sinod în localitatea Aachen
unde din nou s-a discutat problema Filioque. Acest sinod a fost convocat
datorită scandalului generat de nişte călugări de la Ierusalim care ajunşi la Roma
au fost obligaţi să rostească Crezul cu acest adaos. Ei se plâng papei Leon şi
astfel s-a ajuns la convocarea sinodului. Aici, cei prezenţi au votat favorabil
pentru acceptarea adaosului în Crez. Papa nu a acceptat acest lucru şi a dispus ca
Simbolul de credinţă să fie gravat pe două plăci în limbile latină şi greacă fără
adaosul Filioque. La sfârşitul textului papa a dispus să fie scrisă fraza: “Aceasta
am scris-o eu Leon, din dragoste şi consideraţie pentru credinţa drept
măritoare.” (Haec Leon possui amore et cantella ortodoxae fidei.)
Adaosul Filioque s-a generalizat în întreg Apusul pe vremea papei
Benedict al VIII-lea (1012-1024), în anul 1014 la cererea expresă a împăratului
german Henric al II-lea cu ocazia încoronării sale.
O altă moştenire grea pentru Răsărit a fost criza iconoclastă. Hotărârile
Sinodului 7 ecumenic au fost traduse greşit în latină, fapt pentru care regele
Carol cel Mare al francilor cu acceptul papei Leon al III-lea a scris împotriva
Sinodului 7 cunoscutele “Libri Carolini”. Aceast lucru a dus la răcirea relaţiilor
dintre Răsărit şi Apus pentru că hotărârile Sinodului 7 nu au fost acceptate în
Apus, ba mai mult icoanele au fost scoase din Biserică şi înlocuite cu statui.

Mulţi istorici socotesc disputa sau cearta dintre Fotie (858-867 si 877-
886) şi papa Nicolae I (858-867) drept prima fază a Schismei. Disputa dintre cei
doi a început astfel: după moartea lui Metodiu, pe vreme împărătesei Teodora,
prin anul 852 a fost ales Ignatie ca Patriarh. Impărăteasa, pentru că fiul ei Mihail
al III-lea, moştenitorul tronului era minor, conducea singură destinele Imperiului
Bizantin. Ea îl asociază la tron pe fratele ei cezarul Bardas. Acesta era un om
corupt şi imoral şi intră în conflict cu patriarhul Ignatie, care de Paştile anului
858 refuză să-l împărtăşească. Familia imperială era obligată să se împărtăşească
în public şi intra în altar cu preotul. Drept urmare Bardas îi înscenează lui
Ignatie un proces, acuzându-l de înaltă trădare, dispune să fie arestat şi dus pe o
insulă de lângă Constantinopol. Ignatie este forţat să-şi semneze demisia. In
locul lui a fost ales Fotie care până la alegerea ca Patriarh a fost profesor la
Universitatea din Bizanţ şi apoi bibliotecar la Curtea Imperială. El era un om
cult dar şi ferm în acelaşi timp. După alegerea şi hirotonirea sa, Fotie trimite
scrisori de înştiinţare către Patriarhi şi de la toţi primeşte scrisori de răspuns prin
care i se urează o pastoraţie îndelungată. Papa Nicolae I în 861 face acelaşi
lucru. Între timp Ignatie este lăsat să fugă din Bizanţ şi ajunge la Roma, unde se
plânge papei Nicolae de felul în care a fost scos din scaun. În 863 papa Nicolae
trimite o scrisoare la Constantinopol aratând că nu îl recunoaşte pe Fotie ca
Patriarh canonic ci pe Ignatie. Papa Nicolae I este ilustrarea cea mai evidentă a
Primatului papal, amestecându-se în treburile altei Biserici.
În 864, ca urmare a misiunii fraţilor Chiril şi Metodiu şi a ucenicilor lor,
bulgarii au cerut prin regele lor Boris încreştinarea oficială. La scurt timp însă,
Boris îi cere patriarhului Fotie lămuriri cu privire la câteva dogme ale Bisericii.
Fotie îi răspunde în termeni foarte elevaţi şi Boris nu întelege nimic din
răspunsul lui. Temându-se ca nu cumva prin intermediul Bisericii să piardă
independenţa statului bulgar (care de curând fusese recunoscută în Bizanţ),
Boris se adresează cu aceleaşi întrebări papei Nicolae, care pe lângă faptul că îi
răspunde simplu îi trimite şi misionari (preoţi şi episcopi) în Bulgaria. Aceştia,
cu acceptul lui Boris, îi alungă pe reprezentanţii Constantinopolului din
Bulgaria. Acestei acţiuni Fotie îi răspunde printr-o Enciclică către toţi Patriarhii,
în care arată că papa şi-a trimis delegaţii în Bulgaria, care au intrat acolo “ca
lupii în turma de miei”. In aceeaşi scrisoare Fotie denunţă toate erorile de
doctrină şi practicile din cultul Apusean, arătând că sunt inovaţii. În primăvara
anului 867 trimite această scrisoare către toţi Patriarhii. La scurt timp însă Fotie
este scos din scaun, pentru că de Paştile anului 867 a refuzat să-l împărtăşească
pe uzurpatorul Vasile I Macedoneanul. Acesta era şeful grajdurilor Curţii
Imperiale. Fotie este înlocuit şi readus în scaun Ignatie (867-877). Ignatie dorind
să fie reabilitat ca adevărat Pariarh, a convocat un sinod în 868, căruia ar fi vrut
să-i dea caracter ecumenic şi chiar a fost numit Sinodul 8 ecumenic. La moartea
lui Ignatie, Fotie, în 877 ajunge din nou în scaun. Şi el doreşte să fie reabilitat şi
convoacă un alt sinod la Constantinopol în 878, care anulând hotărârile
sinodului de pe vremea lui Ignatie, a fost proclamat ca al “VIII-lea Sinod
Ecumenic” Până la urmă niciunul dintre aceste sinoade nu a fost recunoscut ca
“ecumenic”.
In 886, Fotie se retrage de bună voie din scaun, mai ales că intrase în
conflict cu noul împărat Leon al V-lea Filozoful căruia i-a fost profesor în
tinereţe. Fotie moare în 893.
Urmaşii papei Nicolae I, Adrian al II-lea (867-872) şi Ioan al VIII-lea
(872-882) au continuat să privească cu ură spre Constantinopol. După moartea
acestora disputa a încetat pentru că au încetat şi acuzaţiile reciproce.

Schisma propriu-zisă
În dorinţa de a împăca Bizanţul, supărat pe trecerea ortodocşilor din Sudul
Italiei cu de-a sila sub jurisdicţia Romei, papa Leon al IX-lea (1048-1054) a
ţinut două sinoade în Apus: la Siponto în 1050 şi 1053, încercând să facă această
trecere cât mai amiabilă.
La vremea respectivă pe Scaunul Patriarhal de Constantinopol s-a aflat
patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058), iar pe tronul imperial, împăratul
Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054).
Datorită atitudinii Romei, Bizanţul era în fierbere şi au fost scoase din
arhive lucrările anti-latine apărute anterior. Stareţul Mănăstirii Studion (Nichita
Pectoratul) a alcătuit mai multe lucrări, pornind de la lucrările patriarhului Fotie.
Simtând că relaţiile se încordează papa Leon al IX-lea îl trimite la
Constantinopol pe Cardinalul Humbert de Silva Candida, în fruntea unei
delegaţii (între care îi mai amintim pe cancelarul Fridrich şi pe episcopul Petru
de Amalfi) ce avea misiunea de a discuta problema ţinerii unui sinod în care să
se clarifice situaţia ortodocşilor din Sudul Italiei. Humbert a fost primit cu
răceală, dar de dragul liniştii în Biserică, patriarhul Mihail îi cere lui Nichita să
nu atace Biserica şi erorile Apusului. Papa Leon moare în 30 iunie 1054.
Humbert cu de la sine putere alcătuieşte în secret un “Libel” de excomunicare la
adresa Patriarhului, a clericilor şi a credincioşilor Răsăriteni. Cu acest document
scris în latină, în ziua de sâmbătă 16 iulie 1054 se furişează în Catedrala Sf.
Sofia, îl aşează pe Sf. Masă şi apoi din uşa Bisericii, după ce şi-a scuturat praful
de pe încălţăminte a strigat: “Dumnezeu să vadă şi să judece”, apoi cu o corabie
a dispărut din Constantinopol.
Până când actul a fost tradus în greacă şi prezentat Patriarhului, Humbert
a ajuns departe. Patriarhul în 17 iulie 1054 a convocat adunarea tuturor clericilor
şi credincioşilor din Constantinopol pentru 24 iulie prilej cu care a citit actul lui
Humbert şi a răspuns printr-un act asemănător la adresa Bisericii de Apus. Şi
astfel prin cele două acte din 1054 s-a consumat oficial ruptura dintre Biserica
de Răsărit şi cea de Apus. Actele în sine consemnează o stare de fapt existentă.
În 1965, patriarhul Atenagoras I (1949-1972) şi papa Paul al VI-lea
(1963-1977), pe 7 decembrie au ridicat reciproc anatemele aruncate în 1054. Cu
aceasta Schisma cea Mare nu s-a rezolvat, ba mai mult în tot acest răstimp ea s-a
adâncit şi mai tare.